JOSEPH STIGLITZS The Euro: How a Common [622657]

1
UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI
STRĂINE
SECȚIA TRADUCĂTORI, INTERPREȚI,
TERMINOLOGI
SPECIALIZAREA: ENGLEZĂ – FRANCEZĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

A STUDY ON THE TRANSLATION OF
JOSEPH STIGLITZ'S The Euro: How a Common
Currency Threatens the Future of Europe

Candidat: [anonimizat]:
Prof . dr. Roxana -Cristina Petcu

București
Iunie 201 7

2

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE LIMBI ȘI LITERATURI
STRĂINE
SECȚIA TRADUCĂTORI, INTERPREȚI,
TERMINOLOGI
SPECIALIZAREA: ENGLEZĂ – FRANCEZĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

A STUDY ON THE TRANSLATION OF
JOSEPH STIGLITZ'S The Euro: How a Common
Currency Threatens the Future of Europe

(STUDIU AL TRADUCERII CĂRȚI I LUI JOSEPH STIGLITZ
EURO: CUM AMENINȚĂ MONEDA COMUNĂ VIITORUL
EUROPEI )

Candidat: [anonimizat]:
Prof. d r. Roxana -Cristina Petcu

București
Iunie 2017

3
Contents

1. Introduction………………………………………………………………………….. ……………..5
1.1 Background…………………………………………………………………………… ….5
1.2 Aim………………….. ………………………………………………………………….. …5
1.3 Material ……………………….. ………………………………. ………………………….5
2. Joseph Stiglitz and his book The euro – How a common currency threatens
the future of Europe ……………………………………………………………………………….. 6
3. An analysis of the source text: Joseph Stiglitz's The Euro: How a Common
Currency Threatens the Future of Europe ………………………………………………….1 1
3.1 The author's intention……………………………………………………………….1 1
3.2 Translator's intention………………………………………………………………..1 3
3.3Target readership………………………………………………………………………1 3
3.4 Text styles…………………………………………. ……………………………………1 3
3.5 Text types and functions……………………………………………………………1 4
3.6 Morphosyntactic features………………………………………………………….1 6
3.7 Tense………………………………………………………………………………………1 6
3.8 Elements of syntax…………………………………………………………………. 1 7
3.9 Aspects of modality………………………………………………………………….1 8
3.10 Specialised vocabulary……………………………………………………… ……20
4. An analysis of the main translation principles………………………………………… 21
4.1 The process of translating………………………………………………………….2 1
4.2 What makes a good translation? ………………………………………………..2 2
4.3 The principle of equivalence……………………………………………………..2 3
4.4 Translation methods…………………………………………………………………2 3
4.4.1 Borrowing……………………………….. ………………………………….2 4
4.4.2 Calques……………………………………………………………………….2 5
4.4.3 Literal translation…………………………………………………………2 5
4.4.4 Transposition……………………………………………………………….2 6
4.4.5 Modulation………………………………………………………………….2 7
4.4.6 Equivalence…………………………………………… ……………………2 7
4.4.7 Adaptation…………………………………………………………………..2 8
4.5 Collocations and meaning…………………………………………………………2 9
4.6 Idioms…………………. ………………………………………………………………… 30
4.7 Loan words and false friends……………………………………………………..3 1
4.8 Translation strategies…………………………………………….. …………………3 2
4.9 Grammatical equivalence………………………………………………………….3 5
5. Translation theory applied – An analysis of the translation of excerpts from
Joseph Stiglitz's The Euro: How a Common Currency Thre atens the Future of
Europe …………………………………………………………………………………………………..3 7
5.1 The titles…………………………………………………………………………………4 1
5.2 Text analysis……………………………………………………………………………4 3
5.2.1 Principle of fidelity……………………………………………………….4 3

4
5.2.2 Principle of economy……………………. ……………………………..4 4
5.2.3 Principle of accuracy…………………………………………………….4 5
5.2.4 Word -for-word translation…………………………………………….4 6
5.2.5 Restructuring……………. …………………………………………………4 7
5.2.6 Transposition……………………………………………………………….4 8
5.2.7 Modulation………………………………………………………………….4 8
5.2.8 Borrowing……………………………………………………………………4 9
5.2.9 Literal translation…………………………………………………………49
5.2.10 Overtranslation………………………………………………………….. 50
5.3 Word order………………………………………………………………………………5 2
5.4 Concluding remarks……………………………….. ………………………………..5 3
6. Conclusion s………………………………………………………………………………………..5 3
7. References………………………………………………………………………… ……………….5 5
7.1 Bibliography……………………………………………………………………………5 5
7.2 Webliography………………………………………………………………………….5 6
8. Appendices……… ……………………………………….. ……………………………………….5 7

Appendix A: Source text: Joseph Stiglitz's The Euro – How a Common
Currency Threatens the Future of Europe …….. …………………………………………..57

Appendix B: Target text: Translation of Joseph Stiglitz's The Euro – How
a Common Currency Threatens the Future of Europe , Chapters 1 -6……………185

5
Introduction

Background

Works of a cultured political advisor and economic scholar, Joseph Stiglitz's books
are widely seen as a valuable tool for examining the economic environment and have been an
immense success both in his home state of New York, United States, where he serve s as a
Professor at the Columbia University, as well as in the rest of the world. Stiglitz has written
many books, and its latest, The euro – How a common currency threatens the future of
Europe , reveals the shortcomings of the single currency and attempts to find a solution to
Europe's underlying problems by explaining1the circumstances in which markets do not work
well, and how selective government intervention can improve their performance.
Stiglitz has received more than 40 honorary degrees, including from Harvard, Oxford,
and Cambridge Universities and been decorated by several governments including Korea,
Colombia, Ecuador, and most recently France1. He is considered to be one of the most
influential economists in the world today.

Aim

The aim of thi s paper is to analyze the Romanian translation of the first six chapters of
Stiglitz's book The euro – How a common currency threatens the future of Europe. Along
with the translation, this paper attempts to highlight the main translation -related issues
applied on the source text: text comprehension, a brief analysis of translation methods and the
translation theory principles that can be identified in the tex t.

Material

The chapters translated are from Joseph Stiglitz's book The euro – How a common currency
threatens the future of Europe. The analysis of the translation has been based on the theories
presented in the specialized works on translation theory , principles and methods.

1- http://www8.gsb.columbia.edu/faculty/jstiglitz/, accesed 3/2/2017

6
Joseph Stiglitz and his book The euro – How a common currency
threatens the future of Europe

Joseph Stiglitz is an American economist and a Professor at the Columbia Business
School , the Graduate School of Arts an d Sciences (Department of Economics ) and the School
of International and Public Affairs . He also holds the chair of Chief Economist a t The
Roosvelt Institute1. Joseph Stiglitz was born in a Gary, Indiana on February 9th 1943. His
parents were Charlotte, a schoolteacher and Nathaniel Stiglitz, an insurance agent. They were
born at the turn of the century and lived in the area until 1997. "I sometimes thought that my
peregrinations made up for their stability"2. His father was a Jeffersonian democrat and his
mother came from a family of New Deal democrats. His father had the greatest influence on
his future career. Nathaniel had the virtue s of a businessman and often spoke about self –
employment and self -reliance. " I saw him, conservative by nature, buffeted by the marked
changes in American society during the near -century of his life, and adapt to these changes.
By the mid -seventies, he ha d become a strong advocate of civil rights. He had a deep sense of
civic and moral responsibility"3. He went to public schools in his hometown where he
engaged in school debates which modelled his perspective about the outside world, learning
that each iss ue may have multiple sides to it.
In 1960, he was accepted and began studying at Amherst College, where he is most drawn,
among all the subjects taught, by Economics. Realizing Stiglitz’s potential, his professors
encouraged him to leave Amherst after his third year and start graduate work elsewhere. He
majored in the field of Economics and subsequently entered the Massachusetts Institute of
Technology as an undergraduate. "Amherst was pivotal in my broad intellectual
development; MIT in my development as a professional economist."4 He studied for his PhD
from MIT from 1966 to 1967, and also held an MIT assistant professorship in economics. He
went on to become a full professor at Yale in 1970, and in 1979 was awarded the John Bates
Clark Award, given to e conomist who have made the most significant contribution to the
field. "Much of my work in this period was concerned with exploring the logic of economic

2 Nobel Prizes and Laureates, Joseph E. Stiglitz – Biographical,
http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/economic -sciences/laureates/2001/stiglitz -bio.html, accesed 3/2/2017

3 ibid., acces ed 3/2/2017
4 ibid., accesed 3/2/201 7

7
models, but also with attempting to reconcile the models with every day observation."5He has
taught at Yale, Princeton, Stanford, MIT and was the Drummond Professor and a fellow of
All Souls College, Oxford. He currently teaches at Columbia University, he is co -chair of the
Committee on Global Thought and also the founder and co -president of the university 's
Initiative for Policy Dialogue.6
In 1993, he became a member of Clinton’s Council of Economic Advisors and later
its chairman (1995 -97). At that time, Alan Blinder, a Princeton professor and a fellow CEA
member, describes it as “a gutsy move for a pure ly academic superstar.”7 He then became
Chief Economist and Senior Vice -President of the World Bank from 1997 -2000. Stiglitz
became increasingly disillusioned with the failures of neo -liberal policy and voiced his
criticism in public speeches. Increasingly outspoken, he eventually was ousted from his
World Bank post, allegedly on orders from US Treasury Secretary Larry Summers.8
During the financial crisis of 1997 -1998, Stiglitz argued that high interest rates would
weaken the economies and reduce confide nce in the economy and declared that transition
economies shouldn't move to market capitalism, a view that was contrary to the one of the
IMF. "I found this hard to accept; and even more so because the IMF's own governance was
so dissonant with democratic principles (a single country has an effective veto; countries like
China were long underrepresented, the "governors" of the IMF, those responsible for its
decisions, finance ministers and the heads of the central banks, are hardly representative, and
the heads of the central banks themselves are typically not directly democratically
accountable)."9
In 2001, he was awarded the Nobel Prize in economics for his analyses of markets
with asymmetric information. He played an important role in the creation of t he Institute for
New Economic Thinking (INET) , and helped create a new branch of economics namely "The
Economics of Information," exploring the consequences of information asymmetries and
analysing concepts such as adverse selection and moral hazard.10

5 http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/economic -sciences/laureates/2001/stiglitz -bio.html, accesed 3/2/2017
6 read more on: https://www.amherst.edu/amherst -story/facts/trustees/biographies/former_trustees/node/246753 ,
accesed 3/2/2017
7 read more on: http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2009/12/people.htm
8 https://www.globalpolicy.org/social -and-economic -policy/the -three -sisters -and-other -institutions/internal –
critics -of-the-world -bank -and-the-imf/42796 -joseph -stiglitz.html, accesed 3/2/2017
9 http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/economic -sciences/laureates/2001/stiglitz -bio.html, accesed 3/2/2017
10 http://www8.gsb.columbia.edu/faculty/jstiglitz/bio, accesed 3/2/2017

8
His contributions range from macroeconomics and monetary theory, to development
economics and trade theory. He is a prolific author, he has written several books which have
been translated into 35 lang uages and sold millions of copies worldwide.
Among his awards are more than 40 honorary doctorates, including from Cambridge
and Oxford Universities. In 2010 he was awarded the Loeb Prize for this contribution to
journalism. Among the prizes awarded to his books have been the European Literary Prize,
the Bruno Kreisky Prize for Political Books and the Robert F. Kennedy Book Award. He is a
fellow of the National Academy of Sciences, the American Academy of Arts and Sciences,
the American Philosophical Soc iety, and the Econometric Society, and a corresponding
fellow of the Royal Society and the British Academy.11
The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe was published
in 2016 at W.W. Norton Company, Inc. The minute it hit the shelves, it was considered to be
a best -seller and was generally well received by both the target readership in the economic
field and the laymen who found in it a valuable instrumen t to better perceive the functioning
of the economic apparatus. It is widely considered to be an accurate and helpful tool to
understand all the alternatives facing the international community in order to overcome the
shortcomings of a monetary system deve loped without a fiscal coordination.
The central thesis of Joseph Stiglitz's book is that, on its current course, the euro is
certain to fail. The author explains that the single currency monetary system was flawed from
birth and, without the proper inst itution and economic measures, it could widen the gap
between financially developed countries and developing countries, which are most affected
when a crisis strikes. Stiglitz — who calls the euro zone “a beautiful edifice erected on weak
foundations” — writes that “the cracks were clear from the beginning, but after the 2008
crisis, those cracks became fissures.” 12 The EU leaders' plan to introduce a single currency
zone in order to facilitate free movement of goods, services and people seemed like a great
idea in theory but, in reality, it lead countries to become divergent. Among the measures that
the EU leaders have created in order to minimize the effects of such a drastic phenomenon,
they introduced a fixed exchange rate and a single interest rate for its members, which means
countries are forced to devalue their national currency and even risk going bankrupt in times

11 http://www8.gsb.columbia.edu/faculty/jstig litz/bio, accesed 3/2/2017
12The Washington Post -Villains and heroes of Europe’s economy , By Bethany McLean August 19, 2016,
https://www.washingtonpost.com/opinions/villains -and-heroes -of-europes -economy/2016/08/18/ecb7f9f6 -4a97 –
11e6 -90a8 -fb84201e0645_story.html?utm_term=.891b143856e6, accessed 3/2/2017

9
of economic weakness. To make up for that loss, the euro’s founders should have come up
with economic mechanisms, such as jointly issued bonds, mutual backing of bank deposits
and a common fund for unemployment insurance, so the costs are shared. Instead the burden
falls on individual countries through austerity policies, such as tax rises and wage
cuts. Stiglitz draws a comparison between the measures enforced and the principles of
globalization and the same neoliberal motivations which involve making the rich richer at the
expense of the poor. “Internal devaluation increases economic fragility by bringing more
households and firms to the b rink of bankruptcy,” he writes. “Inevitably, they cut back on
spending on everything .” Stiglitz thinks that this ideology should be abandoned and we
should give up finding reforms in order to create "a Eurozone that works” (Chapter 9). But
the politics of self-serving ideologies does not give us any clue about what could make
Germany agree to such reforms. Stiglitz is contemptuous of the advocates of austerity within
a single currency straitjacket. Jean -Claude Juncker, European commission president and
scourge of UK Eurosceptics, is, he reminds the reader, “the proud architect of Luxembourg’s
massive corporate tax -avoidance schemes”. As for Angela Merkel, she is trapped in a world
of “deficit fetishism”, as she invokes the thrifty Swabian housewife who would never spend
what she doesn’t have safely tucked away in her pinny. 13Euro zone bordering states had the
most to suffer: Greece was one of the worst afflicted countries, it undergone severe measures
imposed by the Troika (the European Central Bank, the International Monetary Fund and the
European Commission) which weakened its already feeble economy and lead to a massive
brain drain and capital flee to wards the most developed countries in the West. Greece pleaded
with the Troika to soften its draconian demands.14 He dedicates several pages to the problem
facing Greece but he comes up with a clever solution in the form of an amicable divorce
whereby an ex iting Greece would pay back its debts in its own (new) currency and be
forgiven some of its debt (p.291). He then goes on to criticize the EU policymakers for the
misjudged reforms adopted and for the blame -the-victim analysis of the euro’s failings. The
convergence criteria adopted supposed that countries had to keep their deficits and debts
relative to their GDP down. Several of the countries that went into crisis, Spain and Portugal
for instance, actually had a surplus before the crisis and a very low de bt-to-GDP

13The Euro and Its Threat to the Future of Europe by Joseph Stiglitz – review , by John Kampfner , published
Monday 22 August 2016
https://www.theguardian.com/books/2016/aug/22/the -euro-and-its-threat -to-the-future -of-europe -joseph –
stiglitz -review, accesed 3/2/2017
14 How a Common Currency Threatens the Future of Europe – Joseph E. Stiglitz, Chapter 7 – Crises policies:
how troika policies compounded the flawed eurozone structure, ensuring depression

10
ratio. Regarding the structural reforms, he writes, “The halfway house in which Europe finds
itself is unsustainable: there either has to be ‘more Europe’ or ‘less’: there has to be either
more economic and political integration or dissolution of the Eurozone in its current
form.” But it is deplorable that all he and other economists have to offer is indignation about
the “muddling through” of politicians.15 Stiglitz proposes the idea of a more “flexible euro”
needs that would initiate economic pr osperity and shared welfare. that implies a stronger
system of burden sharing, tax harmonisation, a progressive tax system and social safety net to
be shared by all, and industrial policies to help less developed countries to deal with
unemployment and ma ss redundancies. He writes, “Reforms of the structure of the Eurozone
itself should aim at an economic system that can simultaneously achieve full unemployment
and robust growth in each of the member countries.”16
The book sets the ambitious goal of explain ing why Europe is suffering from poor policy
design rather than from having muddled through without engaging in structural
reform. Europe has stagnated. It has also become increasingly diverged. Instead of
strengthening all the economies, the Euro created the precedents for economic instability,
market divergence and severe unemployment. The book offers a detailed analysis of these
economic issues and prompted a good reaction from a great number of critics such as Marin
Sandbu, from the Financial Times which appreciated it as “Much more than a demolition job.
These chapters are full of constructive proposals – a glimpse of what the ‘rescues’ would have
looked like had the troika, perish the thought, hired their critic Stiglitz to design them.” 17
With its lessons for globalization in a world economy ever more deeply connected, The Euro
– How a Common Currency Threatens the Future of Europe is an essential book to read.

15The Euro. How a Common Currency Threatens the Future of Europe
Reviewed by Waltraud Schelkle read more on: https://www.eustudies.org/eusa -review -of-books/11, accesed
3/2/2017
16 The Euro. How a Common Currency Threatens the Future of Europe, Part IV – A Way forward? – Reforming
the structure of the Eurozone pp144
17 The Euro: And its Threat to the Future of Europe’, by Joseph Stiglitz – A review by Martin Sandbu August 5,
2016
https://www.ft.com/content/a84ae368 -5a2e -11e6 -9f70-badea1b336d4

11
An analysis of the source text: Joseph Stiglitz's The Euro: How a
Common Currency Threatens the Future of Europe

Translation is the process of rendering the meaning of the text from a source language
into the desired target language, whilst paying attention to the author's initial aim. In his book
A Textbook of Translation , Peter Newmark argues that “There is no such thing as a perfect,
ideal, or 'correct' translation. A translator is always trying to extend his knowledge and
improve his mea ns of expression; he is always pursuing facts and words.”18 The key to a
good translation is a good understanding of the source text, the nature of the language, the
style and the setting of the text. A translator should carefully read between the lines and
should make his translation as reader -friendly as possible, eliminating any ambiguities and
keeping the fluency and the easiness of language.

The author's intention

In Peter Newmark's own words, "the intention of the text represents the source
language writer's attitude to the subject matter19". The first step in approaching a translation
is to read the source text to analyse its meaning and to grasp the author's intention and point
of view. The language style is reflected through the type of language us ed and the ways in
which the author chooses to convey the message. In our source text, the first six chapters of
The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe , the author's intention is
to debunk the myth regarding Europe's apparent prosperity, criticising the countries so -called
"champions of austerity" while offering a series of plans that can rescue the euro zone from
further devastation. A well -known economist, Joseph Stiglitz answers t he question that seems
to be on everyone's lips: Can the euro be saved? The book is a detailed breakdown of the
main events that led to the current situation and demonstrates that Europe's deep economic
crisis and its leaders' misguided policies has led to overall stagnation and a massive gap
between countries within the same single currency zone; even though the European single
market project ambitious ideas promised a future of welfare and general well -being, the
effects have been the opposite.

18 Newmark, P.(1998), A textbook of Translation, NY: Prentice Hall International, p.6
19 Newmark, P.(1998), op. cit., p.11

12

Joseph Stiglitz provides numerous examples in which he shows that the current
structure has favoured divergent measures, which protected the rich, developed countries and
made the poor ones even poorer, rather than convergent measures – a key aspect in the euro' s
flawed design. The author uses a formal style, and his professional outlook on the issue is
illustrated by the extensive use of specialised economic terms ( built-in destabilizer, internal
devaluation, expansionary contraction, deficit fetishism, converge nce criteria ) which could
confuse a person with no knowledge in the field. Stiglitz masterfully eliminates any
ambiguities by providing a good deal of explanations, in order to clarify his intentions and to
widen the range of his target readership while ke eping the original tone and transparency of
the text. The text is well -written, in a generally neutral style, although the author sometimes
diverts from his analysis to make an informal remark or to attract attention on a specific
aspect, as seen in the fo llowing example:

(1) "And eventually, the recessions will come to an end. They always do. But the success of
an economic policy is to be judged by how deep and long the downturn before the recovery,
how much suffering, and how adverse the impacts on future economic performance. In these
terms, no matter how Europe’s political leaders try to paint a rosy picture on t he programs
they have imposed on the crisis countries, they are a failure."20

In the example cited above, we get a glimpse of the author's sentiments towards the
situation, as shown by the idiom "to paint a rosy picture" illustrating Stiglitz's attitude
towards the programs imposed by the EU leaders on the crisis countries. He averts from his
demonstration and uses colloquial words, a sign of informality, for the reader to get a better
feel of the situation which seems to unfold under our own eyes, an illu sion created by the use
of present tense verbs.

Translator's intention

The intention of the translator is to accurately render the meaning of the source text,
so as to sound natural and fluent in the target language. There are often adaptations from the

20 Stiglitz, J. (2016). The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe : Penguin Random
House UK, p.23.

13
original sense, in order to eliminate the vagueness hovering complex econ omic terms and
technical explanations.21

Target readership

As to the readership and the text setting, The Euro: How a Common Currency
Threatens the Future of Europe was published by an American economist for an educated
non-specialised readership and is a work exploring the ways in which the European project
can be saved from imminent destruction by implementing sound policies and fundamental
reforms in the structure of the euro zone.

Text styles

Peter Newmark distinguishes four types of literary or non -literary text: narrative ( a
dynamic sequence of events), description ( which is static, with emphasis on linking verbs,
adjectives, adjectival nouns ), discussion ( a treatment of ideas, emphasized on concepts,
verbs of thought, etc. ) and dialogue ( centred on colloquialisms and phaticisms)22. According
to this classification, The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe is
a hybrid between a desc ription and a discussion, because it emphasizes generic concepts
(mainly specialized economic terms) and presents logical arguments in favour of the author’s
theory, connected by means of conjunctions (yet, because, whereas) or the definite article.

(2) G ood currency arrangements cannot ensure prosperity, but flawed currency
arrangements can lead to recessions and depressions. And among the kinds of currency
arrangements that have long been associated with recessions and depressions are currency
pegs, where the value of one country’s currency is fixed relative to another or relative to a
commodity23.

21 See translation
22 Newmark, P. (1998). A Textbook of Translation. New York: Prentice Hall International, p. 13.
23 Stiglitz, J. (2016), op. cit. p.5.

14
Text types and functions

In his book, A textbook of Translation, Newmark24 identifies three main functions of
language: expressive, informative, and vocative. The category of expressive texts includes:
serious imaginative literature ( plays, novels ), authoritative statements ( speeches, academic
works, political stateme nts ) and essays, personal correspondence and autobiographies. Our
source text, The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe , is
generally informative; it presents crude facts, based on experience and knowledge, opinions,
historic and eco nomic information:

(3) "America’s depression at the end of the 19th century was linked to the gold standard,
where every country pegged its currency’s value to gold and, therefore, implicitly to each
other’s currencies: with no new large discoveries of g old, its scarcity was leading to the fall
of prices of ordinary goods in terms of gold —to what we call today deflation. In effect, money
was becoming more valuable. And this was impoverishing America’s farmers, who found it
increasingly difficult to pay ba ck their debts. The election of 1896 was fought on the issue of
whether, in the words of Democratic candidate William Jennings Bryan, America would
“crucify mankind upon a cross of gold25"

The author provides historical facts to provide textual relevance, and to keep its
readership receptive through dates and figures, while maintaining the general style formality
and the standard language. There are however instances of colloquialism, when the author
intends to persuade the readers to understand the basics of his theory. As seen in the next
excerpt, the author includes himself in his work ( 1st person pronouns ), provides his own
work experience in the domain, and somehow manages to bring the reader closer to the text:

(4) "As an economist, the euro exper iment has been fascinating. Economists don’t get to do
laboratory experiments. We have to test our ideas with experiments that nature —or politics —
throws up. The euro, I believe, has taught us a lot. It was conceived with a mixture of flawed
economics and ideologies. It was a system that could not work for long —by the time of the
Great Recession, its flaws were exposed for all to see. I believe that the underlying

24 Newmark, P. op. cit, p. 39
25 Stiglitz, J. op.cit, p.5

15
deficiencies had been evident from the start for anyone willing to look. These deficiencies had
contributed to a buildup of imbalances that played a c entral role in the unfolding crises and
will take years to overcome.26

He carefully describes the background against which he will start building up his
theory and he uses persuasive language to draw attention and to empathize with his readers.
This level of persuasion corresponds to the "vocative" text type. But, as we have stated
earlier, instances of this type are relatively scarce, and the author generally uses an objective
style (rendered by the third person, singular or plural). He also uses proper n ames, to
authenticate his arguments and to provide further reference that can be consulted ( J.M.
Keynes, Herbert Hoover, James Maeade, Adam Smith, David Ricardo, Bretton Woods ).
However, he is somewhat critical when expressing his own opinions regarding their theories,
as seen in the following excerpt:

(5) "The dominant powers in the eurozone not only believed (wrongly) that low deficits and
debts would prevent crises, they also believed the best way toward restoration to the health of
a country in reces sion was a big dose of austerity —cutbacks in expenditure intended to lower
the deficit. Herbert Hoover was president of the United States at the time of the 1929 stock
market crash; his policies of austerity converted the crash into the Great Depression. S ince
Hoover, such policies have been tried repeatedly, and have repeatedly failed: the IMF tried
them more recently in Argentina and East Asia ."27

This could be considered an instance where "expressive" features are present. Stiglitz
debunks the myths rev olving around the euro zone structure and he is not ill -intentioned
when he criticises the EU leaders’ faulty decisions, so everything adds on to build his
demonstration against the single unit project based on profligacy and insufficient knowledge
about t he inner workings of the economic process.

26 Stilitz, J. op.cit. p.6
27 Stilitz, J. Ibid. p.20

16
Morphosyntactic features

The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe has four parts,
divided into smaller subchapters, which make up the detailed analysis of the single market,
from the moment it was created until the present date, with all its advantages and flaws. The
text proposed for analysis and translation only covers the first six subchapters, each carrying
a subtitle. The morphosyntactic framework is complex; the paragraphs are large, made up of
several complex sentences.

Tense

Joseph Stiglitz uses the present simple tense to express his opinion on the ideas and
the theories presented or the make general statements or references.

(6) " Even if we can’t precisely parse out the components of this dark matter, it’s real and
needs to be taken into account. There are many components of this missing capital. In their
twenties, individuals accumulate skills that increase their productivity over a lifetime. But
those skills are gained largely through on -the-job training. When there are no jobs —and
youth unemployment in the worse -afflicted countries exceeded 50 percent —there is no on –
the-job learning. Indeed, there is even attrition of the skills (including the minimal skills
related to being productive members of the labor force)28".

However, verbs in the present tense are often combined with the past simple and the
past perfect constructions (sometimes in combination with time adverbs), frequently used to
refer to past events that the author uses to anchor his analysis on, as seen in the following
excerpt, where he mentions an important moment in the history of the creation of the single
market.

(7) "The founders of the eurozone worried about these differences. The 1992 Maastricht
Treaty creating the euro required that those joining the eurozone satisfy so -called
convergence criteria —intended to ensure that the countries would in fact converge.
Governments joining the euro had to limit their deficits (the annual amount by which their

28 Stilitz, J. o p.cit. p.54

17
revenues fell short of expenditures) and debts (the cumulative amounts they owed). They were
required to have deficits less than 3 percent of GDP and debts less than 60 percent of GDP.
Subsequently, all the countries of the EU (and not just those within the eurozone) reinforced
their commitment to these de ficit and debt constraints, in what was called the Growth and
Stability Pact.29"

Passive constructions are used to convey the message in an objective, impersonal
tone. The fluency of the text comes from the elaborate combination of past tenses and present
tenses, thus making the text coherent and appealing to the general readership.

Elements of syntax

Joseph Stiglitz uses complex sentences that are generally accessible to the reader, due
to the basic vocabulary he employs; and thanks to his literary skill, his sentence construction
is easy to follow and has a natural flow. His experience in the field of economics is seen in
the numerous instances of technical terms and specialized vocabulary. The complex
sentences are made up of main clauses and subordinate clauses, which add new information
to the text. "That -clauses" and "WH -clauses" are the most frequ ent types employed.

(8) Regulating the economy in other ways,/1 to ensure/2 that imports are in line with
exports,/3 would require interventions in the market economy/4 that would be intolerable, at
least from the perspective of the neoliberal ideology/5 that underlies the euro/6.30

In the example above, clause 1 is Pro -Gerund clause functioning as Subject Clause,
Clause 2 is Pro -to Infinitive Clause functioning as an Attributive Clause, clause 3 is a that –
clause functioning as a Direct Object Clause, c lause 4 is the main clause, clause 5 is a that –
clause functioning an Attributive Clause and clause 6 is also a that -clause functioning as an
Attributive Clause.

29 Stilitz, J. op.cit. p.60
30 Stilitz, J. Ibid. p.72

18
Aspects of modality

Modal verbs are used to show if we believe something is certain, probable or possible
(or not). Moreover, they are used deontically to refer to ability or permission or to make
requests and offers.
"Must" and "have to" are used to express obligation, as seen below:

(9) "A basic identity has it that the sum of trade def icits must equal trade surpluses.".31 and "
But central bankers and regulators have to deal with the hand that they have been dealt ". 32

Both modal verbs ( "must" and "'have to") have a deontic meaning, expressing an
external obligation that must be fulfilled. They can also express probability in instances like
the following one:

(10) "So it is perhaps unsurprising that matters turned out so different from what these
visionaries must have thought "33.

Here, the truth is implied by the modal verb "must". The author makes an assumption
based on previous experience. Among other modals used, "should" is a common presence in
the text, where it is mainly used to express expectation.

(11) If Germany’s theory that deficits and debts were the cause of cr ises […] were correct,
then Spain and Ireland should never have had a crisis." ,

obligation:

(12) "In the United States we should reform health care, education, energy, intellectual
property, and transportation."

or recommendation:

31 Stilitz, J. Ibid. p.55
32 Stilitz, J. Ibid. p.84
33 Stilitz, J. Ibid. p.29

19

(13) "Within de mocracies, the particular perspectives of finance ministries and central banks
should be and typically are checked and tempered ;"

The modal "used to" is rarely encountered and describes a past habitual event:

(14) "Economists used to argue that how the fruits of the economy were shared did not matter
[…]."

The modal "shall" refers to a promise

(15) "I shall argue […] setting back political integration"

and generally has a future interpretation, appearing as a sort of an introductory note before
the beginning of an analysis or a presentation.

By far, "can/could" is the most extensively used modal verb, with values ranging
from: theoretical possibility:

(16) "Indeed, a basic principle of the eurozone was that capital could move easily across
borders […]."

impossibilty:

(17) "It could not halt Russia’s attacks against Ukraine"

and, in some cases, a lack of permission

(18) "One cannot simply leave the burden of macro -adjustment on monetary policy,
regardless of h ow much faith the neoliberals have in this instrument if it is used correctly (to
stabilize inflation)."

20

Specialized vocabulary

The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe is a work in the
field of economics and it abounds in economic specialized terms that depict the situation in
the euro zone and the inner workings of the economic domain, as well as technical
procedures and mechanisms ( internal devaluation, GDP, external imbalance, exchange rate,
austerity policy, adjustment mechanisms, etc.) One might expect the reader to become
trapped in the web of specialized vocabulary and miss the author's original intention but
Joseph Stiglitz manages to clear up things by providing examples from the outer world thus
narrowing the gap b etween him and the readers. See the example below which illustrates this
point:

(19) "Consider a country exporting shoes, which suddenly finds the demand for its products
diminished (for example, because of Chinese competition). It has simultaneously an
unemployment problem and a trade -balance problem. The notion was that if only one let
nature take its course, both problems would self -correct. The unemployment would lead to
lower wages, lower wages would lead to lower prices, exports would then increase, imports
decrease, to the point where imports and exports were in balance. Meanwhile, the increased
demand for exports would help restore the economy to full employment […].In the
meanwhile, families would suffer from unemployment; children’s lives would be ruined, as a
result of lack of nutrition or access to health."34

The aim of this analysis was to highlight the most important features of the source
text, the first six chapters from Joseph Stiglitz's book The Euro: How a Common Currency
Threatens the Future of Europe . The analysis is important because it helps the translator read
between the lines, in order to grasp the meaning of the text. Subsequently, the translator must
decide which translation strategies he/she applies to keep the general relevan ce of the text.
The translator must adapt the text to the target language formal, grammatical and functional
specifications and provide an appropriate rendering of the original.

34 Stilitz, J. op.cit. p.66

21

An analysis of the main translation principles

“It is the task of the translator to release in his own language that pure language that is
under the spell of another, to liberate the language imprisoned in a work in his re -creation of
that work .”35

The process of translating

Over the course of history, there have been a lot of researchers in the field of
translation, and each of them came up with a different definition for the process of
translating. For example, Peter Newmark stated that we first need to choose a method of
approach before the actual translation36. He adds t hat there are four mental levels which more
or less contribute to the process of translating: (1) the level of language, the foundation upon
which we build the target text, (2) the level of objects and events, the purely conceptual
knowledge that we acces s, an essential part of comprehension, (3) the cohesive level, which
binds together the pieces of text according to the basic rules of grammar, and various ideas
expressed in the Source Language text and finally, (4) the level of language naturalness,
conc erned with the reproduction of the text. The translator must then revise his work before
the translation process could be considered complete. He must work his way in order to
achieve a mirror -like representation of the source text. The translator strives to leave as few
traces as possible of his intervention in the source text, in order to keep the author's initial
meaning and ideas intact.

The theory of translation must help the translator; we could even consider that there is
a symbiosis between theo ry and practice, the two processes functioning together in order to
convey the initial message, to accurately render the text for the readership in the target
language.

35 Benjamin, W, (1969), Illuminations: Essays and Reflections , Schocken, p.80
36 Newmark, P.(1998), A Textbook of Translation, NY: Prentice Hall International, p.19

22
Roman Jakobson , a pioneer of the structural analysis of language , came up with his
own interpretation, in the famous essay he published in 1959, On Linguistic Aspects of
Translation. There are three types of translation: intralingual translation, interlingual
translation and intersemiotic translation37. Intralingual translation is the word -for-word
translation, or, as he puts it the translation of verbal signs into the same language ,
interlingual translation (also called translation proper) is the translation of a source text from
the author's language into the desired target language of the readership. Finally, intersemiotic
translation is an artistic adaptation of the text into nonverbal signs.

What makes a good translation?

Susan Bas snett argues that "language is the heart within the body of culture, and it is
the interaction between the two that results in the continuation of life -energy. In the same
way that the surgeon, operating on the heart, cannot neglect the body that surrounds it, so the
translator treats the text in isolation from the culture at his peril."38As a result, the translator
must first examine the inner workings of the language while being aware that his translation
will be of poor quality if he neglects the strong l ink between language and culture.
Translation is a very complex process because no two languages are the same, and although
in theory it is possible to translate texts from any given language into another, there are
cultural boundaries that make the proces s burdensome and could render the translation
completely unintelligible. While translating, a translator has to be aware of various criteria,
like grammar, the style of the text or the context.

In his work, Translation and Translating: Theory and Practice , Roger T. Bell
attempts to arrange the translation process in a meaningful way and to position it within a
systemic model of language. For example, Dubois, as cited by Bell39, sees translation as “the
expression in another language (or target langu age) of what has been expressed in another,
source language, preserving semantic and stylistic equivalences”. He also mentions Norman
Shapiro, an American linguist, who sees translation as “an attempt to produce a text so
transparent that it does not seem to be translated”.

37 Jakobson, R. (1959) On Linguistic Aspects of Translation , Reuben A.Brower, On Translation (Cambridge,
Mass.: Harv ard University Press, 1959), p. 233
38 Bassnet, S. (1980) Translation Studies, London and New York: Methuen, third edition 2002, p. 23
39 Bell, R.T. (1991) Translation and Translating: Theory and Practice , London and New York: Pearson
Education Limited, p .5

23
Turning back to the concept of "good translation", we could argue that we cannot
possibly produce a translation so perfect that it goes beyond the originality of the initial work.
There will always be a loss in meaning, as Bell states, "in the process of translation,
something is always “lost” and, as the Italian saying suggests, the translator has to “betray”
the original text, to be traduttore traditore. "40

The principle of equivalence

During the translation of a text a translator must overcome many difficulties. Because
no two languages are identical in structure, there is no one -to-one correspondence between
words and meaning within a language or across languages. Some languages, like English, are
more economical and concise, wher eas Romanian texts, for example, tend to provide a
complex language structure, with numerous explanatory subordinates. Eugene Nida41 is an
American linguist considered to be the founder of the modern discipline of Translation
Studies and the first to define the principle of equivalence . He identifies two types of
equivalence: formal and dynamic equivalence42. Nida argues that translators must always find
the closest possible equivalent to the word in the source text. Formal equivalence is centred
on the messa ge itself. The message in the target language should correspond to the different
elements in the source language. Nida says that “gloss” translations usually involve formal
equivalence. A “gloss translation” is a text in which the translator tries to “repr oduce as
literally and meaningfully as possible the form and content”43 of the source language text.

A translation which evinces the feature of dynamic equivalence focuses on the
relationship between the target readership and the message of the text. The message in the
target language should have the same effect on the readership as the original message in the
source language has. Eugene Nida goes on to add that the current tendency is to translate
through dynamic equivalence.

Translation methods

40 Bell, R.T., op.cit. , p. 6.
41 Nida, E. (1964) Towards a Science of Translating in Bassnett, S. (1980), Translation Studies, London and
New York: Methuen, third edition 2002.
42 Bassnet, S., Ibid. , p. 33.
43 Nida, E. Principles of Correspondence in The Translation Studies Reader , Ed. Lawrence Venuti, London:
Routledge, 2000, p. 129.

24

In their book, Comparative Stylistics of French and English – A methodology for
translation , authors Jean Paul Vinay and Jean Darbelnet distinguish between two methods of
translating, namely direct, or literal translation and oblique translation. Translating directly
mirrors word -for-word translation, in the sense that each element from the sour ce language
can be accurately transposed in translation because of a parallel between the structural
categories of the target language or the source language or because of parallel concepts, a
result of metalinguistic parallelism.44 However, some elements c annot be rendered into
translation whilst keeping to the original structure and lexicon of the original texts. The two
linguists propose different complex methods that enable translators to override these
difficulties.

Borrowing

Borrowing is considered to be one of the most handy and simple translation methods
and translators usually need them to reproduce a stylistic effect or to recreate the atmosphere
and the flavour of the source culture, For instance, in order to introduce the flavour of the SL
culture into a translation, foreign terms may be used, e.g. such Russian words as ‘roubles’,
‘datchas’ and ‘aparatchik’, ‘dollars’ and ‘party’ from American English, Mexican Spanish
food names ‘tequila’ and ‘tortillas’, and so on. In a story with a typical Eng lish setting, an
expression such as ‘the coroner spoke’ is probably better translated into French by borrowing
the English term ‘coroner’, rather than trying to find a more or less satisfying equivalent title
from amongst the
French magistrature,

(20) “ Le coroner prit la parole ”. 45.

The two linguists go on to add that even experienced translators can make mistakes and
identify an erroneous connection between two words, called false -friends, which have

44 Vinay, J. -P. and J.Darbelnet (1958) Stylistique comparée du français et de l’anglais, Paris: Didier.
—— (1995) Comparative Stylistics of French and English: A Methodo logy for Translation, trans. and ed. by
J.C.Sager and M. -J.Hamel, Amsterdam: Benjamins, p.31
45 Vinay, J. -P. and J.Darbelnet (1958), op. cit. p. 32

25
nothing to do with each other but have similar lingui stic forms that could lead us into
thinking they are related.

In Romanian, there are numerous examples of words that have been imported into the
vocabulary. Although much of the Romanian lexicon is of Latin origin, the language was
shaped by the populat ions that settled in the area, thus giving birth to a language that has
preserved their linguistic traces to this date. The largest number of borrowed words comes
from French. An example of a word borrowed from French is the Romanian word conspirație
‘plot, conspiracy’, which comes from the French word conspiration . Old Slavonic words like
sfânt (sl. sventŭ.) , rai(sl. raj) , duh(sl. duhŭ) , evanghelie(sl. evangelije) , jertfă(sl. žrŭtyva) , are
part of the religious semantic field and were inherited as a result of a close contact between
Romanians and the neighbouring Slavic peoples. Turkish has also played a vital role in
influencing our vocabulary. Words like ibric ‘kettle’ from Turkish ibrīk, buzdugan ‘mace
from Turkish bozdoğan , geam ‘window’ from Turkish cam, papuc ‘slipper’ from Turkish,
papuç, ghiveci ‘flower pot’ from Turkish güvec . The Romanian words for "friend" and
"enemy" are of different origins: prieten was borrowed from the Sla vic prijatel while dușman
was borrowed from the Turkish düșman . Romanian is a hybrid, continuously changing
language, which has integrated a large number of words coming from different cultures over
the years.

Calques

They are closely related to borrowings, with the exception that the translation is done
literally for each of the term's corresponding elements. There are two types: lexical calques,
which introduce an element of expression novelty) and structural calques, which introduce a
new struc ture into the target language (ex: science fiction is the same term used in English
and in French). As time goes by, they become an integral part of the structure of the new
language.

In Romanian, various calques have entered regular use; for example, vinars ( literally:
"burnt wine", a type of strong brandy) comes from the German branntwein . Similarly,
lovitură de stat (literally: stroke (or shock) of state) is a calque of the French NP coup d'état

26
and zgârie -nori, from zgârie (“scratches”) + nori (“clouds”) is a calque of the English term
skyscraper , and the French term gratte -ciel.

Literal translations

As the name suggests, literal or word -for-word translation, is a direct transfer of
grammatical meaning between the target language and the source language. In principle, a
literal translation is a considered to be a unique solution when it is reversible and complete in
itself46. It is most common when translating between two languages of the same family (e.g.
between French and Italia n), and even more so when they also share the same culture. Most
of the Romance languages, in fact, are characterized by a certain convergence of structure
and sometimes of thought, which could explain why translators find their translation easier.

If all of these three direct procedures fail to meet the desired effect or render the
translation unacceptable, translators must turn their attention to the aforementioned oblique
procedures in order to clarify their textual intentions.

Literal translation is common in various expressions such as: Hristos a înviat!, a phrase we
generally use as a Paschal greeting and which preserves the same structure in English ( Christ
has risen! ), Greek ( Χριστός ἀνέστη! – Christos Anesti! ) and Frenc h as well (Le Christ est
ressuscité! ).

Transposition s

Transposition is a complex procedure involving the replacement of one word class by
another without changing the initial meaning

(21) (EN) After the party had started
(RO) După începerea petrecerii.

46 Vinay, J. -P. and J.Darbelnet (1958), Ibid. p. 34

27
In the example above the English verb start was transposed into the Romanian noun
începerea.
The base and the transposed expression do not necessarily carry the same stylistic value, and
a nuance of style of the origi nal text might be lost when rendered into the target language. It
should retain the natural sense of the original text, and the translation obtained should fit well
into utterance.

Modulations

By modulation we mean a variation of the original form of th e message, obtained
through a change in the point of view.47

(22) (EN) It is not difficult to prove his innocence.
(RO) E ușor să îi dovedești nevinovăția.

In the example above, the English sentence is negative, while the Romanian one is
affirmative, yet they render the same meaning.

Modulation is either fixed or free; the difference is one of degree. In the first case, translators
with a good knowledge of the two working languages use this method freely, as they are
aware of the overall textual acceptance and frequency of use. Free modulations are not
sanctioned by usage, they are necessary rather than optional, and the procedures must be
repeated each time they are encountered. A free modulation can become fixed only after it
receives t he acceptance of modern grammar books or dictionaries and enters regular usage.

A classical example of fixed modulation is "The moment when…" which translates into
Romanian as" În momentul în care…" and in French "Le moment où”. Free modulation
struct ures are also commonly used in complex infinitive structures, such as "He is said to be
serious" which would translate into Romanian under different forms, as follows: (a) "El este
considerat a fi serios" which is an attempt to copy the English Nom+Infinit ive structure
which does not really exist in Romanian; (b) “Se considera ca este serios” using a reflexive

47 Vinay, J. -P. and J.Darbelnet (1958), Ibid. p. 36

28
impersonal construction or (c) “Este considerat un om serios” which is a passive construction
and the best possible solution in Romanian.

Equivalences

Equivalence refers to the rendering of the same phrase by means of different stylistic
and structural methods, to match the reality of the target language and to better grip its
original meaning. A classical example of equivalence is given by the way in which different
cultures ch oose to render animal sounds, or onomatopoeia:

(23) (FR) cocorico
(EN) cock -a-doodle -do
(RO) cucurigu

Most equivalences are fixed and depend on the cultural background of each l anguage,
covering a number of set phrases, clichés, and proverbs.

(24) (EN) It's raining cats and dogs
(FR) It pleut des cordes.
(RO) Plouă cu găleata.

Vinay and Darbelnet note that "The method of creating equivalences is also frequently
applied to idioms. For example, “To talk through one’s hat” and “as like as two peas” c annot
be translated by means of a calque. Yet this is exactly what happens amongst members of so –
called bilingual populations, who have permanent contact with two languages but never
become fully acquainted with either." 48

The English fixed expression "P leased to meet you" translates into Romanian as "Încântat de
cunoștință" and "all of a sudden" translatable as "dintr -o dată". The idiom "living high on the
hog" is translated as "a trăi pe picior mare", an equivalent that semantically resembles the

48 Vinay, J. -P. and J.Darbelnet (1958), Ibid. p. 38

29
origin al structure. Similarly, "to pay the band" has given the Romanian equivalent "a trage
ponoasele" which is a cultural adaptation which makes more sense in our language. English
and Romanian proverbs are a lot more transparent from this point of view: "You must not
run after two hares at the same time" (an advice to concentrate on one thing at a time or you
will achieve nothing) is rendered in Romanian as " Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde
nici unul".

Adaptation

Adaptation, used when the situation referred to in the source language is unknown in
the target language culture, is “the extreme limit of translation” . Adaptation is seen as a
special kind of transposition, namely a situational transposition. In such cases translators have
to create a new s ituation that can be considered as being equivalent to the original one.
Adaptation is frequently used in the translation of book and film titles. This translation
method aims at bridging a cultural gap between two languages. But, the two linguists are
right to observe that: " At a time when excessive centralization and lack of respect for
cultural differences are driving international organizations into adopting working languages
sui generis for writing documents which are then hastily translated by overwo rked and
unappreciated translators, there is good reason to be concerned about the prospect that four
fifths of the world will have to live on nothing but translations, their intellect being starved by
a diet of linguistic pap. "49

An instance of English to Romanian adaptation is the use of specific expressive formulas
both in speech and in written form: "Dear Sir" would render the Romanian "Stimate domn"
and "Yours truly" would translate either as "Cu stimă" or as "Al dumneavoastră sincer",
depending on the specific linguistic context.

Collocations and meaning

In her book, In other words – A course book on translation , Mona Baker defines
collocations as:”semantically arbitrary restrictions which do not follow logically from the

49 Vinay, J. -P. and J.Darbelnet (1958), Ibid. p. 40

30
propositional meaning of a word”50. Baker argues that, in every language, there is a tendency
of certain words to co -occur regularly. According to Baker," statements about collocation are
made in terms of what is typical or untypical rather than what is adm issible or
inadmissible”51. Collocations are part of a language identity and it is sometimes difficult to
grasp the original meaning so the first impulse would be to replace the words by their
equivalents, but that would affect the general feeling of the te xt. Baker suggests leaving the
draft translation aside and concentrating on the text itself, so that it sounds fluent.

Baker argues that meaning is an important part of the word that can be carried by
units smaller than the word, which are much more complex. She adds that: "It is rarely
possible to analyse a word, pattern, or structure into distinct components of meaning; the way
in which language works is too complex to allow that." 52 Nevertheless, she offers a brief
insight into Cruse's analysis of meaning, who finds different types of lexical meaning, namely
propositional meaning, expressive meaning, presupposed meaning and evoked meaning.

The propositional meaning of a word or an utterance is the actual meaning of that
word or utterance, what it describes in a real or imaginary world. For example, the meaning
of shirt is ’a piece of clothing worn on the upper part of the body.’53 ( In Romanian "cămașă"
îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a
corpului54 )Expressive meaning does not have a truth value and it refers to what attitude a
speaker has towards a particular word. Baker comes with the example of unkind and cruel .
Although they have the same expressive value, the element of disapproval in cruel is stronger
than it is in unkind . (The same scalar difference is preserved in Romanian between "feroce"
and "nedrept").Two words can have the same propositional meaning but they can differ in
their expressive meaning. Presupposed meaning refers to what words we expect to see before
or after a particular word or expression ( co-occurrence restrictions ). (For example, in English
laws are broken whereas in Romanian, the most appropriate term would be "încălcate")
Another type of meaning is evoked meaning, which refers to dialect and register variation.
For example, the words lift (used in British English) and elevator (used in American English)
refer to the same item, but are words used in different dialectical contexts. In Romanian,

50 Baker, M. (1992) In Other Words: A Coursebook on Translation, London and New York: Routledge, p. 14.
51 Baker, M., op.cit. , p. 50.
52 Baker, M., Ibid., p. 12
53 Baker, M., Ibid., p. 13
54 See more on: https://dexonline.ro/definitie/c%C4%83ma%C8%99%C4%83, checked 4/11/2017, 20:32

31
differences arise from the different regional and lexical fo rms attributed to the same concept,
for example curechi (cabbage), hulub (dove) ciolan (bone) are all instances of Moldavian
regional words.

Idioms

According to lexical patterning, idioms are expressions whose meaning cannot be
deduced from their individual parts and allow little variation, while fixed expressions have
fairly transparent meaning and must be used as they are. In her book, Mona Baker mentions
the difficulties a translator encounters when translating idioms or fixed expressions, while
providing different strategies to translate them. Baker states that there are two major
problems created by idiomatic and fixed expressions: “the ability to recognize and interpret
an idiom correctly; and the difficulties involved in rendering the various aspects of meaning
that an idiom or a fixed expression conveys into the target language”. 55
According to Baker, there are idioms with no equivalent in the target language,
idioms with a similar counterpart in the target language, but different context of use, or
idioms used with both their literal and idiomatic meaning at the same time. To answer this
thorny issue, Baker suggests translating them through a paraphrase or by using an idiom in
the target language that has similar meaning and form to the idio m in the source text. Another
strategy is to use an idiom with similar meaning but different form that in the source text.
Baker also talks about translating by omission that means simply not translating the idiom in
the target text, but this procedure sup poses a loss in meaning. When speaking about loss and
gain, Susan Bassnett argues that " It is again an indication of the low status of translation that
so much time should have been spent on discussing what is lost in the transfer of a text from
SL to TL whilst ignoring what can also be gained, for the translator can at times enrich or
clarify the SL text as a direct result of the translation process. Moreover, what is often seen as
‘lost’ from the SL context may be replaced in the TL context" 56

The Engli sh idiom "a hot potato" has nothing to do with the vegetable itself, it refers to an
issue that is trending among people and is debated in the media. The Romanian counterpart is

55 Baker, M., Ibid., p. 65
56 Bassnet, S. (1980) Ibid,, p. 38.

32
"un subiect fierbinte" which retains some of the semantic meaning of the first expression,
whilst adapting it to the Romanian cultural background.

Loan words and false friends

According to Mona Baker, loan word translation poses a special problem in
translation because it is not always possible to find a corresponding loan word that matches
the original meaning in the target text, thus leading to a translation loss. She gives th e
example of dilettante , a loan word in English, Russian and Japanese, that has no equivalent in
Arabic.57
Loan words can also lead to the problem of false friends, words bearing the same
form in two or more languages but with different meanings altogether . Some languages
sharing a vast cultural background (such as English, French, German, etc.) could generate
unintentional links between different concepts. Language evolution is unpredictable and the
development of additional meanings of the same words can fumble even an experienced
translator. For example: "An experienced French or German translator may, however,
confuse English sensible with German sensibel (meaning sensitive), or English sympathetic
with French sympathique (meaning nice/likeable)."58

Romanian has several examples of "false -friends" structures, based on a phonetic
resemblance and a poor understanding of the source word or expression, leading to an
inappropriate contextual use. For example, we erroneously use expertiză as the counterpart
of expertise , which in English refers to expert skill or knowledge in a particular field,
whereas in Romanian it means an expert’s technical research or report. Similarly, when we
apply for a job, the most common Romanian translation for the phrase is a aplica, which does
not suit its purpose at all, as Romanian terms such as a candida or a-și depune dosarul are the
correct variants.

Translation strategies

57 Baker, M., Ibid., p. 25
58 Baker, M., Ibid., p. 26

33

Mona Baker proposes different translation strategies59 used by novice and
professional translators alike, efficient tools that could help overcome various translation
problems. She firstly mentions translation through superordination; a very common
translation strategy is to translate by a more general word, a superordinate. Instead of using
the hyponym of the source -language text, we use a superordinate term (also called a
hypernym), to render the meaning efficiently. Let us take an example in English, as it is
presented in Baker's own book60:

(25) " Today there may be no more than 1000 giant pandas left in the wild, restricted to a few
mountain strongholds in the Chinese provinces of Sichuan, Shaanxi and Gansu"

(26) " Today there may be no more than 1000 giant pandas which still remain in the wild
state, restricted to certain mountain areas in China's Sichuan, Shaanxi and Gansu"

These examples would translate in Romanian as:

(27) " E posibil ca, în zilele noastre, să existe mai puțin de 1000 de exemplare de urși panda
giganți în natură, ma joritatea aflați în rezervațiile din munții din provinciile Sichuan, Shaanxi
și Gansu din China. "

(28) " E posibil ca, în zilele noastre, să existe mai puțin de 1000 de exemplare de urși panda
giganți în libertate, majoritatea aflați în zonele muntoase din provinciile Sichuan, Shaanxi și
Gansu din China."

Also, we can choose to translate by a more neutral or less expressive word. For example,
Baker mentions the English word mumble , which has an element of confusion or
embarrassment and can be rendered i n a target language by a word with a different expressed
feeling than confusion. In this case, the translator can choose to use the target language
equivalent of suggest , which is less expressive, Baker states. The following example is taken
from Baker's o wn book:

59 Baker, M., Ibid., p. 26
60 Baker, M., Ibid., p. 28

34

(29) (EN) Simon mumbled confusedly: "I don't believe in the beast".
(RO) Simon a bolborosit confuz: "Nu cred în existen ța fiarei".

As we can see, a translation is not a perfect match to the original text, despite the fact that the
Romanian a bolborosi means to utter something in a low voice so as to suggest confusion and
discontent, just like the English mumble .

(30) (English definition) to utter words in a low confused indistinct manner
(https://www.merriam -webster.com/dictionary/mumble last checked 11/04/2017
15:45)
(Romanian definition) Fig. (Despre oameni) A vorbi nedeslușit, pe un ton coborât sau
nazal, de obicei cu intenția de a manifesta o nemulțumire;
(https://dexonline.ro/definitie/morm%C4%83i last checked 11/04/2017 15:43 )

A Romanian translator can opt instead for a murmura which somehow resembles the English
term as it means a rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit, monoton, șoptit , but
it does not cover that component of meaning referring to the speaker’s discontent.

Another translation strategy is translating by cultural substitution61. The reader is provided
with a familiar concept which makes a strong impact and is easily id entifiable in the target
culture. However, this procedure demands some level of creativity from the translator. For
example a poltergeist (from German, poltern to knock + Geist spirit, first coined in 1848)
designates a noisy usually mischievous ghost held to be responsible for unexplained noises
(as rappings)62and could be translated in Romanian as strigoi or pricolici , according to the
national cultural background.

Translation by using a loan word or a loan word and an explanation63 is used when we
encounter cultural differences between the two languages. The translator might go for the
same word or expression as in the source language, and, in some cases, he could choose to
offer an explanation. If the word appears several times, the explanation onl y occurs the first

61 Baker, M., Ibid., p. 31
62 See more on: https://www.merriam -webster.com/dictionary/poltergeist, checked 4/8/2017
63 Baker, M., Ibid., p. 34

35
time the loan word is used. Another common translation strategy is to translate by paraphrase
using a related or an unrelated word64. The word or expression used in the target language is
more or less equivalent to the one used in the sou rce language, but has a different
grammatical or lexical form in the target text. In the case of non -equivalence at word or
expression level between the two languages, the translator can render the meaning of the
expression by a paraphrase in the target la nguage.

A rather drastic method is translation through omission65, which is used when an item
in the text is not essential enough for the textual development and, in order to avoid lengthy
explanations, translators can simply decide to not translate the word or expression. Take, for
example, the following excerpt:
(31) (EN) " It was the year the Iran -contra affair came to light, the year of the Challenger
explosion and the “people power” revolution in the Philippines that ousted Ferdinand
Marcos after two decades in power, the American government airlifting him to safety in
Hawaii."66

(RO) " A fost anul în care a ieșit la iveală afacerea Iran -Contras, anul exploziei navetei
spațiale Challe nger, și a revoluției populare din Filipine care s -a soldat cu izgonirea în
Hawaii, cu sprijinul guvernului american a lui Ferdinand Marcos, aflat la putere de mai bine
de două decenii, ."

If we analyze the Romanian text we will see that the NP people p ower has been
omitted and it has been replaced by the adjective populare, while the verb airlifting has been
totally left out.

Another strategy is to translate by illustration when the word in the source language
lacks an equivalent in the target language and it refers to a physical entity which can be
illustrated.67 Baker gives the example of a Lipton Yellow Label tea packet for the Arab
market. As translating tagged teabags into Arabic requires the use of lengthy explanations, it
was decided to us e an illustration of a tagged teabag instead of a paraphrase. On the other

64 Baker, M., Ibid., p. 37
65 Baker, M., Ibid., p. 40
66 see more on : https://www.nytimes.com/2017/04/06/opinion/sunday/what -white -food-meant -to-a-first-
generation -kid.html?ref=dining, last checked on 4/8/2017
67 Baker, M., Ibid., p. 42

36
hand, some linguistic signs have been adopted by most of the world cultures, and do not
require additional information to render the message clearly. Traffic signs, different warnin g
messages and logos are widespread and, although some are provided with an explanation,
they have acquired a multicultural understanding.
Grammatical equivalence

Baker notes that the most important difference between grammatical and lexical
choices, as far as translation is concerned, is that grammatical choices are largely obligatory
while lexical choices are largely optional. In translation, grammar has the effect of a
straightjacket68, forcing the translator to follow a certain path which may or may n ot follow
the source text as closely as the translator desires. With respect to the category of number,
while in English there is a clear distinction between singular and plural, in Arabic, Eskimo
and some Slavonic languages there is a distinction between one, two and more than two.
Romanian makes a clear distinction between singular and plural forms. Most Romanian
plural nouns, in their nominative non -articulated forms, end in " i" with another large category
ending in " e"; the plural for most Romanian nouns is built by using one of the following four
endings: -i, -uri, -e, and -(e)le. Gender can also prove troublesome, because, for instance,
some languages like Arabic make in the second person the distinction between feminine and
masc uline, while other languages do not. The strategy Baker comes with is to use the passive
voice or the infinitive to replace the imperative form of the verb, thus avoiding specifying the
subject of the verb. In Romanian, we notice a clear distinction betwee n feminine and
masculine forms only in the third person singular ( el= he, ea= she ) and plural (masc. ei, fem.
ele = they). The pronoun system of different languages must be adapted to the target
language, because there are distinctions between several lang uage systems (In Russian, for
instance, there are four persons, unlike English, that only distinguishes three persons, singular
and plural.) Romanian makes a specific politeness distinction with respect to pronouns, as we
can choose to translate the Englis h "you" either as "tu" or as "dumneavoastră", depending on
the specific social context.) As a conclusion, Baker advices translators not to be distracted by
the larger image, but concentrate on the text as a whole: "As translators, we have to operate
with l exical items and grammatical structures at various stages of the translation process. It is
nevertheless imperative that we view the text as a whole both at the beginning and at the end

68 Baker, M., Ibid., p. 85

37
of the process. A good translator does not begin to translate until s/ he has read the text at least
once and got a 'gist' of the overall step" 69

The theoretical knowledge thus presented helps us better understand the inner
workings of the translation process and it is a valuable asset which can be put into practice in
the next chapter, which focuses on the analysis of various excerpts from Joseph S tiglitz's
book The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe.

Translation theory applied – An analysis of the translation of excerpts
from Joseph Stiglitz's The Euro: How a Common Currency Threatens the
Future of Europe

The purpose of a translation is to accurately render the textual meaning of the text
from a source language into a target language, whilst preserving the author's original
intention as well as the stylistic and semantic equivalence.

The translator strives to produce a text that is logical and understandable, meaning
that it should render the author's original message as clearly as possible, so as to avoid any
ambiguities. The finished product should sound natural in the target language, even if it
diverts from the lexic al and grammatical structure of the source work. The translator has to
produce a target text that should leave as few traces as possible of the source text, in order to
preserve the original style and register intact.

Friedrich Schleiermacher, a mid 19th century German philosopher who wrote a thesis
on translation, identified two possible alternatives of rendering the text natural in the target
language: "Either the translator leaves the author in peace, as much as is possible, and moves
the reader towards him: or he leaves the reader in peace, as much as possible, and moves the
author towards him."70. The cultural values of the translated text could be assimilated through
domestication, meaning a reduction of the foreign text to target -culture values , or, on the

69 Baker, M., Ibid., p. 111
70 Friedrich Schleiermacher as cited by Lefevere A. in Translating Literature: The German Tradition from
Luther to Rosenzweig , BRILL, (1977), p. 74

38
contrary, the translator could choose to preserve the text foreignness, the original style and
register, allowing the reader to better grasp the cultural background and atmosphere of the
text.

This study aims to analyze the different ways of rendering the source text into an
appropriately equivalent target text, by examining the translation of the first six chapters of
Joseph Stiglitz's book The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe.
This paper will examine the difficul ties raised by equivalence and non equivalence, according
to the principles established by Mona Baker.

There is no such thing as word -for-word correspondence between languages and a
perfect equivalence cannot be established because no two languages are the same. John
Dryden, an English translator and literary critic, argues that "it is almost impossible to
translate verbally and well at the same time; […] But since every language is so full of its own
proprieties that what is beautiful in one is often barbarous, nay, sometimes nonsense, in
another, it would be unreasonable to limit a translator to the narrow compass of his author's
words; it is enough if he choose out some expression which does not vitiate the sense."71 In
other words, the translator mus t carefully choose his words in order to transfer the meaning
entirely and, at the same time, delimit himself from the author's work in order to produce an
accurate reproduction of the source text.

Susan Bassnett72 states that the translator should take i nto consideration various
criteria, like grammar, the style and the context, before rendering the message. He must
acknowledge the purpose of his work and have the four basic types of competences, as
described by Bell, namely grammatical competence, sociol inguistic competence, discourse
competence and strategic competence73.

In the phase preceding the actual translation, the translator should carefully read the
source text to grasp its meaning and to establish the author's overall style and general
intent ion. By doing so, the translator is able to choose which translation method fits best and

71 John Dryden as cited by Baker M. and Malmkjær K. in the Routledge Encyclopedia of Translation Studies ,
Psychology Press, 1998, p.166
72 Bassnet, S. (1980) Translation Studies, London and New York: Methuen, third edition 2002, p. 27
73 Bell, R.T. (1991) Translation and Translating: Theory and Practice , London and New York: Pearson
Education Limited, pp. 41 -42.

39
identifies the specific translation problems that may appear along the way. Baker suggests
that the translator should visualise the text as a whole at the beginning a nd at the end of the
process of translating, in order to determine whether his/her translation matches the original
text.

The text which is the subject of our analysis deals with economic and social issues, it
contains scientific and technical terms spe cific to working in an economic environment. The
source text, Stiglitz's book, exposes the flaws of the European common currency and
proposes several solutions to reform the inner structure of the euro zone, and the institutions
that govern it. Although, a t first glance, the text could deter common readers from entering a
complicated domain, with specialized language and difficult terms, Stiglitz masterful writing
bridges the gap between economists and his readership, explaining the processes in layman
terms and offering a great deal of explanations throughout the book.

According to Bühler, as cited by Newmark74, the main functions of language are the
informative, the expressive and the vocative functions. On the informative level, Stiglitz's
book presents ideas and theories, makes use of a rather neutral, informal style, with present
and perfect tenses, dynamic active verbs and structures. It keeps a neutral tone, the author
opting for an informal, neutral style, with present and perfect tenses, dynamic ac tive verbs
and structures. The author uses persuasion in order to draw the attention of his readership and
convince them of the theories presented in the text. Expressive -wise, the author is critical of
the European leaders' actions and the euro zone's fla wed design; he dismantles the single
currency project and offers an alternative financial system in return: the "flexible euro". The
vocative function refers to the relationship between the writer and the readership and it is
realized by various types of g rammatical relations or forms of address, indicatives,
impersonals or passives. Let's take a look at the following excerpt from Stiglitz's book:

(32) When George Papandreou, prime minister of Greece, proposed a referendum in
2011 to get the support of his people for the program that was being demanded, the leaders
of the Troika were genuinely offended. They acted as if they felt betrayed. What, ask the
people? Ironically, Papandreou believed he would win support of the population for the
program —so comm itted were the Greeks to the euro that they were willing to suffer the pain

74 Newmark, Peter. (1988) A textbook of translation , New York: Prentice Hall International, p. 39

40
and indignities of the program in order to stay within Europe. He believed that with this
affirmation, there would be more “country ownership” of the program, and with that greater
commitment it would be easier to implement the program effectively. I agreed. As chief
economist of the World Bank, I saw the big difference that it made when there was country
ownership, and at the Bank, we worked hard to achieve this while I was there. We engaged
with civil society, we explained the development strategies, we had seminars. By contrast,
when the program is viewed as imposed from outside, there are widespread attempts to
circumvent it.

In this passage, Stiglitz reveals that the financial programs demanded of Greece have
illustrated a profound lack of commitment to democracy and the European leaders' failure to
implement the right financial instruments to help Greece fight the economic crisis crippling
the country. Joseph Stiglitz mentions the example of Greece numerous times throughout the
book to underline the financial institutions severe incapacity to react and, thus, to prove his
theory that the current single currency monetary system has serious faults and a lot of
incoherence. He use s a rather informal style and an easy language with questions: What, ask
the people ? He includes himself in the story (as marked by the use of the first person
pronoun) to make his readership receptive to the issue presented and to offer a professional
point of view which further contributes to his analysis. As to the verbs, the author uses
dynamic verbs ( work, engage, explain ) and the past tense ( When George Papandreou, prime
minister of Greece, proposed a referendum […] ).
Below, we have the translation of the paragraph mentioned above:

(33) În 2011, când prim -ministrul Greciei, George Papandreou, a propus un
referendum pentru a obține sprijinul popular pentru programul care le era impus, liderii
Troikăi au fost foarte ofensați. Au acționat ca și cum ar fi simțit că au fost trădați.Ce, le
cereți părerea cetățenilor? Culmea ironiei, Papandreou a crezut că va obține sprijinul
populației pentru acest program – grecii erau atât de hotărâți să nu renunțe la Euro, încât
erau dispuși să îndure toate suferințele și umilințele programului pentru a putea rămâne în
Europa. A crezut că această afirmație va crea un grad de “responsabilitate națională” în
privința programului, și odată angajamentul asumat, inițierea programului se va putea face
cu ușurință. Am fost de acord. Ca economist șef al Băncii Mondiale, am sesizat avantajul
responsabilității naționale în țările unde a fost aplicat, și m -am străduit din greu pentru a
obține acest lucru în timpul mandatului meu la Bancă. Am colaborat cu societatea civi lă, am

41
explicat strategiile de dezvoltare, am organizat seminarii. În schimb, când se consideră că
programul este impus din exterior, există încercări pe scară largă de a -l reprima.

At first glance, the Romanian translation seems to be a mirror -like cou nterpart of the
original English text because the message is accurately rendered and sounds natural in the
target language. But, at a closer look, with the texts put side by side, we observe that the
Romanian text is not a literal, word -for-word rendition of the English text: the translator
operated several modifications, whilst keeping text faithfulness: in the first part, the translator
rephrased the first sentence, according to the Romanian grammar and word -order rules. We
also notice a modulation of the Adverb "ironically", which in Romanian was adapted and
turned into an NP "Culmea ironiei", a variant that sounds better in the target language.
Similarly, the NP "country ownership" whose surface structure includes two nouns was
adapted to "responsabilita te națională", an NP of the form [N A], because of the lack of
transparency of the English NP. The Romanian counterpart may not be the best rendition of
the aforementioned expression, but remains faithful to the original message and the ideas
expressed by the author.

When analyzing translations of any kind, be they literary or non -literary texts, there
are certain procedures that allow us to examine how the target text functions in relation to the
source text. These procedures are known as "translation methods" or "translation procedures".
As mentioned in the chapter about translation principles, various linguists and translators
came with different translation methods. For example, In A Methodology for Translation75,
Vinay and Darbelnet proposed seven tr anslation procedures, namely: borrowing, calque,
literal translation, transposition, modulation, equivalence and adaptation. At the same time,
translators should pay attention to the three basic principles of translation, as proposed by
Baker76: fidelity, e conomy, and accuracy.

The present analysis focuses on the first six chapters of the book, and our instruments
are the concepts mentioned above. We shall start by analyzing the title and subtitles, and then
we shall proceed to a deeper look at the target text as such.

75 Vinay, J. -P. and J.Darbelnet (1995) Comparative Stylistics of French and English: A Methodology for
Translation, trans. and eds J.C.Sager and M. -J.Hamel, Amsterdam: Benjamins.
76 Baker, M. (1992) In Other Words: A Coursebook on Translation, London and New York: Routledge

42
The titles

Let us take a look at the title of Joseph Stiglitz's book, and its Romanian translation :

(EN) The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe
(RO) Euro: Cum amenință moneda comună viitorul Europei

The English title announces the subject chosen by the author for his analysis and briefly
describes the content of the book. This is the main reason why the translator opted for the
literal translation into Romanian.

Other titles and subtitles have been also preserv ed unaltered, meaning that a word -for-word
translation was the best alternative to render the message clearly. Examples range from
"Europa în criză" (source text: "Europe in crisis"), "Euro: Speranță și realitate" (source text:
"The Euro: The hope and the reality") or "Euro: Un sistem divergent" (source text: "Euro: A
divergent system")

However, when translating the third subtitle of the first chapter ("Europe's dismal
performance") adaptation had to be used because there were no adequate equivalents for
dismal (adjective, obsolete: disastrous; calamitous, unlucky; sinister.77) in Romanian that
could fit the context. In return, the translator went for "Nivelul slab de performan ță al
Europei" which, by compensation, sounds more natural in the target languag e.

As far as the subtitles in the second chapter entitled "Flawed from the start"
(translated as: "Un sistem defectuos încă de la început") are concerned, some of them have
posed problems. For example, in the source subtitle "Marinating full employment" the
complex term "full employment" could only be rendered through a paraphrase, in order to
preserve the original significance. The term was somewhat important to the text, there are
several occurrences throughout the book and the concepts were vital for t he validity of
Stiglitz's analysis. The translator opted for "ocuparea integrală a for ței de muncă", an
equivalent explanatory construction that is faithful to the text and accurately describes the
phenomenon related to employment. Also the complex economic terms "internal devaluation"

77 See more on: http://www.dictionary.com/browse/dismal, checked 4/25/2017, 17:22

43
and "external imbalance" had to be rendered as such (nam ely: "depreciere internă" and
"dezechilibru extern") for the sake of the specialised vocabulary use.

Another subtitle from the source text which involves different lexical choices is "Zero
level bound". The concept is not entirely transparent in Romania n and requires an adaptation
in order to clearly render the meaning and to adapt to the already existent Romanian
economic background. Thus, the variant "Limite inferioare mult scăzute" seems appropriate
and is the optimal alternative, because a word -for-word translation is ambiguous. Also a title
such as "Explaining the flow against gravity" referring to the downward tendency of money
flows coming from the crisis countries, was adapted in Romanian as: "Explicarea fluxului
descedent", whilst keeping the vis ual effect the author intended to produce. The effect of the
subtitle "Regulatory races to the bottom", however, had to be reduced and rendered into
Romanian as "Liberalizare în masă", which, although it does not actually provide a faithful
rendition of th e original meaning, is, in this instance, a satisfactory alternative.

Text analysis

We will now proceed to analyse the translation of the source text, taking into account
the translation methods and procedures employed. But, before that, we shall take a look at the
main principles of translation and the way in which they were used to render the source text.
As mentioned earlier, there are three basic principles of translation, namely: fidelity,
economy, and accuracy.

Principle of fidelity

With re spect to the principle of fidelity, it accounts for the situations in which there is
no one -to-one correspondence between two languages at the level of lexical items (words,
idioms) or grammatical structures, and the translator must resort to similar struc tures with
different uses.
When translating, the translator has to choose the best solution in the target language. The
selection of words and phrases is based on the principle of fidelity, in order to comply with
the information and connotations in the so urce text. The translator must remain faithful to the
source text and to choose to produce an equivalent effect on the target readership.

44

(33) (EN): Attempts to regulate the financial sector around the world have made it
clear that such regulation is not easy. Well -paid lobbyists from the financial sector approach
any or all with as large a gift or campaign contribution as the antibribery and electoral laws
of that country allow. Not surprisingly, the financial sector exercises enormous political
influenc e and is enormously successful in persuading politicians that they should not
“overregulate.” Excessive regulation, these opponents claim, could stifle the financial system
and thus prevent it from fulfilling the important functions that it must fulfil if an economy is to
prosper. The result is that in most countries, the financial sector is underregulated.

(34) (RO): Încercările de a reglementa sectorul financiar global ar fi evidențiat că
această reglementare este greu de pus în practică. Lobiștii bine plătiți din sectorul financiar
acceptă mită sau contribuții de campanie în limitele stabilite de legile electorale și de
combatere a corupției din țara de origine. Deloc surprinzător, sectorul financiar are o
influență politică semnificativă și este foarte eficient în a -i convinge pe politicieni că nu
trebuie să „impună reglementări excesive”. Reglementarea excesivă, după cum susțin
oponenții, ar putea să înăbușe sistemul financiar și să îl împidice astfel să -și îndeplinească
funcțiile fundamentale pentru a asigura prosperitatea economică. Consecința acestui fapt
este că, în majoritatea țărilor, sistemul financiar este insuficient reglementat.

This is an example where the principle of fidelity was applied not only at the lexical
level, but also at sentence level. The translator followed the word order and organization of
the source text. The principle of fidelity is observed as the target text if faithful to the source
text, but at the same time it sounds natural in the target language. For example, the sem antic
opposition between "underregulated" and "overregulated", two terms used to describe the
financial system were adapted into Romanian, because we do not have an equivalent pair; the
translator was forced to resort to a solution that involved paraphra sing, in order to maintain
the original meaning. To that effect, "reglementări excesive" and "sistem insuficient
reglementat" seem to be a viable option, whilst maintaining the fidelity to the text. Also the
word "gift" was adapted to "mită" because the te rm is more visible in Romanian and gives an
accurate interpretation of what the author really intended to convey.

45

Principle of economy

The principle of economy refers to the fact that the target text should not be ‘longer’
than the source text. While translating, a translator should be brief, but without being vague
or providing less information than in the source language.

(35) (EN): The costs for computers to move from one currency to another are
negligible. (The prices charged by banks may be significantly larger, again testimony to
market failures that are pervasive in the financial system. But the appropriate response is not
to reconfigure entire currency arrangements but to regulate and reform the financial sector.)

(36) (RO): Operațiun ile computerizate de schimb valutar au costuri neînsemnate. (
prețurile percepute de bănci pot fi mult mai mari, o altă dovadă a neajunsurilor piețelor care
sunt răspândite în cadrul sistemului financiar. Însă reacția adecvată e să nu se reconfigureze
acordurile monetare în totalitate ci să sa regularizeze și să se reformeze sectorul financiar.)

This is an example of translation where the principle of economy was applied. Even
though the source complex sentence could have been translated word -for-word so as to obtain
a target text of the same length, the translator acted in accordance with the principle of
economy and created a target text shorter than the source text while carrying the same
information and meaning. The English sentence " The costs for comp uters to move from one
currency to another are negligible" was shortened in Romanian, which is a rare case when
Romanian uses less words than English: " Operațiunile computerizate de schimb valutar au
costuri neînsemnate" which shows that the translator mad e use of the principle of economy,
while preserving the original meaning of the text.

Principle of accuracy

According to the principle of accuracy, a translation must be clear, brief and fluent.
Therefore, the translator must be able to think logically and communicate comprehensibly in
order for the text to sound as natural as possible.

46

(37) (EN): It is now abundantly clear that Europe’s economy has not been performing
well—and has not been performing well at least since the onset of the cris is. But what about
its performance before the crisis, and what are the prospects going forward?

(38) (RO): Faptul că economia europeană nu a funcționat eficient – și nu a funcționat
eficient cel puțin de la debutul crizei economice – este un lucru de la sine înțeles. Însă ce
putem spune despre gradul său de performanță de după perioada de criză, și care sunt
viitoarele perspective de urmat?

This is a translation where the principle of accuracy or fluency was applied. The
translator preserved the informa tion in the source text, but rendered it into the target language
in a logical and clear manner. As a result, the target text is slightly longer than the source
text. The translator decided not the render the text word -for-word, which becomes clear in the
first sentence, where the word -order is different in the Romanian counterpart – with the
intention to preserve fluency in the target language.

Word -for-word translation

The example below is an instance of word -for-word translation , which means that the
translator closely follows the source text words. The source language word -order is preserved
and the words are translated individually, while paying attention to the original meaning.

(39) (EN): As it is, the convergence criteria not only prevented a country from
responding to a downturn but created a built -in mechanism for deepening it. As GDP went
down, say, because the market for the country’s exports diminished, its tax revenues went
down. Under the convergence criteria, it would be forced to cu t back expenditures or raise
tax rates, both of which would lead to a still weaker economy. Economists refer to such
provisions as “built -in destabilizers .” Well -designed economic systems have built -in
stabilizers, not destabilizers.

(40) (RO): În această situație, criteriile de convergență nu numai că au împiedicat
țările să reacționeze la starea de recesiune, ci au creat un mecanism integrat de a agrava

47
criza. Pe măsură ce valoarea PIB -ului s -a diminuat din cauză că piața de exporturi a țării a
scăzut, veniturile fiscale încasate au fost mai mici. În temeiul criteriilor de convergență, ar
putea fi obligată să reducă cheltuielile sau să crească ratele de impozitare, ambele opțiuni
conducând spre o economie slăbită. Economiștii numesc aceste preve deri “ mecanisme
integrate de destabilizare”. Sistemele economice performante au mecanisme integrate de
stabilizare, și nu de destabilizare.

When analysing the Romanian version more closely, we see that, for every word in
English, there is an equivalent counterpart in Romanian, and, although the number of words
varies significantly (84 words in English vs. 98 words in Romanian), it is safe to say that the
word -for-word principle was put to good use in the Romanian rendition.

Restructuring

In the cas e of restructuring, the translator changes the word -order of the original
source sentence in order to achieve a clear, natural -sounding translated text. He chooses to
disobey the syntax of the source text in favour of a so -called aesthetic value, which is
preferable in this given context. The meaning is still the same, but, by rearranging the
constituent words, the translation flows easily in the target language.

(41) (EN): The effects of capital leaving the crisis countries are significant: only by
paying higher interest rates can banks in those countries compete , but higher rates puts these
countries and their firms at a competitive disadvantage.

(42) (RO): Efectele scurgerii de capital din țările afectate de criză sunt considerabile:
băncile pot rămâne competitive doar dacă achită o rată mai mare a dobânzii , însă aceasta
din urmă afectează competitivitatea statelor și a companiilor.

The underlined structures prove that the translator resorted to reordering the original
sentence in order to rende r the text as clearly as possible, whilst preserving the natural tone
and fluency of the Romanian text. The structures are equivalent, and, in this case, the word –
for-word translation of the sentence would have made the text illegible and difficult to
comp rehend by the target readership.

48

In the following part of our analysis, we will concentrate on the translation procedures
proposed by Vinay and Darbelnet78

Transposition

First, we shall look at an instance of transposition, a grammatical translation
procedure which involves a change of word class. ("fair" was an adjective in the source text,
and by conversion, it become an adverb: "echitabil"; similarly "liquid", an adject ive, became
a noun in the Romanian rendition "lichidități").

(43) (EN): And to ensure fair treatment of banks across the eurozone in the event of a
default, there has to be a common procedure for “resolution,” that is, for dealing with banks
in distress , where depositors are demanding back more money than the bank has liquid funds
to pay.

(44) (RO): Și pentru a ne asigura că băncile din zona euro sunt tratate echitabil în
eventualitatea falimentului, trebuie să existe o procedură comună de „rezolvare” și anume
pentru a ajuta băncile aflate în dificultate, unde deponenții cer restituirea unei sume de bani
mai mare decât fondul de lichidăți disponibil al băncii.

Modulation

In the case of modulation, the translation implies a change of point of view (fr om
affirmative to negative), without having to change the meaning of the source text.

(45) (EN): Even if there were a bubble, the only policy instruments that are available
could do little about it and/or would distort the economy.

78 Vinay, J. -P. and J.Darbelnet (1958) Stylistique compar ée du français et de l’anglais, Paris: Didier.
—— (1995) Comparative Stylistics of French and English: A Methodology for Translation, trans. and ed. by
J.C.Sager and M. -J.Hamel, Amsterdam: Benjamins,

49
(46) (RO): Chiar dacă ar exista o bulă imobiliară, singurele instrumente politice la
îndemână nu ar putea să opună rezisten ță si/sau ar denatura economia.
The VP "do little" is literally translated as "a face puțin", but this translation would not
actually make sense in the given context and the text would not be transparent. That is why
the translator chooses to translate using a negative VP in order to achieve the desired effect.

Borrowings

(47) (EN): Troika
(48) (RO): Troikă

Troika is a word borrowed from Russian : тройка with the literal meaning "a set of
three", or a triumvirate . The term is fixed in the vocabulary of economics and was
increasingly used during the eurozone crisis to describe the European Commission,
International Monetary Fund and European Central Bank, who formed a group of
international lenders that laid down st ringent austerity measures when they provided bailouts,
or promises of bailouts to indebted peripheral European states – such as Ireland, Portugal and
Greece – in the financial crisis.79Since there is no Romanian counterpart for this term, it was
imported i nto the Romanian economic vocabulary as such. The translator rendered the term
as such, since its significance is of great importance to the text and to the author's overall
analysis. Let us look at another example:

(49) (EN): lobbyist
(50) (RO): lobb yist

The term lobbyist refers to a person who tries to influence legislation on behalf of a special
interest; a member of a lobby80. It has been borrowed from English because a paraphrase
would not have cleared things up in the Romanian translation and it was agreed that the best
possible solution would be to simply borrow the term as such. The term entered into regular
use and it is accepted by the Romanian economic environment.

79 http://lexicon.ft.com/Term?term=troika, accessed 4/27 /2017, 18:32
80 For more information on the topic: http://www.dictionary.com/browse/lobbyist, accessed 5/7/2017, 15:32

50

Literal translation

(51) (EN): Some of the countries in the EU are members of the eurozone, but many
(Denmark, Sweden, UK, Bulgaria, Croatia, the Czech Republic, Hungary, Poland, and
Romania) are not. Sweden, for instance, has grown faster than almost all the countries of the
eurozone, and later chapters will argue that its success is because Sweden is outside the
eurozone. Chapter 3 will explain that the eurozone as a whole has been performing more
poorly than those countries in the EU that are not part of the eurozone – and I believe t hat the
single currency is one of the important reasons that this is so.

(52) (RO): Unele dintre țările din Uniunea Europeană sunt membre ale zonei euro,
însă multe dintre ele (Danemarca, Suedia, Marea Britanie, Croația, Republica Cehă,
Ungaria, Polonia, și România) nu sunt membre. De exemplu, Suedia s -a dezvoltat mult mai
puternic decât celelalte state membre ale zonei euro, iar următoarele capitole vor demonstra
asta, succesul său datorându -se poziției în afara zonei euro. Capitolul 3 va explica că
întreaga zonă euro a avut performanțe mult mai slabe decât acele țări din Uniunea
Europeană care nu sunt membre ale zonei euro – și tind să cred că moneda unică stă la baza
acestei explicații.

The example provided is an example of literal translation, where we could find a near –
exact word correspondence between the target language and the source language. Although
English and Romanian only rarely correspond semantically and grammatically, almost every
word in the text in (49) has an exact counterpart in the R omanian text in (50). The Romanian
translation could not be improved on, although one or two stylistic changes are always
available. The Romanian counterpart is a mirror -like image of the English text and this
translation procedure has been the most popula r method that the translator used over the
course of his translation, because it is a viable alternative if we intend to preserve text
faithfulness and to render the meaning as accurately as possible.

Overtranslation

51

(51) (EN): What should have underlain the design of the euro was a recognition of
market failures and imperfections; an acknowledgement of the lack of robustness of the
standard competitive model discussed earlier, which played such an important role in the
“conception” of the e uro—slight market imperfections can lead to the system behaving
differently than the way it would with “perfect markets”; and an understanding of the theory
of the second best discussed in the previous chapter.

(52) (RO): Recunoașterea erorilor și imperf ecțiunilor de pe piețe ar fi trebuit să stea
la baza conceptului monedei euro; o confirmare a lipsei de robustețe a modelului competitiv
standard menționat anterior, care a jucat un rol esențial în „conceperea” monedei euro –
mici defecte ale piețelor pot determina schimbări drastice ale modului de funcționare a
sistemului în cazul „piețelor perfecte”; și a înțelegerii teoriei variantei optime de rang
secund discutate în capitolul anterior.

In the translation of the complex sentences above, the translator opted for a case of
"explicitation", as a form of overtranslating . The "theory of the second best" is rendered in
Romanian as "teoria variantei optime de rang secund" which might seem a bit ambiguous at
first, but it is the best rendition possible whilst keeping the original meaning intact and the
concept unaltered. Let us take the following example:

(53) (EN) It is a form of beggar -thy-neighbor policy : one country gains at the expense
of its trading partners. Beggar -thy-neighbor policies marked the Great Depression, and one
of the reasons for the founding of the International Monetary Fund was to discourage such
competitive devaluations.

(54) (RO ). E un tip de politică protecționistă : o țară are de câștigat de pe urma
pierderilor parten erilor săi comerciali. Politicile protecționiste au existat în timpul Marii
Crize, și unul din motivele pentru care s -a format Fondul Monetar Internațional a fost pentru
a descuraja acest tip de devalorizare competitivă.

Similarly, the underlined NP requ ired an adequate equivalent in the Romanian
translation. In the English text, the author opted for a less -specific, more informal term to

52
characterize the type of policy he refers to in his analysis. The term appears to date from the
1930s, when the practi ce of competitive trade barriers and devaluations led to a collapse in
global trade that aggravated the Great Depression. Joan Robinson, a distinguished Cambridge
University economist and disciple of John Maynard Keynes, came up with that phrase to
describ e the restrictive trade and currency practices […]Robinson was apparently inspired by
a card game popular in the 19th century, known as "Beggar -My-Neighbor." One of the first
literary appearances of the game was in the novel Great Expectations , published in 1861. 81.
The translator resorted to explaining (or "overtranslating") the term, whilst respecting the
terminology accepted by the Romanian economic environment. Therefore, the NP politica
protecționistă seems to be the most accurate rendering of the sp ecialised notion, while
maintaining fidelity and textual appropriateness. In this way, the Romanian readership will
not have any difficulties following in the footsteps of Stiglitz's analysis.

Word order

We shall now consider the consequences of word order in translation. What is
interesting here is the way the emphasis is preserved and how word order can generate a
different meaning. From the point of view of word order, Romanian is more flexible than
English. In this sense, let us analyze the followi ng utterance: " the most heinous crimes". In
English, adjectives usually precede the nouns. In Romanian, an adjective can be either placed
before, "cele mai odioase infracțiuni" , or after, " infracțiunile cele mai odioase" . The choice
the translator makes is a question of emphasis (in this case "heinous" is emphasized,
therefore, the first rendition seems the most appropriate). Let us consider the following
example:

(55) (EN): It was reminiscent of the United States, unusual among democracies,
where in most states those in prison cannot vote, and in others, people once convicted of a
felony lose their right to vote forever.

With its Romanian equivalent:

81 https://piie.com/blogs/realtime -economic -issues -watch/whence -cometh -beggar -thy-neighbor, accessed
5/7/2017, 17:35

53
(56) (RO): ( Propunerea) amintea oarecum de Statele Unite, o democrație diferită de
celelalte, unde în majoritatea statelor deținuții nu au dreptul de vot, iar în altele, cei
condamnați pentru o infracțiune își pierd pentru totdeauna dreptul de vot.

We notice that the translator opted to rearrange the underlined VP because a word -for-word
translation ("își pierd dreptul de vot pentru totdeauna"), although semantically correct, does
not convey the same emphasis that the author originally intended in his utterance. For t hat
reason, the choice of the translator is better in the sense that it remains faithful to the text,
whilst preserving the fluency of the Romanian rendition.

Concluding remarks

In this chapter we started off by asking "what is the purpose of a translation?" In the
course of the chapter we have presented a large number of translation methods, translation
procedures or translation strategies proposed by different linguists and tran slators. The
translator made sure the meaning is accurately transferred from one language to another, by using
different translation methods and translation strategies throughout the text, with an emphasis on
preserving the intentions of the author, the st yle and the characteristics of the source text. With
various examples from the source text, we analyzed the translator’s decisions and
interventions so as to obtain a target text, faithful to the source text, logical and
understandable at the same time. The result is a fluent target text that sounds naturally in the
target language without betraying the source text.

54

Conclusions

Translation is the act of transferring "meaning" from one language into another
language. This is such a comple x activity since no two languages are the same and, therefore,
there is no one -to-one correspondence between languages. While translating, a translator has
to take into consideration various criteria, like grammar, the style of the text or th e context.
Since in translation there are no perfect solutions, linguists and translators have come up with
some strategies and procedures that intend to help the translator.

The aim of this paper was to analyse the Romanian translation of the first six chapters
of Stiglitz’s book The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe . The
emphasis has been on the large number of concepts and theories of translation that illustrate
the complexity of the translation process.

Chapter 3 attempted to provide an insight into the source -language text. This analysis
was aimed at detecting different features of the original text such as the individual style of the
text, the use of grammar and lexicon in that specific type of text in the source language
accordin g to the topic and to the function of the text as well as the translator’s intention that
should meet both the author’s intentions and the expectations of the readership. The analysis
of the source text helped the translator detect and classify different tran slation problems.

In Chapter 4 we started off asking the question ‘what is translation?’ This chapter is,
in fact, an overview of translation theory, including the works of Baker, Nida, Bassnett and
the important contributions of Schreiber, Vinay and Da rbelnet. This chapter and the previous
one proved that translation methodology is directly linked with text typology. Also, this unit
further discussed theories such as Baker’s theory of equivalence or Bell’s theory about the
competencies of a translator. Emphasis is placed on the theoretical basis of translation and
facilitated the production of the target text.

55
Chapter 5 illustrated how different translation problems have been successfully solved
in the target text by using various translation methods, procedures or strategies presented in
Chapter 4. This unit, which shows the close links between practice and the ory in translation
studies, was made possible by having numerous concrete examples from the two texts, the
source text and the target text, for the purposes of illustration and comparison. This chapter
helped the translator identify the nature of the trans lation problems, and then use the most
appropriate translation strategies. Moreover, it brought to light the most common and
preferred strategies employed by the translator, showing that translated texts are usually a
combination of methods.

This paper has explored and identified the process of translation employed by the
translator in the Romanian translation of chapters four and five from Joseph Stiglitz's The
Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe. This paper, therefore, has
focused on the investigation of the techniques used, investigating the manner as well as
evaluating the translation strategies by which the meaning of the source text is transferred
from the source language to the target language .

To conclude, the paper highlights one aspect: the translation process is a very
complex activity, since there is no simple single approach to translation that gives an answer
to all problems. This paper recommends that translators should take into ac count both the
source text and the readership when choosing a translation strategy.

Finally, this study has shown that the Romanian translator has managed to observe the
principle of fidelity to the source text, while aiming at creating a readable and fluent text in
the target language.

References
Bibliography

56
1. Baker, Mona. (1992) In Other Words: A Coursebook on Translation, London and
New York: Routledge.
2. Baker Mona and Malmkjær Kirsten (1998) Routledge Encyclopedia of Translation
Studies , Psychology Press,
3. Bassnet, Susan. (1980) Translation Studies, London and New York: Methuen, third
edition 2002.
4. Bell, Roger Thomas. (1991) Translation and Translating: Theory and Practice ,
London and New York: Pearson Education Limited.
5. Benjamin, W alter, (1969), Illuminations: Essays and Reflections , Schocken
6. Cruse, D.A. (1986) Lexical Semantics in Baker, M. (1992) In Other Words: A
Coursebook on Translation, London and New York: Routledge.
7. Hatim, Basil, Munday, Jeremy (2004). Translation: An advanced resource book. New
York: Routledge.
8. House, Juliane. (2005) Text and context in translation , Journal of Pragmatics
(Elsevier).
9. Jakobson, Roman. (1959) On Linguistic Aspects of Translation , in Re uben A.Brower
(ed.), On Translation (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1959).
10. Lefevere A (1977) Translating Literature: The German Tradition from Luther to
Rosenzweig , BRILL
11. Newmark, Peter. (1998) A Textbook of Translation. New York: Prentice Hall
International.
12. Nida, Eugene. (1964) Towards a Science of Translating in Bassnett, S. (1980),
Translation Studies, London and New York: Methuen, third edition 2002.
13. Nida, Eugene. Principles of Correspondence in The Translation Studies Reader , Ed.
Lawrence Venuti, London: Routledge, 2000.
14. Stiglitz, Joseph. The euro – How a common currency threatens the future of Europe,
W. W. Norton & Company Inc., New York ∙ London, 2016
15. Vinay, Jean -Paul and Darbelnet, Jean. (1958) Stylistique comparée du français et de
l’anglais, Paris: Didier.
16. —— (1995) Comparative Stylistics of French and English: A Methodology for
Translation, trans. and eds J.C.Sager and M. -J.Hamel, Amsterdam: Benjamins.

57
Webliography

1. http://lexicon.ft.com/Term?term=troika
2. http://www.dictionary.com/browse/dismal
3. http://www.dictionary.com/browse/lobbyist
4. http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/2009/12/people.htm
5. Nobel Prizes and Laureates, Joseph E. Stiglitz – Biographical
http://www.n obelprize.org/nobel_prizes/economic -sciences/laureates/2001/stiglitz –
bio.html
6. http://www8.gsb.columbia.edu/faculty/jstiglitz/, accesed 3/2/2017
7. https://dexonline.ro/definitie/c%C4%83ma%C8%99%C4%83
8. https://dexonline.ro/definitie/morm%C4%83i
9. https://piie.com/blogs/realtime -economic -issues -watch/whence -cometh -beggar -thy-
neighbor
10. https://www.amherst.edu/amherst –
story/facts/trustees/biographies/former_trustees/node/246753
11. The Euro. How a Common Currenc y Threatens the Future of Europe
12. Reviewed by Waltraud Schelkle: https://www.eustudies.org/eusa -review -of-books/11
13. The Euro: And its Threat to the Future of Europe’, by Joseph Stiglitz – A review
by Martin Sandbu August 5, 2016 : https://www.ft.com/content/a84ae368 -5a2e -11e6 –
9f70-badea1b336d4
14. https://www.globalpolicy.org/social -and-economic -policy/the -three -sisters -and-other –
institutions/in ternal -critics -of-the-world -bank -and-the-imf/42796 -joseph -stiglitz.html
15. https://www.merriam -webster.com/dictionary/mumble
16. https://www.merriam -webster.com/dictionary/poltergeist
17. https://www.nytimes.com/2017/04/06/opinion/sunday/what -white -food-meant -to-a-
first-generation -kid.html?ref=dining
18. The Euro and Its Threat to the Future of Europe by Joseph Stiglitz – review, by John
Kampfner , published Monday 22 August 2016:
https://www.theguardian.com/books/2016/aug/22/the -euro-and-its-threat -to-the-
future -of-europe -joseph -stiglitz -review

58
19. The Washington Post -Villains and heroes of Europe’s economy , By Bethany
McLean August 19, 2016 \ : https://www.washingtonpost.com/opinions/villains -and-
heroes -of-europes -economy/2016/08/18/ecb7f9f6 -4a97 -11e6 -90a8 –
fb84201e0645_story.html?utm_term=.891b143856e6

Appendix A

Source text: Joseph Stiglitz's The Euro – How a Common Currency
Threatens the Future of Europe

PREFACE

The world has been bombarded with depressing news from Europe. Greece is in depression,
with half of its youth unemployed. The extreme right has made large gains in France. In
Catalonia, the region surrounding Barcelona, a majority of those elected to the regional
parliament support independence from Spain. As this book goes to press, large parts of
Europe face a lost decade, with GDP per capita lower than it was before the global financial
crisis.

Even what Europe celebrates as a success signifies a failure: Spain’s unemployment rate has
fallen from 26 percent in 2013 to 20 percent at the beginning of 2016. But nearly one out of
two youth remain unemployed,1 and the unemployment rate would be even higher if so many
of its most talented young people had not left the country to look for jobs elsewhere.

What has happened? With advances in economic science, aren’t we supposed to understand
better how to manage the economy? Indeed, Nobel Prize –winning economist Robert Lucas
declared in his 2003 presidential address to the Americ an Economic Association that the
“central problem of depression prevention has been solved.”2 And with all the improvements
in markets, shouldn’t it be even easier to manage the economy? The mark of a well –
functioning economy is rapid growth, the benefits of which are shared widely, with low
unemployment. What has happened in Europe is the opposite.

59
There is a simple answer to this apparent puzzle: a fatal decision, in 1992, to adopt a single
currency, without providing for the i nstitutions that would make it work. Good currency
arrangements cannot ensure prosperity, but flawed currency arrangements can lead to
recessions and depressions. And among the kinds of currency arrangements that have long
been associated with recessions a nd depressions are currency pegs, where the value of one
country’s currency is fixed relative to another or relative to a commodity.

America’s depression at the end of the 19th century was linked to the gold standard, where
every country pegged its curren cy’s value to gold and, therefore, implicitly to each other’s
currencies: with no new large discoveries of gold, its scarcity was leading to the fall of prices
of ordinary goods in terms of gold —to what we call today deflation.3 In effect, money was
becoming more valuable. And this was impoverishing America’s farmers, who found it
increasingly difficult to pay back their debts. The election of 1896 was fought on the issue of
whether, in the words of Democratic candidate William Je nnings Bryan, America would
“crucify mankind upon a cross of gold.”4 So, too, the gold standard is widely blamed for its
role in deepening and prolonging the Great Depression. Those countries that abandoned the
gold standard earl y recovered more quickly.5 In spite of this history, Europe decided to tie
itself together with a single currency —creating within Europe the same kind of rigidity that
the gold standard had inflicted on the world. The gold standa rd failed, and, other than a few
people known as “gold bugs,” no one wants to see it restored. Europe need not be crucified
on the cross of the euro —the euro can work. The key reforms that are needed are in the
structure of the currency union itself, not i n the economies of the individual countries.
Whether there is enough political cohesion, enough solidarity, for these reforms to be adopted
remains in question. In the absence of reform, an amicable divorce would be far preferable to
the current approach o f muddling through. I will show how the split -up can be best managed.

In 2015, the 28 -member European Union was the second largest economy in the world —with
an estimated 507.4 million citizens and a GDP of $16.2 trillion, slightly sma ller than the
United States.6 (Because exchange rates can vary a great deal, so can relative country sizes.
In 2014, the EU was the largest economy.) Within the European Union, 19 countries share a
common currency, the euro. The “experiment” of sharing a common currency is relatively
recent —euros only began circulating in 2002, though Europe had committed itself to the idea
a decade earlier, with the Maastricht Treaty,7 and three years earlier the countr ies of the
eurozone had pegged their values relative to each other. In 2008 the region was pulled, along

60
with the rest of the world, into recession. Today the United States has largely recovered —an
anemic and belated recovery, but a recovery nonetheless —while Europe, and especially the
eurozone, remains mired in stagnation.

This failure is important for the entire world, not just for those countries in what has come to
be called the eurozone. Of course, it is especially dire for those living in the crisis countries,
many of which remain in depression. In our globalized world, anything that leads to
stagnation in such an important part of the global economy hurts everyone.

Sometimes, as the example of Alexis de Tocqueville’s Democracy in America so clearly
illustrated, an outsider can give a more accurate and dispassionate analysis of culture and
politics than those who are more directly entangled in ongoing events. The same is true, to
some degree, in economics. I have been traveling to Europe since 1959 —in recent decades,
multiple times a year — and spent six years teaching and studying there. I have worked
closely with many of the European governments (mostly in the center -left, though not
infrequently with the center -right). As the 2008 global financial cr isis and the euro crisis
brewed and broke out, I interacted closely with several of the crisis countries (serving on an
advisory council for Spain’s former prime minister José Luis Rodríguez Zapatero and as a
long-term friend and adviser to Greece’s former prime minister George Papandreou). I saw
firsthand what was happening within the crisis countries and the councils of the eurozone that
were forging policies in response.

As an economist, the euro experiment has been fascinating.8 Economists don’t get to do
laboratory experiments. We have to test our ideas with experiments that nature —or politics —
throws up. The euro, I believe, has taught us a lot. It was conceived with a mixture of flawed
economics and ideologies. It was a system that could not work for long —by the time of the
Great Recession, its flaws were exposed for all to see. I believe that the underlying
deficiencies had been evident from the start for anyone willing to look. These deficiencies
had contributed to a bu ildup of imbalances that played a central role in the unfolding crises
and will take years to overcome.

This experiment was especially important for me, since I had been thinking and writing about
economic integration for years, and especially since I had served as economic adviser to
President Bill Clinton, as chairman of his Council of Economic Advisers, in the 1990s. We

61
worked on opening up borders for trade between the United States, Canada, and Mexico
through NAFTA, the North American Free Trade Agree ment. We worked, too, on creating
the World Trade Organization, launched in 1995, the beginning of an international rule of law
governing trade. NAFTA, launched in 1994, was not as ambitious as the European Union,
which allows free mobility of workers acro ss borders. It was much less ambitious than the
eurozone —none of the three countries shares a currency. But even this limited integration
posed many problems. Most importantly, it became clear that the name “free trade
agreement” was itself a matter of dec eptive advertising: it was really a managed trade
agreement, managed especially for special corporate interests, particularly in the United
States. It was then that I started to become sensitive to the consequences of the disparity
between economic and pol itical integration, and to the consequences of international
agreements made by leaders —as well -intentioned as they might be —in the context of far –
from -perfect democratic processes.

I went from working with President Clinton to servin g as chief economist of the World Bank.
Here, I was confronted with a new set of issues in economic integration that was out of kilter
with political integration. I saw our sister institution, the International Monetary Fund (IMF),
try to impose what it (a nd other donors) viewed as good economic policies on the countries
needing its assistance. Their views were wrong —sometimes very wrong —and the policies
the IMF imposed often led to recessions and depressions. I grappled with trying to understand
these fail ures and why the institution did what it did.9

As I note at several points in this book, there are close similarities to the programs that the
IMF (sometimes with the World Bank) imposed on developing countries and emerging
mark ets and those that have been imposed on Greece and the other afflicted countries in the
wake of the Great Recession. I also explain why there are marked similarities in the reasons
these programs continue to disappoint, and the widespread public opposition to them in the
countries they have been imposed on.

Today, the world is beset by new initiatives designed to harness globalization for the benefit
of the few. These trade agreements, which reach across the Atlantic and the Pacific, called the
Transatlant ic Trade and Investment Partnership and the Trans -Pacific Partnership (TTIP and
TPP) agreements, respectively, are once again being crafted behind closed doors by political
leaders, with corporate interests at the table. The agreements evidence a persisten t desire for

62
economic integration that is out of sync with political integration. One of their most
contentious features would enable corporations to threaten countries with lawsuits when their
expected profits are adversely affected by any new regulation —something that no
government would countenance within its own borders. The right to regulate —and to change
regulations in response to changes in circumstances —is a basic aspect of the functioning of
government.

The eurozone project was, however, different from these other examples in one fundamental
way: behind it was a serious intent to move toward more political integration. Behind the new
trade agreements, there is no intent of having harmonized regulatory standards set by a
parliamentary body that refl ects the citizens of all those in the trade area. The corporate
agenda is simply to stop regulation, or, even better, to roll it back.

But the design of the “single -currency project” was so influenced by ideology and interests
that it failed not only in its economic ambition, bringing prosperity, but also in its ambition of
bringing countries closer together politically .

Thus, while this book is aimed at the critical question of the euro, its reach is broader: to
show how even well -intentioned efforts at economic integration can backfire when
questionable economic doctrines, shaped more by ideology and interests than by evidence
and econo mic science, drive the agenda.

The story I tell here is a dramatic illustration of several themes that have preoccupied me in
recent years —themes that should have global resonance: The first is the influence of ideas, in
particular how ideas about the eff iciency and stability of free and unfettered markets (a set of
ideas sometimes referred to as “neoliberalism”) have shaped not just policies but institutions
over the past third of a century. I have elsewhere described the policies that dominated the
devel opment discourse, called the Washington Consensus policies, and shaped the conditions
imposed on developing countries.10 This book is about how these same ideas shaped what
was viewed as the next step in the tremendously importan t project of European integration,
the sharing of a common currency —and derailed it.

Today, the same battle of ideas is being fought in myriad skirmishes. Indeed, in some cases,
even the arguments and evidence presented are fundamenta lly the same. The austerity battle

63
in Europe is akin to that in the United States, where conservatives have attempted to
downsize government spending, including for badly needed infrastructure, even while
unemployment remains high and resources remain idle . The fights over the right budgetary
framework in Europe are akin to those that I was immersed in with the IMF during my tenure
at the World Bank. Indeed, understanding the global reach of these battles is one of the
reasons I have written this book.

The ideas wielded in these battles are shaped by more than just economic interests. The
perspective I take here is broader than narrow economic determinism: one cannot explain an
individual’s beliefs simply by knowing what will make him better off economicall y. But still,
certain ideas do serve certain interests, and we should thus not be surprised that by and large,
policies tend to serve the interests of those who make them, even if they use more abstract
ideas to argue for them. This analysis leads to an in evitable conclusion: economics and
politics cannot be separated —as much as some economists would like them to be. A key
reason that globalization has often failed to produce benefits for large numbers in both the
developed and less developed world is that economic globalization outpaced political
globalization; and so, too, for the euro.

A further theme is related to my more recent research on inequality.11 Economists, and
sometimes even politicians, focus on averages , what is ha ppening to GDP or GDP per capita.
But GDP can be going up, and most citizens nonetheless could be worse off. That has been
happening in the United States for the last third of a century, and increasingly, there are
similar trends elsewhere. Economists used to argue that how the fruits of the economy were
shared did not matter —that was an outcome that might be of concern to a political scientist or
a sociologist but not to an economist. Robert Lucas has gone so far as to say, “Of the
tendencies that are harm ful to sound economics, the most seductive, and in my opinion the
most poisonous, is to focus on questions of distribution.”12 We now know that inequality
affects economic performance, so that one cannot and should not just shunt these matters
aside.13 Inequality also affects how our democracies and our societies function. I believe,
however, that we sh ould be concerned about inequality not just because of these
consequences: there are fundamental moral issues at stake.

The euro has led to an increase in inequality. A main argument of this book is that the euro
has deepened the divide —has resulted in th e weaker countries becoming weaker and the

64
stronger countries becoming stronger: for instance, German GDP going from 10.4 times that
of Greece in 2007 to 15.0 times that of Greece in 2015. But the divide has also led to an
increase in inequality within the countries of the eurozone, especially in those in crisis. And
this is so even in those European countries that were making progress in reducing inequality
before the start of the euro.

This should not come as a surprise: high unemploy ment hurts those at the bottom, high
unemployment puts downward pressure on wages, and the government cutbacks associated
with austerity have particularly negative effects on middle – and lower -income individuals that
depend on government programs. This, to o, is a cross -cutting theme of our times: the
neoliberal economic agenda may not have succeeded in increasing average growth rates, but
of this we can be sure: it has succeeded in increasing inequality. The euro provides a detailed
case study on how this h as been accomplished.
Two other themes relate more directly to work on economic systems in which I have long
been engaged. It is now (finally) widely recognized that markets on their own are not
efficient.14 Adam Smith’s invisibl e hand —by which individuals’ pursuit of self -interest is
supposed to lead, in the aggregate, to the well -being of the entire society —is invisible
because it is simply not there. And far too little attention has been paid to the instability of the
market ec onomy. Crises have been part of capitalism since the beginning.15
The standard model used by economists simply assumes that it is in equilibrium; in other
words, if there is ever a dip in the economy, it quickly reverts to its no rmal path.16 The notion
that the economy quickly converges to equilibrium after an upset is key in understanding the
construction of the eurozone. My own research has explained why economies often do not
converge, and what has ha ppened in Europe provides a wonderful if sad illustration of these
ideas.

The role of the financial system is also integral to the story told here. Financial systems are
obviously a necessary part of a modern economy. But in other work I have described ho w, if
not carefully regulated, financial systems can and do lead to economic instability, with booms
and busts.17 What has happened in Europe again provides an illustration of these issues —and
of how the design of the eurozone an d the policies pursued in response to the crisis
exacerbated problems that are ever -present in modern market economies.

65
A final theme with which I have been long concerned, but which I can only touch upon in
this book, relates to values that go beyond eco nomics: (a) economics is supposed to be a
means to an end, increasing the well -being of individuals and society; (b) the well -being of
individuals depends not just on standard conceptions of GDP, even if that concept were
broadened to include economic secu rity, but on a much wider set of values, including social
solidarity and cohesion, trust in our social and political institutions, and democratic
participation; (c) and the euro was supposed to be a means to an end, not an end in itself —it
was supposed to increase economic performance and political and social cohesion throughout
Europe. This in turn was supposed to help achieve broader goals, including enhancing the
well-being and advancing the fundamental values to which I have alluded. But it should be
evident that everything has gone awry. Means have become ends in themselves; the ultimate
objectives have been undermined. Europe has lost its compass. This waywardness, however,
is not a uniquely European phenomenon. It has happened so often in so many plac es: it seems
almost to be a global disease of the times.

In a sense, then, the story of the eurozone is a morality play: It illustrates how leaders out of
touch with their electorates can design systems that do not serve their citizens well. It shows
how financial interests have too often prevailed in the advances of economic integration and
how ideology and interests run amok can result in economic structures that may benefit a
few, but put at risk vast parts of the citizenry.

It is a story, too, of plat itudes, uttered by politicians unschooled in economics who create
their own reality, of positions taken for short -run political gain that have enormous long -term
consequences. The insistence that the eurozone should not be designed in such a way that
stron g countries would be expected to help those having a temporary problem may have a
certain appeal to selfish voters. But without a minimal degree of risk -sharing, no monetary
union can possibly function.

For most Europeans, the European project, the furthe r integration of the countries of the
continent, is the most important political event of the last 60 years. To see it fail, or to suggest
that it might fail, or that one aspect of the project —its currency system —might fail, is viewed
almost as heresy. But reality sometimes delivers painful messages: the euro system is broken,
and the cost of not fixing it very quickly will be enormous. The current system, even with its
recent reforms, is not viable in the long run without imposing huge costs on large numbe rs of

66
its citizens. And the costs extend well beyond those to the economy: I referred earlier to the
disturbing changes in politics and society, the rise of extremism and right -wing populism.
While the euro’s failure is not the only reason for these trends , I believe that the huge
economic toll that has been imposed on so many of its citizens is one of the more important
causes, if not the most important one.

These costs are especially high for Europe’s youth, whose future is being put in jeopardy,
whose aspirations are being destroyed. They may not understand fully what has happened,
they may not fully understand the underlying economics, but they understand this: they were
lied to by those who tried to persuade them to support the cre ation of the euro and to join the
eurozone, who promised that the creation of the euro would bring unprecedented prosperity
and that, so long as countries stuck to basic strictures keeping deficits and debts, relative to
GDP, low, the poorer countries of t he eurozone would converge to the richer. They are now
being told, often by the same politicians or politicians from the same parties: “Trust us. We
have a recipe, a set of policies, which, while it may inflict some pain in the short run, will in
the long run make all better off.”

Despite the dismal implications of my analysis for what will happen if the eurozone is not
changed —and the even worse implications if the eurozone is changed in ways that many in
Germany and elsewhere are now arguing for —this book is, in the end, hopeful. It is a
message of hope that is especially important for Europe’s youth and for those who believe in
the European project, in the idea that a more politically integrated Europe can be a stronger
and more prosperous Europe. The re is another way forward, different from that which is
currently being pushed by Europe’s leaders. Indeed, there are several ways forward, each
requiring a different degree of European solidarity.

Europe made a simple and understandable mistake: it thoug ht that the best way toward a
more integrated continent was through a monetary union, sharing a single currency. The
eurozone and the euro —both the structure and its policies —have to be deeply reformed if the
European project is to be saved. And it can be.

The euro is a manmade construction. Its contours are not the result of inexorable laws of
nature. Europe’s monetary arrangements can be reconfigured; the euro can even be
abandoned if necessary. In Europe as well as elsewhere, we can reset our compass, w e can

67
rewrite the rules of our economy and our polity, to achieve an economy with more and better –
shared prosperity, with a strengthened democracy and stronger social cohesion.

This book is written in the hope that it provides some guidance on how Europe can do this —
and that it provide some impetus to Europe’s undertaking this ambitious agenda quickly.
Europe must restore the vision of the noble ends it sought at the inception of the European
Union. The European project is too important to be destroyed by the euro.

PART I

EUROPE IN CRISIS

1

THE EURO CRISIS

Europe, the source of the Enlightenment, the birthplace o f modern science, is in crisis. The
2008

global financial crisis morphed seamlessly into the 2010 “euro crisis.” This part of the world,
which hosted the Industrial Revolution that led to the unprecedented changes in standards of
living of the past two ce nturies, has been experiencing a long period of near -stagnation. GDP
per capita (adjusted for inflation) for the eurozone1—the countries of Europe that share the
euro as their currency —was estimated to be barely higher in 2015 th an it was in 2007.2 Some
countries have been in depression for years.3

When the US unemployment rate hit 10 percent in October 2009 most Americans thought
that was intolerable. It has since declined to 5 percent. Yet the unemplo yment rate in the
eurozone reached 10 percent in 2009 as well, and has been stuck in the double digits ever
since.4 On average, more than one out of five youths in the labor force are unemployed, but in
the worst -hit crisis count ries, about one out of two looking for work can’t find jobs.5 Dry
statistics about youth unemployment carry in them the dashed dreams and aspirations of
millions of young Europeans, many of whom have worked and studied hard. They tell us

68
about families split apart, as those that can leave emigrate from their country in search of
work. They presage a European future with lower growth and living standards, perhaps for
decades to come.

These economic facts have, in turn, deep political ramifications. The foundations of post –
Cold War Europe are being shaken. Parties of the extreme right and left and others
advocating the breakup of their nation -states, especially in Spain but even in Italy, are
ascendant. What had seemed inevita ble in the arc of history —the formation of nation -states
in the 19th century —is now being questioned. Questions are arising, too, about the great
achievement of post –World War II Europe —the creation of the European Union.

The events that precipitated the acute euro crisis were symptoms of deeper problems in the
structure of the eurozone, not its causes: interest rates on the bonds issued by Greece and
several of the eurozone countries soared, peaking in the case of Greece at 22.5 percent in
2012.6 At times, some countries couldn’t get access to finance at any terms —they couldn’t
obtain the money they needed to repay the debts they owed. Europe came to the rescue,
providing short -term financing, with strong conditions.

After the e uro crisis broke out in early 2010, Europe’s leaders took a succession of actions,
each of which seemed to calm markets for a while. As this book goes to press, even the Greek
crisis has
slipped to the background as Europe hopes that i ts latest agreement, in the summer of 2015,
will at last work, and as other crises have come to the fore: the migrant crisis erupted to take
front stage, as did that posed by the threat of Britain’s exit from the EU and the terrorists’
threats made so clea r by the attacks in Paris and Brussels. The euro was supposed to bring
about closer economic and political integration, helping Europe address whatever challenges
the region faced. As we emphasize in the next chapter, the reality has been otherwise: the
failure of the euro has made it more difficult for Europe to face these other crises. Thus,
though this book is about economics —the economics underlying its failure and what might
be done about it —the economics is intimately intertwined with the politics. Po litics make it
difficult to create the economic arrangements that would enable the euro to work. And there,
in turn, are grave political consequences to this failure.

69
This book will make clear why the actions taken so far to “solve” the euro crisis have b een
only temporary palliatives: more likely than not, the next episode of the euro crisis will break
out in the not too distant future.

THE CENTRAL THESES

While there are many factors contributing to Europe’s travails, there is one underlying
mistake : the creation of the single currency, the euro. Or, more precisely, the creation of a
single currency without creating a set of institutions that enabled a region of Europe’s
diversity to function effectively with a single currency.

Part II of the book ( chapters 4 to 6) looks at the requirements for a successful monetary
union, what Europe actually did, and how the gap between what was required to be done and
what was done led to the failures of the euro, to the crises that ensued shortly after its
creation, and to divergence, with the rich getting richer and the poor poorer —making it ever
harder for the single -currency system to work. Part III ( chapters 7 and 8) looks more closely
at how the eurozone responded to the crises as they seemingly came to the “rescue,” with
programs that in fact deepened and prolonged the downturns. Part IV ( chapters 9 to 12)
explains what can be done to restore Europe to prosperity.

A NOTE ON THE HISTORY OF THE EURO, AND THE SCOPE OF THIS BOOK

In this book, I do not offer a detailed history of the euro, nor do I provide a detailed
description of its institutions. But by way of orientation, it is useful to note a few facts about
the chronology and the establishment of the euro. The common currency was an outgrowth of
efforts that began in the mid -20th century, as Europe reeled from the carnage and disruption
of two world wars that claimed some 100 million lives. Europe’s leaders recognized that a
more peaceful future would necessitate a complete reorganization of the politics, economics,
and even the national identities of the continent. In 1957, this vision came closer to bei ng a
reality with the signing of the Rome Treaty, which established the European Economic
Community (EEC), comprising Belgium, France, Italy, Luxembourg, the Netherlands, and
West Germany. In the following decades, dominated by the Cold War, various other Western
European countries joined the EEC. Step by step, restrictions were eased on work, travel, and
trade between the expanding list of EEC countries.

70

But it was not until the end of the Cold War that European integration really gained steam.
The fall o f the Berlin Wall in 1989 showed that the time for much closer, stronger European
bonds had grown near. The hopes for a peaceful and prosperous future were higher than ever,
among both leaders and citizens. This led to the signing, in 1992, of the Maastric ht Treaty,
which formally established the European Union and created much of its economic structure
and institutions —including setting in motion the process of adopting a common currency,
which would come to be known as the euro.

Still, there was disagreement about how that greater unity should be accomplished. Today,
the official history of the EU may look like a bullet -point list of events leading inevitably to
the creation of an ever -expanding common market and common currency area, the eurozone.
But the formation of these institutions was in fact the result of years of negotiations that were
fraught with deep disagreements about the extent and form of European integration. The
results were only possible because of European leaders’ bargains and compromises. In the
case of the euro, Helmut Kohl, the German chancellor, reportedly agreed to its creation in
return for French president François Mitterrand’s acceptance of the reunification of Germany.
Both men were pivotal in advancing the idea of integration —and in designing many of the
policies that I discuss in this book.

ALL THIS HISTORY is important, but much of it is beyond the remit of this book. The point
I want to make —and which I will return to throughout —is that the euro was a p olitical
project, and in the case of any political project, politics matters.

The personalities in the politics matter, too —one thinks, for instance, of Jacques Delors,
whose commission laid out the plan for the creation of the euro in 1989 —though again, that
is not my focus here. In describing the creation of the euro, I do not fully know what was in
the minds of those who were there at its founding. They clearly thought that the system
would work —or else they would not have agreed to it. They would have been naïve if they
thought that problems wouldn’t be exposed down the road; but presumably they believed that
any such problems could and would be addressed. They believed that the single currency, the
euro, and the institutions that supported it, especial ly the European Central Bank (ECB),
would be a permanent feature of the European Union. But this book is not about that history
or about the founders’ individual understandings of the workings of this new system.

71

Instead, I am interested in the outcomes of that history —what we can read into them, and
what we can do about them. This book is about economics and economic ideologies and their
interactions with politics: it is a case study of how, even with the best of intentions, when
new institutions and poli cies are created on the basis of oversimplified views of how
economies function, the results can be not only disappointing, but even disastrous.

FLAWED AT BIRTH

The eurozone was flawed at birth. The structure of the eurozone —the rules, regulations, and
institutions that govern it —is to blame for the poor performance of the region, including its
multiple crises. The diversity of Europe had been its strength. But for a single currency to
work over a region with enormous economic and political diversity is n ot easy. A single
currency entails a fixed exchange rate among the countries and a single interest rate. Even if
these are set to reflect the circumstances in the majority of member countries, given the
economic diversity, there needs to be an array of ins titutions that can help those nations for
which the policies are not well suited. Europe failed to create these institutions.

Moreover, there has to be sufficient flexibility in the rules to allow for adaptation to
differences in circumstances, beliefs, a nd values. Overall, Europe has enshrined this in its
principle of subsidiarity , which entails devolving responsibility for public policy to the
national level, rather than the European level, for as wide a range of decisions as possible.7
Indeed, with the budget of the European Union only about 1 percent of its GDP8 (in contrast
to the United States, where federal spending is more than 20 percent of GDP),9 little spending
occurs at the EU level. But in a n arena crucially important to the well -being of individual
citizens —monetary policies that are critical in determining unemployment and the bases of
livelihoods —power was centralized in the European Central Bank, established in 1998. And,
with strong cons traints on deficit spending, the individual countries were given insufficient
flexibility in the conduct of their fiscal policy (taxes and expenditure) to enable a country
facing adverse circumstances to avoid a deep recession.10

Worse still, the structure of the eurozone itself built in certain ideas about what was required
for economic success —for instance, that the central bank should focus on inflation, as
opposed to the mandate of the Federal Reserve in the United States, which incorporates

72
unemployment, growth, and stability as well.11 It was not simply that the eurozone was not
structured to accommodate Europe’s economic diversity; it was that the structure of the
eurozone, it s rules and regulations, were not designed to promote growth, employment, and
stability.

The problems with the structure of the eurozone have been compounded by the policies the
region has pursued, especially in the aftermath of the crisis, and within the crisis countries.
Even granting the zone’s flawed structure, there were choices to be made. Europe made the
wrong ones. It imposed austerity —excessive cutbacks in government expenditures. It
demanded certain “structural reforms,” changes in how, for insta nce, the afflicted countries
ran their labor markets and pensions. But for the most part, it failed to focus on those reforms
most likely to end the deep recessions the countries faced. Even if they had been perfectly
implemented, the policies pushed on th e crisis countries would not have restored the afflicted
countries or the eurozone to health.

Thus, the most urgent reforms needed are in the eurozone structure itself —not in the
individual countries —and a few, halting steps have been taken in that direct ion. But those
steps have been too few and too slow. Germany and others have sought to blame the victims,
those countries that suffered as a result of the flawed policies and the flawed structure of the
eurozone. Yet without the needed reforms of the struc ture of the eurozone itself, Europe
cannot return to growth.

DIGGING DEEPER: WHY THE FLAWED STRUCTURE AND POLICIES?

Why would well -intentioned statesmen, attempting to forge a stronger, more united Europe,
create something that has had the opposite effec t? This book is not just about this major
event, the euro crisis, which is transforming Europe, and the economics that lay behind it. It is
about the intertwining of politics and economics, and about the role of ideas and beliefs.

While the euro was a pol itical project, the political cohesion —especially around the notion of
delegation of powers from the sovereign countries to the EU —was not strong enough to
create the economic institutions that might have given the euro a chance to succeed.

73
Moreover, the founders of the euro were guided by a set of ideas, notions about how
economies function, that were fashionable at the time but that were simply wrong.12 They had
faith in markets and lacked an understanding of the limitations of markets and what was
required to make them work. The unwavering faith in markets is sometimes referred to as
market fundamentalism, sometimes as neoliberalism.13 Market fundamentalists believed, for
instance, that if only the go vernment would ensure that inflation was low and stable, markets
would ensure growth and prosperity for all. While in most of the world, market
fundamentalism has been discredited, especially in the aftermath of the2008 global financial
crisis, those belie fs survive and flourish within the eurozone’s dominant power, Germany.
They are held with such conviction and certainty, immune to new contrary evidence, that
these beliefs are rightly described as an ideology. As I note in the preface, similar ideas,
push ed by the IMF and the World Bank around the world, led to a lost quarter -century in
Africa, a lost decade in Latin America, and a transition from communism to the market
economy in the former Soviet Union and Eastern Europe that was, to say the least, a
disappointment.

The failures in the eurozone, both in its structure and policies, can thus in large part be
attributed to the combination of a misguided economic ideology that was prevalent at the
time of the construction of the euro an d a lack of deep political solidarity. This combination
led the euro to be created in a way that sowed the seeds of its own destruction.

MISCONCEPTIONS ABOUT THE PROCESS OF ECONOMIC AND POLITICAL
CHANGE

Flawed beliefs about the process of reform contributed as well. Leaders knew that the
eurozone project was incomplete. But the project was seen as part of a long -term process.
The dynamics unleashed by the euro would force the creation of any necessary but missing
institutions. This success would t hen further political and economic integration. In my time as
chief economist of the World Bank, I learned that one must be extremely careful in the timing
and pacing of reforms.14 An initial failure increases resistance to further reforms. This is the
story of the euro.

THE WAY FORWARD

74
Advocates of the current policies within the eurozone, led by Germany, have essentially said
“there is no alternative ” to the current structure (the small modifications which it has been
willing to accept aside) and to the policies it has imposed. This has been said so often that it
has the dubious distinction of having its own acronym: TINA. Part IV ( chapters 9 to 12)
shows that there are alternatives to the current approach —reforms that would make the euro
work (chapter 9), an amicable divorce (chapter 10), and a halfway house, but a markedly
different halfway house than the current on e (chapter 11 ), one that could easily morph into a
single currency should there be sufficient resolve to make such a system work. But the
current halfway house —a single currency without the minimal inst itutions required of a
common currency area —has not worked and is not likely to do so. There either has to be
“more Europe” or “less.”

WORSE THAN A LOST DECADE?

From time to time —when crises hit —it takes years for economies to return to precrisis levels
of growth and unemployment. What Europe faces is worse: in most of the European
countries, standards of living almost surely will never reach the level that they would have hit
had it not been for the euro crisis —or if the euro crisis had been better manag ed. But the
failure of the euro goes even deeper.

Advocates of the euro rightly argue that the euro was not just an economic project that sought
to improve standards of living by increasing the efficiency of resource allocations, pursuing
the principles o f comparative advantage, enhancing competition, taking advantage of
economies of scale, and strengthening economic stability. More important, it was a political
project; it was supposed to enhance the political integration of Europe, bringing the people
and countries of Europe closer together and ensuring peaceful coexistence.

The euro has failed to achieve either of its two principal goals of prosperity and political
integration: these goals are now more distant than they were before the creation of the
eurozone. Instead of peace and harmony, European countries now view each other with
distrust and anger. Old stereotypes are being revived as northern Europe decries the south as
lazy and unreliable, and memories of Germany’s behavior in the world wars are invoked.

DISMAL ECONOMIC PERFORMANCE

75

The economic performance of the countries in the eurozone has been a disappointment. The
eurozone has essentially stagnated, and its economic performance has been particularly
dismal since the glob al financial crisis. Critics of the euro always said its test would be when
the countries of the eurozone faced an asymmetric shock, a change that hit some countries
differently than it did others. The aftermath of the global financial crisis of 2008 has s hown
that these fears came true and then some: the economies of the eurozone have done more
poorly than even its greatest critics had predicted. The crisis began in the United States, but
the United States has recovered —albeit anemically —with real GDP15 in 2015 some 10
percent higher than in 2007; the eurozone’s GDP16 has hardly changed since 2007 —indeed,
as we noted, per capita income adjusted for inflation has fallen. The eurozone even saw a
double -dip recession. Some of those outside of the eurozone, such as Sweden and Norway,
have been doing quite well. There is one overriding factor contributing to the eurozone’s poor
performance: the euro.

EVEN GERMANY IS A FAILURE

Germany holds itself out as a success, providing an example of what other countries should
do. Its economy has grown by 6.8% since 2007, implying an average growth rate17 of just 0.8
percent a year, a number which, under normal circumstances, would be consi dered close to
failing.18 It’s also worth noting that developments in Germany before the crisis, in the early
2000s —when the country adopted reforms that aggressively cut into the social safety net —
came at the expense of ordinary workers, especially those at the bottom. While real wages
stagnated (by some accounts decreased), the gap between those at the bottom and the middle
increased —by some 9 percent in a short span of less than a decade. And through the early
years of the century, poverty and inequality increased, as well.19Germany is talked about as a
“success” only by comparison with the other countries of the eurozone.

HOW THE EURO CREATED THE EURO CRISIS

Proponents of the euro counter that the euro did work, even if it worked only for a short
period.

76

Between 1999 and 2007,20 convergence reigned , with the weaker countries growing rapidly
as the interest rates governments and firms had to pay on their loans came down. The euro
succeeded in promoting economic integration, as capital flowed toward the poorer countries.
For them, the euro was the victim of an unfortunate storm coming from the other side of the
Atlantic, a once -in-a century hurricane. The fact that the hurricane res ulted in devastation
should not be blamed on the euro: good economic systems are built to withstand normal
storms; but not even the best designed could stand up against such rare events. So the
proponents claim.
It is true that the glo bal financial crisis exposed the euro’s weakest point: the way it impeded
adjustments to shocks that affect parts of the eurozone differently. But the euro was not the
innocent victim of a crisis created elsewhere. Markets, ever prone to irrational exubera nce
and pessimism, mistakenly and irrationally presumed that the elimination of exchange risk
(with the single currency, there no longer was any risk associated with changes in the value
of, say, the lira, Italy’s currency, relative to Spain’s, the peseta) meant the elimination of
sovereign risk —the risk that a government could not pay back what it owed. The markets
shared in the euphoria of the creation of the euro, and like the politicians who had helped
create it, didn’t think deeply about the economics of what had been created. They didn’t
realize that the way the euro was created had actually increased sovereign risk (see chapter
4).

With the creation of the euro in 1999, money rushed into the periphery countries (the smaller
countries, like Greece, Spain, Portugal, and Ireland, surrounding the “core” of Europe,
France, Germany, and the UK) and interest rates came down. Repeating the pattern seen
around the world where markets were liberalized, the rush of money into a country was
followed by a rush of money out, as markets suddenly grasped that they had been excessively
euphoric. In this case, the global financial crisis was the precipitating event: suddenly,
Greece, Spain, Portugal, and Ireland found themselves without access to credit, and in a crisis
for which the founders of the eurozone had not planned. In the East Asia crisis a decade
earlier, when sudden changes in investor sentiment reversed capital flows, exchange rates
plummeted in the affected countries, helping the c ountries adjust. In the peripheral euro
countries, this couldn’t happen.21 The leaders of the eurozone had not anticipated such an
event, and as such they had no game plan.

77
CREATING A DIVERGENT EUROZONE

There is a large economic literature asking, what i s required for a group of countries to share
a common currency and have shared prosperity?22 There was consensus among economists
that for the single currency to work, what was required is that there be sufficient similarity
amon g the countries.

What kind of similarity is required can be debated, but suffice it to say here that what many
Europeans (Germans in particular) thought was required —a movement toward so -called
fiscal prudence, low deficits and debts —was not sufficient to ensure that the euro would
work, and possibly not even necessary.

So much importance was assigned to these fiscal concerns that they came to be called the
convergence criteria. But the way the euro was designed led to divergence : when some
country had an adverse “shock,” stronger countries gained at the expense of the weaker. The
fiscal constraints imposed as part of the convergence criteria —limits on deficits and debt
relative to GDP —themselves contributed to divergence.

In particular, chapter 5 will explain how the structure of the eurozone led people —especially
the most talented and highly educated —and capital to flow from the poor and poorly
performing countries to the rich and well -performing. The rich and wel l-performing could
invest in better schools and infrastructure. Their banks could lend more, making it easier for
entrepreneurs to start new businesses. Even worse, EU strictures prohibited the lagging
countries from undertaking certain policies that might have enabled them to catch up to the
more advanced.

Rhetoric about solidarity aside, the reality is a more divided Europe with less chance to
undertake the sort of policies that would restore the region to prosperity.

BLAME THE VICT IM

The adverse effects of a eurozone structure almost inevitably leading to divergence have been
compounded by the policies that the eurozone has chosen to follow, especially in response to
the euro crisis. Even within the strictures of the eurozone, alte rnative policies could have

78
been pursued. That they were not is no surprise: a central theme of this book is that the same
mindset that led to a flawed structure led to flawed policies.

It is perhaps natural that eurozone’s leaders want to blame the victi m, to blame the countries
in recession or depression for bringing on this state of affairs. They do not want to blame
themselves and the great institutions that they have helped create and which they now head.
Blaming the victim will not solve the euro pro blem —and it is in large measure unfair. And
with such a “blame the victim” mentality, it is no wonder that solidarity has been weakened.

As Greece went into crisis, it was easy to blame. If only Greece would reform —if only it
stuck by the rules, brought its debt down, and overhauled its welfare, pension, and health
systems —it would prosper and its problems would be easily resolved. There wa s, of course,
much to complain about with the Greek policies and institutions. By most accounts, the
economy was dominated by oligarchs (a relatively small group of families with large
amounts of wealth who exert an enormous influence over the economy, dom inating certain
critical sectors, including banking and the media). Successive governments had run
unconscionable deficits, exacerbated by perhaps even worse tax collection than in other
countries in which small businesses play a large role. The issue was not whether Greece was
perfect. These problems had plagued Greece even when it was growing faster than the rest of
Europe. They were there when Europe decided to admit Greece to the European Union and
the eurozone. The question was, what role did these pro blems play in the crisis ? The story
that it was flaws in Greece that had brought on the euro crisis might be convincing if Greece
were the only country in the eurozone with difficulties. But it is not. Ireland, Spain, Portugal,
Cyprus, and now even Finland , France, and Italy face severe difficulties. With so many
countries facing problems, one cannot help but suspect that the problem lies elsewhere.

It is unfortunate that the first of the countries to go into crisis was Greece, for Greece’s
problem enabled Germany and others to focus on the alleged failures of Greece, and
especially its fiscal profligacy, while ignoring problems afflicting other countries that did not
have high debts and deficits (at least before the crisis). Before the crisis, Spain and Ir eland
were running surpluses —their revenues exceeded their spending —and both had a low ratio of
debt to GDP. If Germany’s theory that deficits and debts were the cause of crises —and thus
the best crisis -prevention policy was enforcing strictures against de ficits and debts —were
correct, then Spain and Ireland should never have had a crisis. In the aftermath of the global

79
financial crisis of 2008, they both saw high debts and deficits — but it was the deep crisis and
its long duration that led to the debts and deficits, not the other way around.

HERBERT HOOVER FAILS AGAIN

Criticism of the euro has focused on the “programs” imposed on the crisis countries that
required support —Portugal, Ireland, Greece, Spain, and, lat er, Cyprus. Designed by the
Troika, which is the triumvirate of the International Monetary Fund, the European Central
Bank, and the European Commission, these programs effectively required crisis countries to
surrender large elements of economic sovereignt y to their “partners” in return for the
assistance. Money is lent to the crisis country (it is seldom given) but with strong conditions.
The loan, together with its conditions, and the country’s timetable for meeting the conditions
is called the program.

Unlike conventional loans, where lenders typically add conditions to make it more likely that
the loan will be repaid, the conditionality imposed by the eurozone branches into areas not
directly related to loan repayment. It attempts to ensure that the eco nomic practices of the
country conform to what the finance ministers of the eurozone countries (dominated in
particular by Germany) think the country should do. This coercion has backfired —the
conditions imposed have often led to economic contraction, maki ng it less likely that the
money that was borrowed will be repaid.

These programs did save the banks and financial markets, but otherwise they were a failure:
things that should have gone down are up, and things which should have gone up are down.
Debt is up, both absolutely and relative to GDP, so it is less sustainable. In many crisis
countries, inequality is up, as are suicides23 and mass suffering, and incomes are down. As
this book goes to press, only one of the crisis countries (Ireland) has returned to precrisis
levels of GDP. The Troika’s forecasts were consistently very much off the mark. They
predicted that the crisis countries would return quickly to growth. The depth and duration of
the recessions w ere far greater than their models had anticipated.

AUSTERITY

80
There were two critical parts of each of the programs —macroeconomics, focusing on
cutbacks in expenditures, and structural reforms.

The dominant powers in the eurozone not only believed (wrong ly) that low deficits and debts
would prevent crises, they also believed the best way toward restoration to the health of a
country in recession was a big dose of austerity —cutbacks in expenditure intended to lower
the deficit. Herbert Hoover was president of the United States at the time of the 1929 stock
market crash; his policies of austerity converted the crash into the Great Depression. Since
Hoover, such policies have been tried repeatedly, and have repeatedly failed: the IMF tried
them more recently in Argentina and East Asia. Chapter 7 will explain more fully why they
failed there —and why they have failed in Europe. They fail to restore prosperity; worse, they
deepen the recession. Austerity has always and everywhere had th e contractionary effects
observed in Europe: the greater the austerity, the greater the economic contraction. Why the
Troika would have thought that this time in Europe it would be different is mystifying.

STRUCTURAL REFORMS

The second piece of each prog ram was a mélange of changes to the economic and legal “rules
of the game,” called structural reforms. While the Troika thought excessive spending was at
the root of the crisis, they did recognize the problem posed by the euro’s rigidity.

Countries in cri sis couldn’t lower their exchange rate, which would boost their trade by
making exports cheaper. Thus, in the view of the Troika, to regain “competitivity” they had
to lower wages and prices and restructure their economies to be more efficient, for instanc e
by getting rid of monopolies. Unfortunately, the Troika did a terrible job in identifying the
critical structural reforms. Some of the reforms focused on trivia; others might be important
for standards of living over the long run but would have little sh ort-term effect on the current
account24 deficit. Chapter 8 will show that some of the reforms were even counterproductive,
at least in the short run, as far as restoring the economies to health.

Of course, some of the Troika reforms led to lower wages directly (by weakening workers’
bargaining rights) and indirectly (by increasing unemployment). The Troika hoped that the
lower wages would lead to lower prices of export goods , and thus higher exports. In most
cases, though, the increase in exports was disappointing.

81

There were, of course, alternative ways by which the eurozone could have brought about
adjustment. If German wages and prices had risen, the value of the euro would have fallen,
and thus the crisis countries would have become globally more competitive. Thi s would have
been a far more efficient way of adjusting —the costs imposed on Germany would have been
small relative to those now being imposed on the crisis countries. But this would have put a
little more of the burden of adjustment on Germany, and German y would not have any of it.
They have become the dominant country within the eurozone, and as such, they could ensure
that all of the burden of adjustment rest on their poorer “partners,” the countries in crisis.

Thus, both austerity and the structural re forms failed to bring the crisis countries back to
prosperity. By blaming the countries and focusing on fiscal deficits, Germany and others in
the eurozone had misdiagnosed the source of the problem. What is needed is not structural
reform of individual co untries —especially when they are so often poorly conceived, ill –
timed, and even counterproductive —so much as structural reform of the eurozone. Of course,
every country needs structural reforms. In the United States we should reform health care,
education, energy, intellectual property, and transportation. Countries that do not make such
changes in a timely way will suffer lower living standards. Such reforms are likely to be
especially relevant for poorer countries —like Greece. There is obviously something holding
them back. The desirability of such reforms is not the issue. However, successful reform
requires careful sequencing and pacing, and citizens’ buy -in— their ability to see the benefits
of the policies. It does little good to say that in the long r un these policies will make one
better off.25

The Troika has done an amazingly bad job of selling the structural reforms that it has
attempted to impose on the citizens of the crisis countries, because the timing and sequencing
is wrong and partly because many of the reforms are, at best, questionable. No salesman, no
matter how good, could have “sold” them. We’ll see ample evidence in the chapters that
follow.

THE PUZZLE OF COUNTERPRODUCTIVE POLICIES

One has to ask, in the cas e of the programs in the crisis countries, why lenders (the Troika)
would impose counterproductive conditions that reduced the likelihood of repayment. Was it

82
that the lenders really thought their programs would quickly restore prosperity? The fact that
their forecasts were wrong, and repeatedly so, and by large amounts, is consistent with this
hypothesis. But, given the history of failed austerity programs, one has to ask, why would
anyone believe they would work in Europe when they failed elsewhere?

I have already suggested part of the answer: ideology, deeply held beliefs about how the
economy functions, which change little, if at all, as evidence against these beliefs mounts.
Even more technically driven “modelers,” providing numerical forecasts of the economy, are
influenced to some extent by such beliefs.26
But this may not provide a full explanation. Alternatively, there might have been a political
agenda —bringing down left -wing governments, teaching electorates in other countries the
consequences of electing such governments, and making it more likely that a conservative
economic and social agenda would prevail more broadly within Europe. Discussions with
some of Europe’s leaders involved in the euro crisis leave me with the impression that this
political agenda played some role.27 Moreover, governments are complex institutions. The
arrangements underlying the European social model —Europe’s economic system, which
combines a m arket economy with strong systems of social protection and often a more active
engagement of workers in economic decision -making than characterizes America’s
“shareholder capitalism”28—often have the least support from each count ry’s finance
ministry, the true architects of the programs imposed on the crisis countries. Perhaps the
finance ministries see this as an opportunity to do abroad what they cannot do at home.

Finally, many have argued that there is an element of vindictiv eness, almost anger —at least
in the conditions imposed on Greece —at the seeming defiance of its leaders, such as when
they turned to a referendum to assess popular support for the programs being imposed (see
chapter 10 ). It is ha rd to believe that responsible officials in the eurozone would make an
entire nation suffer simply because they disagree with a country’s choice of leaders, or that
they would impose conditions they believed might not be in the best interests of the countr y
out of spite. Yet the tone of some of the discussions has left the impression that this in fact
may have been the case.

SOLIDARITY AND COMMON ECONOMIC UNDERSTANDINGS

83
When a group of countries shares a common currency, success requires more than just go od
institutions. (What those institutions are will be discussed extensively in later chapters.) For
reforms to work, decisions have to be made, and those decisions will reflect the
understandings and values of the decision -makers. There have to be common u nderstandings
of what makes for a successful economy and a minimal level of “solidarity,” or social
cohesion, where countries that are in a strong position help those that are in need.

Today, there is no such understanding, no real sense of solidarity. Ge rmany says repeatedly
that the eurozone is not a “transfer union” —that is, an economic grouping in which one
country transfers resources to another, even temporarily in a time of need. Indeed, just as the
years since the onset of the crisis have led to eco nomic divergence among member states,
they have also led to a divergence in beliefs.

Of course, the leaders of the eurozone point to their repeated “successes” in reaching difficult
agreements. Compromise is the essence of democracy, they rightly argue, a nd the process is
slow. But sometimes compromises can be self -defeating, lacking the minimal level of
coherence necessary to achieve economic success. What leaders of the eurozone boast about
is more normally described as muddling through. It is possible t hat this compromise path
could continue, at least for a few years. At each point, the afflicted country may say: “Having
invested so much to stay in the euro, surely it will pay us to do the little more that is being
asked of us —even if it prolongs and dee pens the depression.”

In reasoning so, they fly in the face of the basic economic principle of letting bygones be
bygones.29 They compound past mistakes with further mistakes. Each of the parties grabs at
straws, looking for con firmation of the success of the program.30
Governments in the afflicted country do not want to tell their citizens that they have suffered
in vain. Those in government at the time of a decision to leave the currency know there will
be turmoil, and know that there is a large chance that in the aftermath they will be thrown out
of office. They know that regardless of who is actually to blame, they will bear the brunt of
the criticism if things do not go well. Thus, all around, there are s trong incentives not only to
muddle through but also to claim victory on the basis of the weakest of evidence; a slight
decrease in unemployment, a slight increase in exports: any signs of life in the economy are
now grounds for claiming that austerity pro grams are working.

84
And eventually, the recessions will come to an end. They always do. But the success of an
economic policy is to be judged by how deep and long the downturn before the recovery,
how much suffering, and how adverse the impacts on future economic performance. In these
terms, no matter how Europe’s political leaders try to paint a rosy picture on the programs
they have imposed on the crisis countries, they are a failure.

There have been some reforms in the eurozone, and they are justly celebrated. The European
Stability Mechanism, a new EU institution funded by bond sales31 and capital from eurozone
countries, lends to countries in trouble and has helped recapitalize Spain’s banks. But some of
what has been agreed to so far is another halfway house, constructed such that it may be
worse than nothing. We will explain in chapter 8 how current reforms in the banking system
may actually exacerbate the problem of economic divergence noted earlier.

THE UNDERLYING PROBLEM: MARKET FUNDAMENTALISM —IDEOLOGY
RULES

The problem is not only the lack of broad consensus as to what is required to ensure the
healthy functioning of an economy and the eurozone. The problem is that Germany has used
its economic dominance to impos e its own views, and those views are not only rejected by
large parts of the eurozone but also by the majority of economists. Of course, in some areas —
like seeing the coming of the 2008 crisis —the majority of economists did not do well. But
later in this b ook, I explain why they were especially right about the effects of austerity.32

Market fundamentalism, to which we referred earlier, assumed that markets on their own are
efficient and stable. Adam Smith, often viewed as the god father of this perspective, actually
argued to the contrary: that there was an important role for government. Research in
economics over the past half -century has shown that not only is there a presumption that
markets are not efficient and stable; it has also explained why that is so and what
governments can do to improve societal well -being.33 Today, even market fundamentalists
(sometimes also referred to as “neoliberals”) admit that there is a need for government
intervention t o maintain macro -stability —though they typically argue that government
interventions should be limited to a rules -based monetary policy focused on price stability —
and to ensure property rights and contract enforcement. Otherwise, regulations and
restrictio ns should be stripped away. There was no economic rationale for this conclusion —it

85
flies in the face of a huge body of economic research showing that there is a need for a wider
role for government.

The world has paid a high price for this devotion to the religion of market
fundamentalism/neoliberalism, and now it’s Europe’s turn. In later chapters, we will see the
role that these misguided ideas played in shaping the structure of the eurozone; in the design
of policy responses to the crisis as it evolved and to the imbalances and distortions that arose
before 2008. The eurozone embedded many of these neoliberal ideas into the currency’s
“constitution” —without providing for enough flexibility to respond to changing
circumstances or revised understandings of how economies function. As a result, the
European Central Bank focuses only on inflation —even in times of high unemployment.

The belief that markets are efficient and stable meant, too, that the ECB and central banks
within each of the member countries studiously avoided doing anything about the real estate
bubbles that were mounting in several of them in the early to mid -2000s. Indeed, a basic
principle of the eurozone was that capital could move easily across borders —even when the
money was being used to create real estate bubbles. But, of course, in the ideology of market
fundamentalism, markets do not create bubbles.

I recall in the midst of the Spanish real estate bubble —and it should have been evident to
anyone that there was a bubble —suggesting to senior people in Spain’s central bank that they
take actions to try to dampen it. As is now evident, the risks to the economy of the bubble
breaking were enormous. The response bordered on perplexity: Was I suggesting that the
governm ent was smarter than the market?

Central bankers with a strong belief in free markets had a common mantra, beginning with
the efficiency and stability of markets: one can’t tell for sure whether there is a bubble. Even
if there were a bubble, the only pol icy instruments that are available could do little about it
and/or would distort the economy. And it is much better to simply clean up the mess after the
bubble breaks than to distort the economy on the basis of a worry that there might be a
bubble. These beliefs predominated in spite of the fact that the 1990s East Asia crisis had
shown that private -sector misconduct —not that of government —could bring on an economic
crisis.

86
Beliefs about how economies function matter a great deal, and it should not be a su rprise that
the outcome of an economic project so influenced by flawed concepts would fall short of
expectations. However flawed its origins, the euro might have worked had certain details
been gotten right. But even this lack of attention to detail can pa rtly be explained by the
ideology, which held that market forces ruled , that they prevailed, whatever the institutional
arrangements, provided that markets were given enough scope to do their magic. Ideology led
to the belief that with free mobility of lab or and capital, economic efficiency would be
ensured. We’ll see later why, without common deposit insurance in the banking system
(where a single entity insures the deposits throughout the eurozone) and without some system
of shared debt, free mobility of labor and capital ensure that economic efficiency will not be
obtained.

HINTS AT A DEMOCRATIC DEFICIT

While, as we have noted, neoliberal views predominated in many finance ministries and
central banks, they were far from universally shared, even within the very same countries
where they had sway over finance ministries. Within all countries, there are differences in
views about how the economy works, and neoliberalism is strongest in finance ministries and
treasuries and weakest in labor and education mi nistries. Indeed, the European social model,
with its strong systems of social protection, is well accepted throughout the region.

Within democracies, the particular perspectives of finance ministries and central banks
should be and typically are checked and tempered; but given the structure of decision -making
within supranational bodies, like the EU and the eurozone, such tempering is much less
apparent. Within the current structure of the eurozone and the EU, and especially as the crisis
countries’ power over economic decision -making is increasingly circumscribed and delegated
to the Troika, the perspectives of finance ministries and the ECB have come to dominate.

Both the structural reforms and macroeconomic adjustments were viewed as economic
programs, to be designed by experts from finance ministries and the ECB. But these
programs affected almost every aspect of society in fundamental ways. For instance, when
the programs were being designed for Greece and the other crisis countries, the labor
ministries were often not meaningfully involved as provisions related to labor markets and
unions were being formulated. Europe might pretend that, in the end, everyone was

87
consulted; after all, the program only went into effect if it was approved by the relevant
country’s parliament. But that approval was given as if a shotgun was held to their head: it
was a yes or no, typically with a short deadline, and in the background hovered the reality
that a no vote would plunge the country into a deep crisis.

THEORIES OF REFORM

One of the related failures of neoliberalism was the assumption that since the perfect markets
model was the ideal toward which we should strive, any “ref orms” that moved us in the
direction of that model were desirable. But more than a half a century earlier, that idea had
been discredited in what came to be called the theory of the second best, pioneered by Nobel
Prize –winning economist James Meade, my Co lumbia University colleague Kelvin
Lancaster, and Richard Lipsey.34 They showed that removing one distortion, in the presence
of other distortions, could even make the economy worse off. For instance, in the absence of
good risk markets (where one can buy insurance for all the risks that one confronts at
reasonable prices), reducing trade barriers often leads to greater risk; the greater risk induces
firms to shift production to activities that yield lower returns but are safer, a nd the net effect
is that everyone can be worse off, in marked contrast with situations where risk markets are
perfect.35

Other examples of second -best economics have played an important role in the failure of
Europe: Free mobil ity of capital might make sense if there were perfect information. Money
would then flow from low -return uses to high -return uses. When a country goes into a
recession, money would flow in, to help it out. Capital flows would be countercyclical —
increasing in weak times, diminishing in good times, offsetting the business cycle and
helping to stabilize the economy. The actual evidence is to the contrary. And the reason is
that capital markets are rife with imperfections. Every banker knows that you don’t lend to
someone who needs the money. That’s why capital market integration has often been
associated with an increase in economic volatility —the flows are pro -cyclical and exacerbate
economic fluctuations. More generally, around the world, capital has been flo wing from poor
countries, where capital is scarce, to the rich —exactly the opposite direction predicted by
neoliberal theories. In chapter 5 , we’ll examine other reasons that free capital flows —in our
second -best world —have contr ibuted to divergence, with the rich countries in Europe getting
richer at the expense of the poor.

88

AN ALTERNATIVE WORLD IS POSSIBLE

Europe faces a choice. There are alternatives to the current structures and policies. It could
make the reforms to the eurozone structure as well as the eurozone policies suggested in this
chapter (and further elaborated in chapt er 9), giving the euro a fighting chance of working.
These reforms begin from the premise that the euro is a Europe -wide project, and that it
requires fundamental reforms in the structure and policies of the eurozone. The problems
were collectively created. The only solution is a collective solution.

The reforms are based on different economic understandings than those that currently
underlie the structure of the eurozone. They are designed to promote convergence and include
a common b ank deposit system throughout the eurozone and some form of common
borrowing, such as the Eurobond.

These reforms recognize that austerity on its own does not bring growth and that there are
policies that could and would do so more quickly, and with less pain restore prosperity to the
afflicted countries. The adoption of these policies requires a modicum of solidarity within the
eurozone.

Another alternative is a carefully designed end to the euro as it exists today, perhaps with the
exit of a few countri es, perhaps with the breakup of the eurozone into two or more currency
areas. The breakup will be costly. But so, too, will staying together —without making the
necessary reforms. The current strategy, muddling through, is enormously costly. Neither is a
pleasant alternative.

The euro is often described as a bad marriage, and at various places in this book I will make
use of that metaphor. A bad marriage involves two people who never should have been joined
together making vows that are supposedly indissolu ble. The euro is more complicated: it is a
union of 19 markedly different countries tying themselves together. When a couple in trouble
goes for marriage counseling, old -style counselors would try to figure out how to make the
marriage work, but a “modern” one begins by asking the question: Should this marriage be
saved?

89
The costs of dissolution —both financial and emotional —may be very high. But the costs of
staying together may be even higher. One of the first lessons of economics is that bygones are
bygo nes. One should always ask: Given where we are, what should we do? In asking what
Europe should do, it does little good to opine, “They should never have married.” It is wrong,
too, to ignore the emotional bonds that have been created in the years of marri age. But still,
there are circumstances where, taking into account the history, it is better to part ways.

Many have worried that the end of the euro would mean turmoil in Europe and in global
financial markets, exacerbating the problems that Europe alrea dy faces. That may in fact
happen, but it is not necessary: there are ways to end this marriage smoothly, without trauma,
and I lay out one such path in chapter 10 .

If the eurozone chooses this path or is driven to it, dissoluti on does not require a Europe
where each country has its own currency. Several may share the same currency —perhaps the
countries of northern Europe or perhaps the countries of southern Europe. But the 19 -nation
eurozone, slated for even more enlargement, pe rhaps should be thought of as an interesting
experiment —like so many other experiments of monetary arrangements, like the European
Exchange Rate Mechanism (ERM) that preceded it from 1979 to 1999, and which attempted
to keep exchange rates between members of the ERM within a narrow band.36
There is one more alternative, which I sketch out in chapter 11 , the flexible euro , a monetary
arrangement whereby each country still trades in euros, but a Greek -euro may not exchange
on par with a Cypriot -euro or with a German -euro. For those invested in keeping the flame of
monetary union alive, the flexible euro provides a good way forward. It recognizes that there
is not now enough political solidarity and broad co nsensus about economic fundamentals to
undertake the reforms needed to make a single currency work; but there is enough common
understanding and too much political solidarity to let the idea of a common currency simply
go. A flexible euro builds on the acc omplishments and successes of the eurozone, but it is
based in reality. Without using these terms, and without full consciousness of the
implications of what they were doing, Europe has already partially created such a system (on
a temporary basis) in Cypr us and in Greece.

The long -term ambition of the flexible euro (or of the system of multiple European exchange
rates described previously) may be to eventually create a single currency, a full monetary
union. But sequencing and pacing is crucial. In the early stages of integration, Europe seemed

90
to have recognized this: the European Coal and Steel Community (founded in 1952) only
gradually evolved into the Europ ean Union.

Europe went too fast with full monetary union, without ensuring that the changes necessary
for the success of a monetary union had been made. If Europe is truly committed to monetary
integration, those changes can occur, though it is likely to be years or decades before that
happens. The flexible euro keeps the concept of a single currency front and center but creates
a framework with sufficient flexibility that there is a prospect that it could actually work —
that is, rather than leading to the depressions associated with the current regime, it would
restore full employment37 and high growth. When solidarity among the European partners
increases and the other institutions and conditions that are required to make a singl e-currency
system work are put into place, the bands within which the different euros fluctuate can
gradually be narrowed —to the point where there is only a single currency.

URGENCY

It will not do to say, Yes, we know we need a banking union (an important reform discussed
later in this book), but we must construct it carefully, and that will take years. These will be
years during which suffering mounts, years during which irreversible damage occurs, years
during which the promises of the European project are further dashed. In my mind, the
consequences of such a course are barely distinguishable from that of muddling through,
keeping open the hope of reform in the future to ensure that the euro will not fall apart, but in
ways that inflict unconsci onable harm on the citizens of countries in trouble.

In short, Europe should move in one of two directions: there should be “more Europe” or
“less Europe.” This means a choice: (a) implementing the reforms that would make the euro
work for all of Europe . Doing so would require changes not only in how the eurozone works
but in the creation of more economic integration —for instance, a common deposit insurance
scheme for all of Europe. These changes are hardly revolutionary —elsewhere outside Europe
they have worked —and the role of the “central” authority could still be much less than it is
across the Atlantic in the United States; but it would be far more than it is today in the

91
eurozone. Or (b) scaling down the currency project. This could be done in a variet y of ways
described in later chapters. It could be done, for instance, with the exit of a just a few
countries —I will explain later why the easiest, least costly way, would be for Germany to
exit. Alternatively, and at a greater cost, it could be done with the exit of some of those in the
“periphery.” A third alternative would be the formation of two blocs using a northern – and a
southern -euro. A fourth approach is the flexible euro that I suggest in chapter 11 . But the
current ha lfway house is unsustainable, and attempts to sustain it by muddling through will
lead to untold economic, social, and political costs.

A persuasive case can be made that the best course from a purely economic/technocratic
perspective is the first, creati ng a eurozone that works. As a political forecaster, I would,
however, place my bets on a course of muddling through, doing the minimum set of reforms
that prevent the collapse of the euro but do not allow for a true recovery, at least not any time
soon. O ne might call this course the course of brinkmanship, giving the countries enough
assistance to maintain their hope but not enough to support a robust recovery. But the danger
of brinkmanship is that one sometimes goes over the brink.

If the analysis of this book is correct, the euro crisis is far from over. Greece will stay in
depression. It will not be able to pay back its debt. Germany may pretend otherwise, saying
that the debts have only to be “reprofiled” —that is, repayments stre tched out over decades.
But such charades are no healthier than any other hypocrisy. The eurozone will be hit by
other shocks, and the weakest countries again may be thrown into crisis —there simply isn’t
enough flexibility within the eurozone, as currently constituted, for the eurozone to work for
the weakest. And the eurozone itself is likely to have very slow growth at best.

The euro was always a means to an end, not an end in itself. Monetary arrangements come
and go. The great achievement of the post –World War II era, the Bretton Woods monetary
system, lasted less than three decades. First and foremost in our minds should be the ultimate
objectives: shared prosperity within Europe and closer economic and political integration.
The monetary union increas ingly appears as a well -intentioned detour in the attempt to
achieve those loftier goals.

There are alternative and better ways of fostering European political integration than the
monetary union, which, if anything, has actually undermined the entire Eur opean project. The

92
best way forward requires creating a shared understanding of basic economics that goes
beyond the market fundamentalism that has informed the eurozone project to date. It will
require greater solidarity —of a different sort than the commo n commitment to blindly follow
poorly designed rules that virtually guarantee depression and divergence.

The current path should be viewed as unacceptable. Europe need not abandon the euro to
save the European project of closer integration —a project that is so important not only for
Europe but for the entire world. But at the very least, there is a need for more fundamental
and deeper changes than are now under discussion. But if those deeper reforms cannot be
made —if they seem politically infeasible, beca use there is a lack of solidarity and/or of
common understanding of what is required for a common currency to work —then the more
fundamental question of the euro itself will have to be revisited.

2
THE EURO: THE HOPE AND THE REALITY

The euro was founded with three hopes: (1) that it would bring Europe ever closer together,
and was the next step in Europe’s integration; (2) that the closer economic integration would
lead to fa ster economic growth; and (3) that this greater economic integration and the
consequent greater political integration would ensure a peaceful Europe.

The founders of the euro were visionaries who tried to create a new Europe. They were
argonauts in uncha rted waters, travelling where no one had ever been. No one had ever tried a
monetary union on such a scale, among so many countries that were so disparate. So it is
perhaps unsurprising that matters turned out so different from what these visionaries must
have thought.

I shall argue in this chapter that even with the best -designed euro project, the benefits of a
single currency would have been more limited than its advocates claimed, that its impact on
overall economic integration was likely to have been a mbiguous, and that one should not
have been surprised that the euro was more divisive than unifying —thus setting back political

93
integration. The very reason that the euro was an incomplete project was the reason that it
was likely to prove divisive. Far fr om being an important step in the creation of a united
Europe that would play a critical role in today’s global economy, it should have been
expected that the euro would have an opposite effect.

Political integration, like economic integration, was not just an end in itself but a means to
broader societal objectives —among which was strengthening democracy and democratic
ideals throughout Europe. I conclude this chapter by observing that the constr uction of the
euro has instead increased the perceived democratic deficit in Europe, the gap between what
Europe does and what its citizens want.

We have commented repeatedly on the link between politics and economics. As we have
noted, one of the reasons for the failure of the eurozone is that economic integration has
outpaced political integration. The hope was that the politics would catch up with the
economics. But as divisiveness and the democratic deficit has grown, the likelihood that that
will happ en has diminished. The euro was born with great hopes. Reality has proven
otherwise.

THE CASE FOR THE EURO

Those strongly supportive of the euro make a few points —points I’ve encountered repeatedly
in the years I have worked with European leaders, politi cians, and economists.

A UNITED EUROPE WOULD BE MORE INFLUENTIAL ON THE WORLD STAGE

Euro supporters observe that successful large countries, like the United States, share a
common currency. It follows, in this reasoning, that if Euro pe is to play a role on the global
stage similar to the United States, it, too, must share a common currency. Could one imagine,
they ask, an America with multiple currencies? Many Europeans, noting that if the countries
of Europe were united, Europe would be one of the two largest economies,1 worry that
Europe does not pull the weight it should in the global economy, simply because it is
politically divided.

94
But this begs several critical questions: What are the prerequisites fo r playing the kind of
global role that the United States plays? Will having a monetary union move Europe closer to
attaining those conditions? Is having a monetary union necessary for achieving such a goal?
And how important is it for Europe to play that r ole?

The counterargument

In earlier centuries, the ability to exercise “power” on the global scene mattered a great deal.
The wealth of nations depended to a large extent on military power. The conquest of colonies
was how a relatively small island, Great Britain, became a dominant global power.
Fortunately, we have a new balance of power that greatly circumscribes the exercise of
military power. Even when a country wins a war, its ability to receive the spoils of war are
limited. For example, America n oil firms may receive slightly favorable access in Iraq
because of the war, but the cost of the war far outweighed any possible benefits.2 Even the
United States, which spends an order of magnitude more on its military than any other
country in the world, cannot impose its will on others under the new rules of the game. Its
attempt to do so in Iraq, against enemies with a small fraction of the population and resources
of the United States, has been thwarted. It could not halt Ru ssia’s attacks against Ukraine.
Whether a united Europe would have changed the picture much is arguable —and at the very
least, if Europe were to pursue such influence, it would require massive increases in military
spending.

If there is European consensus , Europe’s influence will be heard —even without a monetary
union

Conversely, if there were massive increases in military spending and agreement about
military objectives, then even without full political unity, the weight of Europe would be
larger, but as in the case of the United States, hardly decisive. The problem is more that it is
difficult to reach a consensus about military objectives: another aspect of the diversity across
Europe. With Germany so strongly dependent on Russian gas, it might be expec ted to be
more reluctant to support strong measures against Russia.3

The world would not have been a better place if the UK, Poland, and others who joined the
“coalition of the willing” in support of America’s war against Iraq, in violation of

95
international law, had had enough clout within a “united” Europe to force Europe as a whole
to join in that war.4 If there had been unanimity among the European countries, then of course
their united view would be heard more loudly. But the lack of political integration is not the
source of the problem: it is the lack of consensus. If there had been a consensus, there are
already the institutions within Europe that would have allowed coordinated action and a
coordi nated effective “voice.” In this perspective, Europe’s influence can and will be heard in
those arenas where there is a European consensus.5 The major challenge in enhancing
Europe’s influence is to strengthen common understandin gs; if, as this book argues, the euro
leads to more divisiveness, then the euro is in this respect counterproductive.

The role of rules

What decisions a united Europe might take would, of course, depend on the political rules
that de fined the union. If there had to be unanimity among the countries within Europe, then
in the absence of a broad consensus about policies, the likely result is gridlock. If the political
system gave disproportionate power to Europe’s corporate interests, wh at Europe would
“bargain” for in trade agreements would be rules that advance those corporate interests.
While those interests would like to see a more united and powerful Europe, it is not obvious
that the potential outcomes would serve the interests of t he citizens well.

Greater power for a united Europe would translate into greater well -being for European
citizens only if the political system was truly democratic. There are good reasons to be
concerned about this, given the current political structure o f Europe.

THE EURO AND PEACE

The second argument for more political integration focuses on the role that the EU has played
in sustaining peace within the core of Europe. Given the destruction of the two world wars of
the previous century, it is understan dable why this should be of paramount importance. Some
observe the absence of war within the core of Europe over the past 70 years and give the
European Union credit. That may well be the case, though there are many other changes that
have occurred as well —the creation of the UN, nuclear deterrence, and changes in attitudes
toward war. Our question, though, is a narrower one: There is no evidence that sharing a
single currency, or the closer integration resulting from sharing a single currency (if that

96
actually happened), would reduce the probability of conflict; no evidence to suggest that it
would make a difference either directly or indirectly. Even supposing that adopting a
common currency promotes integration, it’s not clear that, where economic integra tion and
increasing peace coincide, the former is the cause of the latter. This book will argue that the
currency union may actually run counter to the cause of greater economic integration.6

THE EURO AND EUROPEAN IDENTIFICATION

There is a quite different set of arguments for a single currency, perhaps better reflecting the
political drive for it: Every day when individuals use the currency, they are reminded of their
identity as Europeans. As this identity gets fostered and str engthened, further political and
economic integration might be possible. The importance of this has almost surely been
diminished as we have moved to electronic money and the use of debit and credit cards.
Young people seldom make use of those funny pieces of paper we call cash.

But it should have been clear at the onset that such psychological benefits, if they exist,
would be overwhelmed if the euro failed to deliver on its main promise of furthering
prosperity. Indeed, if it actually led to worsened eco nomic performance, one might have
anticipated a backlash, not just against the euro but against the entire European project.

ECONOMIC INTEGRATION

The previous section explained why the simplistic arguments for the euro —that it would lead
to a more powerful and influential Europe through a more united Europe and that it would
enhance the ability to sustain peace —are unpersuasive. Here I take a broad perspective on
economic integration, explaining why the euro (by itself) was unlikely t o have promoted the
kind of economic integration that would enhance growth and societal welfare, and why it
should have been expected that the euro might actually impede further economic and political
integration.

TRADITIONAL ARGUMENTS FOR THE BENEFITS OF ECONOMIC INTEGRATION

There is a long -standing argument that closer economic integration would lead to faster
economic growth, based on the idea that larger markets lead to increases in standards of

97
living as a result of economies of scale (that is, unit costs of production decrease as the scale
of production increases) and taking advantage of comparative advantage (that is, there are
efficiency gains from having each country specialize in the country’s relative strengths).

These notions date back to the late 18th and early 19th centuries, in the works of two of the
great classical economists, Adam Smith7 and David Ricardo.8 But there are several flaws in
applying Smith’s and Ricardo’s analyses of large ly agrarian 18th – and early 19th -century
economies to Europe at the beginning of the 21st century. First, tariff and trade barriers are
already low; the law of diminishing returns suggests that the relative benefits of further
reductions may be fairly smal l. Most importantly, there is already free movement of goods,
labor, and capital within the EU: the euro is irrelevant for this analysis.

Secondly, Smith and Ricardo ignored the benefits of tailoring policies, including regulations
and the provision of pu blic goods,9 to local differences in tastes and preferences. Some
societies may prefer more stability and better systems of social protection, and greater
expenditures on public education and health; others may be more committed to preserving
existing ineq ualities. Greater economic integration —or, I should say, certain forms of
economic integration —may, as we shall see later, impede the ability of different countries to
realize societal well -being by advancing their own conceptions of what the state should do
and how it should do it.10 In the days of Adam Smith and David Ricardo, the economic role
of the state was very limited; today, it is far more important —partly because of changes in
the structure of the economy itself, and par tly because increases in standard of living have led
some societies to demand more of these collective goods provided by government.

Indeed, advances in our standards of living largely result from our creation of a learning
society11—of advances in technology and knowledge —which themselves are in the nature of
public goods, goods that have to be collectively provided: all individuals can benefit from
such advances.12 Markets by themselves will not result in efficient levels of in vestment in
research and learning; they may not even result in learning and research going in the right
direction. There will be too little basic research and too much research figuring out how to
increase the market power, including that derived from pate nts.

I stress these changes in our economy and our economic understanding partly because they
are at the root of the failure of the euro experiment, which was influenced by ideas about the

98
functioning of the economy that, even as the e uro was being designed, were being discredited
and were badly out of date. In the world of Smith and Ricardo, there was little role for the
state—though, as I have said, even Smith recognized that there was a far greater role than his
latter -day devotees. In their world, since there was little need for collective action, it would
have made little difference whether the collective action that was undertaken was done at the
level of the nation -state or the European -wide level. Differences in views about what the
government should do or how it should do it, too, would not have mattered much.
Today, they matter a great deal. That’s why today, those in one part of the eurozone, such as
Greece, are so unhappy about being told what to do by others with different vi ews of the
nature of society and the role of government; and with close economic integration, they can
even be significantly affected by what the governments of other eurozone countries do —
especially when, as in the case of Germany, government decisions ha ve major effects on
smaller countries. As we shall see in later chapters, Germany’s decision to constrain wages
was a form of competitive devaluation that disadvantaged other countries in the eurozone,
especially those with less pliant workers.

BENEFITS A ND COSTS OF INTEGRATION WITH COLLECTIVE ACTION

If collective action is, today, far more important than it was in Smith’s and Ricardo’s day,
differences in views about what the state should do can be, in turn, of first -order importance.
This has two import ant implications —one that Europe has recognized, the other which it has
not. The first is the principle of subsidiarity discussed earlier: public decisions should be
taken by the lowest level of authority possible. Decisions about local highways, local sch ools,
local police and fire departments, even the local environment should be made by local
communities, not by national or supranational authorities. The problem is that there are often
spillovers from the action of one local community (or one national go vernment) to others, in
which case there needs to be at least some coordination and some actions taken by higher –
level authorities.

At the creation of the euro, there were worries that with the euro, there would be significant
externalities —instances in p articular where the action of one country had adverse effects on
others. In setting the rules and regulations governing the euro, they had thought that they had
focused on constraining the most important spillovers. They had not.

99
The externalities upon which the euro’s designers focused arose when countries borrowed
excessively. If such borrowing was somehow “monetized” (converted to money by the
central bank), there would be inflation, and Germany had had a long -standing concern about
inflation. They to ok pride that the Bundesbank (their central bank) had maintained tight
control over their money supply, and that Germany for decades had not faced high inflation.13
They were worried that in giving up their own central bank and j oining others, some of whom
had not demonstrated such discipline, that would no longer be true. That is why the countries
that belonged to the euro had to commit themselves to low levels of deficits and debts.

The obsession with deficits was, however, lar gely a matter of pure ideology: there is little if
any evidence that such deficits and debts (at least at moderate levels —levels still
substantially higher than the 3 percent deficit/GDP limit to which Europe agreed) would have
significant spillover effect s to others .

On the other hand, wage policies such as that of Germany, where until recently there was no
minimum wage and in which there was a concerted effort to lower wage levels in the 1990s
to make the economy “more competitive,” do have significant s pillover effects. Such policies
are, as I explain in chapter 4 , another version of competitive devaluation, or “beggar -thy-
neighbor” policies that played out so disastrously in the Great Depression. With the “fixed
exchange rate” of the euro, Germany couldn’t lower the value of its currency. But it could
lower its cost of production by enacting policies that lowered wages. For a variety of reasons,
these are policies that Germany could undertake much more easily than could other co untries
of the euro, which made them particularly attractive to German policymakers as instruments
for gaining an advantage relative to the country’s neighbors. Sadly, the creators of the euro
paid absolutely no attention to this far more important externa lity.

The second implication was that if there were significant differences in economic structures,
values across countries, or views about the functioning of the economy, the scope for
welfare -increasing collective action at the European -wide level would be lim ited. Consider
the simplest task of a central bank —setting interest rates to balance the risk of inflation
versus unemployment. If the circumstances of the countries for which the central bank is
responsible are different, then a policy that might be appro priate for a country fighting
inflation would be totally inappropriate for one worried about unemployment. Sharing a
common currency and a central bank —a shared public good —could be a disaster. A

100
democratic compromise might be bad for both: unacceptable i nflation in one, coupled with
unacceptable unemployment in the other.

But even if the economic structures across countries were the same, views about the
appropriate policy course could differ absent a broad agreement about how the economy
functions. Peop le in one country might believe that if the unemployment rate drops below
some threshold, inflation would break out. Such a country would want the unemployment
rate to be pushed down to that level but no further. Other countries might hold that one could
push the unemployment rate down further. To put a floor on the unemployment rate would
impose unacceptable costs on workers. To force countries with such differing perspectives to
accept the same policy would be foolish. Again, compromise would leave both u nhappy.

Finally, even if the economic structures were the same, and their understandings of how the
economy behaves were the same, as we’ve seen, different countries could have different
values. One might be more concerned about inflation and its effects on bondholders, the other
about unemployment and its effects on workers. These different sets of values would imply
quite different monetary policies.

In each of these instances, unless one could show a compelling reason for the countries to
have the same policies —to have the shared currency —it would seem to make little sense to
do so. There are large costs, and these costs have to be compared to the benefits.

THE MULTIPLE ASPECTS OF ECONOMIC INTEGRATION

The benefits of integration depend on the form of integration —and there are many different
forms of economic and political integration. This multiplicity is already evident in Europe.
There is free migration among many but not all of the European countries. Within the
Schengen area, individuals can move f reely practically as if there were no borders at all.14
The Schengen area includes most of the EU countries, but not the UK and Ireland, and
includes some countries that are not part of the EU, namely Iceland, Norway, and
Switzer land.15 With the migrant crisis, the boundaries across which free migration should be
allowed are being debated —and even what should be meant by free migration.

101
There is a free trade area. Switzerland, Norway, Lichtenstein, and Iceland are part of the
European Free Trade Association but not of the EU. There are courts that address disputes
between, say, Iceland on the one hand and EU members (like Netherlands and the UK) on the
other. This court, the European Free Trade Associati on Court, ruled that Iceland did not have
to compensate UK and Dutch savers after the Icelandic banks in which they had put their
money went bankrupt, beyond the amount that was in the deposit insurance fund. There are
courts, too, that rule on human right s issues anywhere in Europe (for example, the European
Court of Human Rights). The EU is unusual in having taken some forms of integration quite
far—and yet gone slowly in others. For instance, as we have noted, the EU central budget —
analogous to the feder al budget of the United States —is very limited, only about 1 percent of
EU GDP, with the largest share of the funds going to provide agricultural subsidies.16

There is a rich agenda of programs that could en hance economic and political integration.
The Erasmus program, which facilitates students studying in other European countries, is an
example of a program that strengthens the identity and integration of the continent. An EU –
wide tax on high incomes, to be used for redistribution, would be another important step in
furthering economic integration and enhancing EU economic performance by addressing the
region’s increasing inequality. (We will discuss this further in later chapters.)

The European integration project saw integration being accomplished in a step -by-step
fashion, gradually, over a long period of time. This book is about only one such step —what I
have described as a misstep: the creation of the euro, a single currency, done prematurely
before the requisite conditions were satisfied, and in ways that have pulled Europe apart.

DOES SHARING A COMMON CURRENCY IMPROVE WELL -BEING AND PROMOTE
FURTHER INTEGRATION?

The previous section explained that there are many different forms of economic integration,
and that in some instances, closer integration, of at least some forms, may not be desirable.

Close economic integration can be achieved without sharing a currency. The United States
and Canada have had a free trade agreement since 1988. Cana da, too, has, I believe, benefited
from not sharing a common currency with its southern neighbor. Currency flexibility
strengthened its ability to adapt to the multitude of shocks that a natural resource –based

102
economy inevitably faces. The flexibility of i ts currency played an important role in enabling
exports to substitute for government spending as Canada put its fiscal house in order in the
early 1990s.

Some of the countries in the EU are members of the eurozone, but many (Denmark, Sweden,
UK, Bulgaria , Croatia, the Czech Republic, Hungary, Poland, and Romania) are not. Sweden,
for instance, has grown faster than almost all the countries of the eurozone, and later chapters
will argue that its success is because Sweden is outside the eurozone. Chapter 3 will explain
that the eurozone as a whole has been performing more poorly than those countries in the EU
that are not part of the eurozone —and I believe that the single currency is one of the
important reasons that this is so.

HOW THE EURO MAY DIRECTLY IMPEDE ECONOMIC DIVERSIFICATION

Among the architects of the euro, there appeared to be simply a presumption that sharing a
common currency would promote every aspect of economic integration. There was no
general theory upon which the advocates of monetary union could draw, not even historical
experiences that they could cite. There had never been an experiment quite like this.

Having a common currency eliminates one major source of economic risk —the risk of
changes in the exchang e rate.17 Exchange -rate risk is one of the important risks that firms
have to manage. How they manage that risk —both through decisions in financial markets and
about the structure of production —can in theory have important effect s on the extent of real
economic integration, including diversification of production throughout the region. It turns
out that the establishment of a currency area (such as the euro) may actually lead to greater
concentration of economic production in a fe w countries within the area. The hope, of course,
was otherwise: that having eliminated one important source of risk, firms would be more
willing to produce in different countries.

To understand the effects of changes in an exchange -rate regime, one has to understand the
variety of ways that firms cope with exchange -rate risks. One of the ways that firms manage
such risks in the short -term is through buying and selling foreign exchange forward, trading
in futures markets, “locking in” the exchange rate at the time a transaction is made. Thus, if a

103
firm in the United States is producing widgets to export to Canada in six months’ time, it
does not know what the value of the Canadian dollar (relative to the US dollar) then will be.
But it doesn’t really have to worry: it can sign a contract to deliver the goods in six months’
time with payment in Canadian dollars, and it can convert those future Canadian dollars now
into US dollars. There is, of course, a cost to this financial transaction (which can be viewed
as a kind of insurance against exchange -rate fluctuations). In well -functioning markets,
however, the cost of such insurance is relatively low.

But these mechanisms do not work very well for long -term investments, partly because the
necessary markets do not exist or have high transactions costs.

There is an alternative way of managing such risks: diversifying production across the
markets in which one transacts, in which one buys and sells. The American firm might set up
part of its p roduction process in Canada, and as it does so, America’s and Canada’s real
economy becomes more integrated. When a firm does that, the variability in its costs of
production and in its profits is reduced.

However, once there is a currency union, this arg ument for diversification of production no
longer applies. If there are advantages in concentrating production in one or a few locales, as
is often the case, then production may get more concentrated. It may move, for instance, to a
country with better inf rastructure, enabling the richer country with better infrastructure to get
an increasing share of production, enhancing their tax base and allowing them to invest in
even better infrastructure.

INTELLECTUAL INCOHERENCE WITHIN THE EUROPEAN PROJECT

In anal yzing the benefits of a single currency, one cannot escape a fundamental incoherence
in the European project: The design of the euro was predicated on a belief in well -functioning
markets. But with well -functioning markets, the costs of managing exchange -rate risks
should be low. With well -functioning markets, the realignments in exchange rates would
reflect only changes in fundamental information, information that is typically revealed
gradually. Thus exchange -rate adjustments would be slow and gradual. Ad justments in
exchange rates (prices) are, in turn, an important mechanism by which well -functioning
economies adjust to events that may affect one country differently than they affect another

104
(economists refer to such events as “shocks,” with no intimation that they are cataclysmic in
nature). For instance, an increase in the demand by China of the goods produced by Germany
and a decrease in demand for goods produced by Italy could easily be managed by an
increase in Germany’s exchange rate and a decrease i n that of Italy. This will enable Italy to
sell more, bolstering its economy.

There is a strong presumption then that taking away price adjustment mechanisms leads to a
more poorly performing economic system. When a group of countries choose to have a sin gle
currency, they effectively fix their exchange rates. They take away this adjustment
mechanism. That should imply a more poorly performing economy.

What should have underlain the design of the euro was a recognition of market failures and
imperfections; an acknowledgement of the lack of robustness of the standard competitive
model discussed earlier, which played such an important role in the “conception” of the
euro—slight market imperfections can lead to the system behaving differently than the way it
would with “perfect markets”; and an understanding of the theory of the second best
discussed in the previous chapter. Much of the high level of volatility we obse rve in exchange
rates is evidence of market irrationality and imperfections. At one moment, there may be
euphoria about the prospect of, say, America’s economy; shortly later, sentiment changes.

Had there been recognition of the limitations of markets, pe rhaps the founders of the euro
would have been more cautious in its creation, paid more attention to the details, and put
more emphasis on ensuring that the institutions that would have enabled it to work were
simultaneously put into place.

THE EURO: SOME ADVANTAGES EVEN IN WELL -FUNCTIONING MARKETS, BUT
A MAJOR RISK

There was, of course, a certain popular appeal to having a single currency. People could
travel from one country to another without exchanging currency. Exchanging currencies was
a bother —and often expensive. The fact that it was expensive should have said something
about the functioning of financial markets: the costs of exchanging currencies should be
extremely small, if markets actually functioned efficiently, as hypothesized in the standard
models.

105

But while transactions costs are an annoyance for travellers today, they are not economically
significant. Most transactions (both in numbers and value) are mediated electronically —
through bank transfers and debit and credit cards. The costs for computers to move from one
currency to another is negligible. (The prices charged by banks may be significantly larger,
again testimony to market failures that are pervasive in the financial system. But the
appropriate response is not to reconfigure entire currency arrangements but to regulate and
reform the financial sector.)

There is another kind of transaction cost that sharing a currency may reduce: the exchange –
rate risk going forward of longer -term investments that we discussed earlier in the chapter .
But these costs have had at best a second -order effect in major production and supply chain
decisions. China, for instance, has become integrally incorporated into the global supply
chain, in spite of exchange -rate risk as well as political and supply -side risks. Of course, if
the benefits of integration were small, then these costs might be an impediment; but by the
same token, the welfare losses (for instance, from increased costs of production) arising from
the lack of integration would also likely be small.

One economic risk totally overwhelms these small benefits. With flexible —fully or
“managed” flexible exchange rates —exchange rates can be realigned as circumstances
change. The adjustments may be daily or hourly or more infrequent. But they occur a nd are
typically small, and firms and individuals have learned how to cope easily with them —
sometimes with the assistance of financial markets.

But in the absence of these adjustments, the exchange rate eventually gets so far out of
alignment that it cann ot function.18 In the case of Argentina, which had fixed its exchange
rate in 1990 to the dollar, the misalignment became intolerable by 2001 —there were
interlinked currency, financial, and
debt crises that were very costly; but after the country abandoned the dollar peg, letting its
exchange rate fall by some 75 percent, and discharged the debt that had accumulated in the
era of its overvalued currency, it grew impressively: at the fastest rate, next to China, in the
world.19 So far, all the countries within the euro have stayed in but at a great cost.

106
In short, the economic argument for having a single currency is far from compelling. The
savings in transactions costs are not likely to be significant. The EU countries with differing
currencies had already experienced significant economic integration with the formation of the
European Union; we have seen how a single currency might, in some respects, even impede
integration, say, of production across the regio n. The modest benefits that do exist are
overwhelmed by the costs of the crises that so frequently arise as real exchange -rate
misalignments emerge.

ECONOMIC INTEGRATION OUTPACING POLITICAL INTEGRATION

Those outside of Europe have been deeply interested in its “experiment” in integration.
Europe’s earlier success as it eliminated barriers to the movement of goods, services, and
capital served as an example to be followed; its current problems arising from the euro serve
as a warning of integration gone aw ry. More broadly, Europe’s integration provides insights
for globalization in general. Globalization is nothing more than the closer integration of the
countries of the world —and nowhere has that integration been taken further than in Europe.
There is an o ngoing debate: What is required for globalization to succeed? What happens if
globalization does not work well? What are the benefits and costs, and who receives those
benefits? Who bears the costs? The successes and failures of Europe are seen as lessons for
both regional integration and globalization. The problems in achieving a successful monetary
union in Europe have dampened enthusiasm elsewhere, for instance in both Africa and Asia,
for this form of economic integration.

The fundamental insight to gl ean is that economic integration —globalization —will fail if it
outpaces political integration. The reason is simple: When countries become more integrated,
they become more interdependent. When they become more interdependent, the actions of
one country ha ve effects on others. There is thus greater need for collective action —to ensure
that each does more of those things that benefit the other countries in the union and less of
those things that hurt others.

Moreover, most policies have ambiguous effects: s ome individuals are made better off, others
worse off. With sufficient political integration, some of the gains of the winners can be
transferred to the losers, so that all are made better off, or at least no one is much worse off.

107
With sufficient politica l integration, those who lose in one policy reform can have the
confidence that in the next they will win, and thus in the long run, all will be better off.

There are thus two problems: in the absence of sufficient political integration, an economic
union lacks the institutions to undertake the requisite collective action to make the integration
work for all; and in the absence of sufficient solidarity, certain groups will almost surely be
made worse off than they would be in the absence of integration. In deed, part of the objection
to globalization has been that in some countries most citizens have actually been made worse
off, even if it has led to better overall performance as measured by GDP.20
In chapter 4 , we will explain the economic conditions necessary for a monetary union to
work. In focusing, however, on the economic conditions , economists have neglected the far
more important issues of the political and social conditions necessary for succes s. We note
the failure to put in place the institutions that would have enabled the monetary union to
work. But the failure to establish these institutions was not an accident. It was the result of a
lack of sufficient political commitment to the European project. In the absence of solidarity, it
is hard to have political integration, precisely because no one is confident that the system will
work for them. Conversely, when there is a high level of solidarity, then there will be more
confidence in collectiv e decision -making. With this higher level of solidarity, there will be a
greater willingness to give up more degrees of political sovereignty and to have greater
political integration. One is more likely to accept losses for oneself, if it contributes, in some
way, to the general well -being.

In the list of economic conditions necessary for success of a monetary union, perhaps the
most important is that there be enough economic similarity among the countries. When the
countries are economically very similar, it is also the case that political differences are likely
to be smaller and the policies will affect them all similarly. In such circumstances, creating
common political institutions —political integration —is easier.21 But when economic
circumstances differ markedly —when some countries are debtors and others creditors —then
political integration, including creating the political institutions necessary to make economic
integration work, becomes more difficu lt.

Having similar economic structures may make it more likely that two countries share
common beliefs, but it far from guarantees it. There is ample evidence that countries with
similar economic systems and at similar standards of living, at least today, can have quite

108
different beliefs (though many economic historians trace these differences back to differences
in economic structures in earlier times). Understanding the nature of these differences is
critical for assessing the kind of economic and politi cal integration that is desirable, or even
feasible.

What is required then is not only that they have similar economic structures but also similar
belief systems —beliefs about social justice and how the economic system works.

In the discussion in the fol lowing chapters, several sets of beliefs will play an important
role— including some of the beliefs that we discussed earlier in this chapter concerning what
makes for a good economy.

CONCEPTIONS ABOUT HOW THE ECONOMY WORKS

It is hard for an economic fe deration to work if the different members of the federation have
different views of the laws of economics —and there are fundamental differences in
conceptions about how the economy works among the countries of the eurozone that were
present even at the tim e of the creation of the euro, but which were then papered over. These
differences have impeded not just the formulation of appropriate programs in response to the
euro crisis but have meant that programs designed by (or acceptable to) Germany, the country
that has become the dominant power in the eurozone, have often been viewed as imposed on
those accepting them.

Of course, the crisis country has “voluntarily” accepted the terms, but it has accepted the
terms not because it believes that the “program” wi ll solve the problems but because not
accepting the terms would lead to intolerable consequences —including the possible departure
from the eurozone. And those in the eurozone, as well as many economic pundits, have been
successful in convincing the crisis countries that the departure from the euro would be
extraordinarily costly.

That those in the crisis country do not believe in the economic theory underlying the
“voluntary” programs has two consequences: the programs are unlikely to b e effectively
implemented, and they are likely not to be politically sustainable —especially if the programs

109
are less successful than promised. In chapter 3 , we will show that that has in fact been the
case—not only less successful than promised but even worse than some of the harshest critics
of the euro anticipated.
Perhaps the most obvious instance of such differences in conceptions of how the economy
functions is “austerity,” the belief that by cutting spending or raising taxes a country in
recession experiencing a fiscal deficit (an excess of spending over revenues) could be brought
back to health. Modern scientific economics has refuted the Hooverite economics I discussed
in the last chapter. The point I make here, though, is d ifferent: it is difficult for a group of
countries to share a common currency and to work together when there is such a disparity in
the views of the laws of economics. Decisions are going to have to be made in response to a
myriad of unforeseen circumstan ces. There will never be unanimity, but when there are large
disparities, it is inevitable that there will be considerable disgruntlement with whatever
decision is taken.

There are a myriad of detailed issues in which different conceptions of how the econ omy
functions play out, not just the macroeconomic issues of austerity and inflation previously
discussed. One aspect of the neoliberal agenda entails privatization. There are strong
arguments that governments should focus their attention on those areas wh ere they have a
comparative advantage, leaving the private sector to run the rest. Though this principle makes
theoretical sense, in practice determining where the government has a comparative advantage
is difficult.

Experiences around the world have show n a variety of outcomes. Perhaps the most efficient
steel companies in the world in the 1990s were the government -run firms in Korea and
Taiwan, and there is little evidence that the privatization of the Korean company, POSCO
(demanded by the IMF in its 19 97 financial rescue), led to improved efficiency. In Canada,
there is scant evidence that the major national private railroad company is more efficient than
the large public one; in Chile, little evidence that private copper mines are more efficient than
public mines. In Latin America, the privatization of telecoms did not lead to greater
productivity, at least in those instances where investments had not been overly squeezed by
government budget constraints.22

Many of the govern ment -run enterprises are in sectors where there are natural monopolies
(for instance, because the economies of scale are so large that there should be only one firm),

110
and with such monopolies, the issue is not whether there will be government intervention but
the form that it will take. Both as a matter of theory and practice, well -run government
monopolies may do just as well as government -regulated private monopolies.23

Thus, the demand of the Troika for privatization of certai n Greek government -owned assets is
dictated as much by ideology as by evidence and theory.
Again, our point here is simple: it is that there are deep divides across Europe about what
gives rise to a well -functioning economy. So long as each country is allo wed to choose for
itself, matters are fine. But it is not so fine if economic integration entails giving one country
(or group of countries) the power to dictate to others what they should do. That has happened
across the eurozone, in matters concerning bo th macroeconomics and microeconomics, and
especially in countries that are in crisis. It is especially troublesome when the policies foisted
on the country don’t work —for the very reasons that the citizens of the country thought; the
costs of the mistake, of course, are borne by the country upon whom they are imposed, not by
those imposing them. This is the story of the eurozone.

Later chapters will explain why the policies being imposed on these other countries by the
Troika are wrong, based on a flawed u nderstanding of economics. But even if they were
correct, one has to ask: Are the gains from this aspect of economic integration, the euro, great
enough to justify the loss of self -determination? This chapter has argued that the benefits are
at best questi onable, and if that is the case, the answer to whether the benefits of the euro are
worth the costs is unambiguous.

VALUES: SOCIAL JUSTICE AND THE IMPORTANCE OF COLLECTIVE ACTION

Some of the privatizations, such as those involving basic services, raise questions of values: a
society may feel that there is a basic right to minimal access to water or electricity, rights and
values that might be undermined by a profit -maximizing monopolist.

Labor rights and worker protections illustra te other aspects of the struggle over values. Some
have questioned whether the programs that have been imposed on the countries in crisis have
gone beyond those designed to increase economic performance. Not content with an
approximately one -fifth decline in labor costs in Greece,24 it appears that the Troika wants to
weaken workers’ bargaining rights, which would lead to still lower wages. The language of

111
the programs is sometimes ambiguous and may obfuscate what is really being asked within
the negotiations.25 There is a concern that what was being asked, say of Greece, may have
violated the International Labor Organization’s core labor standards, to which almost all
countries have agreed.26 But there is also a concern that, given the evidence that unionization
may actually increase productivity, these measures will be counterproductive.27

Different societies have different values, different concepti ons about how the economy
works, and indeed, even different conceptions about democracy and what constitutes a well –
functioning society. Germany’s finance minister, Wolfgang Schäuble, has repeatedly
emphasized the importance of rules , and if there are rule s, they must be obeyed. Of course,
many of the most heinous crimes have been committed by those who simply said they were
just obeying rules. For a society to function well, there must be the right rules, and the right
degree of flexibility to deviate from the rules when appropriate. Given our limited
knowledge, we can never be sure whether our model of the economy is right; there is always
the possibility that rules that might have made sense were our model right are very wrong if
our model is wrong. And w hen we discover that our model is wrong —even possibly wrong —
perhaps because the world itself has changed, we have to have the flexibility of changing
what we do. Different societies may, of course, come down with different views on striking
the right balance between rules and discretion.28

Again, the key issue is the extent to which economic integration entails surrendering
important aspects of a country’s ability to make its own decisions. If there is a broad
consensus on these matters of values, there may be limited differences a bout what policies to
undertake. But if some countries think minimal access to water or electricity is a basic right,
or that workers should have certain basic rights to collective action, then they will be deeply
unhappy if contrary policies are imposed o n them —and they should be.

A DEMOCRATIC DEFICIT

The European project was ambitiously aimed at bringing the countries together, but together
in a political union that would reflect basic European values. Some of these values, however,
are obviously not u niversally agreed to or respected, especially in certain countries or in
certain parts of certain countries. A basic liberal value is respect for a diversity of views.
There will and should be less tolerance for views that do not respect some of the core v alues.

112
Far more problematic, though, is the right of one country to impose its values on others.
Doing so can undermine another core European value, democracy —and this is of especial
concern when what is being touched upon affects basic principles of socia l justice. Among
the core values are the core labor standards —which, as we noted, some suggest were being
undermined in at least one of the Troika programs. Again, the question is, are the benefits of
this aspect of economic integration and monetary integr ation worth the costs? And this time,
what is at stake is more than judgments about economic performance; it’s about more
fundamental issues of social justice and democracy.

From the very start, the European project was afflicted with a democratic deficit. It was a top –
down project, conceived by foresighted leaders, who were less successful as salesmen. In
some countries —especially those emerging from fascism and communism —there was
enthusiasm about being part of Europe. Indeed, the pr ospect of joining the EU provided a
major impetus for institutional reforms that played an important role in the success of the
countries in eastern and central Europe as they made a transition from communism to a
market economy.29 But repeatedly, when various aspects of the European project were
subjected to referendum —Denmark’s and Sweden’s referendums on the euro, France’s and
Netherlands’s on the European Constitution, Norway’s referendum on joining the EU —anti-
EU sentiments p revailed.30 Even when pro -EU forces won, there were significant votes on
the other side.

One of the reasons is the construction of the EU itself —with the laws and regulations
promulgated by a commission that is not directly elected. Not even the head of the European
Commission is elected. Devising rules and regulations that worked for the entirety of the
diverse region inevitably led to complexity. Of course, Europe has recognized this, and it has
slowly but steadily been moving toward greater democratic accountability —except on one
front: the monetary union.

If the euro is to be successful, it has to be an economic project that is consistent with, and
even reinforces, other fundamental values. It has to strengthen democracy. But the euro has
done the opposite.

The most powerful institution in the eurozone is the European Central Bank, which was
constructed to be independent —not answerable to or guided by elected leaders —another

113
neoliberal idea that was fashionable at the time of the construction of the euro. Though it
remains fashionable in some quarters, it is increasingly being questioned. As we will see in
chapter 6 , the countries that performed best during the global financial crisis were those with
more accountable central banks.

The actions of any central bank have large political and distributive consequences —seen
most clearly in times of crises. Central banks are good at cloaking their decisions in jargon
suggesting that they are simply implement ing their mandate. But there are choices in how
they implement that mandate. Though they would almost surely deny it, the ECB’s decision
to shut off funds to the Greek banking system in the summer of 2015 was an intensely
political act.

The growing democr atic deficit is seen most obviously in the fact that when given the
opportunity, the countries of Europe have repeatedly rejected the policies being imposed on
them. In 2015, 61 percent of the electorate in Greece voted to reject the conditions imposed,
and in Portugal and Spain similar proportions supported candidates opposed to austerity. But
opposition is evident, too, in numerous other elections, including in Italy, where voters turned
out the party supporting austerity; they elected parties calling for an alternative course.

In spite of these elections, the policies remained effectively unchanged. In Portugal, matters
were even worse: the president initially refused to install the antiausterity coalition on the
grounds that it contained anti -euro parties, even though, having won 62 percent of the votes,
the coalition controlled the parliament.

In each country, the newly elected government was told in effect that they had no choice:
accept the conditions or your banking system will be destroyed, yo ur economy will be
devastated, and you will have to leave the euro. What does it mean to be a democracy, where
the citizens seemingly have no say over the issues about which they care the most, or the way
their economy is run? This democratic deficit destr oys confidence in democratic processes —
and encourages the growth of extremist parties that promise an alternative.

But the lack of commitment to democracy has become increasingly evident as the programs
that have been imposed on the c ountries in distress have evolved. This was seen most clearly
in Greece. Early on, there were suggestions from Germany that Greece give up its vote as a

114
member of the eurozone until it had been rehabilitated, until it was out of the “program.” It
was remin iscent of the United States, unusual among democracies, where in most states those
in prison cannot vote, and in others, people once convicted of a felony lose their right to vote
forever. Greece had, evidently, in the eyes of Germany committed the crime o f getting over
indebted; and while it wasn’t being asked to permanently give up its vote, until its debt was at
the level where Greece could manage on its own, it was suggested that Greece should be
deprived of its voting rights.

The programs demanded of Greece have illustrated this profound lack of commitment to
democracy in other ways. One demand was that Greece not submit any bill for public
consultation until after it had been reviewed by the Troika.

When George Papandreou, prime minister of Greece, p roposed a referendum in 2011 to get
the support of his people for the program that was being demanded, the leaders of the Troika
were genuinely offended. They acted as if they felt betrayed. What, ask the people?
Ironically, Papandreou believed he would wi n support of the population for the program —so
committed were the Greeks to the euro that they were willing to suffer the pain and
indignities of the program in order to stay within Europe. He believed that with this
affirmation, there would be more “count ry ownership” of the program, and with that greater
commitment it would be easier to implement the program effectively. I agreed. As chief
economist of the World Bank, I saw the big difference that it made when there was country
ownership, and at the Bank, we worked hard to achieve this while I was there. We engaged
with civil society, we explained the development strategies, we had seminars. By contrast,
when the program is viewed as imposed from outside, there are widespread attempts to
circumvent it.

Perhaps the worst instance of this “nondemocratic” stance became evident after Greece
elected a leftist government in January 2015, headed by 41 -year-old Alexis Tsipras, that had
run on an antiausterity platform —not a surprise given five years of failed prio r programs,
with GDP falling by a quarter and youth unemployment peaking above 60 percent.
Conditions and terms that had been proposed to the previous center -right government of
Antonis Samaras (from the New Democracy Party, closely linked to the oligarchs , and a party
that had been engaged in some of the deceptive budgetary practices that brought on the Greek
crisis) were withdrawn. Harsher conditions were imposed. As support for Tsipras and his

115
unconventional finance minister, Yanis Varoufakis (who is an excellent economist, having
come from a teaching stint at the University of Texas at Austin), grew, if anything the
eurozone negotiators took a still harder stance. It perhaps didn’t make things easier that he
was probably the only economist among the fina nce ministers with whom he was supposed to
“negotiate.”

In the end, Greece knuckled under. Germany refused to restructure Greek debt —even after
the IMF said that that would have to be done. They refused to back off from a required
primary fiscal surplus of 3.5 percent (the amount revenues would have to exceed
expenditures, net of interest payments) for 2018 —a number virtually guaranteed to continue
depression.31

The Greek people had wanted two things and they could not have bot h: they wanted an end to
austerity and the restoration of growth and prosperity; and they wanted to stay in the
eurozone. Tsipras knew that the latter was, for the moment, more important than the former,
and that’s what he opted for, as he acquiesced to th e demands of the eurozone. For the
moment, they have stayed inside the eurozone, and the eurozone has been kept whole —but at
a great cost to European democracy (not to mention the cost to the Greek people, which we
will discuss at greater length below).

When he turned, once again, to the Greek people for confirmation, they again resoundingly
supported him. The Greeks had survived another assault from Berlin, but the government,
and the Greek people, had had to sacrifice their econom ic agenda. As I have suggested
repeatedly, no issue is of more concern to a nation and its people than the conduct of
economic policy.

Within the EU and eurozone, governments were supposed to have retained large domains of
sovereignty. What happened in Gr eece and what was happening elsewhere within the
eurozone gave the lie to this idea. At least in some circumstances, economic sovereignty had
been surrendered. In still others, key elements had been given up.

The eurozone institutions, such as the ECB, to which that economic sovereignty had been
given up, were a far cry from democratic. The democratic deficit that had been apparent at
the birth of the eurozone has grown ever larger. The deepest hopes of the euro —that it would

116
bring stronger political integ ration based on a strengthening of democratic values —are thus
just that: still hopes. The reality is otherwise.

The political and social costs of the euro are apparent. The question is, what have been the
benefits? The statistics that lay bare the economi c disappointment of the European project are
presented in the next chapter.

3
EUROPE’S DISMAL PERFORMANCE

It is too soon to tell whether the hopes and dreams of the founders of the euro will eventually
be borne out. Today, however, it is plain to see that Europe —or more accurately, the
eurozone —has been performing dismally.
Nothing conveys how bad things are i n Europe as their impression of when things are going
well. The slightest signs of growth or a reduction in unemployment are trumpeted as the
harbinger of the long -awaited recovery —only to be followed by disappointment as the
economy stagnates. As noted in the preface, it is good that Spain’s unemployment fell from
26 percent in 2013 to 20 percent at the beginning of 2016. But even this “improvement” is
partly because so many young Spaniards have left the country, and even with Spain’s alleged
growth, GDP p er capita is 5.7 percent below its peak in 2007.

The eurozone’s downturn has lasted now for eight years, and it is unlikely that Europe will
return to robust growth anytime soon. While already it is clear that Europe is facing a lost
decade, there is a ri sk that in a few years’ time we will be speaking of Europe’s lost quarter –
century. Of this we can be sure: Eurozone output will forever be lower than it would have
been without the crisis, forever be lower than it would have been had the crisis been better
managed. Moreover, growth rates going forward will be lower than they would have been
without the crisis, lower than they would have been had the crisis been better managed.

117
As those, for instance, in Ireland celebrate the return to growth (in 2015 it wa s Europe’s
fastest growing economy),1 they need to remember: every (or almost every) economy
recovers from a downturn. The test then of a policy is not whether there was eventually a
recovery. As we said earlier, the success of a n economic policy is to be judged by how deep
and long the downturn before the recovery, how much suffering, and how adverse the
impacts on future economic performance. The great success of Keynesian economics was
that it led to much shorter downturns (and longer booms) than in the pre -Keynesian era. With
downturns nearly a decade long —with GDP in most of the crisis countries slated to be lower
in 2017 than a decade earlier —the management of this crisis can hardly be called a success.
Some, like Ireland, sh ould commend themselves on doing better than others, such as Portugal
and Greece. But, each, in their own way, except when graded against their other failing peers,
are an abject failure.

While GDP is the standard measure of economic performance,2 there are other indicators, and
in virtually every one, the eurozone’s overall performance is dismal, and that of the crisis
countries, disastrous: unemployment is very high; youth unemployment is very, very high;
and output per capita is lower than before the crisis for the eurozone as a whole, much lower
for some of the crisis countries.

If the decline in GDP per capita or work in the crisis countries were equally shared across the
population, that would be one th ing. But it is not. Certain individuals can’t find a job as the
unemployment rate soars, while others hold on to theirs. Not surprisingly, especially in the
crisis countries, inequality has also increased.

The eurozone’s performance on all accounts has be en worse than those countries in Europe
that do not belong to the eurozone, and worse than in the United States —the country from
which the global financial crisis originated and therefore the country which one would have
expected to suffer the most.

In this chapter, we lay out a few key statistics that hopefully will make clear how poorly the
eurozone has been performing. Indeed, as we noted in chapter 1 , even Germany, often held
up as the paradigm of success, has been performing poorly.

118

These data speak for themselves. They show how badly things are going. The fact that the
eurozone is doing so much more poorly than countries elsewhere, including countries
seemingly similar, suggests that there is common cause for the eurozone’s travails: the euro.
Much of the rest of the book attempts to link the eurozone’s poor performance to the euro and
the structure of the eurozone itself. The concluding section of this chapter explains succinctly
why the eurozone’s poor performance has to be blamed on the euro.

THE EUROZONE AND THE CRISIS

We begin our analysis by describing the economic conditions in the eurozone today, and
what has

happened since the onset of the crisis.3 We observed in chapter 1 the widely shared fear that
the real test of the euro would occur when the eurozone faced a shock —with the shock
affecting different countries differently. The rigidities of the euro and the eurozone’s rules, it
was thought, would not enable the region to respond. Those fears proved warranted.

STAGNANT GDP

Eurozone GDP adjusted for inflation has been stagnating now for almost a decade. GDP in
2015 was merely 0.6% above that in 2007 (see figure 1).4

FIGURE 1

119

But looking within the eurozone, we see the pattern of divergence anticipated in chapter 1 .
While on average, eurozone countries have not done well, some have grown modestly, while
others, like Gre ece, have had calamitous declines (see figure 2). Germany, the so -called
champion, has grown by 6.8 percent over the eight years since 2007, but at an average annual
rate of just 0.8 percent adjusted for inflation, a rate that under normal conditions would have
been described as near-stagnation . It only looks good by comparison with its neighbors in the
eurozone.

FIGURE 2

Comparison with the Great Depression

120

The downturns facing some of the eurozone countries are comparable to or deeper than in the
Great Depression. Figure 3 compares the current crisis to the Great Depression for several
countries.

FIGURE 35

Comparison with non -eurozone European countries6

The structure and policies of the eurozone have had an especially negative effect in impeding
adjustment to shocks —in particular the shock of the global financial crisis. We can see that
by comparing growth in the eu rozone with non -eurozone Europe (excluding the transition
countries of eastern and central Europe). By 2015, non -eurozone Europe had a GDP some 8.1
percent higher than in 2007, in comparison to the 0.6 percent increase within the eurozone.7
And if we consider some of the transition countries of eastern and central Europe that also did
not “suffer” from having the euro, there is an even starker difference: no country using the
euro came near the success of Poland (28 percent growth) or Romania (12 percent growth).

Comparison with the United States

As we noted earlier, the crisis, of course, began in the United States, yet the United States’
recovery, though anemic, is much stronger than that of the eurozone. From 2007 to 201 5,
while eurozone output stagnated, US output grew by almost 10 percent.

121
STANDARDS OF LIVING

A long -accepted mark of economic progress is that living standards should be increasing year
after year. Because different countries have populations growing at different rates, standards
of living are better captured by looking at GDP per capita than GDP itself. Figure 4 shows
per capita GDP between 2007 and 2015 for the United States, the EU, eurozone, and non –
eurozone European countries: a more than 3 percent i ncrease for the United States and a 1.8
percent decline for the eurozone.

These numbers, as bad as they are, do not fully capture the magnitude of the declines in the
standard of living in the crisis countries, for several reasons. An important element of well –
being is economic security, and the crisis countries have been marked by significant increases
in insecurity, reflected by astounding increases in unemployment and cutbacks in systems of
social protection.

Another important elem ent of well -being is “connectedness,” especially ties with members of
one’s family. Here again, there is great suffering in the worst -afflicted countries, as large
numbers of young people have had to migrate to London or Berlin or Sydney to obtain jobs.
Ireland experienced a nearly 75 percent increase in the number of long -term emigrants from
2007 to 2013. Hundreds of thousands of Greeks have emigrated since the start of the crisis;
the number of annual emigrants increased by more than two and a half times from 2008 to
2013.8 Many of these are likely never to return. Partly because of emigration, the total
population of Greece has declined.9 Not surprisingly, the emigrants were disproportionately
those of working age, including man y of Greece’s most talented workers —implying likely
lower future growth and a lower ability to repay its debts.10

FIGURE 4

122

European Union is all EU members in 2007, a total of 27 countries; eurozone refers to the 13
countries using the euro in 2007; non -eurozone Europe refers to Norway, Sweden,
Switzerland, and the UK. In each case, growth refers to increase in per capita real GDP, using
the countries own price deflator.

Government spending and austerity

In the crisis countries, especially in Greece, there was one more source of erosion in living
standards: the Troika forced large decreases in government spending, including in public
programs providing education and other basic services. Cutbacks in social pro grams have
heightened insecurity. In Greece, for instance, government expenditure fell by some 22
percent between 2007 and 2015.11 This was especially painful for lower – and middle -income
Greeks.

PRODUCTIVIT Y

As we’ve seen, the EU and the eurozone, by creating a single currency and promoting the
free flow of labor and capital, was supposed to create a more productive Europe. So, too, the
structural reforms imposed on Greece and Spain and the other crisis cou ntries were supposed
to increase productivity.

Because working -age populations (ages 15 to 64) in different countries have grown at
different rates —Japan’s working -age population has been shrinking at the rate of around 1
percent a year while the United S tates’ has been increasing at 0.7 percent a year, and
Germany’s has been decreasing at 0.3 percent a year12—it is perhaps more meaningful to

123
compare real (inflation -adjusted) growth per person of working -age GDP than just GDP. On e
expects Japan’s growth to be lower than that of the United States’, simply because there are
fewer workers. If Japan’s growth per working -age population is higher, it tells us something
important: it is either finding more jobs for those of working age o r it is increasing their
productivity.

The eurozone has not been doing well when viewed from this perspective —for the eurozone
as a whole, GDP per working -age person has increased by just 0.6 percent during 2007 –2015,
while for non -eurozone European countries, there has been a 3.9 percent increase.13 The
comparison with the United States looks even more unfavorable: while by 2011, US growth
in GDP per working -age population had largely returned to precrisis levels, the eurozone
area’s number was markedly below —in fact, well below not only that of the United States
but of the world and high -income countries.14 In the crisis countries, performance has
predictably been even worse. If there has been any increase in productiv ity, that effect has
been overwhelmed by the increase in unemployment. In Greece, output per working -age
person has decreased by about 23 percent since 2007. Of course, one of the reasons that
Greece has performed so badly is that unemployment is so high. So it’s worth looking at what
has happened to output per employed worker. Here, even the best -performing countries of the
eurozone do not look very good. While Greece’s productivity (output per employed worker)
has declined by 6.5 percent from 2007 to 2015 , even Germany has seen a decline (of 0.7
percent), while the United States has had a 7.9 percent increase over the same period.15

UNEMPLOYMENT

Unemployment is important both because it represents a waste of resources —perhaps the
most important inefficiency in the market economy, with millions who would like gainful
work not being able to obtain it —but also because of the pain it inflicts on those out of work
and their families. Unemployment insurance is supposed to help the un employed, but it is
only a partial palliative.

Unemployment is an area where the eurozone performance has been particularly dismal, with
average unemployment reaching almost 11 percent in 2015, close to record highs. In the

124
crisis countries, unemployment has been twice that: in Greece, the jobless rate reached a
record of 27.8 percent in 2013, and 2015 saw only small reductions from these peaks.16

Youth unemployment

Even more disturbing is the increase in youth unemployment —twice the level of the overall
unemployment. The persistence of high unemployment, especially among youth, will have
long-lasting effects: these young people will never achieve the incomes that they would have
achieved if job prospects were be tter upon graduation from school.17

Hours worked

In the eurozone, across -the-board average hours worked per worker have declined —implying
an even worse performance: fewer people are working, and those who a re working are
working fewer hours. Even in the so -called star performer, Germany, hours worked per
worker fell by almost 4 percent between 2007 and 2014. (It’s worth noting that the allegedly
lazy Greeks worked almost 50 percent more hours than the allege dly hard -working Germans
in 2014.)18

INEQUALITY

We have focused so far on overall economic performance. But crises are especially hard on
those in the middle and bottom of the economic spectrum. They face a high risk of
unemplo yment. Many are at risk of losing their homes. When the unemployment rate
increases, wages are cut back, or at least do not increase at the rate they otherwise would.
Hours worked are cut back. And as we have noted, those in the middle and bottom are more
dependent on public services, and especially in the worst -afflicted countries (but even in
those not in crisis) public expenditures have suffered from enormous cutbacks.
We don’t have good data to see how these citizens are faring, but for a few countries, we do
have data on what has been happening to inequality. These data suggest that indeed, many are
facing hardship. In Spain, for instance, in the years before the crisis, inequality had been
coming down, but by 2014, the Gini coefficient, a standard meas ure of income inequality,
was about 9 percent over its 2007 level. In the case of Greece, the Gini coefficient increased

125
by 5 percent from just 2010 to 2014. It usually takes years and years to move the Gini
coefficient by a few percentage points.

Data on poverty reinforce the conjecture that those in the middle and bottom have suffered
particularly from the crisis. In virtually every country in the eurozone there has been an
increase in poverty, especially childhood poverty. By 2012, according to Oxfam, a third of
Greeks were below the poverty line and 17.5 percent of the population, more than one
million, of those between 18 and 60 lived in households with no income at all.19 From 2008
to 2012, according to a UNICEF measure, the proportion of Greek children in poverty
increased from 23 percent to 40.5 percent.20

THE EURO, THE EURO CRISIS, AND LONGER -TERM PERFORMANCE

It is now abundantly clear that Europe’s economy has not been performing well —and has not
been performing well at least since the onset of the crisis. But what about its performance
before the crisis and what are the prospects going forward?

To answer that, figure 5 plots the growth of the eurozone for the two decades before the
creation of the euro on January 1, 1999, and extrapolates that growth forward (the solid line
in the figure). For the period 1999 to 2008, the extrapolation represents an estimate of what
would have happened but for the euro. For the period after 2008, the extrapolation represents
an estimate of what would have happened but for the euro and the financial crisis. The figure
also shows the actual output, the dotted line. Before the euro, there were periods when output
was slightly above the trend, others when it was slightly below, but the deviations are
relatively small. By comparing the solid line with the dotted line, we can see how the
economy performed relative to the simple extrapolation.

There are three striking observations. First, there is not even an overall euro -area growth
spurt after the formation of the eurozone. The euro may have helped create bubbles in Spain
and Ireland, but it didn’t seem to increase growth for the eurozone as a whole.

Secondly, incomes now are far below the trend that GDP had followed in the years before the
euro. By the end of 2015, the gap between that number and the eurozone’s actual GDP was
18 percent —for a loss of some €2.1 trillion ($2.3 trillion dollars at the 2015 average

126

exchange rate of 1.1 dollar per euro). If we add up the gaps year by year, by 2015, the
cumulative loss was in excess of €11 trillion, or $12.1 trillion.

FIGURE 521

Thirdly, the gap is still increasing —and I believe it will continue to increase so long as the
eurozone continues with its current policies. But assume, optimistically, that somehow it
managed to return growth to its prior level (unlikely, in the best of scenarios, for the reasons
that I have already laid out). Then the total value of the lost output is almost €200 trillion
($220 trillion).22

If one believes that this performance is even partly due to the introduction of the euro, then
there is a heavy burden on the currency’s advocates to show that the economic and political
benefits exceed these very hefty numbers.

THE EURO AND INDIVIDUAL COUNTRY PERFORMANCE

127

Germany and those who are doing relatively well now blame the crisis on fundamental flaws
in the structure of the crisis countries. They have rigid labor markets, are prone to corruption,
are nations of tax avoiders and lazy spendthrifts. While one might not be able to do anyth ing
about the culture of these countries, at least one can do something about the structure of their
economy by weakening their unions, changing their labor and tax laws, and so forth. These
“reforms” would enable them to grow once again. The hypothesis of this book is quite
different and simple: the euro has impeded their adjustment to the changing circumstances of
the world economy, especially the 2008 global financial crisis and the rise of China. Neither
their national character nor the institutional an d legal frameworks changed in 2008, so if that
was what was causing the problem today, one should have seen consistently bad
performance, both before 2008 and after. Figure 6 shows the growth rates of Finland and the
five crisis countries before (average g rowth of real GDP, 2000 –2007) and after (2007 –2015).
It shows that each performed remarkably well in the earlier period —in some cases better than
the average for the eurozone. It is clear that there is nothing about the structure of these
economies that pr events growth. The data are consistent with our hypothesis that there is
something that impedes adjustment —the euro. (Finland, as we will explain shortly, though
not in a crisis, has been hit by several significant adverse shocks.)

Of course, as we have noted, there are many differences, such as education levels, location,
prior investment, etc., that might lead each to have different standards of living. But, as we
have already noted, even some of the cultural stereotyping is not supp orted by the data.

FIGURE 6

128

FUTURE PROSPECTS

When there is a short and shallow economic downturn, economies often bounce back and
make up for the lost time. After the recessions of 1980 –1981 in the United States, there was a
strong recovery, with growth in excess of 7 percent in 1984. Output in subsequent years was
still below what it would have been had there been no recession, but the bounce back was
significant.

By contrast, when downturns are long lasting, there is li ttle or no bounce back. The recession
eventually comes to an end, but growth after recovery does not make up for what has been
lost in the interim. Indeed, there is a high probability that future growth rates will be lower
than normal. The
human, physical, and intellectual capital of the country is destroyed, or at the very least, does
not increase as much as it otherwise would. Not surprisingly, this results in output, output per
hour (productivity) and rates of productivity growth being lo wer than they otherwise would
be. Data presented earlier in the chapter are consistent with this: the euro crisis has been deep
and long, with deep and persistent consequences.

But there is a further mystery: Because of lower investment during a recession or crisis, we
expect productivity (output per worker) to be lower after the recession. But the decline in
productivity is greater than we can easily account for. We get less output for any level of
inputs, taking account, for instance, of the smaller capi tal stock.23 We can estimate the
predicted effect of the smaller capital and other observable inputs on productivity. The
difference between this and the actually observed decline in productivity is the result of
missing “dark matter.” Something hard to observe is miss ing.

Even if we can’t precisely parse out the components of this dark matter, it’s real and needs to
be taken into account. There are many components of this missing capital. In their twenties,
individuals accumulate skills that increase their productivit y over a lifetime. But those skills
are gained largely through on -the-job training. When there are no jobs —and youth
unemployment in the worse -afflicted countries exceeded 50 percent —there is no on -the-job
learning. Indeed, there is even attrition of the s kills (including the minimal skills related to
being productive members of the labor force). Microdata confirm these observations: Those

129
who enter the labor force in a bad (recession) year have a significantly lower lifetime income,
and this is especially true of those who remain unemployed for extended periods. We also
know that those who lose their job in a recession face a significant loss in future income,
especially if they face protracted unemployment. Similarly, firms increase their productivity
over time both by learning in the process of production (what is called learning by doing)24
and by spending on research and development. But when economies go into a recession, even
a mild one, cutbacks in production mean less learn ing; and when there is a deep downturn,
firms typically face severe budgetary constraints. Firms save where they can, and even
though it is bad for the firm’s long -run prospects, R&D expenditures typically are among the
areas where there are the greatest c utbacks. And such cutbacks have become even worse as
markets have shifted to a greater emphasis on quarterly returns: short -termism has become
rampant.25 So, too, firms tend to cut back on other forms of long -term investments. Wo rkers
get fired to improve the cash flow of the firm, but this undermines worker loyalty.
Bankruptcies increase, and as firms go bankrupt, the organizational and informational capital
in firms is destroyed.
There has been a destruction of societal capital, which is not well reflected in our standard
metrics, which focus on physical capital, such as machines and equipment. This is seen most
dramatically in Greece, the country with the deepest depression. The Troika has forced the
tearing up of the social con tract, the bonds which existed among members of society. Those
who had, for instance, worked hard, on the assumption that they would be paid a modest but
livable pension, are now being told that their pension would be cut to levels below
subsistence. It is inevitable that such destruction of social capital would have important
consequences not just for the functioning of society but for the economy.

This analysis has strong policy implications: there are significant long-term consequences of
not taking str ong countercyclical policies to ensure a quick restoration of the economy toward
full employment. Taking account of these long -term effects implies that the eurozone’s
performance since the creation of the euro is even worse —there has been destruction of
human and organizational “capital,” and at the minimum, human and knowledge capital has
not increased as much as would normally have been the case.

GERMANY

130

Germany is sometimes held out as a counterexample to the crisis afflicting t he rest of the
eurozone. Its leaders have seemed to argue that others should follow its examples: if you play
by the rules, keeping deficits and debts low, you will prosper.

But Germany only looks successful by comparison to others in the eurozone. If we weren’t
grading on the curve —judging on the basis of relative performance —Germany would get a
grade of perhaps D -.

As we noted earlier, Germany has grown at an average annual rate of just 0.8 percent from
2007 to 2015 adjusted for inflation, a rate that i s about the same as that of Japan during 2001 –
2010 while it was still in its famous twenty -year malaise. Its performance is especially weak,
once account is taken of the rate of growth of its working -age population, which we noted
earlier was shrinking at only 0.3 percent a year, compared to a 1 percent decrease a year for
Japan.

But, as the International Commission on the Measurement of Economic Performance and
Social Progress has emphasized, GDP provides an inadequate measure of overall economic
performa nce. It does not, for instance, take into account the distribution of the benefits of
growth: even in Germany, large fractions of the population have seen stagnation or even
decreases in their incomes.26 From 1992 to 2010, the income share of the top 1 percent
increased by about 24 percent;27 and from the mid -1980s until the mid -2000s, Germany’s
Gini coefficient and poverty rates climbed steadily —the latter ultimately exceeding the
average for the OECD countries.28 Germany’s success in achieving competitiveness came
partly at the expense of those at the bottom, though it does a much better job of protecting
those at the bottom than the United States does.29

While Germany is h ardly the success that it would like to claim for itself, its modest success
does not even provide a template for others. Its growth is based in part on strong trade
surpluses, which are not achievable for all countries: A basic identity has it that the su m of
trade deficits must equal trade surpluses. If some country has a trade surplus, some other
country has to have a trade deficit.

131
CONCLUDING REMARKS

A single currency was supposed to enhance economic performance for the members of the
eurozone. In th e years before the crisis, it’s hard to detect any beneficial effect. Critics said
the test would come with a crisis: there would then be large losses, as the euro impeded
adjustment. This chapter has presented overwhelming evidence that the critics were r ight. On
every criterion by which performance is usually measured, the eurozone has been failing. Its
performance has been poor relative to the United States, from which the crisis originated, and
relative to non -eurozone Europe. Even Germany could not esc ape.

COUNTERFACTUALS

Supporters of the euro can’t deny these statistics. They can only give them a different spin.
Some might claim that yes, things are bad, but if not for the euro, they would have been even
worse. Economists call such thought experiments —analyzing what the world would have
been like if it were different in some particular way —counterfactuals.

Here, theory and evidence are totally on the side of the critics of the euro —and much of the
rest of this book is d evoted to explaining why that is so. The basic idea, though, is simple. If
Greece, for instance, had not been tethered to the euro, when the crisis struck, it could have
devalued its currency. Tourists, deciding where to take a vacation, would have found G reece
so much cheaper and would have flocked to the country. Its income would thus have
increased, helping it to recover quickly. Even more, its central bank, realizing the depth of its
economic downturn, would have given a further boost to its economy by quickly cutting
interest rates —in contrast to the ECB, which even raised interest rates in 2011. At the time of
the crisis, Greece suffered from a balance -of-payments problem —importing more than it
exported. The adjustments in exchange rates, too, would h ave done much to correct that,
discouraging imports as it encouraged exports and tourism. Even more compelling stories
could be told for the other crisis countries.

Supporters of the euro might respond by pointing out that if Greece owed money to, say,
Germany in Germany’s currency, the weakening of Greece’s exchange rate would increase
the real indebtedness of Greece. True —but that is precisely what is happening now, as Troika
policies have lowered Greek incomes by more than a quarter. More relevant, Greece would

132
likely not have borrowed in German currency, precisely because it (and presumably its
lenders) should have been aware of the risk that that entailed.30

CORRELATION AND CAUSATION

The poor p erformance of the eurozone, both absolutely and relative to others, might, of
course, be due to some factor other than the euro. And there have been changes in the global
economy that have affected the eurozone and, more particularly, one group of countrie s
within the eurozone relative to others. That’s why Germany’s suggestion that the failures of
the countries in the eurozone are due to their profligacy seems so out of touch with economic
reality, so demonstrative of a total lack of analysis. As we pointe d out, only Greece could be
tarred with profligacy. Finland has been doing poorly in recent years, with incomes 5 percent
below 2007, not because of profligacy but because it has been struck thrice by bad fortune: its
leading company, Nokia, has lost groun d to other hi -tech companies, like Apple; another
leading industry, forestry, has been facing weakening demand; and a major trading partner,
Russia, has gone into recession (from low oil prices), and then was hit by Western sanctions.
Even Germany’s claim that its success is a result of its own is not so obvious: it had the good
fortune for many years of producing goods that were in high demand by China, the engine of
global economic growth, while some of the other countries in the eurozone that were not
doing so well were producing goods that were competing with Chinese goods.

Later chapters will show clearly the link between the euro and the eurozone’s weak
performance; the timing of the eurozone’s weakness is not a coincidence. It is causation, not
just correlation. The above analysis has illustrated how the euro impeded adjustment. But the
euro also contributed to the crisis itself, as it facilitated trade deficits in Greece, Spain, and
other afflicted countries, and these imbalances led to increases in prices in those countries
relative to those in Germany. Those imbalances were not sustainable —and were not
sustained. But undoing them and dealing with their consequences has proven extraordinarily
painful, with costs far greater than the miniscule benefit s the countries received in the short
period in which they were building up.

133
THE REAL COSTS OF THE EURO

No economist has a perfect crystal ball. Advocates for the euro might claim that the euro will
enable a strong comeback. Such an argument might have been more persuasive a few years
ago. As the crisis, recession, and near -recession has dragged on, while elsewhere, more
robust recoveries have set in, it appears just the opposite: as we have observed, the eurozone
is slated for a l ost decade, at best. I have explained why even the rate of growth of GDP is
likely to be lower in the future than it has been.

But the cold economic statistics of this chapter do not capture the true failure of the eurozone.

Other sta tistics —a marked increase in suicides31—may give a better sense of the stress
ordinary individuals are feeling. Newspaper articles have graphically depicted the social costs
of the crisis — pictures of large numbers of citizens pi cking through garbage and begging,
closed stores, social unrest manifested in violent protests. It is the effects of the euro and the
eurozone on the lives of the citizens of Europe, including those in the crisis countries, that we
should keep in mind as w e discuss the sometimes complex issues of monetary arrangements
and their effects on economic performance in the following chapters. We need to keep
remembering: monetary arrangements are a means to an end, not an end in themselves.

PART II

FLAWED FROM

THE START

4

WHEN CAN A SINGLE CURRENCY EVER WORK?

B.E.: before the euro. A world where you travelled from one European country to another,
from

134

France to Germany to the Netherlands, constantly changing currencies —from the franc to the
deutsche mark to the guilder. The arrival of the euro simplified the life of a traveler. It has
repla ced 19 different currencies in 19 different countries with a single currency.1

Creating a single currency involved, however, not just a change in the pieces of paper that are
used to buy goods. It involved creating a central ban k, the European Central Bank, for the
entire eurozone. The ECB determines the interest rates that prevail throughout the area and
acts as a lender of last resort to the banks in the eurozone —providing money that banks may
need, for instance, as depositors withdraw funds, even when no one else will provide those
funds . The central bank sets interest rates and can buy and sell foreign exchange. Both of
these affect the exchange rate between the euro and other currencies, such as the dollar.2 (The
exchange rate specifies how many units of one currency trade for another. Thus, at the start of
2016, the dollar/euro exchange rate was 0.92, meaning if an American went to Europe with
$100, he would get back €92.) A higher interest rate lea ds to a higher demand for euros, and
thus a higher exchange rate. Monetary policy is one of the most important instruments in a
government’s economic toolkit. When the central bank wants to stimulate the economy, it
lowers interest rates and makes credit m ore available.3 And lowering interest rates leads to a
lower exchange rate, making exports more competitive and discouraging imports. On both
accounts, the economy is strengthened.

Markets on their own don’t ensure full employme nt or financial and economic stability. All
countries engage in some form of public action, intervening in the market to promote macro –
stability. Today, except among a lunatic fringe, the question is not whether there should be
government intervention but how and where the government should act, taking account of
market imperfections .

When two countries (or 19 of them) join together in a single -currency union, each cedes
control over their interest rate. Because they are using the same currency, there is no
exchange rate, no way that by adjusting their exchange rate they can make their goods
cheaper and more attractive. Since adjustments in interest rates and exchange rates are among
the most important ways that economies adjust to maintain full employment, the formation of
the euro took away two of the most important instruments for ensuring that.

135
Because using a common currency took away the ability to use the exchange rate to adjust
exports and imports, the obvious symptom that something was wrong —that s ome adjustment
which should have occurred wasn’t happening —was a persistent disparity between the
country’s imports and exports. Normally, if there is an excess of imports, the exchange rate
falls, making imports more expensive and exports more attractive. If, for instance, Greece
imported more than it exported, the imbalance could and would be corrected by making the
value of its currency weaken; that would make exports more attractive, imports less so. With
fixed exchange rates, this can’t happen. An excess of imports has to be fin anced, and if the
country with the trade deficit can’t borrow the money to finance it, there will be a problem.

Ceding control over exchange and interest rates can be very costly for a country. There will
be enormous problems unless something else is done. The magnitude of the costs and the
nature of that “something else” depends on a number of factors, among which the most
important is how similar the countries are. Given the diversity of Europe, the “something
else” that needed to be done was much larger than what Europe did or is likely to do.

If countries with a shared currency are sufficiently similar, of course, all of the countries will
be hit by the same shocks —an increase or decrease in the demand for their products by
China, for example. In the same way, the responses that are appropriate for one country are
appropriate for all. In such a situation, the cost of forming a currency union may be low.
Economist Robert Mundell, my colleague, received a Nobel Prize for asking and answering
the question, what are the conditions in which a group of countries can easily share the same
currency?4 His analysis made clear that the countries of the euro are too diverse to easily
share a common currency.

The founders of the eurozone worried about these differences. The 1992 Maastricht Treaty
creating the euro required that those joining the eurozone satisfy so -called convergence
criteria — intended to ensure that the countries wou ld in fact converge. Governments joining
the euro had to limit their deficits (the annual amount by which their revenues fell short of
expenditures) and debts (the cumulative amounts they owed). They were required to have
deficits less than 3 percent of GD P and debts less than 60 percent of GDP.5 Subsequently, all
the countries of the EU (and not just those within the eurozone) reinforced their commitment
to these deficit and debt constraints, in what was called the Growth and Sta bility Pact.6

136
It made sense that the countries of the eurozone worried about being too disparate. They
understood excessive disparities would put strains on the euro: one part could be facing deep
recessions and another inflatio n, one part could have a large trade surplus, another a large
trade deficit. Any interest rate that worked for one part would exacerbate the problems of
another. Somehow, they seemed to believe that, in the absence of excessive government
deficits and debt s, these disparities would miraculously not arise and there would be growth
and stability throughout the eurozone; somehow they believed that trade imbalances would
not be a problem so long as there were not government imbalances.

The evidence is now all too apparent. Even countries with no government deficits and low
public debt (like Spain and Ireland) had crises. Many countries without large government
deficits or debts have had large trade deficits. Many of the countries of the eurozone did
not—and sti ll have not — adjusted well to the shock of the 2008 global financial crisis and its
reverberations. There has been neither growth nor stability, and the countries of the eurozone
have diverged rather than converged.

The previous chapter showed that the eu ro had failed on its promise of European prosperity.
This chapter begins the explanation of why. After explaining how it is that the 50 diverse
states of the United States can share a common currency, I show that the necessary
conditions —in terms of the in stitutional arrangements and conditions —for success were
missing in Europe. I explain, too, why sharing a common currency is so difficult —how in the
absence of the requisite institutions it can lead to sustained high levels of unemployment, to
current acco unt deficits (where countries persistently import more than they export), and,
even worse, to crises. These are not just theoretical possibilities: these concerns have played
out with a vengeance in Europe.

A natural question is, shou ld the founders of the euro have imposed other conditions —for
instance, not just on fiscal deficits but on current account deficits —to have ensured
convergence? Would these conditions have ensured growth and stability? Later in this
chapter we will explain why the obvious additional stricture —on current account deficits —
simply wouldn’t work. There are a set of rules for countries, combined with a set of
institutions for the eurozone, that could make a single currency work for even a diverse set of
countries . In chapter 9 I will describe one such set of rules, applying not just to countries with

137
trade deficits but also to those with trade surpluses. As we shall see, those rules and
institutions are markedly different from those in place in the eurozone today.

As we have noted, this book is not only about events , about what has been happening in
Europe, but about ideas , about the role of ideology in shaping the construction of the
eurozone. The founders of the euro seemed to believe that satisfying the convergence criteria
was key in ensuring the viability of the euro. They were obviously wrong. In this chapter, we
also attempt to explain how neoliberalism (market fundamentalism) led them astray.

THE UNITED STATES AS A CURRENCY AREA

Many Europeans look at the United States and ask, if the 50 states of the United States can all
share the dollar, why can’t the 19 states of the eurozone share a currency? We noted above
that if the constituent states were similar enough, then whatever m onetary policy was correct
for one, would work for the others. But the individual US states differ markedly —there are
agricultural states and industrial ones; there are those that are helped by a fall in oil prices and
those that are hurt; there are states that are chronically borrowing from others and some that
are net lenders. These differences give rise to major differences in perspectives about
economic policy: states that are net debtors and in which manufacturing is important typically
argue for low i nterest rates, while the creditor states, with a large financial sector, argue for
high interest rates. There is a long -standing distinction between Wall Street and Main Street.
So while similarity might be sufficient for the success of a currency area, it is hardly
necessary.

There are three important adjustment mechanisms within the United States that enable the
single -currency system to work. Unfortunately, as we will see, none of them are present
within Europe —or at least present in sufficient strength to make the eurozone work.

When, say, South Dakota faces an adverse shock, people move out. Because English is the
nation’s common language, and because many key programs, like Social Security and
Medicare, are national programs, migration is relatively easy. There are, of course, costs of
moving, and in some professions, like law, licensing serves as a barrier. Still, there is little
comparison with Europe: while in principle there is free migration in the EU, there are still

138
large linguistic and cultura l barriers, and even licensing differences. Americans are used to
moving from one region to another; Europeans are not.

There is another problem: Few Americans in other states worry about, say, South Dakota
becoming depopulated.7 But Greece does care if most Greeks, or even most talented young
Greeks, leave the country. And it should care. In the United States, it makes little difference,
in the larger scheme of things, whether people move to the jobs or the j obs move to the
people.8 In Europe, the
Greeks and Estonians want to be sure that enough jobs move to these relatively small
countries to preserve their economy, culture, and identity.9 Another big diff erence is that
South Dakotans think of themselves first and foremost as Americans, and that identity is
unchanged as they move. A South Dakotan is not in California as a “guest” but as a right, a
right the revocation of which is unimaginable. After a very short period, he has full voting
rights and rights to all the benefits extended to those living in California. There is no
distinction between a native Californian and an “immigrant” from South Dakota. Both are
“Californians.” Recent European debates about how many years an immigrant has to live in
his new country before he obtains certain welfare rights show that the same is not true in
Europe. Despite the ease of working in the new location, a Pole in Ireland is still
fundamentally a guest. Further, his p olitical and cultural identity —and hopes for the future —
will more than likely continue to be Polish.

There is another important adjustment mechanism in the United States: After a shock, South
Dakota will receive financial support from the federal government in one way or another.
Some of this support is automatic: with an economic downturn, many people wi ll turn more
to national welfare programs, to Medicaid (the national program that provides health care for
the indigent, which is locally administered but largely federally financed), Medicare (the
national program for health care benefits for the aged), S ocial Security (the national program
for retirement for the aged), the Supplemental Nutrition Assistance Program (or SNAP, the
national program that provides food -purchasing assistance for the poor), etc. In deep
downturns, the federal government picks up much of the tab for unemployment insurance. In
Europe, each of these programs is financed by national governments, so if Greece has a crisis,
its government has to cover the increased welfare payments — at precisely the time when
government revenues are fal ling.

139
Beyond these automatic programs, the federal government can use discretionary powers to
support states in difficulty. If California is in recession, more military money can be spent in
that state, in an attempt to resuscitate it. But Europe’s federa l budget is, as we have noted,
miniscule. There is simply little discretionary money that can be used in a countercyclical
way.

In the United States, there is a third source of shared support in the event of an adverse shock:
the banking system is, to a l arge extent, a national banking system. If any bank runs into a
severe problem (as happened to many a bank in 2008), the institution is bailed out not by the
individual state but by a federal agency (the Federal Deposit Insurance Corporation, or
FDIC). If the state of Washington had been forced to bail out Washington Mutual, the
countries largest bank that failed in the financial crisis, it couldn’t have done it —it would
have been similar to Iceland trying to bail out banks ten times bigger than the country ’s
GDP.10 Similarly, California might have had a hard time dealing with the problems posed by
the failure of Countrywide Financial (the largest mortgage company, other than Fannie Mae
and Freddie Mac).

Again —up until now —each co untry within Europe has been responsible for its own banks.
And as we shall comment in the next chapter, this contributes to a downward vicious cycle:
weak banks lead to the government’s fiscal position worsening, and that in turn weakens
banks further.

Some of the reforms in the design of the eurozone that we suggest later attempt to move
Europe toward the American model, to a system where a single interest rate and a single
exchange rate are consistent with shared prosperity —to move the eurozone enough in this
direction to make the prospects reasonable for the euro to work.

WHY SHARING A COMMON CURRENCY AMONG COUNTRIES WITH MAJOR
DIFFERENCES IS A PROBLEM AND HOW THE EUROZONE FAILED TO DO WHAT
WAS NEEDED

Even a t the founding of the euro, most realized that differences among the countries of the
eurozone were large and that the union lacked the type of institutional arrangements which
would allow disparate economic entities to share a common currency. There were huge

140
differences even in the beginning —between, say, Portugal with a GDP per capita of about 57
percent of Germany’s, similar to the differences among the US states, where Mississippi’s
GDP per capita is 48 percent of Connecticut’s. Later entrants, though, included countries that
were much poorer: Latvia, which joined in 2014, has a GDP per capita just 31 percent of
Germany’s.11 The hope was that the countries could converge, that over time, they could
become more similar, and wit h sufficient convergence, it could become a currency area that
would work reasonably well. But in many cases this failed to materialize. For example, by
2015, not only had Portugal and Germany not converged, but Portugal had actually fallen
further behind —its GDP per capita is now estimated at just 49 percent of Germany’s. As our
discussion about the United States made clear, more than just “enough similarity” would be
required: no matter how close they converged, there would remain enough differences that
additional institutions would be required, such as America’s common banking system.
Apparently, many didn’t grasp this, and those that did simply assumed that those institutions
would arise as they were needed. The eurozone would supply the institutions th at were
needed as they were demanded. The political momentum created by the euro, it was hoped,
would be strong enough to accomplish this.

There were two key challenges in making a single -currency area (like the eurozone) work:
how to ensure that all of the countries can maintain full employment and that none of the
countries has persistent trade imbalances, with imports exceeding exports year after year.

The problem with a common interest and exchange rate is simple: if different countries are in
differe nt situations, they ideally want different interest rates to maintain macroeconomic
balance and different exchange rates to attain a balance of trade. If Germany is overheated
and facing inflation, it might want the interest rate to rise, but if Greece is facing a recession
and high unemployment, it wants the interest rate to fall. The monetary union makes this
impossible. (We noted that for the United States, if there are enough other ways of adjusting,
enough other institutions that can help in such a sit uation, then the disadvantage of not being
able to set different interest rates can be overcome. There’s the rub: Europe didn’t pay
attention to the necessary complementary institutions.)

It should be obvious that there are myriad shocks that would have d ifferent effects on
different countries. A country that imports more oil will be more adversely affected by an
increase in the oil price. A country that imports more gas from Russia will be more adversely

141
affected by an increase in the price for gas that R ussia charges. These differences are a result
of the structure of the economy in each country. No matter how much countries converge in
terms of deficits and debts, there will continue to exist large differences in structure.

Differences in debts and defi cits, of course, also matter. But deficits and debts matter in the
corporate and household sector as well as in the public sector. A country where households
and firms borrow heavily abroad will be hurt by an increase in global interest rates, and
converse ly one that lends will be helped. The impacts may be more limited if borrowing takes
the form of long -term bonds, so that what it pays only increases gradually, as old bonds are
replaced by new. If it borrows short -term, then the borrower may immediately f ace a
problem: if it is the government, it confronts a fiscal deficit, as the interest rate it has to pay
for funds increases immediately. Highly indebted households and firms can go bankrupt,
because they cannot meet their debt obligations.

The countries within Europe differed in these and other ways, implying that it was virtually
impossible for them all to attain full employment and external balance simultaneously, in the
absence of other institutional arrangements of the kind found in the United States. The
eurozone failed to put into place these institutional arrangements.

MAINTAINING FULL EMPLOYMENT

An economy facing an economic slump has three primary mechanisms to restore full
employment: lower interest rates, to stimulate consumption and investment; lower exchange
rates, to stimulate exports; or use fiscal policy —increasing spending or decreasing t axes. The
common currency eliminated the first two mechanisms, but then the convergence criteria
effectively eliminated the use of fiscal policy. Worse, in many places it forces countries to do
just the opposite, cutting back expenditures and raising taxes in a recession, just when they
should be increasing expenditures and cutting taxes.

In an economic slowdown such as 2008 –2009, tax revenues plummet and expenditures for
unemployment and welfare soar, so deficits rise. As we have noted, the convergence cr iteria
require that countries limit their deficits to 3 percent of GDP, and almost all of the eurozone
countries exceeded that limit at one time or another, when they went into recession. Between
2009 and 2014, for instance, all but Luxembourg exceeded the 3 percent deficit limit at least

142
once.12 Countries that exceeded the limit were required to increase taxes or lower spending,
weakening total demand. These austerity policies weakened the European economies further.

THE EUROZONE “THEORY”

I have just des cribed the standard Keynesian theory on economic downturns. Seemingly,
behind the founding of the eurozone were alternative hypotheses about how an economy with
high unemployment could get back to prosperity without increasing government spending
and witho ut the flexibility afforded by having its own exchange and interest rate: (a) cutting
the government deficits would restore confidence, which would increase investment; and (b)
markets by themselves would adjust, to restore full employment.

The confidence theory dates back to Herbert Hoover and his secretary of the Treasury,
Andrew Mellon, and it has become a staple among financiers. How this happens has never
been explained. Out in the real world, the confidence theory has been repeatedly te sted and
failed. Paul Krugman has coined the term confidence fairy in response.

When Hoover tried to reduce the deficit in the years after the 1929 stock market crash, he
didn’t restore confidence; he simply converted a stock market crash into the Great
Depression. When the IMF forcibly made the countries under its programs —in East Asia,
Latin America, and Africa — reduce their deficits, it, too, converted downturns into
recessions, and recessions into depressions.

No serious macroeconomic model, not even those employed by the most neoliberal central
banks, embraces this theory in the models they use to predict GDP.

A few economists have nonetheless put forward the seemingly contradictory notion of
“expansionary contractions.” Closer examination of the all eged instances shows that what
happened was that a few countries had extraordinarily good luck. Just as they cut back on
government spending, their neighbors started going through a boom, so increased exports to
their neighbors more than filled the vacuum left by the reduced government spending.
Canada in the early 1990s provides an instance. Today, even the IMF recognizes that
austerity hurts the economy —and in doing so, even hurts confidence.13

143
I have often referred to the obsession with the debt and deficits as deficit fetishism. This does
not mean that governments can run as large a deficit or debt as they might like. It just means
that simplistic rules, such as those embedded in the convergence criteria, are indeed
simplistic and do not provide a basis of good policy. It may be necessary to impose some
constraints, but the constraints have to be carefully and thoughtfully designed —for example,
taking into account the state of the business cycle and the use s to which the funds are being
put. For instance, rather than focusing on the deficit, the designers of the euro should have
focused on structural deficit —what the deficit would have been had the country been at full
employment.

As it is, the convergence criteria not only prevented a country from responding to a downturn
but created a built -in mechanism for deepening it. As GDP went down, say, because the
market for the country’s exports diminished, its tax revenues went down. Under the
convergence criteri a, it would be forced to cut back expenditures or raise tax rates, both of
which would lead to a still weaker economy. Economists refer to such provisions as “built -in
destabilizers .” Well -designed economic systems have built -in stabilizers, not destabiliz ers.

One of the economic victories of the Clinton administration while I served as a member of
the Council of Economic Advisers was on precisely this issue: Republicans wanted to pass a
constitutional amendment that would have limited deficits, just as th e convergence criteria
did. While we were in a period of prosperity —so great that eventually the federal government
ran surpluses — we knew that market economies were volatile. If we hit a bump, and we did
hit a big bump in 2008, it would be important to be able to stimulate the economy. We
correctly assessed that other mechanisms, like monetary policy, would not suffice. Had such
a constitutional amendment passed, in 2009 the recession would have been much deeper.

The irony is that while the convergence cr iteria were intended to help the countries converge,
and the austerity imposed was intended to reduce the fiscal deficit, typically, the effects were
just the opposite. At best, the magnitude of the reduction in the deficit was far less than
hoped, simply because the cutbacks led to an economic slowdown —and that in turn led to
reduced tax revenues and increased expenditure on unemployment benefits and welfare.

THE ECB MANDATE EXACERBATES THE PROBLEMS: A BIAS TOWARD
UNEMPLOYMENT

144

The previous discussion explained how, even if the ECB set interest rates in the interests of
the eurozone as a whole, the weakest economies would be left facing unacceptable levels of
unemployment. Had they not been in the eurozone, these countries could have lowered their
interest rates.

But as we observed in chapter 1 , the mandate of the ECB is to focus on inflation, not
unemployment. As long as there is inflation for Europe as a whole, and especially Germany,
the ECB pays not only little attention to the plight of countries suffering with high
unemployment but even to the average unemployment rate. That could be high —the
eurozone would need a rate cut to restore the average unemployment rate to a reasonable
level —but under the ECB mandate, that may no t occur. Indeed, as we have already noted,
twice in 2011 (in April and July) the bank raised interest rates despite the euro crisis.

INTERNAL DEVALUATIONS AND EXTERNAL IMBALANCES

The second problem posed by a single -currency area rel ates to external imbalances —where
imports persistently exceed exports, requiring the country to borrow to finance the difference.
Such borrowing, as we shall see, is often problematic and exposes countries to the risk of a
crisis. When exchange rates can a djust, a devaluation (a decrease in the value of one currency
relative to another) makes that country’s goods cheaper and imports more expensive,
reducing imports and increasing exports. This is the market mechanism for correcting
external imbalances. This mechanism is short -circuited in a currency area.
We observed earlier that when two countries decide to share the same currency, one can’t
make its products more competitive relative to the other by adjusting the exchange rate. But
if prices in the country decline relative to the other, then the real exchange rate changes, and
its goods become more competitive —both relative to goods from other countries within the
eurozone and relative to other countries in the world.14 This alternative adjustment
mechanism is referred to as internal devaluation —and those who believe in the euro have put
their faith in it. Indeed, one can see austerity policies as facilitating this adjustment process.
The greater the weakness in the eco nomy, the greater the shortfall in aggregate demand, the
more the downward pressure on prices, and, therefore, the stronger the forces for adjustment.
The advocates of the euro thought that this would be the mechanism that would eliminate

145
external imbalanc es—if only government doesn’t short -circuit this mechanism by
maintaining an excessively strong economy.

As curious as it may seem, the neoliberal advocates of the euro thought that in some ways
unemployment was a good thing. Consider a country exporting shoes, which suddenly finds
the demand for its products diminished (for example, because of Chinese competition). It has
simultaneously an unemployment problem and a trade -balance problem. The notion was that
if only one let nature take its course, both pr oblems would self -correct. The unemployment
would lead to lower wages, lower wages would lead to lower prices, exports would then
increase, imports decrease, to the point where imports and exports were in balance.
Meanwhile, the increased demand for export s would help restore the economy to full
employment. Admittedly, the adjustment process could be painful —none of this would
happen overnight. In the meanwhile, families would suffer from unemployment; children’s
lives would be ruined, as a result of lack o f nutrition or access to health. Humanitarian
versions of these “tough” policies emphasized the importance of a safety net; but, of course,
the convergence criteria —and the absence of help from others in Europe —meant that
increased expenditures on such ass istance had to come out of somewhere else in the budget,
like public investment, hurting the country’s future growth. In practice, safety nets always
proved inadequate, and, as we shall see in later chapters, the suffering was enormous.

Still, the neolibe ral proponents of the euro would argue that perseverance pays: there is
redemption through pain. Interfering in this natural market process might reduce
unemployment today, but it only extends the period of adjustment.

INTERNAL DEVALUATION HAS NOT WORKED

There has been considerable internal devaluation among European countries. Prices in crisis
countries have on the average been increasing less than most elsewhere in the eurozone.15 But
this internal devaluation has not worked —or at least not worked fast enough to quickly
restore the economies to full employment. In some countries, such as Finland, low inflation
has not been enough even to restore exports of goods and services to the levels before the
crisis. In some of the crisi s countries, Troika policies may not only have had adverse effects
on demand but even on supply. In other countries, exports did not grow in the way that had

146
been hoped —they did not grow enough to offset the adverse effects on the nontraded
sector.16

If exports had grown at healthier rates, that would have stimulated the economy and helped
restore full employment. But there is another, less healthy way of reducing a trade deficit.
Imports fall when incomes pl ummet: one can achieve a current account balance by
strangulating the economy. And that, not internal devaluation, was at the heart of the success
that the eurozone achieved in getting trade balance. Even Greece had achieved close to trade
balance by 2015. But most of the reduction in trade deficit came from a reduction in
imports.17

WHY WE SHOULD NOT HAVE EXPECTED INTERNAL DEVALUATION TO WORK

If internal devaluation were an effective substitute for exchange -rate adjustment, the n the
gold standard would not have been a problem in the Great Depression. Yet most scholars
believe that the gold standard was a major problem —some going so far as to place much of
the onus for the Great Depression on the gold standard.18 By the same token, if internal
devaluations were an effective substitute for exchange rate adjustments, Argentina’s fixing its
exchange rate with the dollar prior to 2001 would not have been a problem. As that country’s
unemployment increased —exceeding 20 percent —prices within its borders did fall, but
again, not enough to restore the country to full employment, especially as in those years the
dollar was strengthening.

EXPLAINING THE FAILURE OF INTERNAL DEVALUATION

There are several reasons that internal devaluations might not work: wages may not fall; the
fall in wages may not lead to a fall in the price of export goods —or at least not enough of a
decline; and the fall in prices may not lead to an increase in exports —or at least enough of an
increase. Each of these elements has played out in the euro crisis.

Slow wage adjustments: blaming the victim

There are many in Europe (including Jean -Claude Trichet, head of the ECB from 2003 to
2011, and thus at the helm in the run -up to the crisis an d in its first years) who blame the

147
failure of the internal devaluation mechanism on wage rigidities —on the failure of wages to
fall even in the presence of high unemployment. They believe that markets on their own, in
the absence of unions and government intervention, would be flexible. In their attempts to
blame the victim —workers are to blame for their own unemployment because they’ve
demanded too high wages and too many job protections —these critics focus on constraints
imposed by government and unions. But across Europe, and around the world, one can see
high unemployment rates with little adjustment in wages in economies with weak unions and
without government constraints.

Market rigidities

This “puzzle” of why wages in market economies often don’t d ecline in the presence of even
high unemployment motivated my research, along with that of many others, into wage
rigidities. The theory that I developed, called the efficiency wage theory, focused on the well –
documented fact that cutting wages undermines worker productivity. It hurts workers’
morale, especially when they become distracted about their ability to keep their home; it
weakens loyalty to the firm; firms worry about workers looking for better paying jobs,
increasing turnover costs; it hurts firm s’ ability to recruit especially good workers; and it
weakens workers’ incentives.19 Given the magnitude of these effects, I have been more
surprised at the magnitude of the wage decreases, especially in Greece, and I have not been
surprised at the counter vailing decreases in productivity noted in chapter 3 .20

Why internal devaluations often lead to large decreases in GDP

Internal devaluations were seen, as we have noted, both as a way of correcting an external
imbalance and of supporting a weak macroeconomy, for as exports increased, the economy
would grow. The Troika has been consistently disappointed: the growth in expor ts has been
smaller than expected (as we have just observed), but the decrease in GDP has been much
larger than they expected —even larger than can be accounted for by the disappointing
performance of exports.

Their analyses made two crucial mistakes. Firs t, they paid insufficient attention to what
would happen to the large and important nontraded goods sector, which includes everything

148
from restaurants and haircuts to doctors and teachers, and typically amounts to something
something like two -thirds of GDP . (By contrast, manufactured goods, such as textiles and
cars, are called “traded” goods.) The contraction in demand and output in the nontraded
sectors outpaced the slow response in the export sector —explaining the large decreases in
GDP.

When countries (or firms and households within a country) are indebted in euros (or in a
foreign currency), an internal devaluation increases leverage, or the ratio of what households,
corporations, and even governments owe relative to their (nominal) income. High levera ge is
widely viewed to have been critical in bringing on the Great Recession. Internal devaluation
increases economic fragility by bringing more households and firms to the brink of
bankruptcy. Inevitably, they cut back spending on everything. The cutbacks in imports were
one reason that trade balance was improved; the cutbacks in domestically produced goods is
one reason that GDP declined so much.

The multiple consequences and manifestations of this fragility were apparent in the East Asia
crisis. As thei r exchange rate fell, many firms and households simply couldn’t repay what
they owed in foreign currencies. Defaults and bankruptcies soared. Compounding this
problem were strategic defaults by households and firms that might have repaid their debts at
great cost . They took advantage of the confusion surrounding mass foreclosures and
bankruptcies to attempt to renegotiate their own debts.

This then had follow -on effects. First, lenders suffered. Their balance sheets deteriorated as
defaults mounted. Their ability and willingness to make loans decreased. In the economic
turmoil following wage cuts and the other economic changes associated with crises, risk
increased, and this, too, discouraged lending.21

In the euro crisis, the ex change rate (of one country within the eurozone relative to others)
couldn’t change, but internal devaluation, attempting a real devaluation, had exactly the same
effects, with all the consequences noted here.

One of the consequences was to the banking sy stem, and the failure to take adequate account
of these was the second major reason that the Troika underestimated the magnitude of the
adverse effects of internal devaluation. And they should have been aware that these effects

149
were likely to be worse in E urope than in East Asia: as the banks weakened as a result of
defaults and bankruptcies, money could easily move out of the banks in the weak countries to
those in the strong within the eurozone. This in turn would lead to further decreases in
lending and further decreases in GDP.

Explaining the disappointing performance of exports

All of this helps explain the disappointing performance of exports. First, even when wages
fell, firms often didn’t pass on the wage cuts to prices. They were worried. They knew that if
they needed funds, they couldn’t turn to the banks. It became imperative for them to build up
their balance sheets —and for many of them, the crisis itself had done marked damage to their
net worth. Firms operating simultaneo usly in both trade and nontraded sectors might be
especially affected, because even if exports had remained strong, domestic sales declined.
One of the few ways that firms have to strengthen their balance sheet is to maintain prices.
Sure, there is a long -run cost of keeping prices high —but the short -run benefits in the world
of austerity and tight finance that the eurozone had created in the crisis countries outweighed
those costs. We see this reluctance to pass on wage cuts in the form of lower prices
dramatically in the data. If wage cuts were fully passed on, real wages (wages adjusted for
inflation) would have remained constant; prices would have fallen in line with the reduction
in labor costs. In fact, as we noted earlier, unit labor costs decreased b y about 16 percent from
2008 to 2014 in Greece. While nominal wages and labor costs were thus plummeting, prices
continued to rise, albeit at a slower rate than in the rest of the eurozone.

This was not the only unintended but important supply -side effect of the eurozone reliance on
internal devaluation. Earlier, I described the impact on the financial system. One of the most
important costs of firms is the cost of capital. While eurozone leaders were preaching about
the importance of the restoration of competitiveness in the crisis countries, they were actually
undermining competitiveness —for both the structure of the eurozone and its policies led to a
higher cost of capital, as banks were weakened and money fled the crisis countries.

Ironically, the “tou gh love” that was partly built into the structure of the eurozone, partly as a
matter of policy choice, while intended to help exports (by driving down wages), hurt them in
still another way. As small enterprises faced an increasing risk of bankruptcy, for eigners who
might have bought their goods shied away, worried that when the time came for delivery, the

150
companies would be unable to do so. They worried that before that date, they might be forced
into bankruptcy. A retail outlet needed to be sure that the goods would be in the store in time
for Christmas. A missed delivery could represent a massive loss of profits. Thus, again,
demand and supply were intertwined.22 The failure to ensure an adequate supply of capital
and the incre asing risk of bankruptcy made it even more difficult for the crisis countries to
export.

Not only was the euro structure and policy bad in the short run: it was bad in the long run.
The increase in risk meant that firms were less willing to undertake investments or even
increase employment at any interest rate.

So once again, internal devalua tion, while intended to increase competitiveness, restore
external balance, and promote employment, had just the opposite effect —not just in the short
run but even in the long.

Imbalances within Europe: competitive devaluations

Becaus e wage flexibility differed among the countries of the eurozone, simply leaving it to
the markets to adjust meant that, at least in the short run, trade imbalances could even grow.
Those with more flexible wages and prices got a competitive advantage over their neighbors.
Germany had even managed to get its workers to agree to lowering wages and benefits in the
1990s.
But what matters more often is how effective unions are in just keeping up with inflation and
getting a share of increased productivity. Such differences arise as a result of institutional
arrangements (for instance, the way wages get bargained —in some countries, wages are
bargained at the national level, in others at the sectoral level, in still others at the level of the
firm or even of a pro duction unit), cultural differences (German workers seemed more willing
to accept wage cuts than workers in other countries), and structural differences (German
households were less indebted than in other countries, so the adverse effects of increased
leverage on households from wage cuts were much smaller).

Of course, these differences wouldn’t have mattered that much if the countries had not joined
together to share a single currency. Then countries with more wage rigidities could have

151
compensated by low ering their exchange rate. They could have sustained their economy by
lowering interest rates. By joining the eurozone, they had given up these options.

In a world in which countries can set their exchange rate (the value of their currency, say,
relative to the dollar), when a country lowers its exchange rate to get a competitive advantage
over others — for instance, to help restore its economy to full employment —we say it has
engaged in a competitive devaluation. It is a form of beggar -thy-neighbor policy: one country
gains at the expense of its trading partners. Beggar -thy-neighbor policies marked the Great
Depression, and one of the reasons for the founding of the International Monetary Fund was
to discourage such competitive devaluations. Within a curren cy area, such as the eurozone,
countries obviously can’t engage in the traditional form of competitive devaluation. But what
we have just described is another form of competitive devaluation —where wages are
suppressed so that the real exchange rate is lowe red relative to one’s neighbors. And this
form of competitive devaluation is just as much a beggar -thy-neighbor policy but even more
onerous: the burden of the invidious policy is placed on the workers in the country engaging
in the policy.

A bias toward unemployment

There was one more aspect of the design of the eurozone that made matters even worse. As
we observed in chapter 1 , the European Central Bank is required to focus on inflation. In
effect, the eurozone, in its very con struction, was biased toward having higher
unemployment —toward having a more poorly performing macroeconomy on average than
would have been the case had it had a more balanced mandate like that of the United States .
And that simply exacerbated the problem of unemployment in the crisis countries.

Zero lower bound

But then, even the stronger countries came to be affected. The EU had succeeded in making
Europe more economically integrated. A large fraction of each country’s trade is with other
countries within Europe (close to two -thirds of exported goods and services by value go to
other EU member states).23 Weaknesses, not just in the crisis countries but in France and
Italy, ricochet back on the stronger, especially so when s ome of the stronger countries —like
Germany —suffer from deficit fetishism, and so maintain austerity, even when they can easily

152
access funds. The “old” doctrines had it, don’t worry: even if a country can’t use fiscal
policy, monetary policy can stimulate t he economy. If Germany should get weak, clearly, the
ECB would come to the rescue by lowering interest rates.

But at the time of the construction of the eurozone, no one conceived that interest rates would
ever reach the point where they couldn’t be lower ed—that they would hit the zero lower
bound.24 Once that happened, the adverse effects of its neighbors’ slowdown couldn’t be
offset by monetary policy. No wonder that German growth has been so anemic, as we saw in
chapter 3 .

THE TWIN DEFICITS

The discussion in this section —and even more so in the next, where I explain how persistent
trade deficits often lead to crises —poses a puzzle. It should have been expected that taking
away th e ability to adjust the exchange rate could lead to trade deficits, and that trade deficits
would put at risk the stability of the eurozone. Why didn’t those constructing the eurozone
focus on these trade deficits? Instead, attention was centered on fiscal deficits.

To understand why they might have done this, one has to go back in time. The idea that
government deficits and trade deficits were closely linked was very popular in the early
1990s when the eurozone was founded. It found its way into standard textbooks under the
title “the twin deficits.” The reasoning was simple: If government increases spending and
nothing else changes , aggregate demand will increase . If the economy is at full employment ,
that increase in aggregate demand can only be satisfie d by increasing imports. If exports
don’t change (say, because the exchange rate doesn’t change), then there necessarily must be
an increase in the trade deficit. The italicized phrases show the critical assumptions in the
reasoning, and subsequent researc h showed that those assumptions are often not true.

We now understand that trade deficits are often not caused by government profligacy but by
private sector excesses, and that accordingly curbing government profligacy —as the
convergence criteria attempt to do —won’t necessarily prevent large and persistent trade
deficits.

153
In the United States, for instance, the government deficit came down dramatically during the
Clinton administration —by the end of Clinton’s term, there was a surplus —and yet the trade
deficit continued to grow. Investment increased, replacing government spending.

In fact, even the causal relationship between the trade deficit and government spending, to
the extent that there is such a relationship, has been questioned. When a country e xperiences
a trade deficit, perhaps as a result of a sudden decrease in its exports because of a downturn
in a trading partner, unemployment will normally increase as a result of the deficiency in
aggregate demand. But since Keynes, democratic governments tend to respond to such
increases in unemployment by increasing government spending. Thus, it is not the increase in
government spending that causes the increase in trade deficit, but the increase in the trade
deficit that causes the government spending.25 What has happened in Europe under the euro
has confirmed these insights. Only in Greece was government spending a substantial source
of the country’s trade deficit.

There was another reason why many of the founders of the euroz one may have been less
worried about trade deficits caused by the private sector. They believed that if that ever
happened, it would not be a problem: in their ideology, the private sector could do no wrong.
So if there was a trade deficit, it was a good t hing. It meant, for instance, that firms were
borrowing for productive investments that would yield a return more than enough to offset
the debt required to finance it.

That they believed this was testimony to their faith in markets: there is a long histo ry of
market excesses, to which Spain and Ireland’s housing bubbles (not to mention that of the
United States) add but further examples.

WAS THERE AN ALTERNATIVE?

While some in Europe, and especially in Germany, are in denial —they co ntinue to believe, in
the face of overwhelming evidence to the contrary, that if one controls government deficits,
one can manage trade deficits —others are more realistic. They believe that the problem of
trade deficits has to be addressed head -on, demandi ng even stronger macroeconomic
strictures: not only budgetary discipline but also other conditions, such as those associated
with current account deficits (gaps between imports and exports).

154

Proposals to expand the list of requirements have a problem (bes ides the obvious political
one, of how the eurozone could be brought to agree on an expanded set of rules): any such
strictures run counter to the euro’s neoliberal architecture. How can one distinguish between
a “good” trade deficit —one which is the natu ral consequence of economic forces —and a
“bad” deficit? After the fact, it is clear that the Spanish deficits were “bad.” The funds
flowing into the country were used to finance a real estate bubble. That was a mistake. But it
was a private sector mistake, just as the tech bubble and the housing bubble in the United
States were private sector mistakes. But beforehand, it is hard to tell good investments from
those that are part of a wave of irrational exuberance. Market fundamentalists could never
tolerate government even attempting to make such a distinction. That would imply relying on
the judgment of some government bureaucrat over that of a businessman who presumably
was putting his own money and that of his investors at stake. Indeed, even as it seemed
obvious that the market had gone awry, with the real estate bubbles in Spain and Ireland, the
eurozone’s neoliberal economic leaders were waxing poetic about the wonders of the market.
When I said that government might want to tame such excesses, the notio n was met with
horror: Was I suggesting that government bureaucrats were wiser than the private sector?

Thus, the euro is caught between a rock and a hard place: Markets by themselves can’t do the
adjustments necessary to ensure full employment and external balance. Internal devaluations
don’t work. And simply regulating fiscal deficits won’t suffice either: it makes ensuring full
employment more difficult and does little to ensure trade balance. Regulating the economy in
other ways, to ensure that imports are in line with exports, would require interventions in the
market economy that would be intolerable, a t least from the perspective of the neoliberal
ideology that underlies the euro. There are other institutional developments, entailing further
economic integration —moving in directions that has enabled a single currency to work in the
diverse United States —that might enable the euro to work. We discuss these later in the
book. But first, we need to understand more fully the dangers of not correcting current
account deficits.

WHY CURRENCY AREAS ARE PRONE TO CRISIS

Countries that try to fix their exchange r ate relative to others face not only protracted periods
of unemployment, because they lack the instruments to return to full employment when they

155
are hit by an adverse shock, but are prone to crises. The same is true of countries within a
currency area; th ey, too, cannot adjust their exchange rates. The economic costs of these
crises are enormous; they are felt not only in the high unemployment and lost output today
but in lower growth for years —in some cases, decades.

Such crises have happened repeatedly, with the euro crisis being only the most recent and
worst example. In chapter 2 , for instance, I described the Argentine crisis in 2001 –2002.

It is easy to understand why such crises are so common with curren cy pegs. If somehow the
exchange rate becomes too high, there will be a trade deficit, with imports exceeding exports.
This deficit has to be financed somehow, offset by what are called capital inflows. These can
take the form of debt or direct investments . The problems posed by debt are most obvious:
eventually the debt reaches so high a level that creditors’ sentiments begin to change. They
worry that they will not be repaid. These sentiment changes can occur gradually or rapidly.
Surprisingly —again testi mony to market irrationality —the changes often happen suddenly,
and not in response to any real “news.” The mystery then is often not that the lenders are
pessimistic, but why weren’t they more pessimistic earlier. Such changes have been called
“sudden sto ps”:26 the flow of money into a country suddenly halts and the country goes into
crisis.

It is when sentiments change quickly that a debt crisis is likely to follow, as lenders refuse to
roll over their debt as it becomes due, a nd the country can’t find anyone willing to lend. The
country’s choices are then limited: it either defaults, or goes to the IMF for a rescue package,
accepting the loss of its economic sovereignty with a loan accompanied by strong
conditions.27

Typically, when there are private excesses leading to a trade deficit, what is borrowed abroad,
say by households or firms, is intermediated by domestic banks, who borrow, say, dollars
from abroad and lend them to, say, consume rs to buy cars (as in Iceland) or other consumer
goods. If the foreign lenders demand repayment from the banks, and the banks can’t come up
with the money, we then have a financial crisis .28

The trade deficit itself creates anot her problem. A high level of imports weakens domestic
aggregate demand. Unless there is an investment boom —such as a real estate bubble —to

156
sustain full employment, the government has to spend more.29 In this case, the capital inf lows
go to finance the resulting government debt. But unless the government spends the money
wisely, for instance, on public investments that increase the country’s productivity and
output, eventually, the creditors’ sentiments will change.

Again there is a debt crisis: the government can’t roll over its debt, if the debt is short -term.
But even if there is no rollover problem, because the debt is long -term, the country suddenly
can’t finance its fiscal deficit. If it doesn’t want to finance its spending b y printing money,
with the possible resulting inflation, it has to cut back on spending, plunging the economy
into a downturn.30 Banking and financial crises more generally are associated with economic
crises , as aggregate demand and output fall and unemployment soars. In the case of a
financial or debt crisis, banks can no longer lend, and firms and households whose spending
depends on borrowing have to cut back.
In the case of the euro, of course, there was no option of the exch ange rate, say, for Greece or
Spain, falling to correct a trade imbalance. This made the economic , debt, and financial
crises even worse. As we shall see, to bring back a semblance of “balance,” those in the crisis
countries are being sacrificed. With a bi g enough recession or depression, imports are
brought into alignment with exports.

In each of those instances where a crisis emerged, one might well ask, why didn’t the lenders
see that the country was getting overindebted? How could they let the situatio n arise? There
are two answers. The first is that financial markets are short sighted. They often can’t see or
understand what is going on in their own backyard, as the US 2008 financial crisis
demonstrated. Seeing and understanding what is going on elsewh ere is even more difficult.
Markets get caught up in fads and fashions —lending to Latin America in the 1970s and to
East Asia in the early ’90s, for example, which eventually resulted in the Latin American and
East Asian crises.

Of course, the bankers don ’t like to blame themselves; they blame the borrower. But these
loans are voluntary transactions. If there is an irresponsible borrower, it means at a minimum
that there is an irresponsible lender, who has not done due diligence. The reality is worse.
Lend ers are supposed to be experts in risk management. And in many cases, they take
advantage of inherent political problems:31 governments are easily induced to borrow

157
excessively. The current government benefits from the increased spending, and the prosperity
that results, while costs are borne by some future government.

The interaction between short -sighted financial markets —with incentive structures that
encourage reckless lending —and short -sighted government s creates a potentially explosive
mix, which, when combined with fixed exchange rates, is almost sure to explode. These
problems arise within honest governments, who are simply obeying natural incentives. But
obviously, corruption can make matters worse, w ith a corrupt financial sector paying
kickbacks in one form or another to corrupt politicians or their political parties.

The second reason countries get overly indebted is that lenders are regularly bailed out —by
the IMF, by the European Central Bank, and by governments. With losses thus socialized,
there are especially perverse incentives to engage in excessive lending abroad. What
happened in the eurozone is again only the latest of a long string of such bailouts. (These
bailouts typically have names of countries, like the Mexican, Korean, Argentinean, Brazilian,
Indonesian, and Thai bailouts. But in each instance, the bailout is really just a bailout of
Western banks.)

Of course, some observers in Europe have recognized this. That is why they have de manded
what has euphemistically been called private sector involvement (which has its own acronym,
psi) or bail-ins. Private sector lenders too have to bear losses. But too often, these demands
come too late, after the smart short -term money had had a chance to pull out. This places the
burden on those who made longer -term loans. (Of course, these were partially to blame for
the crisis as a result of their overlending; but the short -term lenders were also to blame —
indeed in some cases more so. The long -term loans may have been made in a time where the
prospects of the country looked great. The impending problems should have been more
apparent to the short -term lenders.) And often, bail -in demands are imposed on the wr ong
parties. In 2012 –2013, Europe demanded that ordinary depositors in Cyprus take a haircut —
that is, a write -down in the value of their deposits. The eurozone authorities thought that by
forcing depositors to take a bigger loss, they would reduce the amou nt of money that they
would have to fork over.32 Until then, it was assumed that when banks went through
restructuring, depositors would be protected. The possibility that depositors could take a loss
has undermined confidence in banks throughout the weaker countries of the eurozone and
contributed to funds leaving these banks, thereby contributing to Europe’s malaise.33

158

THE ROLE OF MARKETS —AND THE EURO —IN CREATING EXCHANGE -RATE
MISALIGNMENTS

The role of the single currency in creating crises is greater than this discussion suggests. We
began with the assumption that somehow, the exchange rate had gotten misaligned —some
countries had too high of an exchange rate. As countries entered the eurozone, there was an
attempt to ensure that the exchange rate was “right” —that is, the conversion from the old
currency to the euro was done correctly.

Even when they got the initial conditions right, however, the euro itself led to a
misalignment —to a real exchange rate (taking account of local prices) that was too high in
several countries, so that their imports systematically exceeded exports. Money, for instance,
rushed into Spain and Ireland in the years after the start of the euro in 1999, and especially in
the years preceding the 2008 crisis. Lenders somehow thought that the elimination of
exchange -rate risk meant the elimination of all risk. This was reflected in the low interest
rates that these countries had to pay to borrow. By 2005, the r isk premium on Greek bonds
(relative to German bonds —that is, the amount extra that had to be paid to compensate for
market participants’ perception of the higher risk of Greek bonds) fell to a miniscule 0.2
percent; on Italian bonds, it also dropped to 0. 2 percent; on Spanish bonds, to 0.001 percent.34
The low interest rates at which funds were available in Spain (combined with the euro –
euphoria, the belief that the euro had opened up a new era of prosperity and stability) helped
create a real estate bubble; in the years before the 2008 crisis, more homes were constructed
in Spain than in France,
Germany and Ireland combined.35 The real estate bubble distorted the Spanish economy.
Private sector irration al exuberance, not government spending, put the Spanish economy off –
kilter. Indeed, some in the government were worried, and worked hard to diversify the
economy, so that if it turned out that there was a real estate bubble, other sectors (in Spain,
for in stance, green energy and new knowledge sectors) could pick up the slack when it burst.
The bubble broke before these efforts were fully successful.

In the absence of the eurozone, a country flooded with speculative money could have raised
interest rates t o dampen the real estate bubble. But being part of the euro made this
impossible. A country like Spain and Ireland facing a real estate bubble could and should

159
have imposed capital gains taxes or imposed restrictions in lending by local banks. But the
mark et fundamentalist ideology dominant in the eurozone ruled these measures out.

The government could, alternatively, have cut back on its spending and allowed wasteful
private investment to crowd out more productive public investments. But the governments o f
Spain and Ireland were flush with tax revenues generated by the boom, and they felt no need
to do so. Both countries were in surplus. Managing inflation was the job of the ECB, not their
job. Their job was to stick within the budget constraints demanded by the Maastricht Treaty
and spend money well; and they were doing that. According to the convergence criteria —and
the ideology of the time —everything was fine. In short, the constraints imposed by the
eurozone, combined with irrational markets and neolibe ral ideology framework created the
overvalued euro exchange rate that in turn led to the crises.

BORROWING IN A FOREIGN CURRENCY

The euro created crises for another reason, one that appears to have been largely
unanticipated, partly because it created a situation that had never occurred before. Debt crises
typically do not occur in countries that have borrowed in their own currency. They can at
least meet the promises they made by printing more of their own money. The United States
will never have a Greek -style crisis, simply because it can print the money that it owes.36

In the past, countries had a choice: issue debt in a foreign currency, and face the risks of
owing more —in domestic terms —if the exchange rate falls, and the e ven worse risk of
default if it falls too much; or issue debt in one’s own currency, and pay a higher interest rate.
Of course, if markets worked well, the higher interest rate did nothing but compensate foreign
lenders for the exchange -rate risk —the money they were repaid might be worth much less
than at the time they lent it.37 But shortsighted governments (often egged on by international
financiers and even the IMF) encouraged borrowing in foreign currency, because the impact
on today’s budget was less, simply because the nominal interest payments were lower.

After the rash of crises in the 1990s and early 2000s, though, many governments had learned
their lesson. They began to borrow in local currency, and put pressure on firms and
households in their country to borrow in local currency,38 and local currency markets
developed.

160

The eurozone created a new situation. Countries and firms and households within countries
borrowed in euros. But though they were borrowing in the currency they used, it was a
currency that they did not contr ol.

Europe unwittingly created the familiar problem faced by highly indebted developing
countries and emerging markets. Greece does not control the printing presses of the currency
in which it has borrowed. They owe money in euros. Their creditors are not willing to roll
over their debts. Their earnings of euros from exports are insufficient to pay what is owed.
They simply can’t meet their obligations.

Markets should have recognized the new risky situation that the eurozone had created, and
limited their lending in response. But as so often happens, they were caught up in another
episode of irrational exuberance —euro-euphoria. They focused on the benefits of the
elimination of exchange -rate risk, not the costs associated with an increased default risk,
especially of government bonds. Many saw the large flows of funds as a sign of success for
the eurozone. Having watched analogous instances of capital flowing across borders as
restrictions on capital flows were brought down, especially from my perch at the World
Bank, I was not so sanguine.

To avoid this situation, Europe as a whole could have borrowed in euros, on -lending the
proceeds to the different countries, who would then be responsible for repayment of the
money. But it chose not to centralize lendin g in that way. In making this choice, the eurozone
leaders enhanced the likelihood of a debt crisis.

Not only did those countries signing up to the eurozone not fully realize the consequences of
borrowing in a currency out of one’s control, they also didn ’t realize the implications for their
national sovereignty: a transfer of power had occurred that could be —and was —abused.
When lenders wouldn’t lend to, say, Spain, the only recourse the country had was to turn to
their partners in the eurozone, to get mo ney through the European Central Bank or through
some other mechanism.39 It was a fateful development.

Without access to funds, the country would careen toward bankruptcy. But there is no good
international l egal framework for dealing with the bankruptcies of countries, as Argentina

161
and many other countries have learned to their chagrin. In the absence of such a framework,
defaults can be very costly. Creditors have an incentive to scare the country at risk —to make
them believe that the costs of default will be very high, far higher than knuckling under to the
creditors’ demands.40 As soon as some of the countries in the eurozone owed money to other
member countries, the currency union had changed: rather than a partnership of equals
striving to adopt policies that benefit each other, the ECB and eurozone authorities have
become credit collection agencies for the lender nations, with Germany particularly
influential. Though this was never the intent when the eur ozone was created, that this is what
happened should have been expected. It is simply a reflection of the old adage “He who pays
the piper calls the tune.” Germany had the money. The German parliament had to approve
any significant new program. It became c lear that their parliament would only approve these
new programs if there were sufficient “conditions” imposed on the crisis countries. The
Germans have repeatedly even challenged the constitutionality of the actions the ECB
designed to help the crisis cou ntries.

The power to withhold credit becomes the power to force a country to effectively cede its
economic sovereignty, and that is precisely what the Troika, including the ECB, have done,
most visibly to Greece and its banks, but to a lesser extent to th e other crisis countries. They
have imposed policies not designed to promote full employment and growth but to create
surpluses that in principle might enable the debtor countries to repay what is owed.

WHY EVEN TRADE SURPLUSES MATTER

I have explained wh y, with fixed exchange rates, countries may wind up with large trade
deficits, and how a sudden stop in the willingness of others to finance that deficit can
precipitate a crisis. The way Europe has chosen to get rid of trade deficits is to put the
economy into depression. When the country is in a depression, it no longer buys goods from
abroad. Imports are reduced. The “cure” is as bad as or worse than the disease.

But even trade surpluses are a problem. Germany has been running huge trade surpluses —
consistently larger than China’s as a percentage of GDP, and in many years, even larger in
dollar terms. Indeed, in recent years, its surpluses as a percentage of its GDP have been
almost twice that of China’s.41 The United States has criticized China’s surpluses, saying they
represented a risk to global stability. The reason is simple: over the entire world, the sum of

162
the surpluses has to equal the sum of the deficits. If some country is running a surplus,
export ing more than it is importing, other countries must be running a deficit, that is,
importing more than they are exporting. So if deficits are a problem, so too for surpluses. If
China’s surpluses are a global problem, so too are Germany’s.42 Similarly, if the exchange
rate is set so that the eurozone as a whole has a trade balance, which it roughly did in the
years before the crisis, and Germany has a surplus, that means the rest of the eurozone must
have a deficit.

In some respe cts, surpluses are an even bigger problem than deficits, as Keynes argued,43
because they contribute to a shortfall in global demand. These countries are producing more
than they are buying and thus not spending all of their inco me. Of course, the deficit
countries would like to buy more. But if no one is willing to lend to them, they can’t, or if
they are under an IMF or Troika program that prevents them from spending more, they can’t.
When there are large imbalances (such as ass ociated with Germany’s trade surplus), the not –
spending of the surplus countries is not fully compensated for by overspending in the deficit
countries. The result is that overall global demand is weakened.

Before the crisis, Germany recycled its surpluses , in effect, lending them to the periphery
countries, like Spain and Ireland, which allowed them to run deficits.44 But in doing so, it
helped create the euro crisis and enhanced divergence within Europe. The periphery countries
became debtors, with Germany as the great creditor. As we have noted, there is no greater
divide than the one between creditors and debtors.

Our discussion here has focused on borrowing and lending by the country. The analysis does
not distinguish between private and public borrowing. That’s important: trade imbalances can
be a problem whether they originate in the public sector (as in Greece) or in the private (as in
Spain and Ireland). The convergence criteria only focused on the public sector problem.
Historically, private sector borrowing has been as or more important.

SURPLUSES: VICE OR VIRTUE?

The countries in surplus often look at their trade surplus —not buying as much from abroad as
they are getting from selling goods and serv ices—and the associated savings as a badge of
honor. Savings is a virtue. Germany says that all countries should imitate what it does. But

163
Germany’s virtue is a peculiar one: as we’ve seen, by definition not all countries can run
surpluses, and anything Ge rmany does to create its surpluses is, in effect, increasing some
other country’s deficit. The country with a deficit, in turn, is likely to face weak demand, and
possibly even high unemployment and a crisis. If exports create jobs, then imports destroy
them. It is hardly a virtue if one can only obtain it by forcing someone else to be a sinner —if
one’s actions inevitably lead to problems in some other country.

Modern economics, beginning with Keynes, has explained that in a world of unemployment
there is the paradox of thrift. If everyone tries to save more, but investment is fixed, all that
happens is that incomes fall. Ironically, total savings is not increase d. The reasoning is
simple: In equilibrium, savings must equal investment. Thus, if investment does not change,
savings cannot change. If individuals insist, say, on saving a higher fraction of their income,
the only way that the level of savings can be ch anged is if the level of income is reduced.

Today the world is in this precise situation, with a deficiency of aggregate demand leading to
slow growth and some 200 million unemployed around the world. This deficiency of
aggregate demand is the cause of wh at many have referred to as global secular stagnation.
(The term secular just means that it is long-term as opposed to cyclical , temporary slow
growth that is part of recurrent business cycles.) The jobs “gap” has increased enormously
since the onset of the Great Recession, with some 60 million fewer jobs in existence than
what would have been expected if there had been no crisis.45

There is another reason that surpluses are particularly problematic. Typically, it is easier for
the surplus country to deal with its surplus than it is for the deficit country to do something
about its deficit. There is ample scope, for instance, for both Germany and China to increase
wages, especially at the bottom. Until recently, Germany hasn’t e ven had a minimum wage,
and even now, its minimum wage is only €8.50 an hour (which at 2015 average exchange
rates was equivalent to $9.35),46 as compared to €9.47 (roughly $10.42) in France. If German
workers’ incomes increased, they would buy more, including more imported goods.

By and large, the countries in crisis, and even France and Italy, have managed to reduce their
current account deficits; with Germany not only having maintained but actually increased its
surplus, the e urozone now has a large overall surplus estimated to be $452 billion in 2015.47
But by the basic arithmetic of global deficits and surpluses, this has been accomplished only

164
by increasing deficits in the rest of the world. It will be hard, if not impossibl e, for the
eurozone to maintain this surplus indefinitely without problems appearing in the rest of the
world. Something will have to give.

EXTERNALITIES, AND THE EURO AND GLOBAL GOVERNANCE

When individuals, firms, or countries impose costs on others —which they do not themselves
have to pay —economists say that there is an externality. The analysis above explained how
German trade surpluses impose externalities on the rest of the world, including on its partners
within the eurozone. A well -designed global economic system —and a well -designed
eurozone —would have adopted measures to deal with this externality. Currently, at the
global level, we have no way of inducing countries not to run surpluses.48 The G -20—the
group of the 20 lar gest economies, which sees its role as helping coordinate global economic
policies —attempts to cajole countries not to do so. Ironically, it has focused its attention on
China, whose surpluses have been coming down, instead of Germany.

Within the eurozone, too, nothing has been done to curb surpluses. As we have noted, the
focus of attention has been on government activities, and only on deficits. The mistaken
presumption has been that government deficits are the main source of externa lities, the main
aspect of a country’s behavior that impinges on the well -being of others and the functioning
of the economic system.

CONCLUDING COMMENTS

The founders of the euro knew that making a single currency work for a diverse set of
countries woul d not be easy. But their analysis of what it would take was deeply flawed: the
convergence criteria that they formulated, limiting public (fiscal) deficits and debts, made the
task of achieving full employment throughout Europe even more difficult. Adding to the
difficulty was the task of limiting trade deficits, the creation of which the euro itself was at
least partially responsible. Persistent trade deficits set the scene for crises: the predictable and
predicted crises emerged just a decade after the be ginning of the euro.

THE RESPONSE

165
Seeing how things were turning out so differently from what had been promised —crises and
depressions rather than a new era of prosperity —one might have hoped that Europe’s leaders
would have realized both that the econom ic analysis underlying the euro was flawed and that,
if the euro was to work, the “incomplete project” needed to be completed, and in a hurry.
They had to put into place the institutional arrangements required to make up for the loss of
countries’ ability to use the interest and exchange rate to maintain full employment and to
keep imports in line with exports.

Instead, Germany has tried to blame the euro crisis on failures to enforce budgetary
discipline. Our analysis has argued otherwise: it is the very structure of the eurozone itself,
not even the failings of the individual countries, that is to blame. Market mechanisms
(internal devaluation) are not an adequate substitute for the loss of the ability to adjust
interest and exchange rates. The euro creat ed the euro crisis.

That the narrative blaming the euro crisis on fiscal deficits was wrong should have been
obvious: several countries in Europe had maintained fiscal discipline and yet have been
facing severe unemployment, even crises —not just the alleg edly profligate countries of
Europe’s south, but even the more responsible countries of the north, Ireland and Finland.
Market economies can suffer from crises simply as a result of the dynamics of capitalism; in
the absence of adequate regulation, there a re often credit bubbles. But the ideology of
neoliberalism ignored these sources of volatility —the source of the Great Recession itself as
well as the East Asia crisis —as it conveniently focused on the budgetary failures in Greece,
which were easier to und erstand, and excoriate.

This failure to diagnose the source of the eurozone’s problem was inevitably linked to the
failure to take actions that would address those problems. Instead of correcting the underlying
problem, they continued implementing policies based an obviously flawed theory. As the
crisis unfolded, they renewed their commitment to the convergence criteria, binding
themselves to stricter enforcement.

That they did so suggests one thing: it was a matter of ideology, not economic science. It was
a willful failure not to look at the evidence. It may not have been in Germany’s interest to
understand the failures, for that might have called upon it to do more than just lecture its
partners.

166

A LOOK FORWARD

Althou gh the convergence criteria were supposed to foster convergence, the structure of the
eurozone has increased differences among the countries of the region in fundamental ways —
exacerbating the large differences that already existed when the eurozone was for med. Most
importantly, it increased the divide between creditor and debtor countries. The next chapter
explains the ways in which the current eurozone structure results in the stronger countries
within the eurozone becoming stronger, and the weak weaker. T he creditor countries become
richer; the debtor countries, poorer. And a hoped -for convergence has transformed into
divergence.

5

THE EURO: A DIVERGENT SYSTEM

The eurozone was a be autiful edifice erected on weak foundations. The cracks were clear
from the beginning, but after the 2008 crisis, those cracks became fissures. By the summer of
2015, 16 years after the euro was launched, it looked as if Greece would have to exit. A huge
creditor/debtor schism had opened up, and political power within the eurozone rested with the
creditors and Germany in particular. The crisis countries were forced into deep recessions and
depressions. Europe had created a divergent system even as it though t it was putting together
a convergent one.

Several features of the eurozone that were thought of as essential to its success were actually
central to its divergence. Standard economics is based on the gravity principle: money moves
from capital -rich coun tries with low returns to countries with capital shortage. The
presumption was that the risk -adjusted returns in such countries would be high. But in Europe
under the euro, movements of not just capital but also labor seem to defy the principles of
gravity . Money flowed upward.1 In this chapter, I explain how Europe created this gravity –
defying system. Understanding the sources of the divergence is essential to creating a
eurozone that works.

167

DIVERGENCE IN CAPITAL AND FINANCIAL M ARKETS AND THE SINGLE –
MARKET PRINCIPLE

One of the strengths of the eurozone was that capital and labor could move freely throughout
the region. This is sometimes called the “single -market principle.” Free mobility was
supposed to lead to the efficient all ocation of labor and capital, thereby strengthening
Europe’s prosperity. Each would go to that place where returns were highest.

As capital left the rich (capital abundant) countries to go to the poor (capital scarce), so the
theory went, incomes across t he eurozone would become more similar and the whole
eurozone would work better. Natural market forces would result in convergence; if
governments did their part —keeping low deficits and debts —the market would do the rest.
The leaders of Europe should have known that there was a significant body of economic
analysis —theory and evidence —showing that those expectations were wrong.

In fact, there was a real world example in plain sight: conditions in Italy were quite different
from textbook economics. There ar e no government -imposed barriers to the movement of
capital and labor between the north and south of Italy. There is the same legal framework.
Yet, the south of Italy has had a persistently lower income than the north. Though there have
been periods in whi ch there was some convergence, in recent decades, it has not occurred.2

THE SINGLE MARKET TOGETHER WITH THE EUROZONE AND MARKET
IRRATIONALITY CREATED THE EURO CRISIS

The previous chapter explained how a free flow of capital, combined with the creation of the
eurozone, led to the euro crisis. Ever -foolish capital markets thought the elimination of
exchange -rate risk meant the elimination of all risk and rushed into the periphery countries.
In some cases, they created real estate bubbles. In all cases, they created upward pressure on
prices and current account deficits that were not sustainable. One country after another went
into crisis, as markets eventually realized th at the current account deficits were unsustainable,
and as real estate bubbles broke. But by then it was too late: money that should have gone

168
into making these economies more productive went instead to financing consumption and
real estate bubbles (in Spa in and Ireland) and government deficits (Greece).

The previous chapter also explained how as prices in these countries increased relative, say,
to those in Germany, imports increased relative to exports. Trade deficits became a regular
feature of these co untries’ lives. Internal devaluation was supposed to undo the damage that
had been done.3 But as we saw, internal devaluation works, at best, slowly and can be very
costly: Increasing wages and prices is far easier than the rever se.

The same irrational money that had created the euro crisis, realizing the enormous mistake
that had been made, did what finance always does in such situations: it leaves.

Of course, this analysis does not describe all of the countries facing economic recession and
large trade deficits. As we noted earlier, Finland has suffered from problems in a couple of its
leading export sectors and from weaknesses in some of its major export markets. But even
here, the euro is to blame for the prolonged downturn, because it has taken away the standard
instruments by which it might return quickly to full employment with trade balance —and has
put nothing in their place.

CAPITAL FLIGHT

As the euro crisis emerged, money left the banking systems of the weak countries, going to
those of the strong countries. As money flowed out of their banking systems, the banks in
weak countries had to contract their lending. I refer to this contraction in lending as private
austerity . The magnitude of this contraction is enormous and affects especially small and
medium -size enterprises. Not surprisingly, countries where such businesses play a more
important role are more adversely affected. (Large multinationals can borrow in international
markets and thus are not as dependent on what happens within any particular country.) By
2013, the volume of small loans of less than €1 million —a proxy for lending to small and
medium -size enterprises (SMEs) —was still far below its precrisis peak in all of the crisis
countries: nearly halved in Port ugal, down by two -thirds in Greece and Spain, and down by
more than 80 percent in Ireland. But the decline was large even in many near -crisis countries:
a decrease of a fifth in Italy, for example.4 By 2015, the European Commissi on was
celebrating “green shoots” for the continent’s SMEs, which account for 67 percent of

169
employment in the European Union.5 To many, the upbeat tone seemed premature,
particularly in crisis countries. SMEs haven’t recovered in Greece, where more than a third
continue to report “access to finance” as the single largest obstacle to doing business.6 Later,
we shall see how the European Central Bank, headed by Mario Draghi, took forceful actions
to restor e confidence in the market for bonds, especially the bonds of the crisis countries; but
while he may have saved the bond markets and the wealthy players in that game, back on
Main Street , what he did seemed to have little effect.

EXPL AINING THE FLOW AGAINST GRAVITY

The flow of money out of the crisis countries’ banking systems is understandable. Confidence
in any country’s banking system rests partially on the confidence in the ability and
willingness of the bank’s government to bail out banks in trouble. This in turn depends in part
on the existence of (1) institutional frameworks that reduce the likelihood that a bailout will
be necessary, (2) special funds set aside should a bailout be necessary, and (3) procedures in
place to ensur e that depositors will be made whole .7Typically, banks benefit from an implicit
subsidy in jurisdictions where governments possess greater bailout capacity. The link
between confidence in banks and confidence in the governments under whose authority the
banks operate can be seen in the close relationship between risk premiums on government
debt and bank debt from the same country.8

Money flowed into the United States after the 2008 global crisis even t hough the crisis had
been precipitated by failures in the United States’ financial system. Why? It was not that
investors thought that American banks were better managed or that that they managed risks
better. It was simply that there was more confidence i n the willingness and ability of the
United States to bail out its banks. (The government, with bipartisan support, had quickly put
together a $700 billion bailout package in 2008, and it was clear that more money would be
forthcoming if needed. The influe nce of Wall Street on the American government was
palpable.)9

Similarly, today in Europe, what rational wealthy Spaniard or Greek would keep all his
money in a local bank, when there is (almost) equal convenience and greater saf ety putting it
in a German bank? 10

170
The effects of capital leaving the crisis countries are significant: only by paying higher
interest rates can banks in those countries compete, but higher rates puts these countries and
their firms at a competitive disadvantage. A downward spiral ensues: as capital leaves, the
country’s banks have to restrict lending, the economy weakens; as the economy weakens, so
too does the perceived ability of the country to bail out banks in trouble; and that increases
the interest rate banks have to pay, so the banks weaken further and capital is further
incentivized to leave.11

DIVERGENCE IN THE ABSENCE OF A CRISIS

The euro crisis has highlighted how the structure of the eurozone itself created divergence,
but there would be divergence even in the absence of a crisis. The ECB sets a single interest
rate for the entire region. But the interest rate set on, say, German government bonds, is not
the interest rate that firms in France or Italy, let alone Greece, pay —or even that the
governments in these countries pay. There is a spread in interest rates, reflecting differences
in the market’s judgment of risk and the abili ty of the banks in each country to provide credit
to the country’s companies. The poorer and more poorly performing economies, and the
countries with greater inherited debt, will have to pay higher interest rates, and, especially
because of the intertwinin g of banks and governments in the current eurozone structure , so,
too, will companies in these countries. This gives the country and its companies a distinctive
competitive disadvantage, again leading to divergence.

Fixing the problem

There is an easy solution to this particular problem: common comprehensive deposit
insurance for all banks in the eurozone. With such common insurance, no one would worry
about the loss of money in their bank account; there would be no incentive for mone y to flow
from the weak countries to the strong.12

A banking union

Germany is worried that with common insurance, there would be a net transfer from strong
countries (like Germany) to the weak, and as Germany constantly insists, the eurozone is not
a transfer union — a federation in which money is transferred from one coun try or region

171
within the federation to another. That’s why it insists, too, that if there is common deposit
insurance, there has to be a common regulatory framework. And to ensure fair treatment of
banks across the eurozone in the event of a default, there has to be a common procedure for
“resolution,” that is, for dealing with banks in distress, where depositors are demanding back
more money than the bank has liquid funds to pay.13

These three provisions —deposit insurance, commo n regulations, and a resolution
procedure — together are called a “banking union.” And by 2014, there seemed to be broad
consensus within the eurozone on the necessity to move forward with such a banking union if
Europe was to prevent the increasing diverge nce that was emerging. But, Germany argued
that one should proceed carefully and gradually. It demanded, before there can be common
deposit insurance, there must be common supervision (that is, regulation). Subsequently,
Germany seems to have backed off be ing willing to have common deposit insurance, at least
anytime soon, even with common supervision and common resolution.

But the halfway house with common supervision and no common deposit insurance would be
worse than no house at all. Common supervision would introduce a new kind of rigidity into
Europe. Yet, as I explained in the last chapter, the eurozone’s lack of flexibility and ability to
adapt to the specific circumstances of different countries presents one of the region’s key
problems. Managing th e banking system of any country is a delicate matter, especially in an
economic downturn. Shutting down banks hurts not just the shareholders and bondholders of
the banks but also borrowers —they may not be able to easily find another source of
finance —and, in the absence of deposit insurance, depositors.

Forbearance —a slight easing of regulations in times of economic downturn, allowing banks
that would have been normally shut down because of their weak balance sheet to continue
operating —has been part of t raditional central bank practice. Of course, had there been better
regulation of banks before the downturn, there would have been less need for forbearance.
But central bankers and regulators have to deal with the hand that they have been dealt.

For the e urozone, the worry is that the rigid application of rules will make forbearance more
difficult. Decisions made in Brussels and Frankfurt may not be those best suited for the
economies around the eurozone. Banks may be shut down, at great cost to their coun try’s
economy. Bank regulators are typically not economists. They are just following rules. But

172
this rigid application of rules, in the absence of common deposit insurance, may make it even
riskier for depositors to keep their money in the banks of a weak country: it may exacerbate
the problem of divergence.

REGULATORY RACES TO THE BOTTOM

Europe not only allowed capital to flow freely within its borders but also financial firms and
products —no matter how poorly they are regulated at h ome.

The single -market principle for financial institutions and capital, in the absence of adequate
EU regulation, led to a regulatory race to the bottom, with at least some of the costs of the
failures borne by other jurisdictions. The failure of a finan cial institution imposes costs on
others (evidenced so clearly in the crisis of 2008), and governments will not typically take
into account these “cross -border costs.”

Indeed, especially before the 2008 global financial crisis, each country faced pressures to
reduce regulations. Financial firms threatened that they would leave unless regulations were
reduced.14 This regulatory race to the bottom would have existed within Europe even without
the euro.

Indeed, the winners in the pre -2008 contest were Iceland and the UK, neither of which belong
to the eurozone (and Iceland doesn’t even belong to the EU). The UK prided itself on its
system of light regulation, which meant essentially self -regulation, an oxymoron. The bank
managers put their own interests over those of shareholders and bondholders, and the banks
as institutions put their interests over those of their clients. The UK’s Barclays bank
confessed to having manipulated the market for LIBOR, the London interbank lendi ng rate
upon which some $350 trillion of derivatives and other financial products are based.15
Still, the eurozone was designed with the potential to make all of this worse. The advocates of
the euro said that it would enable financial products to move more freely, since the exchange
rate risk had been eliminated. In their mind, financial innovation meant designing better
products to meet the needs of consumers and firms. That’s the standard neoliberal theory.
More modern theories emphasize imperfectly informed and often irrational consumers and
firms operating in markets with imperfect and asymmetric information, where profits can
typically be enhanced more by exploiting these market imperfections than in any other way.

173
Nobel Prize –winning economists George Akerlof and Rob Shiller document this widespread
behavior in their brilliant book Phishing for Phools —using the term for Inter net scammers
who systematically “fish for fools.”16 With financial products moving ever more easily
throughout Europe, the opportunity to take advantage of a whole continent of people who
might be duped into buying financial prod ucts that were not suitable for them proved
irresistible.

Difficulties in regulation

Attempts to regulate the financial sector around the world have made it clear that such
regulation is not easy. Well -paid lobbyists from the financi al sector approach any or all with
as large a gift or campaign contribution as the antibribery and electoral laws of that country
allow.17 Not surprisingly, the financial sector exercises enormous political influence and is
enorm ously successful in persuading politicians that they should not “overregulate.”
Excessive regulation, these opponents claim, could stifle the financial system and thus
prevent it from fulfilling the important functions that it must fulfill if an economy is to
prosper. The result is that in most countries, the financial sector is underregulated.
Somehow, the banks’ money makes their arguments seem more cogent, in spite of the
historical record showing the adverse consequences of underregulated banks —up to an d
including the 2008 crisis.18

This political influence on regulatory reform in Europe and the United States has meant that
the reforms have almost surely not been sufficient to prevent another crisis; in certain areas,
such as the shadow banking system, there has been little progress, and in other areas, such as
derivatives, what progress there has been has been significantly reversed, at least in the
United States.19

Fixing the problem

The threat of a regulatory race to the bottom is why there has to be strong regulation at the
European level. But under Europe’s current governance structure, this will prove even more
difficult than getting good regulation within a country. The UK has been vigorously
defending its system of light regulation. It may have cost its taxpayers hundreds of billions of

174
pounds, yet today policymakers focus on the potential loss of profits, taxes, and jobs from
downsizing (or rightsizing) the financial sector. The losses of a f ew years ago seem ancient
history, not to be mentioned in any polite conversation of regulatory reform.

There is a second problem with Europe -wide financial regulation and supervision —can it be
sufficiently sensitive to the circumstances of the different countries? Earlier, we suggested
that it was unlikely that banking supervision could or would be.

In the absence of an adequate system of financial regulation and supervision at the European
or eurozone level, each country has a responsibility to its own citizens, to make sure that they
are not taken advantage of by others selling flawed financial products. There is great
inefficiency in having duplicative regulatory regimes. But the costs pale in comparison with
the harm from inadequate financial sector r egulation.

The principle of financial market liberalization —allowing financial firms and products to
move freely across Europe —has to be replaced with a more subtle condition: no country can
discriminate against the financial products and firms from anoth er member country, but each
could demand that banks be adequately regulated in any way it saw fit; it could demand that
the banks operating in its jurisdiction be adequately capitalized in a separate legal entity
(subsidiary) within its country —so that its citizens would be paid off in the event of a
financial collapse, or if a suit was brought claiming deceptive practices, the firm had adequate
net worth to pay off the claim. The country would have the right to ensure that its financial
sector is stable, t hat it does what it is supposed to do and not do what it should not.20

DIVERGENCE AND FREE LABOR MOBILITY

An economic framework that combines free mobility of labor with country (place -based)
debt21 creates divergence, just as we saw that free mobility of capital does. It also leads to the
inefficient allocation of labor.22 This may sound surprising. After all, in standard theory, free
mobility is supposed to ensure that wo rkers move to where their (marginal) returns are
highest. This would be true if wages were equal to the (marginal) productivity of a worker,
for, by and large, workers will gravitate toward where wages are highest.

175
But individuals care about their wages after tax , and this depends not only on their (marginal)
productivity but also on taxes. Taxes, in turn, depend in part on the burden imposed by
inherited debt. This can be seen in the cases of Ireland, Greece, and Sp ain. All three countries
are facing towering levels of inherited debt, a debt that had swollen through financial and
macroeconomic mismanagement. In the case of Ireland, the European Central Bank forced
the government to take on some of the debts of the pr ivate banks, to socialize losses, even
though earlier profits had been privatized.23

When marginal productivities are the same, this implies migration away from highly indebted
countries to those with less indebtedness, and the more individuals move out, the greater the
tax burden on the remainder becomes, accelerating the movement of labor away from an
efficient allocation.24 The fact that skilled labor is more mobile than unskilled creates another
driver of divergence and inequality . When skilled workers leave, a country is said to be
hollowing out: their departure lowers incomes and future growth prospects. Hollowing out
robs these countries of the potential entrepreneurs who will start new businesses and the
academics who will train a new generation of researchers. It impedes a country’s capacity to
catch up. The poorest workers, who are stuck at home, wind up paying for the mistakes of
their parents —or more accurately, of the bankers and politicians of an earlier era. They pay
doubly if there is complementarity between skilled and unskilled workers (that is, if the
productivity of unskilled workers increases when they have more skilled workers to work
with). In this case, fewer skilled workers results in less pay for unskilled workers. This is
undoubtedly happening in Greece and some of the other crisis countries.

And matters are further worsened by the interaction between capital flows and labor flows:
decreased availability of loans to small and med ium-size enterprises further diminishes
opportunity in the crisis and near -crisis countries, encouraging even more migration,
especially of those talented and more educated individuals who can get jobs elsewhere in the
EU.

Of course, in the short run, emi gration may bring benefits to the crisis country: it reduces the
burden of unemployment insurance, and domestic purchasing power increases as remittances
from abroad (sent by the emigrants) roll in.25 But the outward migration also hides the
severity of th e underlying downturn, since it means that the unemployment rate is less,
possibly far less, than it otherwise would be.26

176

These tax induced “distortions” in migration patterns are exacerbated by differences in
government spendi ng. Individuals care not just about their after -tax wages but also about
publicly provided amenities. Countries with large inherited debts have limited public
revenues to spend in providing these amenities; and this is even more true in the crisis
countrie s where the Troika is forcing deep cutbacks in government spending.

Indeed, free migration, stoked by debt obligations inherited from the past and Troika policies
imposed to ensure repayment, may result in depopulation of certain countries, in some cases
exacerbating natural market forces trending in that direction. As we noted in the last chapter,
one of the important adjustment mechanisms in the United States (which shares a common
currency) is internal migration. If such migration leads to the depopulat ion of an entire state,
there is some limited concern, but this pales in comparison to the justifiable worries of
Greece and Ireland about the depopulation of their homelands, with its risk to their culture
and identity.

Fixing the Problem

There is a partial economic fix to these problems, one that would also address some of the
key macroeconomic issues raised in the last chapter. Eliminate place -based debt by creating
eurobonds —bonds that are a common obligation.27 Germany has been adamantly against this
and similar ideas, but it has never proposed an alternative way to cope with the inefficiencies
in eurozone labor movement.

The reform would improve matters in several ways. Interest payments in the crisi s countries
would be much lower. Lower spending on debt service would allow these countries both to
lower taxes and to undertake more expansionary fiscal policies, increasing incomes. All of
this would reduce the magnitude of the forces for divergence —both outmigration of
especially skilled labor and capital flight.

OTHER SOURCES OF DIVERGENCE

I have described perhaps the two most importance sources of divergence —capital flight and
labor migration. But there are three more that deserve brief note.

177

DIVERG ENCES IN PUBLIC INVESTMENT

As economies weaken, because of the fiscal constraints imposed by the convergence
criteria,28 the governments of those countries are unable to make competitive investments in
infrastructure, technology , and education. This is true even if the return on these investments
exceeds by a considerable amount the interest rate the country has to pay to get funds. As a
result, the gap between the strong countries and the weak in the level of these public servic es
and investment, often complementary with private investment, increases.

This then interacts with the two forms of divergence already discussed: if these public
investments are complementary with labor and capital —that is, they raise their
productivitie s—then rich countries will have higher private returns to capital, even though
they have a superabundance of private capital. If these countries have a more educated
workforce (as a result of more investments by the public in human capital), the same resul ts
hold.

There is a long -standing anomaly in development economics: Why does capital seem to
move from developing countries to those that are developed?29 Part of the answer lies in these
complementary public investments, which increase the return to private investments.

Fixing the Problem

European -wide investment, financed by the European Investment Bank (EIB), Europe’s
region -wide development bank, is a partial fix. But even though the EIB is the world’s largest
multilateral lending institution, its resources are limited. What is needed is a further
recapitalization of the EIB.

Some propose a related second fix: creating national development banks, whose lending for
investment is off the country’s balance sheet and therefore outside the convergence criteria.
But by pooling the risks of the different member countries, the EIB can obtain funds almost
certainly at a lower rate than a development bank within a crisis country, and this is a major
advantage. Indeed, some multination al development banks can borrow money at a rate lower
than the rates at which any of their member countries can borrow.30 On the other hand, a

178
national development bank may be able to discern among alternative SME borrowers, and
thus be more effective in lending to SMEs. Some countries (such as Brazil) have found it
useful to have both national and state development banks.

More broadly, limits on deficits should be revised to distinguish between consumption a nd
investment expenditures, and to allow countries to borrow beyond the 3 percent limit for
investment.31 After all, we have noted, such investments increase the economic strength of
the country.

DIVERGENCES IN TECHNOLOGY

Contr ary to the presumption in standard theory, countries do not necessarily naturally
converge in technology (knowledge).32 The leading countries remain the leaders. East Asia is
the exception, but countries in this region achieved c onvergence through active government
policies, called industrial policies. They realized that what separates more advanced countries
from the less advanced is a gap in knowledge, and knowledge does not, on its own, flow
freely.33 Markets in knowledge are not well described by the standard economic model;
economies in which knowledge is important are not, in general, efficient: markets invest too
little, and often in the wrong direction.34 And, markets, on their own, do not necessa rily
eliminate the knowledge gap.

Indeed, it has been well known that increasing returns to scale associated with innovation (an
investment in R&D yields disproportionately greater expected returns the greater the sales)
gives big firms an advantage over small firms. There can be economies of scope, where
research in one area has benefits for others and spillover from one firm to another, reflected
in clustering. The consequence of such economies in scale and scope is that countries with
technological adva ntages often maintain those advantages, unless there are countervailing
forces brought about by government policies.

Policies aimed at closing the technology gap are, as we have noted, called industrial
policies — even when they apply to other sectors of t he economy, like the service sector. But
European competition laws prevent, or at least inhibit, such policies.35 The rationale for such
a law is understandable if one believed that markets on their own converged : one would not

179
want to give a leg up to one firm from one country through the artificial prop of government
support.36

If natural market forces do not lead to convergence, but instead to divergence or at least the
sustaining of advantages, the n the prohibition against industrial policies simply preserves and
exacerbates differences. A cynic might say that this was the intent of the law: to preserve
power relations. But I am convinced that the rule in Europe was driven more by ideology and
misgu ided economic beliefs than narrow self -interest. The predominant view in neoliberal
policy circles at the time the euro was founded —a view since largely discredited —was that
market forces would on their own lead to convergence; industrial policies were nei ther
needed nor effective.

Of course, technological divergences in turn exacerbate all the other divergences noted
earlier. If German technology is better than that of Portugal, capital will flow from the
capital -scarce country to the capital -rich, and so , too, will skilled labor.

Fixing the problem

Again, there is an easy fix to this problem of divergence: rather than discourage industrial
policies, the eurozone should actively encourage such policies, especially for countries that
are lagging behind. Such active policies hold out the promise of real convergence.

DIVERGENCE IN WEALTH

Finally, there is a divergence in wealth. I described in the last chapter how, when the
exchange rate is set for the eurozone as a whole to have balance, Germany runs a trade
surplus and the periphery runs a deficit. Running a trade surplus simply means lending to the
rest of the world; running a trade deficit means borrowing. This is perhaps the most
disturbing aspect of the eurozone’s divergence: some countries, most notably Germany, have
increasingly become creditor countries, some debtors. This creates a divergence in economic
interests and pe rspectives: it makes it all the more difficult for a common currency to work
for the benefit of all.

THE CRISIS POLICIES EXACERBATE DIVERGENCE

180

Chapter 3 showed the magnitude of the divergences that have opened up in Europe. Some of
these, as I have explained, are the natural result of the eurozone as it was constructed. But
some are a result of the policies that the eurozone has adopted in response to the crisis.

For instance, we noted the outflow of more talented people from a country with a high level
of place -based debt. Austerity has exacerbated the outmigration from the poor countries of
both capital and labor: austerity, as I explain in later chapters at greater length, leads to
deeper and longer recessions, and investors d on’t like to invest in countries in a recession, so
money flows to where economic conditions are better. So, too, high unemployment induces
outmigration, leaving a greater debt burden per capita on those who remain behind. So, too,
cutbacks in public servi ces associated with austerity and the underinvestment by the
government —for example, in infrastructure, technology, and education —make living and
investing in the afflicted countries less attractive.

Making matters even worse, the policies of the Troika i n Cyprus and Greece have encouraged
the further capital flight out of the banking systems of those countries —or any seriously
afflicted country. The Troika has shown that, no matter what an individual government says
about deposit guarantees, even for smal l depositors, the Troika is at least willing to consider
significant haircuts (where depositors will get back only a fraction of the value of their
deposits), if it can’t figure out a better way of saving the banks. It has also shown that to
enforce its wi shes, the Troika is willing to take actions that force the temporary shutdown of
a country’s banks —obviously making the retention of money in the country’s banks even
more risky, and encouraging money to move to stronger banks in Germany and elsewhere.

Recent efforts to resuscitate the eurozone economy have created potential new sources of
divergence, the significance of which we will be able to ascertain only over time. Under
policies announced in early 2016, the ECB can buy corporate bonds, but the corpo rate bonds
that it can and is likely to buy are those of large German and French corporations, again
giving them an advantage over companies in other countries.

HOW ONGOING “REFORMS” MAY LEAD TO MORE INSTABILITY AND
DIVERGENCE

181
That the eurozone has not been working as planned seems clear. Not surprisingly, this has
spurred reforms. They have created a €500 billion (about $550 billion) eurozone -wide safety
net for countries and banks in difficulty.37 We have discussed, too, the proposed banking
union —and explained why the current halfway house may be worse than nothing.

There are two other reforms, one eurozone wide, one part of the most recent program for a
crisis -afflicted country, which are worse —large movements in the wrong direction.

First, we noted earlier how Germany misdiagnosed why the eurozone wasn’t working the
way it was supposed to: they blamed fiscal profligacy, so they doubled down on that theory,
requiring eve n more binding commitments of the eurozone members on their deficits and
debts, with stringent penalties for those that didn’t comply. This was called the Fiscal
Compact, and portends an era of even weaker eurozone performance.

The second was part of the new program introduced for Greece in the summer of 2015. We
noted that the Troika consistently underestimated the magnitude of the downturn that the
policies they had imposed generated, and thus overestimated the improvement in the fiscal
position. In effe ct, the actual austerity imposed was somewhat softened by the realities within
Greece.38

The bad news is that the Troika is headed toward a policy which insists that the budget
numbers they set out actually be realized: if expen ditures turn out larger or tax revenues
smaller than originally anticipated —say, because a downturn was greater than originally
anticipated — expenditures have to be cut back further and taxes raised further. This will be a
strong automatic destabilizer . As the economy weakens, tax revenues will be less than
anticipated, and so Greece will be forced to increase taxes even more, further weakening the
economy.39

How free mobility encourages “reforms” that lead to greater instability and inequality

We’ve focused on the changes to the stability of the European economy arising from the
creation of the eurozone and the policies that the eurozone has adopted in response to the
crisis. But there are other factors at play in Europe, and th ey are resulting in an economic
system that may be still less stable. Most importantly, progressive taxes and broad welfare

182
benefits act as strong automatic stabilizers; as tax systems have become less progressive
through much of Europe and welfare benefit s have been trimmed, one would expect more
economic volatility.

Free mobility of labor and capital have contributed to this untoward trend. Just as we noted
earlier that there was a regulatory race to the bottom, so, too, for taxes. Countries compete to
attract firms, capital, and highly skilled workers, and one way that they do so is through
lower taxes. With such easy mobility, it is similarly hard to have very progressive taxes. Rich
individuals threaten to leave and locate themselves and their business es elsewhere.

Luxembourg and Ireland provided the worst examples, effectively giving some of the largest
multinationals a free pass on taxes —a legal way of avoiding paying the taxes that they should
have paid.40 With free moveme nt of goods, firms can locate in a low tax jurisdiction within
the EU but sell their goods anywhere in the EU.

The resulting reduction in progressivity in the tax -and-transfer system meant that inequalities
of income and wealth within most of the eurozone countries increased41—compounding the
effect of the divergence among countries to which the structure of the eurozone has
contributed in so many ways.

183

CONCLUDING COMMENTS

Tinkering with an economic system can be dangerous, unless one really knows how it works.
And since economic systems are constantly evolving, knowing how they work is truly difficult.
The founders of the euro changed the rules of the game. They fixed the exchange rate and they
centralized the determination of the interest rate. They created new rules governing deficits and
new rules governing the banking system. Hubris led them to believe that they understood how
the economic system worked and that they could tinker with it in these major w ays and make it
perform better.

Europe thought it had a better understanding of markets, and that markets were increasingly
sophisticated —witness the “advances” and “innovation” in financial markets —and the two
together would result in a better working ec onomic system. A larger market, with better rules,
and a single currency would lead to an even better economic system. It hasn’t worked out that
way. I have explained how, with the best of intentions, Europe created a more unstable and
divergent economic s ystem —one in which the wealthier countries get wealthier and the poorer
countries poorer, and in which there is greater inequality within each country.

Details matter. One can’t simply say, free capital movements lead to increased efficiency. One
has to know what happens when a bank goes bankrupt. Who picks up the tab? One can’t simply
say, free labor movements lead to increased efficiency. One has to know something about the
design of the tax system, and who pays for a country’s past debts.

And above al l, one has to know about monetary policy and central banking. Well -designed
central banks can lead to increased stability and a better -performing economy. A poorly designed
central bank can lead to higher levels of unemployment and lower levels of growth. The next
chapter looks at the mistakes the eurozone made in the construction of its central and most
important institution, the European Central Bank.

184
Appendix B

Target text: Translation of Joseph Stiglitz's The Euro – How a Common
Currency Threatens the Future of Europe , Chapters 1 -6

Prefață

Lumea a fost asaltată de vești deprimante venite din Europa. Grecia este în criză
economică, jumătate din numărul tinerilor neavând un loc de muncă. Extrema dreaptă a câstigat
teren în Franța. În Catalonia, regiunea din jurul Barcelonei, majoritatea celor aleși de parlamentul
local sprijină separarea regiunii de Spania. Când această carte va ajunge la tipar, zone întinse din
Europa se vor confrunta cu un deceniu pierdut, cu o valoare a PIB -ului/cap de locuit or mai mică
decât cea înregistrată înaintea crizei financiare globale.
Ceea ce Europa consideră un succes este de fapt un eșec: în Spania, rata șomajului a
scăzut de la 26% în 2013 la numai 20% la începutul lui 2016. Însă aproximativ unul din doi
tineri nu are un loc de muncă, iar rata șomajului ar fi și mai mare dacă mulți d intre tinerii
talentați nu ar fi părăsit țara în căutarea unui loc de muncă în altă parte:
Ce s-a întâmplat? Având în vedere dezvoltarea științei economice, nu ar fi trebuit să
înțelegem mai bine cum să administrăm economia? Căci Robert Lucas, laureat al Premiului
Nobel pentru Economie, a declarat în discursul ținut în plenul Asociației Economice Americane
faptul că: „ problema principală a prevenirii crizei a fost rezolvată”. Și având în vedere
progresele înregistrate, nu ar fi trebuit să ne fie mai ușor să administrăm economia? Semnele
unei economii care funcționează bine sunt creșterea rapidă, ale cărei beneficii se resimt pe scară
largă, și o rată mică a șomajului. În Europa s -a întâmplat exact opusul.
Răspunsul la această aparentă dilemă este simplu : decizia fatală din 1992 de a adopta o
monedă unică, fără a asigura instituțiile care s -o facă să funcționeze. Mecanismele monetare
bune nu pot asigura prosperitatea, însă mecanismele monetare defectuoase pot conduce la
recesiuni și crize economice. Și în printre mecanismele monetare care au provocat recesiuni și
crize economice se află cursul de schimb fix, ce presupune ajustarea mondei naționale a unei țări
la cursul de schimb al alteia sau comparativ cu prețul unui produs de bază.

185
Criza economică din Ame rica secolului al XIX –lea s-a datorat etalonului aur, prin care
fiecare țară își raporta moneda la valoarea aurului și, prin urmare, la valorile celorlate monede:
având în vedere că nu s -au mai făcut descoperiri mari de aur, raritatea sa a condus la scăd erea
prețurilor principalelor bunuri de consum raportate la valoarea aurlui -până au ajuns la ceea ce
numim astăzi deflație. Drept consecință, valoarea banilor s -a apreciat. Ceea ce a dus la sărăcirea
fermierilor americani, care nu mai puteau să își plăteas că datoriile. Alegerile din 1896 s -au
desfășurat pe întrebarea, conform spuselor candidatului democrat Wiliam Jennings Bryan, dacă
America “va răstigni lumea pe o cruce de aur”.
Așadar, etalonul aur a fost considerat, la rândul său, ca o cauză principală a adâncirii și a
prelungirii Marii Crize. Acele țări care au renunțat din timp la etalonului aur s -au redresat mai
rapid.
În ciuda acestor evenimente, Europa a decis să adopte conceptul de monedă unică -creând
astfel în întrega Europa aceeași rigiditate pe care a impus -o lumii etalonul aur. Etalonul aur a fost
un eșec, și, în afară de câteva persoane cunoscute sub numele de “cărăbuși de aur”, nimeni nu își
dorește reîntoarcerea sa.
Europa nu trebuie să fie răstignită pe crucea monedei Euro -moneda Euro poat e funcționa.
Reformele principale necesare se regăsesc chiar în structura uniunii monetare, și nu în
economiile individuale ale țărilor. Problema este dacă există suficientă coeziunie poltică, și
solidaritate necesare pentru ca aceste reforme să fie adopta te. În lipsa unei reforme, un divorț
amiabil ar fi de departe preferabil abordării actuale, făcută orbește. Vă voi arăta cum putem duce
această separare la bun sfârșit.
În 2015, Uniunea Europeană ce număra 28 de state memebre era a doua mare economie a
lumii – având aproximativ 507,4 milioane de locuitori și o valoare a PIB -ului de 16,2 miliarde de
$, ceea ce o plasează imediat după Statele Unite ale Americii.(Așa cum pot varia semnificativ
cursurile de schimb , tot așa variază și dimensiunile relative ale țărilor. În 2014, Uniunea
Europeană era cea mai mare economie.) În interiorul Uniunii Europene, există 19 țări care au o
monedă comună unică, euro. „Experimentul” monedei unice este relativ recent -moneda euro a
început să circule abia în 2002, deși Europa își asumase angajamentul față de moneda unică cu
un deceniu înainte, odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, iar cu 3 ani înainte, țările
membre ale zonei euro își ajustaseră valorile mondelor naționale unele la celelalte. În 2008, atât
regiunea câ t și restul lumii au intrat într -o perioadă de recesiune. Astăzi, Statele Unite ale

186
Americii și -au revenit în mare parte – o revenire anemică și tardivă, însă o revenire în adevăratul
sens al cuvântului – în timp ce Europa, și în special zona euro, rămân b locate într -un punct mort.
Este un eșec important pentru întreaga lume, și nu doar pentru țările ce fac parte din ceea
ce astăzi numim zona euro. Desigur, situația locuitorilor din țările afectate de criză este cumplită
, multe dintre aceste țări aflându -se încă în recesiune. În lumea globalizată de astăzi, orice
eveniment ce conduce la stagnare într -o parte atât de importantă a economiei globale afectează
pe toată lumea.
Uneori, așa cum arată Alexis de Tocqueville în lucrarea Democrația în America , un stră in
poate prezenta o analiză mai riguroasă și mai imparțială a situației din domeniul culturii sau al
politicii decât cei care sunt direct implicați în evenimentele în curs de desfășurare. Același lucru
se aplică, într -o oarecare măsură, în domeniul economi ei. Merg în Europa încă din 1959 -iar în
ultimele decenii, am fost de mai multe ori pe an – și timp de șase ani am predat și am studiat
acolo. Am colaborat îndeaproape cu multe guverne europene ( multe cu orientare de centru –
stânga, iar uneori și cu cele de centru -dreapta ). Pe măsură ce criza financiară globală din 2008 și
criza monedei euro s -au conturat și au izbucnit, am colaborat îndeaprope cu câteva dintre țările
afectate de criză ( am fost membru al unui consiliu consultativ al fostului prim -ministru a l
Spaniei Jose Luis Rodriguez Zapatero și ca un prieten apropoiat și consilier al fostului prim –
minstru grec George Papandreou). Am văzut concret ceea ce s -a întâmplat cu țările afectate de
criză și cu consiliile zonei euro care încercau să conceapă planur i pentru a contracara efectele
crizei.
Pentru un economist, experimentul Euro este fascinant. Economiștii nu au ocazia de a
face experimente în laborator. Trebuie să ne testăm ideile cu ajutorul experimentelor pe care ni le
pune la dispoziție lumea reală sau lumea politică. Am avut multe de învățat de la moneda euro,
din punctul meu de vedere. A fost rodul unor politici economice și a unor ideologii deficitare.
Era un sistem ce nu avea cum să funcționeze un timp îndelungat -în momentul Marii Crize,
punctel e sale slabe au ieșit la iveală. Cred că punctele slabe inerente fuseseră evidente pentru toți
cei dispuși să le vadă. Aceste defecte au contribuit la o acumulare de instabilitate care a jucat un
rol principal în derularea crizelor economice și care vor ne cesita mulți ani pentru a le contracara
efectele.
Acest experiment a fost deosebit de important pentru mine, din moment ce timp de ani
de zile m -am gândit și am scris articole despre integrarea economică, și în special pentru faptul

187
că am îndeplinit funcț ia de consilier economic al președintelui Bill Clinton, fiind președintele
Consiliului Consilierilor Economici, în anii ’90. M -am ocupat de deschiderea granițelor de
comerț între Statele Unite, Canada și Mexic prin intermediul NAFTA, acordul nord -america n de
comerț liber. Am contribuit deasemenea la creearea Organizației Mondiale a Comerțului, lansată
în 1995, an care a marcat începuturile comerțului reglementat de regulile de drept internațional.
Lansată în 1994, NAFTA nu a fost un proiect la fel de îndr ăzneț precum Uniunea Europeană, ce
permite libera circulație a lucrătorilor între state. A fost mult mai puțin îndrăzneț decât proiectul
zonei euro -niciuna dintre cle trei țări nu are o monedă unică. Dar chiar și așa, integrarea limitată
a adus cu sine num eroase probleme. Cel mai improtant, a devenit evident că numele ”acord de
liber schimb” era o reclamă înșelătoare : în realitate era un acord de schimb controlat, controlat
în special de interersele specifice ale corporațiilor, în special cele din Statele Unite. Acela a fost
momentul când au început să mă preocupe consecințele inegalității dintre integrarea economică
și integrarea politică, și consecințele acordurilor internaționale încheiate de liderii lumii -oricât de
bine intenționați ar fi fost aceștia -în contextul unor procese democratice defectuoase.
Pe lângă funcția de consilier al președintelui Clinton, am lucrat apoi ca economist -șef la
Banca Mondială. Aici, m -am confruntat cu o nouă serie de probleme de integrare economică ce
nu aveau de -a face cu integrarea politică. Am asistat la încercarea Fondului Monetar
Internațional ( FMI ) – instituția omoloagă a Băncii Mondiale – de a impune ceea ce ea însăși (
sau ceea ce alți donatori ) considerau a fi politici economice bune în țările care aveau nevoie d e
ajutorul său. Părerile lor erau eronate – uneori chiar total eronate – iar politicile impuse de FMI
se soldau de cele mai multe ori cu recesiuni și crize. M -am străduit să înțeleg aceste eșecuri și
politicile aplicate de această instituție.
După cum voi menționa pe parcursul acestei cărți, există asemănări izbitoare între
programele impuse de FMI ( uneori în colaborare cu Banca Mondială ) în țările în curs de
dezvoltare și pe piețele emergente, și politicile impuse în Grecia și alte țări atinse de Marea
Criză. De asemenea, voi explica de ce există asemănări pronunțate între motivele pentru care
aceste programe continuă să dezamăgească, și opoziția pe scară largă a locuitorilor din țările
unde au fost impuse.
În zilele noastre, lumea este împânzită de noi i nițiative concepute pentru a valorifica
globalizarea în beneficiul minorității. Printre acestea se numără acordurile de schimb care
traversează Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific, numite Parteneriatul Transatlantic pentru

188
Comerț și Investiții și Acordul d e Parteneriat Transpacific ( PTCI și APT ), și care sunt plănuite
în secret de liderii politici, pe baza unor interese corporatiste. Acordurile indică o dorință
puternică de integrare economică aflată în decalaj față de integrarea politică. Unul din elemen tele
controversate ar permite corporațiilor să intenteze procese țărilor în momentul când consideră că
profiturile așteptate sunt afectate în mod negativ de orice reglementare nou impusă – un fapt
inacceptabil pentru un guvern în limitele propriilor graniț e. Dreptul de a reglementa – și de a
schimba regulile ca reacție la modificarea situației – este un aspect vital funcționării unui guvern.
Proiectul zonei euro a fost însă diferit de toate aceste exemple printr -un aspect
fundamental: la baza sa a existat un scop puternic de a avansa spre integrarea politică. La baza
noilor acorduri de schimb nu există niciun țel de a avea standarde de reglementare armonizate
stabilite de Parlament care să răspundă nevoilor cetățenilor din grupul de liber schimb. Pe
ordinea de zi a corporațiilor se află dorința de a bloca reglementarea, sau, chiar mai bine, de a o
revizui.
Însă schița „proiectului monedei unice” a fost atât de mult influențată de ideologie și
interese proprii încât a eșuat nu doar din punct de vedere economi c, când a promis că va aduce
prosperitate, ci și din punct de vedere al dorinței politice de a aduce țările mai aproape unele de
altele.
Așadar, deși cartea se concentrează pe problema critică a monedei euro, cuprinderea sa
este mai amplă : arată că și cel e mai bine intenționate eforturi de integrare economică pot da greș
atunci când doctrinele economice îndoielnice, influențate mai mult de ideologie și interese
proprii decât de dovezi și de știința economică, constituie rațiunea principală a acțiunii.
Pove stea relatată aici este o ilustrare dramatică a celor câteva teme care m -au preocupat
de-a lungul anilor – teme care ar trebui să aibă un răsunet global: prima este influența ideilor, în
special modul în care ideile despre eficiența și stabilitatea piețelo r libere și nerestricționate ( o
serie de idei cunoscută sub numele de „neoliberalism” ) a influențat nu numai politicile ci și
instituțiile în ultima treime a secolului. Am caracterizat și cu altă ocazie politicile ce au dominat
acțiunile de dezvoltare, n umite și politicile Consensului de la Washington, și care și -au lăsat
amprenta asupra condițiilor impuse în țările în curs de dezvoltare. Cartea de față tratează modul
în care aceleași idei au influențat ceea ce a fost considerat următorul pas în procesul deosebit de
important al integrării europene, folosirea unei monede comune – și cum a fost totodată sabotat.

189
Astăzi, aceeași luptă a ideilor ce se poartă printr -o multitudine de discuții aprinse. Firește,
în unele cazuri, argumentele și dovezile prezentat e coincid în cea mai mare parte. Bătălia
austerității din Europa se aseamănă cu cea din Statele Unite, unde deputații conservatori au
încercat să reducă cheltuielile guvernamentale, inclusiv cele alocate unei infrastructuri imperios
necesare, chiar dacă ra ta șomajului este ridicată iar resursele sunt neutilizate. Discuțiile purtate
pe subiectul strategiei bugetare potrivite în Europa sunt similare cu cele la care am participat
alături de FMI pe durata mandatului meu la Bănca Mondială. Într -adevăr, înțeleger ea
implicațiilor globale ale acestor lupte constituie unul din motivele pentru care am scris această
carte.
Ideile folosite în aceste bătălii nu sunt influențate doar de interese economice. Perspectiva
pe care o abordez este mai amplă decât determinismul e conomic mărginit: convingerile unui
individ nu pot fi explicate pur și simplu prin cunoașterea modurilor în care se poate dezvolta din
punct de vedere economic. Dar chiar și așa, unele idei servesc unor interese specifice, așadar nu
ar trebui să fim surpri nși de faptul că, în general, politicile servesc interesele celor care le -au
conceput, chiar dacă fac uz de idei mult mai abstracte pentru a le susține. Analiza de față
conduce la o concluzie inevitabilă: economia și politica nu pot fi separate – oricât de mult și -ar
dori specialiștii în economie. Un motiv cheie care susține că globalizarea nu a reușit să producă
beneficiile scontate pentru majoritatea locuitorilor ce se regăsesc atât din zonele dezvoltate cât și
din zonele mai puțin dezvoltate ale lumii es te faptul că globalizarea economică a ajuns să
depășească globalizarea politică; și acest lucru se aplică și monedei euro.
Următoarea temă are legătură cu cercetările mele recente asupra inegalității. Economiștii,
și uneori chiar politicienii, se concentre ază pe valorile medii , așa cum se întâmplă în cazul PIB –
ului și a PIB -ului/cap de locuitor. Însă valoarea PIB -ului se poate aprecia și, concomitent,
condițiile de trai al cetățenilor se pot înrăutăți. Așa s -a întâmplat în Statele Unite pe parcursul
ultim ei treimi de secol, și se fac resimțite tendințe similare tot mai mult și în alte zone.
Economiștii obișnuiau să susțină că modul în care sunt împărțite roadele economiei nu este
important -acest efect ar constitui un motiv de îngrijorare pentru un analist politic sau pentru un
sociolog dar nu și pentru un economist. Robert Lucas a dus mai departe raționamentul și a spus:
„Concentrarea asupra problemelor legate de repartiție se află în rândul celor mai dăunătoare
tendințe pentru o economie stabilă. Este una dintre cele mai seducătoare, și, din punctul meu de
vedere cele mai otrăvitoare tendințe.”

190
Ne este clar faptul că inegalitatea afectează performanța economiei, așadar nimeni nu
poate și nu ar trebui să nu ia în seamă această problemă. Inegalitatea afectea ză și modul de
funcționare al democrațiilor și al societăților noastre. Cred însă că inegalitatea ar trebui să fie un
motiv de îngrijorare nu doar din cauza acestor consecințe: există și o puternică miză a
problemelor morale fundamentale.
Moneda euro a condus la o accentuare a fenomenului inegalității. Un argument principal
al acestei cărți este că euro a amplificat diferențele – ceea ce a determinat țările sărace să devină
și mai sărace iar țările bogate să devină mai bogate: de exemplu, P IB-ul Germaniei ce a crescut
de la de 10,4 ori mai mare comparativ cu PIB -ul Greciei în anul 2007 la o valoare de 15 ori mai
mare în 2015. Dar diferența a amplificat și inegalitățile dintre țările membre ale zonei euro, în
special cele care se confruntau c u criza economică. Și acest lucru este valabil chiar și în țările
care făceau progrese vizibile în încercarea de a reduce inegalitatea înainte de lansarea monedei
Euro.
Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă: o rată mare a șomajului îi afectează pe cei din
clasele sociale de jos, și exercită o presiune descendentă asupra salariilor, iar reducerea salariilor
de către guvern, un fenomen asociat cu austeritatea, are îndeosebi efecte negative asupra claselor
sociale medii și sub -medii care cuprind indivizi c e depind de programele guvernamentale. Este o
problemă transversală a vremurilor în care trăim: poate că agenda economică neoliberală nu a
reușit să influențeze rata medie de creștere, dar de un lucru putem fi siguri: a reușit să crească
rata inegalității . Euro este un studiu de caz amănunțit pentru felul în care s -a ajuns la situația de
față.
Alte două teme au legături directe cu activitatea mea îndelungată în domeniul sistemelor
economice. În sfârșit s -a recunoscut pe scară largă faptul că piețele nu s unt eficiente de sine
stătătoare. Mâna lui Adam Smith – după care ar trebui să se ghideze obiectivul propriu al
indivizilor, luați în ansamblu, spre binele comun al întregii societăți – este invizibilă pentru că
pur și simplu nu există. Și s -a acordat prea puțină atenție instabilității economiei de piață. Crizele
fac parte din sistemul capitalist încă de la începuturile sale.
Modelul standard folosit de economiști doar presupune că sistemul economic se află într –
o stare de echilibru: cu alte cuvinte, dacă e xistă o schimbare în cursul economiei, ea va reveni
imediat la normal. Noțiunea conform căreia economia converge rapid spre echilibru după o
pertubare este esențială pentru a înțelege alcătuirea zonei euro. Cercetările mele au explicat de ce

191
economiile nu converg de obicei, și ceea ce s -a întâmplat în Europa ilustrează minunat și totodată
trist aceste idei.
Rolul sistemului financiar este o parte integrantă a poveștii. Fără îndoială, sistemele
financiare sunt o parte necesară a funcționării economiei moder ne. Dar în alte lucrări am relatat
faptul că, dacă nu sunt regularizate corespunzător, sistemele financiare pot și vor conduce la
instabilitate economică, cu perioade de avânt economic și momente de scădere vertiginoasă.
Ceea ce s -a întâmplat în Europa es te o mărturie a acestor probleme – și a modurile în care a fost
concepută zona euro, ca și politicile lansate pentru combaterea problemelor grave ale crizei care
sunt din ce în ce mai prezente în economia modernă de piață.
Ultima temă care a fost obiectul preocupărilor mele îndelungate, însă asupra căreia nu pot
intra în detalii în lucrarea de față, se referă la valorile ce depășesc sfera economică: (a) știința
economică ar trebui să fie un mijloc de atingere a unui scop, acela al creșterii nivelului de
propsperitate al cetățenilor și al societății în general; (b) nivelul de prosperitate nu se reduce doar
la concepțiile de bază ale PIB -ului, chiar dacă conceptul a fost lărgit pentru a îngloba și
securitatea economică, ci cuprinde o gamă largă de valori, inc lusiv solidaritatea socială și
coezziunea, încrederea în instituțiile noastre sociale și politice, și participarea civică; (c) iar
moneda euro ar fi trebuit să fie un mijloc pentru a atinge un scop, nu un scop în sine – trebuia să
crească performanța econo mică și coeziunea politică și socială în întreaga Europă. Acestea din
urmă ar fi trebuit să contribuie la atingerea unor idealuri mărețe, inclusiv sporirea nivelului de
prosperitate și promovarea valorilor fundamentale mai sus menționate. Dar ar trebui să ne fie clar
că lucrurile au luat o turnură greșită. Mijlocul a devenit un scop în sine; iar obiectivele finale au
fost subminate. Europa e debusolată. Îndărătnicia sa, însă, nu este un fenomen exlusiv european.
S-a întâlnit des în multe alte locuri: pare să fie un flagel global al zilelor noastre.
Într-un fel, povestea zonei euro este o istorioară cu tâlc: ilustrează modul în care
conducătorii au pierdut cotactul cu alegătorii, creează sisteme care nu îi deservesc pe cetățeni. Ne
arată că interesele financ iare au triumfat în fața evoluțiilor din sfera integrării economice și cum
ideologia și interesele nebunești pot avea drept rezultat structuri economice ce sunt folositoare
doar unora, dar care pun în pericol majoritatea covârșitoare a cetățenilor.
Este, d easemenea, o poveste a banalităților perorate de politicieni fără experiență în
domeniul economic care își făuresc propria versiune a realității, o poveste a funcțiilor ocupate
pentru un câștig politic pe termen scurt care au uriașe consecințe pe termen lu ng. Se insistă

192
asupra ideii conform căreia zona euro nu ar trebui să fie proiectată pentru ca țările puternice să îi
ajute pe cei care au o problemă imediată iar această idee ar putea să îi atragă pe alegătorii egoiști.
Însă în lipsa unei grad minim de par tajare a riscurilor, funcționarea oricărei uniuni monetare este
imposibilă.
Proiectul european, integrarea continuă a țărilor de pe continent, constituie, pentru
majoritatea cetățenilor europeni, cel mai important eveniment politic din ultimii 60 de ani.
Năruirea acestui proiect în fața ochilor, sau posibilitatea prăbușirii sale, sau a prăbușirii acelei
componente a proiectului, sistemul său monetar, este considerată o erezie. Însă realitatea ne
transmite uneori vești amare: sistemul monetar euro este def ect, iar costul nereparării lui la timp
ar fi enorm. Sistemul actual, cu reformele sale recente, nu este viabil pe termen lung fără
impunerea unor costuri uriașe pe care vor trebui să le suporte cetățenii. Iar costurile nu se rezumă
doar la cele de ordin e conomic: am menționat mai devreme schimbările îngrijorătoare din sfera
politică și din societate, ascensiunea extremismului și a populismului de dreapta. Cu toate că
eșecul monedei Euro nu constituie singura cauză a acestor tendințe, cred că uriașa povară a
economiei care a fost pusă în spatele multor cetățeni este una dintre cauzele cele mai importante,
dacă nu cea mai importantă.
Costurile sunt ridicate pentru tinerii din Europa, al căror viitor este pus în primejdie, ale
căror vise sunt sfărâmate. Poate că nu vor înțelege pe deplin ce s -a întâmplat, poate că nu vor
înțelege procesele economice ce au stat la baza sa, dar lucrul pe care îl înțelege este următorul:
au fost înșelați de cei care au încercat să îi convingă să susțină creearea monedei Euro și ca re i-au
convins să intre în zona euro, care le -au promis că apariția monedei euro va aduce cu sine
prosperitate nemaiîntâlnită și că, atâta vreme cât țările vor adopta structuri de bază care vor
păstra un nivel al deficitului și al datoriilor scăzut în rap ort cu PIB -ul, țările mai sărace ale zonei
euro vor converge către cele bogate. Ceea ce aud deseori de la aceeași politicieni sau de la
politicieni din același partid este: “Aveți încredere în noi. Avem o soluție, uo serie de reguli care,
deși vor fi dăună toare pe termen scurt, vor aduce prosperitate pe termen lung.”
În ciuda implicațiilor nefaste ale analizei mele pentru ceea ce se va întâmpla dacă zona
euro nu va fi regândită – și chiar implicațiile mai grave în cazul în care zona euro va fi
modificată du pă modelul dezbătut de Germania și alte state – această carte prezintă, până la
urmă, o perspectivă optimistă asupra lucrurilor. Este un mesaj optimist adresat în special tinerilor
europeni și celor care cred în proiectul european, în sensul că o Europă mu lt mai integrată politic

193
poate fi o Europă mult mai puternică și mult mai prosperă. Există o altă cale de a evolua, diferită
de cea impusă în prezent de liderii europeni. Într -adevăr, există numeroase căi spre evoluție, iar
fiecare presupune un anumit nive l de solidaritate europeană.
Europa a făcut o greșeală simplă și ușor de înțeles: a crezut că cea mai bună cale de a
avea un continent mai unit este de a impune o uniune monetară, care să aibă o monedă unică.
Atât structura cât și politicile zonei euro și ale monedei euro trebuie reformate din temelii dacă
vrem ca proiectul european să fie salvat. Și poate fi salvat.
Moneda euro este creația omului. Caracteristicile sale nu se datorează unor legi
inexorabile ale naturii. Mecanismele monetare europene pot fi reconfigurate; dacă este necesar,
putem renunța chiar la moneda euro. Putem face o schimbare de strategie, atât în Europa cât și în
alte părți, putem rescrie regulile economiei și ale organizării statale, pentru a avea o economie cu
o prosperitate crescut ă și mai bine partajată, cu o democrație întărită și o cu un grad de coeziune
socială mai pronunțat.
Această carte a fost scrisă cu speranța că fi un îndrumar pentru viitorul Europei – și că va
da un impuls pentru ca Europa să întreprindă acțiunile necesa re cât mai rapid. Europa trebuie să
readucă în prim plan spiritul valorilor nobile în căutarea cărora s -a aflat la începuturile Uniunii
Europene. Proiectul european este mult prea important pentru a fi distrus de moneda Euro.

Partea Întâi

Europa în criz ă
1
Criza monedei euro

Europa, sursa Iluminismului, locul de naștere al științei moderne, este în criză. Criza
financiară globală din 2008 s -a transformat peste noapte în “criza monedei euro” din 2010.
Această parte a lumii, unde a avut loc Revoluția Industrială care a dus la sc himbări fără
precedent ale nivelului de trai din ultimele două secole, se confruntă cu stagnarea de o perioadă
îndelungată. Valoarea PIB -ului/cap de locuitor( ajustată la rata inflației ) pentru zona euro –

194
compusă din țările de pe continent care au aceeaș i monedă comună, euro – s-a estimat a fi cu
puțin mai ridicată în 2015 decât nivelul înregistrat în 2007. Unele țări se aflau în criză economică
de ani buni.
Când rata șomajului în S.U.A. a atins 10 procente în luna octombrie 2009, majoritatea
americanilo r a considerat -o drept un fapt de netolerat. De atunci, valoarea a scăzut la 5 procente.
Cu toate acestea, rata șomajului în zona euro atinsese și în 2009 valoarea de 10 procente, și a
rămas mai mare de 10 procente. În medie, mai mult de unul din cinci tin eri apți de muncă sunt
șomeri, iar în țările cele mai putenic afectate de criză, aproximativ unul din doi tineri în căutarea
unui loc de muncă nu poate găsi de lucru. Cifrele seci ale șomajului din rândul tinerilor poartă cu
sine visele năruite și aspirați ile milioanelor de adolescenți europeni; dintre ei, mulți au muncit și
au învățat mult. Ne spun povestea unor familii care au fost nevoite să se despartă, deoarece cei
care pot pleca emigrează din țările natale în căutarea unui loc de muncă. Prevestesc Eu ropei un
viitor cu o creștere economică și un nivel de trai scăzute, ce se vor menține probabil pentru
următoarele decenii.
Sunt evenimente care au grăbit criza acută a monedei Euro au fost semnele prevestitoare
ale unor probleme mai grave din structura Z onei Euro, și nu cauzele acesteia: ratele dobânzilor
obligațiunilor emise de Grecia și de alte țări membre ale Zonei Euro au crescut vertiginos, iar în
cazul Greciei atingând valoarea maximă de 22,5 procente în anul 2012. Uneori, unele țări nu au
putut acc esa fondurile de finanțare cu niciun chip – nu au putut obține banii necesari plătirii
datoriilor către creditori. Europa le -a sărit în ajutor prin finanțarea pe termen scurt, însă nu fără a
impune condiții stricte.
Aceste realități economice au consecințe politice, la rândul lor. Fundațiile Europei de
după Războiul Rece au fost afectate. Partidele de extremă dreapta sau stânga și susținătorii
ruperii de statele -națiune, în special în Spania dar chiar și în Italia, sunt în continuă ascensiune.
Urmările isto rice au părut inevitabile – formarea statelor -națiune în secolul al XIX -lea – însă
acum sunt puse sub semnul îndoielii. Apar întrebări și ăn legătură cu marile realizări ale Europei
de după cel de -al Doilea Război Mondial – creearea Uniunii Europene.
După izbucnirea crizei monedei euro de la începuturile anului 2010, liderii europeni au
aplicat o serie de măsuri, fiecare din acestea reducând dezechilibrul de pe piețe pe termen scurt.
Când această carte va vedea lumina tiparului, chiar și problema crizei di n Grecia va fi lasată
deoparte deoarece Europa speră că acordul semnat recent, în vara lui 2015, va funcționa, și, apoi

195
au apărut alte crize care au acaparat atenția generală: criza emigranților a ocupat prima pagină a
ziarelor, sau și pericolul reprezenta t de o ieșirea Marii Britanii din UE și amenințările teroriste în
urma atacurilor de la Paris și Bruxelles. Moneda euro ar fi trebuit să aducă cu sine o integrare
economică și politică mai strânsă, și să ajute Europa să răspundă oricăror provocări regional e.
Așa cum vom ilustra în capitolul următor, realitatea a fost cu totul alta: eșecul monedei Euro a
influențat negativ capacitatea Europei de a face față acestor crize. Prin urmare, deși această carte
tratează subiecte economice ,– rațiunile economice ce a u stat la baza eșecului său și ce ar fi
trebuit făcut în consecință – sunt în strânsă legătură cu sfera politică. Politica împiedică stabilirea
acordurilor economice ce ar permite funcționarea monedei Euro. Și de aici reies, în schimb,
consecințele politic e grave ale acestui eșec.
Cartea de față va clarifica de ce acțiunile întreprinse pentru a „rezolva” criza monedei
Euronu au fost, până acum, decât niște sedative cu efect pe termen scurt: este foarte probabil
faptul că următorul episod al crizei economi ce va debuta în viitorul apropiat.

Principalele argumente

Deși există mulți factori ce contribuie la suferința Europei, la baza lor se află o greșeală :
creearea monedei unice euro. Sau, pentru a fi mai clari, creearea monedei unice fără a avea
instituții le care să permită unei regiuni cu diversitatea europeană să funcționeze eficient cu o
monedă unică.
Partea a II -a a cărții ( de la capitolul 4 la capitolul 6 ) tratează cerințele necesare pentru a
crea o uniune monetară, ceea ce Europa a făcut deja, și c um diferențele dintre ceea ce trebuia să
fie făcut și ce s -a realizat de fapt a condus la eșecul monedei euro, la crizele care au izbucnit
imediat după creearea sa, și la inegalitate , cu cei bogați care s -au îmbogățit și mai mult iar cei
săraci care au săr ăcit și mai mult – ceea ce a împiedicat și mai mult funcționarea sistemului
monedei unice. Partea a III -a ( capitolele 7 și 8 ) studiază amănunțit reacția zonei euro la crize
prin așa -zisele acțiuni de „salvare”, ce au constat în programe care au înrăutăți t și au prelungit,
de fapt, recesiunea. Partea a IV -a ( de la capitolul 9 la capitolul 12 ) explică ce e de făcut pentru a
readuce propsperitatea în Europa.

196
Notă asupra istoriei monedei euro, și a domeniului acestei cărți

În această carte, nu voi prezen ta o istorie amănunțită a monedei euro, și nici nu voi face o
descriere detaliată a instituțiilor sale. Însă ca orientarea există câteva aspecte legate de cronologie
și de instituirea monedei euro care se vor dovedi utile. Moneda comună a fost rodul unor e forturi
combinate ce au început la mijlocul secolul al XX -lea, pe măsură ce Europa își revenea treptat
după masacrul și dezbinarea lăsate în urmă de cele două Războaie Mondiale care s -au soldat cu
100 de milioane de victime. Liderii europeni au recunoscut că, pentru a avea un viitor mai
pașnic, ar fi nevoie de o reorganizare completă a scenei politice, a economiei, și chiar a
identităților naționale ale continentului. În 1957, această idee a fost mai aproape de realizare
odată cu semnarea Tratatului de la R oma, care instituia Comunitatea Economică Europeană (
CCE ), care includea țări ca Belgia, Franța, Italia. Luxemburg, Olanda, și Germania de Vest. În
următoarele decenii, dominate de Războiul Rece, multe alte țări din Europa Occidentală au
aderat la CCE. T reptat, au fost reduse restricțiile privind pieța muncii, a circulației, și comerțul
între țările din ce în ce mai multe care aderaseră la CCE.
Însă procesul integrării europene s -a accelerat de -abia la sfârșitul Războiului Rece.
Căderea Zidului Berlinului din 1989 a arătat că sosise momentul stabilirii unor legături europene
mai apropiate, mai strânse. Speranțele pentru vremuri mai pașnice, mai prospere erau mai mari
decât oricând, atât în rândul liderilor, cât și în rândul cetățenilor. Această stare a cul minat cu
semnarea Tratatului de la Maastricht în 1992, ce a instituit oficial Uniunea Europeană și a creat
majoritatea instituțiilor și a structurilor sale economice – inclusiv lansarea procesului de
introducere a monedei unice, care avea să fie numită eur o.
Cu toate acestea, existau neînțelegeri în privința modulului de obținere a unui grad mai
mare de unitate. În zilele noastre, istoria oficială a Uniunii Europene ar putea fi asemănată cu o
listă cu puncte care marchează evenimentele care au contribuit la instituirea unei piețe comune în
continuă dezvoltare și la creearea unei zone monetare unice, zona euro. Însă formarea acestor
instituții a fost de fapt rezultatul multor ani de negocieri care au fost marcate de dezacorduri
profunde privind amploarea și f orma integrării europene. Rezultatele au fost posibile doar după
multe runde de negocieri și compromisuri făcute de liderii europeni. Se spune că, în cazul
monedei euro, Helmuth Kohl, cancelarul german, a consimțit la crearea monedei unice în
schimbul acep tării reunificării Germaniei de către președintele francez Francois Mitterand .

197
Ambii președinți au avut un rol decisiv în avansarea ideii de integrare – și în conceperea multor
politici la care voi face referire pe parcursul acestei cărți.

TOATE ACESTE EVENIMENTE sunt importante, însă multe dintre ele depășesc subiectul
acestei cărți. Ceea ce vreau să demonstrez – și subiectul la care mă voi întoarce pe tot parcursul
acestei acestei cărți – este că moneda euro a fost un proiect politic, și, ca în cazul o ricărui proiect
politic, politica e importantă.
Figurile marcante din lumea politică sunt și ele importante – ne putem gândi, de exemplu
la Jacques Delors, a cărui comisie a întocmit planul de creare a monedei euro în 1999 –deși,
repet, nu acesta este sco pul meu. În descrierea procesului de creare a monedei euro, nu știu ce
gânduri au avut cei care au contribuit la conceperea sa. S -au gândit, bineînțeles, că sistemul va
funcționa – altfel nu ar mai fi căzut de acord asupra lui. Ar fi fost o dovadă de naivi tate dacă s -au
gândit că nu se vor ivi probleme de -a lungul drumului; însă probabil au crezut că orice astfel de
problemă ar putea fi și va fi rezolvată. Au crezut că moneda unică euro, împreună cu instituțiile
care o susțin, în special Banca Centrală Euro peană ( BCE ), vor fi caracteristici permanente ale
Uniunii Europene. Însă această carte nu va trata istoria sau modul în care au înțeles fondatorii
Euro procesele noului sistem.
În schimb, ceea ce mă preocupă sunt deznodămintele acelei istorii – ceea ce putem
înțelege din ele, și ceea ce putem face în legătură cu ele. Lucrarea de față tratează subiecte
economice și ideologii economice aflate în interacțiune cu sfera politicului; este un studiu de caz
despre momentul în care, chiar și cu cele mai bune inte nții, noile instituții și politici sunt create
pe baza unor concepții simpliste asupra funcționării domeniului economic, și ale căror rezultate
nu vor fi doar dezamăgitoare, ci chiar dezastruoase.

UN PROIECT PROBLEMATIC ÎNCĂ DE LA BUN ÎNCEPUT

Zona euro a fost un proiect problematic încă de la bun început . Structura zonei euro – regulile,
reglementările și instituțiile care o administrează – este de vină pentru performanța regională
slabă, inclusiv nenumăratele crize cu care se confruntă. Puterea Europei e ste dată de diversitatea
sa. Însă nu este ușor să facilitezi funcționarea unei monede unice într -o regiune cu un grad ridicat
de diversitate economică și politică . O monedă unică implică și stabilirea unui curs de schimb fix

198
și a unei rate a dobânzii unice pentru țările membre. Chiar dacă acestea sunt stabilite pentru a
reflecta situația din majoritatea țărilor membre, dat fiind nivelul de diversitate economic, trebuie
să existe o serie de instituții care pot sprijini acele țări în care politicile nu sunt a decvate. Europa
nu a reușit să creeze aceste instituții.
Mai mult de atât, trebuie să existe un anumit grad de flexibilitate a regulilor pentru a
facilita adaptarea la diferențele, credințele, și valorile specifice în fiecare caz. Per ansamblu,
Europa a c onsacrat acest fapt în principiul subsidiarității , care implică un transfer de
responsabilitate a politicii publice către un nivel național , și nu unul european, pentru un număr
cât mai mare de decizii. Într -adevăr, având în vedere că bugetul Uniunii Europ ene este de
aproximativ 1% din PIB -ul său ( în comparație cu Statele Unite, unde cheltuielile federale se
ridică la 20 % din PIB ), la nivel european nu se cheltuiește foarte mult. Însă într -un context
esențial pentru bunăstarea cetățenilor – politicile mo netare care sunt decisive în privința stabilirii
ratei șomajului și a condițiilor de trai – puterea a fost conferită Băncii Centrale Europene,
înființată în 1998. Și, cu puternice constrângeri impuse cheltuielilor de deficit, statelor nu li s -a
oferit un g rad suficient de flexibilitate în administrarea politicilor fiscale proprii ( impozite și
cheltuieli ) astfel încât o țară ce se confruntă cu împrejurări potrivnice să evite să intre în
recesiune.
Mai rău decât atât, însăși structura zonei euro a înglobat unele idei despre metodele de a
obține succesul economic – de exemplu, aceea conform căreia banca centrală ar trebui să se
concentreze asupra nivelului inflației, spre deosebire de mandatul Rezervei Federale din Statele
Unite, care iau în considerare șom ajul, creșterea economică, și stabilitatea deopotrivă. Nu doar
că zona euro nu a fost concepută pentru a cuprinde diversitatea economică europeană; ci
structura sa internă, regulile și reglementările sale nu au fost gândite pentru a spori creșterea
econom ică, ocuparea forței de muncă, și stabilitatea.
Problemele ce au vizat structura zonei euro au fost soluționate de politicile aplicate la
nivel regional, mai ales în perioada de după criză, și în țările afectate de recesiune. Deși decizia
de a acorda un v ot de încredere structurii deficitare a zonei a fost deja luată, mai existau și alte
soluții posibile. Europa a luat deciziile greșite. A impus măsuri de austeritate – tăieri
semnificative ale cheltuielilor guvernamentale . A necesitat aplicarea unor ”refo rme structurale” ,
de exemplu, modul în care țările lovite de criză își adminsitrau piața muncii și sistemul de pensii.
Dar, în majoritatea cazurilor, nu a reușit să se concentreze pe acele reforme care puteau să pună

199
capăt crizelor puternice din statele r espective. Chiar dacă nu au fost corect aplicate, politicile
aplicate în țările afectate de criză nu ar fi putut să restabilească starea de fapt din aceste state
membre ale zonei euro.
Așadar, reformele prioritare vizează însăși structura zonei euro – și nu structura
individuală a țărilor – s-au făcut câțiva pași, ce -i drept șovăielnici, în această privință. Însă acești
pași făcuți au fost prea mici și prea agale. Germania și alte state au încercat să învinuiască
victimele, acele țări care au avut de suferi t de pe urma politicilor deficitare și a structurii zonei
euro. Însă,în lipsa unor reforme de restructurare a zonei euro, Europa nu va putea înregistra o
creștere economică(prea curând).

Analiză în profunzime: de ce sunt proiectul și politicile problemat ice?

De ce ar dori oamenii de stat bine intenționați, în încercarea lor de a clădi o Europă mai puternică
și mai unită, să creeze ceva care să aibă un efect opus? Această cartea nu se referă doar la
evenimentul principal, criza monedei euro, care transfor mă Europa, ci și la procesele economice
ce stau la baza sa. Este vorba despre întrepătrunderea sferei politice cu cea economică, și despre
rolul ideilor și al convingerilor .
În timp ce euro a fost un proiect politic, coeziunea politică – în special cea di n jurul
noțiunii de delegare a puterilor dinspre statele suverane către Uniunea Europeană – nu a fost
suficient de puternică pentru a crea instituțiile economice care ar fi putut asigura succesul
monedei Euro.
Mai mult decât atât, fondatorii monedei euro au fost inspirați de o serie de idei, de noțiuni
despre modul de funcționare al sistemului economic, care erau populare la momentul respectiv
însă care erau pur și simplu greșite. Au avut încredere în piața de schimb și nu au putut să
înțeleagă limitările piețelor și de ce era nevoie pentru a le face funcționale. Încrederea lor fermă
în cursul pieței este uneori denumită fundamentalism de piață, iar uneori neoliberalism.
Fundamentaliștii pieței credeau, de pildă, că doar dacă guvernele vor păstra inflația l a un nivel
scăzut și stabil, piețele vor asigura creșterea economică și bunăstarea pentru toți. Deși în multe
țări, fundamentalismul de piață a fost pus sub semnul îndoielii, în special în perioada de după
criza financiară globală din 2008, aceste păreri c ontinuă să existe și să se răspândească în
Germania, puterea regională a zonei euro. Părerile sunt susținute cu atâta convingere și încredere,

200
neafectate de noile dovezi contradictorii, încât pot fi pe drept considerate ideologii . Așa cum am
subliniat în p refață, idei similare, vehiculate de FMI și Banca Mondială în întreaga lume, au
provocat 25 de ani de regres în Africa, un deceniu pierdut în America Latină, și tranziția de la
comunism la economia de piață în fosta Uniune Sovietică și Europa de Est care a u reprezentat, la
drept vorbind, o mare dezamăgire.
Aceste eșecuri ale zonei euro, atât din punct de vedere al structurii sale cât și în la nivelul
politicilor, pot fi așadar atribuite în mare parte combinației de ideologii economice eronate care
erau răs pândite la momentul lansării monedei euro, precum și lipsei acute de solidaritate politică.
Această combinație a marcat momentul lansării monedei euro care a reprezentat prilejul de a fost
semăna semințele propriei sale distrugeri.

Păreri greșite legate d e procesul de schimbare economică și politică

Concepțiile eronate legate de procesul de reformare au contribuit la agravarea procesului. Liderii
au știut că proiectul zonei euro era incomplet. Însă proiectul a fost conceput să fie un proces de
durată. Sc himbările produse de moneda euro presupuneau crearea instituțiilor lipsă necesare
funcționării sistemului. Această reușită avea să stimuleze apoi procesul de integrare economică și
politică.
Pe parcursul mandutului meu de economist -șef al Băncii Mondiale, am învățat că trebuie
să fim extrem de atenți la procesul de sincronizare și stimulare a reformelor. O greșeală
incipientă stă în calea viitoarelor reforme. Aceasta este povestea monedei euro.

Calea de urmat

Susținătorii politicilor actuale din interior ul zonei euro, conduse de Germania, au declarat la
unison că “nu există o alternativă” pentru structura actuală ( lăsând deoparte micile modificari
pe care a fost dipusă să le accepte ) și pentru politicile impuse. Afirmația a fost repetată atât de
frecven t încât se bucură de proasta reputație de a avea propriul lui acronim: TINA ( There Is No
Alternative ). Partea a IV -a (de la capitolul 9 la capitolul 12) indică alternativele la abordarea
actuală – reformele care ar putea facilita funcționarea monedei eur o ( capitolul 9 ), un divorț

201
amiabil ( capitolul 10 ), și o soluție de compromis, însă o soluție de compromis esențialmente
diferită de cea actuală ( capitolul 11 ), care ar putea să se transforme într -o monedă unică dacă se
vor stabili condițiile de funcț ionare ale unui astfel de sistem. Însă soluția de compromis actuală –
o monedă unică căreia îo lipsesc instituțiile de bază necesare unei zone de uniune monetară – nu
a funcționat și cel mai probabil nici nu o va face. Trebuie să existe o “Europă mai integ rată” sau
” mai puțin de atât” .

Ce e mai rău decât un deceniu pierdut?

Din când în când, în momentul în care lovește criza, e nevoie de ani întregi pentru ca țările să
revină la creșterea economică și rata șomajului de dinainte de criză. Europa se confr untă cu ceva
mult mai grav: în majoritatea țărilor europene, condițiile de trai aproape sigur nu vor mai atinge
nivelul așteptat dacă nu s -ar mai fi confruntat cu criza monedei euro – sau dacă criza monedei
euro era mai bine gestionată . Însă eșecul moned ei Euro este profund.
Susținătorii monedei unice susțin cu tărie că euro nu a fost doar un proiect economic ce
urmărea să îmbunătățească nivelul de trai prin mărirea gradului de eficiență al alocării resurselor,
conform principiilor avantajului comparativ, promovând competivitatea, profitând de pe urma
economiilor de scară, și îmbunătățind stabilitatea economică. Mai mult, a fost un proiect politic;
ar fi trebuit să sporească integrarea politică a Europei, aducând mai aproape oamenii și țările
europene și a sigurând o conviețuire pașnică.
Moneda euro nu a reușit să indeplinească niciunul din cele două obiective strategice de
prosperitate și integrare politică:care sunt mai puțin realizabile acum decât înainte de creearea
zonei euro. Neîncrederea și furia au luat locul păcii și armoniei în relațiile dintre țările europene.
Vechile stereotipuri sunt readuse în prim plan de vreme ce Europa de Nord îi acuză pe cei din
sud că sunt leneși și nedemni de încredere, și sunt invocate amintirile legate de poziția German iei
în raport cu restul lumii.

202
Performanțe economice îngrijorătoare

Performanțele economice ale statelor memebre ale zonei euro au fost foarte slabe. Zona euro a
bătut pasul pe loc, iar performanțele sale economice au fost îngrijorătoare din momentul
izbucnirii crizei financiare globale. Analiștii specializați în moneda euro au spus că adevăratul
test va veni în momentul în care statele membre ale zonei euro vor primi o lovitură asimetrică, o
schimbare care lovește țările în mod diferit. Perioada de du pă criza financiară globală din 2008
le-a confirmat temerile chiar mai mult: sistemele economice ale zonei euro s -au descurcat mult
mai slab decât estimaseră inițial criticii. Criza a debutat în Statele Unite, însă Statele Unite s -au
putut redresa – ce-i drept cu mare greutate – iar cifra PIB -ului a fost în 2015 cu 10 procente mai
mare decât valoarea înregistrată în 2007; PIB -ul zonei euro nu s -a modificat aproape deloc din
2007 – într-adevăr, așa cum am precizat mai devreme, venitul per capita ajustat la v aloarea
inflației a scăzut. Zona euro s -a confruntat chiar cu o recesiune ale cărei efecte au fost dublate.
Unele țări din afara zonei euro, cum ar fi Suedia sau Norvegia, au avut o situație financiară bună.
Unul dintre factorii care contribuie decisiv la performanța slabă a zonei euro este însăși moneda
euro.

Chiar și situația Germaniei este dezastruoasă

Germania este privită ca o țară de succes, un model pentru ceea ce ar trebui să facă celelalte
state. Economia sa a crescut cu 6,8 procente comparativ c u anul 2007, ceea ce înseamnă o rată
medie de creștere de doar 0,8 procente pe an, o valoare care, în mod normal ar fi considerată
slabă. Trebuie menționat faptul că evoluțiile de pe piața germană înainte de criză, la începutul
anilor 2000 – când țara adop tase reforme ce au afectat profund programele de asistență socială –
s-a datorat lucrătorilor obișnuiți, în special cei aflați la baza ierarhiei. În timp veniturile salariale
au înghețat ( după unele analize au scăzut ), decalajul dintre cei din clasa soci ală de jos și cei din
clasa de mijloc a crescut –cu aproximativ 9 procente în mai puțin de 10 ani. Și în primii ani ai
secolul al XXI -lea, sărăcia și inegalitatea au crescut deasemenea. Germania este privită ca o țară
” de success” doar în comparație cu ce lelalte state membre ale zonei euro.

203
Cum a provocat moneda euro criza monetară

Susținătorii monedei euro au afirmat că euro chiar a funcționat, chiar dacă pentru o scurtă
perioadă. Între 1999 și 2007 convergența a fost fenomenul dominant, când economiile din țările
sărace au crescut fulminant pe măsură ce rata dobânzii pe care guvernele și firmele trebuiau să o
plătească la împrumuturile acordate. Moneda euro a reușit să promoveze integrarea economică,
iar capitalul a fost direcționat către țările sărace . Pentru ele, euro a fost victima unei furtuni
regretabile care s -a format de cealaltă parte a Oceanului Atlantic, un uragan cum nu s -a mai
văzut de un secol. Faptul că furtuna a provocat un dezstru nu ar trebui să afecteze imaginea
monedei euro: sistemele economice stabile sunt create să reziste unor furtuni puternice; însă nici
cel mai puternic sistem nu ar putea să opună rezistență unei eveniment atât de neobișnuit. Cel
puțin așa declară susținătorii monedei euro.
E adevărat că perioada de criză financiară globală a scos la iveală punctul cel mai
vulnerabil/slab al monedei euro: modul în care a împiedicat adaptarea la șocurile care afectează
diferit părțile zonei euro. Însă moneda euro nu a fost victima nevinovată a unei crize ce a debutat
într-o altă parte a lumii. Piețele monetare, deși sensibile la exuberanța irațională și la pesimism,
au prespus absurd și eronat că eliminarea riscului cursului de schimb ( odată cu aplicarea
monedei unice, nu mai exista riscul asociat schimbului valutar al unei monede precum lira
italiană, soră a pesetei, moneda națională a Spaniei ) însemna eliminarea riscului suveran – riscul
ca un guvern să intre în imposibilitatea de plată a unei datorii. Piețele monetare au fost cuprinse
de starea de exaltare produsă de intr oducerea monedei unice, și, asemeni politicienilor care au
contribuit în procesul de creație, au judecat greșit consecințele economice ce au decurs în urma
punerii în circulație a monedei euro. Nu și -au dat seama că modul de aplicare a monedei unice a
crescut de fapt riscul suveran ( vezi capitolul 4 ).
În creării monedei euro în 1999, fluxul de valută a fost direcționat către statele aflate la
periferie ( statele mai mici, cum ar fi Grecia, Spania Portugalia, și Irlanda, care înconjoară
„nucleul” Europei, Franța, Germania, și Marea Britanie. ) iar rata dobânzilor a scăzut. Urmând
modelul universal de liberalizare a piețelor, fluxul de bani care a intrat într -o țară a fost urmat de
o retragere de valută, pe măsură ce piețele au conștientizat că au acționat nechibzuit. În acest caz,
criza financiară globală a fost evenimentul care a accelerat procesul: instantaneu, Grecia, Spania,
Portugalia și Irlanda nu au mai putut beneficia de opțiunile de creditare, și au intrat într -o criză la

204
care membrii zonei euro nu s-au așteptat. La fel ca în cazul crizei din Asia de Est cu 10 ani mai
devreme, când schimbările neașteptate ale percepțiilor investitorilor au bulversat fluxurile de
capital, ratele de schimb s -au prăbușit în țările afectate de criză, ceea ce le -a permi s statelor să își
reevalueze strategia. În țările limitrofe ale zonei euro, acest lucru e imposibil. Conducătorii zonei
euro nu anticipaseră un eveniment de o asemenea amploare, și, în consecință, nu au avut cum să
o contracareze.

Crearea unei Zone Euro d iferite

Există o întrebare des întâlnită în literatura economică de specialitate, de ce este nevoie pentru ca
un grup de state să aibă o monedă unică și să se bucure de prosperitate împărtășită? Economiștii
s-au pus de acord asupra unui aspect – pentru bu na funcționare a monedei unice, trebuia să existe
un nivel comun de similaritate în toate statele.
Există păreri împărțite referitoare la conceptul de similaritate, însă e de ajuns să spunem
că ceea ce mulți cetățeni europeni ( în special cetățenii germa ni ) au considerat că este util – o
tranziție spre o așa numită prudență fiscală, un nivel al deficitului și al datoriei redus – nu a fost
de ajuns pentru a asigura funcționarea sistemului euro, ba chiar s -a dovedit inutil.
Deoarece s -a acordat o atenție deosebită acestor îngrijorări financiare, au ajuns să fie
cunoscute sub numele de criterii de convergență . Însă proiectul monedei euro a provocat
divergență : când unele țări au resimțit o „lovitură” din sens opus, tările mai puternice au avut de
câștigat de pe urma celor mai slab dezvoltate. Constrângerile financiare impuse pe baza
criteriilor de convergență – limitări ale nivelului deficitului bugetar și a datoriei în raport cu
valoarea PIB -ului – au sfârșit prin a duce ele însele la divergență.
Capitol ul 5 face exclusiv referire la modul în care structura zonei euro i -a determinat pe
cetățenii – în special pe cei mai înzestrați și pe cei cu un nivel de educație foarte bun – și
capitalul să plece din statele sărace, cu o rată scăzută de performanță, în s tatele bogate, care au o
performanță ridicată. Cei bogați și eficienți ar putea investi în infrastuctură sau în construirea de
noi școli. Băncile lor ar putea să acorde împrumuturi mai mari, încurajându -i pe întreprinzători să
înceapă o nouă afacere. Mai r ău decât atât, constrângerile europene le interzic țărilor insuficient
dezvoltate să aplice anumite politici care le -ar fi permis să ajungă din urmă țările dezvoltate.

205
Lăsând la o parte părerile despre solidaritate, putem spune că suntem martorii unei
Europe divizate cu șanse reduse de a aplica acele politici care ar readuce bunăstarea în regiune.

Învinuirea victimei

Efectele adverse ale structurii zonei euro care au condus aproape inevitabil la divergență au fost
amplificate de politicile pe care zona euro a decis să le urmeze, în special ca reacție la criza
monedei euro. Ar fi putut să opteze pentru politici alternative care să corespundă totodată
normelor de strictețe impuse de zona euro. Nu este surpinzător faptul că nu au ales cea de -a doua
variant ă: una dintre ideile centrale ale cărții susține că tocmai această mentalitate ce a condus
spre o structură deficitară a cauzat și politicile defictare.
E oarecum de la sine înțeles că liderii zonei euro vor să dea vina pe victimă, să spună că
țările în r ecesiune sau în criză economică sunt adevărații vinovații pentru starea de fapt actuală.
Nu vor să își recunoască vina lor sau a instituțiilor la care au contribuit și a căror conducere o
dețin. Învinovățirea victimei nu va rezolva problema monedei euro ș i este în mare măsură o
nedreptate. Nu e de mirare că, pornind de la mentalitatea de a “învinovăți victima”, principiul
solidarității a fost desconsiderat.
Când Grecia a început să resimtă efectele crizei, a fost ușor să se arunce vina asupra sa.
Dacă Gr ecia s -ar reorganiza, dacă ar respecta regulile, ar reduce nivelul datoriei, și ar reforma
sistemele de ajutoare sociale, de pensii și de sănătate – ar prospera și toate problemele sale vor
dispărea. Existau multe probleme legate de politicile naționale și instituțiile grecești. Conform
opiniei generale, economia era controlată de oligarhi ( un număr relativ mic de familii foarte
bogate care exercitau o mare influență asupra economiei, dominând anumite sectoare vitale,
inclusiv sectorul bancar și mass media ). Guvernele care s -au succedat au înregistrat un deficit
uriaș, amplificat de un nivel mult mai slab de colectare a taxelor decât în celelalte țări în care
micile întreprinderi jucau un rol economic important. Faptul că Grecia nu era o țară perfectă nu
era în sine marea problemă. Aceste probleme s -au abătut asupra Greciei chiar și atunci când
înregsitra un nivel de creștere economică mult mai mare decât al celorlalte țări. Se confrunta cu
aceste probleme în momentul când Europa a decis ca Grecia să adere la Uniunea Europeană și la
zona euro. Întrebarea era cum au influențat aceste probleme apariția crizei economice ? Povestea
conform căreia situația din Grecia a stat la baza crizei zonei euro poate fi credibilă dacă Grecia

206
ar fi fost singura țară din zona euro care se confrunta cu această problemă. Dar nu e singura.
Irlanda, Spania, Portugalia, Cipru, și chiar Finlanda, Franța, și Italia se confuntă cu o situație
gravă. Având în vedere numărul mare de state aflate într -o situație dificilă, putem doar spune că
problema are o altă cauză.
Este regretabil că Grecia a fost primul stat care a intrat în recesiune, deoarece problema
Greciei a permis Germaniei și altor state să se concentreze asupra presupuselor defecte ale
politicii sale, în special risipa din dom eniul financiar, și să ignore astfel problemele celorlalte
state care nu aveau datorii mari și nici un deficit bugetar mare ( cel puțin înaintea crizei ). Înainte
de criză, Spania și Irlanda aveau excendent bugetar – veniturile lor depășeau cheltuielile – și
ambele aveau o pondere mică a datoriei publice față de PIB. Dacă teoria Germaniei confrom
căreia deficitul și datoriile au fost cauza crizelor și, prin urmare, cea mai bună politică de
prevenire a crizelor era impunerea de măsuri restrictive asupra defi citelor și a datoriilor era
corectă, atunci Spania și Irlanda nu ar fi trebuit să intre în recesiune. După criza financiară
globală din 2008, ambele state au înregistrat niveluri mari de deficit bugetar și aveau datorii mari
însă criza profundă și durata e i au fost motivele care au condus la datorii externe și la deficitul
bugetar, și nu invers.

Herbert Hoover greșește din nou

Criticile la adresa monedei Euro s -au concentrat pe “ programele” impuse în țările care se
confruntau cu criza economică și care n ecesitau asistență – Portugalia, Irlanda, Grecia, și, mai
târziu, Cipru. Concepute de troikă, trio -ul format din Fondul Monetar Internațional, Banca
Centrală Europeană, și Comisia Europeană, aceste programe le cereau practic statelor respective
să cedeze o bună parte a suvernaității lor economice „partenerilor” în schimbul programelor de
asistență. Banii sunt transferați în țările în recesiune ( numai rareori acordați ) însă cu respectarea
unor condiții stricte. Împrumutul, alături de condiții, și cu calend arul de aplicare a condițiilor
constituie programul .
Spre deosebire de împrumuturile obișnuite, când creditorii pur și simplu pun niște
condiții pentru a se asigura că împrumutul va fi restituit, criteriul de condiționalitate se ramifică
în sectoare care nu au legătură directă cu restituirea împrumutului. Încearcă să se asigure că
practicile economice ale țărilor sunt în conformitate cu ceea ce miniștrii de finanțe ai statelor

207
membre ale zonei euro ( dominate în special de Germania ) consideră că trebuie făcut. Aceaste
constrângeri au produs rezultate nedorite – condițiile impuse au condus la încetinirea ritmului de
creștere economică, fiind puțin probabil ca banii împrumutați să fie restituiți.
Aceste programe au salvat băncile și piețele financiare, îns ă pe de altă parte au fost un
eșec: ceea ce ar fi trebuit să scadă a crescut și viceversa. Nivelul datoriilor a crescut, atât global
cât și în raport cu PIB -ul, așadar este mai greu de suportat din buget. În multe state afectate de
criză, nivelul inegalită ții a crescut, proporțional cu numărul sinuciderilor și al suferinței populare,
iar veniturile sunt la pământ. Când această carte va merge la tipar, numai una dintre țările
afectate de criză ( Irlanda ) va fi revenit la valorile PIB -ului de dinainte de cri ză. Previziunile
Troicii sunt departe de realitate. Aceștia au prezis că țările afectate de criză vor înregistra în scurt
timp creștere economică. Amploarea și durata recesiunilor au fost mult mai mari decât se
așteptaseră.

Măsuri de austeritate
Existau două părți importante ale fiecărui program – macroeconomia, ce vizează reducerile și
cheltuielile, și reformele structurale.
Nu numai că țările puternice ale zonei euro au considerat ( în mod eronat ) că un nivel
redus al datoriilor și al deficitului buge tar ar preveni crizele economice, ci și că cea mai bună
cale de a restabili situația unei țări aflate în recesiune era o perioadă mare de austeritate –
reduceri al cheltuielilor ce trebuiau să scadă deficitul bugetar. Herbert Hoover a fost președintele
Statelor Unite în momentul prăbușirii bursei de valori din 1929; politicile sale de austeritate au
transformat crahul economic în Marea Criză. După Hoover, aceste politici au fost repetat puse în
aplicare, și au eșuat de tot atâtea ori: FMI le -a aplicat de cu rând în Argentina și Asia de Est.
Capitolul 7 prezintă detaliat motivele pentru care au eșuat în aceste țări – și de ce au dat greș și în
Europa. Nu au reușit să readucă bunăstarea, ba mai rău, au înrăutățit criza economică. Măsurile
de austeritate au avut întotdeauna și peste tot unde au fost aplicate efectele contrare care au putut
fi observate și în Europa: cu cât mai mare a fost austeritatea, cu atât mai mare a fost și declinul
economic. Nu se știe de ce Troika a considerat că situația va fi diferită od ată ce măsurile vor fi
aplicate în Europa.

208
Reforme structurale

A doua parte a fiecărui program a fost un amestec de schimbări ale “regulilor jocului” economic
și juridic, numite reforme structurale. Deși Troika a considerat cheltuielile excesive drept su rsa
crizei, au recunoscut problema provocată de rigiditatea monedei Euro.
Țările afectate de criză nu puteau micșora valoarea cursului de schimb, care ar fi dat un
impuls comerțului prin ieftinirea produselor de export. Așadar, din punctul de vedere al Tr oikăi,
pentru a restabili nivelul de „competivitate”, trebuiau să scadă salariile și prețurile și să
restructureze economia pentru a o eficientiza, de exemplu prin eliminarea monopolului. Din
păcate, Troika nu a identificat cu succes reformele structurale imperios necesare. Unele reforme
se concentrau asupra unor aspecte neînsemnate; altele aveau efect asupra nivelului de trai pe
termen lung însă nu aveau un efect pe termen scurt asupra deficitului de cont curent. Capitolul 8
arată că unele reforme s -au dov edit a fi contraproductive, cel puțin pe termen scurt, în ceea ce
privește restabilirea economiilor.
Bineînțeles, unele dintre reformele Troikăi au cauzat scăderi salariale directe ( prin
reducerea drepturilor de negociere ale lucrătorilor) și indirecte ( prin creșterea șomajului ).
Lliderii Troikăi au sperat că salariile mai mici ar conduce la prețuri mai scăzute la bunurile de
export, așadar la un export mai mare. În majoritatea cazurilor însă, creșterea exporturilor a fost
dezamăgitoare.
Au existat, fi rește, căi alternative prin care Zona Euro ar fi putut redresa lucrurile. Dacă
în Germania salariile și prețurile ar fi crescut, atunci valoarea euro ar fi scăzut, și, prin urmare,
țările afectate de criză ar fi devenit mai competitive pe piața internațion ală. Aceasta ar fi fost o
cale mult mai bună de redresare –prețul pe care Germania ar fi trebuit să îl achite ar fi fost mult
mai mic decât cel impus actualmente asupra țărilor afectate de criză. Însă acest lucru ar fi căzut
în sarcina Germaniei, iar Germa nia nu a vrut să aibă de -a face cu așa ceva. A devenit țara cea
mai puternică din zona euro, și odată cu acest statut, se asigură că toată povara reformei cade în
sarcina „partenerilor” mai săraci, țările afectate de criză.
Așadar, atât măsurile de auster itate cât și reformele structurale nu au reușit să aducă
bunăstarea în țările în recesiune. Prin învinovățirea țărilor și concentratrea asupra deficitului
fiscal, Germania și alte state din zona euro nu au identificat sursa problemei. Nu este nevoie de
reforma structurală individuală a țărilor – în special pentru că, de cele mai multe ori, este prost

209
concepută, inoportună, și chiar neproductivă – ci de reforma structurală a întregii zone euro.
Firește, fiecare țară are nevoie de reforme structurale. În Sta tele Unite, ar trebui să reformăm
sistemul sanitar, sistemul de învățământ, companiile de energie, proprietatea intelectuală, și
sistemele de transport. Țările care nu aplică aceste măsuri din timp vor avea un nivel de trai mai
scăzut. Aceste reforme pot f i relevante în special în cazul țărilor sărace – cum ar fi Grecia. Sigur
există ceva ce le stăvilește progresul. Oportunitatea acestor reforme nu reprezintă o problemă în
sine. Cu toate acestea, reformele de succes necesită o dezvoltare ritmică și o etapiz are eficientă,
și o politică de cumpărare impusă cetățenilor – abilitatea lor de a sesiza beneficiile politicilor. Nu
este benefic să spunem că aceste politici vor fi avantajoase pe termen lung.
Politica Troikăi de a pune în practică reformele structurale pe care voia să le impună
asupra cetâțenilor din statele afectate de criză a fost foarte slabă, deoarece etapizarea și
ritmicitatea au fost greșite iar majoritatea reformelor sunt, în cel mai bun caz, controversate.
Niciun vânzător, oricât de bun ar fi fo st, nu le -ar fi putut “vinde”. Vom ilustra câteva dovezi
cuprinzătoare în următoarele capitole.

Enigma politicilor contraproductive

Trebuie să ne întrebăm, în cazul programelor din țările afectate de criză, de ce creditorii ( Troika
) au ales să impună condiții contraproductive care au redus posibilitatea rambursării. Oare pentru
că Troika a avut încredere că programele impuse vor restabili în scurt timp prosperitatea? Faptul
că previziunile analiștilor au fost eronate, în mod repetat, și în număr mare, susține această
ipoteză. Însă, având în vedere programele de austeritate care au dat greș și înainte, trebuie să ne
întrebăm, de ce ar crede cineva că vor funcționa în Europa din moment ce au dat greș peste tot în
lume?
Am sugerat mai înainte un răspuns p e jumătate complet: ideologia, convingerile adânc
înrădăcinate asupra modului în care operează economia, care nu schimbă mare lucru, măsură ce
se înmulțesc dovezile ce contrazic aceste convingeri. Chiar și “modelatorii” cu cunoștințe în
domeniu, ce furnize ază previziuni cu cifre exacte ale economiei, sunt influențați, într -o anumită
măsură, de aceste convingeri.
Însă s –ar putea să nu fie suficiente pentru o explicație completă a fenomenului.
Alternativ, s -ar putea să fi existat o agendă politică – care să supună guvernele de stânga, și să le

210
arate alegătorilor din alte țări consecințele votului pentru un guven de stânga, facilitând astfel
victoria extinsă a unei agende economice și sociale conservatoare în întreaga Europă. Discuțiile
purtate cu unii lideri europeni din țările afectate de criză îmi lasă impresia că această agendă
politică a avut un oarecare rol.
În plus, guvernele sunt instituții complexe. Acordurile ce stau la baza modelului social
european – sistemul economic al Europei, care combină econo mia de piață cu sistemele puterice
de protecție socială și uneori cu implicare mai activă a lucrătorilor în luarea deciziilor de ordin
economic care caracterizează „capitalismul acționarilor” americani – beneficiază, de cele mai
multe ori, de cel mai scăzu t sprijin din partea ministerelor de finanțe din fiecare stat membru,
adevărații întemeietori ai programelor impuse în țările aflate în recesiune.
În cele din urmă, mulți sunt de părere că există un element vindicativ, o furie – cel puțin
în cazul condiți ilor impuse asupra Greciei – la adresa atitudinii sfidătoare a liderilor săi, ca în
cazul în care au apelat la referendum pentru a evalua sprijinul popular pentru programele ce
urmau să fie impuse( vezi capitolul 10 ). E greu de crezut că oficialii respons abili din zona euro
ar provoca suferință unei întregi națiuni doar din cauză că nu sunt de acord cu liderii aleși într -o
țară, sau că vor impune condiții care nu sunt considerate a fi în interesul țării doar pentru a face
rău. Totuși tonul pe care au fost purtate unele disucții a lăsat impresia că acest lucru pare să fie
adevărat.

Solidaritate și acorduri economice comune

Când un grup de țări au aceeași monedă comună, succesul nu este asigurat doar prin aplicarea
unor instituții eficiente. ( Care sunt ace ste instituții de fapt va fi un subiect analizat pe larg
următoarele capitole.) Trebuie luate decizii pentru ca reformele să funcționeze, iar aceste decizii
reflectă cunoștințele și valorile factorilor de decizie. Trebuie să existe o interpretare comună a
principiilor unui sistem economic de succes și un nivel minim de “solidaritate” sau coeziune
socială, când țările aflate în poziție dominantă sprijină statele care au nevoie de asistență.
În zilele noastre, nu există o asemenea interpretare, iar solidarit atea nu este sentiment
autentic în adevăratul sens al cuvântului. Germania declară adesea că Zona Euro nu este o
“uniune de transfer” – adică, o grupare economică în care un stat transferă resursele către un alt
stat, chiar și temporar în caz de nevoie. În tr-adevăr, perioada de la debutul crizei economice a

211
provocat divergențe economice între statele membre, și, totodată, o divergență la nivelul
convingerilor .
Bineînțeleles, liderii zonei euro se mândresc cu „succesele” obținute în urma unor
acorduri dificile. Compromisul stă la baza sistemului democratic, susțin ei pe bună dreptate, iar
procesul este de durată. Însă uneori compromisul poate fi compromițător pentru noi, pentru că îi
lipsește gradul minim de coerență necesar atingerii succesului economi c. De obicei, motivul
mândriei liderilor europeni este considerat drept o căutare confuză. E posibil ca această soluție
de compromis să poată fi folosită și mai departe, cel puțin pentru câțiva ani de acum înainte. De
fiecare dată, statul în recesiune va s pune: “ După atâtea eforturi de a rămâne în zona euro, merită
să aplicăm măcar propunerile impuse – chiar dacă vor prelungi și agrava starea de criză.” Prin
acest raționament, sfidează principiile de bază ale economiei pe principiul ce -a fost a fost, ce -o fi
o mai vedea. Fac alte greșeli, care se adaugă la cele din trecut. Fiecare țară se agață cu disperare
de ultimul fir de pai, încercând să obțină confirmarea succesului programului.
Guvernele statelor în recesiune nu vor să le spună cetățenilor că tot ef ortul a fost în zadar.
Guvernele țărilor pe cale să renunțe la moneda Euro știu că se va instaura criza, și că vor fi
demiși din funcții în perioada ce va urma. Știu că, indiferent de cine se face vinovat de criză, vor
suporta criticile dacă situația va de genera. Așadar, per total, există un interes puternic nu numai
de a căuta confuz o soluție dar și de a revendica victoria pe baza dovezii celei mai puțin
plauzibile; o ușoară scădere a șomajului, o creștere ușoară a exporturilor: orice semn de viață din
partea economiei constituie în zilele noastre o dovadă că măsurile de austeritate dau roade.
În final, perioadele de recesiune se vor sfârși. Ca întotdeauna. Însă succesul unei politici
economice este analizat din punct de vedere al declinului economic de d inainte de refacere, câtă
suferință, și ce impact a avut asupra performanței economice ulterioare. Din această perspectivă,
indiferent de imaginea idealizată pe care vor să o dea liderii politici ai zonei euro programelor
impuse asupra țărilor în recesiun e, ele reprezintă un eșec .
Au existat unele reforme impuse de zona euro, care s -au dovedit a fi eficiente.
Mecanismul European de Stabilitate, o instituție nou creată de Uniunea Europeană bazată pe
vânzarea de obligațiuni și pe capitalul țărilor din zona euro, acordă sprijin financiar țărilor care se
confruntă cu o problemă economică și a contribuit la recapitalizarea băncilor din Spania. Însă
hotărârile de până acum reprezintă o soluție temporară, la care s -a recurs din lipsa altor soluții.

212
Capitolul 8 va explica modul în care reformele actuale ale sistemului bancar pot agrava problema
divergenței economice la care s -a făcut referire mai sus.

Problema esențială: Fundamentalismul de piață – reguli ideologice

Problema nu este numai lipsa unui consens larg privind mijloacele de a asigura buna funcționare
a unui sistem economic și a zonei euro. Problema e că Germania și -a folosit statutul economic
dominant pentru a -și impune propriile viziuni, și aceste viziuni nu sunt respinse doar de
majoritatea membrilor z onei euro, ci și de majoritatea specialiștilor economici. Desigur, în unele
privințe – cum ar fi anticiparea crizei din 2008 – majoritatea economiștilor nu s -au descurcat atât
de bine. Însă pe parcursul cărții, voi explica din ce motiv au avut dreptate cu privire la efectele
măsurilor de austeritate.
Fundamentalismul de piață, la care am făcut referire mai devreme, presupune ca piețele
să fie eficiente și stabile ca atare. Adam Smith, considerat adesea părintele fondator al acestei
idei, a spus exact opusu l: faptul că guvernul are un rol important. Studiile economice din ultima
jumătate de secol au evidențiat că nu există doar presupunerea conform căreia piețele nu sunt
eficiente și stabile; ci a oferit și o explicație pentru asta și a propus câteva soluții pe care le poate
adopta guvernul pentru a îmbunătăți bunăstarea societății.
În zilele noastre, chiar și fundamentaliștii de piață ( denumiți uneori și „neoliberali” )
recunosc că este nevoie de intervenția guvernului pentru a limita politicile monetare bazate pe
norme care urmăresc stabilizarea prețurilor – asigurarea dreptului la proprietate și a executării
contractelor. Altminteri, normele și restricțiile ar trebui înlăturate. Nu a existat nicio motivație
economică pentru această concluzie – se opune r ezultatelor unei cercetări economice amănunțite
care certifică necesitatea unui rol extins al guvernelor.
Lumea a plătit scump pentru devotamentul față de fundamentalismul de
piață/neoliberalism, și acum a venit rândul Europei. În următoarele capitole, vo m vedea ce rol au
jucat aceste idei preconcepute în clădirea zonei euro; în mecansimul politic de contracarare a
crizelor pe măsură ce a evoluat și în dezechilibrele și denaturările apărute după anul 2008. Zona
Euro a încorporat multe idei neoliberale în “ construirea” monedei euro – fără a permite un grad
de flexibilitate de a reacționa la circumstanțe în continuă schimbare sau la convingeri redefinite

213
asupra funcționării sistemelor economice. Drept urmare, Banca Centrală Europeană se contrează
doar asupra inflației – chiar și în perioadele când se înregistrează un nivel ridicat al șomajului.
Convingerea conform căreia piețele sunt eficiente și stabile a însemnat și faptul că BCE și
băncile centrale din fiecare stat membru au evitat deliberat să intervină î n problema bulelor
imobiliare care amenințau câteva state la începutul anilor 2000. Firește, unul dintre principiile de
baza al zonei euro afirma că fluxul de capital poate circula dincolo de frontiere – chiar și în cazul
în care era folosit pentru a creea bule imobiliare. Însă, e de la sine înțeles că piețele nu pot crea
bule imobiliare, conform ideologiei fundamentalismului de piață.
Îmi amintesc că, în timpul bulei imobiliare din Spania – și ar fi trebuit să fie clar că
aveam de -a face cu o bulă imobili ară – le-am sugerat persoanelor din conducerea băncii centrale
a Spaniei că trebuie luate măsuri pentru a o contracara. După cum se vede în zilele noastre,
riscurile economice ale unei explozii a bulei imobiliare erau catastrofale. Răspunsul friza o
anume consternare: susțineam oare că guvernul este mai capabil decât piața economică?
Conducerile băncilor centrale ce credeau cu tărie în piețele libere aveau aceleași opinii,
începând de la eficiența și stabilitatea piețelor: nimeni nu poate identifica cu exa ctitate o bulă
imobiliară. Chiar dacă ar exista o bulă imobiliară, singurele instrumente politice la îndemână nu
ar putea să opună rezistență si/sau ar denatura economia. Și este mult mai simplu să înlături
efectele de după explozia bulei imobiliare decât să denaturezi economia pe baza îngrijorării
create de existența unei astfel de bule.
Aceste convingeri predominante în ciuda faptului că recesiunea din Asia de Est din anii
’90 a evidențiat că o abatere a sectorului privat, și nu a guvernului, poate cauza apariția unei
crize economice.
Convingerile legate de funcționarea sistemului economic sunt foarte importante, și nu ar
trebui să ne surprindă faptul că rezultatul unui proiect economic profund influențat de concepții
eronate nu se va ridica la înăl țimea așteptărilor noastre. Proiectul monedei unice ar fi funcționat
dacă unele prevederi ar fi fost îndeplinite, indiferent de originile sale defectuoase. Însă chiar și
această lipsă de atenție la detalii poate fi explicată prin prisma ideologiei, care su sținea că
puterile pieței erau prioritare , că prevalau, indiferent de acordurile dintre instituții, cu condiția ca
piețelor să le fie oferită suficientă libertate pentru a se desfășura. Ideologia a condus la ideea
conform căreia libera circulație a forței de muncă și capitalului ar atrage după sine eficiența
economică. Vom vedea mai târziu de ce, în lipsa unui mecanism comune de garantare a

214
depozitelor din sistemul bancar ( unde o singură entitate asigură garantarea depozitelor din
întreaga zonă euro ) și î n lipsa unor sisteme de gestionare a datoriilor comune, libera circulație a
forței de muncă și a capitalului nu poate asigura eficiența economică.

Indicii ale unui deficit democratic

Deși, așa cum am arătat mai devreme, opiniile neoliberale sunt predomin ante în multe ministere
de finanțe și bănci centrale, nu sunt păreri împărtășite de toată lumea, chiar și în țările unde
aveau o influență considerabilă asupra ministerelor de finanțe. Există diferențe de opinie între
state în ceea ce privește modeul de fu ncționare al economiei, iar curentul neoliberalist este
predominant în ministerele de finanțe și în trezoreriile naționale și are o influență scăzută la
ministerele muncii și ale educației. Într -adevăr, modelul social european, ce cuprinde sisteme de
prote cție socială sustenabile, este larg acceptat în întrega regiune.
În sistemele democratice, perspectivele minsterelor de finanțe și ale băncilor centrale ar
trebui să fie și sunt în general verificate și atenuate; însă având în vedere structura decizională la
nivelul organismelor supranaționale, cum ar fi Uniunea Europeană și zona euro, această atenuare
este mai puțin sesizabilă. În cadrul actual al zonei euro și al Uniunii Europene, și în special pe
măsură ce practica decizională economică este constant ci rcumscrisă și delegată de Troikă,
perspectivele minsterelor de finanțe și a BCE au ajuns să predomine.
Atât reformele structurale cât și ajustările macroeconomice au fost considerate programe
economice , și sunt concepute de specialiști din ministerele de finanțe și din BCE. Însă aceste
programe au afectat aproape toate aspectele vieții în societate din mai multe puncte de vedere.
De exemplu, când s -au conceput programele pentru Grecia și alte țări afectate de criză,
ministerele muncii nu au fost întotdeaun a implicate semnificativ în prevederile legate de piața
muncii și de sindicate. Europa ar putea pretinde că, la final, toate țările au fost consultate; până la
urmă, programul a intrat în vigoare doar după ce a primit aprobarea Parlamentului din țara
respe ctivă. Însă aprobarea s -a dat ca și cum cineva i -ar fi amenințat cu pistolul la tâmplă:
trebuiau să răspundă da sau nu, de obicei pe termen scurt, și având în minte ideea că un vot
negativ ar arunca țara într -o criză severă.

215
Teoriile reformei

Unul dintre eșecurile asociate cu ideea de neoliberalism era presupunerea că, din moment ce
modelul pieței perfecte era ideaulul spre care trebuia să tindem, orice „reforme” care ne -ar fi
adus mai aproape de atingerea acestui țel sunau promițător. Însă cu mai bine de jumătate de secol
în urmă, ideea fusese dezavuată prin teoria care a ajuns să fie cunoscută sub numele de teoria
variantei optime de rang secund, formulate de James Meade, economist laureat al premiului
Nobel, Kelvin Lancaster, colegul meu de l a Universitatea Columbia, și de Richard Lipsey.
Aceștia au arătat că, prin înlăturarea unei singure distorsiuni, în prezența altor distorsiuni, am
putea înrăutăți cursul economiei. De exemplu, în lipsa unor piețe de risc performante ( unde se
pot contracta la prețuri accesibile pentru toate riscurile cu care ne confruntăm ), limitarea
barierelor comerciale poate implica un risc ridicat; un risc ridicat determină companiile să
orienteze producția spre activități care nu aduc un profit ridicat companiei însă sunt mai sigure, și
efectul resimțit este acela că toată lumea va fi afectată, în contrast evident cu situațiile în care
piețele de risc sunt perfecte.
Alte exemple de economii care se bazează pe această teorie au jucat un rol decisiv în
eșecul stabilităț ii european: libera circulație a capitalului ar fi o măsură rezonabilă dacă ar exista
un grad ridicat de informare. Fluxul de bani ar fi transferat de la procesele cu randament scăzut la
cele cu randament ridicat. Când o țară intră în recesiune, banii ar i ntra în conturile sale pentru a o
sprijini. Fluxurile de capital ar fi anticiclice – vor crește în perioadele de recesiune și vor scădea
în timpul perioadele favorabile economic, redresând astfel ciclul economic și ajutând la
stabilizarea economiei. Însă l ucrurile stau exact invers în realitate. Și motivul este că piețele de
capital au numeroase deficiențe. Orice funcționar al băncii știe că niciodată nu vei da cu
împrumut cuiva care are nevoie de bani. Tocmai de aceea,ideea integrării piețelor de capital a
fost asociată cu creșteri ale volatilității economice – fluxurile sunt prociclice și înrăutățesc
fluctuațiile economieie. În termeni generali, în întreaga lume, banii au fost direcționați din țările
sărace, unde resursele de capital sunt puține, spre țări le bogate – ceea ce este direcția opusă celei
prevăzute de teoriile neoliberale. În capitolul 5, vom examina alte moduri prin intermediul cărora
libera circulație a capitalului – din lumea de rang secund – au cauzat divergențe economice, prin
care țările b ogate ale Europei s -au îmbogățit pe seama celor sărace

216

Este posibilă lume alternativă

Europa trebuie să ia o hotărâre. Există opțiuni alternative la structurile și politicile actuale. Ar
putea favoriza reformarea structurii și a politicilor zonei euro precizate în acest capitol ( și
analizate în detaliu în capitolul 9), asigurând o posibilitate mare de funcționare a monedei Euro.
Aceste reforme au pornit de la premisa că moneda euro este un proiect paneuropean, și că
necesită reforme fundamentale ale structurii și ale politicilor zonei euro. Problemele au apărut
simultan . Ne trebuie așadar o soluție care să rezolve toate aceste probleme simultan.
Reformele se bazează pe alte convingeri economice decât cele actuale care stau la baza
structurii zonei eu ro. Au fost create pentru a promova convergența și includ un sistem de
depozite bancare comun în întreaga zonă euro și un sistem de împrumut comun, cunoscut sub
numele de Eurobond( *fondul de euro -obligațiuni ).
Aceste reforme au arătat că măsurile de aus teritate nu aduc creștere economică prin ele
însele și că există politici care pot face și vor aduce creștere economică, și vor aduce bunăstare
mult mai ușor în țările afectate de criză. Pentru a adopta aceste politici avem nevoie de un nivel
minim de soli daritate în cadrul zonei euro.
O altă alternativă presupune un plan bine elaborat de renunțare la moneda unică, care se
poate realiza prin ieșirea unor țări din Zona Euro, sau prin scindarea acesteia în două sau mai
multe sectoare cu monede diferite. Scin darea Zonei Euro va avea și unele consecințe. Însă și
alternativa actuală, de a rămâne împreună, va avea consecințe -dacă nu se aplică reformele
obligatorii. Strategia actuală, bazată pe soluții de compromis, aduce prejudicii enorme. Niciuna
dintre ele nu reprezintă o alternativă bună.
Euro este văzut ca rod al unei căsnicii eșuate, și, pe parcursul cărții voi face referire la
această metaforă. O căsnicie eșuată presupune două persoane care nu ar fi trebui să -și unească
destinele, care au fost legați prin jurăminte care aparent nu pot fi rupte. Situația monedei unice
este mai complicată însă: este o uniune de 19 state semnificativ diferite unele de celelalte care au
decis să se asocieze. Când un cuplu se confuntă cu probleme și are nevoie de consiliere mar itală,
consilierii de modă veche vor încerca să salveze căsnicia, însă unul „modern” va adresa
următoarea întrebare: Oare această căsnicie merită salvată?

217
Consecințele scindării – atât financiare cât și de ordin afectiv – ar putea fi foarte mari.
Însă con secințele unei coabitări ar fi și mai mari. Una dintre primele legi ale economiei spune că
e bine să dăm trecutul uitării. Ar trebui să ne întrebăm întotdeauna: Având în vedere situația în
care ne aflăm, ce e de făcut? La aceeași întrebare, adresată Europe i, nu ar trebui să răspundem:
“Nu ar fi trebuit să se căsătorească” Este deasemenea greșit să ignorăm legăturile afective ce s -au
format pe durata căsniciei. Însă, cu toate acestea, există unele situații când despărțirea este
varianta cea mai potrivită, da că e să ne gândim la trecutul relației.
Mulți și -au făcut griji că sfârșitul monedei unice va produce o tulburare în Europa și pe
piața financiară globală, amplificând problemele cu care se confruntă Europa deja. Acest lucru
este plauzibil, dar nu necesa r: există căi prin care putem pune capăt căsniciei fără bătăi de cap,
fără repercusiuni, și voi face referire la una dintre aceste căi în capitolul 10.
Dacă Europa alege sau este influențată să ia această decizie, scindarea nu presupune ca
fiecare țară eu ropeană să revină la moneda propre. Acceași monedă poate fi utilizată în comun de
mai multe țări – cum ar fi țările din nordul Europei sau cele din sud. Însă Zona Euro, compusă
din 19 țări -membre, care tinde să se extindă cât mai mult, poate fi văzut ca un experiment
interesant – ca și multe alte experimente ale acordurilor monetare, cum ar fi Mecanismul
European al Ratei de schimb ( MER ) care a existat înaintea sa în perioada 1979 -1999, și care a
intenționat menținerea ratelor de schimb ale membrilor MER în limite precise.
Există încă o variantă, idee pe care o voi contura pe pe parcursul capitolului 11, moneda
Euro flexibilă , un acord monetar care presupune ca fiecare țară să facă tranzacții tot în moneda
Euro, cu precizarea că un Euro grecesc nu va avea valoarea unui Euro cipriot sau unuia german.
Este o alternativă de viitor pentru cei care își doresc să mențină activă ideea uniunii monetare.
Recunoaște că, în prezent, nu există suficientă solidaritate politică și un consens larg asupra
ideilor economic e fundamentale pentru a aplica reformele necesare funcționării sistemului
monetar unic; există însă suficientă înțelegere comună și prea multă solidaritate politică pentru a
permite dispariția ideii monedei unice. O monedă euro flexibilă se bazează pe real izările și
reușitele Zonei Euro, însă este adaptată nevoilor realității.
Totuși, fără a folosi acești termeni, și fără a conștientiza implicațiile acestor procese,
Europa a aplicat deja, într -o anumită măsură, un astfel de sistem ( cu titlu provizoriu ) în Cipru și
Grecia.

218
Obiectivul strategic al monedei flexibile ( sau al sistemului european de rate de schimb
diferite menționat anterior ) poate conduce în cele din urmă la aplicarea monedei unice, și a unei
uniuni monetare depline. Însă totul depinde de ritmul și etapizarea impusă. În perioada de
început a fenomenului integrării, Europa a admis următorul lucru: treptat, Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului ( fondată în 1953 ) a ajuns să devină Uniunea Europeană.
Europa a adoptat prea rapid uniu nea monetară, fără a se asigura de îndeplinirea criteriilor
necesare bunei funcționării a unei astfel de uniuni. Dacă Europa și -a luat angajamentul de a
realiza integrarea monetară, pot apărea acele schimbări, însă numai după o perioadă lungă, ce
poate dur a ani sau decenii întregii. Moneda euro flexibilă păstrează nemodificată ideea monedei
unice, însă crează un cadru suficient de flexibil pentru a -i asigura funcționarea – fără a cauza
recesiunile asociate cu sistemul actual, ci urmărind ocuparea deplină a forței de muncă și
asigurând creșterea economică. Când nivelul solidarității dintre partenerii europeni este în
creștere și este asigurată funcționarea celorlate instituții și condiții necesare aplicării sistemului
monetar unic, pot fi armonizate niveluri le de variație a monedelor euro – până în momentul când
va exista o monedă unică.

Măsuri urgente

Nu e suficient doar să conștientizăm necesitatea unei uniuni bancare ( o reformă importantă la
care se va face referire mai târziu ), ci trebuie să o constituim cu atenție, un proces ce ar putea
dura ani întregi. Vor fi ani în care nemulțumirea va crește, ani în care vor surveni daune
ireversibile, ani în timpul cărora promisiunile proiectului european vor părea deșarte. Din punctul
meu de vedere, impli cațiile unui asemenea proces sunt foarte diferite de abordarea bazată pe
soluții de compromis, păstrând vie speranța unei reforme în viitor pentru a asigura supraviețuire
monedei euro, însă având consecințe devastatoare asupra cetățenilor statelor afectate de criză.
Pe scurt, Europa ar trebui să opteze pentru una din cele două direcții posibile: ar trebui să
existe fie o ”Europă lărgită”, fie o „Europă restrânsă”. Ceea ce presupune o alegere: (a) aplicarea
reformelor care ar asigura funcționarea monedei eu ro în întreaga Europă. Această variantă
presupune schimbări nu numai în funcționarea zonei euro, ci și o aplicare mai extinsă a integrării
economice – de exemplu, un sistem comun de garantare a depozitelor din întreaga Europă.

219
Aceste schimbări nu sunt delo c un concept revoluționar – au funcționat în alte regiuni din afara
Europei – iar rolul asumat de autoritatea „centrală” poate fi mai restrâns decât în Statele Unite;
însă ar fi mult diferit de cel practicat acum în zona euro. Sau, varianta (b) – reducerea
dimensiunilor proiectului monetar unic. Ceea ce se poate face în mai multe feluri ce vor fi
analizate pe parcursul următoarelor capitole. Poate fi aplicat, de exemplu, prin retragerea câtorva
state membre – voi explica mai târziu de ce retragerea Germanie i ar fi cea mai ușoară și
convenabilă variantă. Sau poate fi aplicată prin retragerea membrilor de la “periferia” zonei
euro, o alegere cu implicații mai mari. Cea de -a treia variantă ar fi împărțirea zonei euro în două
blocuri – de nord și de sud. A patr a variantă este moneda euro flexibilă pe care am descris -o în
capitolul 11. Însă actuala soluție intermediară nu este durabilă, iar eforturile de a o susține prin
soluții de compromis vor avea consecințe implacabile asupra domeniului economic, social și
politic.
Un argument convingător poate fi că primul pas din punct de vedere economic/tehnocrat
ar fi crearea unei zone euro funcționale. Ca analist politic, aș miza mai degrabă pe abordarea
bazată pe soluții de compromis, adoptarea numărului minim de reform e pentru a împiedica
prăbușirea euro dar care nu permit recuperarea totală, cel puțin nu în viitorul apropiat. Unii ar
putea considera această abordare drept o politică de totul sau nimic, asigurarea asistenței minime
țărilor pentru a păstra vie speranța u nei reabilitări însă insuficientă pentru a o duce la bun sfârșit.
Însă pericolul acestei politici este uneori trecut cu vederea.
Dacă raționamentul din această carte este corect, criza monedei euro nu se va sfârși prea
curând. Grecia nu va ieși din recesi une. Nu va putea să plătească datoriile externe. Germania ar
putea susține contrariul, spunând că datoriile trebuie ”eșalonate” – adică plata lor să fie extinsă
pe parcursul următoarelor decenii. Însă o asemenea declarație nu pot fi considerată decât o
ipocrizie. Zona euro se va confrunta cu alte obstacole, iar statele mici vor fi atinse de criză – nu
există în momentul de față un nivel suficient de flexibilitate al zonei euro, pentru ca zona euro să
vină în ajutorul statelor mai puțin puternice. Iar zona euro va avea, în cel mai bun caz, o creștere
economică imperceptibilă.
Euro a fost întotdeauna o soluție pentru o problemă, nu un scop în sine. Acordurile
monetare vin și pleacă. Cea mai mare realizare a perioadei de după cel de -al Doilea Război
Mondial, sistemul monetar Bretton Woods, a funcționat timp de mai puțin de 30 de ani. În
primul rând ar trebui să avem în vedere obiectivele principale: bunăstarea în întreaga Europă și

220
integrarea economică și politică extinsă. Uniunea monetară pare să fie din ce î n ce mai mult o
cale ocolitoare favorabilă pentru a atinge aceste idealuri mărețe.
Există căi diferite mai bune de stimulare a integrării politice europene decât varianta unei
uniuni monetare, care, dimpotrivă, a dus la colapsul întregului proiect europea n. Cea mai bună
cale de urmat necesită crearea unei concepții comune a noțiunilor economice fundamentale care
depășește ideea fundamentalismului de piață care a stat la baza proiectului actual al zonei euro.
Va fi nevoie de un nivel ridicat de solidaritate – diferit de angajamentul comun de a urma orbește
reguli prost concepute care în cele din urmă conduc la recesiune și divergență.
Actuala cale ar trebui să fie inadmisibilă. Europa nu trebuie să renunțe la moneda euro
pentru a salva proiectul european de integrare comună – un proiect foarte important nu numai
pentru Europa ci și pentru întreaga lume. Însă, în ultimă instanță, sunt necesare schimbări
profunde, fundamentale care sunt actualmente dezbătute. Dar dacă aceste reforme profunde nu
pot fi aplicate – dacă sunt considerate nefezabile din punct de vedere politic, din cauza lipsei de
solidaritate și/sau de înțelegere comună a cerințelor pentru buna funcționare a unui sistem
monetar unic – atunci însăși problema fundamentală a monedei unice va trebui să fie
reexaminată.

2
Euro: Speranță și realitate

Moneda euro a fost creată pe baza a 3 convingeri: (1) că va aduce statele europene mai aproape
unele de altele, unul dintre pașii spre integrare europeană; (2) că integrarea economică strânsă va
determina o creștere economică mai rapidă; și (3) că integrarea economică strânsă și, prin
urmare, integrarea politică strânsă vor asigura pacea în întreaga Europă.
Creatorii monedei euro au fost vizionari care au încercat să clădească o nouă Europă. Au
fost navigat ori ai tărâmurilor necunoscute, călătorind acolo unde nu mai fusese nimeni niciodată.
Nimeni nu a mai încercat să construiască o uniune monetară de o asemenea anvengură, ce se
compune din state cu viziuni atât de diferite. Nu ar trebui să ne surprindă că r ezultatul final nu a
fost pe măsura așteptărilor vizionarilor europeni.

221
În acest capitol, voi arăta că, oricât de bun ar fi proiectul european, beneficiile unei
monede unice ar fi mult mai puține decât cele prezentate inițial de simpatizanții săi, că impa ctul
asupra integrării economice în general ar fi fost unul incert, și nu ar trebui să ne surprindă faptul
că moneda euro mai mult a dezbinat decât să unească – prin urmare anulând progresele în
domeniul integrării politice. Cel mai important motiv pentru care euro a fost un proiect
incomplet a fost posibilitatea sa de a provoca disensiuni. Departe de a fi un pas important în
crearea unei Europe unite care ar juca un rol esențial în economia globală actuală, moneda euro
părea să aibă efectul contrar așteptă rilor noastre.
Integrarea politică, ca și cea economică, nu a fost un scop în sine ci un mijloc de atingere
unele obiective sociale mult mai largi – printre care consolidarea democrației și a idealurilor
democratice din întreaga Europă. Voi încheia acest capitol cu observația că instituirea mondei
euro a amplificat regresul democratic resimțit în Europa, și a adâncit decalajul dintre ceea ce
Europa face și ceea ce vor cetățenii ei.
Am vorbit de nenumărate ori despre legăturile dintre zona politică și sfe ra economică.
După cum am observat, unul dintre motivele eșecului zonei euro este faptul că integrarea politică
a pierdut teren în fața integrării economice. Exista speranța că zona politică să poată ține pasul
cu sfera economică. Însă pe măsură ce au cre scut dezbinarea și regresul democratic,
probabilitatea să fie așa a scăzut dramatic.
Moneda euro a fost clădită pe baza unor idealuri mărețe. Realitatea a dovedit contrariul.

Argumente pro și contra monedei euro

Adepții înfocați ai monedei euro au oferit mai multe argumente – pe care le -am auzit de multe
ori pe parcursul colaborărilor cu liderii, politicienii, și specialiștii economici europeni.

O Europă unită ar avea o influență mai mare pe plan mondial

Susținătorii monedei euro au observat că țările mari și puternice, cum ar fi Statele Unite, au o
monedă unică. Pe baza acestui raționament, dacă Europa dorește să ocupe un rol fruntaș pe plan
mondial, asemănător cu cel jucat de Statele Unite, trebuie să fi e aplicată o monedă unică . Cine
și-ar putea imagina ca Statele Unite să aibă mai multe monede diferite? După cum au sesizat

222
mulți europeni, dacă statele europene ar fi unite, Europa ar fi una dintre cele mai puternice
economii, dar se temeau că Europa nu se va impune decisiv în economia globală, deoarece este
puternic divizată politic.
De aici rezultă mai multe întrebări esențiale: Care sunt premisele pentru a ocupa un rol
global precum cel ocupat actualmente de Statele Unite? Oare uniunea monetară va adu ce Europa
mai aproape de a îndeplini aceste cerințe? Este oare necesară uniunea monetară pentru a atinge
acest scop? Și care sunt consecințele rolului jucat de Europa?

Contrargument
În secolele anterioare, capacitatea de a deține „controlul” asupra scenei politice globale era foarte
importantă. Bunăstarea națiunilor se datora în mare parte puterii militare. Cucerirea coloniilor a
arătat cum micul arhipelag al Marii Britanii a ajuns să devină o putere mondială dominantă. Din
fericire, asistăm la un nou echi libru de forțe care a redus considerabil influența dată de puterea
militară. Chiar și atunci când o țară câstigă un război, nu poate beneficia de pe urma pradei de
război atât de ușor. De exemplu, companiile petroliere americane vor obține un ușor avantaj în
Iraq din cauza războiului, însă costurile uriașe ale războiului depășesc cu mult orice beneficiu
real obținut.
Chiar și Statele Unite, care alocă sume uriașe pentru forțele armate, cu mult mai mult
decât orice altă țară din lume, nu își poate impune pun ctul de vedere asupra celorlalți având în
vedere regulile jocului politic. Încercarea sa de a se impune în Iraq, împotriva unor inamici dintr –
o țară a cărei populație și resurse sunt mult mai mici decât cele ale Statelor Unite, a fost
împiedicată. Nu a put ut pune capăt politicii agresive a Rusiei în Ucraina. Ele susțin probabil că o
Europă unită ar fi schimbat cu mult lucrurile – și, la urma urmei, dacă Europa s -ar aventura într -o
astfel de încercare, sumele alocate bugetului forțelor militare ar trebui să fie consistente.

În cazul unui acord european unanim – influența Europei va fi însemnată – chiar și
în lipsa unei uniuni monetare
În schimb, dacă bugetul forțelor armate va fi mărit și se va ajunge la un acord asupra
strategiilor militare, atunci chiar și în lipsa unei unități politice totale, importanța Europei va fi
mai mare, însă, ca și în cazul Statelor Unite, nu se va dovedi a fi decisivă. Problemă este că e
dificil ca statele să ajungă la un consens asupra strategiilor militare: un al aspect al diver sității

223
popoarelor Europei. Cu o Germanie dependentă de gazul rusesc, probabil că nu va sprijini
măsurile dure aplicate împotriva Rusiei.
Lumea nu ar fi fost un loc mai bun dacă Marea Britanie, Polonia, și celelate state
semnatare ale “coaliției voluntare” de sprijinire a intervenției militare americane în Iraq, prin
încălcarea dreptului internațional, avuseseră suficientă influență pentru a angrena întregul
continent european să accepte ideea războiului. Dacă ar fi existat unanimitate între statele
europen e, atunci viziunea lor comună ar fi avut un impact mai mare asupra lumii. Însă lipsa
integrării politice nu este cauza acestei probleme: ci lipsa consensului. Și dacă ar fi existat acest
consens, instituțiile europene deja existente ar fi putut planifica o acțiune organizată iar „vocea”
sa ar fi fost unică și eficientă.
Din această perspectivă, influența Europei poate și se va face într -adevăr simțită în acele
sectoare unde există un consens între statele europene. Marea provocare pentru a spori influența
Europei este de a întări convingerile comune; în cazul în care, după cum susține această lucrare,
moneda euro va conduce spre o divizare accentuată, atunci euro este, din acest punct de vedere,
un proiect neproductiv.

Importanța regulilor

Deciziile luate într-o Europă unită vor depinde, desigur, de regulile politice care stau la
baza proiectului Uniunii. Chiar dacă ar exista unanimitate în rândul statelor europene, în absența
unei înțelegeri unanime asupra politicilor de urmat, ar surveni un blocaj. Dacă s istemul politic a
conferit puteri inegale intereselor corporațiilor europene, Europa ar trebui să ”ceară la schimb”
prin acorduri comerciale, reguli care pun în aplicare aceste interese corporatiste. Deși aceste
interese ar avea nevoie de o Europă mai unit ă și mai puternică, nu este sigur dacă eventualele
rezultate vor corespunde într -adevăr nevoilor cetățenilor.
O mai mare putere acordată unei Europe unite ar însemna o mai mare bunăstare a
cetățenilor europeni în condițiile în care sistemul politic ar fi d emocratic. Avem suficiente
motive de îngrijorare, în contextul structurii politice actuale a Europei.

224
Moneda euro și pacea

Al doilea argument în favoare integrării politice accentuate se bazează pe rolul jucat de
Uniunea Europeană în operațiunile de me nținere a păcii din inima Europei. Având în vedere
pagubele provocate de cele două războaie mondiale din secolul trecut, e evident de ce acest rol ar
trebui să fie de maximă importanță. Unii au remarcat absența conflictelor din inima continentului
din ulti mii 70 de ani și recunosc astfel meritele Uniunii Europene. Poate că este așa, deși s -au
produs multe alte schimbări în același timp – creearea ONU, neproliferarea nucleară, și
schimbările de perspectivă asupra războiului. Întrebarea noastră, însă, vizează un alt detaliu: Nu
există nicio dovadă că moneda unică, sau integrarea accentuată rezultată în urma utilizării
monedei unice ( dacă s -ar întâmpla asta ), ar reduce probabilitatea unui conflict; nicio dovadă
care să sugereze că ar avea un efect în mod dire ct, sau indirect. Chiar presupunând că adoptarea
unei monede unice ar promova ideea integrării, nu este clar dacă, în locul unde integrarea
economică se suprapune peste ideea promovării păcii, primul concept îl determină pe cel de -al
doilea.Această carte v a susține că, în realitate, uniunea monetară ar fi contrară cauzei accentuării
integrării economice.

Moneda euro și identitatea europeană

Există mai multe motive în favoarea monedei unice, reflectând dorința economică ce
pune proiectul în mișcare: în fiecare zi în care cetățenii europeni folosesc moneda unică, le este
reîntărită ideea apartenenței la Uniunea Europeană. Pe măsură ce identitatea lor capătă contur și
este întărită, integrarea politică și economică ar putea fi realizată. Importanța acestui fapt a fost
neglijată pe măsură ce am făcut tranziția spre moneda electronică și folosirea cardurilor de debit
și de credit. Tineri folosesc rareori acele bucăți ciudate de hârtie pe care le numim bancnote.
Însă ar fi trebui să fie evident că, încă de l a apariția acestor beneficii în plan psihologic,
dacă acestea există într -adevăr, acestea vor fi subminate dacă euro nu se va ridica la înălțimea
așteptărilor și nu va aduce bunăstare, unul dintre principalele sale motive. Într -adevăr, dacă ar fi
condus l a o performanță economică scăzută, ne -am fi putut aștepta la adversitate, nu numai față
de moneda euro, ci și față de întregul proiect european.

225
Integrare economică

Secțiunea anterioară a analizat motvele pentru care argumentele de bază în favoarea
monede i euro – că ar conduce la o Europă mai puternică și mai influentă prin intermediul unității
europene și care ar avea o capacitate de menținere a păcii ridicată – sunt neconvingătoare. Voi
prezenta o perspectivă de ansamblu asupra integrării economice, voi explica de ce moneda euro
în sine nu ar fi putut promova ideea integrării economice care ar fi produs efecte asupra creșterii
economice și a nivelului de trai, și de ce era evident că moneda euro ar putea bloca progresele
făcute pe calea integrării economi ce și politice.

Argumentele clasice în favoarea integrării economice

Există o concepție veche conform căreia integrarea economică accentuată ar determina o
creștere economică mai pronunțată, bazată pe ideea că piețele mari conduc la creșteri ale
standard elor de viață datorită economiilor de scară ( adică costurile scad pe măsură ce crește rata
producției ) și pe ideea avantajului comparativ ( dacă o țară deține un avantaj relativ într-un
domeniu de specialitate, eficiența sa va crește ).
Aceste teorii au fost formulate pentru prima dată la sfârșitul secolului al XVIII –lea și
începutul secolului al XIX -lea, în operele unora dintre cei mai reputați economiști ai vremii,
Adam Smith și David Ricardo. Însă există mai multe nereguli în aplicarea analizelor făcu te de
Smith și Ricardo asupra unor economii majoritar agrare din secolul al XVIII -lea și începutul
secolul al XIX -lea față de Europa de la începutul secolului XXI. În primul rând, barierele
comerciale și tarifare erau deja la un nivel scăzut; legea randam entelor descrescătoare ne arătă
că beneficiile relative ale reducerii suplimentare a costurilor sunt destul de mici. Însă cel mai
important lucru: conceptul de liberă circulație a bunurilor, a forței de muncă, și a capitalului
există deja în interiorul Uni unii Europene: moneda euro nu este concludentă pentru această
analiză.
În al doilea rând, Smith și Ricardo au ignorat beneficiile adoptării măsurilor, inclusiv a
regulamentelor și a aprovizionării cu bunuri de uz comun, la diferențele de percepție și
prefe rințe. Unele societăți preferă un nivel mai ridicat de stabilitate și sisteme de protecție socială

226
mai bune, unele alocă un buget ridicat pentru educație și sănătate; iar altele sunt hotărâte să
păstreze gradul de inegalitate deja existent.
O integrare ec onomică amplă – sau, cu alte cuvinte, unele forme de integrare economică
– pot, așa cum vom vedea pe parcurs, împiedica posibilitatea țărilor de a institui un nivel ridicat
de trai prin impunerea propriilor lor convingeri despre implicarea statului și modu l în care se
realizează acest lucru; în zilele noastre, e mult mai important – datorită, în mare parte, creșterii
nivelului de trai care a determinat unele state să solicite mai multe bunuri colective din partea
guvernului
Într-adevăr, creșterea nivelului de trai se datorează în mare apariției unei societăți a
cunoașterii – a progreselor tehnologice și a științei – care ele însele sunt la origini bunuri publice,
bunuri care trebuie să fie distribuite colectiv: toți cetățenii trebuie să beneficieze de aceste a.
Piețele însele nu pot duce la investiții în cercetare și știință; e posibil ca ele să nu aibă rezultate în
aceste domenii chiar dacă urmează calea corectă. Se va face prea puțină cercetare de bază și prea
multă cercetare în general pentru a vedea cum pu tem crește capacitatea pieței, iar aici includem
și proiectele bazate pe brevete.
Pun accent pe aceste schimbări ale economiei noastre și pe înțelegerea proceselor
economice, pentru că ele au contribuit parțial la eșecul experimentului euro, care a fost influențat
de idei despre funcționarea economiei care, chiar în procesul creării mon edei euro, au fost
depășite și repudiate. În vizunea despre lume a lui Smith și a lui Ricardo, statul nu avea un rol
esențial – deși, așa cum am precizat, Smith însuși a recunoscut că era vorba despre un rol al
statului mult mai mare decât pe vremea foștil or săi adepți. La vremea aceea, deoarece necesitatea
unor acțiuni colective nu era așa mare, nu ar fi contat dacă acțiunile colective erau realizate la
nivel de stat sau la nivel european. Nici diferența de percepție asupra acțiunilor și a modului de
acțiu ne al guvernului, nu ar fi contat foarte mult atunci. În zilele noastre, este un aspect foarte
important. De aceea astăzi susținătorii zonei euro, cum ar fi Grecia, nu sunt deloc încântați ca
alții să le dicteze ce să facă, pe baza părerilor lor diferite î n ceea ce privește natura societății și
rolul guvernului; și din cauza integrării economice strânse, pot suferi de pe urma acțiunilor
guvernelor celorlalte state membre ale zonei euro – în special că, similar situației din Germania,
deciziile guvernului au efecte considerabile asupra statelor mici. Așa cum vom vedea pe
parcursul următoarelor capitole, decizia Germaniei de a micșora salariile a fost un formă de

227
devalorizare concurențială care nu a fost avantajoasă pentru celelalte state din zona Euro, în
special cele cu o forță de muncă care nu este atât de deschisă la schimbări.

Beneficiile și costurile integrării bazate pe acțiune colectivă

Dacă în zilele noastre, ideea acțiunii colective este mult mai importantă decât în vremea
economiștilor Smith și Ric ardo, diferențele de percepție asupra rolului statului pot fi, la rândul
lor, de importanță primară. Ceea ce are două implicații: faptul că Europa a recunoscut acest fapt,
și faptul că nu l -a recunoscut. Primul este principiul subsidiarității menționat ant erior: deciziile
publice sunt luate la nivelul autorității primare. Deciziile despre planurile de construcție ale
autostrăzilor locale, ale școlilor locale, ale secțiilor de poliție și ale unităților locale de pompieri,
chiar cele legate de mediul local ar trebui luate la nivelul autorităților locale, și nu la nivel
autorităților naționale sau supranaționale. Problema este că uneori efectele unei decizii la nivel
local( sau la nivel de guvern ) se răsfrâng asupra celorlalte, și în acest caz autoritățile de nivel
înalt trebuie să se coordoneze și să adopte hotărâri comune.
În momentul creării monedei euro, existau temeri că, odată cu implementarea acestuia,
vor apărea efecte externe semnificative: cazuri în care acțiunile unei țări vor genera efecte
adverse a supra celorlalte state. În procesul de stabilire a regulilor și regulamentelor referitoare la
moneda euro, au considerat că s -au concentrat asupra limitării eventualelor efecte secundare. De
fapt, nu au realizat acest lucru.
Efecte externe asupra cărora s -au concentrat întemeietorii monedei euro au apărut odată
ce statele au început să ia împrumuturi excesive. Dacă această formă de împrumut era cumva
”monetizată” ( valoarea convertită în bani de Banca Centrală ), ar apărea inflația, iar inflația
reprezenta un motiv major de îngrijorare în cazul Germaniei. Liderii germani se mândreau cu
faptul că Bundesbank ( banca centrală a Germaniei ) a exercitat un control strict al rezervei
monetare, și pentru faptul că, timp de zeci de ani, Germania nu s -a confruntat c u o rată mare a
inflației. Erau îngrijorați că, prin renunțarea la banca lor centrală și alegând meargă alături de
ceilalți membrii, printre care se numărau și state cu un nivel mai scăzut de organizare, acest
lucru ar dispărea. Acesta este motivul pentru care țările membre ale zonei Euro au trebuit să
angajeze că vor avea un nivel scăzut al deficitului bugetar și al datoriilor.

228
Preocuparea obsesivă pentru datorii era însă o problemă ideologică: existau foarte puține
dovezi că aceste datorii și deficite ( cel puțin cele de nivel mediu, totuși mai mari decât nivelul
de deficit de 3 procente/PIB hotârât la nivel european) ar avea consecințe mai mari decât
celelalte .
Pe de altă parte, politicile salariale similare cu cele ale Gemaniei, care până de curând nu
prevedeau un salariu minim și care se concentrau să scadă nivelul salariilor din anii ’90 pentru a
face economia „mai competitivă”, au avut efecte secundare mari. Aceste politici sunt, după cum
voi arăta în capitoul 4, o altă variantă a devalorizării concur ențiale, sau a politicii „protecționiste”
care au avut consecințe grave în timpul Marii Crize. Odată cu introducerea “ratei de schimb fixe”
pentru moneda euro, Germania nu putea reduce valoarea monedei sale naționale. Însă putea
reduce costul producției pr in introducerea unor politici de reducere a salariilor. Din diverse
motive, Germania putea aplica aceste politici mult mai ușor decât cele state membre ale zonei
euro, și s -au dovedit atractive pentru factorii de deciziei ca instrumente de a dobândi un ava ntaj
în fața țărilor învecinate. Din păcate, fondatorii monedei euro nu au acordat atenție acestui efect
extern mult mai important.
Cea de -a doua implicație a fost că, în cazul unor diferențe notabile între structurile
economice, între valorile fiecărui st at, sau între convingerile referitoare la modul de funcționare
al economiei, domeniul de aplicare al acțiunii colective de creștere a bunăstării ar fi fost limitat.
Să luăm de exemplu cea mai simplă atribuție a unei bănci centrale – stabilirea ratei dobânz ii
pentru a echilibra riscul inflației în funcție de rata șomajului. Dacă situația țărilor aflate în sfera
de activitate a băncii centrale este diferită, atunci o politică impusă unei țări cu un nivel ridicat al
inflației ar putea fi inutilă în cazul unei țări în care rata șomajului e mare. Dacă sunt impuse o
monedă unică și o singură bancă centrală – un bun public comun – situația ar putea fi
dezastruoasă. Un compromis democratic ar fi rău în ambele cazuri: un nivel inacceptabil al
inflației într -un caz și o rată mare a șomajului în celălalt.
Dar chiar dacă structurile economice ale țărilor ar fi fost identice, părerile depre politicile
corespunzătoare de aplicat ar fi putea marca o diferență în cazul unui acord comun despre modul
de funcționare al economie i. Cetățenii unui stat ar putea să creadă că, în cazul scăderii ratei
șomajului sub pragul admis, ar putea apărea inflația. O asemenea țară și -ar dori ca rata șomajului
să fie coborâtă la acel nivel dar nu mai jos de -atât. Alte țări ar putea susține că rat a șomajului
poate fi scăzută și mai mult. Stabilirea unei limite superioare sau inferioare a șomajului ar putea

229
avea efecte considerabile asupra lucrătorilor. Ar fi stupid să forțăm țările cu păreri divergente să
accepte aceleași măsuri. Din nou, compromis ul ar fi dăunător în ambele cazuri.
În concluzie, chiar dacă structurile economice ar fi identice, și convingerile despre
comportamentul economic ar fi aceleași, după cum am văzut, țările au valori diferite. Un stat ar
putea să nu fie afectat de inflație ș i efectele sale asupra deținătorilor de obligațiuni, iar un altul ar
putea să nu fie afectat de rata șomajului și efectele sale asupra lucrătorilor. Numeroasele serii de
valori ar impune politici monetare foarte diferite.
În fiecare caz, în condițiile în care nu se aduc motive întemeiate pentru ca țările să aibă
aceleași politici – și o monedă comună – atunci așa ceva nu ar fi pertinent. Există costuri uriașe
la mijloc, și care trebuie comparate cu beneficiile reale.

Difer ite aspecte ale integrării economice

Beneficiile integrării depind de forma de integrare – și există numeroase forme de integrare
politică și economică. Diversitatea lor este un fapt evident în Europa. Dreptul la libera circulație
există în multe state eu ropene dar nu în toate. În zona Schengen, cetățenii se pot deplasa liber, ca
și cum nu ar exista granițe între state. Spațiul Schengen cuprinde majoritatea țărilor membre UE,
însă fără Marea Britanie și Irlanda, și include unele state care nu sunt membre a le Uniunii
Europene: Islanda, Norvegia, și Elveția. Odată cu criza imigranților, limitele dreptului la liberă
circulație au devenit un subiect de discuție – și chiar se dezbate conceptul de liberă circulație.
Există o zonă de liber schimb. Elveția, Norveg ia, Lichtenstein, și Islanda fac parte din
Asociația Europeană a Liberului Schimb, însă nu sunt membre UE. Există instanțe ce
soluționează neînțelegerile dintre ele, ca de exemplu, Islanda pe de o parte și membrii UE (
Olanda și Marea Britanie, spre exemp lu ) de cealaltă parte. Această instanță, Curtea de justiție a
Asociației Europene a Liberului Schimb, a decis ca Islanda nu trebuie să -i despăgubească pe
deponenții din Marea Britanie și Olanda după falimentul băncilor islandeze, peste valoarea
existentă în fondul de garantare a depozitelor. Există și instanțe care emit hotărâri legate de
drepturile omului în întreaga Europă ( de exmplu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ).
Uniunea Europeană este singura care întreprins vreodată forme de integrare la u n asemenea nivel
– și care a acționat așa de lent în alte cazuri. De exemplu, așa cum am observat, bugetul central al
Uniunii Europene – similar cu bugetul federal al Statelor Unite – este foarte limitat, de

230
aproximativ 1% din PIB -ul Uniunii Europene, iar mare parte este alocat pentru subvențiile
agricole.
Există o multitudine de programe pe agenda politică care ar putea amplifica procesul de
integrare economică și politică. Programul Erasmus, care permite studenților să studieze în alte
state europene, es te un exemplu de program care consolidează identitatea și integrarea
continentului. Un impozit pe veniturile mari aplicat în întreaga Europă, care ar fi mai apoi
redistribuit, ar fi un alt pas important pe calea amplificării integrării economice și a stimu lării
performanței Uniunii Europene prin abordarea problemei inegalității de pe continent, în continuă
creștere ( Vom discuta acest aspect în următoarele capitole ).
Proiectul integrării europene a reușit să aplice integrarea pas cu pas, treptat, într -o
perioadă de timp îndelungată. Această carte tratează un singur pas – ceea ce consider că este de
fapt un pas greșit: creearea monedei euro, moneda comună, aplicată prematur înaintea condițiilor
necesare funcționării sale, și într -un fel care a divizat Europ a.

Moneda comună îmbunătățește prosperitatea și promovează aprofundarea
integrării?

Secțiunea anterioară a explicat motivul pentru care există numeroase forme de integrare
economică, și cum, în unele instanțe, o integrare mai strânsă, de mai multe feluri , nu este de
dorit.
O integrare economică strânsă poate fi obțiinută în lipsa unei monede unice. Statele Unite
și Canada au un acord de liber schimb încă din 1988. Și Canada a beneficiat la rândul său, mi se
pare, pentru că nu a avut o monedă comună cu st atul vecin din sud. Flexibilitatea monedei a
consolidat puterea de adaptare la numeroasele șocuri pe care le resimte în mod inevitabil o
economie bazată pe exploatarea resurselor naturale. Flexibilitatea monedei sale naționale a jucat
un rol decisiv, permi țând produselor de import să compenseze cheltuielile bugetare pe măsură ce
Canada și -a pus ordine în sistemul fiscal în perioada de început a anilor ’90.
Unele dintre țările din Uniunea Europeană sunt membre ale zonei euro, însă multe dintre
ele ( Danem arca, Suedia, Marea Britanie, Croația, Republica Cehă. Ungaria, Polonia, și România
) nu sunt membre. De exemplu, Suedia s -a dezvoltat mult mai puternic decât celelalte state

231
membre ale zonei euro, iar următoarele capitole vor demonstra asta, succesul său datorându -se
poziției în afara zonei euro. Capitolul 3 va explica că întreaga zonă euro a avut performanțe mult
mai slabe decât acele țări din Uniunea Europeană care nu sunt membre ale zonei euro – și tind să
cred că moneda unică stă la baza acestei explic ații.

Cum poate moneda euro să afecteze direct diversificarea economică

Printre cei ce au stat la baza proiectului monedei euro, a circulat presupunerea conform căreia
ideea unei monede unice ar promova integrarea economică din toate punctele de vedere.
Fondatorii euro nu au putut formula nicio teorie generală care să susțină acest lucru, și nu au
putut menționa nicio experiență anterioară de acest gen. N iciodată nu a mai existat un
experiment de o asemenea natură.
Ideea unei monede unice elimină o sursă majoră de risc economic: riscul reprezentat de
modificările ratei de schimb. Riscul de schimb valutar este unul dintre cele mai mari riscuri cu
care se c onfruntă companiile. Felul în care fac față acestui risc – prin deciziile luate la nivelul
piețelor financiare și la nivelul structurii de producție – poate, conform teoriei, să aibă efecte
importante asupra amplorii integrării economice, inclusiv asupra d iversificării producției din
întreaga regiune. Totuși, se pare că crearea unei zone monetare ( ca în cazul monedei euro )
poate într-adevăr să determine o concentrare a porducției economice în câteva state din regiune.
Speranța era, bineînțeles, alta: odat ă eliminat cel mai important factor de risc, companiile vor fi
maipredispuse să producă în diferite state.
Pentru a înțelege efectele unor schimbări de regim al ratei de schimb, trebuie să
înțelegem diferitele modalități prin care firmele fac față riscuri lor schimbului valutar. Una dintre
modalitățile pe termen scurt este de a cumpăra și de a vinde valută la termen, de a efectua
tranzacții pe piața la termen, sau de a ”bloca” cursul de schimb pe durata efectuării unei
tranzacții. În acest fel, dacă o firmă americană produce dispozitive pentru a le exporta în Canada
în următoarele șase luni, nu știe care va fi viitoarea cotație a dolarului canadian ( în raport cu
dolarul american ). Însă nu are motive de îngrijorare: poate încheia un contract prin care se
angajează că va livra produsele în termen de șase luni cu plata în dolari canadieni, și va putea să
schimbe acum viitoarea valoare a dolarilor canadieni în dolari americani. Există, bineînțeles, o
marjă a acestei tranzacții financiare ( care poate fi conside rată ca un mod de asigurare împotriva

232
fluctuațiilor ratei de schimb ). În economiile care funcționează corect, însă, marja acestei
asigurări este relativ scăzută.
Însă acest procedeu nu funcționează la fel de bine în cazul investițiilor pe termen lung, î n
parte din cauză că aceste piețe nu există și din cauza costurilor mari de tranzacționare.
Există o altă cale de a face față acestor riscuri: diversificarea producței în toate piețele în
care tranzacționează cineva bunurile, în care cineva cumpără și vin de. Compania din Statele
Unite poate transfera o parte din procesul de producție în Canada, și, odată cu asta, economiile
celor două țări vor deveni mai bine integrate. Când o țară procedează așa, instabilitatea costurilor
sale de producție și a profituril or sale este redusă.
Cu toate acestea, în cazul unei uniuni monetare, argumentul în favoarea diversificării
producției nu se mai poate aplica. Dacă există beneficii în favoarea concentrării producției într –
una sau mai multe colectivități, așa cum se întâm plă deseori, producția poate deveni mai
concentrată. Se poate transfera, de exemplu, într -o țară cu o infrastructură mai bună, ceea ce le
permite țărilor înstărite cu o infrastructurămai bună să beneficieze de o producție ridicată,
îmbunătățind astfel baza lor de impozitare și permițându -le să investească în viitoare proiecte de
îmbunătățire a infrastructurii.

Contradicții ideologice inerente ale proiectului european

Analizând beneficiile monedei unice iese în evidență o incoerență fundamentală a proiectului
european: structura monedei euro s -a bazat pe convingerea că piețele funcționează eficient. Însă
și piețele eficiente, costurile de gestionare a riscurilor ratei de schimb ar trebui să fie scăzute. Pe
piețele eficiente, reajustarea cursurilor d e schimb ar genera doar modificări ale informațiilor
fundamentale, informații care sunt dezvăluite treptat. Reajustarea ratelor de schimb ar fi lentă și
progresivă. Ajustările cursurilor de schimb ( a prețurilor ) sunt, la rândul lor, un mecanism
important prin care economiile eficiente reacționează la evenimente care ar putea afecta țările în
mod diferit ( economiștii denumesc aceste evenimente „șocuri”, surprinzând astfel caracterul lor
violent ). Spre exemplu, o creștere a cererii de pe piața chineză de produse fabricate în Germania
și o scădere a cererii de produse fabricate în Italia poate fi contracarată printr -o creștere a
cursurilor de schimb din Germania și o scădere a celor din Italia. Astfel Italia va putea să vândă
mai mult, sprijinind astfel eco nomia națională.

233
Există o părere întemeiată că, prin înlăturarea mecanismelor de ajustare a prețurilor,
sistemul economic nu va funcționa în parametrii normali. Când un grup de state se hotărăsc să
adopte o monedă unică, își fixează cursurile de schimb. R enunță astfel la mecanismele de
ajustare. Astfel s -ar determina performanțe slabe ale sistemului economic.
Recunoașterea erorilor și imperfecțiunilor de pe piețe ar fi trebuit să stea la baza
conceptului monedei euro; o confirmare a lipsei de robustețe a modelului competitiv standard
menționat anterior, care a jucat un rol esențial în „conceperea” monedei euro – mici defecte ale
piețelor pot determina schimbări drastice ale modului de funcționare a sistemului în cazul
„piețelor perfecte”; și a înțelegerii teoriei variantei optime de rang secund discutate în capitolul
anterior. Nivelul ridicat de volatilitate al ratelor de schimb resimțit reprezintă o dovadă a
neconcordanțelor și a imperfecțiunilor pieței. La un moment dat, am putea fi încântați la gândul
unei perspective favorabile a economiei americane; și imediat după aceea, percepția noastră ar
putea fi cu totul alta.
Dacă s -ar fi conștientizat neajunsurile piețelor, probabil că membrii fondatori ai monedei
euro ar fi fost mai atenți în momentul creării sale, ar fi acordat mai multă atenție detaliilor, și s -ar
fi asigurat că instituțiile necesare funcționării sale erau create simultan.

Moneda euro: câteva beneficii apărute pe piețele eficiente, însă cu grave
repercusiuni

A existat, bineînțeles, o dori nță a publicului larg de a adopta o monedă unică. Oamenii aveau să
călătorească dintr -o țară în alta fără să mai fie nevoiți să schimbe dintr -o valută în alta. Schimbul
monetar era o grijă în plus – și era deseori costisitor. Faptul că era costisitor ar fi trebuit să atragă
atenția asupra funcționării piețelor financiare: costul schimbului valutar ar fi trebuit să fie foarte
redus, odată ce piețele funcționează eficient, așa cum au indicat modelele standard ipotetice.
Dar deși costurile tranzacțiilor sunt un inconvenient pentru călători, nu sunt semnificative
din punct de vedere economic. Majoritatea tranzacțiilor ( atât în ceea ce privește numărul cât și
valoarea lor ) sunt controlate electronic – prin transferuri bancare, și carduri de debit și credit.
Operațiunile computerizate de schimb valutar au costuri neînsemnate. ( prețurile percepute de
bănci pot fi mult mai mari, o altă dovadă a neajunsurilor piețelor care sunt răspândite în cadrul

234
sistemului financiar. Însă reacția adecvată e să nu se reconfigure ze acordurile monetare în
totalitate ci să sa regularizeze și să se reformeze sectorul financiar.)
Există un cost de tranzacționare suplimentar pe care l -ar putea diminua aplicarea monedei
unice : riscul ratei de schimb care s -ar putea majora în cazul inv estițiilor pe termen lung pe care
le-am menționat anterior în acest capitol. Însă aceste costuri avuseseră cel mult efecte secundare
asupra producției per ansamblu și asupra deciziilor lanțurilor de aprovizionare. De exemplu,
China a fost integrată în tota litate într -un lanț de distribuție global, în ciuda riscurilor ratei de
schimb, a riscurilor politice, și a riscurilor în ceea ce privește aprovizionarea. Bineînțeles, dacă
beneficiile integrării ar fi fost neînsemnate, atunci aceste costuri ar fi reprezen tat un impediment;
în același context, diminuarea bunăstării sociale ( de expemplu, din cauza costurilor ridicate ale
producției) ce reiese din lipsa integrării ar fi la fel de neînsemnată.
Un risc economic uriaș eclipsează însă aceste mici beneficii. În contextul unor rate de
schimb flexibile, în totalitate sau “administrate”, ratele de schimb pot fi ajustate în conformitate
cu schimbările ce survin pe piață. Ajustările pot apărea zilnic sau la interval de o oră sau
ocazional. Însă apar și sunt deseori mi ci, iar companiile și oamenii au învățat cum să le facă față
cu ușurință – uneori cu ajutor din partea piețelor financiare.
Însă în lipsa acestor ajustări, nivelul ratei de schimb este dereglat până în momentul în
care nu mai poate funcționa. În cazul Arg entinei, care a stabilit un curs de schimb fix în raport cu
dolarul american în 1990, decalajul a devenit de nesuportat în 2001 – când s -au suprapus crize
monetare, financiare și de datorii care au avut costuri uriașe; însă după ce țara a renunțat să se
mai raporteze la dolarul american, permițând pe aceste cale ratei de schimb să scadă cu 75%, și
după ce a plătit datoriile ce s -au acumulat în perioada când moneda națională a fost
supraevaluată, economia sa a crescut considerabil: a fost țara a cărei econom ie a crescut cel mai
mult din lume, după China. Până în momentul actual, toate țările din zona euro au rămas membre
depline însă cu mari sacrificii.
Pe scurt, argumentul economic pentru adoptarea unei monede unice nu este deloc
convingător. Este puțin pro babil ca economiile generate de costurile de tranzacționare să fie
semnificative. Țările europene cu monede naționale diferite resimțiseră din plin efectele
integrării economice odată cu formarea Uniunii Europene; am văzut modul în care o monedă
unică poat e, în unele cazuri, să împiedice integrarea producției dintr -o anumită regiune, de

235
exemplu. Beneficiile relativ modeste generate sunt eclipsate de costurile crizelor care apar pe
măsură ce decalajul ratelor de schimb crește.

Integrarea economică eclipsează integrarea politică

Cetățenii statelor din afara Europei au fost foarte interesați de „experimentul” integrării.
Succesul inițial al Europei de a elimina barierele din calea liberei circulații a bunurilor,
serviciilor, și a capitalului au fost considerate un model de urmat; problemele actuale legate de
moneda euro sunt un semnal de alarmă că procesul de integrare nu merge cum trebuie.Într -un
sens mai larg, integrarea europeană oferă o perspectivă mai largă asupra globalizării în general.
Globali zarea este un proces care presupune integrarea accentuată a statelor lumii – și nicăieri
această idee nu a prins un mai mare contur decât în Europa. Există o dezbatere actuală: De ce
avem nevoie pentru a asigura succesul globalizării? Ce se întâmplă dacă g lobalizarea nu dă
roade? Care sunt beneficiile și costurile sale, cine se bucură de aceste beneficii? Cine va suporta
costurile? Succesele și eșecurile Europei pot servi drept pilde pentru integrarea regională și
pentru globalizare. Dificultățile întâmpina te pe drumul spre o uniune monetară de succes în
Europa au redus entuziasmul unor state, din Africa și Asia deopotrivă, pentru acest tip de
integrare economică.
Aspectul fundamental de reținut este că integrarea economică, globalizare, va eșua dacă
va dep ăși ritmul integrării politice. Motivul este simplu: când țările devin mai integrate, devin
mai dependente una de cealaltă. Când se întâmplă asta, acțiunile întreprinse de o țară vor avea
efecte asupra celorlalte. De aceea este atât de necesară acțiunea co lectivă, pentru a ne asigura că
fiecare stat întreprinde măsuri care aduc beneficii celorlalți membrii ai uniunii și nu pricinuiesc
daune celorlalte state.
În plus, majoritatea politicilor au rezultate ambigue: situația unora dintre cetățeni se
îmbunătă țește, în timp ce a celorlalți se înrăutățește. Dacă se va ajunge la un nivel suficient de
integrare politică, unele dintre beneficiile învingătorilor pot fi transferate învinșilor, astfel încât
toată lumea să se bucure de bunăstare, sau cel puțin nimeni s ă nu sufere mai mult la final. Un
nivel suficient de integrare politică va permite celor care au avut de pierdut de pe urma unei
reforme politice să aibă încredere că vor avea de câștigat pe mai departe, și pe termen lung, toți
se vor bucura de bunăstare.

236
Așadar, ne confruntăm cu două probleme: în lipsa unui nivel suficient de integrare
politică, uniunea economică nu are instituțiile necesare pentru a aplica acțiunile comune necesare
funcționării procesului de integrare pentru toate statele; iar în absența unui grad suficient de
solidaritate, situația unor grupuri de state se va înrăutăți mai mult decât în lipsa integrării. Într –
adevăr, o explicație pentru opoziția față de globalizare a fost că situația cetățenilor unora dintre
state s -a înrăutățit, deși, p otrivit valorii PIB -ului, performanța economică a statelor respective a
crescut.
În capitolul 4, vom explica condițiile economice necesare funcționării unei uniuni
monetare. Însă, dacă ne reîntoarcem la ideea condițiilor economice , economisții nu au luat în
considerare problemele stringente ale condițiilor social -politice necesare pentru a reuși. Aici
putem menționa eșecul de a crea instituțiile care ar fi permis funcționarea uniunii monetare. Însă
acest eșec nu a fost accidental, ci a fost rezultatul lips ei unui grad minim de angajament politic
pentru a asigura funcționarea proiectului european. În lipsa solidarității, integrarea politică este
greu de obținut, deoarece niciun stat nu va avea încredere că sistemul va funcționa în cazul său.
În schimb, când există un nivel mare de solidaritate, există o mai mare dispoziție a
membrilor de a ceda din suveranitea statală în favoarea unei integrări politice mai ample. Suntem
mai dispuși să ne asumăm pierderile, dacă astfel contribuim într -o anumită măsură la bun ăstarea
generală a celorlalți.
Pe lista condițiilor economice necesare succesului unei uniuni monetare, probabil cel mai
important punct ar trebui să fie ca statele să aibă un nivel suficient de similaritate economică.
Atunci când statele se aseamănă mult din punct de vedere economic , diferențele politice dintre
ele vor fi mai reduse iar politicile vor avea efecte similare în aceste state. Din acest punct de
vedere, creearea instituțiilor politice comune – a integrării politice – este mai ușoară. Însă atun ci
când circumstanțele economice sunt complet diferite – când unele state sunt datoare și altele
creditoare – integrarea politică, și creearea instituțiilor politice necesare funcționării integrării
economice, devine mai dificilă.
Existența structurilor e conomice similare poate crește probabilitatea ca două țări să
împărtășească aceleași convingeri, însă nu garantează nicidecum acest lucru. Există numeroase
dovezi care arată că țările cu sisteme economice similare și cu un nivel de trai asemănător, cel
puțin până în ziua de azi, pot avea convingeri diferite ( deși mulți istorici ai științelor economice
au găsit dovezi care corelează aceste diferențe de convingeri cu structurile economice din trecut

237
). Înțelegerea naturii acestor diferențe este esențială pen tru a analiza dacă acest tip de integrare
economică și politică este de dorit, sau cel puțin realizabil.
Avem nevoie nu numai de structuri economice similare, ci și de un sistem comun de
convingeri – convingeri în legătură cu justiția socială și în legătu ră cu modul de funcționare al
sistemului economic.
În analiza realizată în următoarele capitole, o serie de convingeri vor juca un rol
important – inclusiv unele convingeri menționate anterior în acest capitol, referitoare la măsurile
de îmbunătățire a ec onomiei.

Concepții privind modul de funcționare al economiei

Funcționarea unei federații economice este dificilă dacă membrii săi au concepții diferite despre
legile economiei – și există o diferență fundamentală de concepție despre modul de funcționare
al economiei în țările zonei euro care erau deja membre în mome ntul creării monedei euro, însă
au fost trecute cu vederea. Diferențele au împiedicat nu numai elaborarea programelor necesare
pentru a contracara efectele crizei mondei unice însă a însemnat că programele concepute de sau
convenabile pentru Germania, țara care a devenit puterea dominantă a zonei euro, au fost adesea
considerate ca fiind impuse țărilor care le acceptau.
Bineînțeles, statele afectate de criză au acceptat „voluntar” condițiile, însă nu le -au
acceptat cu speranța că „programul” va rezolva pro blemele, ci pentru că neacceptarea condițiilor
avea consecințe de nesuportat, inclusiv părăsirea zonei euro. Iar membrii zonei euro, alături de
numeroși analiști economici, au reușit să convingă statele afectate de criză că părăsirea zonei
euro ar avea cos turi uriașe.
Faptul că cetățenii statelor aflate în criză nu au încredere în teoria economică care stă la
baza programelor „voluntare” are două consecințe: este puțin probabil ca programele să poată fi
aplicate cu succes, și e posibil să nu fie sustenabil e din rațiuni politice – în special dacă
programele nu se ridică la nivelul așteptărilor preconizate. În capitolul 3, vom arăta că așa s -a
întâmplat cu adevărat – nu numai că programele nu au avut succes ci au fost mai slabe decât s -ar
fi așteptat criticii cei mai vehemenți ai monedei euro.

238
Probabil că exemplul cel mai evident al diferențelor de concepție în ceea ce privește
modul de funcționare al economiei este „austeritatea”, convingerea că, prin reducerea
cheltuielilor sau prin creșterea impozitelor, p oate fi redresată o țară în recesiune care se confruntă
cu deficit fiscal ( un excedent al cheltuielilor față de volumul veniturilor ). Știința economică
modernă a respins teoriile economice din timpul lui Hoover care au fost discutate în capitolul
anterio r. Ceea ce vreau să demonstrez aici, însă, e diferit: e dificil ca un grup de state să aibă o
monedă comună și să conlucreze atunci când în jur există numeroase păreri despre legile
economiei. Deciziile vor trebui să fie adoptate luând în considerare un nu măr vast de condiții
neprevăzute. Nu va exista o părere unanimă niciodată, însă atunci când există divergențe de
opinie atât de mari, faptul că vor fi nemulțumiri însemnate indiferent de decizia care se va lua
este un lucru inevitabil.
Există o multitudine de aspecte detaliate ale concepțiilor despre modul de funcționare al
economiei, nu doar aspectele macroeconomice ale austerității și ale inflației discutate anterior.
Un aspect al agendei politice neoliberale prevede privatizarea. Există argumente solide conform
cărora guvernele ar trebui să se concentreze asupra acelor sectoare economice care au un avantaj
în comparație cu celelalte, lăsând sectorul privat să controleze restul economiei. Deși acest
principiu este valabil din punct de vedere teoretic, în p ractică este dificil să se determine ce
sector guvernamental deține avantajul comparativ.
Au existat o mulțime de reacții la aceste principii în diferitele regiuni ale lumii.
Companiile siderurgice de stat din Taiwan și Coreea erau probabil printre cele m ai eficiente din
lume în anii 1990 și existau puține indicii că privatizarea companiei coreene POSCO ( la cererea
FMI ca parte a planului de salvare de la faliment din 1997), va eficientiza producția. În Canada,
nu există dovezi suficiente care să arate că cea mai importantă companie feroviară națională cu
capital privat ar fi mai eficientă decât compania feroviară de stat; iar în Chile există puține
dovezi că minele de cupru private sunt mai eficiente decât minele de stat. În America Latină,
acțiunea de p rivatizare a companiilor de telecomunicații nu a condus la o creștere a nivelului
productivității, cel puțin în cazurile în care investițiile nu au fost prea mult constrânse de
restricțiile bugetare impuse de guvern.
Multe dintre întreprinderile de stat s e află în sectoare unde există monopoluri naturale (
de exemplu, economiile de scară sunt atât de mari încât ar trebui să existe o singură companie ),
și din cauza acestora, nu se pune problema dacă va exista o intervenție a guvernului ci cum se va

239
manifes ta aceasta de fapt. Atât în teorie cât și în practică, monopolurile de stat bine administrate
pot înregistra rezultate la fel de bune pe piață ca monopolurile private reglementate de stat.
Așadar, cererea de privatizare a unor active de stat grecești soli citată de Troikă poate fi
pusă pe seama atât a ideologiei, cât și a dovezilor concrete și a teoriei economice.
Din nou, raționamentul nostru este ușor de înțeles: faptul că diveregențele profunde de pe
întreg teritoriul Europei determină buna funcționare a economiei. Atâta vreme cât fiecare țară
poate face propriile alegeri, situația va fi bună. Însă nu este bine ca integrarea economică să
determine o țară ( sau un grup de țări ) să -și impună propriile decizii asupra celorlate state. Așa s –
a întâmplat în î ntreaga Europă, ceea ce a influențat aspectele macroeconomice și
microeconomice, în special în țările aflate în recesiune. Situația este îngrijorătoare, din moment
ce politicile impuse țărilor nu funcționează – pentru aceleași motive enunțate de cetățenii statelor
respective; consecințele acestei erori sunt, desigur, suportate de țara căreia le -au fost impuse, și
nu de organismele care le -au impus. Aceasta este situația actuală a zonei Euro.
În capitolele următoare vom explica motivele pentru care aceste p olitici impuse de Troika
statelor sunt greșite, fiind bazate pe o înțelegere greșită a sistemelor economice. Însă chiar și
dacă ar fi fost corect aplicate, trebuie să ne punem întrebarea: sunt oare beneficiile aduse de
integrarea economică, și de moneda eu ro suficient de mari pentru a justifica pierderea
principiului autodeterminării? Acest capitol a susținut ideea conform căreia beneficiile au fost, în
cel mai bun caz, discutabile, și, în această situație, răspunsul la întrebarea dacă beneficiile aduse
de creearea monedei euro merită este cât se poate de clar.

Valori: Justiția socială și importanța acțiunii colective

Unele dintre acțiunile de privatizare, cum ar fi acelea care implică serviciile de bază, pot genera
probleme în ceea ce privește valoarea: o societate ar putea crede că dreptul de a avea apă curentă
și acces la rețeaua de electricitate este fundamental, însă aceste drepturi și valori pot fi subminate
de un sistem de monopol orientat spre maximizarea profitului.
Drepturile de muncă și protecți a muncii ilustrează alte aspecte ale luptei pentru păstrarea
valorilor. Unii s -au întrebat dacă programele care au fost impuse țărilor aflate în recesiune au
depășit nivelul celor concepute pentru a stimula creșterea performanței economice. Nemulțumită
de faptul că, în Grecia, costurile forței de muncă au scăzut cu aproximativ o cincime, Troika

240
dorește să limiteze drepturile de negociere ale lucrătorilor, fapt care ar putea determina o nouă
scădere a salariilor. Prevederile acestor programe sunt uneori ambi gue și pot distrage atenția de
la adevăratele discuții purtate în timpul negocierilor. Există îngrijorarea că ceea ce i s -a cerut
Greciei să facă ar fi încălcat prevederile fundamentale ale Organizației Internaționale a Muncii,
asupra cărora au căzut de ac ord toate țările. Însă mai există încă un motiv de îngrijorare și anume
că, pe baza faptului că sindicalizarea ar putea, de fapt, să crească productivitatea, aceste măsuri
vor fi contraproductive.
Fiecare societate are un anumit set de valori, concepții diferite asupra modului de
funcționare a economiei, și, pe bună dreptate, concepții diferite despre democrație și despre ce
intră în alcătuirea unei societăți eficiente. Wolfgang Schäuble, ministrul de finanțe german, a
evidențiat în nenumărate rânduri im portanța regulilor, și, de vreme ce există reguli, ele trebuie
respectate. Bineînțeles, multe dintre aceste infracțiuni odioase au fost comise tocmai de cei care
au declarat că au respectat regulile. Pentru buna funcționare a societății, regulile trebuie s ă fie
echitabile, și trebuie să existe un grad potrivit de flexibilitate pentru a depăși domeniul lor de
aplicare atunci când este necesar. Având în vedere cunoștințele noastre limitate, nu putem fi
niciodată siguri că modelul nostru economic este cel core ct; există întotdeauna posibilitatea ca
regulile care ar fi putut fi rezonabile în cazul în care modelul economic este corect să fie foarte
nedrepte dacă modelul este incorect. Și în momentul în care vom afla că modelul este incorect –
chiar și parțial in corect – din cauză că însăși lumea s -a schimbat, trebuie să avem gradul necesar
de flexibilitate pentru a schimba lucrurile. Diferitele societăți pot avea, desigur, păreri diferite în
ceea ce privește echilibrul dintre reguli și libertatea de acțiune.
Din nou, problema principală este măsura în care integrarea economică atrage după sine
aspectele importante ce privesc capacitatea unei țări de a lua propriile decizii. Dacă există o
părere unanimă asupra acestor probleme de valoare, pot exista mici diferențe în ceea ce privește
politicile care trebuie inițiate. Însă în cazul în care unele țări consideră că accesul la apă curentă
sau la rețeaua de electricitate este un drept fundamental, sau că lucrătorii trebuie să aibă drepturi
fundamentale la acțiune colect ivă, vor fi foarte nemulțumite dacă le sunt impuse politici care se
abat de la acest set de valori – și au toate motivele să fie astfel.

241
Un deficit democratic

Scopul ambițios al proiectului european a fost de a aduce țările mai aproape una de cealaltă,
alături în cadrul unei uniuni politice care să reflecte valorile europene fundamentale. Evident,
unele dintre valori nu sunt unanim acceptate sau respectate, în special în unele țări sau în zone
specifice din acele țări. O valoare liberală fundamentală es te respectul pentru diversitatea de
păreri. Există și este normal să existe puțină toleranță față de acele păreri care nu respectă unele
dintre valorile fundamentale. Dreptul ca o țară să își poată impune propriile păreri asupra
celorlalte țări resprezintă un aspect mult mai problematic. Această varianta presupune
subminarea uneia dintre valorile europene fundamentale, democrația – și este cu atât mai grav cu
cât aduce atingere principiilor de bază ale justiției sociale. Printre valorile fundamentale se
numără și standardele de bază din domeniul muncii – și care, așa cum am menționat, sunt
subminate de cel puțin unul dintre programele Troikăi, după spusele unora. Din nou, reapare
întrebarea – sunt oare beneficiile acestui aspect al integrării economice și monetare suficiente
pentru a compensa repercusiunile? Și în acest caz, miza presupune mai mult decât convingerile
în legătură cu performanța economică; este vorba despre aspectele fundamentale ale justiției
sociale și ale democrației.
Încă de la bun încep ut, proiectul european s -a confruntat cu o lipsă a democrației. A fost
un proiect complex, conceput de lideri vizionari, care nu erau prea pricepuți în arta vânzării
acestui proiect. În unele țări – în special cele care au ieșit de sub dominația fascistă s au
comunistă – a face parte din familia europeană reprezenta un motiv de bucurie. Într -adevăr, ideea
de a adera la Uniunea Europeană a impulsionat adoptarea de reforme instituționale care au
contribuit la succesul țărilor din Europa Centrală și de Est pe măsură ce au făcut tranziția de la
comunism la economia de piață. Însă, de fiecare dată când aspectele specifice ale proiectului
european au supuse votului în referendum – referendumurile danez și suedeze în legătură cu
moneda Euro, cel francez și neerland ez referitoare la Constituția europeană, cel norvegian pe
problema aderării la UE – sentimentele anti -europene au avut câștig de cauză. Chiar și atunci
când au învins forțele pro -europene, a existat un număr semnificativ de mare de voturi în cealaltă
tabăr ă.
Unul dintre motive este însăși structura UE –ale cărei legi și regulamente sunt promulgate
de o comisie care nu este aleasă direct. Nici Președintele Comisiei Europene nu este ales în mod

242
direct. Elaborarea regulilor și regulamentelor care să poată fi aplicate într -o varietate de țări a
întâmpinat, inevitabil, dificultăți. Bineînțeles, Europa a conștientizat acest fapt, și face, încet dar
sigur, tranziția spre un grad mai mare de răspundere – cu excepția unui singur sector: uniunea
monetară.
Dacă se d orește ca moneda euro să aibă succes, trebuie să fie un proiect economic care să
fie în concordanță, și care să consolideze alte valori fundamentale. Trebuie să întărească sistemul
democratic. Însă moneda euro a procedat exact invers.
Cea mai puternică instituție a zonei euro este Banca Centrală Europeană, care a fost
concepută să fie independentă – ea nu poate fi trasă la răspundere sau dirijată de liderii aleși – o
altă idee neoliberală la modă în timpul procesului de construcție al monedei euro. Deși rămâne o
idee populară în multe privințe, începe să fie contestată din ce în ce mai mult. După cum vom
vedea pe parcursul capitolului 6, țările care s -au descurcat cel mai bine în timpul crizei financiare
globale au fost acelea care au avut băncile central e cele mai responsabile.
Măsurile luate de orice bancă centrală au consecințe însemnate din punct de vedere
distributiv și pe plan politic – care se resimt cel mai adesea în timpul recesiunii. Băncile centrale
au abilitatea de a ascunde adevăratele intenț ii în spatele jargonului de specialitate sugerând astfel
că doar își aplică deciziile. Însă există diferite moduri de a aplica aceste decizii. Deși neagă acest
lucru adeseori, decizia BCE de a opri fluxul de fonduri către sistemul bancar din Grecia din var a
lui 2015 a fost un act eminamente politic.
Defictul democratic în creștere este vizibil deoarece, atunci când li s -a oferit posibilitatea,
țările europene au respins în mod repetat politicile care le erau impuse. În 2015, 61% dintre
alegătorii din Greci a au votat împotriva condițiilor care le erau impuse, iar în Portugalia și
Spania, un număr similar de alegători au votat candidați ce erau împotriva măsurilor de
austeritate. Însă opoziția este un fapt evident și în numeroase alte alegeri, inclusiv cele d in Italia,
unde cetățenii au votat împotriva partidului care era în favoarea măsurilor de austeritate; și au
alese partide care propuneau o soluție alternativă.
Însă lipsa de angajament democratic a devenit din ce în ce mai evidentă pe măsură ce au
evolua t programele care au fost impuse asupra țărilor aflate în dificultate. Acest fapt a fost
evidențiat în cazul Greciei. Încă de la început, Germania a sugerat ca Grecia să renunțe la a mai
vota în calitate de membru al zonei euro până ce situația va reveni l a normal, până în momentul
când ieșea din „program”. Propunerea amintea oarecum de Statele Unite, o democrație diferită

243
de celelalte, unde în majoritatea statelor deținuții nu au dreptul de vot, iar în altele, cei
condamnați pentru o infracțiune își pierd pentru totdeauna dreptul de vot. Din punct de vedere al
Germaniei, Grecia comisese infracțiunea de a se supraîndatora, și deși nu i se cerea să reneunțe
permanent la dreptul de a vota, până în momentul în care nivelul defictului era suficient de
scăzut pen tru ca Grecia să se descurce pe cont propriu, s -a propus sugestia ca Grecia să fie
privată de dreptul de a mai vota.
Programele impuse Greciei au arătat pe alte căi angajamentul democratic redus. Greciei i
se cerea să nu înainteze niciun proiect de lege s pre consultare publică decât după ce a fost
analizat în prealabil de Troikă.
În 2011, când prim -ministrul Greciei, George Papandreou, a propus un referendum pentru
a obține sprijinul popular pentru programul care le era impus, liderii Troikăi au fost foa rte
ofensați. Au acționat ca și cum ar fi simțit că au fost trădați.Ce, le cereți părerea cetățenilor?
Culmea ironiei, Papandreou a crezut că va obține sprijinul populației pentru acest program –
grecii erau atât de hotărâți să nu renunțe la Euro, încât er au dispuși să îndure toate suferințele și
umilințele programului pentru a putea rămâne în Europa. A crezut că această afirmație va crea un
grad de “responsabilitate națională” în privința programului, și odată angajamentul asumat,
inițierea programului se va putea face cu ușurință. Am fost de acord. Ca economist șef al Băncii
Mondiale, am sesizat avantajul responsabilității naționale în țările unde a fost aplicat, și m -am
străduit din greu pentru a obține acest lucru în timpul mandatului meu la Bancă. Am co laborat cu
societatea civilă, am explicat strategiile de dezvoltare, am organizat seminarii. În schimb, când se
consideră că programul este impus din exterior, există încercări pe scară largă de a -l reprima.
Probabil cel mai neplăcut moment al acestei a titudini “nedemocratice” a venit în ianuarie
2015, după ce Grecia a ales un guvern de stânga condus de Alexis Tsipras, în vârstă de 41 ani,
care s -a bazat pe o platformă politică anti -austeritate – ceea ce nu este o surpriză având în vedere
că ultimii 5 an i au fost marcați de programe eșuate, cu o scădere de un sfert din valoarea PIB –
ului și cu o rată a șomajului în rândul tinerilor mai mare de 60%. Au fost retrase clauzele și
condițiile propuse de ultimul guvern de centru -dreapta condus de Antonis Samara s ( din partidul
Noua Democrație, în strânsă legătură cu oligarhii, un partid care a fost implicat în unele practici
bugetare frauduloase care au cauzat criza din Grecia). Au fost impuse în schimb condiții mai
dure. Pe măsură ce a crescut susținerea pentru Tsipras și excentricul ministru de finanțe din
cabinetul său, Yanis Varoufakis ( un economist redutabil, întors în țară după un stagiu de

244
profesor la Universitatea Texas din Austin ), negociatorii zonei euro au adoptat o poziție și mai
dură. Probabil că f aptul că a fost singurul economist dintre miniștrii de finanțe cu care trebuia să
“negocieze” nu a simplificat lucrurile.
Până la urmă, economia Greciei s -a prăbușit. Germania a refuzat să eșaloneze deficitul
Greciei – chiar și după ce FMI a declarat că acest lucru va trebui făcut. Au refuzat să revină la un
excedent fiscal primar de 3,5 % ( valoarea cu care veniturile trebuie să depășească nivelul
cheltuierilor, fără a pune la socoteală plățile nete ale dobânzilor ) pentru 2018 – o valoare care
provoacă menținerea stării de criză.
Poporul elen și -a dorit două lucruri și nu le puteau obține pe amândouă: voiau ca măsurile
să austeritate să fie înlăturate și doreau restabilirea creșterii economice și a prosperității; și voiau
să rămână membrii ai zonei euro .Prim -ministrul Alexis Tsipras era conștient că, pentru moment,
aceasta din urmă era mai importantă decât prima condiție, și a optat pentru ea, după ce a
consimțit la cererile impuse de zona euro. Deocamdată, Grecia rămâne membru al zonei euro, iar
zona e uro și -a menținut starea de facto – însă a adus mari prejudicii democrației europeane ( fără
a pune la socoteală consecințele suportate de poporul elen, care vor fi discutate pe larg mai jos).
Când a apelat la sprijinul popular pentru a -și confirma din n ou acțiunile, cetățenii i -au
acordat unanim susținerea. Grecia a supraviețuit unui alt atac venit din partea Germaniei, însă
guvernul și poporul elen au trebuit să renunțe la prevederile agendei economice. După cum am
sugerat în mod repetat, aplicarea poli ticii economice reprezintă aspectul prioritar al oricărei țări.
În structura UE și a zonei euro, guvernele ar fi trebuit să dețină mare parte din
suveranitate. Situația Greciei și a altor state din interiorul zonei euro au infirmat această idee. Cel
puțin în anumite circumstanțe, suveranitatea economică fusese acaparată. În altele, au fost cedate
aspecte cheie ale suveranității.
Instituțiile zonei euro, cum ar fi BCE, căreia i -a fost cedată suveranitatea economică, nu
erau nici pe departe democratice. Deficitul democratic care apăruse încă de la începutul zonei
euro a crescut considerabil. Speranțele cele mai mari pe care le avem față de moneda euro –
faptul că va asigura o puternică integrare politică pe fundamentul unor valori democratice solide
– au rămas la fel: simple speranțe. Realitatea este complet diferită.
Costurile politice și sociale ale monedei euro sunt evidente. Întrebarea este, care au fost
beneficiile? Statisticile care dezvăluie starea economică dezamăgitoare a proiectul european sunt
prezentate în capitolul următor.

245

3
Nivelul slab de performanță al Europei

E prea devreme să ne pronunțăm dacă speranțele și visurile părinților fondatori ai monedei euro
se vor adeveri vreodată. Însă, în zilele noastre, este ușor de văzut faptul că Europa – sau mai bine
spus, zona euro – are o performanță foarte slabă.
Nimic nu înfățișează mai bine situația îngrijorătoare a Europei ca părerile pe care le au
liderii europeni atunci când situația este favorabilă. Cel mai mic semn de creștere economic ă sau
de scădere a șomajului este anunțat cu mândrie/trâmbițat ca un semn prevestitor al mult –
așteptatei redresări – însă este imediat urmat de dezamăgire pe măsură ce economia începe să
stagneze. După cum s -a menționat în prefață, faptul că rata șomajului din Spania a scăzut de la
valoarea de 26% înregistrată în 2013 la 20% la începutul lui 2016 este un semn bun. Dar chiar și
această “ușoară îmbunătățire” se datorează faptului că numeroși spanioli au emigrat, și în ciuda
creșterii economice pretinse, PIB/c ap de locuitor este cu 5,7% mai mic decât nivelul maxim atins
în anul 2007.
Starea de recesiune economică a zonei euro durează deja de 8 ani, și sunt șanse mici ca
Europa să înregistreze un avânt economic prea curând. Deși este evident că Europa se confr untă
cu un deceniu pierdut, există riscul ca, în următorii ani, să vorbim despre un sfert de secol
pierdut. De un lucru putem fi siguri: randamentul zonei euro va fi întotdeauna mai mic decât ar fi
fost în lipsa perioadelor de criză, și va fi pentru totdea una mai mic decât ar fi fost dacă ar fi
existat o gestionare mai bună a perioadelor de criză economică. Mai mult decât atât, ratele de
creștere vor fi mai mici decât ar fi fost în lipsa perioadelor de criză, mai mici decât dacă ar fi
existat o gestionare mai bună a perioadelor de criză.
Ca în cazul cetățenilor din Irlanda care se bucură de redresarea creșterii economice ( în
anul 2015, a fost economia europeană care a înregistrat cea mai mare creștere ), trebuie să aibă
în vedere că toate economiile ( s au aproape toate ) se redresează după o perioadă de declin. Nu
putem determina dacă o politică este bună pe baza unei eventuale redresări economice. Așa cum
am spus mai înainte, putem spune că o poilitică economică a avut succes analizând gravitatea și

246
durata declinului dinainte de momentul redresării, ce repercusiuni a avut, și cât de mult a
influențat performanța economică ulterioară. Marele avantaj al economiei keynesiene a fost
faptul că a provocat perioade de declin mult mai scurte ( și perioade de cr eștere fulminantă mai
lungi ) decât înaintea perioadei keynesiene. Cu o perioadă de declin ce durează de aproximativ
10 ani – care anunță că valorile PIB -urilor din majoritatea țărilor afectate de criză vor fi mai mai
scăzute în 2017 decât cele înregistra te în 2007 – gestionarea crizei nu poate fi deloc considerată
un succes. Unele state, ca Irlanda, ar trebui să fie recunoscătoare pentru situația lor mai bună
decât a celorlalte țări, cum ar fi Portugalia și Grecia. Însă fiecare dintre aceste state, luate separat,
cu excepția faptului când sunt comparate cu statele vecine deficitare, au suferit un eșec
catastrofal.
În timp ce PIB -ul reprezintă unitatea de măsură standard a performanței economice,
există și alți indicatori de performanță, și conform valoril or înregistrate de fiecare dintre acestea,
performanța medie a zonei euro este foarte slabă, și dezastruoasă în cazul unora dintre țările
afectate de criză: nivelul șomajului este foarte ridicat, iar nivelul șomajului în rândul tinerilor
este îngrijorător de ridicat; nivelul producției/cap de locuitor în întreaga zonă euro este mai
scăzut decât nivelul de dinainte de criză, mult mai scăzut pentru unele dintre statele în recesiune.
Ar fi fost normal dacă scăderea PIB -ului/cap de locuitor sau a nivelului pro ducției ar fi
fost uniforme în țările europene. Dar situația este diferită. Unii nu pot găsi un loc de muncă pe
măsură ce rata șomajului este în creștere, în timp ce alții au un loc de muncă stabil. Faptul că
nivelul inegalității a crescut îndeosebi în ță rile aflate în recesiune nu este un lucru surprinzător.
Performanța zonei euro din toate domeniile a fost mai slabă decât performanța țărilor din
Europa care nu sunt membre ale zonei euro, mai slabă decât cea a Statelor Unite – țara de origine
a crizei fi nanciare globale și, prin urmare, țara care ar fi trebui să aibă cel mai mult de suferit.
În acest capitol, prezentam cifrele cele mai importante ale statisticilor cu speranța că vom
ilustra clar starea deplorabilă a performanței zonei euro. Într -adevăr, așa cum am menționat și în
capitolul 1, chiar și Germania, considerată a fi un model de succes, nu s -a descurcat prea bine.
Cifrele sunt edificatoare. Ele arată situația slabă din prezent. Faptul că zona euro se
descurcă atât de rău în comparație cu alte țări, inclusiv țările care au multe aspecte în comun,
sugerează că există o singură cauză pentru chinurile prin care trece zona euro: moneda euro. În
continuare, vom încerca să corelăm performanța slabă a zonei euro cu moneda unică și cu

247
structura zonei eu ro însăși. Paragraful următor trage concluziile acestui capitol și explică pe scurt
de ce putem învinui moneda euro pentru performanța slabă zonei euro.

Zona euro și criza economică

Începem analiza cu descrierea condițiilor economice actuale ale zonei euro, și ceea ce s -a
întâmplat de la debutul crizei economice. În capitolul 1, am prezentat temerile generale că o
eventuală criză a zonei euro va pune la încercare moneda euro – iar șocul rezultat va afecta țările
în mod diferit. S -a considerat că rigidit atea legislației zonei euro și a monedei euro nu va
permite o acțiune de contracarare regională. Aceste temeri au fost justificate

Stagnarea creșterii PIB -ului

Valoarea PIB -ului ajustat la inflație al zonei euro este stagnantă de aproape un deceniu. Niv elul
PIB-ului din 2015 era doar cu 0,6% mai mare decât cel din 2007 (vezi figura 1)

Însă dacă anailizăm situația generală a zonei euro, vom observa modelul divergențelor amintit în
capitolul 1. Dacă în medie, țările membre ale zonei euro nu s -au descurcat grozav, unele având o
creștere minoră, în timp ce alte țări, precum Grecia, au avut un declin catastrofal ( vezi figura 2 ).
Miliarde de Euro în 2 010 Valoarea reală a PIB -ului în zona euro

248
Germania, așa -zisa țară lider, a înregistrat o creștere de 6,8% pe parcursul a 8 ani din 2007
încoace, dar au avut o rată medie anuală ajustată la inflație de doar 0.8%, un nivel care, în
condiții normale ar fi fost clasificat drept aproape stagnant. Germania o duce mai bine doar în
comparație cu țările vecine membre ale zonei euro.

Asemănările cu Marea Criză
Crizele economice care afectează țările membre ale zonei euro sunt asemănătoare sau mai grave
decât cele ce au avut loc în timpul Marii Crize. Figura 3 compară nivelul crizelor actuale din
câteva sta te cu cel înregistrat în timpul Marii Crize.

Creșterea cumulativă a PIB -ului (2007 -2015) Procentul de creștere
Germania Olanda Spania Grecia Portugalia Irlanda

249

Asemănările cu țările europene care nu sunt membre ale zonei euro
Structura și politicile zonei euro au avut un efect dăunător îndeosebi asupra adaptării la șocurile
economice iminente – în special la șocul crizei financiare globale. Observăm, dacă vom compara
rata de creștere din zona euro cu țările europene care nu sun t membre ale zonei euro ( fără a lua
în seamă țările în tranziție din Europa Centrală și de Est). În 2015, țările europene care nu sunt
membre ale zonei euro au avut un nivel al PIB cu 8,1% mai mare decât în 2007, în comparație cu
procentul de 0,6% de creș tere înregistrat de zona euro. Și dacă punem la socoteală unele dintre
țările în tranziție din Europa Centrală și de Est care nu au avut de “suferit” de pe urma
neadoptării monedei euro, diferența este uriașă: nicio țară membră a zonei euro nu s -a aflat câ tuși
de puțin aproape de nivelul Poloniei ( cu o creștere de 28% ) sau al României ( cu o creștere de
12% ).

Comparația cu Statele Unite ale Americii
Așa cum am menționat anterior, criza a început, firește, în Statele unite. Cu toate acestea, deși
lentă, redresarea economiei Statelor Unite a fost mai puternică decât cea a zonei euro. În
perioada 2007 -2015, în vreme ce producția zonei euro stagna, rata producției din Statele Unite a
crescut cu aproximativ 10 procente.
Comparație între scăderile reale ale valorii PIB -ului pentru câteva state europene Austria
Germania
Olanda
Franța
Belgia
Grecia
Spania
Italia
Irlanda
Finlanda
Portugalia
Criza europeană actuală ,2007 -2015
Marea Criză

250
Niveluri de trai

Un aspect mult aștep tat al progresului economic este faptul că nivelurile de trai ar trebui să
crească anual. Deoarece creșterea nivelului populației este diferită în fiecare țară, nivelurile de
trai pot fi analizate mai degrabă din perspectiva PIB -ului/cap de locuitor decât a valorii PIB –
ului.Figura 4 ilustrează valorile PIB -ului/cap de locuitor în perioada 2007 -2015 din Statele Unite,
Uniunea Europeană, zona euro, și țările europene care nu sunt membre ale zonei euro: o creștere
mai mare de 3% pentru Statele Unite și o scăde re de 1,8% pentru zona euro.
Aceste valori, oricât de slabe ar fi, nu surprind scăderea uriașă a nivelurilor de trai din
țările în recesiune, din mai multe puncte de vedere. Un aspect important al bunăstătii îl reprezintă
siguranța economică, și țările af ectate de criză au fost grav afectate de o creștere a nesiguranței
economice, influențată de creșteri uluitoare ale nivelului șomajului și de reducerile de cheltuieli
din domeniul sistemelor de protecție socială.
Un alt element important al bunăstării soc iale este gradul de “menținere a legăturilor”, în
special în ceea ce privește legăturile dintre membrii familiei. Și aici, nivelul cel mai scăzut se
înregistrează în statele puternic afectate de criză, de vreme ce mulți dintre tineri au fost nevoiți să
emigreze în Londra, Berlin, sau Sydney pentru a găsi un loc de muncă. Irlanda s -a confruntat cu
o creștere de aproximativ 75% a emigranților pe termen lung în perioada 2007 -2013. Sute de mii
de cetățeni greci au emigrat după debutul crizei: numărul emigranțil or/an a crescut de 2,5 ori în
perioada 2008 -2013.E foarte probabil ca mulți dintre aceștiasă nu se mai întoarcă deloc în țările
de origine. Nivelul populației Greciei a scăzut dramatic din cauza emigrărilor. Nu ne surprinde
faptul că emigranții erau prepon derent din categoria populației de vârstă activă, printre care se
numărau unii dintre cei mai talentați lucrători greci – sugerând o viitoare creștere lentă a
economieiși o posibilitate redusă de a rambursa datoriile publice.

251

Uniunea Europeană cuprinde 27 de state care au aderat până în 2007; zona euro cuprinde 13 state a căror monedă
comună este euro, țările care au aderat până în anul 2007; teritoriul din afara zonei euro cuprinde state ca Norvegia,
Suedia, și Marea Britanie . În fiecare caz, creșterea se referă la valoarea reală a PIB -ului/cap de locuitor, ajustat la
indicele de deflație al prețurilor din fiecare țară.

Cheltuielile guvernamentale și măsurile de austeritate

În statele afectate de criză, și în special în Grecia, a existat o altă cauză a scăderii nivelului de
trai: Troika a determinat reduceri mari ale cheltuielilor guvernamentale, inclusiv cele destinate
programelor publice de învățământ și altor servicii de b ază. Reducerile de cheltuileli pentru
programele sociale au amplificat starea de nesiguranță. De exemplu, în Grecia, cheltuielile
guvernamentale au fost reduse cu aproximativ 22% în perioada 2007 -2015. Acest fapt a afectat
mai ales populația cu venituri re duse și medii din Grecia.

Productivitatea

Așa cum am observat, zona euro și UE ar fi trebuit să determine o productivitate ridicată în
Europa, prin crearea unei monede unice și prin promovarea liberei circulații a capitalului și a
forței de muncă. Dar ș i reformele structurale care au fost impuse Greciei, Spaniei, și altor state în
recesiune ar fi trebuit să crească nivelul productivității.
Creșterea reală a PIB -ului/cap de locuitor (2007 -2015 ) Procentul de creștere
Statele Unite Uniunea Europeană Zona euro Țările europene
care nu fac parte din zona euro

252
Deoarece numărul persoanelor de vârstă activă ( între 15 și 64 ani ) a crescut inegal în
diferite state –procentul persoanelor din categoria de vârstă activă din Japonia a scăzut constant
cu aproximativ 1%/an în timp ce în Statele Unite a crescut cu 0,7%/an, iar în Germania a scăzut
la 0,3%/an –este probabil mai util să comparăm creșterea PIB -ului/persoană de vârstă ac tivă (
ajustată la valoarea inflației ) decât creșterea individuală a PIB -ului. Ar fi de așteptat ca nivelul
creșterii economice a Japoniei să fie mai mic decât cel al Statelor Unite, din cauză că Japonia are
mai puțini lucrători decât Statele Unite. În ca zul în care creșterea economică raportată la
populația activă este mai mare, acest lucru este grăitor: fie există o ofertă mai mare de locuri de
muncă pentru cei din populația activă, fie rata productivității este în creștere.
Zona euro nu stă bine la ace st capitol – văzută per ansamblu, valoarea PIB -ului/persoană
de vârstă activă din zona euro a crescut cu doar 0,6% în perioada 2007 -2015, în timp ce pentru
statele europene care nu sunt membre ale zonei euro, creșterea este de 3,9%. Comparația cu
Statele U nite este și mai discordantă: în timp ce, până în anul 2011, valoarea creșterii PIB –
ului/persoană de vârstă activă din Statele Unite a revenit la nivelul înregistrat înainte de criză,
cea a zonei euro a fost mult sub acest nivel – de fapt, mult sub nivelul înregistrat în Statele Unite
cât și cel mondial și al statelor cu venituri ridicate.
În mod previzibil, nivelul de performanță din statele afectate de criză a fost și mai slab.
Dacă a existat o creștere a nivelului productivității, efectul a fost suprim at de creșterea șomajului.
În Grecia, nivelul producției/persoană de vârstă activă a scăzut cu aproximativ 23% față de
nivelul din 2007. Bineînțeles, rata ridicată a șomajului este unul dintre motivele pentru care
situația economică dezastruoasă a Greciei. Așadar, e necesar să luăm aminte la nivelul
producției/lucrător angajat . În acest caz, chiar și țările cele mai performante din zona euro nu au
o situație prea bună. În timp ce productivitatea Greciei ( producția/lucrător angajat ) a scăzut cu
6,5% în per ioada 2007 -2015, și Germania a înregistrat o scădere semnificativă ( de 0,7% ),
Statele Unite au înregistrat o creștere de 7,9% în aceeași perioadă de timp.

Șomajul

Rata șomajului reprezintă un aspect important deoarece presupune o risipă de resurse – probabil
cea mai mare ineficacitate a economiei de piață, ce se traduce prin milioane de oameni care își
doresc să muncească și să fie remunerați și care nu o pot face – dar și din cauza suferinței

253
provocate persoanelor șomere și familiilor lor. Asigurările de șomaj ar trebui să ajute persoanele
șomere, însă nu reprezintă decât o măsură temporară de asistență.
Șomajul este un sector al zonei euro unde performanța a fost deosebit de slabă, cu o rată
medie a șomajului de aproximativ 11% în anul 2015, o valoa re ce se aproprie de nivelul maxim
înregistrat. În țările afectate de criză, rata șomajului a fost dublă: în 2013 în Grecia, rata
șomajului a atins nivelul record de 27,8%, iar în 2015 valoarea sa nu a oscilat cu mult față de
nivelul maxim atins.

Șomajul în rândul tinerilor

Un aspect și mai îngrijorător este creșterea ratei șomajului în rândul tinerilor – care are în medie
o rată două ori mai mare decât rata globală a șomajului.Un nivel ridicat al șomajului, în special
în rândul tinerilor, va avea consecințe pe termen lung: d upă absolvirea studiilor, tinerii nu vor
putea niciodată să obțină salariile pe care le -ar fi câștigat dacă perspectivele lor profesionale ar fi
fost mai bune.

Numărul de ore lucrate
În zona euro, numărul mediu de ore lucrate de fiecare lucrător în parte s -a diminuat simțitor –
ceea ce a determinat un grad de performanță și mai scăzut: numărul celor care muncesc a scăzut,
iar cei care muncesc, lucrează un număr redus de ore. Chiar și î n cazul statului așa -zis fruntaș,
Germania, numărul de ore lucrate de fiecare lucrător a scăzut cu 4% în perioada 2007 -2014.(
merită menționat faptul că, deși sunt considerați leneși, în anul 2014, grecii au muncit cu
aproximativ 50 de ore mai mult decât v ecinii lor aparent harnici, germanii.)

Inegalitate

Până acum, ne -am concentrat asupra performanței economice la nivel global . Însă persoanele
aflate la marginea și la jumătatea spectrului economic resimt cel mai puternic efectele crizei. Ele
se confrunt ă cu un risc ridicat de șomaj. Mulți dintre ei riscă să își piardă locuințele. Pe fondul
creșterii ratei șomajului, salariile sunt diminuate, sau cel puțin nu cresc în ritmul în care

254
obișnuiau să o facă. Numărul de ore lucrate este redus. Așa cum am observ at anterior, persoanele
din clasa socială mijlocie și de jos depind de serviciile publice, și cu precădere în statele cele
mai grav afectate de criză ( dar chiar și în cele care nu se confruntă cu criză economică )
cheltuielile publice au fost drastic red use.
Nu avem date statistice suficient de bune pentru a evalua situația reală a cetățenilor, însă
avem date cu privire la inegalitatea din unele state. Într -adevăr, aceste cifre ne arată că multe
persoane se află într -o situație dificilă. De exemplu, în a nii premergători crizei din Spania,
nivelul inegalității era în descreștere, însă până în anul 2014, coeficientul Gini, o unitate standard
de măsurare a inegalității salariale, era cu 9% peste nivelul din 2007. În cazul Greciei,
coeficientul Gini a înregis trat o creștere de 5% doar în perioada 2010 -2014. De obicei, trebuie să
treacă ani întregi pentru ca acest coeficient să varieze cu câteva procente.
Datele referitoare la gradul de sărăcie susțin afirmația conform căreia persoanele din
clasa socială mijlo cie și de jos au avut de suferit, cu precădere, de pe urma crizei. În aproape
toate statele membre ale zonei euro, gradul de sărăcie s -a accentuat, și în special sărăcia din
rândul copiilor. Potrivit organizației Oxfam, în anul 2012, o treime din populați a din Grecia era
sub pragul sărăciei și 17,5% din populație, mai bine de 1 milion de oameni, din segmentul de
vârstă 18 -60 ani, trăiau în gospodării fără surse de venit. Potrivit studiilor UNICEF, în perioada
2008 -2012, sărăcia din rândul copiilor din Grec ia a crescut de la 23% la 40,5%.

Euro, criza monedei euro, și performanța pe termen lung

Faptul că economia europeană nu a funcționat eficient – și nu a funcționat eficient cel puțin de la
debutul crizei economice – este un lucru de la sine înțeles. Însă ce putem spune despre gradul său
de performanță de după perioada de criză, și care sunt viitoarele perspective de urmat?
Pentru a răspunde la această întrebare, figura 5 ilustrează creșterea zonei euro cu două
decenii înainte ce creearea monedei euro, de pe 1 Ianuarie 1999, și extrapolează creșterea pe
perioada următoare ( reprezentată grafic sub forma unei linii accentuate ). În perioada 1999 –
2008, extrapolarea reprezintă o estimare a ceea ce s -ar fi întâmplat în lipsa monedei euro . Pentru
perioada de du pă 2008, extrapolarea reprezintă o estimare a ceea ce s -ar fi întâmplat în lipsa
monedei euro și a crizei financiare. Figura ilustrează și volumul actual al producției, reprezentat
printr -o linie punctată. Înainte de apariția monedei unice, au existat peri oade în care producția a

255
avut o tendință de creștere peste nivelul mediu, altele când producția a fost sub nivel mediu, însă
variațiile au fost relativ insignifiante.Dacă vom compara parcursul liniei accentuate cu cel al
liniei punctate, vom afla gradul de performanță al economiei prin simpla extrapolare.
Există 3 observații notabile. În primul rând, nu există niciun potențial general de creștere
al arealului european după formarea zonei euro. Deși moneda euro a creat contexte favorabile
în Spania și Irlan da, nu a reușit să determine o creștere generală a zonei euro.
În al doilea rând, nivelul actual al salariilor este mult sub tendința PIB -ului din anii premergători
creării monedei unice. Până în anul 2015, diferența dintre valoarea respectivă și PIB -ul real al
zonei euro ajunsese la 18% – însemnând o pierdere de 2,1 miliarde de €, ( 2,3 miliarde de $ la
cursul mediu de schimb din anul 2015 de 1,1$ pentru 1€ ). Dacă adăugăm diferențele înregistrate
anual, până în 2015, deficitul cumulat a fost de peste 11 m iliarde de €, sau 12,1 miliarde de $.
Figura 5

În al treilea rând, decalajul este în creștere – și cred că va continua să crească cât timp zona euro
va menține aceleași politici. Dar să presupunem, cu optimism, că ne vom putea întoarce la
nivelul de creștere înregistrat anterior ( improbabil, în cele m ai favorabile circumstanțe, din
cauza motivelor prezentate anterior ). Așadar, valoarea totală a producției este de aproximativ
200 de miliarde de € ( 220 miliarde de $ ).
PIB ( miliarde de € la valoarea din 2010 ) Analiza tendinței PIB -ului în zona euro
PIB-ul zonei euro
Tendința exponențială în perioada 1980 -1998

256
Dacă cineva consideră că această performanță se datorează câtuși de puțin introduce rii
monedei euro, atunci este foarte dificil pentru susținătorii monedei să susțină că beneficiile
economice și politice sunt superioare acestor valori impresionante.

Euro și performanțele individuale ale țărilor

Germania și celelalte țări cu o situație relativ bună vor spune că erorile fundamentale din
structura țărilor aflate în recesiune sunt de vină pentru apariția crizei. Acestea din urmă au piețe
de muncă rigide, sunt predispuse la corupție, sunt țări care se sustrag de la plata impozitelor , iar
cetățenii sunt cheltuitori și leneși. Deși obiceiurile culturale acestor țări nu pot fi schimbate, se
poate interveni în structura lor economică, prin slăbirea acțiunilor sindicatelor, prin modificarea
legislației muncii și a legislației fiscale, și așa mai departe. Aceste “reforme” le vor permite să
înregistreze din nou creștere economică. Ipoteza acestei cărți este însă cu totul alta, mult mai
simplă: moneda euro a împiedicat țările să facă ajustările necesare în contextul economiei
mondiale, în special în timpul crizei financiare globale din 2008 și odată cu ascensiunea Chinei.
Caracterul lor național și cadrul instituțional și juridic nu au fost modificate în 2008, astfel încât
dacă aceste aspecte ar provoca problemele actuale, s -ar înregistra performanțe slabe pe toate
planurile, atât înainte de 2008 cât și după. Figura 6 ilustrează ritmurile de creștere economică ale
Finlandei și ale celor 5 țări aflate în recesiune înainte ( rata medie de creștere a PIB -ului real, în
perioada 2000 -2007 ) și după ( 2007 -2015). Se poate observa că țările s -au descurcat remarcabil
de bine în prima perioadă – în unele cazuri chiar mai bine decât media zonei euro. Este evident
că strucurile acestor economii nu împiedică nicidecum creșterea economică. Valorile înregistrate
susțin teoria noastră conform căreia moneda euro este cea care împiedică aceste ajustări. ( După
cum vom explica ulterior, deși nu s -a aflat în criză economică, Finlanda a resimțit numeroase
efecte puternice adverse ).
Desigur, așa cum am menționat anterior, există multe diferențe, cum ar fi nivelul de
educație, localizarea, investițiile anterioare, etc. care ar putea să determine ca fiecare țară să aibă
un nivel de trai propriu. Însă, așa cum am explicat deja, chiar și unele dintre stereotipurile
culturale n u pot fi confirmate de datele statistice înregistrate.

257
FIGURA 6

Perspectivele de viitor

În cazul unei perioade scurte de recesiune puternică, economiile se redresează de obicei și
recuperează perioada de timp pierdută. După recesiunea din 1980 -1981 din Statele Unite,
economia s -a redresat puternic și a înregistrat creșteri de peste 7% în anul 1984. Producția din
anii următori a fost sub nivelul mediu care s -ar fi înregistrat în lipsa perioadei de criză, însă
redresarea a fost puternică.
În schimb, când perioadele de recesiune sunt îndelungate, redresarea este lentă sau
inexistentă. Perioada de criză se va termina, însă creșterea după redresarea economică nu va
putea compensa pierderile înregistrate de -a lungul perioadei. Într -adevăr, exi stă o mare
probabilitate ca ratele viitoare de creștere să fie mai scăzute decât valorile normale. Capitalul
uman, fizic, și intelectual al țării este distrus, sau cel puțin, vor crește mai puțin decât de obicei.
Deloc surprinzător, acest fapt determină p roducția, producția pe oră ( productivitatea ) și ratele
de creștere ale producției să fie mai scăzute decât nivelul normal. Datele prezentate anterior în
acest capitol susțin această afirmație: criza monedei euro a fost profundă și îndelungată, și a avut
consecințe grave și de durată.
Ratele medii de creștere ale PIB -ului real pentru câteva state în recesiune
Finlanda Grecia Irlanda Italia Portugalia Spania

258
Însă există o altă enigmă: din cauza volumului redus de investiții din timpul unei
recesiuni sau crize, e de așteptat ca productivitatea ( producția/lucrător ) să fie mai redusă după
recesiune. Însă scăderea productivității este mai mare decât nivelul la care putem face față.
Obținem o rată a producției mai mică indiferent de nivelul contribuțiilor, luând în considerare,
spre exemplu, resursele limitate de capital social. Efectele unui capital limitat și ale altor
contribuți i sesizabile asupra productivității pot fi estimate. Diferența dintre aceasta și starea de
declin al productivității este rezultatul unei ”materii negre” lipsă. Lipsește ceva dificil de
observat.
Chiar dacă nu putem analiza în detaliu componentele acestei materii negre, există și
existența ei trebuie să fie luată în considerare. Există numeroase componente ale capitalului
lipsă. Tinerii își dezvoltă capacitatea care le permite să își crească productivitatea pe parcursul
vieții. Însă aceste calități sunt do bândite de obicei în timpul instruirii la locul de muncă. Când
locurile de muncă sunt inexistente – iar șomajul în rândul tinerilor în statele cel mai grav afectate
de criză depășește 50% – nu există activități de calificare la locul de muncă. Într -adevăr, se
manifestă o lipsă generalizată de competențe ( inclusiv cunoștințele minime necesare pentru a
deveni membrii productivi ai forței de muncă ).
Microdatele confirmă aceste observații: cei care intră în câmpul muncii într -un an de
criză ( nefavorabil ) vor avea salarii mai mici de -a lungul perioadei de activitate. S -a observat că
cei care își pierd locul de muncă în timpul recesiunii pot fi afectați de o scădere considerabilă a
câștigurilor salariale viitoare, în special dacă intră în șomaj prelungit.
La fel, firmele cresc în timp nivelul productivității atât prin asimilarea cunoștințelor în
timpul procesului de producție ( ceea ce se numește învățarea prin practică ), cât și prin
investițiile în domeniile cercetării și dezvoltării. Însă când economiile intră în perioada de
recesiune, chiar și moderată, reducerile din procesul de producție determină o asimilare mai
scăzută a cunoștințelor; și când apare o recesiune puternică, firmele sunt afectate de constrângeri
bugetare puternice. Firmele economisesc re sursele unde este posibil, și deși este în detrimentul
perspectivelor pe termen lungale firmei, cheltuielile de cercetare și dezvoltare sunt alocate
sectoarelor în care există cele mai mari carențe. Și aceste reduceri au devenit și mai drastice pe
măsură c e piețele au optat mai degrabă pentru câștigurile trimestriale: orientarea crescândă către
termene scurte a ajuns să fie de nestăpânit. În același mod, firmele au tendința de a reduce alte
forme de investiții pe termen lung. Lucrătorii sunt disponibilizați pentru a facilita fluxul de

259
numerar al firmei însă acest lucru dăunează loialității muncitorilor. Rata falimentului crește, și pe
măsură ce firmele intră în faliment, structura organizatorică și informativă a firmelor este
distrusă.
Are loc o distruger e a capitalului societății, al cărui impact nu este cuantificat de
statisticile noastre standard, care se concentrează asupra capitalului fizic, cum ar fi aparatura și
echipamentul. Acest lucru se evidențiază în cazul Greciei, țara cea mai puternic afectat ă de criză.
Troika a determinat încălcarea normelor contractului social, și ruperea legăturilor care s -au
stabilitîntre state. De exemplu, celor care au muncit din greu cu speranța că li se va plăti o pensie
modestă dar decentă li se spune că pensia le va fi redusă sub pragul de subzistență. E inevitabil
ca asemenea distrugeri ale capitalului social vor avea consecințe grave nu doar în modul de
funcționare al societății, dar și asupra economiei.
Această analiză are implicații mari în domeniul politicilor: apar consecințe semnificative
pe termen lung pentru neaplicarea politicilor anticiclice solide care să asigure redresarea rapidă a
economiei care urmărește ocuparea integrală a forței de muncă. Conștientizarea efectelor pe
termen lung sugerează că performa nța zonei euro de la momentul creării monedei euro este și
mai slabă – a avut loc o distrugere a „capitalului” uman și organizațional, și cel puțin, capitalul
uman și cunoștințele specifice nu au sporit în măsura în care ne -am fi așteptat.

Germania

Germa nia este privită ca un contraexemplu la criza care afectează restul zonei euro. Conducătorii
Germaniei au sugerat ca și ceilalți să îi urmeze exemplul: dacă respecți regulile și păstrezi un
nivel scăzut al deficitului și al datoriilor externe, țara va pros pera.
Însă Germania percepe succesul numai prin comparație cu celelalte state membre ale
zonei euro. Dacă am aprecia în mod real nivelul său – pe baza performanței relative – Germania
ar primi probabil un cotație D -.
Așa cum am menționat anterior, Germa nia a înregistrat o creștere anuală de doar 0,8%
ajustată la rata inflației în perioada 2007 -2015, o creștere similară cu cea a Japoniei din perioada
2001 -2010 în timpul celor două decenii de disconfort economic general. Performanța sa este în
general scăz ută, dacă se ia în considerare ritmul de creștere al segmentului de populație activă,

260
care, după cum am precizat anterior, a scăzut până la valoarea de 0,3%/an, în comparație cu
scădere de 1%/an înregistrată în Japonia.
Însă, după cum a precizat Comisia d e Măsurarea Performanței Economice și a
Progresului Social, valoarea PIB -ului prezintă o estimare inexactă a performanței economice
generale. De exemplu, nu se ia în considerare distribuția beneficiilor creșterii economice: chiar și
în Germania, o mare par te din populație a înregsitrat o stagnare sau chiar o reducere salarială.
Între 1992 și 2010, cota veniturilor celor mai bogați 1% din populație a crescut cu 24%, și de la
jumătatea anilor ’80 până la jumătatea anilor 2000, coeficientul Gini și rata riscul ui de sărăcie au
crescut progresiv în cazul Germaniei –cea din urmă depășind valoarea medie înregistrată de
țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Succesul
competitivității Germaniei se datorează în mare parte state lor de la baza scării sociale, deși se
descurcă mai bine decât Statele Unite în ce privește protecția celor de la baza scării sociale.
Deși pretinde că este o țară de succes, Germania este departe de modelul unei astfel de
stat. Succesul său relativ modes t nu poate servi drept exemplu pentru celelalte state. Creșterea sa
economică se datorează excedentului său comercial semnificativ, pe care celelalte state nu îl
dețin: o teorie fundamentală susține că deficitul comercial total trebuie să fie egal cu exced entul
comercial total. Dacă un stat are un excedent comercial, un alt stat trebuie implicit să aibă un
deficit comercial.

Observații finale

Moneda unică ar fi trebuit să sporească performanța economică a membrilor zonei euro. În
perioada dinainte de criz ă, e dificil să sesizăm vreun efect benefic. Criticii au declarat că
adevăratul test va veni odată cu criza: se vor înregistra pierderi uriașe, pe măsură ce moneda euro
va împiedica redresarea. Acest capitol a prezentat un număr covârșitor de dovezi care a u
demonstat că cei care au criticat moneda euro au avut dreptate. Zona euro a dat greș în toate
domeniile în care se măsoară de obicei gradul de performanță. Nivelul său de performanță a fost
slab în comparație cu cel al Statelor Unite, țara de origine a c rizei economice, și în comparație cu
statele europene care nu sunt membre ale zonei euro. Nici măcar Germania nu a putut evita acest
scenariu.

261
Gândire contrafactuală
Susținătorii monedei euro nu pot contesta aceste statistici. Le pot doar interpreta dife rit. Unii pot
afirma că da, într -adevăr, situația este gravă, însă, dacă nu ar fi existat moneda euro, situația ar fi
mult mai rea. Economiștii au denumit aceste experimente de gândire – analiza a ceea ce s -ar fi
întâmlat dacă situația era diferită – gândi re contrafactuală .
Teoria și dovezile sunt de partea criticilor monedei euro în această abordare – și o mare
parte din opera de față este dedicată explicației acestui fapt. Însă, ideea de bază este simplă. De
exemplu, dacă Grecia nu ar fi fost condiționată de moneda euro în momentul declanșării crizei,
ar fi putut să -și devalorizeze monede. Turiștii în căutarea unei destinații de vacnță ar fi ales
Grecia pentru prețul scăzut și ar fi venit în număr mare să o viziteze. Veniturile sale ar fi putut să
crească în consecință, facilitând rederesarea economică rapidă. Mai mult decât atât, confruntată
cu perspectiva unei recesiuni puternice, Banca centrală a Greciei ar fi putut impulsiona economia
prin reducerea imediată a ratelor dobânzii – contrar deci ziilor BCE, care a crescut rata dobânzii în
anul 2011. În momentul crizei. balanța de plăți a Greciei a întâmpinat probleme – importurile au
depășit cifra exporturilor. La rândul ei, ajustarea cursurilor de schimb ar fi putut remedia situația,
descurajând importurile, și în același timp, încurajând exporturile și turismul. Celelalte țări
afectate de criză ar fi putu învăța ceva de pe urma acestor situații critice.
Replica susținătorilor monedei euro ar putea fi că, în cazul în care Grecia ar fi datorat o
sumă de bani exprimată în moneda națională a Germaniei, de exemplu, scăderea cursului valutar
grecesc ar fi majorat gradul real de îndatorare al Greciei. Este adevărat – însă aceasta este
întocmai starea de fapt actuală, de vreme ce politicile Troikăi au sc ăzut salariile grecilor cu peste
25%. Un fapt mai relevant este că Grecia ar fi preferat să nu fi cerut un împrumut în moneda
națională germană deoarece țara ( și probabil creditorii săi ) ar fi trebuit să conștientizeze riscul
acestei acțiuni.

Corelație și cauzalitate

Performanța slabă a zonei euro, atât ca valoare absolută, cât și relativă la celelalte state poate să
fie cauza unui alt factor, altul decât moneda euro. Au avut loc schimbări în economia globală
care au afectat zona euro și, mai precis, un grup de state din zona euro față de celelalte. De aceea

262
opinia Germaniei conform căreia situația dezastruoasă a țărilor zonei euro se datorează lipsei de
moralitate nu corespunde realităților economice și nu reprezintă nicidecum rezultatul unei
analize. A șa cum am demonstrat, doar Grecia poate fi acuzată de risipă. Situația economică a
Finlandei a fost destul de slabă în ultimii ani, cu o scădere de 5% a salariilor față de nivelul din
2007, nu din cauza risipei ci pentru că a fost lovită de 3 ori de ghinio n: compania sa principală,
Nokia, a pierdut teren în fața companiilor de înaltă tehnologie cum ar fi Apple; o altă industrie de
vârf, silvicultura, a înregistrat o rată scăzută a cererii; iar unul dintre partenerii comerciali
principali, Rusia, a intrat în recesiune ( din cauza prețului scăzut al petrolului ), și apoi a fost
afectată de sancțiuni venite din partea statelor din occident. Chiar și afirmația Germaniei
conform căreia succesul său se datorează industriilor proprii nu se poate proba: a avut, timp de
mai mulți ani, norocul de a produce bunuri cu o cerere foarte mare pe piața chineză, motorul
creșterii economice globale, în timp ce unele dintre statele membre ale zonei euro care nu aveau
o situație atât de bună produceau bunuri care făceau concurenț ă produselor chinezești.
Capitolele ce vor urma vor evidenția legătura dintre moneda euro și performanța slabă a
zonei euro; momentul de slăbiciune al zonei euro nu este o coincidență. Este vorba de o legătură
de cauzalitate, și nu doar o corelație. Ana liza prezentată mai sus a ilustrat modul în care moneda
euro a împiedicat procesele de ajustare. Însă moneda euro a contribuit, ea însăși, la criza
economică, de vreme ce a provocat deficit comercial în Grecia, Spania, și alte state afectate de
criză; iar aceste dezechilibre au condus la o creștere a nivelului prețurilor din țările respective
similară cu cea din Germania. Aceste dezechilibre nu puteau fi menținute – și nu au fost
susținute. Însă inversarea procesului și combatarea repercusiunilor lor au fo st foarte dificile, iar
costurile au fost ridicate în comparație cu beneficiile reduse obținute de state în perioada scurtă
de timp când au înregistrat progres.

Costurile reale ale monedei euro

Niciun economist nu poate ghici în globul de cristal. Susțin ătorii monedei euro ar putea susține
că euro va genera o puternică revenire economică. Un astfel de argument ar fi fost mai
convingător cu câțiva ani în urmă. Pe măsură ce criza, recesiunea, și criza iminentă au trenat, în
timp ce în alte zone, s -au introd us programe eficiente de redresare, observația este contrară: așa

263
cum am menționat, zona euro este condamnată la un deceniu pierdut, în cel mai bun caz. Am
explicat de ce este posibil ca însăși rata de creștere a PIB -ului să fie mai scăzută în viitor decâ t
până acum.
Însă statisticile economice seci ale acestui capitol nu prezintă o perspectivă asupra
eșecului real al zonei euro. Alte statistici – o creștere semnificativă a numărului de sinucideri –
pot oferi o imagine mai bună a stării de stres resimțită de oamenii obișnuiți. Articolele din ziar au
ilustrat în mod explicit costurile sociale ale crizei – imagini cu numeroși cetățeni căutând în
coșurile de gunoi sau cerșind, magazine închise, tulburări sociale care s -au concretizat în proteste
violente. Tre buie să avem în vedere efectele monedei euro și ale zonei euro asupra vieții
cetățenilor europeni, inclusiv cei din statele afectate de criză, atunci vom discuta în capitolele
următoare despre problemele uneori complexe ale regimului monetar și efectele lo r asupra
performanței economice. Nu trebuie să uităm că regimul monetar trebuie să servească drept
mijloc pentru atingerea unui scop și nu un scop în sine.

Un sistem defectuos încă
de la început

4

Când poate funcționa sistemul monetar unic ?

Partea a II -a

264
Î.E.: înainte de euro. O lume în care călătorești dintr -o țară europeană în alta, din Franța în
Germania și apoi în Olanda, fiind nevoit să schimbi întotdeauna banii în moneda locală – din
franc în marca germană și apoi în gulden. Apariția monedei euro a ușurat viața călătorului. A
înlocuit 19 monede naționale diferite din 19 țări diferite cu o monedă unică.
Însă, creearea unei monedei unice a implicat mai mult decât o schimbare a bancnotelor
folosite pentru a cumpăra b unuri. A necesitat creearea unei bănci centrale, Banca Centrală
Europeană, pentru întreaga zonă euro. BCE stabiliește ratele dobânzilor pentru întreaga zonă
euro și are calitatea de creditor de ultimă instanță pentru băncile zonei euro – furnizând bani
băncilor care au nevoie , de exemplu, în momentul când deponenții își retrag fondurile, când
nimeni nu asigură aceste fonduri . Banca centrală stabilește ratele dobânzilor și poate cumpăra și
vinde valută. Acestea influențează cursul de schimb al monedei euro f ață de celelalte monede,
cum ar fi dolarul american. ( Cursul de schimb stabilește numărul de unități dintr -o monedă care
pot fi schimbate într -o altă monedă. Astfel, la începutul anului 2016, cursul de schimb dolar/euro
era de 0,92, ceea ce înseamnă că da că un cetățean american ar veni în Europa cu $100, ar primi
$92 în schimb. ). Un curs de schimb ridicat determină o cerere mai mare pentru moneda euro, și,
implicit, un curs de schimb mai mare. Politica monetară este una dintre armele cele mai eficiente
din arsenalul economic al guvernului. Când banca centrală dorește să stimuleze economia, scade
ratele dobânzilor și înlesnește condițiile de acordare a creditelor. Iar scăderea ratelor dobânzilor
provoacă o scădere a cursurilor de schimb, ceea ce determină un grad ridicat de competivitate a
exporturilor și descurajează importurile. Economia este consolidată din ambele puncte de vedere.
Piețele nu pot asigura pe cont propriu ocuparea integrală a forței de muncă și stabilitatea
economică. Toate țările sunt im plicate în forme diferite ale acțiunii publice, intervenind pe piețe
pentru a promova macrostabilitatea. În zilele noastre, cu excepția grupărilor extremiste,
întrebarea nu este dacă avem nevoie de intervenții ale guvernului ci în ce mod și unde trebuie
guvernul să ia măsuri, ținând cont de neajunsurile piețelor .
În momentul în care două state ( sau 19 ) aderă la un sistem monetar unic, ele renunță la
rolul lor de control asupra ratei dobânzii. Deoarece utilizează o monedă unică, nu există un curs
de schimb , și niciun mod de ajustare a ratelor a schimb pentru a scădea prețurile bunurilor și
pentru a le crește atractivitatea. De vreme ce ajustările cursurilor de schimb și ale ratelor dobânzi
reprezintă unele dintre cele mai importante mecanisme economice de m enținere a ocupării

265
depline a forței de muncă, creearea monedei euro a înlăturat două dintre cele mai importante
mecanisme care puteau asigura acest lucru.
Deoarece folosirea sistemului monetar unic a înlăturat posibilitatea folosirii cursului de
schimb pe ntru a ajusta volumul exporturilor și importurilor, senzația evidentă că ceva nu era în
regulă – că o formă de ajustare care trebuia să fie introdusă nu produce efectele dorite – se
traducea printr -un decalaj semnificativ între valoarea importurilor și valoarea importurilor țării.
În mod normal, dacă apare un excedent de importuri, dacă rata de schimb valutar scade, prețul
produselor d e import crește iar exporturile devin mai atractive. Dacă, de exemplu, Grecia ar
importa mai mult decât ar exporta, dezechilibrul ar putea fi și ar fi corectat prin slăbirea valorii
monedei naționale; acest lucru ar crește atractivitatea exporturilor, însă nu și cea a importurilor.
Prin introducerea cursului de schimb fix, acest lucru devine imposibil. Un excedent de importuri
trebuie finanțat, iar dacă statul cu deficit comercial nu poate împrumuta bani pentru a -l finanța,
va apărea o problemă.
Cedarea co ntrolului asupra cursului de schimb și asupra ratelor dobânzii poate fi o
decizie ce implică costuri foarte mari pentru un stat. Vor apărea probleme mari dacă nu se iau
măsuri urgente. Impactul costurilor și al naturii “acelui ceva” depinde de o serie de f actori, dintre
care cel mai important este gradul de similaritate al țărilor. Având în vedere diversitatea
europeană, “acel ceva” care trebuia înfăptuit a fost un lucru mai important decât orice a făcut
vreodată Europa sau intenționează să facă .
Bineînțele s, dacă țările din sistemul monetar unic sunt suficient de asemănătoare, atunci
ele vor resimți aceleași șocuri – o creștere sau o scădere a cererii de pe piața chineză pentru
produsele fabricate de ele, spre exemplu. În același mod, măsurile necesare pent ru un stat vor fi
valabile pentru toate celelalte state. Într -o asemenea împrejurare, costurile de creeare a unei
uniuni monetare ar putea fi reduse. Colegul meu, economistul Robert Mondel, a primit premiul
Nobel pentru că a adresat și a răspuns la întreba rea: care sunt condițiile necesare pentru ca un
grup de stat să adopte o monedă unică? Analiza sa a evidențiat faptul că gradul mare de
diversitate al statelor din zona euro le împiedică să adopte cu ușurință o monedă comună.
Membrii fondatori ai monedei euro au avut temeri legate de aceste diferențe. Tratatul de
la Maastricht din 1992 care punea bazele monedei euro menționa că statele care doresc să adere
la zona euro trebuie să îndeplinească așa numitele criterii de convergență –stabilite pentru a
garanta convergența statelor. Statele care adoptau moneda euro trebuiau să reducă deficitul

266
bugetar (suma anuală cu care cheltuielile bugetare sunt mai mari decât încasările ) și datoria
externă ( valoarea cumulată a plăților datorate ). Li s -a cerut impunerea un ui deficit bugetar mai
mic de 3% din PIB și o valoare a datoriilor mai mică de 60% din PIB. Ulterior, toate țările
europene ( și nu doar cele din zona euro ) și -au consolidat angajamentul de a atinge aceste
niveluri, în ceea ce s -a numit Pactul de Stabilit ate și de Creștere.
Diferențele dintre statele zonei euro erau prea mari și această realitate constituia un motiv
de îngrijorare pentru statele zonei euro. Au conștientizat că diferențele mari vor exercita presiune
asupra monedei euro: o parte ar putea sup orta efectele unei crize puternice și a unei noi creșteri a
inflației, o parte ar putea avea un excedent comercial mare, iar altă parte ar avea un deficit
comercial ridicat. Orice rată a dobânzii favorabilă unei părți ar fi dăunătoare pentru altă parte. Ei
au considerat că, în lipsa deficitului și datoriei bugetare ridicate a guvernelor, aceste dezechilibre
nu ar mai apărea, în mod miraculos, și va exista creștere economică și stabilitate în întreaga zonă
euro; oarecum, au crezut că dezechilibrele comercial e nu vor fi o problemă atâta timp când nu va
exista dezechilibru la nivel de guvern.
Dovezile sunt acum mult prea evidente. Chiar și țările care nu au deficit public și nici
datorii externe mari ( ca în cazul Spaniei și Irlandei ) au fost lovite de criză. Multe state cu deficit
public sau datorii scăzute au avut un deficit comercial mare. Multe din statele zonei euro nu și -au
revenit după șocul crizei financiare globale din 2008 și repercusiunile sale. Nu s -a înregistrat
creștere economică și nici nu a exis tat stabilitate, iar statele zonei euro au devenit mai degrabă
divergente decât convergente.
Capitolul anterior a ilustrat modurile în care moneda euro s -a abătut de la promisiunea de
a asigura prosperitatea europeană. Următorul capitol începe prin a exp lica motivele pentru care s –
a întâmplat acest lucru. După ce vom demonstra cum este posibil ca cele 50 de state diferite ce
compun Statele Unite ale Americii pot avea o monedă unică, voi arăta că aceste condiții necesare
– referitoare la acordurile și cond ițiile instituționale – pentru succes lipsesc din Europa. De
asemenea, voi explica de ce adoptarea unei monede comune este atât de dificilă – și cum în lipsa
instituțiilor necesare poate genera o valoare ridicată a șomajului pe timp lung, deficite de cont
curent ( atunci când nivelul importurilor unei țări este invariabil mai mare decât nivelul
exporturilor ), și, mai rău de atât, crize economice. Acestea nu sunt doar posibilități teoretice:
aceste temeri s -au confirmat repetat în Europa.

267
O întrebare firea scă ar fi: fondatorii monedei euro ar fi trebuit oare să impună alte
condiții – de exemplu, nu doar referitoare la deficitul fiscal ci și la deficitul de cont curent –
pentru a asigura convergența? Aceste condiții ar fi asigurat creștere economică și stabi litate?
Vom explica pe parcursul acestui capitol motivele pentru care acest mecanism suplimentar
evident – referitor la deficitul de cont curent – nu va putea fi aplicat. Există o serie de reguli
naționale, coroborate cu o serie de instituții ale zonei eur o, care ar putea permite funcționarea
sistemului monetar unic pentru o multitudine de state. În capitolul 9, voi menționa o asemenea
serie de reguli, care nu se aplică numai statelor cu deficit comercial ci și acelora cu excedent
comercial. După cum vom ob serva, aceste reguli și instituții sunt fundamental diferite de cele
care funcționează actualmente în zona euro.
După cum am menționat, această carte nu descrie doar evenimentele , faptele care s -au
produs în Europa, ci propune idei referitoare la rolul pe care îl ocupă ideologia în conturarea
proiectului zonei euro. Membrii fondatori ai monedei euro au considerat că respectarea criteriilor
de convergență reprezintă elementul cheie pentru a asigura continuitatea monedei euro. Au
greșit, evident. În acest cap itol, vom încerca să explicăm modul în care neoliberalismul (
fundamentalismul de piață ) i -au condus pe un drum greșit.

Statele Unite – o zonă monetară

Mulți cetățeni europeni privesc îndeaproape Statele Unite și se întreabă: dacă toate cele
50 de state americane pot avea o monedă comună,dolarul, de ce oare nu ar putea și cele 19 state
membre ale zonei euro să adopte o monedă comună? Am menționat anterior că, dacă statele
membre ar fi fost suficient de similare, atunci oricare politică monetară adecvată aplicată unui
stat va funcționa și în celelalte state. Însă cele 50 de state americane sunt foarte diferite, unele
față de altele – există state agrare și state industrializate; state care pot profita de pe urma scăderii
prețului petrolului și state care sunt afectate de această scădere; state care împrumută masiv de la
celelalte state și state care sunt creditoare prin excelență. Acest decalaj generează dif erențe de
perspective asupra politcii economice: statele debitoare în care predomină producția industrială
vor pleda pentru rate scăzute ale dobânzii, în timp ce statele creditoare, cu un sector financiar
dezvoltat, vor dori rate ridicate ale dobânzii. A e xistat dintotdeauna o diferență între lumea

268
financiară și populație. Așadar, în timp ce criteriul similarității este suficient pentru succesul
zonei monetare, în alte cazuri, acesta este redundant.
În Statele Unite există 3 mecanisme importante de ajustare care permit funcționarea
sistemului monetar. Din păcate, așa cum vom vedea ulterior, niciunul dintre aceste mecanisme
nu este prezent în spațiul european – sau cel puțin suficient de eficient pentru a asigura
funcționarea zonei euro.
De exemplu, când statu l Dakota de Sud este afectat de un șoc economic, oamenii se mută
în alt stat. Se poate rmigra cu ușurință deoarece engleză este limba comună a Statelor Unite și
datorită programelor naționale de asigurări sociale și asigurări medicale. Acest proces presupu ne
și costurile deplasării și, în unele meserii, precum avocatura, obținerea unei licențe este
restricționată. Chiar și așa, există puține asemănări cu spațiul european: deși, teoretic, conceptul
de liberă circulație există în UE, există numeroase bariere lingvistice și culturale, și chiar
diferențe din sistemele de acordare a licențelor. Americanii sunt obisnuiți să emigreze dintr -o
regiune în alta, însă europenii nu sunt.
Există o altă problemă: puțini cetățeni americani din alte state se tem că, de exemp lu,
statul Dakota de Sud ar fi depopulat. Însă Grecia este preocupată dacă majoritatea grecilor, și
mai ales a celor mai talentați tineri greci, părăsesc țara. Și, pe bună dreptate, nu ar trebui să
rămână impasibili. În Statele Unite nu se acordă o importa nță atât de mare acestui subiect în
general, și anume dacă oamenii își schimbă locul de muncă sau dacă locurile de muncă sunt
create în funcție de nevoile oamenilor. În Europa, statele relativ mici ca Grecia și Estonia se
asigură că există suficiente locur i de muncă pentru a conserva elementele culturale, situația
economică, și identitatea națională.
O altă diferență semnificativă este aceea că cetățenii statului Dakota de Sud se consideră
mai înainte de toate cetățeni ameicani, și această identitate nu poa te fi schimbată în cazul în care
imigrează în alt stat. Un cetățean din Dakota de Sud ce trăiește în California nu este un “musafir”
ci are drepturi egale cu toți ceilalți cetățeni, iar revocarea acestor drepturi este un lucru de
neconceput. După o perioad ă scurtă de timp, are drepturi depline de vot precum și beneficiază de
toate celelalte drepturi rezervate locuitorilor statului California. Nu există nicio diferență între un
cetățean originar din California și un „emigrant” din Dakota de Sud. Ambii sunt c etățeni
“californieni”. Dezbaterile recente din Europa referitoare la numărul minimi de ani pe care un
emigrant trebuie să îi petreacă în noua țară de reședință înainte să i se recunoască anumite

269
drepturi sociale ilustrează că situația din Europa este cu t otul diferită. Deși găsirea unui loc de
muncă este ușoară, un polonez va fi perceput de irlandezi drept un străin. Mai mult decât atât,
identitatea sa culturală și politică – și aspirațiile sale pentru viitor – vor fi cel mai probabil legate
în continuar e de cetățenia sa poloneză.
Există un alt mecanism de adaptare important în Statele Unite: după un șoc economic,
statul Dakota de Sud va primi o formă de sprijin financiar din partea guvernului federal. Unele
dintre aceste instrumente de asistență funcțion ează automat: în cazul unei crize economice, mulți
cetățeni vor apela la programele naționale de protecție socială, la programul Medicaid
(programul național administrat la nivel local însă finanțat în mare parte de guvern, care oferă
asistență medicalăper soanelor sărace), Medicare ( programul național de asistență medicală
desinat persoanelor în vârstă ), asigurări sociale ( programul de asistență pentru pensionare ) ,
Programul de asistență nutrițională suplimentară( PANS, programul național care oferă a sistență
de cumpărare a hranei pentru persoanele în vârstă ), etc. În timpul perioadelor de criză
economică puternică, guvernul suportă mare parte din cheltuielile cu asigurările de șomaj. În
Europa, fiecare dintre aceste programe este finanțat de state, a șadar, în cazul în care Grecia se
confruntă cu o criză economică, guvernul trebui să suporte cheltuielile mai mari pentru alocațiile
sociale – concomitent cu perioada în care veniturile guvernului sunt în scădere.
Pe lângă aceste programe automate de asis tență, guvernul federal poate exercita puteri
discreționare pentru a sprijini statele afectate. Dacă statul California intră în recesiune, se pot
aloca fonduri suplimentare structurilor militare în încercarea de a redresa situația economică.
După cum am me nționat, bugetul federal european este însă foarte mic. Nu există suficiente
fonduri discreționare care pot fi folosite în mod anticiclic.
În Statele Unite, există un al treilea mecanism de asistență pentru a combate un șoc
economic: sistemul bancar este, în mare parte, un sistem bancar național . Dacă o bancă
întâmpină probleme grave ( așa cum s -a întâmplat în cazul multor bănci în anul 2008 ), instituția
este salvată de faliment nu de către statul de reședință, ci de o agenție federală ( Corporația
Federal ă de Asigurare a Depozitelor, (în en. în orig. Federal Deposit Insurance Corporation,
FDIC ). În cazul în care Washington -ul ar fi fost obligat să salveze de la faliment Washington
Mutual, cea mai mare bancă din Statele Unite care a intrat în faliment în timpul crizei financiare,
nu ar fi putut face acest lucru – e ca și în cazul în care Islanda ar fi nevoită să salveze de la
faliment bănci cu un capital de 10 ori mai mare decât PIB -ul țării. La fel, California ar fi putut

270
întâmpina probleme în încercarea de gestiona situația companiei falimentare Countrywide
Financial ( cea mai mare companie ipotecară, alta decât Fannie Mae și Freddie Mac ).
Din nou – până acum – fiecare țară europeană a avut responsabilitatea băncilor naționale.
Și, după cum vom preciza î n următorul capitol, acest fapt contribuie la un cerc vicios al
declinului: slăbirea puterii băncilor provoacă deteriorarea poziției fiscale a statului, și aceasta, la
rândul său, determină înrăutățirea continuă a situației sistemului bancar.
Câteva dintre reformele din cadrul zonei euro au fost concepute, după cum vom observa
pe parcurs, pentru ca Europa să facă tranziția spre modelul american, spre un sistem unde rata
unică a dobânzii și cursul unic de schimb garantează prosperitatea împărtășită de toate statele –a
determina o tranziție suficientă în această direcție presupune asigurarea condițiilor de funcționare
ale monedei eu ro.

De ce constituie o problemă faptul că țările cu diferențe majore să
adopte o monedă comună și eșecul zonei euro de a lua măsurile necesare

La momentul lansării monedei unice, cei mai mulți au conștientizat că diferențele dintre
țările zonei euro era u majore și că uniunii îi lipseau acordurile internaționale necesare
organismelor economice disparate să adopte o monedă comună. Existau diferențe semnificative
încă de la început – de exemplu, între valoarea PIB -ului/cap de locuitor din Portugalia, care
reprezenta aproximativ 57% din valoarea înregistrată de Germania, asemănătoare cu diferențele
dintre statele americane, unde PIB -ul/cap de locuitor din statul Mississippi era 48% din valoarea
celui din Connecticut. Țările care au aderat recent erau state mu lt mai sărace: Letonia, care a
aderat în 2014, a cărei valoare a PIB -ului/cap de locuitor reprezintă 31% din valoarea PIB –
ului/cap de locuitor din Germania. Exista speranța ca țările vor deveni convergente , și că odată
cu trecerea timpului, vor deveni mai asemănătoare, și, dat fiind gradul suficient de convergență,
zona monetară se va dezvolta cu succes. Însă în numeroase cazuri, acest proces nu a mai avut
loc.
De exemplu, până în 2015, Portugalia și Germania nu numai că nu au devenit convergente, dar
econ omia Portugaliei a trenat – se estimează că valoarea PIB -ului/capita din Portugalia nu
reprezintă decât 49% din valoarea înregistrată de Germania. Așa cum am evidențiat în cazul

271
Statelor Unite, este nevoie de mai mult decât “similaritate suficientă”: indif erent de cât de mare
este convergența, tot ar rămâne suficiente divergențe pentru care am avea nevoie de instituții
suplimentare , cum ar fi sistemul bancar american. După cât se pare, mulți nu au înțeles acest
lucru, și aceia care au înțeles au presupus pu r și simplu că acele instituții vor apărea pe măsură ce
va fi nevoie de ele. Zona euro ar urma să creeze instituțiile necesare pe măsură ce vor fi
solicitate. S -a sperat ca impulsul politic declanșat de moneda euro va fi suficient de puternic
pentru a înde plini acest obiectiv.
Au existat două obstacole în calea funcționării sistemului monetar unic ( ca și în cazul
zonei euro ): modul de a se asigura ca toate țările membre pot menține ocuparea integrală a forței
de muncă și că niciuna dintre țări se confrun tă cu un dezechilibru comercial durabil, cu o cifră a
importurilor care să depășească anual valoarea exporturilor.
Problema unei rate comune a dobânzii și a unui curs de schimb unic este simplă: dacă țări
diferite se află în situații diferite, atunci ele vor dori să aibă rate ale dobânzii diferite pentru a
menține echilibrul macroeconomic și cursuri de schimb diferite în vederea realizării balanței
comerciale. Dacă economia Germaniei este suprasolicitată și se confruntă cu inflație, va dori ca
rata dobânzi i să crească, însă dacă Grecia se confruntă cu o recesiune și cu o rată mare a
șomajului, va dori ca rata dobânzii să scadă. Uniunea monetară nu permite aceste schimbări. (
Am menționat că, în cazul Statelor Unite, dacă există suficiente metode alternative de ajustare,
suficiente instituții alternative care pot interveni într -un asemenea caz, atunci se poate depăși
impedimentul de a nu putea stabili diferite rate ale dobânzii. Și tocmai aceasta este problema:
Europa nu a acordat atenție instituțiilor suplim entare necesare. )
Ar trebui să fie evident că există o multitudine de șocuri economice care pot afecta
diferite țări din mai multe puncte de vedere. O țară care importă mult petrol va fi afectată negativ
de o creștere a prețului petrolului. O țară care i mportă un volum mare de gaze naturale rusești va
fi afectată de o creștere a prețului gazelor naturale perceput de Rusia. Aceste diferențe se
datorează structurii economice din fiecare stat. Indiferent de numărul de stae convergente din
punct de vedere al nivelului deficitului și al datoriei, vor exista în continuare diferențe mari ale
structurilor.
Diferențele de deficit și datorii sunt, bineînțeles, importante. Însă valoarea deficitului și a
datoriei sunt importante în sectorul întreprinderilor și cel al gospodăriilor, precum și în sectorul
public. O țară în care gospodăriile și firmele obțin împrumuturi masive din mediul extern va fi

272
afectată de o creștere a ratelor globale ale dobânzii, și, în schimb, statele care oferă împrumuturi
vor fi ajutate. Imp actul va fi limitat dacă împrumutul se face sub forma obligațiunilor pe termen
lung, iar valoarea plătită crește periodic, pe măsură ce noile obligațiuni iau locul celor vechi.
Dacă împrumuturile sunt pe termen lung, atunci țara debitor ar putea să se conf runte cu o
problemă urgentă: în cazul guvernului, acesta va fi afectat de un defict fiscal, pe măsură ce rata
dobânzii pe care trebuie să o achite pentru fondurile contractate crește imediat. Gospodăriile și
firmele cu datorii foarte mari pot da faliment, din cauză că nu pot îndeplini obligațiile legate de
datoriile scadente.
Țările europene sunt diferite din acest punct de vedere și din alte perspective, ceea ce
înseamnă că le este aproape imposibil să ajungă la ocuparea integrală a forței de muncă și un
sold al schimburilor externe concomitent, în lipsa unor accorduri instituționale similare cu cele
aplicate în Statele Unite. Zona euro nu a reușit să pună în aplicare aceste acorduri instituționale.

Menținerea ocupării integrale a forței de muncă

O economie care se confruntă cu perspectiva unei crize economice are la dispoziție 3 mecanisme
pentru a restabili ocuparea integrală a forței de muncă: scăderea ratelor dobânzii, pentru a
stimula consumul și investițiile; scăderea cursurilor de schimb, pen tru a stimula exporturile; sau
utilizarea politicii fiscale – creșterea cheltuielilor sau reducerea taxelor. Moneda unică a eliminat
primele 2 mecanisme, însă ulterior, criteriile de convergență au eliminat folosirea politicii
fiscale. Mai rău de atât, în multe aspecte, țările sunt obligate să acționeze invers, prin reducerea
cheltuielilor și creșterea taxelor în timpul recesiunii, când ar fi trebuit să crească cheltuielile și să
reducă taxele.
În contextul unei încetiniri economice ca cea din 2008 -2009, v aloarea încasărilor
bugetare scade dramatic iar cheltuielile pentru ajutoarele de șomaj și ajutoarele sociale cresc
vertiginos, așadar crește valoarea deficitului. Așa cum am menționat, criteriile de convergență
presupun ca țările să limiteze nivelul de de ficit la valoarea maximă de 3% din PIB, și aproape
toate țările membre ale zonei euro au depășit limita superioară la un moment dat în momentul
când au intrat în recesiune. De exemplu, în perioada 2009 -2014 toate țările cu excepția
Luxemburgului au depășit limita de 3% a deficitului cel puțin o dată. Țărilor care au depășit
limita li s -a solicitat să crească impozitele sau să reducă cheltuielile, iar acest lucru a determinat

273
scăderea cererii totale. Aceste măsuri de austeritate au slăbit și mai mult economi ile statelor
europene.

“Teoria” zonei euro

Am explicat teoria keynesiană referitoare la crizele economice. Aparent, la baza creării zonei
euro s -au aflat ipoteze alternative care descriu modul în care o țară cu un nivel ridicat al
șomajului poate reveni la bunăstare economică fără a crește cheltuielile publice și fără
flexibilitatea garantată de un curs de schimb și o rată a dobânzii proprii: (a) reducerea deficitului
public ar putea să restabilească nivelul de încredere, care, la rândul său, ar crește va loarea
investițiilor; și (b) însăși piețele ar trebui să se adapteze la noile condiții pentru a asigura
ocuparea integrală a locurilor de muncă.
Teoria încrederii datează din vremea președintelui american Herbert Hoover și a lui
Andrew Mellon, Secretarul Trezoreriei Americane, și a devenit un model în lumea finanțelor.
Cum se întâmplă însă nu a fost explicat. În viața reală, teoria încrederii a fost pusă la încercare de
repetate ori și tot de atâtea ori a eșuat. Paul Krugman a introdus sintagma zâna încred erii ca o
reacție la acest fapt.
Când președintele Hoover a încercat să reducă deficitul acumulat în anii ce au precedat
prăbușirea bursei de valori din 1929, nu a reușit să restabilească nivelul încrederii, ci a
transformat prăbușirea bursei de valori în Marea Criză. Când FMI a impus țărilor membre – din
Asia de Est, America Latină, și Africa, să reducă nivelul deficitului, și această instituție a
transformat crizele economice în adevărate recesiuni, care au devenit depresiuni financiare.
Niciun model macroeconomic recunoscut, nici măcar cele utilizate de cele mai
neoliberale bănci centrale, nu a adoptat această teorie în programul său de estimare a PIB -ului.
Cu toate acestea, unii economiști au introdus noțiunea aparent contradictorie a
“contracției expansioniste“. Analiza în detaliu a acestui presupus fenomen ilustrează faptul că
unele țări au avut noroc din plin. În momentul când aceste țări au redus cheltuielile publice,
statele vecine au început să resimtă efectele expansiunii economi ce, și au mărit volumul
exporturilor către statele vecine pentru a umple golul lăsat în urmă de volumul redus al
cheltuielilor publice. Un exemplu în acest caz îl reprezintă Canada la începutul anilor 1990. În

274
zilele noastre, chiar și FMI a recunoscut că m ăsurile de austeritate afectează economia – și, în
consecință, afectează și nivelul încrederii.
Am comparat deseori obsesia legată de valoarea datoriilor și a deficitului cu venerarea
ideii de deficit. Ceea ce nu înseamnă că guvernele pot gestiona o valoa re oricât de mare a
deficitului sau a datoriei publice. Dimpotrivă, regulile simpliste, cum ar fi cele incluse în
criteriile de convergență, sunt cu adevărat simpliste și nu pot constitui bazele unei politici
eficiente. E posibil să fie necesar să se impun ă, însă e necesar ca aceste constrângeri să fie
concepute cu mare atenție și prudență – de exemplu, ținând seama de situația ciclului economic
și de sectoarele spre care sunt direcționate fondurile. De exemplu, în loc să se concentreze asupra
deficitului, fondatorii monedei euro ar fi trebuit să se concentreze asupra deficitului structural –
nivelul deficitului dacă forța de muncă națională ar fi fost integral ocupată.
În această situație, criteriile de convergență nu numai că au împiedicat țările să
reacționeze la starea de recesiune, ci au creat un mecanism integrat de a agrava criza. Pe măsură
ce valoarea PIB -ului s -a diminuat din cauză că piața de exporturi a țării a scăzut, veniturile
fiscale încasate au fost mai mici. În temeiul criteriilor de conver gență, ar putea fi obligată să
reducă cheltuielile sau să crească ratele de impozitare, ambele opțiuni conducând spre o
economie slăbită. Economiștii numesc aceste prevederi “ mecanisme integrate de destabilizare”.
Sistemele economice performante au mecani sme integrate de stabilizare, și nu de destabilizare.
Unul din succesele administrației Clinton în timpul mandatului meu ca membru al
Consiliului Consilierilor Economici a vizat tocmai această problemă: membrii partidului
republican doreau să adopte un am endament constituțional care ar fi limitat deficitul, o măsură
similară cu cea a criteriilor de convergență. Deși ne aflam într -o perioadă de bunăstare
economică – atât de mare încât guvernul federal a înregistrat un excedent – știam că mediul
economiilor de piață era volatil ( schimbător). Dacă întâmpinam un obstacol, și am întâmpinat un
mare obstacol în 2008, ar fi fost important să fim capabili să stimulăm economia. Am apreciat
corect în momentul când am spus că celelalte mecanisme, precum politica monet ară, nu ar fi
suficiente. Dacă amendamentul constituțional ar fi fost aprobat în 2009, criza ar fi fost mult mai
gravă.
Ironia este că, în timp ce criteriile de convergență au fost create pentru a sprijini țările în
vederea convergenței, iar măsurile de a usteritate impuse au fost aplicate pentru a reduce deficitul
fiscal, efectele lor au fost, în fapt, contrare. În cel mai bun caz, amploarea reducerii deficitului a

275
fost mai mică decât ne așteptam, deoarece reducerile au determinat o încetinire a ritmului d e
creștere al economiei – iar acesta, la rândul său, a provocat reducerea veniturilor fiscale și
creșterea cheltuielilor alocate ajutoarelor de șomaj și ajutoarelor sociale.

Mandatul BCE agravează problemele: o tendință de creștere a șomajului

Discuția anterioară a explicat că, deși ratele dobânzii stabilite de BCE erau favorabile întregii
zone euro, țările cu economiile cele mai slab dezvoltate tot vor avea un nivel de neconceput al
șomajului. Dacă nu ar fi fost membre ale zonei euro, aceste țări și -ar fi scăzut nivelul ratelor
dobânzii.
Însă, așa acum am văzut în capitolul 1, mandatul BCE se concentrează asupra inflației, și
nu a ratei șomajului. Câtă vreme fenomenul inflației va exista în Europa, și în special în
Germania, BCE nu se va preocupa de suf erința din țările afectate de un nivel ridicat al șomajului
și nici de rata medii a șomajului. Aceasta ar putea avea un nivel ridicat – însă zona euro ar avea
nevoie să reducă rata șomajului pentru a restabili nivelul normal al ratei medii a șomajului, cee a
ce nu poate fi realizat în mandatul BCE. Într -adevăr, așa cum am menționat anterior, băncile au
majorat ratele dobânzii de două ori ( în aprilie și iulie 2011), în ciuda crizei monedei euro.

Depreciere internă și dezechilibre externe

A doua problemă ri dicată de o zonă monetară unică se referă la dezechilibrele externe – în cazul
cărora valoarea importurilor depășește constant valoarea exporturilor, ceea ce obligă țara să facă
împrumuturi pentru a reduce diferența. În cazul ajustării ratelor de schimb, o depreciere ( o
scădere a valorii unei monede în raport cu altă monedă ) face ca produsele naționale ale țării să
se ieftinească, ceea ce determină o scădere a importurilor și o creștere a exporturilor. Este
mecanismul de piață utilizat pentru a corecta de zechilibrele externe. Acest mecanism dă greș în
situația zonei monetare.
Am observat anterior că în momentul în care două state decid să adopte o monedă
comună, unul dintre ele nu poate crește competitivitatea produelor sale în raport cu ale celuilalt
prin ajustarea ratei dobânzii. Însă dacă nivelul prețurilor dintr -o țară scade în raport cu cealaltă,

276
atunci nivelul real al ratei dobânzii se schimbă, iar bunurile sale devin mai competitive – atât în
relație cu bunurile din alte țări membre ale zonei euro c ât și în raport cu celelalte state ale lumii.
Acest mecanism de ajustare alternativ este denumit depreciere internă – iar susținătorii monedei
euro și -au pus toate speranțele în acest mecansim. Într -adevăr, putem consideră că politicile de
austeritate facilitează mecanismul de ajustare. Cu cât sunt mai mari deficiențele economiei, cu
atât mai mare va fi deficitul cererii agregate, cu cât se exercită presiune mai mare asupra
prețurilor, cu atât mai puternice vor fi acțiunile de ajustare. Susținătorii monedei euro au
conseiderat că acesta ar putea fi mecanismul care să elimine dezechilibrele externe – doar dacă
guvernele nu aleg să ocolească acest mecanism prin menținerea unei economii foarte puternice.
Oricât de bizar ar părea, susținătorii neoliberali ai mo nedei euro au considerat că, în unele
privințe, șomajul reprezenta un aspect pozitiv.Să ne imaginăm că o țară exportatoare de
încălțăminte se confruntă cu o scădere bruscă a cererii pentru produsele sale ( de exemplu, din
cauza concurenților chinezi ). Țar a se confruntă simultan cu problema șomajului și cu cea a
balanței comerciale. În teorie, dacă lăsăm natura să -și urmeze cursul, ambele probleme se vor
soluționa. Șomajul va determina salarii mai scăzute, salariile vor duce la prețuri scăzute,
exporturile vor crește iar importurile vor scădea, până în punctul în care importurile și
exporturile ajung în echilibru. În acest timp, cererea crescută pentru produse de expor va redresa
economia și se va atinge nivelul complet de ocupare al forței de muncă. Desigur , aceste procese
de ajustare vor avea repercusiuni – efectele lor nu vor apărea peste noapte. În același timp,
familiile vor fi afectate de nivelul șomajului; viitorul copiilor va fi compromis, din cauza lipsei
hranei și a accesului la serviciile sanitare. Versiunile umanitare ale acestor politici “dure” au
subliniat importanța unui mecanism de siguranță; însă, bineînțeles, criteriile de convergență, ca și
lipsa unui ajutor din partea celorlalte state europene – a însemnat că suplimentarea fondurilor
pentr u programele de asistență trebuia să provină dintr -o sursă, alta decât bugetul public, cum am
ar fi investițiile publice, afectând creșterea viitoare a țării. În practică, mecanismele de siguranță
au fost dintotdeauna ineficiente, și, așa cum vom afla din următoarele capitole, dezavantajele lor
au fost considerabile.
Cu toate acestea, susținătorii neoliberali ai monedei euro ar spune că perseverența dă
roade: suferința răscumpără toate păcatele. Implicarea în procesele naturale ale pieței poate
reduce rata actuală a șomajului, însă prelungește doar perioada de ajustare .

277
Deprecierea internă nu a funcționat

Țările europene au suferit o depreciere internă uriașă. Prețurile din țările afectate de criză au
crescut în medie mai puțin decât oriunde în zona euro. Însă deprecierea internă nu a funcționat –
sau cel puțin nu a funcționat suficient de rapid pentru a redresa economiile în vederea ocupării
integrale a forței de muncă. În unele țări, cum ar fi Finlanda, nivelul scăzut al inflației nu a fost
suficient pentru a readuce exporturile de bunuri și servicii la valorile înr egistrate înainte de criză.
În unele state, politicile Troikăi se poate să fi avut repercusiuni nu numai asupra cererii, ci și
asupra ofertei. În alte state, nivelul exporturilor nu a crescut conform așteptărilor – suficient de
mult pentru a contrabalansa efectele adverse ale sectorului netranzacționabil.
Dacă exporturile ar fi crescut într -o proporție mai mare, ar fi stimulat economia și ar fi
asigurat ocuparea integrală a forței de muncă. Însă există un mod mai puțin bun de a reduce
deficitul comercial. Importurile se diminuează atunci când salariile se prăbușesc: se poate ajunge
în situația actuală a balanței comerciale prin sugrumarea economiei, ceea ce a fost baza
succesului zonei euro în scopul atingerii balanței comerciale, și nu deprecierea internă. Chiar și
Grecia a atins un nivel apropiat în 2015. Însă majoritatea reducerilor deficitului comercial au
provenit din reducerea nivelului importurilor.

De ce ar fi trebuit să nu ne punem speranțele în deprecierea internă

Dacă deprecierea internă ar fi u n substitut eficient al ajustărilor cursurilor de schimb, atunci
etalonul aur n -ar mai fi fost o problemă în timpul Marii Crize. Cu toate acestea, specialiștii
consideră că etalonul aur a reprezentat o problemă majoră – iar unii dintre ei declară că etalon ul
aur este principalul vinovat pentru declanșarea Marii Crize. La fel, dacă deprecierea internă ar fi
fost un substitut eficient pentru ajustările cursurilor de schimb, stabilirea cursului de schimb din
Argentina la valoarea cursului dolarului american pâ nă în 2011 nu ar fi trebuit să pună probleme.
Pe măsură ce rata șomajului din Argentina a crescut – ajungând la 20% – nivelul intern al
prețurilor a scăzut, însă nici de această dată nu a fost suficient pentru a realiza ocuparea completă
a forței de muncă, în special că în acea perioadă, cursul dolarului s -a apreciat.

278
Motivele pentru care nu a funcționat deprecierea internă

Există o serie de motive care ar putea indica faptul că deprecierile interne nu pot funcționa: s -ar
putea ca salariile să nu scadă; s-ar putea ca scăderea salariilor să nu determine o scădere a
prețului produselor de export – sau cel puțin o scădere insuficientă pentru a provoca o criză; și s –
ar putea ca scăderea prețurilor să nu determine o creștere a importurilor – sau cel puțin o cr eștere
suficientă. Fiecare motiv enumerat anterior a contribuit la criza monedei euro.

Ajustările salariale lente:învinuirea victimei

Mulți europeni ( inclusiv președintele BCE în perioada 2003 -2011, Jean -Claude Trichet, aflat la
conducerea băncii în per ioada premergătoare și în primii ani de criză ) consideră că rigiditatea
salariilor a provocat eșecul mecanismului de depreciere internă – prin faptul că salariile nu au
scăzut în timpul perioadelor de șomaj ridicat. Ei consideră că, în lipsa sindicatelor și a
intervențiilor statului, piețele ar fi flexibile. În încercarea lor de a învinui victima – muncitorii
sunt de vină pentru faptul că sunt șomeri deoarece au cerut salarii prea mari și prea multe măsuri
de protecție la locul de muncă – acești critici se concentrează asupra limitărilor impuse de guvern
și sindicate. Însă în întreaga Europă și în întreaga lume, se vede că există rate ridicate ale
șomajului și puține ajustări salariale în economiile statelor cu sindicate mai puțin puternice și
fără constrân geri din partea statului.

Rigiditatea piețelor

“Enigma” motivelor pentru care deseori salariile din economiile de piață nu scad în contextul
unei rate ridicate a șomajului mi -a justificat cercetarea, alături de mulți alți colegi de -ai mei, în
domeniul ri gidității piețelor. Teoria pe care am elaborat -o, numită teoria eficienței salariale, s -a
concentrat asupra faptului dovedit că tăierile salariale afectează productivitatea lucrătorilor.
Acestea dăunează moralului lucrătorilor, în special când sunt preocup ați de grija că își vor pierde
locuința; reduce loialitatea față de companie; companiile se procupă pentru că lucrătorii s -ar
putea îndrepta spre locuri de muncă mai bine plătite, ponderea tot mai mare a costurilor din
valoarea cifrei de afaceri; afectează capacitatea firmei de a angaja lucrători experimentați; și

279
scade interesul lucrătorilor. Având în vedere gravitatea efectelor, am rămas surprins de
amplitudinea reducerilor salariale, în special cele din Grecia, și nu am fost surprins de scăderile
compens atoriide productivitate menționate în capitolul 3.

Motivele pentru care deprecierile interne determină scăderi masive ale PIB -ului

Așa cum am menționat, s -a crezut că deprecierile interne au fost concepute atât pentru a corecta
un dezechilibru extern, câ t și pentru a susține o macroeconomie slabă, pentru că, pe măsură ce
exporturile vor crește, economia va crește. Troika a suferit numeroase deziluzii: creșterea
exporturilor a fost mai mică decât se așteptau ( așa cum am observat anterior ), însă scăderea
PIB-ului a fost mult mai mare decât se așteptau – care nu poate fi întrutotul justificată de
performanța dezamăgitoare a nivelului exporturilor.
În analizele lor s -au strecurat două greșeli fundamentale. În primul rând, nu au acordat
suficientă atenție l a ceea ce s -ar întâmpla cu sectorul dezvoltat și important albunurilor
necomerciale, care include totul de la restaurante și frizerii până la doctori și profesori, și de –
obicei reprezintă aproximativ două treimi din valoarea PIB -ului. ( În schimb, produsel e cum ar fi
cele textile și autoturismele, se numesc bunuri „comerciale” ). Diminuarea cererii și a capacității
de producție din sectorul necomercial a depășit progresele slabe din sectorul exporturilor – ceea
ce explică scăderea semnificativă a valorii PI B-ului.
În momentul când statele ( sau companiile și gospodăriile individuale dintr -un stat ) au
datorii mari în euro ( sau într -o altă valută străină ), deprecierea internă sporește efectul de
pârghie, sau gradul de îndatorare al gospodăriilor, corporați ilor, și chiar a statelor în raport cu
veniturile lor ( nominale ). Un grad de îndatorare ridicat este considerat de majoritatea
specialiștilor ca un moment fundamental în declanșarea Marii Crize. Deprecierea internă sporește
fragilitatea economiei prin fa ptul că aduce în pragul falimentului numeroase companii și
gospodării. Inevitabil, acestea reduc cheltuielile de orice natură . Reducerea importurilor a fost
unul dintre motivele ce a provocat îmbunătățirea balanței comerciale; reducerea produselor
locale e ste unul din motivele pentru care scăderea PIB -ului a fost atât de mare.
Consecințele și manifestările multiple ale acestei fragilități s -au evidențiat în perioada
crizei din Asia de Est. Pe măsură ce a scăzut cursul de schimb, multe companii și gospodării nu
puteau efectiv să plătească sumele datorate în valută străină. Riscur ile de credit și falimentele au

280
crescut vertiginos. Iar situația s -a înrăutățit din pricina decizieide a sista plata datoriilor, luată
decompaniile și gospodăriile care ar fi putut să -și plătească creditele, ale căror valori erau însă
mai mari. Au profita t de starea de neliniște asociată cu falimentele și executările silite în speranța
renegocierii plății datoriilor proprii.
Această măsură a declanșat efecte în lanț. În primul lând, creditorii au avut de suferit.
Bilanțul contabil a fost afectat pe măsură ce riscul de credit s -a amplificat. Capacitatea și
disponibilitatea acordării de credite a scăzut. În perioada de instabilitate economică ce a urmat
tăierilor salariale și altor schimbări economice asociate crizei, riscul de credit a sporit, și acesta,
la rândul său, a descurajat acordarea împrumuturilor.
În criza monedei euro, cursul de schimb ( al unui stat membru al zonei euro în raport cu
altul ) nu s -a modificat, însă deprecierea internă, în încercarea de a provoca o depreciere reală , a
avut aceleași efecte, și inclusiv toate consecințele descrise mai sus.
Una din consecințe a afectat sistemul bancar, și faptul că aceste efecte nu au fost luate în
considerare așa cum trebuie a reprezentat motivul principal pentru care Troika a subestimat
impactul efe ctelor adverse asupra deprecierii interne. Și ar fi trebuit să conștientizeze faptul că
aceste efecte ar fi putut fi mai grave în Europa decât în Asia de Est: pe măsură ce băncile au
pierdut din putere din cauza riscurilor de credit și a falimentelor, bani i puteau fi direcționați din
băncile din țările cu economii slăbite înspre țările puternice din zona euro . Acest fapt a
determinat, la rândul său, viitoare scăderi ale nivelului de creditare și a valorii PIB -ului.

Cauzele performanței dezamăgitoare a expo rturilor

Faptele prezentate anterior pot motiva performanța dezamăgitoare a exporturilor. În primul rând,
chiar și când salariile scad, deseori companiile nu operează modificări asupra prețurilor.
Companiile au fost îngrijorate. Au știut că nu puteau apel a la ajutor din partea băncilor pentru a
obține fonduri. De aceea, prioritatea firmelor a fost de a îmbunătăți bilanțul contabil – și, în cazul
multora,criza a provocat scăderi importante ale valorilor nete. Companiile ce operau simultan în
sectorul comerc ial și în cel necomercial probabil că au fost îndeosebi afectate, deoarece chiar
dacă nivelul exporturilor a fost ridicat, vânzările pe plan intern au scăzut. Bineînțeles, menținerea
unui nivel ridicat al prețurilor presupune câștiguri pe termen lung – însă beneficiile pe termen
scurt în contextul austerității și finanțării reduse produs de zona euro în țările afectate de criză

281
depășesc aceste câștiguri. Putem observa reticența de a impune reduceri salariale sub forma
prețurilor scăzute analizând statistici le. Dacă se aplicau reducerile salariale, salariile reale (
salariile ajustate la valoarea inflației ) ar fi rămas la un nivel constant; prețurile ar fi scăzut odată
cu reducerea costurilor forței de muncă. De fapt, așa cum am menționat anterior, costul un itar al
forței de muncă a scăzut cu aproximativ 16% în perioada 2008 -2014 în Grecia. În timp ce
salariile nominale și costurile forței de muncă au scăzut vertiginos, prețurile au continuat să
crească, însă cu o rată mai scăzută comparativ cu restul zonei e uro.

Dezechilibrele din inima Europei: devalorizările competitive

Din cauză că flexibilitatea salariilor era diferită în țările din zona euro, o posibilă adaptare a
piețelor ar putea determina, cel puțin pe termen scurt, o creștere a dezechilibrelor comericale.
Țările cu niveluri flexibile ale salariilor și ale prețurilo r au un avantaj concurențial față de statele
vecine. Germania a reușit chiar să -i convingă lucrătorii pe să accepte reducerea salariilor și a
beneficiilor în anii 1990. Însă uneori ceea ce contează mai mult este eficiența sindicatelor
confruntate cu proble ma inflației și cu obținerea unei productivități ridicate. Aceste diferențe
apar în urma unor acorduri instituționale ( de exemplu, modul în care sunt negociate salariile – în
unele state, salariile sunt negociate la nivel național, în altele la nivel de s ector, iar în altele la
nivel de companie sau chiar la nivel de unitate de producție ), a diferențelor culturale ( lucrătorii
germani păreau mai dispuși să accepte tăieri salariale decât lucrătorii din alte state ), și a
diferențelor structurale ( gospodăr iile din Germania aveau datorii mai puține decât cele din alte
state, așadar consecințelepârghiei de îndatorare a gospodăriilor din cauza reducerilor salariale au
fost mult mai scăzute ).
Bineînțeles, aceste diferențe nu ar mai fi fost atât de importante dacă țările nu ar fi
adoptat o monedă comună. În acest caz, țările cu o rigiditate mare a salariilor ar fi compensat
prin reducerea cursurilor de schimb. Ar fi putut astfel să susțină economia prin reducerea ratelor
dobânzilor. Alegând să adere la zona eu ro, au renunțat la aceste opțiuni.
În contextul în care țările își pot stabili propriul nivel al cursului de schimb ( valoarea
monedei naționale raportată, de exemplu, la cursul dolarului ), când un stat reduce cursul de
schimb pentru o dobândi un avantaj în fața concurenței – de exemplu, pentru a redresa economia
în vederea obținerii atingerii ocupării depline a forței de muncă – vom spune că s -a angrenat într –

282
o devalorizare competitivă. E un tip de politică protecționistă: o țară are de câștigat de pe ur ma
pierderilor partenerilor săi comerciali. Politicile protecționiste au existat în timpul Marii Crize, și
unul din motivele pentru care s -a format Fondul Monetar Internațional a fost pentru a descuraja
acest tip de devalorizare competitivă. În cadrul unei zone monetare, cum este zona euro, țările nu
pot fi angrenate într -o devalorizare competitivă de tip tradițional. Însă ceea ce am arătat anterior
este o altă formă de devalorizare competitivă – în care salariile sunt reduse în așa fel încât cursul
de schi mb real este redus în raport cu statele vecine. Și acest tip de devalorizare competitivă este
mai mult decât o politică protecționistă, căci este mult mai costisitoare: povara unei politici
regretabile este suportată de lucrătorii din acel stat care respec tă politica impusă.

O tendință de creștere a șomajului

O altă prevedere din structura zonei euro a înrăutățit situația. Așa cum am observat pe parcursul
capitoului 1, Banca Centrală Europă trebuie să se concentreze asupra nivelului inflației. De fapt,
însăși structura zonei euro a fost influențată în scopul unei rate ridicate a șomajului – în scopul
unei macroeconomii cu o performanță medie mai scăzută decât în cazul în care ar fi avut un
mandat mai echilibrat ca cel al Statelor Unite. Și acest fapt a înr ăutățit problema șomajului în
țările afectate de criză.

Limite inferioare mult scăzute

Însă, în acest caz, chiar și statele puternice vor fi afectate. Uniunea Europeană a reușit să
determine o integrare economică sporită a Europei. O mare parte din activ itățile comerciale ale
fiecărui stat se desfășoară cu celelalte state europene ( aproximativ două treimi din valoarea
bunurilor și serviciilor se îndreaptă către un alt stat membru UE ). Punctele slabe, nu doar cele
din țările afectate de criză ci și din Franța și Italia, se întorc împotriva statelor puternice, mai ales
când unele din statele puternice – cum ar fi Germania – sunt afectate de raportarea obsesivă la
ideea de deficit, și în consecință mențin măsuri de austeritate, chiar și atunci când pot acc esa
fonduri cu ușurință. “Vechile” doctrine au fost afectate de același lucru, stați fără grijă: chiar și
atunci când o țară nu își poate impune politica fiscală, politicile monetare pot stimula economia.

283
Dacă situația economică a Germaniei se înăsprește, desigur, BCE va sări în ajutor și va reduce
ratele dobânzii.
Însă în timpul constituirii zonei euro, nimeni nu și -a închipuit că ratele dobănzilor vor
atinge un nivel minim peste care nu mai pot scădea – că vor atinge limita minimă inferioară.
Odată ce s -a întâmplat acest lucru, efectele adverse ale crizei economice din statele vecine nu pot
fi contracarate de politicile monetare. Nici nu e de mirare că nivelul de creștere economică al
Germaniei a fost atât de slab, după cum am observat în capitolul 3.

Deficitele duble

Analiza din acest capitol – și mai ales din capitolul următor, unde voi explica modul în care un
nivel constant al deficitului comercial poate cauza criză economică – ridică o problemă. Era de la
sine înțeles că în lipsa capacității de aju stare a cursului de schimb, pot apărea deficite comerciale,
iar acestea din urmă pot periclita stabilitatea zonei euro. Din ce motiv membrii fondatori ai zonei
euro nu s -au concentrat asupra deficitelor comerciale. În schimb, ei și -au concentrat atenția
asupra deficitelor fiscale.
Pentru a înțelege de ce au acționat astfel, trebuie să privim evenimentele din trecut. Ideea
confrom căreia deficitele publice și deficitele comerciale erau în strânsă legătură a fost larg
răspândită la începutul anilor 1990, mom entul creării zonei euro. Sintagma a început să fie
folosită în manualele de specialitate sub forma „defictele duble”. Motivul era simplu: Dacă
guvernul crește nivelul cheltuielilor și nu se schimbă nimic , cererea agregată va crește. Dacă
economia a atins ocuparea deplină a forței de muncă , nivelul sporit al cererii agregate va putea
fi atins doar prin creșterea importurilor. Dacă volumul exporturilor rămâne neschimbat ( de
exemplu, din cauza unui curs de schimb constant ) atunci defictul comercial va crește fără doar și
poate. Cuvintele scrise cursiv ilustrează principalele ipoteze ale acestui raționament, iar
cercetările ulterioare au arătat că acele presupuneri nu sunt totdeauna adevărate.
În momentul de față știm că deficitul comercial nu este provocat de cheltuielile excesive
ale statelor, ci de risipa din sectorul privat, iar stoparea exceselor făcute de stat – ceea ce încearcă
să facă criteriile de convergență – nu va împiedica atingerea unor niveluri mari de deficit pe o
durată îndelungată.

284
De exemplu, în Statele Unite, deficitul public a scăzut vertiginos în timpul administrației
președintelui Clinton – iar la sfârșitul mandatului său, exista un excedent bugetar – și chiar și așa,
deficitul comercial a continuat să crească. Investițiile au crescut, suplinind astfel cheltuielile
publice.
De fapt, relația cauzală dintre deficitul comercial și cheltuielile publice, dacă există o
astfel de relație, a făcut subiectul dezbaterilor. Când un stat are deficit comercial, pesemne din
cauza unei scăder i bruște a exporturilor declanșată de o criză economică cu care se confruntă un
partener comercial, de obicei, rata șomajului crește în urma nivelului scăzut al cererii agregate.
Însă, încă din timpul lui Keynes, guvernele democratice au tendința de a inte rveni în cazul
acestor creșteri ale șomajului prin sporirea cheltuielilor publice.Prin urmare, creșterea deficitului
comercial nu este cauzată de creșterea cheltuielilor publice, ci de creșterea deficitului comercial.
Situația din Europa din zona euro con firmă aceste ipoteze. Doar în Grecia cheltuielile
publice au constituit principala cauză a deficitului comercial național.
A existat un alt motiv pentru care numeroși membrii fondatori ai monedei euro nu au fost
atât de îngrijorați de deficitul comercial provocat de sectorul privat. Ei au crezut că, în
eventualitatea unui astfel de eveniment, nu va exista niciun motiv de îngrijorare: conform
raționamentului lor, sectorul privat nu putea da greș. Așadar, dacă va exista un deficit comercial,
acesta va fi un aspect pozitiv. Asta însemna, de pildă, că firmele care făceau împrumuturi pentru
investiții de producție vor avea profituri mai mult decât suficiente pentru a contracara deficitul
necesar finanțării.
Ei au considerat că acest fapt este dovada încrederii în piețele comerciale: există
numeroase exemple în istorie de excese ale piețelor, la care se pot alătura exemplele recente ale
exploziilor de pe piețele imobiliare din Spania și Irlanda ( fără a mai menționa Statele Unite ).

A existat vreodată o altă variantă?

În timp ce unii lideri europeni, și mai ales cei din Germania, neagă acest lucru – ei continuă să
creadă, în ciuda numeroaselor dovezi contradictorii, că, dacă deficitul comercial este controlat, și

285
defictul comercial poate fi ținut în frâu – mulți sunt mai realiști. Ei cred că problema deficitului
comercial trebuie înfruntată direct, ceea ce înseamnă constrângeri macroeconomice mai mari,
adică nu doar o disciplină bugeatară, ci și alte condiții, precum cele care se referă la deficitul de
cont c urent ( diferența dintre importuri și expoerturi ).
Propunerile de a extinde lista cerințelor necesare au fost problematice ( în afară de cea de
natură politică, apărea problema acordului unanim al zonei euro în privința extinderii setului de
reguli ): or icare dintre aceste restricții se opuneau structurii neoliberale a monedei euro. Cum se
poate face diferența între un deficit comercial “favorabil” – care este consecința normală a
forțelor economice – și un deficit “nefavorabil”? Din acest punct de vedere , este evident că
deficitul Spaniei este “nefavorabil”. Capitalul vărsat la bugetul țării a fost utilizat pentru a finanța
o bulă imobiliară. A fost o greșeală. Însă a fost o greșeală din partea sectorului privat, tot așa
cum bulele din domeniul tehnologic și de pe piața imobiliară din Statele Unite au fost greșeli ale
sectorului privat. Însă, în lipsa acestui criteriu, e dificil să diferențiem investițiile bune de cele
care fac parte dintr -un exces de exuberanță irațională. Fundamentaliștii de piață nu ar putea
admite niciodată ca guvernul să încerce să facă această distincție. Acest lucru ar presupune să se
bazeze pe raționamentul unui birocrat din administrație mai degrabă decât pe cel al unui om de
afaceri care se presupune că riscă atât banii săi, cât ș i pe cei ai investitorilor săi. Într -adevăr,
chiar dacă faptul că piața traversează o perioadă dificilă era evident, odată cu bulele imobiliare
din Spania și Irlanda, liderii economici neoliberali ai zonei euro erau încântați gândindu -se la
binefacerile pi ețelor. Când am declarat că guvernele ar trebui să limiteze aceste excese,
propunerea mea a fost întâmpinată cu ostilitate: sugeram cumva că birocrații din guverne erau
mai abili decât sectorul privat?
Astfel, moneda euro este prinsă între ciocan și nicov ală: piețele însele nu pot face
ajustările necesare pentru a asigura ocuparea deplină a forței de muncă și balanța externă/
Deprecierile interne nu funcționează. Simpla regularizare a deficitelor fiscale nu este nici ea
suficientă: face ca ocuparea deplină a forței de muncă să fie mai greu de îndeplinit și nu aduce
modificări în sensul menținerii balanței comerciale. Regularizarea pe alte căi a economiei, pentru
a ne asigura că exporturile și importurile sunt echilibrate, ar necesita intervenții de netolera t în
economia de piață, cel puțin din perspectiva ideologiei neoliberale care stă la baza conceptului
monedei euro. Există alte evoluții instituționale, ce presupun o integrare economică accentuată –
urmarea unor exemple care au permis monedei unice să func ționeze în Statele Unite – care ar

286
putea permite funcționarea monedei euro. Vom analiza aceste aspecte ulterior. Însă, în primul
rând, trebuie să conștientizăm pe deplin pericolele neajustării deficitelor de cont curent.

De ce zonele monetare sunt predisp use la criza economică

Statele care încearcă să își stabilească cursul de schimb în raport cu alte state pot fi afectate de
perioade de șomaj prelungit, din cauză că le lipsesc instrumentele necesare pentru a restabili
ocuparea deplină a locurilor de munc ă în momentul în care sunt afectate de o reacție adversă,
însă sunt predispuse la criză economică. Același lucru este valabil pentru țările din cadrul unei
zone monetare; nici acestea nu își pot modifica cursurile de schimb. Costurile economice ale
acestor crize sunt foarte însemnate; ele nu se resimt doar în rata mare a șomajului și în producția
actuală scăzută ci într -un ritm redus al creșterii în următorii ani – și, în unele cazuri, în următorii
zeci de ani.
Aceste crize au avut loc în mod repetat, exem plul cel mai recent și cel mai profund fiind
cel al crizei monedei euro. De exemplu, în capitolul 2, am menționat criza din Aargenina din
perioada 2001 -2002.
Este ușor de înțeles de ce aceste crize au multe aspecte în comun cu regimul de curs de
schimb fi x. În cazul în care cursul de schimb este prea mare, apare defictul comercial, ceea ce
înseamnă că cifra importurilor depășește cifra exporturilor. Acest deficit trebuie să fie finanțat, și
compensat prin intermediul afluxurilor de capital , care pot fi sub forma investițiilor de creditare
sau a investițiilor directe. Problemele legate de creditare sunt evidente: valoarea creditului atinge
un nivel atât de mare încât reacția creditorilor se va schimba. Sunt îngrijorați că nu își vor putea
recupera datoriile . Asemenea schimbări se vor face treptat sau brusc. Surprinzător, o nouă
dovadă a caracterului neprevăzut al piețelor, adesea, aceste schimbări se petrec brusc, și nu ca o
reacție la unele „vești” reale. Așadar deseori întrebarea nu este legată de pesimis mul creditorilor,
ci de ce nu au fost creditorii pesimiști înainte de a acorda împrumuturile. Asemenea schimbări au
fost numite “întreruperi bruște” : fluxul de capital destinat unei țări este întrerupt brusc iar țara
respectivă intră în criză financiară.
Criza creditelor se manifestă deseori în momentul în care schimbarea este rapidă, pe
măsură ce creditorii refuză să refinanțeze datoria la scadență, iar statul nu poate găsi nicio altă
instituție creditoare. În consecință, statul are opțiuni limitate: fie intră în insolvență, fie apelează

287
la FMI pentru un ajutor financiar, cedând astfel suveranitatea economică printr -un împrumut
însoțit de condiții stricte.
De regulă, în cazul exceselor sectorului privat care provoacă deficitul comercial,
împrumuturile ex terne, destinate de exemplu companiilor sau gospodăriilor, sunt intremediate de
băncile naționale, care împrumută, de exemplu, dolari americani din străinătate și îi oferă
împrumut consumatorilor, de exemplu, pentru a achiziționa autovehicule ( ca în cazul Islandei )
sau pentru alte bunuri de consum. Dacă creditorii străini solicită rambursarea sumelor
împrumutate băncilor, iar băncile sunt în imposibilitate de plată, atunci avem de -a face cu o criză
financiară.
Deficitul de credit în sine creează o altă problemă. Un nivel ridicat al importurilor
afectează cererea agregată de pe piața internă. Cu excepția unei creșteri fulminante a investițiilor
– ca în cazul bulei imbiliare – pentru a susține ocuparea integrală a forței de muncă, guvernul
trebuie să facă mai multe cheltuieli. În acest caz, aportul de capital este folosit pentru a finanța
datoriile publice. Însă, dacă guvernul va alege să investească sumele cu înțelepciune, de
exemplu, să facă investiții publice pentru a crește productivitatea și rata de pr oducție internă,
reacția creditorilor se va schimba în cele din urmă.
Din nou, avem de -a face cu o criză de creditare: statele nu mai pot rambursa datoriile,
dacă creditul este pe termen scurt. Dar chiar dacă rambursarea este posibilă, deoarece
împrumutur ile sunt pe termen lung, statul se află subit în imposibilitatea de a finanța deficitul
fiscal. În cazul în care statul nu dorește să finanțeze cheltuielile prin emiterea de bancnote, ceea
ce va genera creșterea inflației, trebuie să reducă cheltuielile pu blice, ceea ce va declanșa o criză
economică.
Crizele financiare și bancare sunt de obicei asociate cu crizele economice , pe măsură ce
cererea globală și productivitatea scad, în timp ce șomajul este în creștere. În cazul unei crize
financiare sau a unei crize a datoriilor, băncile nu mai pot acorda împrumuturi, iar companiile și
gospodăriile a căror activitate se bazează pe creditări trebuie să facă reduceri de cheltuieli.
Desigur, în cazul monedei euro, nu a existat posibilitatea ca rata cursului de sch imb să nu
poată corecta un dezechilibru comercial ( de exemplu, cum s -a întâmplat în cazul Greciei și
Spaniei ). Acest lucru a înrăutățit criza economică, financiară, și criza datoriilor. După cum vom
vedea ulterior, chiar și un aparent „echilibru” provoac ă o tulburare în cazul țărilor afectate de

288
criză. Odată cu o recesiune și o criză suficient de puternice, importurile vor fi la acel nivel cu
exporturile.
În fiecare dintre aceste situații de criză economică, nu putem să nu ne întrebăm: de ce nu
și-au dat seama creditorii că țările erau supraîndatorate? Cum s -a ajuns la această situație?
Există două răspunsuri posibile. Primul ar fi că piețele financiare sunt lipsite de perspectivă.
Deseori nu văd sau nu înțeleg ce se întâmplă în interiorul piețelor, după cum a demonstrat –o
criza financiară din 2008 din Statele Unite. A vedea și a înțelege ce se petrece dincolo de
propriile granițe este și mai dificil. Piețele pot avea unele tendințe trecătoare –de exemplu,
împrumuturile acordate țărilor din America Latin ă din anii 1970 și celor din Asia de Est la
începutul anilor 1990 au dus la crizele economice din America Latină și Asia de Est.
Desigur, băncile nu vor să își asume responsabilitatea pentru această situație, ci dau vina
pe debitori. Însă aceste împrumuturi constituie tranzacții voluntare. Dacă avem de -a face cu un
debitor iresponsabil, înseamnă că instituția creditoare a fost iresp onsabilă la rândul ei, deoarece
nu a luat în calcul metodele de precauție. În realitate, situația este mult mai gravă de atât.
Creditorii ar trebui să fie experți în gestionarea riscurilor. În numeroase cazuri, aceștia profită de
pe urma problemelor polit ice inerente: statele sunt ușor influențate să împrumute excesiv. La ora
actuală statele profită de pe urma cheltuielilor excesive și a prosperității rezultate, în timp ce
consecințele sunt suportate de viitoarele guverne.
Asocierea piețelor financiare lipsite de perspectivă – bazate pe o structură de motivare ce
încurajează împrumuturile riscante – cu guvernele lipsite de perspectivă creează un amestec
periculos, care, în combinație cu ratele de schimb fixe, e sortit eșecului. Aceste probleme apar și
în rândul statelor cinstite, care se ghidează după impulsuri naturale. Însă, bineînțeles, corupția
poate înrăutăți situația, în momentul când un sector financiar corupt mituiește sub o formă sau
alta politicienii corupți sau partidele lor politice.
Al doile a motiv pentru care statele devin supraîndatorate este că instituțiile creditoare
sunt, de regulă, salvate de la faliment de FMI, Banca Centrală Europeană, și de state. Datoria se
împarte între agenții sociali, iar creditorii sunt stumulați să acorde împru muturi externe în mod
excesiv. Situația actuală a zonei euro face parte dintr -o serie îndelungată de salvări de la
faliment. ( aceste planuri poartă numele unor țări, cum ar fi Mexic, Coreea, Brazilia, Indonezia,
și Thailanda. Însă în fiecare caz, aceste p lanuri financiare reprezintă doar salvarea de la faliment
a băncilor occidentale. )

289
Bineînțeles, unii observatori europeni au conștientizat acest fapt. De aceea, au cerut ca
aceste acțiuni să poarte denumirea eufemistică de implicări ale sectorului privat ( cu propriul său
acronim, psi) sau recapitalizare internă . Și creditorii din sectorul privat trebuie să suporte
datoria. Însă de multe ori, aceste cereri se fac prea târziu, după ce fondurile pe termen scurt au
fost retrase la timp. Acest fapt îngreuneaz ă situația persoanelor cu împrumuturi pe termen lung. (
bineînțeles, aceștia erau oarecum răspunzători pentru situația de criză din cauza politicilor lor de
creditare excesivă; însă vina este în egală măsură și a creditorilor pe termen scurt –e drept, de
cele mai multe ori. Problemele iminente ar fi trebuit să fie conștientizate din timp de creditorii pe
termen scurt.) De multe ori, cererile de recapitalizare internă sunt impuse eronat. În perioada
2012 -2013, Europa a cerut ca debitorii obișnuiți din Cipru să stabilească o marjă a depozitelor –
adică, să reducă valoarea depozitelor. Autoritățile zonei euro au crezut că, obligând debitorii să –
și asume o pierdere mai mare, vor reduce cuantumul de bani pe care trebuiau să îl acorde. Până
atunci, s -a considerat că băncile au aplicat o politică de restructurare iar debitorii vor fi astfel
protejați. Posibilitatea pierderilor înregistrate de debitori a slăbit încrederea în instituțiile bancare
din statele vulnerabile ale zonei euro și a contribuit la dispariția fon durilor acestor bănci, ceea ce
a provocat situația economică provocată în Europa.
Rolul piețelor – și al monedei euro – în creearea fluctuațiilor cursurilor de
schimb

Rolul jucat de moneda unică în declanșarea crizelor economice este mult mai însemnat dec ât
pare. Am pornit de la ipoteza că, într -un fel anume, cursul de schimb fluctuase – și unele state
aveau un curs de schimb prea mare. Pe măsură ce statele au aderat la zona euro, a existat o
încercare de a „stabiliza” cursul de schimb – prin conversia efi cientă a monedelor naționale la
moneda euro.
Totuși, chiar și cu aceste condiții inițiale îndeplinite, moneda euro a condus la o fluctuație
– la un curs de schimb real ( raportat la tarifele locale ) ce era prea mare în unele state, astfel
încât valoarea importurilor depășea sistematic valoarea exporturilor. De exemplu, au fost virați
bani în conturile Spaniei și Irlandei la începuturile proiectului monedei unice în 1999, și mai ales
în anii ce au urmat crizei din 2008. Creditorii au considerat că elimina rea riscului de schimb
valutar presupunea eliminarea totală a riscului. Acest lucru s -a evidenția în nivelul scăzut al

290
ratelor dobânzilor pe care aceste țări trebuiau să le plătească în schimbul împrumuturilor. Până în
2005, prima de risc a obligațiunilor grecești ( în comparație cu obligațiunile din Germania –
suma adițională care trebuia plătită pentru a compensa riscul ridicat al obligațiunilorgrecești
suportat de operatorii economici. ) a scăzut până la valoarea de 0,2%, prima pentru obligațiunile
italiene a scăzut la 0,2%, iar cea pentru obligațiunile spaniole, la 0,001%.
Nivelul scăzut al dobânzilor fondurilor existente de pe piața spaniolă ( combinate cu
euforia monedei unice, încrederea că moneda euro pusese bazele unei ere a prosperității și
stabil ității ) a contribuit la crearea unei bule imobiliare; în anii premergători crizei din 2008, s -au
construit mai multe imobile în Spania decât s -au construit laolaltă în Franța, Germania, și
Irlanda. Bula imobilară a afectat economia Spaniei. Exuberanța exc esivă a sectorului privat a
perturbat economia spaniolă, și nu cheltuielile publice. Într -adevăr, unii membrii ai guvernului
erau îngrijorați, și au depus eforturi pentru diversificarea economiei, în așa fel încât, în
evenualitatea unei bule imobiliare, ce lelalte sectoare ( în Spania, de pildă, sectorul energiei
ecologice și noile sectoare din domeniul cunoașterii ) să se poată redresa când bula imobiliară va
exploda. Ea a explodat însă înainte ca aceste eforturi să fie puse în aplicare eficient.
În lipsa zonei euro, o țară cu un capital speculativ excedentar ar fi putut să crească rata
dobânzii pentru a compensa bula imobiliară. Însă calitatea de membru al zonei euro nu a permis
acest lucru. O țară ca Spania sau Irlanda care s -au confruntat cu o bulă imobi lară ar fi putut și ar
fi trebui să impună impozite pe câștigurile din capital sau să impună restricții de creditare
băncilor locale. Însă ideologia fundamentalismului de piață, dominantă în zona euro, a exclus
posibilitatea aplicării acestor măsuri.
Statele ar fi putut, ca alternativă, să reducă cheltuielile și să permită investițiilor private
extravagante să fie înlocuite de investițiile publice mai productive. Însă guvernele Spaniei și
Irlandei erau inundate de venituri fiscale generate de explozia bu lei imobiliare, și nu au trebuit să
recurgă la aceste măsuri. Ambele state aveau excedent bugetar. Gestionarea ratei inflației era
atribuția BCE, și nu a lor. Tot ce trebuiau aceste state să facă era să se încadreze în limitele
bugetare impuse de Tratatul de la Maastricht și să cheltuiască banii chibzuit; și tocmai asta
făceau. Conform criteriilor de convergență – și ideologiei acelei perioade – situația era sub
control. Pe scurt, constrângerile impuse de zona euro, împreună cu iraționalitatea piețelor și c u
cadrul ideologic neoliberal au creat cursul de schimb supraevaluat al monedei euro care, la
rândul său, a declanșat crizele economice ulterioare.

291

Împrumuturile în monedă străină

Moneda euro a declanșat crize din cu totul alte motive, deoarece a creat, pe de -o parte, o situație
fără precedent. De obicei, crizele de credit nu apar în țările care au efectuat împrumuturi în
moneda națională. Ele pot să își ducă la bun sfârșit promisiunile prin emisiunea unui volum mai
mare de monedă națională. Statele Unite nu se vor confrunta niciodată cu o criză de tipul celei
dein Grecia, deoarece va plăti împrumuturile contractate prin emisiuni monetare.
În trecut, statele aveau de ales între a emite titluri de creanță în valută străină,
confruntându -se astfel cu riscul unei datorii mai mari – pe plan intern – dacă cursul de schimb se
deprecia, și chiar cu riscul pronunțat al insolvenței dacă scăderea cursului de schimb era prea
mare; sau să emită titluri de creanță în moneda națională, și să plătească astfel o rată mai mare a
dobânzii. Bineînțeles, dacă piețele se dezvoltau normal, rata mai mare a dobânzii nu avea decât
efectul de a compensa creditorii străini pentru riscul de schimb valutar – banii rambursați puteau
să valoreze mai puțin decât în momentul în care au fos t împrumutați. Însă guvernele lipsite de
viziune ( deseori obligate de creditorii internaționali și chiar de FMI ) au încurajat împrumutul în
monedă străină, deoarece impactul asupra bugetului actual era redus, deoarece plățile nominale
ale dobânzilor erau mai mici.
Însă, după avalanșa de crize din anii 1990 și de la începutul anilor 2000, multe guverne
și-au învățat lecția. Au început să împrumute în moneda națională, și să exercite presiuni asupra
firmelor și gospodăriilor locale să facă împrumuturi în m oneda națională, și astfel s -a dezvoltat
piața monetară națională.
Zona euro a creat o nouă situație. Țările, companiile, și gospodăriile au făcut împrumuturi
în moneda euro. Însă, deși creditele erau în moneda de circulație , statele nu o puteau controla.
Fără voia sa, Europa a declanșat problema atât de cunoscută statelor și economiilor
emergente îndatorate. Grecia nu controlează monetăria care tipărește valuta în care a fost
contractat creditul. Grecia a făcut împrumuturi în euro. Creditorii săi nu vor să îi refinanțeze
datoriile. Câștigurile în euro provenite din export sunt insuficiente pentru a plăti împrumutul. Nu
își poate îndeplini obligațiile de restituire a creditului.
Piețele ar fi trebuit să conștientizeze noua situație problematică creată de zona euro, și să
limiteze creditele acordate în consecință. Însă, așa cum se întâmplă adesea, au fost cuprinși de

292
exuberanța irațională, și anume de euforia monedei euro. S -au concentrat asupra beneficiilor
eliminării riscului cursului de schimb, și nu asu pra costurilor riscului ridicat de insolvență, mai
ales cel al obligațiunilor de stat. Mulți au interpretat fluxul crescut al fondurilor ca pe un succes
al zonei euro. După ce am fost martor la numeroase fluxuri transfrontaliere de fonduri pe măsură
ce era u limitate restricțiile impuse asupra fondurilor de capital, mai ales din poziția pe care o
ocupam la Banca Mondială, nu eram atât de optimist.
Pentru a evita această situație, întreaga Europă ar fi putut face împrumuturi în moneda
euro, realocându -le dif eritelor țări care, la rândul lor, ar fi trebuit să ramburseze împrumutul. Însă
a ales să centralizeze împrumuturile în mod diferit. Prin această decizie, liderii zonei euro au
sporit probabilitatea unei crize de creditare.
Nu doar că țările care au ade rat la zona euro nu au conștientizat consecințele
împrumutului incontrolabil în monedă străină, nici nu i -au conștientizat efectele asupra
suveranității naționale: un transfer de putere inițiat care ar putea fi – și a fost – utilizat abuziv. De
pildă, când creditorii nu au mai putut oferi împrumuturi Spaniei, singura sa opțiune a fost să
recurgă la ajutorul partenerilor din zona euro, pentru a obține fonduri din partea Băncii Centrale
Europene sau prin alte modalități. Acest lucru a avut consecințe nefaste.
Fără a avea acces la fonduri, țara ar urma să intre în insolvență. Însă nu există niciun
cadru legislativ internațional eficient pentru a gestiona falimentul statelor, așa cum aveau să
vadă, spre disperarea lor, Argentina și alte state. În lipsa acestui cadru, cazurile de insolvență pot
avea consecințe grave. Creditorii au obiceiul să înspăimânte țara direct vizată să -i facă pe
conducătorii țării să conștientizeze costul ridicat al falimentului, mult mai ridicat decât
respectarea obligațiilor față de cred itori.
Imediat ce unele din țările zonei euro datorau bani altor țări membre, uniunea monetară a
suferit o schimbare: autoritățile BCE și ale zonei s -au transformat din parteneri egali care
urmăreau adoptarea unor politici în beneficiul tuturor în agenți i de recuperare a împrumuturilor
pentru statele creditoare, Germania fiind în postura de lider. Deși nu aceasta a fost intenția
inițială de la fondarea zonei euro, faptul că s -a întâmplat era de la sine înțeles. Este întruchiparea
vechiului proverb: ”cine plătește, poruncește” Germania avea banii. Parlamentul german era cel
care aproba orice program important. Era evident că parlamentul va aproba aceste noi programe
doar dacă erau impuse suficiente „condiții” asupra țărilor afectate de criză. Germania a co ntestat
constituționalitatea acțiunilor BCE concepute pentru a sprijini țările afectate de criză.

293
Puterea de a opri acordare a creditului devine puterea de a obliga o țară să -și cedeze
suveranitatea economică, și tocmai acest lucru a fost aplicat de Troik ă, și chiar de BCE, în
special Greciei și băncilor grecești, însă în mai mică măsură altor state afectate de criză. Au
impus politici care nu vizau promovarea ocupării integrale a forței de muncă și a creșterii
economice, ci crearea un excedent care, în pr incipiu, ar permite statelor debitoare să ramburseze
împrumuturile.

De ce este important excedentul comercial

Am explicat cum se pot confrunta statele cu un deficit comercial mare în contextul unei rate de
schimb fixe, și cum refuzul brusc al creditorilor de a finanța deficitul poate să declanșeze o criză
economică. Modul în care a ales Europa să înlăture deficitul comercial este să provoace o criză
economică. Când economia este în recesiune, nu se mai importă produse din străinătate.
Impoturil e sunt reduse. “ Leacul “este la fel de grav sau mai grav decât boala însăși.
Însă chiar și excedentul comercial reprezintă o problemă. Germania are un excedent
comercial uriaș – mult mai mare decât al Chinei raportat la procentul din PIB, și, timp de mai
mulți ani, chiar mai mare în raport cu dolarul american. Într -adevăr, în ultimii ani, excedentul
Germaniei exprimat ca procente din PIB a fost aproximativ dublu față de cel al Chinei. Statele
Unite au criticat China pentru excedentul său, declarând că rep rezenta un pericol la adresa
stabilității gobale. Motivul este simplu: în întreaga lume, valoarea totală a excedentului trebuie să
fie egală cu valoarea deficitelor. Dacă o țară are excedent, și exportă mai mult decât importă,
celelalte țări trebuie să aib ă deficit, ceea ce înseamnă că importă mai mult decât exportă. Așadar,
dacă deficitul reprezintă o problemă, la fel stă situația și în cazul excedentului. Dacă excedentul
Chinei reprezintă o problemă, și cel al Germaniei este, la rândul său, problematic.
În mod similar, rata de schimb este stabilită astfel încât întreaga zonă euro să aibă o
balanță comercială, ceea ce s -a realizat în anii dinaintea crizei, iar Germania are un excedent
comercial, ceea ce înseamnă că celelalte țări vor avea în consecință un deficit.
În unele cazuri, excedentul este o problemă mai mare decât deficitul, conform spuselor
lui Keynes, deoarece contribuie la o scădere a cererii totale. Aceste țări produc mai mult decât
cumpără și, prin urmare, nu își cheltuiesc întreg venitul. Bi neînțeles, țările cu deficit ar dori să
cumpere mai mult. Însă dacă nu găsesc un creditor care să le ofere un împrumut, sau dacă trebuie

294
să respecte cerințele unui program impus de FMI sau de Troikă, care le împiedică să cheltuie mai
mult, nu pot face aces t lucru. Când dezechilibrele sunt accentuate ( ca cele asociate excedentului
comercial al Germaniei ), decizia de a nu cheltui luată de țările cu excedent nu poate fi
compensată prin cheltuielile excesive ale țărilor cu deficit. Se creează astfel premisele unei cereri
scăzute la nivel mondial .
Înainte de criză, Germania și -a reciclat excedentul, prin direcționarea sa spre țările de la
periferie, cum ar fi Spania și Irlanda, ceea ce a provocat un deficit. În acest sens însă, Germania a
contribuit la declan șarea crizei monedei euro și a sporit divergența întregii Europe. Statele de la
periferie au devenit debitori, iar Germania – principalul creditor. După cum am menționat
anterior, nu există o discrepanță mai mare decât cea dintre creditori și debitori.
Discuția din acest subcapitol s -a concentrat asupra operațiunilor naționale de împrumut și
creditare. Analiza nu deosebește între împrumuturile publice și cele private. Acest lucru este de
notat: dezechilibrele comerciale pot reprezenta o problemă și atunci când sunt provocate de
sectorul public ( ca în cazul Greciei ) și când sunt provocate de sectorul privat ( ca în cazurile
Spaniei și Irlandei ). Criteriile de convergență s -au concentrat numai asupra problemelor din
sectorul public. Din punct de vedere ist oric, împrumutul din sectorul privat a fost la fel de, sau
poate mai important.

Excedentul: o calitate sau un defect ?

Statele cu excedent consideră că excedentul comercial – faptul că nu cumpără atât de mult din
străinătate pe cât obțin în urma vânzăr ii bunurilor și serviciilor – și economiile rezultate
reprezintă un motiv de mândrie. A economisi este o calitate. Germania consideră că toate țările
ar trebui să îi urmeze exemplul. Însă calitatea Germaniei este oarecum stranie: după cum am
observat, în teorie , nu toate țările pot avea excedent comercial, și toate acțiunile Germaniei de a
crea un excedent determină defapt o creștere a deficitului altui stat. La rândul său, statul cu
deficit se va confrunta cel mai probabil cu o cerere scăzută, chiar cu o r ată ridicată a șomajului și
o criză economică. Dacă exporturile contribuie la creearea locurilor de muncă, importurile
împiedică acest lucru. Excedentul nu reprezintă o calitate dacă a -l obține presupune ca altul să
cadă în păcat – dacă acțiunile sale prov oacă probleme pentru o altă țară.

295
Încă de pe vremea lui Keynes, economia modernă a explicat că, într -o lume cu o rată
ridicată a șoamjului, există un paradox al cumpătării. Dacă toată lumea încearcă să facă
economii, însă valoarea investițiilor rămâne neschimbată, salariile vor scădea. Motivul din
spatele acestui raționament este simplu: în situația de echilibru, economiile trebuie să fie la
același nivel cu investițiile. Așa dar, dacă valoarea investițiilor rămâne neschimbată, nici valoarea
economiilor nu se va schimba. Dacă, de exemplu, cetățenii vor alege să economisească un
procent mai mare din câștigurile realizate, reducerea nivelului salarial reprezintă singurul mod
prin care poate fi schimbat nivelul economiilor..
Aceasta este starea de fapt actuală a economiei mondiale, în care deficitul cererii globale
determină un ritm scăzut de creștere economică și aproximativ 200 milioane de șomeri la nivel
mondial. Deficitul cer erii globale este cauza a ceea ce mulți numesc stagnarea economică
milenară globalizată. ( Termenul milenară ilustrează durata îndelungată , în raport cu cea ciclică ,
ce desemnează o creștere scăzută, parte a unor cicluri economice recurente ). „Decalajul” legat
de locurile de muncă a crescut considerabil după izbucnirea Marii Crize, cu 60 milioane de locuri
de muncă mai puține față de valoarea normală dacă nu s -ar fi declanșat.recesiunea.
Există un alt motiv pentru care excedentul implică anumite probleme. De obicei, este mai
ușor pentru o țară cu excedent economic să administreze excedentul decât pentru un stat cu
deficit să gestioneze deficitul. De exemplu, Germania și Grecia mai au încă multe lucruri de
făcut înainte de a crește salariile, mai ales cele ale meseriilor aflate la limita inferioară. Până de
curând, Germania nu introdusese un salariu minim, și chiar și acum, salariul minim este de
€8,50/oră ( ceea ce ar însemna $9,35/oră, conform cursului de schimb mediu pentru anul 2015 ),
în comparație cu s alariul minim din Franța de €9,47/oră ( aproximativ $10,42/oră ). Dacă
salariile lucrătorilor germani ar fi crescut, ar fi putut cumpăra mai mult, inclusiv produse de
import.
În general, țările afectate de criză, și chiar Franța și Italia, au reușit să re ducă deficitul de
cont curent; iar Germania nu numai că a reușit să mențină nivelul actual, ci a înregistrat o
creștere a excedentului, astfel că zona euro are o valoare mare a excedentului total, ce se
estimează a fi în valoare de $452 miliarde în anul 20 15. Însă, având în vedere calculele simple
ale deficitelor și excedentelor globale, acest lucru a fost obținut prin creșterea nivelului
deficitelor din restul economiilor mondiale. Va fi dificil, dacă nu imposibil, ca zona euro să

296
mențină valoarea excedent ului pe termen nelimitat fără ca restul statelor lumii să întâmpine
dificultăți. Ceva trebuie să se schimbe.

Externalități, guvernanța globală și europeană

Când oamenii, companiile, sau țările impun costuri asupra altora – pe care ei/ele înșiși/ele nu
trebuie să le suporte – economiștii spun că are loc o externalitate . Analiza de mai sus a ilustrat
felul în care excedentul comercial din Germania a impus externalități asupra restului lumii,
inclusiv asupra statelor partenere din zona euro. Un sistem econom ic mondial bine conceput –
împreună cu o zonă euro bine realizată – ar fi putut să adopte măsuri pentru a contracara
externalitățile.Actualmente, la nivel mondial, nu există o cale prin care să prevenim excedentul
înregistrat de state. Grupul G20 –grupul f ormat din cele mai puternice 20 de economii ale lumii,
care are rolul de a coordona politicile economice globale – încearcă să convingă țările să nu mai
aibă excedent comercial. Culmea ironiei, grupul și -a concentrat atenția asupra Chinei, care a
înregistr at o scădere a excedentului, și nu asupra Germaniei.
Nici în cazul zonei euro nu s -au luat măsuri pentru a reduce excedentul. După cum am
observat, atenția s -a concentrat asupra activităților guvernamentale , și doar asupra deficitelor.
Faptul că deficitu l public reprezintă sursa principală a externalităților, aspectul principal al
comportamentului unui stat care afectează bunăstarea celorlalți și funcționarea sistemului
economic, reprezintă o premisă falsă.

Observații finale

Creatorii monedei euro și -au dat seama că funcționarea monedei euro în contextul diversității
statelor nu va fi ușoară. Însă analiza lor cu privire la măsurile ce trebuiesc luate a fost profund
greșită : criteriile de convergență formulate, ce vizau limitarea datoriilor și deficitie lor publice
(fiscale), a făcut ca obiectivul ocupării depline a locurilor de muncă din Europa să fie și mai
dificil de atins. Limitarea deficitelor comerciale a contribuit la agravarea problemei, aceasta fiind
o creație pentru care moneda euro se face, cel puțin parțial, responsabilă. Deficitul comercial

297
persistent a constitui punctul de pornire al crizelor: crizele previzibile și prezise s -au declanșat la
doar 10 ani după introducerea monedei euro.

Răspunsul

Deoarece lucururile nu decurgeau conform planului – perioadele de criză și recesiune au luat
locul unei noi ere de prosperitate – ne-am fi așteptat ca liderii europeni să conștientizeze faptul
că analiza economică ce a stat la baza proiectului monedei unice a fost eronat și că, dacă se dorea
funcționarea monedei euro, “proiectul incomplet” trebuia revizuit rapid. A trebuit să semneze
acordurile instituționale necesare pentru a compensa incapacitatea țărilor de a folosi rata dobânzii
și cursul de schimb pentru a menține nivelul complet de ocupare a forței de muncă și să mențină
echilibrul dintre importuri și exporturi.
În schimb, Germania a încercat să dea vina pe criza europeană pentru incapacitatea de a
aplica disciplina bugetară. Analiza noastră a afirmat contrariul: vinovată este însăși struct ura
zonei euro, și nu eșecurile individuale ale statelor. Mecanismele de piață ( deprecierea internă )
nu reprezintă un substitut potrivit pentru incapacitatea de a ajusta rata dobânzii și cursul de
schimb. Moneda euro a declanșat criza europeană.
Faptul că defictul fiscal nu a fost responsabil de declanșarea crizei monedei euro ar fi
trebuit să fie evident: numeroase țări europene au aplicat disciplina fiscală și, chiar și așa, se
confruntă cu o rată ridicată a șomajului și cu crize – nu doar țările risip itoare din sudul Europei,
ci și țările cu o politică fiscală mai responsabilă din nordul Europei, Irlanda și Finlanda.
Economiile de piață pot fi afectate de crize din cauza dinamicii capitalismului; în lipsa unei
legislații eficiente, apar deseori bule de credit. Însă ideologia neoliberalistă nu a ținut seama de
aceste surse de volatilitate –sursa Marii Crize și a crizei din Asia de Est – de vreme ce s -a
concentrat asupra falimentelor bugetare din Grecia, care erau mai ușor de analizat și de blamat.
Incapacitatea de a identifica sursa problemei zonei euro a fost asociată inevitabil cu
neputința de a lua măsuri pentru a rezolva aceste probleme. În loc de a rezolva problema
fundamentală, liderii europeni au continuat să aplice politici bazate pe teorii evid ent eronate. Pe
parcursul crizei, și -au reînnoit angajamentul față de citeriile de convergență, obligându -se să
respecte stricta lor aplicare.

298
Faptul că au luat această decizie sugerează un lucru: a fost o acțiune bazată pe ideologie,
și nu pe știința ec onomică. A fost incapacitea deliberată de a nu ține cont de dovezi. Probabil că
nu a fost în interesul Germaniei să conștientizeze eșecurile, pentru că acest lucru ar fi implicat
mai mult decât să dea lecții statelor partenere.

Perspectiva

Deși criterii le de convergență ar fi trebuit să promoveze convergența, structura zonei euro a
amplificat diferențele dintre statele din această regiune din mai multe puncte de vedere –
accentuând diferențele mari deja existente în momentul formării zonei euro. În speci al, a
accentuat difrenețele dintre statele creditoare și statele debitoare. În capitolul următor voi
prezenta modurile în care stuctura actuală din zona euro face ca statele puternice ale zonei euro
să prospere, iar statele mai puțin puternice devină și ma i slabe. Statele creditoare devin mai
bogate; iar statele debitoare devin mai sărace. Iar divergența a luat locul convergenței mult
așteptate.

5

Euro: un sistem divergent

Zona euro a fost un edificiu măreț construit pe o fundație nesigură. Crăpăturile erau evidente încă
de la bun început, însă după criza din 2008, crăpăturile au devenit fisuri. În vara anului 2015, la
16 ani după introducerea monedei euro, se părea ca Grecia va ieși din zona euro. Apăruse o
discrepanță uriașă între creditori și debitor i, iar puterea politică a zonei euro a revenit
creditorilor, în special Germaniei. Țările afectate de criză au intrat în lungi perioade de criză și
recesiune. Europa a creat un sistem divergent deși credea că va pune baziele unui sistem
convergent.

299
Există câteva elemente considerate esențiale pentru succesul zonei euro care au contribuit
la divergență. Standardele economice se bazează pe principiul gravitației: banii sunt direcționați
dinspre țările bogate în capital cu profituri scăzute înspre țările cu d eficit de capital. S -a presupus
că rentabilitatea adaptată la risc din aceste țări va fi mare. Însă într -o Europă dominată de
moneda euro, circulația capitalului și a forței de muncă părea să contrazică principiile gravitației.
Fluxul de bani era ascendent . În acest capitol, voi explica modul în care Europa a creat acest
sistem ce sfidează gravitația. Cunoașterea surselor divergenței este fundamentală pentru a crea o
zonă euro operaționale.

Divergențele de pe piețele financiare și de capital și principiul pieței unice

Unul dintre atuurile zonei euro a fost libera circulație a capitalului și a forței de muncă din
regiune. Acesta este denumit uneori “principiul pieței unice” Libera circulație ar fi trebuit să
determine alocarea eficientă a capitalurilor și f ață de muncă, contribuind astfel la prosperitatea
europeană. Fiecare urma să meargă în sectorul unde câștigurile erau maxime.
Pe măsură ce capitalul va trece din posesia celor bogați ( cu capital abundent ) în posesia
celor săraci ( cu capital insuficient ), conform teoriei, salariile din zona euro vor deveni similare
iar întreaga zonă euro va funcționa eficient. Forțele interne ale pieței vor provoca convergența;
iar dacă guvernele își vor îndeplini atribuțiile – menținerea unui nivel scăzut al deficitulu i și al
datoriilor – piața va rezolva celelalte probleme. Liderii europeni ar fi trebuit să știe că existau
suficiente analize economice – bazate pe teorii și dovezi – care ilustrau că așteptările erau
nerealiste.
De fapt, se vedea din existența unui exe mplu în realitate: condițiile din Italia erau
fundamental diferite de teoriile economice. Nu existau limite de circulație a capitalului și a forței
de muncă impuse de guvern între regiunile din nord și cele din sudul Italiei. Era un singur cadru
legislativ . Cu toate acestea, sudul Italiei a avut întotdeauna un nivel al salariilor mult scăzut față
de nordul statului. Deși au existat perioade de convergență, în ultimele decenii, situația a fost
diferită.

Piața unică, zona euro, și piața irațională au declanș at criza monedei euro

300

Capitolul precedent a explicat cum circulația liberă a capitalului, împreună cu creearea zonei
euro, a declanșat criza monedei euro. Piețele de capital au considerat în mod nesăbuit că
eliminarea riscului cursului de schimb va însemn a eliminarea oricărui risc și s -au concentrat
asupra statelor de la periferie. În unele cazuri, aceste state au creat bule imobilaiare. În toate
cazurile, au provocat o presiune ascendentă asupra prețurilor iar deficitele de cont curent care nu
erau o solu ție viabilă. Rând pe rând, statele au intrat în criză financiară, iar piețele au
conștientizat că deficitele de cont curent nu erau durabile, pe măsură ce au explodat bulele
imobiliare. Însă era prea târziu: fluxul de bani ar fi trebuit să fie utilizat în scopul creșterii
productivității economice însă, în schimb, au fost utilizați pentru a finanța consumul și bulele
imobiliare ( din Spania și Irlanda ) și deficitele publice ( Grecia ).
Capitolul precedent a arătat cum, pe măsură ce prețurile din aceste țări au crescut în
conformitate cu cele din Germania, spre exemplu, importurile au crescut proporțional cu
exporturile. Deficitele comerciale au devenit o realitate obișnuită a acestor țări. Deprecierea
internă ar fi trebuit să anuleze efectele prejudiciul ui provocat. Însă, după cum am observat,
deprecierea internă funcționează, cel mult, lent și poate fi foarte costisitoare: creșterea salariilor
și a prețurilor este mai ușoară decât scăderea lor.
Conștientizând greșeala gravă făcută, același flux iraționa l de capital care a provocat
criza monedei euro, a realizat un fapt des întâlnit în cazul finanțelor: a dispărut.
Bineînțeles, această analiză nu evaluează toate țările care se confruntă cu recesiune și
deficte comerciale mari. După cum am menționat ante rior, Finlanda s -a confruntat cu probleme
ale principalelor sectoare de export și cu deficiențe ale piețelor principale de export. Dar chiar și
în acest caz, moneda euro este responsabilă pentru criza îndelungată, din cauză că a îndepărtat
mecanismele stan dard care ar fi permis reîntoarcerea rapidă la ocuparea integrală a forței de
muncă și a balanței comerciale – și nu a suplinit lipsa lor.

Scurgerea de capital

301

În momentul în care s -a produs criza monedei euro, fluxul de bani s -a evaporat din sisteme le
bancare ale țărilor mai puțin puternice, și a ajuns în posesia țărilor puternice. Pe măsură ce fluxul
de bani s -a evaporat din sistemele bancare, băncile din statele mai puțin puternice au trebuit să
reducă acordarea împrumuturilor. Voi asocia contracți a împrumuturilor cu ideea măsurilor de
austeritate din sectorul privat . Amploarea acestei contracții este foarte mare și afectează mai ales
întreprinderile mici și mijlocii. Deloc surprinzător, statele în care aceste afaceri ocupă un rol
important sunt mai grav afectate. ( companiile multinaționale mari pot face împrumuturi pe
piețele internaționale și, prin urmare, nu sunt la fel de predispuse la schimbările economice dintr –
o țară anume. ). Până în 2013, volumul de credite mici, cu o valoare mai mică de €1 milion –un
indicator al împrumuturilor către întreprinderile mici și mijlocii ( IMM –uri ) – era însă mult sub
nivelul înregistrat înainte de criză în toate statele afectate de recesiune –s-a redus cu aproximativ
50% în Portugalia, a fost cu 2 treimi mai redus în Grecia și Spania, și a scăzut cu mai mult de
80% în Irlanda. Însă scăderea a fost substanțială chiar și în țările care erau în pragul crizei: de
exemplu, în Italia a scăzut cu 20%.
Deja în 2015, Comisia Europeană sărbătorea apariția „primelor se mne de viață” din
partea IMM -urilor europene, prezente în proporție de 67% pe piața muncii din Uniunea
Europeană. Pentru mulți dintre ei, atmosfera optimistă părea prematură, în special în statele
afectate de criză. Piața IMM -urilor nu s -a redresat în Grec ia, unde mai bine de o treime din
populație consideră că „accesarea fondurilor” reprezintă principalul obstacol al afacerilor. Vom
observa ulterior modul în care Banca Centrală Europeană, sub conducerea lui Mario Draghi, a
luat măsuri ferme pentru restabil irea încrederii de pe piața de obligațiuni, în special a
obligațiunilor din țările afectate de criză, însă, deși a reușit să salveze piața de obligațiuni și
jucătorii bogați de pe acea piață, acțiunile sale nu au avut efect în cazul Bursei din New York.

Explicarea fluxului descendent

Fluxul de bani ce a ieșit din sistemele bancare ale statelor afectate de criză este un fapt ușor de
înțeles. Încrederea în oricare dintre sistemele bancare naționale se bazează pe încrederea în
capacitatea și disponibilitate a conducerii băncii naționale de a salva băncile în pericol de

302
faliment. Acest lucru depinde, la rândul său, de existența ( 1 ) unui cadru legislativ care să
reducă probabilitatea necesității unui ajutor financiar, ( 2 ) unor fonduri speciale de rezervă î n
cazul în care va fi necesar un ajutor financiar, și ( 3 ) unor proceduri stabilite pentru a permite
despăgubirea deponenților.
De obicei, băncile beneficiază de o subvenție implicită în domeniile unde capacitatea
statelor de a acorda ajutoare financiare este mare. Legătura dintre încrederea în bănci și
încrederea în statele care guvernează băncile se poate vedea în legătura dintre primele de risc în
cazul datoriei publice și datoriile bancare din același stat.
Fluxul de bani a ajuns în Statele Unite du pă criza mondială din 2008 chiar dacă aceasta a
fost determinată de eșecurile din sistemul financiar american. De ce? Nu s -a datorat investitorilor
care au considerat că băncile americane erau mai bine administrate sau că gestionau eficient
riscul, ci se e xplică prin faptul că a exitat o mai mare încredere în disponibilitatea și abilitatea
Statelor Unite de a acorda ajutoare financiare băncilor. ( Guvernul, cu sprijin din partea ambelor
partide, a reacționat rapid și a creat un pachet de ajutor financiar de $700 miliarde în 2008, și era
evident că vor exista bani suficienți în caz că era nevoie. Influența Bursei de pe Wall Street la
nivelul guvernului american era vizibilă. )
În mod similar, în Europa zilelor noastre, care cetățean spaniol sau grec ar alege să își
depună banii într -o bancă națională, când este (aproape) la fel de convenabil și este mai sigur să
îi depună într -o bancă germană.
Efectele scurgerii de capital din țările afectate de criză sunt considerabile: băncile pot
rămâne competitive doar dacă achită o rată mai mare a dobânzii, însă aceasta din urmă afectează
competitivitatea statelor și a companiilor. Economia intră într -o pantă descendentă: pe măsură ce
capitalul iese din acele statele, băncile naționale trebuie să limiteze împrumuturile, economia are
de suferit; iar dacă economia este afectată, și capacitatea percepută a unei țări de a acorda
ajutoare financiare băncilor în pericol de faliment este afectată; iar acest lucru sporește valoarea
ratei dobânzii pe care trebuie să o achite bănc ile – băncile suntafectate iar capitalul este antrenat
pentru a părăsi băncile.

303
Divergența în lipsa unei crize financiare

Criza monedei euro a ilustrat modul în care structura zonei euro a creat divergențe, însă
divergențele ar exista chiar și în lipsa unei crize financiare. BCE stabilește o rată unică a
dobânzii pentru întreaga regiune. Însă, rata dobânzii stabilită pentru obligațiunile de stat
germane, de exemplu, nu corespunde cu rata dobânzii plătite de Franța, Italia, fără a menționa
Grecia – și nici cu cea plătită de guvernele acestor țări. Ratele dobânzii sunt diferențiate, ceea ce
ilustrează diferențele de evaluare a riscului de pe piață și capacitarea băncilor din fiecare stat de a
oferi împrumuturi companiilor naționale. Economiile slab dezvolt ate și cele cu performanțe
scăzute, și țătile cu datorii moștenite ridicate, vor trebui să plătească o rată mai mare a dobânzii,
și la fel și companiile naționale, datorită legăturilor strânse dintre bănci și guverne în cadrul
structurii actuale a zonei eu ro. Acest lucru creează un dezavantaj competitiv pentru stat și
companiile naționale, ceea ce duce la o divergență.

Rezolvarea problemei

Există un răspuns simplu la această problemă: asigurarea eficientă a depozitelor tuturor băncilor
din întreaga zonă euro. Odată aplicat acest plan unic de asigurare, nimeni nu va mai fi îngrijorat
în legătură cu diminuarea banilor din conturile bancare, nu va mai exista niciun motiv pentru
scurgerea banilor din statele slab dezvoltate în statele puternice.

O uniune ban cară

Liderii germani sunt îngrijorați că odată introdus sistemul unic de asigurare, va exista un transfer
net dinspre țările puternice ( ca Germania ) înspre statele mai puțin puternice, și, așa cum au
susținut liderii germani în repetate rânduri, zona eu ro nu este o uniune de transfer – o federație în
care banii sunt transferați dintr -un stat sau regiune membră în alta. De aceea se insistă și asupra
ideii că, dacă există un mecanism comun de garantare a depozitelor, trebuie să existe și un cadru
de reglem entare comun. Și pentru a ne asigura că băncile din zona euro sunt tratate echitabil în
eventualitatea falimentului, trebuie să existe o procedură comună de „rezolvare” și anume pentru

304
a ajuta băncile aflate în dificultate, unde deponenții cer restituirea unei sume de bani mai mare
decât fondul de lichidăți disponibil al băncii.
Aceste trei prevederi – asigurarea depozitelor, reglementare comună, și procedura de
rezoluție alcătuiesc „uniunea bancară”. Și deja în 2014, statele membre ale zonei euro păreau să
aibă un punct de vedere comun privind demararea proiectului uniunii bancare dacă Europa dorea
să prevină creșterea divergenței apărute. Însă, liderii germani au declarat că trebuie să se
acționeze treptat și cu mare atenție. Cereau creearea unui sistem comun de supraveghere ( adică
reglementare ) înaintea instituirii mecanismului comun de asigurare a depozitelor. Ulterior,
Germania părea că nu mai susține inițiativa asigurării comune a depozitelor, cel puțin în viitorul
apropiat, chiar și în contextul si stemului comun de supraveghere și rezoluție .
Însă compromisul între sistemul comun de supraveghere și lipsa unui mecanism comun
de asigurare a depozitelor ar fi mai grav decât lipsa oricărei soluții. Supravegherea comună va
introduce un nou grad de rigid itate în Europa. Cu toate acestea, după cum am explicat în
capitolul anterior, lipsa de flixibilitate și lipsa capacității de adaptare la condițiile specifice ale
diferitelor țări europene constituie una dintre problemele principale ale regiunii. Administr area
sitemului bancar al oricărei țări este o operațiune complicată, mai ales în timpul unei crize
economice. Închiderea băncilor îi afectează atât pe acționari cât și pe deținătorii de obligațiuni ai
băncilor dar și pe debitori – e posibil ca aceștia să n u poată găsi o altă sursă de finanțare cu
ușurință – și, în lipsa asigurării depozitelor, pe deponenți.
Indulgența – o oarecare reducere a reglementărilor în timpul crizei economice, permițând
băncilor care ar fi fost închise în mod normal din cauza bilan țurilor slabe să continue să
funcționeze – a fost una dintre practicile tradiționale ale băncii centrale. Desigur, dacă ar fi
existat o reglementare mai eficientă a băncilor în perioada de dinainte de criză, nu ar mai fi fost
nevoie de atât de multă indulg ență. Însă băncile centrale și organismele de reglementare au
trebuit să se descurce cu ce au avut la îndemână.
Pentru zona euro, există teama ca aplicarea rigidă a regulilor va îngreuna indulgența. E
posibil ca deciziile luate la Bruxelles și Frankfurt să nu fie cele mai potrivite pentru economiile
din întreaga zonă euro. Băncile ar putea fi închise, ceea ce va avea consecințe substanțiale asupra
economiei naționale. Autoritățile de reglementare bancară nu sunt, de regulă, specialiști
economici. Ei doar respectă regulile. Însă aplicarea rigidă a regulilor, în lipsa unui mecanism

305
comun de asigurare a depozitelor, ar putea să facă păstrarea depozitelor deponenților mai riscantă
în băncile din țările mai puțin puternice: ar putea agrava problema divergenței .

Liberalizare în masă

Europa nu numai că a facilitat libera circulație a capitalului pe întreg teritoriul său, ci și a
companiilor financiare și a bunurilor – indiferent de gradul de reglementare din țările lor de
origine.
Principiul pieței unice în cazul companiilor și a capitalului, fară o bază legislativă
europeană eficientă, a determinat o dereglementare în masă, iar cel puțin unul dintre costurile
acestor eșecuri a fost suportat de alte instituții. Eșecul unei companii financiare are consecințe
asupra celorlați ( ceea ce s -a evidențiat în criza din 2008 ), și, de obicei, statele nu vor ține cont
de aceste „costuri transfrontaliere”.
Într-adevăr, asupra fiecărui stat s -au făcut presiuni pentru a reduce reglementările, mai
ales înainte de criza financiară mondială din 2008. Companiile financiare au amenținat că își vor
închide sucursalele dacă nu erau reduse reglementările.
Această liberalizare în masă a piețelor ar fi avut loc oricum în Europa, chiar și în lipsa
monedei unice. Într -adevăr, sta tele învingătoare în cursa de liberalizare de dinainte de 2008 au
fost Islanda și Marea Britanie, niciuna din acestea nefiind membră a zonei euro ( iar Islanda nici
măcar nu a aderat la Uniunea Europeană. ). Marea Britanie se mândrea cu sistemul său de
reglementare flexibil, care presupunea, de fapt, autoreglementare, un oximoron. Directorii
băncilor au pus interesele personale deasupra intereselor acționarilor și a deținătorilor de
obligațiuni, iar instituțiile bancare au pus interesele personale deasupra celor ale clienților lor.
Grupul bancar englez Barclays a comunicat că a manipulat piața în favoarea LIBOR, rata
londoneză de referință pentru dobânzileinterbancare care controlează produse financiare și
instrumente derivate în valoare de $350 mii de mili arde.
Cu toate acestea, zona euro a fost concepută cu potențialul de a agrava această problemă.
Susținătorii monedei euro au declarat că vor facilita o mai liberă circulație a produselor
financiare, din moment ce a fost eliminat riscul de credit. Conform teoriei lor, inovația financiară
presupunea conceperea unor produse mai bune, care să corespundă cerințelor consumatorilor și

306
ale companilor. Aceasta este teoria neoliberală standard. Teoriile mai moderne au pus accentul
pe consumatorii greșit informați ș i uneori iraționali și pe firmele care funcționează pe piețele ce
se bazează pe informații imperfecte și contradictorii, unde profitul poate fi sporit în special prin
valorificarea imperfecțiunilor piețelor. Economiștii George Akerlof și Rob Shiller, câști gători ai
premiului Nobel, au analizat acest comportament generalizat în lucrarea lor de referință Phishing
for Phools – care folosește termenul folosit de escrocii de pe Internet care încearcă să „ducă
oamenii de nas” ( expresia originală: fish for fools ). Deoarece tranzacțiile cu produse financiare
se fac mai repede ca oricând în Europa, ocazia de a profita de toți cetățenii care pot fi înșelați să
cumpere produse financiare inadecvate a fost irezistibilă.

Probleme de reglementare

Încercările de a reglementa sectorul financiar global ar fi evidențiat că această reglementare este
greu de pus în practică. Lobiștii bine plătiți din sectorul financiar acceptă mită sau contribuții de
campanie în limitele stabilite de legile electorale și de combatere a c orupției din țara de origine.
Deloc surprinzător, sectorul financiar are o influență politică semnificativă și este foarte eficient
în a-i convinge pe politicieni că nu trebuie să „impună reglementări excesive”. Reglementarea
excesivă, după cum susțin opon enții, ar putea să înăbușe sistemul financiar și să îl împidice astfel
să-și îndeplinească funcțiile fundamentale pentru a asigura prosperitatea economică. Consecința
acestui fapt este că, în majoritatea țărilor, sistemul financiar este insuficient regleme ntat.
Fondurile bancare au reușit cumva să facă aceste ipoteze să pară mai concludente, în
ciuda dovezilor istorice care ilustrează consecințele în cazul băncilor insuficient reglementate –
până în momentul și inclusiv în cazul crizei din 2008.
Această in fluență politică asupra reformei de reglementare din Europa și Statele Unite a
însemnat că reformele au fost mai mult ca sigur insuficiente pentru a preîntâmpina o nouă criză;
în unele sectoare, cum ar fi sectorul serviciilor financiare nebancare, nu s -au înregistrat progrese,
iar în altele, cum ar fi sectorul instrumentelor derivate, progresele înregistrate au fost anulate, cel
puțin în Statele Unite.

307
Rezolvarea problemei

Amenințarea liberalizării în masă a piețelor ilustrează motivul pentru trebuie să introducem
reglementări eficiente la nivel european. Însă, în contextul actualei conduceri europene, va fi mai
greu de făcut decât regularizarea eficientă la nivel național. Marea Britanie a apărat cu fermitate
sistemul național de reglementare flexibilă. Chiar dacă i -a costat pe contribuabili miliarde de £,
decidenții politici actuali se concentrează asupra eventualelor pierderi de profit, taxe, și locurile
de muncă rezultate din reducerea ( sau redimensionarea eficientă ) a sectorului financiar.
Pierderi le de acum câțiva ani sunt de domeniul trecutului, și nu pot fi aduse în discuție în
problema reformei de reglementare în mod oficial.
Există o a doua problemă în cazul regularizării și a supravegherii financiare – poate să se
adapteze eficient la condiți ile diferite ale țărilor? Mai devreme, am menționat că e puțin probabil
ca supravegherea bancară să poată fi sau să fie suficient de flexibilă.
În lipsa unui sistem financiar adecvat de supraveghere și regularizare la nivelul zonei
euro sau la nivel europ ean, fiecare țară este responsabilă de proprii cetățeni, pentru a se asigura
că nu sunt înșelați să cumpere produse financiare prejudicioase. Regimurile conflictuale de
reglementare sunt foarte ineficiente. Însă costurilor lor sunt eclipsate de prejudiciil e produse de
reglementările inadecvate din sectorul financiar.
Principiul liberalizării piețelor financiare – permisiunea de liberă circulație pe întreg
teritoriul Europei acordată companiilor financiare și produselor –trebuie să fie înlocuit cu o
condiți e mai subtilă: țările trebuie să fie imparțiale în cazul produselor și companiilor financiare
ale unui alt stat, și fiecare trebuie să solicite băncilor să fie regularizate corespunzător; ar
presupune ca băncile ce operează în jurisdicția țării să fie fin anțate adecvat de o entitate juridică
distinctă ( filială ) națională – astfel încât cetățenii să fie despăgubiți în cazul unui colaps
financiar, sau dacă există plângeri privind o practică frauduloasă, compania are venituri
suficiente pentru a soluționa c ererea de compensare. Statul ar avea dreptul de a asigura
stabilitatea sectorului financiar național, de a face ceea ce trebuie făcut și nimic mai mult.

308
Divergența și libera circulație a forței de muncă

Un cadru economic care combină libera circulați e a forței de muncă cu deficitul național ( la
nivel local ) creează divergența, ca și în cazul liberei circulații a capitalului, după cum am
observat anterior. Deasemenea, ea determină o distribuire ineficientă a locurilor de muncă.
Acest lucru poate păr ea surprinzător. Până la urmă, conform teoriilor generale, libera
circulație ar trebui să permită lucrătorilor să se deplaseze acolo unde profiturile ( marginale )
sunt maxime. Această ipoteză s -ar aplica doar dacă salariile ar fi egale cu productivitatea (
marginală ) a unui lucrător, deoarece, în majoritatea cazurilor, lucrătorii vor prefera locurile de
muncă cu salariile cele mai mari.
Însă pe oameni îi interesează valoarea salariilor după impozitare , ceea ce depinde atât de
productivitatea ( marginală ) a lucrătorilor, cât și de impozite. La rândul lor, impozitele depind de
povara supusă de datoriile moștenite . Acest lucru este vizibil în cazul Irlandei, Greciei, și
Spaniei. Toate cele trei țări se confruntă cu niveluri mari ale datoriei moștenite, care a sporit în
urma administării financiare și macroeconomice defectuoase. În cazul Irlandei, Banca Centrală
Europeană a obligat statul să preia o parte din datoriile băncilor private, să naționalizeze
datoriile, deși profiturile anterioare fuseseră privatiz ate.
Când productivitățile marginale sunt egale, se creează premisele migrației din statele
puternic îndatorate spre statele cu datorii mai mici, și cu cât persoanele migrează mai mult, cu
atât mai mare va fi povara impozitelor asupra celor rămași, împied icând alocarea eficientă dată
de circulația forței de muncă.
Faptul că mâna de lucru calificată este mai predispusă la ideea de migrare decât forța de
muncă necalificată creează o nouă premisă pentru divergență și inegalitate. Se spune că, odată cu
pleca rea lucrătorilor calificați, țara începe să se golească: plecarea lor scade nivelul salariilor și
perspectivele unei viitoare creșteri economice. Acest exod scade numărul potențialilor
antreprenori naționali care vor pune bazele unor noi afaceri și al pers oanelor din mediul
universitar care vor instrui o nouă generație de cercetători. Anulează capacitatea unei țări de a se
redresa. Lucrătorii cei mai săraci, rămași în țară, trebuie să plătească pentru greșelile părinților
lor – sau mai precis, pentru greșel ile bancherilor și politicienilor din trecut. Ei plătesc dublu în
cazul complementarității dintre lucrătorii calificați și cei necalificați ( adică dacă productivitatea
lucrătorilor necalificați crește în condițiile unui număr mare de lucători calificați ) . În acest caz,

309
numărul mic de lucrători calificați determină o dimiunare a salariilor lucrătorilor necalificați.
Aceasta este fără îndoială situația din Grecia și din alte state afectate de criză.
Iar starea de fapt continuă să se înrăutățească din cauza interacțiunilor dintre circulația
capitalului și circulația forței de muncă: disponibilitatea redusă de a acorda a împrumuturi
companiilor mici și mijlocii scade nivelul oportunității din state afectate de criză și cele în pragul
crizei, încurajând migraț ia, mai ales a celor talentați și instruiți care pot obține locuri de muncă în
alte state ale Uniunii Europene.
Bineînțeles, pe termen scurt, emigrarea ar putea fi benefică în cazul țărilor afectate de
criză: reduce povarea asigurărilor de șomaj, iar put erea internă de cumpărare va spori pe măsură
ce emigranții vor aduce bani din străinătate. Însă migrația ascunde gravitatea crizei subiacente,
din moment ce rata șomajului este mai mică, posibil mult mai mică decât în situațiile normale.
Aceste “distorsiu ni” determinate de impozite la nivelul modului de migrație sunt sporite
de diferențe la nivelul cheltuielilor publice. Pe oameni nu îi intersează doar valoarea salariilor
după impozitare, ci și facilitățile publice. Statele cu un nivel mare al datoriilor moștenite au
venituri publice limitate aferente cheltuielilor pentru utilitățile publice; și acest lucru se
evidențiază în special în țările afectate de criză unde Troika impune tăieri semnificative ale
cheltuielilor publice.
Într-adevăr, libera circulație, determinată de obligațiile de plată a datoriilor moștenite din
trecut și de politicile de rambursare impuse de Troikă, poate cauza depopularea unor state, și, în
unele cazuri, poate spori forțele naturale ale piețelor care tind să fie direcțion ate spre acest scop.
După cum am menționat în capitolul anterior, unul dintre cele mai importante mecanisme de
ajustare din Statele Unite ( care au o monedă unică ) este migrația internă. Dacă această migrație
cauzează depopularea unui întreg stat, nu exis tă motive mari de îngrijorare, însă acest lucru este
eclipsat de temerile justificate ale unor state ca Grecia și Irlanda în legătură cu depopularea, ce
poate afecta culturile și identitățile lor naționale.

Rezolvarea problemei

Există o soluție economică parțială pentru aceste probleme, o soluție care să rezolve unele dinte
problemele macroeconomice cele mai stringente prezentate în capitolul anterior. Eliminarea
datoriilor locale prin emiterea de obligațiuni europene – obligațiuni care reprezintă o oblig ație

310
comună. Germania a refuzat cu fermitate această opțiune și alte idei similare, însă nu a propus o
metodă alternativă de gestionare a ineficiențelor circulației forței de muncă în zona euro.
Această reformă ar îmbunătăți situația din mai multe puncte de vedere. Plata dobânzilor
din țările afectate de criză ar fi mult mai scăzută. Volumul redus al cheltuielilor aferente
serviciului datoriei ar permite acestor țări să micșoreze impozitele și să aplice politici fiscale
expansioniste, ceea ce ar duce la c reșterea salariilor. Toți acești factori ar reduce amploarea
forțelor divergenței – atât migrația lucrătorilor calificați, cât și scurgerile de capital.

Alte surse de divergență

Am analizat cele mai importante surse ale divergenței – scurgerile de capital și migrația forței de
muncă. Însă mai există trei surse care merită să fie menționate.

Divergențele investițiilor publice

Pe măsură ce economiile au fost slăbite din cauza constrângerilor fiscale impuse de criteriile de
convergență, guvernele țăr ilor devin incapabile să facă investiții competitive în infrastructură,
tehnologie, și învățământ. Ceea ce se aplică chiar dacă profiturile obținute în urma acestor
investiții sunt mult mai mari față de rata dobânzii pe care trebuie să o achite statul pen tru a avea
acces la fonduri. În consecință, sporesc diferențele dintre țările puternice și cele mai puțin
puternice în ceea ce privește serviciile publice și investițiile, uneori complementare cu investițiile
private.
Acest lucru vine în contact cu cele două forme ale divergenței menționate anterior: dacă
investițiile publice sunt complementare cu forța de muncă și capitalul – ceea ce înseamnă că
productivitatea lor crește – atunci țările puternice vor avea un profit privat mai mare obținut de
pe urma cap italului, chiar dacă au un excedent de capital privat. Dacă aceste țări dispun de o
forță de muncă mai bine instruită ( ca urmare a creșterii investițiilor făcute de autoritățile publice
în capitalul uman), vor fi valabile aceleași rezultate.
Există o an omalie pe termen lung a dezvoltării economice: De ce capitalul pare să aibă
tendința de a trece din posesia țărilor în curs de dezvoltare în cea a statelor dezvoltate?

311
Investițiile publice complementare sunt parțial responsabile, deoarece sporesc profituri le obținute
de pe urma investițiilor private.

Rezolvarea problemei

Investițiile la nivel european, finanțate de Banca Europeană de Investiții ( BEI ), banca de
dezvoltare la nivel regional, reprezintă o soluție provizorie. Însă chiar dacă BEI este cea m ai
mare instituție multilaterală de creditare la nivel mondial, resursele sale sunt limitate. Este
nevoie de o recapitalizare a BEI.
Unii propun o soluție secundară: creearea băncilor naționale de dezvoltare, ale căror
credite pentru investiții nu se r egăsesc în bilanțul național, și, în consecință, nu intră sub
incidența criteriilor de convergență. Însă prin asocierea riscurilor diferitelor state membre, BEI
poate obține fonduri, aproape sigur, la un curs inferior față de cel al unei bănci de dezvoltar e
dintr -un stat afectat de criză, ceea ce reprezintă un avantaj considerabil. Într -adevăr, unele bănci
multinaționale de dezvoltare pot împrumuta bani la o rată mai mică a cursului decât ratele
aplicate creditelor celorlalte state membre. Pe de altă parte, o bancă națională de dezvoltare ar
putea fi capabilă să facă diferența între I.M.M. -urile debitoare, și poate acorda credite I.M.M. –
urilor mut mai eficient. Unele țări ( cum ar fi Brazilia ) au considerat util să aibă atât o bancă
națională la nivel fede ral, cât și bănci de stat pentru dezvoltare.
Într-un sens mai larg, limitele impuse deficitelor ar trebui revizuite pentru a face
deosebirea între cheltuielile de consum și cele de investiții, și pentru a permite țărilor să se
împrumute la un nivel mai ma re decât limita de 3% pentru investiții. Până la urmă, după cum am
menționat, aceste investiții întăresc puterea economică a unui stat.

Diferențele tehnologice

Contrar ideilor teoretice generale, nu toate statele sunt egale din punctul de vedere al nivel ului
tehnologic ( cunoaștere ). Țările lider rămân în fruntea clasamentului. Asia de Est face excepție
de la regulă, însă statele din regiune au devenit convergente prin intervențiile politice ale
guvernului, numite politici industriale . Au conștientizat c ă diferența de cunoaștere separă țările
mai prospere de cele mai puțin prospere, iar cunoașterea nu se transmite liber. Piețele cunoașterii

312
nu sunt descrise bine în modelul economic standard; în general, economiile care pun accentul pe
cunoaștere nu sunt e ficiente: piețele nu investesc prea mult în acest sector, și când o fac,
investesc în mod nechibzuit. Iar piețele însele nu elimină neapărat diferența de cunoaștere.
Într-adevăr, se știe că mărirea cheltuielilor ajustate la nivelul de inovație ( un mecan ism
de cercetare și dezvoltare produce profituri mult mai mari decât era de așteptat: profitul va fi mai
mare cu cât vânzările vor fi mai mari ) ceea ce oferă companiilor mari un avantaj în fața
companiilor mici. Pot exista economii de gamă, unde cercetare a unui domeniu aduce beneficii
celorlalte domenii și se propagă de la o firmă la alta, ilustrată prin deciziile de asociere.
Consecințele economiilor de scară și de gamă se reflectă în faptul că aceste avantaje sunt
deținute de țările avansate tehnologic, cu excepția faptului când există politici protecționiste
impuse de guvern.
Politicile create pentru a reduce diferențele tehnologice sunt numite politici industriale –
chiar și atunci când se aplică altor sectoare economice, cum ar fi sectorul serviciilor. Însă legile
europene de competitivitate nu permit, sau cel puțin limitează , acest tip de politici. Motivul
necesității unei astfel de legi este evident dacă vom considera că piețele pot converge pe cont
propriu : nimeni nu va sprijini o companie dintr -o țară prin metodele artificiale ale guvernlui.
În cazul în care forțele nat urale ale piețelor nu determină convergența, ci divergența sau
cel puțin susține avantajele țărilor, interzicerea politicilor industriale menține și înrăutățește
diferențele. Însă sunt convins că această regulă europeană provine din ideologie și politicile
economice defectuoase care limitează interesle personale. Părerea generală a politicii neoliberale
există de pe vremea introducerii monedei unice – o părere care a fost ulterior aspru criticată – a
fost că forțele de pe piață ar determina pe cont propriu convergența iar politicile industriale nu
erau nici necesare, nici eficiente.

Rezolvarea problemei

Bineînțeles, există o rezolvare simplă a problemei divergenței: în loc ca politicile industiale să fie
descurajate, zona euro ar trebui să promoveze activ aceste politici, mai ales pentru țările codașe.
Aceste politici active păstrează vie speranța unei convergențe reale .

313
Divergențele de capital

În final, putem vorbi de o divergență a capitalului . În ultimul capitol am analizat modul în care
rata dobânzii este fixată pentru întreaga zonă euro pentru a atinge un echilibru, Germania are
excedent comercial iar statele de la periferie au deficit. Un excedent comercial presupune
acordarea de credite restului statelor lumi, iar un deficit comercial presupune sol icitarea de
împrumuturi. Este aspectul cel mai îngrijorător al divergenței zonei euro: unele state, în special
Germania, au devenit treptat state creditoare, iar unele state au devenit state debitoare. Ceea ce
produce divergența intereselor și perspectivel or economice: un sistem monetar unic va funcționa
cu greu în beneficiul tuturor statelor membre.

Politicile anti -criză sporesc divergențele

Capitolul 3 a ilustrat amploarea divergențelor apărute în Europa. Unele dintre acestea, după cum
am menționat ante rior, reprezintă consecința firească a zonei euro din timpul procesului de
formare. Însă unele sunt consecința politicilor de contracarare a crizei, adoptate de zona euro.
De exemplu, am remarcat tendința persoanelor talentate de a emigra dint -o țară cu un
nivel mare al deficitului local. Măsurile de austeritate au amplificat emigrarea din țările cu
resurse limitate de capital și forță de muncă: măsurile de austeritate, pe care voi insista în
capitolele următoare, determină o adâncire și o prelungire a p eroadelor de criză, iar investitorii
nu vor dori să investească bani într -o țară aflată în recesiune, și, în consecință, fluxul de bani
ajunge în țările unde condițiile economice sunt mai avantajoase. La rândul său, nivelul ridicat al
șomajului produce fen omenul migrației, lăsând povara deficitului/cap de locuitor celor rămași în
țară. Apoi, reducerile de fonduri destinate serviciilor publice, o consecință a măsurilor de
austeritate și a investițiilor reduse ale guvernului – de exemplu, în infrastructură, tehnologie, și
educație – scad atractivitatea țărilor afectate din punct de vedere al posibilității de a te stabili și
de a investi pe teritoriul lor.
Politiciele Troikăi aplicate în Cipru și Grecia au înrăutățit situația pentru că au încurajat
scurgera capitalurilor din sistemele bancare ale celor două țări – sau ale oricărei țări puternic
afectate de criză. Politicile Troikăi au arătat că, indiferent de părerile guvernelor naționale în
legătură cu depozitele garantate, și inclusiv pentru deponenții de r ang inferior, Troika este

314
dispusă cel puțin să apeleze la tăierile masive ( caz în care deponenții vor primi doar o mică parte
din valoarea totală a depozitelor ), în cazul în care nu are o metodă mai eficientă de a salva
băncile de la faliment. Pentru a pune în aplicare proiectele Troikăi, s -a descoperit că Troika este
dispusă să întreprindă acțiuni care vor obliga băncile naționale să se închidă – desigur,
amplificând riscul deținerii de depozite în băncle naționale, și încurajând transferul fluxului de
capital spre băncile puternice din Germania și din alte colțuri ale lumii.
Încercările recente de a redresa ecomomia zonei euro au creat noi surse posibile de
divergență, a căror importanță o vom putea estima după o perioadă îndelungată de timp.
Conform p oliticilor anunțate la începutul anului 2016, BCE poate achiziționa obligațiuni
corporative, iar acestea din urmă aparțin corporațiilor importante din Franța și Germania,
avantajându -le astfel în comparație cu companiile din celelalte state membre.

Modul în care continuarea aplicării “reformelor” poate determina creșterea
instabilității și a divergenței

Este evident că zona euro nu a funcționat conform planului. Deloc surprinzător, acest lucru a
declanșat reforme. Au creat un fond de rezervă de €500 mili arde ( aproximativ $550 miliarde )
pentru statele și băncile aflate în dificultate. Am analizat și propunerea unei uniuni bancare – și
am explicat de ce soluția actuală de compromis ar putea fi mai bună în lipsă de altceva.
Există două reforme complementa re, una care vizează întreaga zonă euro, și una care face
parte dintr -un program recent conceput în sprijinul statelor afectate de criză, care sunt total
ineficiente – deoarece implică o mișcare pe scară largă în direcția greșită.
În primul rând, am obser vat anterior modul în care Germania a analizat greșit motivul
pentru care zona euro nu funcționa conform planului: au considerat că risipa bugetară este
responsabilă pentru această situație, și, în consecință, urmând acest raționament, au impus mai
multe a ngajamente obligatorii asupra deficitelor și datoriilor statelor membre ale zonei euro, cu
sancțiuni aspre aplicate celor care se opuneau. Acest plan a fost numit Pactul Fiscal, care
prevestește o performanță și mai slabă a zonei euro.
Cea de -a doua refor mă a făcut parte dintr -un program nou introdus în vara lui 2015 în
Grecia. Am menționat că Troika a subestimat constant amploarea crizei astfel încât politicile

315
impuse au declanșat și au supraestimat progresele înregistrate de poziția bugetară. De fapt,
măsurile de austeritate impuse au fost modificate de starea de fapt din Grecia.
Partea proastă este că Troika tinde să meargă pe varianta unei politici care își propune să
fie atinse țintele bugetare stabilite: în cazul în care cheltuielile vor fi mai mari sau veniturile
fiscale vor fi mai mici decât s -a stabilit anterior – din cauză că o criză a fost mai puternică decât
ne-am fi așteptat, de exemplu – cheltuielile trebuie reduse în plus iar taxele trebuie să crească
mai mult. Ceea ce va fi un factor automat de destabilizare . Pe măsură ce economia scade,
veniturile fiscale vor fi mai m ici decât cele stabilite anterior, iar Grecia va fi obligaată să crească
nivelul impozitelor și mai mult, ceea ce va exercita o presiune în plus asupra economiei.

Modul în care libera circulație favorizează “reformele” care determină o creștere a
instabil ității și a inegalității

Ne-am concentrat asupra modificărilor aduse stabilității economiei europene, care au fost
declanșate de apariția zonei euro și a politicilor pe care zona euro le -a adoptat pentru a contracara
recesiunea. Însă există alți factori d eterminanți în Europa, care sunt rezultatul unui sistem
economic care ar putea fi mai puțin stabil. Cel mai important, impozitările progresive și
ajutoarele sociale extinse acționează precum un factor automat eficient de stabilizare; pe măsură
ce sistemele fiscale au înregistrat o scădere în mare parte din Europa iar ajutoarele sociale au fost
reduse, ne -am putea aștepta la o creștere a volatilității economice.
Libera circulație a forței de muncă și a capitalului a contribuit la această tendință
nedorită. După cum am menționat anterior, a avut loc și o liberalizare în masă a impozitelor, cu
efecte negative. Statele concurează între ele pentru a atrage companii, capital, și lucrători cu
înaltă calificare, iar diminuarea impozitelor constituie unul dintre mod uri. În contextul unei
mobilități crescute, este foarte dificilă impunerea unor impozite foarte progresive. Persoanele
înstărite amenință că vor părăsi țara și că își se vor stabili ( împreună cu afacerile lor ) altundeva.
Luxemburg și Irlanda sunt cel m ai grav exemplu deoarece au scutit companiile
multinaționale de plata impozitelor –o metodă legitimă de a evita plata impozitelor cuvenite. În
contextul liberei circulații a mărfurilor, companiile își pot stabili sediul într -un loc din Europa cu
impozite s căzute dar să -și vândă produsele oriunde în Uniunea Europeană.

316
Reducerea prosperității sistemului de impozitare și transfer rezultată a determinat o
creștere a inegalităților salariale și de capital dintre majoritatea statelor membre ale zonei euro –
ampl ificând efectele divergenței în țările puternic influențate de structura zonei euro.

Observații finale

Modificările aduse sistemului economic pot fi periculoase, dacă nu știm exact cum funcționează.
Și, din moment ce sistemele economice evoluează constant, este dificil să înțelegem precis
modul lor de funcționare. Membrii fondatori ai monedei euro au schimbat regulile jocului. Au
introdus un curs de schimb fix și calculul centralizat al ratei dobânzii. Au impus reguli noi pentru
deficite și pentru sistemul bancar. Încrederea lor exagerată i -a făcut să considere că înțeleg
modul de funcționare al sistemului economic, și că îi pot aduce modificări substanțiale pentru a
mări gradul de performanță.
Europa a considerat că înțelege funcționarea piețelor, iar acestea erau din ce în ce mai
complexe – după cum o demonstrează „progresele” și „inovațiile” înregistrate de piețele
financiare – și împreună puteau determina un sistem economic mai eficient. O piață extinsă,
eficient regularizată, și o monedă unică pot crea un sistem economic și mai eficient. Nu s -a
întâmplat așa. Am explicat modul în care, chiar dacă intențiile sale au fost bune, Europa a
determinat un sistem economic foarte instabil și divergent – un sistem în care țările înstărite se
îmbogățesc i ar țările mai puțin înstărite devin mai sărace, și în care există un grad mare de
inegalitate în fiecare stat.
Detaliile sunt esențiale. Nu putem spune că libera circulație a capitalului a provocat un
grad mai mare de eficiență. Trebuie să conștientizăm c e se întâmplă când o bancă intră în
insolvență. Cine va suporta consecințele? Nu putem spune că libera circulație a forței de muncă a
determinat o creștere a eficienței. Trebuie să cunoaștemregulile care stau la baza sistemului
fiscal, și cine achită dator iile anterioare ale statului.
Și, mai presus de toate, trebuie să cunoaștem funcționarea politicii monetare și a băncilor
centrale. Băncile centrale eficiente pot produce o creștere a stabilității și economii cu un grad
ridicat de performanță. O bancă cen trală concepută defectuos poate determina o creștere a
nivelului șomajului și o creștere economică scăzută. Următorul capitol analizează greșelile făcute
de zona euro în conceperea instituției centrale celei mai importante, Banca Centrală Europeană.