Joucrile De Priveghi În Bucovina (licență) [628120]

Universitatea ,,Babeș Bolyai,,
Cluj Napoca
Facultatea de Istorie și Filosofie
Secția Etnologie
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Conf. Dr. Constantin Bărbulescu

Absolvent: [anonimizat] 2019
1

Jocurile de priveghi în Păltinoasa
Considerații introductive
Capitolul I. Metodologia cercetării
Capitolul II. Percepția morții în lumea satului românesc
1.1 Semne și simboluri ale morții. Către o hermeneutică a morții
1.2 Către o abordare ontologică a morții:
Percepția asupra morții in literatura religioasă și sapiențială din spațiul
cultural românesc în epoca medievală
1.3 Creștinism și mitologie precreștină pe tema morții in lumea satului
1.4 Imaginea morții la etniile din Bucovina ( polonezii, huțulii, armenii, lipovenii
și țiganii)
Capitolul III. Descrierea jocurilor de priveghi din Bucovina:
2.1 Rânduiala mortului
2.2 Descrierea jocurilor de priveghi:
a.Ciuștea
b.Calul
c.Cocostârcul
d.Fântâna
e.Moartea
Capitolul IV. Moarte și Eros în jocurile de priveghi – sinteză de refacere a ordinii lumii
Capitolul V. Semne și simboluri în jocurile de priveghi – abordare hermeneutică:
2

a.Simbolistica apei
b.Moartea
c.Calul
d.Fântâna
e.Cocostârcul
f.Ciuștea
g.Funcția culorilor
h.Rânduiala spațiului mortuar.
Capitolul VI. Reminescențe mitologice arhaice in jocurile de priveghi
Capitulul VII. Fucțiile jocului in jocurile de priveghi:
a.Funcția de reașezare a ordinii cosmice
b.Funcția ludică
c.Funcția de divertisment
d.Funcția de socializare
Capitolul VIII. Perspective asupra jocurilor morții în Păltinoasa în zilele noastre.
IX.Bibliografie
I. Cărți
II.Studii și articole
III.Presă
IV.Surse online

3

Considerații introductive

,,Măi femeie,draga mea,
Draga mea,iubita mea,
Cucu-n spate mi-a cânta,
Și moartea m-a săgeta,,1
De când omul a căzut în păcat, condiția acestuia a fost degradată, ființa umană
fiind supusă nevoilor fiziologice, trecerii timpului și, în final dispariției fizice.
Trecerea omului din realitatea fizică în cea spirituală, metafizică a produs
numeroase reverberații în mentalul colectiv rural și, deopotrivă, în cel individual.
Când un om moare, familia acestuia se tînguiește și se întristează, însă, pentru cel ce
are credință, moartea este numai un prag spre viața veșnică. Primul prag din
exiatența umană este considerat ca fiind cel al nașterii.
1 Florea Marian, Înmormantarea la români, editura Seaculum Vizual, Bucuresti 2009 p.9.
4

Din timpuri imemoriale, omul a conștientizat și și-a creat un parcurs al propriei
sale vieți. Omul se naște, acesta fiind primul prag al vieții si totodată începutul
drumului său. După naștere urmează căsătoria, al doilea prag al omului, după care
nașterea de prunci, scopul pentru care omul a fost creeat, pentru a da naștere și pentru
a-și crește odraslele in bună credință pe pământ. La sfârșitul vieții, după ce își încheie
toate câte le are de făcut, omul este chemat de Dumnezeu la judecata de apoi, pentru
a-i cântării viața după câte le-a făcut bune și rele pe pământ.
În satul tradițional românesc, omul simplu, care își câștigă pâinea din rodul
pământului, și pentru care pământul este furnizor a tot ce are nevoie , pune un mare
preț pe cele ce i se întâmplă în timpul vieții .
Țăranul crede în viața de dincolo, netemându-se de momentul când va trebui să-și
ia rămas bun de la cei dragi și să plece pe calea veșniciei.
În universul satului, aceste legi nescrise sunt respectate cu sfințenie de cei care
fac parte din comunitate. Atunci când omul moare, există o serie de rituri și datini
care trebuiesc urmate cu sfințenie pentru ca mortul să aibă o călătorie lină înspre
lumea celor fără de trup.
Moartea rar când se arată oamenilor, pe neașteptate și pe neștiute ca să le curme
firul vieții, ci ea, după credința și spusa românilor, totdeauna dă de știre mai de
înainte prin diferite semne, atât neamurilor celor mai de aproape cît și celui ce are să
moară.2
În Bucovina, ritualurile funerare își au locul bine păstrat, precum toate celelalte
rituri de trecere. Și aici moartea nu este privită ca un sfârșit, ci ca o trecere spre
lumea veșniciei.
Existau diferențe ale ritului doar în cazuri speciale, dacă omul s-a sinucis, dacă era
tânăr sau tânără necăsătorită sau și în funcție de starea materială a persoanei
decedate.
Pe lângă jelirea celui răposat, exista obiceiul unor jocuri în cadrul privegherii,
practicate de cei tineri, în scopul unei despărțiri mai vesele de cel decedat.
2 Florea Marian, Înmormântarea la români , editura Saeculum Vizual, Bucuresti 2009 p.6.
5

Sunt anumite zone în arealul românesc, unde aceste practici încă se mai
păstrează .Una dintre aceste zone este și satul Păltinoasa, un sat de munte aparținând
Zonei Humorului, Bucovina.
Am ales acest subiect , al jocurilor de priveghi deoarece , practicile în cadrul
înmormântării s-au pierdut aproape în totalitate, rămânând doar în memoria câtorva
oameni, sau fiind mitizate. Cutuma aduce în fața noastră, un colectiv în care
înmormântarea era prilej de întâlnire și relaționare intercolectivă. Mortul era jelit de
către cei apropiați ai familiei, iar la priveghi, unde veneau toși cei ai satului prieteni,
vecini, fete, feciori, se practicau aceste jocuri colective cu scopul de a se înveselii dar
și de al îmbucura pe cel răposat și de a-i ușura drumul către cealaltă lume.
Pe lângă legătura de suflet față de aceste meleaguri natale, există și interesul de a
scoate la lumină acest tezaur care aparține patrimoniului imaterial românesc, interes
precedat și de setea de cunoaștere pe îndelete a obiceiurilor strămoșești.
Impulsul principal este lipsa de informație, deoarece cercetarea asupra subiectului
este puțină și vagă, scopul nostru fiind descoperirea a cât mai multe izvoare atât
literare cât și în viu grai, care să ne ajute la o conturare cât mai corectă a acestor firi
pierdute în negura timpurilor.
Înmormântarea este ultimul prag inițiatic pe care un om îl are de trecut. Spunem
prag, datorită credinței în viața de dincolo. Creștinismul a câștigat o reputație
fabuloasă tocmai din cauza acestei promisiuni, numită viață veșnică. Pentru cei ce au
credință, moartea nu face decât să dispărem pe plan fizic, în plan spiritual, viața
noastră propriu-zisă abia începe. Considerăm că moartea este o renaștere a sufletului.
Hristos ne spune să avem la fel de multă grijă atât pe plan fizic cât și spiritual,
pentru a avea o viață plăcută. De ce pe plan spiritual? Deoarece sufletul este
componenta care trăiește veșnic, care nu se alterează, este inpalpabilă, inodoră,
insipidă.
Asemenea sufletului, tradițiile și obiceiurile sunt inpalpabile dar sunt vizibile și
chiar dacă sunt imateriale, au un impact uriaș asupra comunității, căci tradițiile sunt
legi nescrise, care ajută la consolidarea unei comunități cât și la păstrarea ordinii
cosmice. O comunitate este unită atât prin modul de trai cât și prin credințele și legile
nescrise ale universului tradițional.
6

Acest proiect de cercetare, reprezintă o revitalizare asupra tradițiilor locale și o
reînnoire a informațiilor referitoare la subiectul propus .
Punctul central al proiectului are scopul de a explica, din mai multe puncte de
vedere, importanța jocurilor de priveghi și rolul lor în societatea în care au apărut și
s-au dezvoltat însă din care, cu timpul, au dispărut. Ca laitmotiv avem semnificația
din punct de vedere hermeneutic, încercând să deslușim misterul întrebuințării
propriu-zise a jocurilor de priveghi, deoarece, după cum bine știm, omul arhaic nu a
avut un scop în fiecare gest al său, dând un sens tuturor celor ce se întâmplau în jurul
său.
Pornind pe urmele ,,fosilizate” ale tradiției jocurilor de priveghi, ne vom afunda
într-un univers mitic cu valențe precreștine devenite filoane de aur inserate în tradiția
creștină a locurilor, așa încât fără să distrugă, completează și își definesc
întrebuințările într-un mod elegant cu o însemnătate aparte pentru comunitate.
Provocarea constă în această încercare de a găsi sensul acestora. Chiar dacă
reminescențele din zilele noastre nu mai au același sens ca acum un mileniu, sau
poate mai bine de atât, vom cuteza să îi redăm sensul și să găsim firul care ne va
scoate din labirintul ludicului, iar urmându-l, vom intra pe teritoriul fantasticului și a
credințelor ancestrale rămase de la strămoșii noștrii.
7

Capitolul I
Metodologia cercetării
Studiul de față are la bază o cercetare de teren derulată în perioada iulie 2010-
noiembrie 2010, soldată cu întocmirea a trei scurt metraje, cu scopul de dezvăluire și
conservare a valorilor satului Păltinoasa. Interviurile au fost realizate de către o
echipă formată din elevi ai ciclului liceal și profesorul coordonator George
Checheriță, proferor de limba și literatura română în cadrul Colegiului Alexandru cel
Bun din Gura Humorului. Din aceste interviuri au fost folosite câteva frânturi în
explicarea fenomenului de joc de priveghi. Analiza hermeneutică și mitologică a
acestor cutume a fost realizată de către profesorul Constantin Napoleon Gheorghiu,
profesor de religie, actualmente completându-și studiile superioare la Vatican. Alte
interviuri au fost realizate în primăvara anului în curs, în aceași localitate, însă fără o
rată de reușită mare, deoarece în decursul deceniului scurs de la cercetarea pomenită
mai sus, cei mai mulți dintre informatori au decedat, singurul fiind în vârstă de
optzeci și nouă de ani, dar fără a-și amintii prea multe cu privire la aceste obiceiuri
din pricina vârstei înaintate. Numele utilizate atât în documentar cât și în lucrarea de
față, sunt denumiri folosite de colectiv ca ,,porecle” pentru persoanele în cauză, de
exemplu: Artemisia Olteanu-,,tanti Meza” , Aurel Olari-,,Aurel a cucului”.
Dintre strategiile și metodele de cercetare calitativă aplicate amintim istoria de
viață, istoria orală și studiul de caz, iar ca metodă de adunare a informațiilor
vizionarea documentarelor amintite mai sus dar și interviul. Utilizarea interviului
individual a fost realizată prin contact direct cu participantul, fiind structurat ca un set
de întrebări bine stabilite. Cu toate acestea, subiectul a avut liberul arbitru de a divaga
de la discuția propriu-zisă în istoria proprie și în experiențele trăite de-a lungul vieții.
Interviul a fost luat la locuința subiectului, în mediul familial. În procesul de selectare
al subiecților am ținut cont de vârsta acestora, și implicit prin vârstă, de contactul
acestora cu aceste jocuri de priveghi, dar și de starea de sănătate a informatorilor,
aceasta fiind pricina numărului mic de persoane intervievate, care se ridică la unul
singur.
Principala dificultate a cercetării a constat în greutatea de distingere a
izvoarelor referitoare la aceste obiceiuri, existente în cea mai mare parte în aceste trei
8

scurt metraje realizate cu ocazia unei competiții școlare și găsirea subecților pentru a-
i intervieva, deoarece majoritatea celor care au cunoscut aceste obiceiuri au decedat.
În mare parte, cercetarea a fost una de laborator, din cauza lipsei de informație
în teren, aceasta având drept cauză spațiul limitat al cercetări. Aceasta se bazează pe
explicarea fenomenului jocurilor de priveghi și tratarea acestor cutume din punct de
vedere hermeneutic, găsirea sensului propriu în cadrul înmormântării cât și funcțiile
acestora în legătură cu cel decedat și în colectivul sătesc.
Cercetarea pune accent și pe înmormântare și explicarea vieții de dincolo, pentru
a ajunge la importanța acestor tradiții pierdute, deoarece, practicarea acestora se
făcea doar în cadrul înmormântării.
Interviul conține șaptesprezece întrebări referitoare la tradiția jocurilor de
priveghi în satul Păltinoasa.
Nr.
Crt.Întrebare
1Cum vă numiți?
2Ce vârstă aveți?
3Cu ce vă ocupați în momentul de față?
4Unde v-ați născut?
5De unde erau părinții dumneavoastră?
6Ce profesie ați avut?
7Ce ne puteți spune despre obiceiurile de înmormântare din Păltinoasa?
8Ce practici existau în cadrul acestor obiceiuri funerare?
9Care erau credințele în aceste practici?(Ce credea lumea despre ele?)
10Cum se petrecea mortul la priveghi?
11Ați prins obiceiul jocurilor de priveghi?
12Aceste jocuri se practicau în funcție de vârsta și statutul social al celui mort?
13Ați practicat vreunul din jocuri sau doar ați asistat la practicarea acestora?
14Cum era comunitatea la priveghi?
9

15Care era media de vârstă a participanților la priveghi?
16Când ați participat ultima oară la o înmormântare la care s-au practicat aceste
obiceiuri?
17În zilele noastre se mai practică? Mai există oameni care să cunoască aceste
obiceiuri ?
Unele dintre întrebări au fost explicate ca persoana intervievată să răspundă cât mai
prompt în legătură cu subiectul.3 Există întrebări care pe parcursul intervievării au
fost puse în plus pentru a stimula memoria afectivă a subiectului.
3Acest capitol a fost întocmit după modelul folosit de Lect.Univ.Dr.I.Marius Eppel, publicat în volumul omagial
Istoria ca Datorie , Academia Română , Centrul de studii Transilvane , Cluj-Napoca 2015.
10

Capitolul II
Percepția morții în lumea satului românesc
II 1.1 Semne și simboluri ale morții. Către o hermeneutică a morții.
Pe parcursul existenței sale, omul a încercat să găsească o simbolistică, un înțeles,
a celor ce se petrec în jurul său, mai ales în momentele esențiale: naștere, căsătorie și
moarte. În mentalitatea populară există semne prevestitoare de rău, de bine, de
bucurie, de tristețe, de viață și de moarte. Ne vom opri asupra explicării semnelor
care prevestesc venirea morții.
În credința populară se crede că moartea are momente rare când vine pe
neașteptate. În general, finalul vieții are semnele sale prevestitoare, pe care le vom
distinge în mai multe categorii.
Semne care se arată în casă: Pocnirea neașteptată a unor obiecte din casă precum: a
meselor, a scaunelor, a lăițelor, a paturilor, a lăzilor, a stâlpilor de la horn, a ușelor, a
păreților, a icoanelor, a oglinzilor și a grinzilor4.
Alte semne care prevestesc moartea sunt caderea neașteptată a unei icoane sau
oglinzi din cui, aceasta sfărâmându-se la impact cu podeaua, deschiderea de sine a
ușilor și dezlipirea și căderea tencuielii de pe pereți.
Există semne și comportamente netipice ale animalelor, care prevestesc moartea,
precum: mieunarea necontenită și spurcarea sau pieirea momentană pisicilor, în casa
unde se află un bolnav5, pisiciile fiind animale, care, în credințele egiptene, trăiau
jumătate în lumea oamenilor și jumătate în lumea de dincolo.
Alte animale care prin comportamentul lor neobișnuit, prevestesc moartea în lumea
satului românesc: Câinele, care urlă sau hăulește necontenit. Dacă într-o casă se află
bolnav muribund, câinele se apropie de casă și urlând sapă sau zgârie pământul de
4 Florea Marian, Inmormantarea la romani , ediția a V-a, editura Seaculum Vizual, Bucuresti, 2009 p.6.
5 Ibidem.
11

lângă casă6, cântarea cocoșească a găinilor, ragerea în mod neîndătinat a vitelor, de
exemplu atunci când iau mireasa de la părinți și o duc într-un car cu boi la casa
bărbatului.
Semne care apar în vis sau pe corp, prevestitoare ale morții: Facerea de pete negre,
care sunt ca niște bureți și care în ținutul Năsăudului din Transilvania se numesc
strelici. Baterea ochiului de mai multe ori și în mai multe rânduri este de asemenea
un semn prevestitor al morții.
În lumea satului românesc, o importanță deosebită este acordată și visului,
crezându-se că prin intermediul visului, se primesc anumite informații, vești, etc. O
asociere ar exista în ceea ce privește textul biblic, atunci când Dumnezeu i se
adresează lui Iosif prin vis, dar aceasta este doar o interpretare proprie.
Visarea de arături sau gropi și morminte proaspete, de apă tulbure, vite tăiate,
lumânări stinse sau visul cu o persoană imbrăcată in negru. Fiecare dintre acestea au
o interpretare, arătura, groapa sau mormântul săpat proaspăt sunt de la sine înțelese,
însă lumânarea stinsă simbolizează lipsa luminii și domnia întunericului, vitele tăiate
simbolizează moartea, sacrificiul.
Atunci când visezi că iți cade un dinte, cu cât te doare mai tare, și cu cât îți curge
sânge mai mult, cu atât mai aproape este persoana care va murii. De asemenea și
visul în care îți curge sânge din nas este tot prevestitor de moarte7.
Am lăsat la urmă semnele de moarte atribuite anumitor păsări, deoarece, acestea
înglobează o semiotică deosebită.
Atât în cultura Dacică dar și în cea Romană, se credea, că sufletul, atunci când se
desparte de trup, devine o pasăre care își ia zborul și stăpânește lumea. Cea mai
veche atestare a acestui fapt ne este dată de către Platon în dialogul Phaidros ,, Când
sufletul este desăvârșit și bine înaripat, se ridică în văzduhuri și stăpânește peste
lumea întreagă, însă, îndată ce își pierde aripile, el rătăcește până ce dă peste tăria
unui lucru, de care se anină, aici își face el sălaș, ia chip de ființă pământească.8
6 Ibidem.
7 Ibidem, p.7.
8 Gh.Pavelescu, Pasărea Suflet, editura Altip, Alba Iulia 2008, pp. 29-30.
12

Acest fapt este susținut nu numai de credințele dacilor și romanilor, ci și de relatări
ale mai multor popoare, unde s-au semnalat evenimente la moartea oamenilor, când
sufletul a ieșit sub formă de pasăre albă sau neagră, simbolizând sufletul curat sau cel
păcătos.
Dintre toate semnele rele, prevestitoare de moarte, țăranului român îi e teamă cel
mai tare de cântecul cucuvelei care este considerată în majoritatea zonelor
etnografice din România, ,, Pasărea morții”9. Atunci când această pasăre cântă pe
casă, mai ales ziua, este semn sigur că cineva din casă va muri. Dovada în această
credință foarte răspândită atât pe teritoriul românesc dar și în alte țări, stă în câteva
versuri dintr-un bocet din comuna Crasna, districtul Storojineț,
Bucovina : ,,Trage,trage clopoțel,/Că-ți mai vine-un suflețel,/Trage ,trage tot cu
jele,/Să s-audă până-n vale;/Căci așa s-a întâmplat,/După cum a fost
cântat/Cucuveica cobitoare/Și de rău prevestitoare.”10
În mentalitatea țărănească, cucul este o pasăre care are o strânsă legătură cu soarta
omului. Atunci când se aude prima oară primăvara cântând, prevestește bine, atunci
când sunetul vine din față sau partea dreaptă, însă dacă îl auzi din spate sau din partea
stângă, este prevestitor de moarte. În credința românilor din Bucovina, și atunci când
cucul cântă pe casă, prevestește moarte: ,, Cântă cucul sus pe casă/Vălenaș stă mort
pe masă,/Cântă cucul pe fântână,/La vălean la cap lumină”.11
Se poate ca această importanță dată semnelor, să fie o rămășiță a simțului morții pe
care oamenii îl aveau înainte. Avem exemple în care oamenii au știut când vor muri,
oameni sfinți care au primit acest dar de la Dumnezeu, însă cu timpul, și acest dar a
fost luat omenirii, din pricina păcatelor multe. Se poate ca aceaste semne de moarte,
care de multe ori își au efectul vădit de oameni, să fie instinctuale în memoria
moștenită.12
II 1.2 Către o abordare ontologică a morții.
9 Florea Marian, Înmormântarea la români , editura Saeculum Vizual, București 2009 p.7.
10Ibidem.
11Ibidem, p.9.
12Pentru mai multe detalii vezi Ion Căliman, Ceremonialul Riturilor de trecere. Înmormântarea , editura Excelsior
Art, (f.l.), 2010.
13

Percepția asupra morții în literatura religioasă și sapiențială din spațiul cultural
românesc în epoca medievală.
Moartea este un concept universal, care constă în lipsirea unui trup de viață sau de
suflet. Atunci când o persoană moare, se crede că sufletul acesteia se desparte de
trup, se descătușează. Credința că sufletul unei ființe umane supraviețuiește morții
acesteia este atât de generală, încât există tentația de a spune că este universală.13
Conceptul de nemurire a sufletului are un istoric pierdut în timpuri străvechi. Se
spune că strămoșii noștri daci, aveau această credință, a nemuririi sufletului după
moartea fizică. Ba mai mult, ei se bucurau, râdeau și se veseleau la inmormântare,
dar la nașterea unui copil îi plângeau suferințele pe care avea să le poarte în viața
pământeană.
Nemurirea sufletului cunoaște o reputație sporită la mai toate popoarele lumii,
fiind condiționarea unei vieți inpalpabile, existente într-un plan paralel. Cunoașterea
nemuririi sufletului și credința în ea încă din timpul vieții, duce la învingerea morții.
Moartea învinsă reprezintă acceptarea morții. Omul culturii tradiționale sau ne-
alfabete nu a anulat moartea, ci a ucis-o. Este un tratament total diferit de cel al
modernului: analfabetul a acceptat prezența morții și și-a propus să-i cunoască
realitatea specifică, inventând în acest sens ritualuri de inițiere și concepte teoretice
propriu-zise.14Situându-ne într-o lume a paradoxurilor, trebuie să explicăm faptul
că ,,a ucide moartea” presupune un transfer de realități și de sensuri. Nu moartea a
fost ucisă aici, ci frica de moarte: ,,A te teme de moarte, e mai crud decât a muri”
(sentință latină).
O altă sentință, din dialogul Phaedon de Platon, postulează următorul adevăr
funerar ,,Cei care sunt într-adevăr filosofi se deprind morții și aceasta îi înspăimântă
mai puțin decât pe ceilalți oameni.” Aici, Platon susține cu un argument retoric,
faptul că cei care nu sunt filosofi, nu au cum să știe care sunt conseciințele reale ale
morții și de ce aceasta ar trebui ,,înfruntată”. Acesta consideră că incultura acestora îi
face să le fie frică.
13J.T.Addison, Viața după moarte în credințele omenirii , editura Herald, București, 1986 p.9.
14Mircea Eliade, Arta de a Muri, editura Moldova, Iași 1993.
14

Frica de moarte, însă, nu este așa cum specifică filosoful Platon. Dacă filosofii
infruntă frica de moarte datorită ,,sophiei=ințelepciunii”, analfabeții sau prostimea,
înfruntă realitatea morții prin intermediul practicilor inițiatice (vedem practicile
inițiatice din misteriile lui Dionysos).
Această asumare a morții inevitabile o putem observa și la popoarele trace,
deoarece, după cum am menționat mai sus, dacii nu aveau frică de moarte, datorită
siguranței unei vieți veșnice. Istoricul Homer ne relatează că, la înmormântarea unui
dac cu mai multe femei, cea mai dragă dintre ele este înjunghiată și aruncată peste
rugul funerar al soțului său, pentru a-l însoți în lumea de dincolo și pentru a-i sta
alături lui Zamolxis, zeul celest.
Încă din timpurile antichității, moartea a primit atributul de prag înspre o lume
metafizică, superioară. Această lume nefiind văzută, oferă totuși o oarecare siguranță
a existenței sale, astfel argumentul fiind popularitatea de care a dat dovadă în toate
popoarele. Dacă la egipteni omul este mumificat și pus în mormânt cu toate cele
trebuitoare pentru o viață asemănătoare cu cea pământească, budismul din Tibet ne
oferă o altă imagine asupra lumii veșnice. Budiștii cred că sufletul este nemuritor, dar
că acesta renaște, se reîncarnează până ce îți ispășește toate păcatele. Atunci când un
budist din Tibet moare, acesta este pus sub forma embrionară, ghemuit, pentru a
simboliza o renaștere prin moarte.
Moartea învinsă, îmblânzită sau asumată apare și la țărănime, oamenii învățând de
la cler, că nu aceasta este viața cea mai importantă, ci că aceasta este o clipă din ceea
ce va să vină după, pentru sufletul nostru .
Putem observa această asumare a morții în miorița. Am putea s-o numim ,,moartea
mioritică” în măsura în care moartea din Miorița poate trece drept o moarte acceptată,
privită cu înțelepciune. Popularitatea acestei opere, intensa ei circulație până după
mijlocul secolului nostru nu și-ar găsi explicația în lipsa aderenței la atitudinea pe
care o propune în fața morții.15
La începutul secolului al XIX-lea, moartea unei țărănci basarabence se revendică
de la modelul mioritic, moartea e privită cu liniștea dar și cu seriozitatea pe care
țăranii o au în fața unei mari călătorii. ,,O dată intrai în odaia unei neveste tinere în
15Eugenia Bîrlea, Schema lui Philippe Aries și atitudinea față de moarte în spațiul românesc , în revista Bistriței nr.
XIV din 2000, pp 2-8.
15

clipa când își simțea ceasul morții. Ca și cum s-ar fi gândit să se înfățișeze cuviincios
în fața lui Dumnezeu, ea se uită la unghiile ei și ceru să i se taie unghiile, apoi mai
ceru să i se dea un tulpan nou. O bătrână, dintre rude, care ținea la dânsa, și-i avea
grija spuse: ,,Acuma nu, maică, întâi o să mori, pe urmă te-om spăla și ți-om pune pe
cap tulpanul cel frumos.” Bolnava ascultă liniștit și răspunse: ,,Nu, mai bine acuma.”
După câteva clipe, ea dori să sărute mâinile celor de față, le ceru iertare și zise: ,,Eu
mă duc de-acuma.” Îndată după aceea muri.16
Tot atât de liniștiți mor țăranii din nuvelele lui Pavel Dan, reprezentant al prozei
ardelene, de la mijlocul secolului nostru, ce descinde din realismul ilustrat de Slavici
și Liviu Rebreanu. El s-a aplecat cu dragoste și comprehensiune de satul din zona
Câmpiei Transilvaniei care, prin scrisul său ,,a intrat definitiv în literatura
română.”17Viata și moartea, strânsa și dureroasa lor impletire își găsesc în Pavel Dan
un observator a cărui luciditate e amplificată de apropierea propriei sale morți
premature. Țăranii nuvelelor sale se îndepărtează fără zgomot de lumea aceasta, își
duc cu stoicism boala, iar familia se resemnează: ,,Dacă e scris omului să moară, va
muri.” Așa gândește un personaj din Ursita, fratele Anei, al cărui bărbat zăcea
bolnav.18Bătrânul Urcan bolește doar trei zile, dar nimeni nu se ocupă de el, în afara
soției. Cei din casă îi privesc eventuala moarte ca pe un obstacol ce-i împiedică să
muncească19. Bătrânul știe că va muri și-și petrece aceste ultime zile rememorându-și
viața, împreună cu soția sa, singura neatinsă de grava maladie morală de care suferea
neamul Urcăneștilor.
II 1.3 Creștinism și mitologie precreștină pe tema morții in lumea satului
Poporul român a fost creștinat în primele secole după Hristos, astfel, credința în
Dumnezeu și în viața de apoi sunt virtuți cunoscute poporului român. Cu toate
acestea, au rămas influențe mitice, păgâne, până în ziua de astăzi, în satul tradițional,
chiar dacă nu există o credință în acest sens, practicile se definesc prin originea lor
16Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, București, 1995, p.250.
17 Ion Vlad, Pavel Dan, Zborul frânt a unui destin , Cluj-Napoca, 1986, p.174.
18Pavel Dan, Urcan bătrânul, Editura Minerva,București, 1987, p.220.
19Ibidem, p.81.
16

ex-creștină. Procesul văzut al morții este unul pur fizic dar cu ample valențe
spirituale. În momentul morții, sufletul transcede trupul , separându-se de acesta
iremediabil. Subliniem faptul că se separă iremediabil deoarece, există relatări ale
transcederii sufletului din trup în afara acestuia pentru a explora, pentru a-și îndeplini
voința.
Reminescențele păgâne care apar în lumea satului românesc, sunt cele din
credințele strămoșilor daci și romani.
În tradiția românească, atunci când bolnavul este pe moarte, cei apropiați, cei ai
familiei stau la căpătâiul acestuia. Acest lucru se făcea și în Roma antică, cu mici
diferențe. Când muribundul îșî dădea ultima suflare, era dus pe pământ gol și ultima
suflare era culeasă cu un sărut de către cel mai apropiat de cel decedat, deoarece, ei
credeau că sufletul iese pe gură.
Spălarea și pregătirea trupului defunctului în satul tradițional este de asemenea
aproape identică obiceiului roman. În Roma antică doi bărbați sau două femei spălau
trupul defunctului (în funcție de sexul acestuia) și îl ungeau cu uleiuri parfumate, apoi îl
îmbrăcau în cele mai bune haine ale sale. Același lucru se petrece și în lumea satului
românesc, cu mici valențe. Decedatul se spală într-un vas în care se pune apă proaspătă,
câteva fire de busuioc, mentă și alte plante aromate, apoi se îmbracă în haine noi,
indiferent cât de sărac ar fi, și dacă acesta moare îmbrăcat în hainele cele mai bune,
acesta nu este îngropat cu ele.
Jelirea defunctului în imperiul roman apărea sub aceeași formă în care apare în
satul românesc, bocitoarele fiind angajate să-l plângă pe cel decedat. În zilele noastre,
femeile din familie care știu să bocească, stau la căpătâiul mortului, iar dacă nu,se
recurge la bocitoarele satului, care sunt plătite asemenea celor din imperiul roman.
La înhumarea unui mort, se pun lucruri care i-au fost dragi atât în zilele noastre
cât și în tradiția romană. Totodată se aduce un așa-zis (Laudațio) de către unul dintre fii
defunctului, același lucru se petrece și în ritualul funerar din satul tradițional românesc,
însă acesta este reprezentat de iertăciunile scrise de către membrii apropiați ai familiei și
citite de către preot.
Un alt obicei întâlnit în aproape toate cultele este acela al plății pentru a trece în
lumea de dincolo.
17

În Bucovina, se pun bani în buzunarul mortului pentru a putea trece ,,vămile”. În
Grecia antică se puneau una, două sau trei monede pe ochii defunctului pentru a-i plăti
lui Charon, vâslașul lui Hades, călătoria peste râul Acheron. Dacă acesta nu avea cu ce să
plătească, pribegea o sută de ani de-a lungul râului.
Moartea
Pe întreg mapamondul, moartea are diferite denumiri și este personificată în
diferite zeități, în funcție de fiecare religie sau cult: Ankou-mitologia bretonă; Anubis-
mitologia egipteană; Arawn-mitologia celtică; Asto Vidatu-mitologia persană; Charon-
mitologia greacă și romană; Eita-mitologia etruscă; Hades-mitologia greacă;
Mictlantecuhtli-mitologia aztecă; Mors-mitologia romană; Odin-mitologia nordică;
Osiris-mitologia egipteană; Pluto-mitologia romană; Samhain-mitologia celtică;
Shinigami-mitologia japoneză; Thanatos-mitologia greacă; Veles-mitologia rusă; Yama-
hinduism; Yan Luo-mitologia chineză; Zamolxis-mitologia traco-dacă;
În mitologia romnâească, Thanatos se confundă, de multe ori, cu Sfântul
Arhanghel (cel purtător de cal alb), care are rolul, însărcinarea lui Hermes (Mercur) al
mitologiei clasice: este însărcinat, adică, să ducă sufletele celor morți pe lumea cealaltă.
La poporul nostru se crede că moartea are toate cele trebuitoare unui cosaș (nicovală,
ciocan, coasă, gresie sau cute). Cu ciocanul se crede că lovește organismul și îl
imbolnăvește. Atunci când i-a venit ceasul bolnavului, atunci moartea își ascute coasa și
se strâmbă cu mutra ei urâtă din colțul camerei unde stă acesta, atunci mortul își ridică
ochii către grindă și își dă duhul.20
În mitologiile sălbaticilor se crede că moartea trage cu săgeți după cei cărora
trebuie să le ia sufletele, negreșind vreodată.
II 1.4 Imaginea morții la etniile din Bucovina (armeni, evrei, lipoveni, ruteni și
țigani).
Ținutul Bucovinei cuprinde între marginile sale atât românii băștinași cât și alte
etnii, care au colonizat locurile odată cu stăpânirea austriacă.
Coloniștii pe lângă strămutarea fizică, au adus odată cu ei obiceiurile și ritualurile
specifice lor.
20Gh.F.Ciaușanu, Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi și noi , editura Saeculum
vizuale, București,2014, p.100.
18

Odată cu trecerea timpului, obiceiurile au început să iși schimbe forma inițială la
unele etnii, preluând obiceiurile și riturile bucovinenilor băștinași. Unii însă și în zilele
noastre își păstrează încă identitatea de etnie prin respectarea riturilor și obiceiurilor
moștenite de la înaintașii lor.
Armenii din Bucovina-scurt istoric al imigrării.
Armenii s-au așezat, foarte timpuriu, pe teritoriul monarhiei austro-ungare și anume
în Polonia.
În anul 1062, veneau în Rusia fiind chemați de principele Iaroslav al Rusiei, 20.000
de armeni, din capitala Anni, pentru respingerea atacurilor din partea polianilor
(cumanilor), însă, după aceea, nu s-au mai întors în Armenia, ci s-au așezat în Kiev, mai
târziu în Camenița-Podolsk, răspândindu-se, de aici, aproape peste toată țara.
Se pare că armenii au imigrat în Moldova și în Muntenia în același timp ca și în
Camenița-Podolsk, deci deja în secolul al-XI-lea și anume în anul 1046, când persanii au
cucerit capitala armeană.21
Originea armenilor care trăiesc în nordul Moldovei se dovedește, de asemenea,
printr-o tradiție, ce se păstrează credincios la armenii din Suceava, după care mulți
armeni emigraseră din patria lor, în urma devastării capitalei Armeniei, de un cutremur,
în anul 1313 și se alezaseră în Suceava.22
Diferențele obiceiurilor la înmormântare nu sunt tranșante, etnia asimilând de-a
lungul secolelor obiceiurile băștinașilor, păstrând doar câteva mici datini din ceea ce era
obiceiul armean de înmormântare, pe care le-au încastrat în cel bucovinean.
La moartea unui armean, se pune o monedă de argint pe crucea de ceară, această
cruce simbolizând moartea și învierea.23
Această monedă de argint ar avea ca scop plata vămilor dar totodată și funcția de
purificare și de protejare împotriva spiritelor vătămătoare, argintul după cum bine știm,
fiind un metal de care anumite creaturi mitice se feresc de acest metal, (deoarece argintul
a fost prețul sângelui Fiului Lui Dumnezeu).
21Dimitrie Dan ,, Etniile Bucovinene,, editura Mușatinii,Suceava 2012 pp 15-16
22Ibidem p.16.
23Ibidem p.78.
19

Plătirea bocitoarelor este o practică pe care și băștinașii o înfăptuiau la moartea
unuia din familie, diferența ritului armean consta,in vremuri trecute, că bocetele aduse de
către membrii familiei erau disperate, însoțite de smulsul părului, baterea în piept și în
cap, țipete necontenite. Aceste bocete erau atât de exagerate încât biserica armeană a
trebuit să intervină și să oprească, prin amenințarea de excomunicare, prevăzută în
anumite canoane bisericești.24
Alte diferențe majore nu există, decât superstiția că la armeni, lunea nu se îngroapă
morți, existând credința că va urma în fiecare din zilele precedente câte una sau mai
multe înmormântări.25
Evreii-scurt istoric al imigrării
Evreii din imperiul bizantin cercetau adeseori în afaceri comerciale țării românești și
tocmai aceste afaceri i-au făcut pe unii din ei să se așeze foarte timpuriu în orașele
Moldovei și Bucovinei de astăzi. Aici au început să practice negoțul cu îmbelșugatele
producții ale țării în mâinile lor. Pe nesimțite,au știut să dezlătureze pe români, băștinașii
țării, la orișicare gram de negoț.26
Odată ce conducătorul țării a văzut că evreii iau controlul asupra tuturor ramurilor de
negoț, a dat un decret , prin care, toți evreii au fost alungați din țară, pe motiv că stricau
piața și neguțătorii români nu mai aveau nicio șansă.27
Odată ce bucovina a trecut în imperiul Austriei, (oficial doar în 1775), guvernatorul
ducatului, generaulu Spleny, în 1774 află un număr de 526 de evrei. Cu timpul aceștia au
ajuns să numere până la 100.000 de suflete, însă odată cu exodul celui de-al doilea
razboi mondial,populația evreilor a scăzut considerabil,47.000 de evrei fiind deportați în
Siberia pornind din gara Gura Humorului.
Datinile de înmormântare ale evreilor au ramas nealterate, nefiind creștini ortodocși,
timpul și contactul cu lumea autohtonă nu au distrus sau distorsionat tradițiile acestora.
24Ibidem.
25Ibidem p.79.
26Ibidem p.128.
27Ibidem p.128.
20

Există o sumedenie de diferențe de cult în cadrul înmormântării dar vom amintii
numai câteva, care sunt mai relevante și mai abstracte față de cultul autohtonilor.
Când un evrei se îmbolnăvește, se recurge la două practici: Schimbarea numelui ca
moartea să nu îl mai cunoască și măsurarea cimitirului de către femeia bolnavului
împreună cu alte femei, cu o ață, așa încât văzând că nu mai este loc în cimitir pentru
bolnav, acesta ar trebui să se însănătoșească. Practicile au ca funcție persuasivitatea și
păcălirea morții.
O altă practică atunci când un om muribund, în comă sau cu vre-o boală necruțătoare
este în casă, se trage o dungă pe pereții de dinafară ai casei o dungă de jur imprejur, ca ei
să fie scutiți de pericolul infecțiilor acelor boli. Această practică ne amintește de practica
biblică, dată poruncă de Dumnezeu înainte de a lovi pământul egiptului cu moartea celui
dintâi născut de parte bărbătească: ,, La primul sacrificiu pascal, fiecare israelit a luat din
sângele animalului și cu el a uns amândoi ușorii și pragul de sus al casei, în care vor
consuma carnea friptă cu azimă și ierburi amare (Ies. 12, 8). Cu privire la vârstă, se
precizează ca animalul să fie de un an, ceea ce înseamna să nu fie nici prea tânăr și nici
prea bătrân, la care mai adaugă integritatea corporală și să fie de parte bărbătească (Ies.
12, 5-6).28,,Toate acestea fiind făcute ca îngerul morții să cunoască poporul Lui
Dumnezeu și să nu piardă pe nimeni din neamul lui Israel.
Când un evreu se află pe patul morții nu este iertat ca un evreu care se trage din
neamul lui Aron (coihen) să se afle în casă.29
Pentru a se convinge de moartea unui om, se pune puf de gâscă sub nasul celui în
cauză, de către un membru al frăției cuvioase ,,Chevra cadișa” , care se ocupă de
căutarea și înmormântarea celor răposați din neamul jidanilor.30
La evrei mortul se îngroapă în ziua în care a murit, pentru a nu fi atins de spiritele
neprielnice. Cât mortul șade în casă, nimeni din evrei nu are voie să privească pe geam în
28https://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/semnificatia-mielului-pascal-71151.html accesat în data de
29.04.2019
29Ibidem p. 146.
30Ibidem .
21

odaia mortului , căci se zice că cel care va întreprinde una ca aceasta, va auzi plânsul
mortului și va trebui să moară.31
Mortul iese din odaie cu capul înainte și apoi oamenii care îl duc, crezându-se că dacă
va ieși cineva înaintea mortului, acela va trebui numai decât să moară.32
Dacă se constată că un evreu moare, atunci se stropește pe piept cu un albuș de ou
(semnifică despărțirea sufletului de trup ca albușul de gălbenuș)33
Groapa este săpată de către un gropar creștin ajustat de un moloce evreu, aceasta se
face adâncă de un stânjen și prevăzută cu scânduri pe pereți pentru a nu se surpa. Gropile
în cimitirele evreiești se fac la o anumită distanță una de cealaltă și se separă femeile de
bărbați.34
Când de ajunge cu mortul la poarta cimitirului, întreabă îndată pe gropar dacă mai este
acolo vreun loc pentru mortul acela, iar groparul trebuie să dea răspuns negativ, după
care îl roagă și-i dau bacșișuri, ca să primească numai pe acest mort. Această formalitate
se observă de ei în credința că, apoi, nu vor mai muri alți confesionali de-ai lor.35 Dacă,
însă, groparul, din greșeală sau răutate, ar răspunde afirmativ, aceasta se ține de un semn
foarte rău.36
Groapa unui evreu nu este iertată să rămână vreo clipă goală, ca diavolul să nu o ia
sub stăpânirea lui. Se face in așa fel încât să fie gata de săpat chiar atunci când mortul
ajunge la cimitir, peste groapă se dă o găină neagră groparului.37
Evreul ce se sinucide este îngropat în fundul cimitirului și se evită contactul atât fizic
cât și vizual cu mormântul acestuia la cel mult 3 pași de mormânt . 38
31Ibidem.
32Ibidem.
33Ibidem.
34Ibidem, 147.
35Ibidem.
36Ibidem, p.147.
37 Ibidem.
38Ibidem.
22

Ca semn de doliu pentru soțl său mort, văduva poartă un șorț mic peste cel mare și
dacă acesta se rupe nu trebuie peticit, deoarece se crede că mortul va purta petec și pe
lumea cealaltă.39
Dacă moare soția unui rabin sau a unui înainte rugător, care trebuie numaidecât să fie
căsătoriți, atunci în termen de treizeci de zile acesta trebuie să se căsătorească din nou.
Se crede că evreul însurat care nu a avut copii nu este admis în fața judecății Lui
Dumnezeu, până când soția acestuia nu împlinește următorul ritual: văduva mortului,
împreună cu rabinul și fratele cel mai mic al mortului, cu mulțime mare de evrei se duc la
sinagogă. Acolo fratele mortului își pune piciorul pe scândura pe care se spală morții și
văduva mortului ăi spală piciorul, apoi rabinul îl încalță cu un papuc mare care are 12
curele pe care rabinul le înoadă, și văduva trebuie să le desfacă repede cu degetele mici și
mari ale mâinilor. (Cele 12 curele de la papuc ar simboliza cele 12 triburi ale lui Israel).
După ce desface papucul trebuie să îl arunce peste cap îndărăt, iar cel sau cei pe care îi
va atinge, va muri de curând. După terminarea ceremoniei toți se repezesc să iasă din
sinagogă pentru că există credința că cel ce va ieși pe urmă, va muri.40
Evreii cred că trupul evreului mort atâta se rostogolește în pământ, până ce ajunge în
pământul făgăduinței (Palestina) unde la venirea Lui Dumnezeu, toți evreii vor învia.
Lipovenii din Bucovina- scurt istoric al imigrării
Lipovenii au imigrat în Bucovina din Moldova și Basarabia. Toți Lipovenii sunt la
origine Moscoviți din Moscova sau din guberniile vecine și au venit, în diferite timpuri
de acolo, în Basarabia și Moldova, de unde mai încolo imigraseră în Bucovina .41
După tradiția lor, aceștia s-au așezat înainte ca Bucovina să devină parte a Imperiului
Austriac .Cea mai veche colonie de lipoveni este comuna Mitocul Dragomirnei sau
Lipovenii de pe pârâul Rușcioara, lângă Suceava, numită de dânșii Socolințe, unde
trăiau, încă înainte de anul 1770, vreo 40 de familii lipovenești42
39Ibidem.
40Ibidem, pp. 148-149.
41Ibidem, p. 201.
42Ibidem.
23

Nu se găsesc diferențe, deoarece aceștia tot creștini ortodocși sunt. Cu toate acestea,
există posibilitatea de a fi fost unele diferențieri, dar cu timpul, acestea s-au pierdut, ca la
multe alte etnii care au înglobat în tradiția lor și tradișia autohtonă a ținutului.
Rutenii din Bucovina-scurt istoric al imigrării
Rutenii sunt o populație ce descinde dintr-o ramură slavă ce aparține popoarelor
indo-europene. Sunt pomeniți de Caesar în Comentario de bello Gallico, ca trib celtic
așezat în Gallia Narbonensis. Afirmația sa este confirmată în antichitate de Pliniu cel
Bătrân. Galii sau celții migrează în secolele V – IV î.d.Hr. spre Europa Central
Răsăriteană, așezându-se în Carpații nordici. Geto-dacii preiau de la ei tehnologia
prelucrării fierului. Atestarea termenilor de Ruthean și Ruthenia, deși cu o conotație
neclarificată deplin, o face Gesta Hungarorum, cunoscută și drept Cronica Notarului
Anonim al Regelui Béla, și mai apoi cronicarul Anton Verancsics. În Evul Mediu, ei sunt
slavizați păstrându-și denumirea etnică de ruteni la care se adaugă și cea de rusini.
Explicația este prezentată de Paul Robert Magocsi în Encyclopedia of Rusyn History and
Culture, care arată că primul termen, rutean, este folosit de popoare neslave, iar cel de
rusin este folosit de slavi pentru a defini o populație distinctă slavă locuind în Regiunea
Transcarpatică. Mărturii scrise din Evul Mediu timpuriu continuă să îi ateste distinct și
exact. Gesta Hungarorum sau Cronica Notarului Anonim a Regelui Béla, Almanahul
Hildersheim, Ystoria Mongalorum pomenesc exact rutenii și țara lor Rutenia, chiar dacă
aceasta nu este delimitată exact. Urmează alte și alte mărturii ale unor autori
binecunoscuți ca Enea Silvio Picolomini, celebrul papă umanist Pius al II-lea, sau Georg
Reicherstorffer. Imperiul habsburgic îi include și pe ruteni și teritoriul locuit de ei între
hotarele sale. În secolul al XVII-lea, după Pacea de la Karlowitz (1699), o mare parte a
rutenilor sunt integrați în cadrul Imperiului Habsburgic. Diploma Leopoldină, din 16
februarie 1699, face referire la românii, grecii și rutenii din Ungaria, Croația, Slavonia și
Transilvania. O parte a acestora se vor alătura ortodocșilor care îl recunosc pe papă drept
șeful bisericii creștine, devenind greco-catolici. Unirea cu Biserica Romei prilejuiește și
apariția unor publicații cum este Cathehismul, din 1726, tipărit la Târnavia, pentru uzul
rutenilor uniți. De atunci, rutenii îmbrățișează până astăzi atât ortodoxia, cât și
catolicismul oriental. Mișcarea revoluționară de la 1848 din Europa face loc apariției
unor proiecte de autonomie a teritoriilor locuite de ruteni. Conducătorul rutenilor, Adolf
Dobrianskzj, prezintă la Viena un plan de constituire a unei provincii autonome –
Rutenia – plan care însă nu se mai înfăptuiește datorită înăbușirii revoluției. 1918 este
24

anul în care afirmarea identității naționale a rutenilor atinge punctul culminant. Se
constituie acum Consilii Naționale Rutene la Ungvar, Preșov și Sighet. După această
dată, rutenii rămân răspândiți în Europa Centrală Răsăriteana, fără a reuși să-și constituie
un stat național. În Cehoslovacia, între 1919-1938 a funcționat o regiune autonomă a
rutenilor.
Ca și celelalte etnii și autohtonii locului,rutenii cred în cântecul distrugător al buhii
sau cucuveicii, pe care o numesc pasărea morții, cobitoarea,etc.
Dacă un copil se naște mort, sau moare imediat fără a fi botezat, atunci mama
acestuia trebuie timp de 7 ani, să stropeascămormântul copilului cu aghiazmă. Între
timp, sufletulu copilului vine, la miez de noapte, și bate la fereastră, cerând botezul cu
cuvântul ,, Kresta”(crucea). Cel ce aude rugămintea, trebuie să recite formula sfântului
botez și să arunce o bucățică de pânză, reprezentând crijma botezului și abia atunci
sufletul copilului este mântuit și își găsește odihna.
Ruteanul nu zice că i-a murit femeia sau fiica, ci că a pierit: ,,Jinka moia uhebla”
(,,femeia mea a pierit”), tot asemenea se exprimă și huțanul și scriitorul acestora,
păstorind enoria Sadău, a înmormântat o femeie bătrână din vârful muntelui Cununschi.
Cu acest prilej a auzit cum bocea fiul pe mamă-sa moartă: ,,Mamenko moia zolotenka,
scribnenka, na șo-s uhebla” (,, Mamă de aur, de argint, la ce ai pierit”)
Mortul înainte să fie scos din casă,este pus îmntr-un sicriu de brad, cu o ferestruică,
pentru a avea sufletul pe unde se întoarce în trup.
Gospodarului mort i se pune cușmă în cap (obicei perpetuat și la populația autohtonă)
iar feciorului neânsurat i se pune tot cușmă în cap dar cu cunună de mire.
Femeile se gătesc cu ștergar iar fetele nemăritate cu găteală de mireasă, cu flori și
cordele.
Fundul sicriului nu se podește ci se face împletit din vergele de salcie.
Când moare copilul de țâță la rutence, acestea fac un coșuleț de ceară, unde storc
cîteva picături de lapte și îl pun în sicriu, ca el să nu flămânzească până pe cealaltă lume .
După ce au îngropat mortul sau în unele zone după ce se scoate mortul din casă, se
intră înapoi pentru a participa la panahadia mortului (sfeștanie) făcută de preot, iar după
urmează cinstea, care nici până a doua zi nu se termină câteodată.
25

Se mai obișnuiește să se pună lângă capul mortului un șâp de holircă, pentru a nu-i
duce dorul pe lumea cealaltă și pentru a nu-i fi sete.
Se mai crede că dacă în ziua morții plouă, și în groapa mortului cade măcar o
picătură de ploaie, mortul merge în rai. 43
Tiganii din Bucovina- Obiceiurile funerare țigănești nu se deosebesc în niciun fel de
cele ale autohtonilor,ei considerându-se români autohtoni deopotrivă.
Diferențele majore ale etniilor din Bucovina sunt de natură confesională, vedem acest
lucru la evrei, care sunt cei mai diferiți în ceea ce privește ritul funerar. Multe dintre
obiceiuri se regăsesc și la populația băștinașă , însă sub altă formă și cu altă conotație
decât la ruteni,evrei sau armeni.

43Ibidem pp. 256-258.
26

Capitolul III
Îmormântarea ca spectacol.
Jocurile de priveghi

Cultura noastră populară, care se întemeiază pe un fond spiritual ancestral și
face parte din acele culturi care stau pe o vatră preistorică, antichitatea traco-dacă.
În fiecare dintre cazuri, practicile actualizate pledează pentru ceea ce ar putea fi
numit sincretism cultural. Plasate în anumite momente din viața omului, aceste elemente
păstrează însă și segmente precreștine. Inventate in illo tempore, ca răspuns la o
frământare, întrebare majoră a comunității, ele au trecut prin timp în măsura în care
oamenii pe care le practicau au găsit soluțiile valide pentru a le da alte și alte forme, în
funcție de dominantele diferitelor epoci, încercând, în limita posibilităților, ca odată cu
aceste transformări să le păstreze și sensul existent ab initio.
Trăim într-un cosmos ce înaintează spre desacralizare și din ce în ce mai puțini
sunt cei care simt nevoia intrinsecă de a dialoga nemediat cu Dumnezeu. Trebuie să
recunoaștem că spațiul tradițional bucovinean este un pas mai aproape de cer și de acele
esențe ale spiritului pe care locuitorii altor spații le-au uitat. Satul bucovinean rămâne cel
mai pur loc de refugiu în care omul din secolul vitezei își poate astâmpăra setea de liniște
și mai poate coborî în străfundurile sinelui în varianta sa primordială.
Datinile, obiceiurile, tradițiile, dovedesc că la noi Dumnezeu se descoperă în
toate, în cele religioase și în cele ale poporului de rând. El este intim legat de viața
spirituală încât adesea e greu de făcut o separație între elementele creștine și laice din
cultura populară. Este însă evident că elementele creștine de cult au stat mult la originea
datinilor românești sau au influențat benefic evoluția lor de-a lungul vremii.
În istoria sa îndelungată, cultura populară a valorificat numeroase credințe și
manifestări religioase sau a însoțit rituri și ritualuri religioase, contribuind astfel la marile
sinteze spirituale ale poporului. Mircea Eliade, în câteva dintre lucrările lui
fundamentale, a arătat simbioza străveche dintre diferite culturi și religii, impactul
credințelor populare asupra modului de manifestare folclorică, actele de tradiție fiind
27

încărcate de mister și devenind ritualuri cu multiple semnificații religioase, mitice,
culturale.
Viziunea mitico-religioasă asupra morții are ca fundament metafizic și sens
suprem eufemismul, care, printr-un mecanism de inversare reprezentativă, promovează
complementaritatea vieții și a morții, trecerea dintr-o stare în alta, din existență în
postexistență.
Cultul morților constituie una dintre manifestările caracteristice și esențiale ale
vieții religioase ortodoxe la bucovineni. Imediat după deces, mortului i se închid ochii ca
să nu poată vedea ce durere, ce jale lasă în urmă, se deschid ușile și ferestrele ca sufletul
să poată fi liber.
Pentru că mortul nu se poate înfățișa dinaintea lui Dumnezeu decât curat, el este
spălat într-o vană mare, în care s-a pus apă proaspătă și câteva fire de busuioc, de către
unul sau doi bărbați ori una sau două femei, în funcție de sexul decedatului.
Spălatul are funcția comună de renaștere (recunoaștere). În cursul rotitor al
existenței, orice naștere are în față o renaștere. Se schimbă înfățișarea, forma de
manifestare a "realului" în exterioritatea sa, dar, în fond, nimic nu se "pierde". Adevărata
naștere este realizată în sens spiritual și ființal. Moartea trece și se ia drept o renaștere,
"trecerea" făcându-se spre lumea nevăzutelor, în cosmicitate. Apa cu care este spălat
mortul este simbol cosmogonic, o poartă spre veșnicie, tocmai pentru că purifică,
vindecă și întinerește. La plecarea spre cealaltă viață, mortul este botezat primind apa
vie, regeneratoare.
Apa pentru scalda mortului este adusă de la o apă curgătoare, iar unde nu este
posibilitatea aceasta trebuie să fie curată, de fântână. Toate acestea trebuie îndeplinite
fiindcă ea are efect purificator și are rostul de a-l integra pe defunct în rândul strămoșilor.
Odată mortul spălat, se piaptănă frumos, apoi se îmbracă cu hainele cele mai
noi mai scumpe și mai frumoase în credința că morții se duc să călătorească pe cealaltă
lume pentru a se înfățișa înaintea lui Dumnezeu, la a doua venire, curați și îmbrăcați
exact cum au fost îngropați.
Așezarea în sicriu. După ce a fost gătit cel mort, se așează pe masă sau pe
laviță, în casă sau în tindă, cu fața spre răsărit. El se așează cu picioarele spre ușă, adică
28

gata de plecare. La cap și la picioarele decedatului stau aprinse două sfeșnice cu lumânări
de ceară.
În sicriu se pun diferite obiecte, de la lucruri care i-au fost dragi în viață și pe
care, se crede, să le aibă și pe lumea cealaltă, până la obiecte cu caracter magic pentru a-l
proteja pe decedat de eventualele primejdii pe care le-ar întâlni în călătoria sa, dar și
pentru a proteja familia de posibilele întoarceri ale mortului ca strigoi.
În tot acest timp cât decedatul stă în casă, trei zile, vecinii, rudele, prietenii,
chiar și străinii vin să vadă mortul încă o dată înainte de înmormântare și să-și ia rămas
bun de la el, iar dacă au fost certați trebuie să se roage ca să-i ierte.
Toiagul. În timp ce bărbații se ocupă de sicriu, gospodinele încep pregătirile
pentru înmormântare. Mai întâi se face o lumânare mai lungă, numită ,, toiag”, care se
aprinde numai la anumite perioade de timp și pe care se sprijină mortul când trece puntea
raiului. Toiagul se face tot atât de lung cât mortul, și foarte subțire.
După ce este gata, se face în formă de spirală și se așează la capul sau pe
pieptul celui decedat. De fiecare dată când se trag clopotele (fiindcă se trag de trei ori pe
zi), se aprinde toiagul. Mai este aprins atunci când se scoate mortul din casă, când i se
face prohodul, iar după înmormântare se stinge și este adus acasă. Apoi se mai aprinde,
în trei seri una după alta, chiar pe locul unde și-a dat răposatul sufletul. Totodată se crede
că această lumină arde păcatele celui mort.
Toiagul este un simbol al reazemului fizic și psihic pentru omul considerat
bolnav de moarte. Devine o cârjă ce ajută defunctul să înainteze, preluând și
simbolismul lumânării, deoarece arde permanent în cele trei zile, cât trupul rămâne în
casă. Toiagul reprezintă o imagine a verticalității și a Șarpelui iîncolăcit considerat în
vechime și un simboi al morții și al vieții, ce capătă aici atribute psihopompe.
,,Toiagul în general este făcut dintr-o ață foarte subțire, iar acea ață este cât
mortul,deoarece, ața, simbolizează până la urmă viața respectivei persoane. Observăm
chiar in Grecia Antică, existau anumite vrăjitoare sau anumite persoane denumite
„moria” care torceau firul persoanei respective si se spunea cu cât are firul mai lung, cu
atât viața este mai lungă și ele ii prevesteau într-un fel ceea ce i se (ți se )va întâmpla în
timpul vieții. La noi, mortul respectiv este pus în sicriu, iar văduvele îi iau măsura. De
ce? Pentru că masura respectivă simbolizează viața respectivei persoane. Se face sub
29

formă de toiag, în denumirea populară și cârjă, pentru ca acel om să se sprijine pe lumea
cealaltă, să aibă de ce se sprijini, dar toiagul ars simbolizează și păcatele oamenilor.
Păcatele respectivei persoane trebuiesc arse și dacă toiagul nu este ars până, să zicem la
înmormântare, persoanele respective trebuie să-l ardă și după la mormântul mortului.”44
Lumânarea devine o imagine a focului ritual cu atribute purificatoare. Asigură
lumina necesară sufletului în lumea de dincolo și simbolizează scara spre cer a celor
răposați. Fiind și ea un simbol al verticalității permite comunicarea dintre nivelele
cosmice.
Colacul este un obiect al sacrificiului ritual, legat în mod direct de cultul
morților la români. El este o formă de acceptare a stării de defunct. Se da drept pomană
participanților și reprezintă din perspectivă simbolică trupul spiritual al defunctului.
Facilitează astfel transferarea păcatelor acestuia în pâinea ritualică.
Crucea este cel mai cuprinzător simbol total. Pe lângă faptul că este un însemn
mortuar cuprinde în sine toate energiile Universului. Are puterea de a îndepărta duhurile
rele deoarece este un simbol al Centrului și al capacităților sale magice. În ea se întâlnesc
Cerul cu Pământul, Verticalul cu Orizontalul, devenind o reprezentare a punctului în care
rezidă toate forțele cosmice.
Priveghiul. Jocuri de priveghi
În fiecare noapte se face privegherea mortului pentru că există credința că
diavolului îi aparține trupul oamenilor . De aceea, cum aude că a decedat cineva, vine să
îl fure și dacă n-ar priveghea oamenii, diavolul ar răpi trupul morților. Aceasta este o
veche credință bogomilică, împrumutată de la bulgari. Satan, fiul lui Dumnezeu și
creatorul pământului, încheie un pact cu Adam, acesta și urmașii lui aparținându-i.
Priveghiul poate fi considerat ca o stare de veghe mitică- rituală în riturile de
trecere familiale (naștere – nuntă – înmormântare ) și este o practică de inițiere, care
44Citat preluat din documentarul,, Atunci nu era ca acum I,Prof. Constantin Napoleon
Gheorghiu;documentar – prof.George Checheriță
30

pregătește integrarea celui decedat în comunitatea strămoșilor neamului. Se consideră că
cei care pot priveghea de seara până dimineața au o mare faptă bună în fața Lui
Dumnezeu.
Denumind acțiunea de a priveghea (latinescul pervigiliare), priveghiul
înseamnă a păzi ceva, a fi cu băgare de seamă . Corpul fiecărui om care a decedat din
cauze naturale stă, de regulă, trei zile și două nopți neînmormântat. Astfel, în aceste două
nopți se practică în toate țările locuite de români, așa-numitul priveghi, la care se adunau
o mulțime de oameni, bărbați și femei, tineri și bătrâni, amicii și rudele decedatului.
Efectuarea practicii priveghiului, de către cei prezenți, conferă celui care poate
priveghea de la apusul soarelui și până la răsăritul acestuia, fără să doarmă deloc, statutul
de inițiat, în plan ritual, iar în plan religios, îi absolvă din păcate: i se socotește de o faptă
bună și primită înaintea lui Dumnezeu.
Din punct de vedere ortodox putem menționa că aceste practici magico-rituale
sunt precreștine, cu toate că ele se păstrează și în zilele noastre. În cadrul creștinismului,
slujba priveghiului înlocuiește rugăciunile și cântările din timpul nopții când creștinii
trebuiau să-și înmormânteze rudele de frica persecuțiilor.
Așadar, priveghiul este o practică ce are origini precreștine și a cărei funcții,
dincolo de cele practice, menționate mai sus, se extind în sfera magicului, cu rol de
protecție a decedatului în lumea de dincolo, dar și de protecție a familiei de eventuale
manifestări malefice ale spiritelor.
Priveghiul este un ritual care se găsește pe tot cuprinsul țării, însă,
manifestându-se în proporții diferite. El se desfășoară în două feluri: când moartea vine
ca o ușurare, ca o eliberare, ca o împlinire, deci este treapta firească în viața omului, au
loc jocurile de priveghi care constituie conținutul nopții de priveghi. În unele zone
etnografice practica priveghiului a fost încreștinată și participanții au o atitudine sobră
conformă cu importanța și semnificația creștină a momentului trecerii în lumea cealaltă.
În alte zone, însă, elementul păgân a rezistat. Aici pare să se adeverească, peste veacuri,
mărturiile antice conform cărora strămoșii noștri se veseleau la moartea unuia dintre ei.
În aceste zone participanții se manifestă zgomotos în cadrul unor piese dramatice numite
jocuri de priveghi.
31

Jocul de priveghi este un simbol al luptei dintre viață și moarte, exprimând în
mod sintetic conflictul cosmic și biologic. El tinde să așeze o anumită ordine în cadrul
structurii arhetipale, căpătând o importantă funcție socio-psihologică.
Jocurile de priveghi , care se mai fac și astăzi, au o conotație sacră, o funcție
apotropaică și de inițiere. Priveghiul, ca rit sacru, se efectua printr-o dublă participare: ca
spectatori și ca mascați.
Se poate face o clasificare a jocurilor de priveghi:
a) jocuri de virtuozitate (ca probe de inițiere sau trecere);
b) jocuri cu măști zoomorfe (au semnificații legate mai ales de începutul și de sfârșitul
anului);
c) jocuri cu măști și reprezentări antropomorfe;
d) jocuri cu un pronunțat caracter realist ce sunt inspirate din viața de zi cu zi, fără
transfigurările ce se întâlnesc în celelalte cazuri;
e) jocuri practicate ad-hoc, fără alte corespondențe folclorice.
Cele mai cunoscute jocuri de priveghi din Bucovina sunt: fântâna, moartea,
calul, ciușca, fântâna.
Datorită deceniilor care au trecut peste comunitatea studiată, aceste jocuri nu au
mai fost găsite sub forma originală, ci doar rămășițe ale lor, în câteva consemnări
înregistrate în vatra satului acum un deceniu.
Dintre persoanele care ne povestesc despre aceste firi ale satului, mai trăiește
una singură și anume informatorul Aurel Olari, sau Aurel a cucului (aceasta fiindu-i
porecla), în vârstă de 89 de ani (pe atunci avea 79).
MOARTEA
,,Meza: -Sa fașiea moarcie..ăî..acuma batrînii șcieu șinsamnîă moarci.
32

Meza- Pintru i iera cieva spariuos,na cini sî facie,staț,hîă mai staț cî tre sî viie
moarcia. Ieu am fost moarci,pieaiși pin vieșini,nu gi mult,ultima datî am fost la vieșinu
Ilii di vo șinși ani. La cari întradivăr cinieretu o stat tăt cî tot zîșiea cî nu,s-o facut foartie
ranu s-a fașie încuași tot s-o pierdut (tuseste). Hai ieu sî ma fac moarci. Am avut ieu în
cap mulciașîă. Moarcia cum sîă fași? Îț iei un șierșaf alb,păn-aiși,panîă-n pamînt,îl liegi
binie,pui un alt,o pînzîă albîă pi frunci șî ci-nbrobiz pînaiși,(arata pana subsoara) dar
așeia o pui dupa și bo ci tre b unsî cu unturîă pi obraz,nu multîă,puțînîă și pi urmî dat
fainî gi grîu.Șî sîă lipiea faina gi grîu gi obraz șîașîa-i ramîniea.Piurmîă liega pieișia șîă îț
dai sama(arata ca lega sub barbie) așîă șî altîă pînzî gi la gît pînî-aiși (arata ca pana in
dreptul bazinului si legata la spate) ca sîă fii complect albîă,buun,asîă șî opcinși,încî ieu
anu patru,îșii cîn m-am facut,n-am gasît gi nicaieri opcinșim-am încalțat așîă ăăă,da gi
obișiei moarcia iera cu opcinși. Sa faciea dginț gi barabuli la moarcie,ieu am uitat amu,da
șcieam,fașie,o cuajîă gi barabulîă,ă uo,gruoasîă,o crestez așă îi fași un…nu-i lucru
mari,bini cîă nu priea ai gi vuorbit șîă pui pisti dințîă tîăi șîă iera niștie dinșî mari șîă
rîari,îț dai samîa cîă iera,îăăăă,cum(da din umeri) spieriuoasîă. Punieai dințî șiia șîî aviea
un șmuoc dgiî busuioc în mînîă,moarciea șuo lumănari pi-atîta aprinsî. Dar subrațu șîă
trebuiea șîă,subrațu morțîă m moo,la muartie sșiț punieai? Un măturoi rîău,ros,farîă
cogițîă,farîă ninicîă,îă…ros,roîă ,acieiea iera aiși la moarcie (arata ca tinea maturoiul sub
brat). Întra moarcia-nca vai,vinie moarcia,vai auzî.Întrîă mormain moarciea,întra
mormain,n ca cum aș boși mortu,ca cum l-aș…regreta, mîă,mî,mî (mormăie) șîă..am
întrat la mort încîă mormain pi lîngî iel așîe pi lînga iel gi vo duouîă tri uori,îăăă…cu
lumanariea cieiea-aprinsîă,îțî fași aiesta șieai tu cu mortu,piurmîă iei busuiocu șîă coasa
tre s-o țîi,a…pîn la urmî-i rariea coasa la moarci,pînîă pin cindîă, cîă hîă (rade) măturoiu
fașiea mninuni. Îăăă,uo luai gin marjinîă,mîăturoiu-aiși,uoooo crușițî-n mînîă aiși șîă
dadiei sî-ț pupi mîna,o-luai din capîăt sî pupi mîna la moarci. Amu batrîănii,cum sî ștîa
ștt,poacie șîă mai batrîni,dacea sîi pup ieu mîna la moarcie,nu conta.Măturoiu șîă dăi! Șîă
dăi! Îl arîanjam pi-eciela,merieam la altu, la îă,îă pupîă mîna,pupîă mîna,pupîă,iar
pînajiungeam la un gi-aista ,nuz,da copii,da copii,da nu țipau,da nu plînjieau,da nu-liera
s-a ciemieau,amuîă ăăiera prigacit pin cindîă pin șieiea uo,uo,așîă ș-aviei moarciea șuo
cuocouașîă-nîă-n spîacie,uo piernuțîă îăn spaci-am uitat,îam,da șiî sigur cîă ieîrai,gh,îțî
dai sama cum ierai,cuocoașîa ț-uo punieai,pînlaurmîă pi cuocoașîă…îăacuoluo
îiera,puoftim?
33

Meza: Îăiera cîțva cari aștiepta muarceia,dîa,mereia,mereia,normalie cîă așiiea
nu-țî pupa mînîa. Cari pupa,cari nu,ieou cu măturiu,dîăi,dîăi șîă fîăi,șîaiși,șîaiși șîă pi
cuolo șîă pi gincoluo. Alțîă pi la spaci dîăi la moarci-n cuoloașîă,dar nuo
bataiieîăăă,îmm,cum sîăăă,iera gi,gistracții așîă șîă ieșîă muoarcia ș-în prag șî lua cuoasîa
ș-îi amenințîa cu cuoasa șîă mormaiea acuolo,spuniea șieava dar nu-sanțalegiea șie
spuniea moarciea. ”
Calul
,, Aurel a cucului: Calu sî fașiea în feliu următor: iera doi baieaț cu-o păturî
mari sau cu-n țol pciuat,cum ierau țoluri înainci pciuaci,ieara cusuci ș-un baieat sta spaci-
n spaci acoperiț cu-n țol.Așial gi-n fațî aviea o ualîă mari smalțuitîă,i-o puniea în cap șîă
meriea roatîă pi lînga mort șî așiala gi pi cal,ieara alt baieat cari ieara pi cai suiț întri
baiețî șiia iel aviea o botîă mari șî baciea cai șî-i da-n cap,da fimeili gi pi lături: vai gi
mini nu-i sparji capu,aăă uci și boci-i dă în cap,da iel nu-i da,îi da în cap ,da iel în cap
aviea o uoalîă șî baciea oala șîă iell îăăăăă,fimeili tari sîă spariea cîă îi dă în cap șî-i
sparji capu.Fașiea asta ca sîă disperi lumea,ca sîă spării tineretu.”
Fântâna
,,Alexandra Baboi: Cum sîă fașiea fîntana. Sî fașiea așîă roatîă îăă,tot baieaț,gi-
n baieaț ș-apui gi-acuolea,tot nanașu Grigori ieara cu-o ulșicîă gi apîă șîă turna apîă pi
dînșî zîșiea c-o vinittt,vini iszvoru,apîă-așîă ieara mna niși ieu numni aduc aminci cîă
ieram doaramu avieam șapcizăși.”
Cocostârcul
,,Aurel a cucului: Cum sîă fași cocostarcul? Îmbraca, loua o coverturîă pi ieil, o
păturîă sî s-a fașîea șîă puniea într-un vîrf gi băț un cui, într-un vîrf gi băț fașiea un șioc
și meriea la feci șî spuniea așă: dacî nu ci duși șî pupci baieatu cieala, cocostîrcu ci
ciocneșci, aiasta la priveci șî-l șiocneiea,da fata dacî nu meriea o șiocnea. Șî…cuiu întrîă
(arată cu mîna inspre cap) șî meriea șî la baieat șî tot așie fașiea. Da iara mascaț
frumuos,cu păturî pi iel,nu șciea șini-i absolt giloc,numa meriea șî-l șiocniea.”
34

Ciuștea
,,Meza: Șîă s-a fașiea un șierc gi cineret gi-aista,asta-i un jioc, șiușcia-i spuniea. O
fășieai gintr-o cîrpî mari,mai mulci cîrpie așăa ca o mijie. Lega cu ațîă, iarîă legai,
(gesticulează cum lega ațele) iarîă mai puniea, pînîă fașieai așîă o miji, îă spuniea miji
atunși dar acolu nu minji, spun îî hapuc, ei stăi cî tre sîă facîă hapucu, pînî fași hapucu
zîși capu cîă s-a jioacîă șiușciea. S-a puniea un șierc așiăea gi cineret pi așîă pi asta șî cu
mînili la spaci, jios. Unu s-alejiea, primu cari ieara trebiea sî gasascîă șiușciea, la unu, da
aișciea cu mînili tăț cu mînili-așîă o dagiea gi-aiși aiși, gi coluo o da coluo, o pringiea
astaia iarașiael gin mnijloc trebuiea sî fii-atent sîă vadă unii ciușciea șî s-o prindîă, s-o
ieii, înțalejieț cum. Eî,ierea aru așîă, ei pînîă cînd o gasîă șiușciea la unu cî iera oțîrîă mai
neatent ca s-o deii coluo, lua cu șiușciea șî-i da cu șiușciea-n spaci dăd..da nu ierau
ciadad tari sîă treșiea ciala-n loc, în mnijluc, iera pediapsîă șî ăstalant în locu lui șî stătiea
tăt așîă tăț,da iera frumos, iera distracția-gicîă îțî dai sama,harmalaii, rîs ma rog șî astiea-
s45. ”
BOCETUL
Moartea este concepută, imaginar, ca o lungă călătorie, marcată și pe plan
ceremonial. Despărțirea de mort se face însă și prin bocete.
„A plânge”, „a boci”, „a jeli”, toate aceste cuvinte descriu reacția universală de
tristețe, durere, suferință absolut normală la moartea cuiva. Se pune atunci întrebarea de
ce această trăire umană a fost ritualizată. Dovezi că plânsul la înmormântări a devenit
mai mult decât o expresie a emoției se găsesc în toate culturile lumii. De exemplu, este
recunoscut faptul că în Grecia antică, la ritualurile funerare erau prezente femei care nu
aveau nici o legătură cu persoana decedată și care erau plătite ca bocitoare.
Practicile funerare implică numeroase modalități de expresie. Printre aceastea
se află poezia de lamentație, cel mai vechi tip de cântec care s-a păstrat din Grecia antică.
Bocetul era un act performativ, însoțit de numeroase gesturi simbolice: lovirea pieptului,
ruperea hainelor, smulgerea părului sau zgârierea feței cu unghiile.
Plânsul funerar nu este o manifestare a emoției, ci un ritual care se desfășoară
conform unor reguli bine stabilite și care este îndeplinit cu trei scopuri majore:
45Transcriere din https://www.youtube.com/watch?v=uXk6wpsA_PM în data de 10.05.2019
35

a) protejarea sufletului celui dispărut;
b) pacificarea spiritelor morților;
c) comunicarea cu lumea cealaltă.
Bocetul este o lamentație improvizată pe o jalnică melodie. De multe ori
improvizarea este chiar neversificată. Bocetul nu este legat de momente precise ale
ceremonialului de înmormântare. Se poate boci în tot timpul, din momentul morții până
la întoarcerea din cimitir. Se obișnuiește în general ca femeile care vin să vadă pe cel
mort să bocească de îndată ce au intrat în casă. Datorită caracterului lor improvizat și
duratei lor, bocetele ajung niște lungi poeme în care elementele din viața celui mort se
împletesc cu sentimentele celor părăsiți și cu considerații asupra ceremonialului sau
datinelor satului.
Bocetul încă din antichitate este o specie feminină destinată duioșiei, acest
plâns cântat întruchipează durerea, exprimată prin gesturi, blestemul este revoltător, are
limbă de sabie, gesturile devin violente. Mai sunt încă locuri unde bocitoarea își smulge
părul în timpul bocitului, lacrimile sunt strânse în năframă sau, în timpul îndepărtat,
bocitoarele se zgârâiau pe față până la sânge. Specialiștii numesc aceasta drept „doliu
sângeros”.
Pe tot parcursul bocetului, bocitoarele au anumite poziții care le diferențiază din
mulțime. Chiar dacă le-ai vedea de la distanță și nu le-ai auzi numai cântând. Sunt
cunoscute două poziții reprezentative:poziția cu mâinile pe piept: în gegeral se bocesc
bătrânii care trebuiau să moară de bătrânețe; poziția cu mâinile pe față: în general când
moartea a fost neașteptată.
În cântecele mortuare sunt câteva elememnte distinctive care domină: pasărea,
floarea, drumul etc.
Păsările cântând pot să jelească mortul, pe cel care nu are de cine să fie jelit.
Pasărea este simbol al cântecului și morții. Pasărea, simbol al sufletului, joacă rolul de
intermediar între pământ și cer. Ea este un simbol al călătoriei lungi, imaginea sufletului
care scapă din trup. Adeseori pasărea este asemuită cu moartea sau anunță venirea ei,
cântă pe stâlpul porții.
În mitologie apar diferite ipostaze ale sufletului în forme zoomorfe precum
păsări sau animale agile.De exemplu în mitologia nordică,se crede că sufletul se desparte
36

de trup sub forma unei păsări, culoarea acesteia având valențe în funcție de viața trăită pe
pământ. Dacă omul a avut o viață curată și fără greșeli capitale sufletul apare sub forma
unuei păsări albe, dacă nu sub forma unei păsări negre, de obicei cioară sau corb46
Floarea este simbol al tristeții și al tinereții. Floarea este înfățișată în bocete ca
o figură arhetip a sufletului, ca un centru spiritual.
Drumul este un simbol al călătoriei sufletului spre lumea de dincolo. Mitul
marelui drum reprezintă în cadrul ritualului funerar o metaforă a înifierii supreme, fiind
considerat cel mai important simbol din cadrul credințelor ce caută să ilustreze accesul
spre lumea celor morți și taina pe care moartea o ascunde. Mitul cuprinde un întreg
sistem de arhetipuri și simboluri prin intermediul cărora se urmărește să i se confere
naturii enigmatice a existenței o explicație rațională, apropiată de nivelul de înțelegere al
comunității. Ceremonialul funerar ascunde o succesiune de secvențe ritualice care
marchează momentele sale semnificative, inclusiv cel al separării sufletului de lumea
celor vii și agregarea sa în cea a strămoșilor. Accesul în aceasta țară mitică nu are loc
imediat ce persoana a decedat. Înainte de a ajunge acolo, sufletul trebuie să parcurgă un
drum lung și presărat cu obstacole.
Bocetul povestește cum și unde a survenit moartea și pe cine a luat. Ce fel de
om a fost și câtă părere de rău este după dispariția lui. Se povestește despre cel mort care
nu mai vrea să vorbească, apoi în cealaltă lume el se va întâlni și le va povesti celor morți
din familie despre cei rămași. În multe bocete apare dialogul cu mortul, rugămintea de a
se scula ca să le spună cum este pe lumea cealaltă, să mai rămână cu ei. Dorința celor vii
ca mortul să se întoarcă este mare. Ei promit prin bocet că la o eventuală întoarcere vor
aranja drumul, îl vor presăra cu flori. Vor rămâne să aștepte.
În cadrul bocetelor există și formule de blestem pentru moarte sau pentru cel
decedat, bocet de îmbunare și de întoarcere a mortului etc.
Veșmintele celui decedat trebuie să fie curate, fiindcă dincolo drumurile ar fi
mai murdare și cel care călătorește poate să fie neglijent, pierzând deprinderile celor vii.
Bocetul crește în intensitate pe structura materialului epic și chiar liric, dar
atinge apogeul în blestem. Când bocitoarele gesticulează impecabil, se descarcă psihic și
apoi bocetul scade din intensitate ajungând un cântec suav și trist fără prea mare
46 De văzut Gh.Pavelescu , Pasărea Suflet , studiu de antropologie indo-europeană, editura Altip , Alba-Iulia 2009.
37

importanță. Cele mai numeroase blesteme sunt împotriva morții, dar și împoriva
bradului, sălașului, cimitirului, pământului, împotriva persoanelor fără de care nu se
poate desfășura înmormântarea.
Doliul reprezintă o perioadă de prag pentru supraviețuitori, în care se intră prin
rituri de separare și din care se iese prin rituri de reintegrare în societate generală (rituri
de ridicare a doliului. În unele cazuri, această perioadă de prag a celor vii este opusă
perioadei de prag a mortului, sfârșitul primeia coincizând cu sfârșitul celei de a doua,
altfel spus cu agregarea celui decedat la lumea morților.47
Astfel cerințele doliului depind de gradul de înrudire și sunt sistematizate după
modul, specific fiecărui popor, de a considera această înrudire (în Bucovina doliul este
ținut de către rudele de gradul I un an iar de cele de gradul 2 patruzeci de zile).48
,,Priveghiul are un caracter inițiatic și sociologic, încercau să-i aducă pe oameni,
să-i mai strângă si să creeze anumite legături în cadrul comunității. În fața morții,
oamenii deveneau la un moment dat, egali și în același timp se înfrățeau. Există
anumite legături care se creau,să zicem la capul acelui mort.,,49

47Arnold Van Gennep, Riturile de trecere editura Polirom,Iași,1998 p.132.
48Ibidem.
49 Citat preluat din documentarul Atunci nu era ca acum I, Prof. Constantin Napoleon Gheorghiu; documentar –
prof.George Checheriță.
38

Capitolul IV
Moarte și Eros în jocurile de priveghi
-sinteză de refacere a ordinii lumii –
Impulsurile vieții și al morții.
Sigmund Freud comsidera că oamenii sunt conduși de două dorințe centrale aflate
în conflict: impulsul vieții (libidoul/Eros sau supraviețuirea, propagarea, foamea, setea și
nevoia actului sexual) și impulsul morții (Thanatos). Descrierea lui Freud asupra
Cathexis-ului, a carui energie este cunoscută ca libido, include toate impulsurile creative,
producătoare de viață. Astfel, Eros reprezintă pulsația fundamentașă a ființei, libidoul
care împinge orice făptură să se realizeze în act. El actualizează virtualitatea viinței.
Impulsul morții (sau instinctul morții), a cărui energie este cunoscută ca antocathexis,
reprezintă un impuls intrinsec prezent în toate ființele, de a reveni la o stare de calm: cu
alte cuvinte, o stare anorganică, de moarte.50
În cosmogonia orfică, la originea lumii stau Bezna și Vidul. Bezna zămislește un
ou, din care iese Eros, iar cele două jumătăți ale întregului spart vor alcătui cerul și
pământul. Eros este o divinitate greacă primordială, personificând dorința, născută
din Haos, generalizându-se mai târziu ca zeu al dragostei carnale. După Platon, Eros
este un daimon, o ființă intermediară între zeu și om, care oferă nebunia iubirii. Ca
personificari primitive ale dorinței, există două pasiuni sau două euri în același Eros:
jocul cu arșice (apoi cu zaruri) și jocul cu mingea (ca simbol al universului sferic și al
destinului său aleator).
Thanatos este zeul grec al morții (la romani fiind reprezentat de o divinitate
feminină, (Mors), fiul zeiței Nyx (Noaptea) și fratele zeului somnului Hypnos.
Mitologia greacă evită de obicei detaliile sumbre, iar Thanatos, deși zeu important,
era pomenitîn cazuri extreme și din superstiție, foarte rar invocat. Sisif a fost singurul
care, printr-o viclenie, a reușit să-l pună pe Thanatos în lanțuri și să-l țină câțiva ani
captiv, astfel încât, în acea perioadă, nu a mai murit nimeni.
50Eros și Thanatos – referat-Borcea Maria-Iustina, referat, Cluj Napoca, p.6. accesat pe site-ul
https://www.scribd.com/document/129593211/Eros-Si-Thanatos .
39

Freud a recunoscut conceptul de Thanatos abia mai târziu, dezvoltându-și teoria
asupra impulsului morții în ,,Dincolo de principiul plăcerii”. El a abordat paradoxul
dintre impulsurile vieții și cele ale morții definind plăcerile și neplăcerile. Conform
lui Freud, neplăcerile se referă la stimulii pe care corpul îi primește.
Dimpotrivă, plăcerea este rezultatul unei scăderi de stimuli (de exemplu: un mediu
calm în care corpul intră după ce a fost expus unui mediu agitat). Dacă plăcerea
crește odată ce stimulii scad, atunci experiența plăcerii maxime – din punctul de
vedere al lui Freud-ar fi zero stimuli, sau moarte.
Consecințele morții sunt binecunoscute, însă călătoria sufletului după moarte
poate fi influențată, iar factorul cel mai influențant dintre toate câte sunt este iubirea.
Odată cu moartea, iubirea celor apropiați nu dispare ci dimpotrivă, se întețește .
Cărțile morților scrise de-a lungul secolelor, demonstrează grija pentru cei
răposați și încercarea de a-i ajuta prin diferite practici magice să ajungă mai ușor în
paradisul din lumea de dincolo.
Același scop îl au și cutumele care denumesc și tema cercetării noastre. Dacă în
egiptul antic erau puse cu cel repauzat51 diferite amulete sau incantații magice care
aveau ca scop supunerea sau îmbunarea zeilor morții în drumul lor spre paradisul
Osirian.
Jocurile de priveghi îndeplinesc totodată, pe lângă multe alte funcții prezentate în
acest studiu și funcția apotropaică, sau magică. Scopul acestora este de a alunga
spiritele malefice și de a proteja mortul de diavol, care în credințele populare, are
scopul și dorința de a revendica trupul defunct în interes propriu, considerând că este
dreptul său.
Există o așa numită ,,lege a compensației” între Eros și Thanatos. Atunci când
tanatos ia un suflet, erosul crește din partea celor apropiați, distribuind această iubire
către sufletul răposatului, pentru a-l conduce în lumea celor drepți.
Este dificil de explicat această dragoste, care apare într-o ipostază cu totul
deosebită în rânduiala mortului în satul bucovinean, mai exact în jocurile de
înmormântare din satul Păltinoasa. Refacerea ordinii lumii aduce referire la starea de
51Vezi Florea Marian, Înmormântarea la Români, editura Saeculum Vizuale, București 2009, capitolul III, pp.24-40.
40

început a omului, la perfecțiunea cu care acesta a fost făurit. Aceste datini au ca scop
aducerea la starea de liniște a sufletului, la protejarea dar și la îmbucurarea acestuia.
Putem compara aceste practici cu cele prezente în practicile funerare Dacice
prezentate în capitolele precedente. Dacă la moartea unui dac exista bucuria datorită
credinței în așezarea sufletului alături de Zamolxes, aici există bucuria datorată
așezării în rândul celor drepți, a celor fără prihană, stare antecedentă căderii în
dizgrație a omului.
Eros și tanatos se completează unul pe celelalt pentru a creea o balanță
compensatorie, chiar dacă moartea survine (tanatos) dragostea (eros) suplimentează
într-un fel lipsa celui decedat și îl consideră de o importanță la fel de mare ca și până
în momentul decesului. Moartea niciodată nu desparte, pe lumea cealaltă sufletele
legate odată fiind nedespărțite pe veci.
,,Ce dă vieții sare? Iubirea. Și ce dă vieții lumină? Moartea. Cu o nefirească
ușurință mi-au venit pe buze aceste întrebări și răspunsuri. Poate formularea a fost
înlesnită de faptul că, pe măsură ce trec anii, înțelegi că o viață lipsită de contraste și
de încercări nu are nici un gust.
Iubirea, spus cam romantic, poate să transfigureze fiecare clipă și să facă dintr-o
sumă de gesturi anodine o sărbătoare. Dintr-un tembel se naște un geniu, iar un mare
cărturar ajunge neștiutor. Tocmai de aceea spunem că acela care nu e în stare să se
îndrăgostească și să iubească nici nu poate să mai guste viața sau viața pentru el a
încetat să aibă gust. De aceea, marii retrași, cei care prin forță și har au ieșit din lume,
sunt într-adevăr puțini. Ei se pot hrăni cu nimic, iar nimicul nu trebuie sărat.52”
Eros si Tanatos adică dragostea și moartea devin sinonime, producând în ființa
celor ce privegheau mortul o metamorfozare menită să-l renască.
52http://ziarullumina.ro/iubirea-si-moartea-6868.html accesat în data de 04.05.2019
41

Capitolul V.
Semne și simboluri in jocurile de priveghi
abordare hermeneutică

a) Simbolistica apei
Riturile de trecere consacră un statu special celui sau celei care a suferit actiunea lor.
Cu alte cuvinte, efectul major al acestor rituri constă tocmai în consacrarea și în același
timp instituirea diferenței. Și mai simplu spus, ritualurile în care apa este folosită, spre
exemplu pentru spălarea corpului celui decedat, instituie o diferență între statutul nou al
celui mort, deosebit de al celoorlalți. Astfel se face cunoscută celor din jur noua stare a
corpului și în același timp i se recunoaște diferența ce îl desparte definitiv de starea
rudelor și a prietenilor. Apa este doar elementul prin intermediul căruia se performează
această schimbare majoră.
Primul cercetător care dedică un capitol întreg analizei rolului apei în simbolismul
funerar popular românesc este Jean Barnabe (1981) care și-a făcut o lucrare de doctorat
pe ritualurile funerare din satul Dobrița ( jud.Gorj ) susținută la Universite Chatolique de
Louvaine. Autorul pune în legătură folosirea apei în ritualurile de înmormântare (dar mai
ales ,,slobozitul izvorului”) cu cosmogonia în care apa este element primordial53.
Apa este folosită atât în ritualurile funerare dedicate drumului care este preânchipuit
în timpul celor trei zile în care decedatul este jelit, dar și în cazul ritualurilor antume.
Ritualurile funerare antume sunt acele ritualuri care se performează în timpul vieții,
dar care au ca scop declarat obținerea mai ușoară a trecerii de la viață la moarte. Aceste
ritualuri sunt executate atunci când un bolnav se chinuie o perioadă mai mare de timp.
Boala, mai ales cea grea și îndelungată, chinul și neputința de a muri sunt considerate de
țăranul român stări între viață și moarte. Cel bolnav se află între două lumi, sufletul pare
că refuză, sau nu poate, să părăsească trupul și de aceea trebuie ajutat. În momentul când
cineva se chinuia și nu putea muri, ne spune S. Fl. Marian( 1995:28 ), se lua o cofă cu
apă proaspătă și un mănunchi de busuioc legat cu fir de bumbac roșu, se uda—inainte de
53Ștefan Dorondel, Moartea și apa ritualuri funerare, simbolism acvatic și structura lumii de dincolo în imaginarul
țărănesc, editura Paideia, București 2004 p.49.
42

răsăritul soarelui—trupul muribundului, apoi la amiază mijlocul locuinței, iar la asfințit
pragul casei54.
Apa are întrebuințări în cutumele din toate zonele țării, mai exact exemplul dat
adineori este originar în țara Năsăudului.
În Moldova, Elena Niculiță-Voronca (1998 , II : 256) descria un alt ritual în care apa
era folosită în scopuri divinatorii: ,,când cineva este grav bolnav, pentru a ști dacă va trăi
sau nu, se iau nouă păhărele cu apă și se pun într-un vas să stea până a doua zi în casa
bolnavului. Dacă a crescut apa … bolnavul va trăi. Dacă nu v-a muri.”
Aceeași autoare culegea, la sfârșitul secolului XIX, tot din Moldova, credința că dacă
cineva se chinuie și nu poate muri, să-i toarne apă prin inelul de cununie și apoi să-i dea
bolnavului să bea din acea apă. Tot în Moldova, H.H.Stahl, descria un ritual în care pe
marginea unui lighean plin cu apă, așezat în mijlocul camerei, se lipesc nouă lumânări
(luminele), iar cei ai casei se roagă ca sufletul să părăsească trupul.
În aceași provincie, în zona Iașului, sufletul este ademenit să iasă punându-se la ușă, o
cană cu apă și o strachină de grăunțe, credință pe care Lucian Berdan o pune în legătură
cu simbolul păsării-suflet .
La sfârșitul secolului al-XIX-lea și începutul secolului al -XX-lea, în Moldova se
fierbeau diferite ,,buruieni” în apă (șiștelină în Bucovina sau lemnul domnului în ținutul
Storojinețului) care era apoi folosită pentru scăldatul celui bolnav, existând credința că
acesta se va vindeca sau, dimpotrivă, va muri. Varianta decoctului din lemnul Domnului
prevede scalda doar în situația în care această fiertură se face roșie până a doua zi de
dimineață, semn că omul va muri .
După cum putem observa, apei îi sunt atribuite o multitudine de rituri revelatorii ale
vieții sau morții în cazuri critice. Apa totodată este considerată și portal către lumea de
dincolo. Această proprietate este dată mai cu seamă apelor curgătoare, care, se crede că
ar fi echivalentul râurilor morții din diferite mitologii. Se crede că aceste ape au o valoare
cutumiară în deslușirea sau ghicirea morții sau revelația firului vieții nevătămat încă.
Totuși, în aceste cazuri apa nu are o simbolistică banală, ci o constantă supranaturală
obținută prin respectarea acestor rituri și prin pregătirea acesteia explicit pentru
54Ibidem p.63.
43

asemenea evenimente. Apa vie sau apa moartă—așa cum apărea în basme—nu era adusă
de la orice apă, ci din anumite locuri, intr-adevăr, cu o simbolistică aparte .
De multe ori, sufletului îi este greu să se despartă de trup din cauza atașării de cei
dragi—de aici putem înțelege și de ce unii muribunzi, cer ca cei apropiați sau cei mai
dragi lor să iasă afară sau să fie lângă ei atunci când își dau duhul—sau din cauza
păcatelor pe care le-a agonisit de-a lungul vieții, însă sunt și cazuri când sufletul nu se
poate despărții de trup din cauză că a fost blestemat, de aceea pentru a-l dezlega se
folosește apă descântată. În asemenea cazuri, apa trebuie descântată de o bătrână cu un
anumit statut social în comunitate.
Folosirea apei are un rol cu totul și cu totul deosebit, chiar primordial în realizarea
acestor rituri antume, legătura omului cu apa fiind una specială și strâns legată. Științific,
suntem 75% apă, însă pe plan religios, să nu uităm că Dumnezeu ne-a creat din lut, adică
pământ și apă. Sufletul rezonează cu această substanță, care, după cum observăm, este
revelatorie a vieții sau a morții și are capacități purificatoare.
MOARTEA
Travestirea în moarte desemnează sfârșitul a ceva pozitiv, ea fiind revelație și
introducere. În cadrul jocurilor de priveghi, moartea este îmbrăcată în alb. Încă din cele
mai vechi timpuri, culoarea morții și a doliului a fost albul. Albul simbolizează plecarea
spre moarte și intrarea în invizibil, renașterea și transfigurarea.
Moartea poartă o seceră, atribut al ei și al timpului care distruge totul. Este
instrumentul cu care zeul Cronos și-a amputat tatăl, pe Uranus, simbolizând schimbarea
categorică, diferențierea decisivă. Secera este un simbol bipolar, care reprezintă moartea
și secerișul, adică viața. Ea este începutul și sfârșitul oricărei creații.
Calul – este o altă întruchipare plastică a unor simboluri mitologizate în tradiția
locală, în Bucovina calul reprezentând pentru localnici nu numai un animal de muncă sau
de fală, ci și expresia unui simbolism extrem de complex. Din această perspectivă, calul
este, deopotrivă, simbolul vieții tumultuoase și al morții. Agil, frumos, sprinten, dar și
foarte nervos și imprevizibil în mișcările sale, calul a căpătat în tradiția bucovineană și
funcții apotropaice, de protejare a gospodăriilor și chiar a bisericilor, de duhurile rele.
Prin jocul său energic, la priveghi, el purifică atmosfera de eventualele forțe malefice.
44

Fântâna este strâns legată de tematica Pomului vieții și al Paradisului terestru,
simbolizând perpetua întinerire dar și eliberarea de rigorile vieții temporale. Dar fântâna
este cea care îl poate iniția pe om în cunoașterea lucrurilor tainice, având caracter
inițiatic, trasformându-l și regenerându-l. Fântâna vieții este deseori asemuită cu sângele
și apa care au țâșnit din rana lui Hristos.
Cocostârcul este un joc care utilizează măștile zoomorfe, simbolizând o pasăre,
care la huțuli și ruteni este cel mai curat animal. Aici cocostârcul are rol apotropaic, de
fertilizare, având origini într-o sărbătoare care dăinuie de dinainte-a formării Romei
antice. Undeva între 13-15 februarie, preoții zeului Lupercus sacrificau câteva capre și un
câine și din pieile animalelor sacrificate îșî făceau îmbrăcăminte (destul de sumară și nu
pe tot corpul) și niște bice împletite. Ieșeau pe străzi și loveau femeile, cu credința că
acestea devin mai fertile și norocoase.
Ciuștea un joc dedicat tinerilor, care întruchipează unul din eurile zeului antic
Eros, jocul cu mingea simbolizând universul sferic și destinul său aleator. Ciuștea are
aici un caracter apotropaic, inițiatic în universul iubirii. Este un joc jucat de tineri care se
pun în cerc, unul stă în mijloc și ceilalți aruncă o minge din cârpe (hapuc-denumirea în
satul Păltinoasa) care era purtat de la unii la alții cu scopul de al deruta pe cel din mijloc.
Întâlnim aici caracterul inițiatic al jocului, cel din mijloc fiind înlocuit în cazul în care
prindea hapucul (sfera reprezentând universul).
Funcția culorilor
Coloritul în ritualurile funerare este unul simplu, cu o încărcătură și funcție deosebită.
Negrul și albul sunt considerate non-culori, deoarece, acestea sunt lipsite de pigmenți. De
obicei negrul este asociat cu răul și în popor se spune că atrage răul, iar albul de cele mai
multe ori simbolizează puritatea .
Negru
Este considerată culoarea originilor sau a germinațdilor și este și încheierea ciclului,
din neant ieșim și în neant intrăm. De exemplu, fluviul care trece prin țara noastră Donna
Nera (Doamna neagră = Dunărea) ia naștere în munții Pădurea Neagră și se varsă în
Marea Neagră. Putem observa că și Dumnezeu a creat lumea din întuneric, care este
negru. În riturile funerare, negrul reprezintă aces simbol, al trecerii la origine. Totodată
45

negrul reprezintă și culoarea pământului, pământ din care, în creștinism, se susține că a
fost creeat omul. De aceea, la slujba înmormântării se spune de către preot ,,din pământ
suntem zidiți și în pământ vom merge, unde toți pământenii mergem.”
Albul
Pe lângă faptul că este o culoare a purității, un simbol al curăției și al binelui, în
riturile funebre, albul—reprezentat prin pânza albă în care este înfășurat sau se pune pe
mort—simbolizeaza starea de neofit, de neinițiat. Mortul pornește pe un drum inițiatic,
sufletul acestuia este supus trecerii ,,vămilor”. În cultura antică europeană și orientală,
dar și în zilele noastre, albul este considerat culoare de doliu.
h)Rânduiala spațiului mortuar.
Atunci când cineva din familie moare, se obișnuiește ca acesta sa plece înspre lumea
de dincolo din casa unde a trăit. Răposatul sau repauzatul se punea de obicei în ,,casa cea
mare”. De multe ori, acesta era pus în sicriu doar în ziua înmormântării, până atunci
stând pe masă și fiind jelit de familie: ,,După ce s-a așezat mortul pe laiță sau pe masă
(…) un vecin sau un alt bărbat care este meșter de secrie și căruia i s-a dat puțin mai
înainte de această știre, vine cu o trestie lungă sau cu o nuia de alun și ia măsura mortului
și după aceea îi face secriul…” În Bucovina această măsură se ia de obicei cu o ață, care
se pune apoi într-o gaură (,,bortă” ) ce se face deasupra ușii de la camera unde mortul și-
a dat ultima suflare, gaura lipindu-se apoi bine .
În timpul în care mortul se află în perioada celor trei zile și două nopți de jelire, la
capul acestuia stau două sfeșnice cu lumină, ca mortul să nu stea în întuneric. Totodată
mortul nu se lasă singur pe parcursul acestor zile, ca nu cumva, singur fiind, diavolul să
îi răpească trupul. Se obișnuiește ca pe marginea ferestrei de la camera mortului să se
pună o cană cu apă, o felie de pâine pe de-asupra și o lumânare aprinsă, ca sufletul
acestuia să vină și să mănânce sau să bea apă dacă îi e foame sau sete.
Când mortul se scoate din casă se obișnuiește să se spargă un vas de lut sau o cană .

46

Capitolul VI
Reminescențe mitologice arhaice in jocurile de priveghi
Datorită originilor precreștine ale poporului român, multe din sărbătorile
creștine din zilele noastre, sau obiceiuri care se mai păstrează sub formă creștină, au
în codul genetic un substrat pre-creștin, mitologic. Exemplele se pot numara în
rândul sărbătorilor care, cu toate că poartă un hram, un nume de sfânt sau o altă
dogmă creștină, sărbătorirea poartă în sinea ei .
În ritualul de înmormântare apar mai multe rituri păgâne, rămase de la vechii
daci sau de la popoarele asupritoare .
Existența bucuriei la priveghi în satul păltinoasa și executarea acestor jocuri pot
fi considerate reminescențe ale cultului zeului Zamolxes, cult în care tristețea era
prezenta la nașterea unui dac iar bucuria era uimitoare la decesul unuia. În partea
opusă apare tristețea, bocitul și jelirea care pot fi concluzionate ca reminescențe ale
obiceiurilor de înmormântare romane, unde, bocitoarele erau plătite să îl bocească pe
cel mort, să își zgărie fața cu unghiile și să iși smulgă părul, însoțind toate acestea cu
strigăte crunte de jale.
Obolul lui Caron, este tot o reminescență antică venită din credința că vâslașul
trebuie plătit pentru a trece sufletul defunctului peste râul Styx, către lumea de
dincolo. Obiceiul încă se păstrează, familia punând o monedă pe crucea de ceară de
pe pieptul defunctului sau îi pun bani de hârtie în buzunar .
Moartea
Întruchiparea morții din jocurile de priveghi ne poate duce cu gândul la zeitățile
reprezentative ale morții din toate cultele. Pânza albă pe care cel care întruchipează
moartea o poartă simbolizează doliul iar coasa o schimbare radicală care intervine în
universul familiei decedatului.Totodată respectul care i se dă prin sărutarea mâini
poate fi considerat drept acceptarea și înțelegerea ei totodată.

47

Calul
În mitologie caii morții, prevestiri de moarte, apar din belșug, din antichitatea
greacă până în Evul Mediu, în întregul folclor european . Astfel, la elini, în străveche
versiune a cheii viselor, opera a lui Artemidoros, faptul de a visa un cal alb este,
pentru un bolnav, semn prevestitor de moarte. Zeița Demeter din Arcadia , adesea
reprezentată cu cap de cal, este identificată cu una dintre Erinii, înfiorătoarele
executoare ale justiției infernale. Ea îl concepe cu Poseidon pe Areion, calul lui
Herakles. Harpiile, demoni ai furtunii, ai devastării și morții, sunt reprezentate ca
niște figuri ambigue, deopotriva femei-păsări și iepe: una dintre ele este mama cailor
lui Ahile, alta a bidiviilor pe care Hermes ii oferă în dar Dioscurilor. Ahriman,
diavolul din zoroastrism, apare uneori în chip de cal, ca să-și ucidă sau să-și răpească
victimele. 55
Fântâna
Apa este considerată ca fiind unul dintre elementele primordiale. Importanța și
sensurile sale mitologice sunt multiple.
Apa, ca element al genezei: În concepția multor popoare, dar și în biblie, se
susține că omul a fost făurit din lut, adică din apă și pământ, elemente ce făuresc
lumea însăși. Astfel omul devine o miniatură a lumii prin armonizarea apei cu
pământul. Un alt mit al apei ca element al genezei este nașterea Afroditei, din
mitologia. Se spune că această zeiță s-a născut din spuma mării și sângele lui Uranus.
Această geneză spectaculoasă pune în evidență caracterul pur, sublim al elementului
apă, Afrodita, zeiță a iubirii, fiind un ideal al frumuseții. Chiar numele îi provine de
la cuvântul grec "afros" însemnând "spuma mării".
Apa, ca element al vitalității, al regenerării și al învierii: Această caracteristică
este foarte bine evidențiată de basmele românești, în mitologia românească unde
întâlnim termenul ”apă vie". "Apa vie" este apa pe care eroii de basm o beau pentru
a-și recăpăta energia și forța, necesară în luptele epuizante contra dușmanilor. În
"Povestea lui Harap Alb" de Ion Creangă, personajul Harap-Alb este înviat cu apă vie
și apă moartă.
55 http://mythologica.ro/calul-mitologia-zeilor/ accesat în data de 08.05.2019
48

Apa, ca element al nemuririi, al tinereții veșnice și al invincibilității: un mit
ilustrând această proprietate a apei este cel al scăldării eroului din mitologia greacă,
Ahile în apele Stixului de către mama sa Thetis, ce dorea să-i confere nemurire.
Există și în mitologia românească, precum și în alte mitologii ”fântâni", a căror apă
oferă celui care o bea tinerețe veșnică.
Apa, ca element al distrugerii: În foarte multe mitologii se întâlnește mitul unui
potop uriaș, care scufundă sub apele sale întreaga lume, mai puțin piscurile munților
și în urma căruia reușesc să se salveze un număr mic de oameni și animale. Cel mai
reprezentativ este Potopul lui Noe în care Noe reușește să salveze câte o pereche din
fiecare specie de animal. În toate mitologiile în care se întâlnește potopul, acesta este
trimis de forța divină, ca pedeapsă pentru neascultarea muritorilor. Apa poate avea și
rol apocaliptic. În mitologia nordică, în ziua de Ragnarok, șarpele Jormungand se va
ridica din ocean, mișcările sale îngropând sub ape lumea oamenilor, Midgard .
Apa, ca element al metamorfozei: De această proprietate a apei este legat mitul
lui Narcis , erou al mitologiei grecești. Acesta a rămas îndrăgostit de chipul său,
privindu-l în unda unui lac și vrând să se apropie de el, a căzut în apă și s-a înecat.
Trupul său s-a metamorfozat sub proprietatea magică a apei, într-o narcisă.
Apa, ca element transcedental: Luntrașul Charon, personaj aparținând mitologiei,
era singurul navigator al râului Styx. Acest râu reprezenta singura cale de trecere
către tărâmul morților. Acest mit este cauzatorul unui obicei păstrat și în zilele
noastre, acela de a pune doi bani pe ochii defunctului. Acești bani aveau sa fie oferiți
luntrașului în schimbul traversării râului. 56
Cocostârcul
Cocostârcul însumează o serie de semnificații simbolice cuprinzând puritatea,
fidelitatea, reînnoirea, renașterea, creativitatea, prosperitatea, protecția, norocul și
maternitatea.
Imaginea berzei purtand in cioc o legatura in care se afla un bebeluș, un nou născut,
poate fi explicată în cel puțin două feluri. Este vorba, în primul rând, despre revenirea
sa din țările calde, o vreme a reînnoirii și renașterii pământului. Strămoșii noștri au
56https://ro.wikipedia.org/wiki/Ap%C4%83_(mitologie ) accesat în data de 09.05.2019
49

remarcat probabil că barza se întorcea pe taramurile noastre în perioada reînvigorării
naturii, așa că au văzut-o drept o purtatoare sau o vestitoare a unei noi nașteri, a
copiilor abia născuți.

Semnificația berzei ce aduce copiii pe lume poate fi, totodată, asociată cu afinitatea
ei față de apă. Apa poartă un profund simbol al energiei feminine. Ea este legată, în
același timp, de reînnoire, renaștere și creație. În străvechea religie a adorării
pământului mamă, bălțile și lacurile simbolizau pântecele feminin și nașterea. În
folclorul european occidental, se povestește despre un "om pasăre" ieșind din
pântecele pământului pentru a aduce pe lume o nouă viață. O pasăre mare, mergând
pe două lungi picioare pare a se apropia extrem de mult de imaginea "omului pasăre."
Nu întâmplător, în mitologia grecească, barza este pasărea zeitei Hera, protectoarea
mamelor care își alăptează pruncii.
În simbolismul creștin, berzele sunt creaturi bune (simboluri ale lui Hristos) întrucat
ele stârpesc șerpii, târâtoarele asociate cu râul și diavolul. De asemeni, barza este un
simbol al Bunei Vestiri, a minunatei vești prin care Fecioara Maria află că va da
naștere lui Hristos57.
Totuși sensul jocului nu are legătură cu barza în sine sau cu cocostârcul
deoarece reminescența mitologică constă în cultul zeului Lupercus, sau zeului lup.
Însă credința în fertilizare nu este datorată zeului în sine ci lupoaicei, care i-a hrănit
pe fii Rehei Silva, Romulus și Remus.
Ciuștea
Ciuștea sau jocul cu mingea nu are niciun sens mitologic explicit, deoarece nu
conșine nici-o imagine zoomorfă sau conotații mitice. Totuși putem spune că într-un
oarecare fel, acest joc este unul inițiatic, deoarece, jucătorii mișcă unul de la altul
,,hapucul” până când ,, neofitul” (cel din mijloc) găsește acea minge din ștergare.
Putem observa că și culoarea obiectului cu pricina este albă, mai exact pânza care are
un rol inițiatic.
57https://www.shtiu.ro/unde-isi-are-originea-mitul-berzei-de-ce-le-spunem-copiilor-ca-i-a-adus-barza-1867.html
accesat în data de 05.05.2019.
50

Putem observa că în fiecare dintre jocurile de priveghi enumerate mai sus își au
originea și sensul în anumite mituri . Valențele păgâne sunt multiple și împrumutate
dintr-o multitudine de culturi și culte , însă , din punct de vedere mitic , acestea sunt
o dovadă incontestabilă a vechimii lor în spațiul Nord-Estic al României.

51

Capitulul VII
Fucțiile jocului in jocurile de priveghi:
Omul arhaic trăia sentimentul morții, așa cum își trăia nunta, nașterea,bucuriile
și necazurile. Moartea a fost și rămâne pentru omul din vechime, poarta spre lumile
de dincolo, spre rai, spre iad, spres sfinți, spre îngeri. Cei dedemult viețuiau altfel,
sentimentul morții ii făcea să trăiască într-o lume mitică, după legile gândirii magice.
Trăirea plenară a morții îl face pe omul de la țară să fie convins de faptul că nu
pierde nimic, ci ca ajunge in acea lume construită după propriile-i tradiții și credințe.
Lucian Blaga, în discursul său de recepție în Academia Română, aduce un elogiu
satului românesc pe care îl situează între real și mitic, construit în jurul bisericii și
cimitirului, mai cu seamă în jurul Lui Dumnezeu și-al morții. Ilustrul filosof și
scriitor, își exprimă sentimentul matern față de sat din perspectiva copilăriei, noi v-
om îndrăznii să tranzităm această părere din perspectiva colectivă, pentru a explica
sensul și rostul, dar și misticul care înconjoară satul, transpunându-l într-o lume
paralelă celei citadine, fragmentată, care din timpuri premature, ne silește să trăim
rigorile unei vieți de om mare, neavând bucuria copilăriei dar nici farmecul
misticului care învăluie viața sătească58.
a) Funcția de reașezare a ordinii cosmice
În aceași lucrare amintită mai devreme, autorul ne dă însăși cheia explicării
acestei funcții atribuite jocurilor de priveghi. Cadrul este unul inedit, pe înserate, pe
ulița satului, în mijlocul unui grup de copii: ,, Îmi iau voie să evoc o conversație între
copii – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversația de
pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de șapte ani. Eram
vreo cinci băieți, toți cam de aceeași vîrsta; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliței, pe
înserate. Nu mai știu în ce legătură s-a întîmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o
fi cînd ești mort?” Unul dintre noi a răspuns neîntîrziat, ca iluminat : „Mort trebuie
58De văzut https://www.ziarulmetropolis.ro/elogiu-satului-romanesc/ accesat în data de 10.05.2019
52

să fie ca și viu. E așa că nici nu știi că ești mort. Noi bunăoară stăm aici în cerc și
vorbim, dar poate că suntem morți, numai că nu ne dăm seama”.
Putem deduce din această destăinuire, că morții îi este atribuită, o posibilă
dimensiune paralelă și că viața și moartea în adâncitele lor înțelesuri, nu simbolizează
decât o stare fizică și metafizică, dar fizicul poate fi palpat de către fizic, iar
deductibilă este și palparea metafizicului de către metafizic. Totul rămâne însă la
nivelul de presupunere și deducție logică. Ceea ce putem spune cu o desăvârșită
încredere, este faptul că în lumea satului cei vii și cei morți trăiesc în comuniune .
Sunt și momente când cei vii interacționează cu cei plecați în lumea de dincolo .
Pomana care se dă sâmbăta este primită, căci se spune că cerurile sunt deschise și cei
morți primesc pomana dată de cei apropiați ai lor.
Satul ca așezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei
matrici stilistice, poartă pecetea unei unități și are caracterul unui centru de
cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. 59
Prin aceste cutume, denumite jocuri de priveghi nu se încearcă restabilirea
ordinii lucrurilor în universul general, ci în universul sătesc, acolo unde ei își duc
traiul. Sufletul celui decedat participă nevăzut la toate acestea, la jocurile dedicate
plecării sale din lumea aceasta, care au, după cum am mai spus și o funcție
apotropaică, protectoare ămpotriva duhurilor rele. Moartea este trimisă de
Dumnezeu pe pământ ca pedeapsă, deci, întruchiparea morții reprezintă și o însușire
a trupului, înlăturând spiritele care doreau să pună mâna pe trupul neînsuflețit sau
chiar pe diavolul, care se crede stăpân asupra trupului. Fântâna, ne aduce în viziune
drumul pe care mortul îl are de parcurs datorită apei curgătoare, care are mai multe
roluri, precum cel de curățire, de îndrumare, reprezentând până la urmă o viață după
moarte, apa fiind simbol comun vieții și morții. Calul este un animal prevestitor al
morții, deci prezența zoomorfă în jocul cu același nume reprezintă totodată o
acceptare a fenomenului și un sol al plecării celui decedat, asemănător întruchipării
morții.
Odată cu acceptarea și integrarea celui decedat în rândul strămoșilor, universul
satului revine în firea sa normală, trecând prin intermediul riturilor, peste plaga
suferită, numim plagă, plecarea unui individ iremadiabil din cauza morții din
59Idem .
53

colectivul satului. Odată cu această plecare, universul acesta își cere vindecare prin
respectarea legilor nescrise întru odihna decedatului .
b)Funcția ludică
Caracterul ludic sau caracterul de joc este însăși partea văzută a acestor cutume.
Jocurile de priveghi au ca scop, pe lângă multe altele și distracția și buna dispoziție a
participanților pe care le implică prin definiția lui un joc .
Pe lângă jocurile prezentate în acest studiu, ca fiind primordiale și de o importanță
exuberantă, există și altele care nu reprezintă nimic altceva decât funcșia ludică,
prezentă și în stare pură, fără a avea alt scop decât distrarea comunității în timpul
priveghiului. Precizăm faptul, că toate aceste jocuri sunt jucate de tineret, care
mergeau într-un număr foarte mare la priveghiuri .
Unul din aceste jocuri reprezentă un mod de a necăji participanții, deoarece
podoabele care împodobeau capul, baticurile și căciulile respectiv, erau luate de către
un fecior și pentru a le recupera și pentru a nu le murdării tăvălindu-le pe jos, trebuia
ca acesta să sărute pe cel sau cea pe care feciorul îi spunea. În acest sens avem drept
dovadă mărturie a doi bătrâni din satul Păltinoasa :
,, Aurel a cucului: Șî mai iera încî un obișiei cîn loua batcurli gi la fieci,loua
baticurli gi la fieci șîă li strnjiea mojilîă,li strînjiea univa,tăci gramadîă șîă louau așă:
al cui îi baticu ista-așă frumuos și sî tavaleșci pin casî pi jios? Fata cîn îl vigiea: „Iea
mieu,nu-l tavali pi jios!„ ,i-atău,duti șî-l sarutîă pi baieatu cutari cî țî-l dau înapoi„. Ș-
obligat ieară,da iel îl învîrciea,îl tavaliea pi jios pin…pin casa uni iera mortu! Obligat
fata trebuiea sîă margîă sî saruci baieatu șî-i da baticu.”
,, Alexandra Baboi: Șîăăăă,giuni șîă pînîă uni nu șci gi și ni lua baticurili,da ni li
lua nanașu Grigori,Mneazău sî-l ierci șîă iara șî baiețîă,baiețîă iera,amu trebuiea pași
sî ni dieie tulpanili,n-apuașă ca ș va spun,ăăăhă(rîde) sîă sarutăm baieațî.(rîde) n-apu-
așîă ieră. Nanașu Grigorie rîgiea gi comediea,zsea,piurmîă cîn meriem șî-l
pupam,zsea cî nu-i binie,tot nanașu Grigorie(rîde) așiă c-așie iera,n-apîă c-așă iera.”
,,Aurel a cucului: Șî lua piurmîă gi la baieaț,palaria,loa batistîă,loa și aviea. A cui ii
palaria iasta așă frumuoasîă cari sîă pavaleșci pi jios,pin sperlîă pi jios. Baieatu: i-
amiea! Duci pupîă pi fata cutarie,da nu alejiea fecili cieliea frumuoasîă,cieliea mai
54

urîcie,cieliea..apîă baieatu nu merie șîă fata tot așeă nu meriea șîă fata tot așîă,nu îă,o
trimeciea la un baieat sau la baieatu cari gariea,tot la unu carie iera mai…șîă iera
obligatîă șîă fata sîă saruci baieatu șîă baieatu ca sîă sarucie fata60.”
Pe lângă această practică întru totul ludică , și celelalte jocuri cu conotații
mitologice dețineau această funcție , a jocului . Râsul și distracția existau la fiecare
priveghi , deoarece nu era înmormântare la care tinerii să nu meargă pentru a-l
comemora pe cel decedat , dar și pentru a se distra și pentru a se întâlnii unii cu
ceilalți . Tristețea era pentru cei ai familiei , ei având datoria de a jelii membrul
pierdut. 61
c)Funcția de divertisment
Toate se schimbă cu timpul, pierderea obiceiurilor simbolizează pierderea
identității, globalizare .Acum nu mai e ca atunci, sau atunci nu era ca acum,
înmormântările au peste tot o formă asemănătoare, există un etalon al tuturor
obiceiurile, nu se mai bocește, nu mai există divertisment iar înmormântarea și-a
pierdut functia de divertismet. Spectacolul nu consta mereu în divertisment, să facem
o paralelă între cele două noțiuni. Spectacolul este un a nsamblu de elemente, de
lucruri, de fapte care atrag privirile sau atenția, care impresionează, care provoacă
reacții, iar divertismentul înseamna o petrecere ușoară, agreabilă și de scurtă durată.62
Divertismentul era atât pentru cei care practicau aceste obiceiuri care provocau
divertisment cât și pentru bătrânii care de obicei stăteau pe margine, priveau și se
amuzau. Divertismentul era oferit atât de caracterul jocului cât și de punerea acestuia în
așa-zisa scenă a priveghiului. Ciuștea sau calul, moartea sau fântâna, toate aduceau acest
element al amuzamentului în fața participanților, creând o stare de bine și o atmosferă
plăcută, care scotea oamenii și chiar familia răposatului din sfera tristeții.
Divertismentul mai apărea și prin alte mijloace sau șotii, făcute de către cei mai
șugubeți pentru a-i speria pe unii și ai amuza pe alții. Mai exista obiceiul de a creea
impresia că decedatul dă semne de viață, ori prin faptul că, rămânând câțiva cu trupul
60 Interviu transcris din https://www.youtube.com/watch?v=uXk6wpsA_PM în data de 10.05.2019
61De văzut cele trei surse video https://www.youtube.com/results?search_query=atunci+nu+era+ca+amu
%E2%80%99+i
62https://dexonline.ro/ accesat în data de 10.05.2019
55

neînsuflețit îl ridicau în șezut ori că legau una dintre mâinele acestuia cu o ață care era
scoasă pe geam, iar când cineva dădea să sărute icoana de pe pieptul defunctului, cei care
au legat-o trăgeau de ață și mâna se ridica, cauzând sperieturi celui cu pricina și râsete în
rândul participanților la priveghi.
c)Funcția de socializare
În comunitatea sătească, oamenii au învățat să se susțină unul pe celălalt, la bine,
la greu, la necazuri și la bucurii. Atunci când cineva din comunitate moare, toți membrii
sar în ajutorul familiei și sunt prezenți la comemorarea acestui eveniment nefast pentru a
le ridica moralul.
Jocurile de priveghi îndeplinesc în același plan principal și scopul de a unii. În
afară de funcția magico-ritualică, jocurile de priveghi reușeau prin misiunea lor
ludoterapeutică să-l faca pe omul de rand sa uite de necazuri, de suferintă, să-i confere
incredere in viață.
Tineretul era majoritar la aceste evenimente, iar prin vigoarea lor și prin spiritul
tânăr, reușeau să îndepărteze angoasele vieții și să îi ducă pe cei îndurerați într-o stare
mai bună .
În comunitățile țărănești, este binecunoscut faptul că membri sunt foarte uniți și că
nivelul de socializare este unul ridicat, deoarece împart același univers, au aceleași
ăndeletniciri și cu toții știu că sunt egali în fața morții și-a Lui Dumnezeu.
Moartea nu desparte ci unește. Unește oamenii și nu face ca iubirea să dispară ci o
face să înflorească și prin aceasta să renască. Jocurile de priveghi au calitatea de a unii
comunitatea prin multitudinea lor de funcții. Omulr arhaic nu cunoștea toate acestea,
toate fiind făcute spre pomenirea celui răposat și pentru că ,,așa trebuie să se facă, de
sufletul mortului”
Aceste cutume ne demonstrează încă odată că omul a învățat să distrugă moartea,
să o învingă acceptându-o, fără a se împotrivi, căci filosofia omului arhaic nu spune că
are tot ce are fiindcă merită, ci că ,,Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului
binecuvântat ”.

56

Capitolul VIII.
Perspective asupra jocurilor morții în Păltinoasa în zilele noastre.

Hristos a înviat!
-Agivara` c-onvieiat!
Cum vă numiți?
-Olari Aurel.
Ce vârstă aveți,nenea Aurel?
-Tu,copcilâă,mulț. Am împlinit obzășișânouâă gi ani în Ianuarii, ș-amu am trecut în
nouâzâăși.
Să trăiți și să fiți sănătos!
-Da,mulțamăsc.
Unde v-ați născut?
-În Pălninoasa, aiși, aiși. Îs născut în casa, num-o fost altâă casâă, aistiea li-am
prifacut ieu.
Ce ați lucrat? Ce profeșie ați avut?
-Am lucrat, am facut căsî. Am facut meseiaș di-aista. Aiestea-s tăci facuti di mini. Ș-
așieia gi-acolu, ș-așieiea gi pisti drum , tăci-s facuci gi mini. Ș-apu cân s-o, cu-o
comunișci ișcia n-o pria dat în paduri, o strâns padurili, oamini-o pria facut căs, nu iera
caramidâă, nu iera bolțari ișâț, nu iera nimnic, șâ m-am dus la fabricâă șâ am ișât la
pensii di la fabricâă, am abandonat meseria câ nu sa placiea.
Părinții dumneavostră au fost și ei tot din Păltinoasa?
-Da, da, tot gi-aiși gin Palcinoasa, da.
-Da tu gi-acuii ieșci?
Ieu îs de-a lu Nuțu Severin, din Capu Codrului.
-Di-alu Severin? Âăhăhâăă, da, da, Severin da cum, l-am cunoscut. Traieșci? Nu!?
O murit, are zece ani de cand a murit.
-Da, da. Iera cam, cam di-o samâă cu mini cumva. În și an iera născut iel? Câțî ani o
avut cân o murit?
57

Optzecișidoi.
-Ei, da, da.
-Însamnâ câ șieva, mai mult cu-n an, doi di ca mini, fost…
Nea Aurel, ce ați putea să-mi spunți despre jocurile de priveghi de la Păltinoasa?
-Eee,înainci vriemi sâ făciea priveci, să strânjiea tineret, mult șâă iera baieț. Baiețâă, ca
baiețâă. Ii strânjiea baticuri gi la feci, cari gi cari da batic mai frumos șâ, șiela iera mai
îndrazneț. A cuii îi baticu ista, da iera mai mulț baieț, feci, roata-nprejiur. A cuii îi
baticu ista-șâă frumos și sâ tavaleșci pin șperlâă pi jios, da pi, pi jios. Da fata: i-amieu!
I-atău? Da! Duci sarutâă fișioru ciela. Vaaaai, da-i hâd, nu ma duc. A cuii baticu ista
așâă frumos sa tavaleșci pin șperlâă pi jios. A mieu! Du-ti sarutâă pi cialalant dacâ
ciela nu-i frumos. Nu m-a duc! Iarâă sâă da, îl tavaliea. Du-ti sarutâă pi baiatu ciela!
Apu șiela-l sarut câ-i a mieu, draguțu mnieu, șî tot așa fașieu, fașiea, fașiea, pânâă și
gaciea tăci baticurli. Piurmâă înșiepiea alci șocii.
Câte jocuri erau la număr?
-Erau, na, nu fi jiocu-aiesteia, iera nișci apucaturi străiii, gin moș, strămoș, ramasâă. Ș-
apui sâă strânjie fișiori tăț mojilă șî fașieu on papuc mari, o minji gi cârpi șî pi-un
bolhan în iea șâ-l da pi la spaci pi la cari șâă dacă la cari-l gâșiea, merea șâ-i da cu
ciela-n spaci, șâă fujie sâ s-ascungiea, șî pânâ și gatiea cu-așiela, înșiepie alci jiocuri di
pi la, îi bun și iera mulci, mulci da s-o pierdut amu nu sâă maiii fac nimic pi la âăă
mormântări. Amuu, gin copilăria noastrâă era mulci, iera, na, cari s-o pitrecut amu nu
sâă mai fac,nu sâ țîîî pintru câ șii batrâni s-o pitrecut, aișci tineri, au telefonu la urieci
șâ nu mai ăăă, înțăleg nimnic.
Cum erau oamenii care veneau la priveghi? Tineri, bătrâni?
-Nuu, viniea tătă lumiea, ș-așii batrâni sta pi gi lături șâă râgiea, da, râgiea, glumiea, îă
șî iera nișci tineret gi-aista, iera obraznic șâă biea holercâă, ș-o zâs așâă cătră stapânu
câsî. Dușiețâ-vă șâ va culcaț câ stăm noi cu mortu. Iera patru baieaț, sau șinși, le-o
louat o uocâ gi holercâă, na staț voi cu mortu, nișci ș-o lumanarie șâă stau…O baut
holerca, s-ombatat, da iera o bătrânicâă moartâă. O sco.. s-o nacajât s-o sculat baba
gin, gi uni dormiea ieaa, gi uni iera pusâă iea, o sculat-o pi fund, cur i-o pus o ualâ gi
pcișleac întri pcișioari, o lingurâă-n mânâă, o uns-o tăt cu pcișlieac, îâ șâ s-o dus. Cân
s-o sculat gazda gimineațâă, cân o vazut pi mă-sa cu uala gi pcișleac pi pcișioari, cân o
vazut-o pi mă-sa câă-i tătă unsâă gi pcișleac, cân o racnit odatâ, o leșânat fata. O sarit
barbaț, cii tu? Uci, mama o-ngiet. (rade) gi uni, c-o luat-o golanii ciia ș-o uns-o cu
pcișleac ș-o…s-a fașiea câci glumi, na, dupa obraznișiia copciilor. Da, da amu nu sâă
mai fac giaiesciea, pi uni sâă fac, nuu…
Mai sunt oameni în sat care mai trăiesc, cu care mergeați la priveghi?
-Îââ, da, da cum, da-s puțâni, așiia-s puțâni.
Ei știu despre aceste jocuri?
-Nu, nu mai..nu sânt, nu-s, așiia-s s-o pitricut. Amu mai batrâni sanciem patru-n sat
cari sânciem șâă așiia trii nu aud daru sâ zîciem. Unu iesci-n sus, aciela-i mai batrân.
58

Cum îl cheamă?
-Catarjiu Ionel, în sus, a lu șiocârlan. Așiala-i, ari obzășișâ, nouâzăși șâ vo șșș opt gi
ani, nouâzăși șâ sapci, opt gi ani, așiala-i mai batrân, șâ mai sânt doi aiși, Ilii Drob.
Aista șâ mai sânt doi încâă da nu…îs bolnavi ș-așiia îs, nu-s..
Părinții dumneavoatră vă povesteau de la înmormântări?
-D-acuuuuuuum, ii o prins mai mulci, mai mulci sa fașiea, da na, amu în cimpu mnieu,
iera mai, lumea mai civilizatâă.
Ați participat la multe priveghiuri?
-Mieream, na mieream, mieream da-cum, mieream c î… mai mulț sâââ ti distrez, sâ râzâ.
Oamenii nu se duceau la priveghi ca să plânga mortul?
-Nuoooo, să-l jăleascâăăă, sau amu merjie fiicari, c-on șcergar, meri șâ cou bani, cu
una, alta șâ nuoo…
Înainte se puneau bani pe mort ca acum?
-Sâă punieu, da.
Dar de baut, ce se da?
-Nu da, nu sâă da. Amu o-nșieput a sâ da, ori prajâturi, înainci nu sâ da, pintru câ nu
iera, nu iera. Iera lumiea tari nacajâtâă mă baieaț, pânâ-n razboi o fost lumiea foarci
nacajâtâă. Dupa și-o vinit razboiu o fost mai nacajâtț, pânâă, pânâă, pânâă,…pânâă, da
nu v-o spus parințâ voștri cum iera dupâă și-am vinit din vacuari șâ o fost dus în
vacuarie.
Dumneavoatră ați făcut parte din jocurile acestea? Din cei care jucau?
-Nu! Nu ni-o placut aiestiea șâ nu le-am facut pentru câ ieu avieam âăă, cu nunțâlie.
Nunțâli iera a meli, cân iera o nuntâ ieu ieram abonat. Dacâ iera trii nunț într-o
duminicâă trebuiea sâ li-mparțăsc pi tăci trii ca sâ mârg sâ li împăc pi tăci trii câ na, câ
ieram numa ieu șâ, na, cu morțâ nu priea, fășiem ieu glumi la morț.
Când ați participat ultima dată la o înmormântare unde s-au practicat aceste jocuri?
-Tu copcilâ, ieram baiețandru mic când s-o facut aiesciea sâ gi-atunși nu să mai fac. O
ișât obișieiurili iesciea. Amu o ișât alcili noi, alcili,na ca tineretu gi astâz.
Meza șciiea mulci, iea iera cu mormântărili și ieu cu nunțâli. Iera varâă dreaptâă ccu
mini. Mai aviea șâ ie cieva. Iea sâ fașiea moarci,daaaaa, iera comicâ, gin tăci câci-o
fost ie iera cie mai âăăăă….gizgiețatâă.
-Iera, uo murit o fatâ, nu, un baiet, măi, ș-aviea o draguțâ, aviea o prietinâă, da o murit
înainci gi a sâ și-nsurat, amu, baiețâ s-o dus pi camerâ, la spaci, camerâ, la spaci-aviea
fiereastrâ, i-o legat cu sârmâ mâna. Cân a vini fata sâ pupi icuoana s-o tragâă gi
sârmâă gi-afară sâ-i dieie pisci gurâ. Așiia o pazât câ-n o vinit fata, o pus banii pi ciept,
o facut cruși șâ cân sâ puiie mm, s-o pupi icoana gi pi , câ țâniea icoana pi mânuri șâ i-
o tras sârma șâ i-o tras una pisci gurâă, o pcicat fata jios ș-o leșânat. Sâ fașie câci
glumi,câci.
59

Vă mulțumesc mult pentru v-ați făcut timp să discutăm și vâ doresc multâă sănătate!
-S-antâmplâ mulci-n viațâ, înn, șâ-n timpurili nostrie, s-ontâmplat. Ne-o poviscit unu,
com o murit o mireasâă în săptămâna nunțî. Șî s-ongropăm cân a și în zâua nunțî i sâ o
înmormântăm. O-nbracat-o mnireasâ, așa ca cum s-anbracă, da-n Bucureșci o fost asta.
Șîî…nișci prefacatori gi aișciea gi morminci, cum li spun, nișci hoț gi morminci, o vinit
la priveci, o vazut câă mnireasa-i mnireasâă îmbracatâă, îă gi la noapci dăm lovitura.
Șâ s-o dus, acolo, o înmormântat fata, o pus-o în cavău, o pus piatrâ deasupra, așa-n so
dus șâ s-o dus la praznic șâ s-o dus parințâ tăț la casa mireșâ. Șâ socri mici, șâ socri
mari, șâă tătâă rudili s-o strâns acolu, ca s-o jăleascâă. Așiia trii barbaț, s-o suit în
mașânâă, o vazut uni o-ngropat-o, câă ii o urmăriț, s-o dus ș-o luat piatra gi pi mormânt
șâ cân s-o dus doi înuntru, ș-unu afarâ, cu lanterna, o luat capacu gi pi sicriu, ca-n o
loat capacu gi pi sicriu ie o zâs: Vaaaaaai că rău m-o mai durut! Cân i-o batut sacriu, i-
o batut un cui în gieijtu mari la pișior șâ ie o zâs „ VAI”. Unu o leșânat jios, o pcicat ș-o
leșânat, da cialalt, ueeeeee! și fașieț acolu, ă, vinâ-napoi c-aista o murit. Da șini-o
grait? Moarta! Sari ș-așiela, cu lanterna, o sculat mireasa gin sicriu în cur. Măi oamini
buni, uni-s ieu aiși? Eșci în cavău în șimitir, câ astâz ci-o-ngropat. Cum așâă, doara eu-
s mireasâ? Șâ o zâs așa fata: Dușiețâ-mă la apartamentu cutarie, blocu cutarie, strada
cutarie, câ m-așciaptâă parințâ acolu șâ nu știu câ ieu…Na..o pus-o-n mașânâ pi
mnireasâă, o dus-o pi stradâă, o dus-o la ușa â, blocului, la scarâă,șâ iea o zâs:
Dușiețâ-mâă pânâă la ușa apartamentulu, câ ieu ma pierd. Ș-o dus-o pâ-n la ușa
apartamentului, di sună. O sunat mnireasa, o sunat de douâ ori cân s-o giscis ușa, așiia
pi scări s-o dus șâ nu i-o mai vazut.Cân o ișât mă-sa, cân o vszut-o mnireasâă
îmbracată, la ușâ o racnit odată ș-o leșânat. O ișât casașâ gi-n casâ, că șii? Cân o vazut
mnireasa, tu copcilâă, tu, da tu ieșci moartă,tu. Tatâă am îngiiet! Da șini ci-o scos? Trii
barbaț! Uni-s? Igâtâiașâ ia! S-o uitat pi scări, amu o coborât scărili și sâ asta, sâ vadâă
scărili. I-o dat șâ-n ziar, ș-o dat șâ telefoani, da nu i-o mai gasât niși în zâua di astâz.
Nu s-o mai discoperit șâ, o ramas mnireasa, mnireasâă!
60

IX Bibliografie

I.Cărți
Arnold Van Gennep,,Riturile de trecere,, editura Polirom,Iași,1998
Dimitrie Dan ,, Etniile Bucovinene,, editura Mușatinii,Suceava 2012
Florea Marian, Înmormantarea la români, editura Seaculum Vizual, Bucuresti 2009
Gh.F.Ciaușanu, Superstițiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi
și noi, editura Saeculum vizuale, București,2014
Gh.Pavelescu, Pasărea Suflet, editura Altip, Alba Iulia 2008
Ion Căliman, Ceremonialul Riturilor de trecere. Înmormântarea , editura Excelsior Art,
(f.l.), 2010.
Ion Vlad, Pavel Dan, Zborul frânt a unui destin , Cluj-Napoca, 1986
Istoria ca Datorie , Academia Română , Centrul de studii Transilvane , Cluj-Napoca
2015.
J.T.Addison, Viața după moarte în credințele omenirii , editura Herald, București, 1986
Mircea Eliade, Arta de a Muri, editura Moldova, Iași 1993
Neagu Djuvara, Între Orient și Occident , București, 1995
Pavel Dan, Urcan bătrânul, Editura Minerva,București, 2008,
Ștefan Dorondel , Moartea și apa ritualuri funerare,simbolism acvatic și structura lumii
de dincolo în imaginarul țărănesc , editura Paideia , București 2004
II. Studii și articole
Eros și Thanatos-referat-Borcea Maria-Iustina, referat .
III. Reviste și presă
Schema lui Philippe Aries și atitudinea față de moarte în spațiul românesc ,Eugenia
Bîrlea, în ”Cultura” nr. XL, 4-5, 1999.
IV.Surse online

Calul – mitologia zeilor

http://ziarullumina.ro/iubirea-si-moartea-6868.html
61

https://dexonline.ro/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ap%C4%83_(mitologie)
https://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/semnificatia-mielului-pascal-
71151.html
https://www.scribd.com/document/129593211/Eros-Si-Thanatos
https://www.shtiu.ro/unde-isi-are-originea-mitul-berzei-de-ce-le-spunem-copiilor-ca-i-a-
adus-barza-1867.html
https://www.youtube.com/results?search_query=atunci+nu+era+ca+amu%E2%80%99+i
https://www.youtube.com/watch?v=uXk6wpsA_P
https://www.youtube.com/watch?v=uXk6wpsA_PM-
https://www.ziarulmetropolis.ro/elogiu-satului-romanesc/
62