Jonathan Scheele,

=== ONG ===

INTRODUCERE

„Societatea civilă are un rol important de jucat în rezolvarea problemelor comunităților locale și în reprezentarea intereselor acestora. Cu toate acestea, rezultate pe termen lung se pot obține numai dacă se asigură angajamentul și implicarea autorităților locale[…]”

Jonathan Scheele,

Șeful Delegației Comisiei Europene în România

Într-o societate democratică organizațiile neguvernamentale au rolul generic de a răspunde unora din nevoile comunității ce nu sunt acoperite în totalitate de alte tipuri de instituții, aparținând sectorului public sau mediului de afaceri, și de a oferi posibilitatea unei participări cât mai largi a cetățenilor la viața publică.

Odată cu regimul democratic instaurat după decembrie 1989, are loc și renașterea sectorului neguvernamental în România, ca rezultat al exercițiului drepturilor implicate de acest nou regim, configurându-se coordonatele actuale ale acestui sector.

Este larg acceptat faptul că, pe lângă reprezentarea intereselor unor grupuri în cadrul comunității sau facilitarea integrării sociale și politice a cetățenilor (prin crearea unui cadru de participare civică), un rol major al organizațiilor sectorului nonprofit este reprezentat de intermedierea relației dintre cetățeni și autorități.

Unele definiții ale societății civile plasează acest concept în opoziție cu statul și instituțiile acestuia. Spre exemplu, D. Chagnollaud afirmă că “societatea civilă se opune statului și, prin extensie, tuturor lucrurilor legate de activitățile specializate ale vieții politice.” O astfel de concepție nu corespunde curentelor actuale ce tind să plaseze cele două sfere pe poziții mai degrabă complementare.

În acest fel, se consideră că instituțiile statului și organizațiile din interiorul societății civile au mai mult de câștigat și de oferit societății dacă acționează împreună.

Stabilirea de relații de colaborare între cele două sectoare este o practică frecventă în societățile dezvoltate, parteneriatele de tip public-nonprofit fiind utilizate în diferite domenii ale vieții sociale, în special datorită avantajelor pe care le oferă. În ultimi ani se constată pătrunderea practicilor de acest tip și în cadrul relațiilor dintre sectorul public și cel nonprofit din România. Chiar dacă amploarea acestora pare a fi mai redusă decât în statele occidentale, se remarcă progrese în acest sens. Îmbunătățirea cadrului legislativ referitor la asociații și fundații, includerea unor prevederi legale referitoare la relațiile dintre aceste două sectoare, precum și prezența sporită a acestei teme în discursul public constituie semnale pozitive pentru dezvoltarea și extinderea sferei relațiilor dintre mediul asociatv și cel public.

Lucrarea de față urmărește identificarea unui astfel de parteneriat de tip public-nonprofit la nivelul Municipiului Cluj-Napoca. Alegerea acestei teme se datorează mai multor aspecte. În primul rând este vorba de un domeniu cu relevanță asupra administrației publice. Este vorba și de convingerea personală că acest tip de parteneriat este unul de viitor, fiind capabil să ofere soluții la problemele curente cu care se confruntă atât structurile administrative cât și comunitatea locală, dar și referitor la tendințele recente de creștere și diversificare a nevoilor societății înregistrate în multe state occidentale, care cu siguranță vor afecta și societatea românească în viitorul apropiat. Organizațiile sectorului neguvernamental, împreună cu instituțiile sectorului public se pot ocupa mai bine de aceste probleme, conlucrarea fiind menită să identifice soluții și rezolvări pentru aceste probleme.

Un alt motiv pentru alegerea parteneriatului public-nonprofit drept temă a lucrării de diplomă este datorat actualității acestui subiect și accentului pe care instituțiile de nivel european îl plasează asupra dezvoltării de astfel de parteneriate. În acest sens, Uniunea Europeană încurajează crearea de parteneriate locale, oferind fonduri în special pentru proiecte sau programe derulate de organizațiile neguvernamentale în parteneriat cu instituții de nivel local.

De asemenea, referindu-se la rolul statului în asigurarea bunăstării sociale, autori din literatura de specialitate consideră drept necesară o reconsiderare a politicilor guvernamentale, reprezentată de orientarea către comunitate, susținând ideea parteneriatelor de tip public-nonprofit.

Considerând cele prezentate anterior, lucrarea de față își propune, pe lângă identificarea existenței unui astfel de parteneriat la nivelul Municipiului Cluj-Napoca, oferirea de posibile soluții pentru îmbunătățirea acestuia, având în vedere datele colectate în cadrul cercetării și specificul local al organizațiilor sectoarelor implicate.

1. SOCIETATEA CIVILĂ

1.1 Definiții

În prefața volumului „Condițiile Libertății. Societatea civilă și rivalii ei”, aparținând lui Ernest Gellner, Vintilă Mihăilescu oferă o definiție foarte interesantă conceptului de societate civilă, definiție ce se poate înscrie în rândul celor care se concentrează cu precădere asupra a ceea ce nu reprezintă acest sector. În accepțiunea acestuia, „societatea civilă poate fi considerată partea societății care rămâne după substragerea statului și care se contrapune legitim acestuia”. Autorul volumului amintit oferă o definiție mai complexă, considerând societatea civilă drept „forța fundamentală care a ruinat monopolul deținut de regimurile hierocratice și care a introdus în discursul public, într-o manieră lipsită de violență și realmente civilizată, valorile și principiile dialogului și toleranței”.

Dicționarul de politică Oxford definește societatea civilă ca fiind „ansamblul asociațiilor intermediare care nu sunt nici statul și nici familia (extinsă); drept urmare, societatea civilă include asociații voluntare, firme și alte organe corporative. O societate civilă nu este populația unui stat ca atare și este foarte departe de a fi un simplu amalgam de oameni de pe un anumit teritoriu.

Societatea civilă este seria de relații și de organizații care are tendința de a forma un sistem politic”.

Dicționarul oferă și o exemplificare pentru această definiție, referindu-se la istoria Franței de la 1780 încoace: „statul a fost reformat și redefinit de mai multe ori, dar Franța a rămas o societate civilă continuă și distinctă în toată această perioadă.

Nici Europa, nici Bretania sau Provence, luate separat, în pofida faptului că puteau avea societăți într-un anumit sens, nu au avut o societate civilă în modul în care are Franța”.

Într-un alt dicționar de termeni politici, Domique Chagnollaud afirmă că „în accepția comună, această expresie (societatea civilă) desemnează ansamblul actorilor și raporturilor dintre actorii ce constituie trama vieții sociale (sfera privată) și economice (piața) unei țări. Societatea civilă se opune statului și, prin extensie, tuturor lucrurilor legate de activitățile specializate ale vieții politice. Astfel, numirea în guvern a unui medic, a unui industriaș ori a unui sportiv neaparținând nici unei formațiuni politice reprezintă o deschidere către societatea civilă , accesul la această funcție fiind, de obicei, rezervat profesioniștilor politici”.

Efortul de definire a societății civile a lui Dominique Colas se centrează pe identificarea funcțiilor acesteia. Astfel, „funcțiile societății civile în societatea modernă sunt de a veghea la securitate, de a asigura protecția propietății private și a libertății personale. Privită în mod abstract (în ea însăși), societatea civilă este câmpul de luptă pe care se înfruntă interesele individuale private ale tuturor împotriva tuturor”. Societatea civilă, continuă Colas, „permite existența nu doar a individului care-și urmărește interesul său subiectiv, ci și a unor grupuri disidente față de stat, și a căror disidență este fundamentată juridic”

În volumul intitulat „Rolul organizațiilor neguvernamentale pe plan internațional” și dedicat, după cum se întrevede și din titlu, analizei activității organizațiilor neguvernamentale și rolului acestora pe plan internațional, autorul, Cristian Jura, se oprește și asupra conceptului de societate civilă, oferind propria definiție.

În accepțiunea autorului, „societatea civilă cuprinde aria care se află între indivizi și stat […] și este formată din asociații de toate felurile. În sensul cel mai larg, societatea civilă se extinde de la partidele politice (pe partea publică a acestui teren), până la corporațiile de afaceri (pe partea privată) și include grupuri ce au ca scop influențarea formării și implementării politicii publice, și, totodată, grupuri care nu au nici un fel de legătură cu domeniul public”.

Autorul oferă și un mod „util” de a caracteriza societatea civilă, prin delimitarea sferei acesteia, situând-o „între ceea ce este considerat sectorul public și ceea ce este considerat sectorul privat”. Concluzia autorului este că „societatea civilă cuprinde colectivitatea acelor organisme sociale, care se bucură de autonomie din partea statului (nefiind o parte a acestuia sau o creație a sa) și au unul din cele mai importante obiective, influențând statele prin intermediul acțiunii lor.”

Definițiile oferite mai sus se axează, în general, pe o singură direcție de definire sau pe considerarea unui singur aspect al conceptului de societate civilă, încercând identificarea sferei societății civile, a actorilor din cadrul acesteia, a rolurilor acesteia în societate, a meritelor societății civile sau a ceea ce nu reprezintă societatea civilă. Se pot trage însă concluzii din aceste definiții, care să ofere o imagine completă asupra a ceea ce reprezintă conceptul de societate civilă și asupra conținutului acestuia. Astfel, societatea civilă reprezintă partea societății, cuprinsă între individ și stat, care include asociații de toate felurile (nefiind populația unui stat ca atare și fiind departe de a fi un simplu amalgam de oameni de pe un anumit teritoriu) împreună cu relațiile dintre acestea, și dintre acestea și instituțiile statului, și care are rolurile de a veghea la securitatea societății în ansamblu, de a asigura protecția propietății private și a libertății personale, și de a influența statele prin intermediul acțiunii lor.

Unele definiții plasează societatea civilă în opoziție față de instituțiile statului, însă această viziune asupra societății civile contravine majorității convingerilor actuale care identifică un rol mai degrabă complementar al societății civile în raport cu aceste instituții. Această opoziție este regăsită mai ales în scrierile disidenței din țările Europei Centrale și de Est din perioada comunismului, societatea civilă fiind privită ca o modalitate de înlăturare a regimurilor totalitare, sau ca o evadare de sub restricțiile impuse de aceste regimuri prin crearea unor spații în care regulile impuse de acestea erau suspendate.

1.2 Istoricul conceptului

Conceptul de societate civilă are o istorie îndelungată, fiind apreciată de unii specialiști ca bimilenară.

Ideea de societate civilă este întâlnită pentru prima oară în scrierile lui Aristotel, sub denumirea de „politike koinonia”, termen tradus apoi în limba latină prin „societas civilis”. În literatura de specialitate se consideră că, de fapt, Aristotel a preluat o expresie care era deja utlilizată pentru a desemna „polisul”.

În accepțiunea sa, societatea civilă însemna o comunitate (societate) a cetățenilor care s-au asociat având ca scop „binele”, respectiv viața virtuoasă și fericită.

Trăsătura caracteristică a acestui tip de societate era considerarea oamenilor ca liberi și a cetățenilor ca egali.

Datorită traducerilor în limba latină a scrierilor lui Aristotel și a respectului de care se bucurau acestea, conceptul de societate civilă își asigură existența în plan teoretic, o lungă perioadă de timp nefiind tratat de scrieri de specialitate. De-abia în secolul al-XVI-lea este regăsit în operele lui Francis Bacon sau Jean Bodin.

În prima jumătate a secolului următor, Hobbes reia tema societății civile, în trei dintre lucrările sale. El consideră că „o uniune astfel alcătuită este ceea ce astăzi noi numim corp politic sau societate civilă, iar grecii o numeau polis, adică cetate, ceea ce poate fi definită ca o multitudine de oameni uniți ca o singură persoană de o putere comună, pentru pacea, apărarea și beneficiul lor comune”. Se remarcă identificarea societății civile cu sfera politicului, specifică acestei perioade în literatura de specialitate. Mai târziu, însă, în „Leviathan” și „De Cive”, va renunța la această idee, reușind o separare a noțiunilor de „stat” și „societate civilă”.

Locke oferă de asemenea o definiție penrtu conceptul de societate civilă, fiind de părere că „societatea civilă – care se opune stării naturale – se întemeiază prin consimțământul membrilor săi de a renunța la puterea naturală în favoarea unei sfere publice, învestită cu autoritatea de a lua decizii privitoare la controversele dintre membrii săi”.

Jean-Jacques Rousseau oferă o versiune cel puțin interesantă cu privire la nașterea societății civile și la întemeietorul acesteia, afirmând că „primul om care, împrejmuind un teren, s-a încumetat să spună acesta este al meu și care a găsi oameni destul de proști ca să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al societății civile”. În scrierile sale se oprește și asupra pactului sau contractului social, reprezentativ pentru întreaga sa operă, contract care stă la baza „stării civile”, considerând că prin intermediul acestuia oamenii își coordonează, spre binele lor comun, forțele.

Decenii mai târziu, ideile exprimate de Rousseau au fost preluate de revoluționarii francezi de la 1789 și folosite în elaborarea „Declarației drepturilor omului și cetățeanului” (deși în textul acesteia nu se regăsește termenul de societate civilă). Unul din proiectele acestei declarații a fost alcătuit de Servan, și conține ideea că „orice societate civilă este produsul unei înțelegeri între toți membrii și niciodată cel al forței”, la baza acesteia aflându-se un „contract social”, încheiat în avantajul fiecăruia. Marat, autor al unui alt proiect al „Declarației drepturilor omului și cetățeanului”, consideră că „membrii asociației politice, întemeiată printr-un pact social, luați individual se numesc cetățeni, iar luați în mod colectiv se numesc societate civilă, popor sau națiune”.

În spațiul britanic, Adam Ferguson exprimă un punct de vedere conservator referitor la conceptul de societate civilă. Contemporan cu Rousseau, autorul scoțian este de părere că aceasta reprezintă „o normă politic-morală, apropiată în bună măsură de modelul polisului grecesc”. Nu se remarcă eforturi de redefinire a societății civile, de identificare a unor noi sensuri ale acestui concept sau a unor noi roluri ce revin acesteia, ci mai degrabă o conservare a imaginii create de Aristotel societății civile.

Tot în spațiul britanic, cu prilejul lucrării „Reflections on the Revolution in France”, Edmund Burke lansează critici la adresa Revoluției franceze, invocând drept argument împotriva unor astfel de evenimente necesitatea unei continuități a societății civile.

Burke consideră că aceasta (societatea civilă) „este rezultatul unui contract pe termen foarte lung ce implică generațiile prezente, dar și pe cele trecute și chiar viitoare, și tocmai de aceea trebuie ferită de orice acțiune violentă. […] Societatea civilă este făcută în avantajul omului și fiecare om are dreptul la toate avantajele pentru care este făcută”.

Spațiul de cultură german a cunoscut de asemenea dezbateri cu privire la societatea civilă, mai ales după Revoluția franceză. Immanuel Kant, spre exemplu, identifică o premisă, considerată de acesta chiar principală, pentru existența societății civile, și anume „existența unui drept public care să garanteze prin legi publice ceea ce este al meu și al tău”.

Hegel tratează de asemenea subiectul societății civile, însă spre deosebire de autorii dinaintea sa, conform cărora statul putea fi desemnat fără probleme ca societate civilă, reușește să facă distincția dintre sfera „politică” a statului și domeniul, devenit acum „civil”, al societății; prin această distincție, adjectivul „civil”capătă un nou înțeles, predominant „social”, încetând să mai fie doar un echivalent pentru „politic”. Făcînd referire la principiile de bază ale societății civile, Hegel remarcă faptul ca „persoana concretă, care își este scop sieși ca particulară, ca fiind un întreg de nevoi și un amestec de necesitate naturală și de voință arbitrară, este unul din principiile societății civile, – persoana particulară însă stă esențial în relație cu o altă particularitate, astfel încât fiecare își afirmă valabilitatea și se satisface numai prin cealaltă, și totodată numai ca mijlocită prin forma universalității, celălalt principiu”. Completarea la acest paragraf subliniază caracterul particular al intereselor ce stau la baza interrelației dintre indivizi, interrelație ce constituie tocmai substanța societății civile: „în societatea civilă fiecare își este sieși scop, tot restul nu este pentru el nimic”. Astfel, societatea civilă nu este rodul activității unor cetățeni, ci realizarea indivizilor ce-și urmăresc propriul interes, dar care nu pot acționa în mod autonom, ci doar corelat.

Raportându-se, în mare măsură, la lucrările lui Hegel, Karl Marx subliniază caracterul individualist și egoist al scoietății civile.

Acesta afirmă că „starea privată este starea societății civile care se opune statului. Starea societății civile nu este o stare politică […]. Actuala stare a societății își manifestă deosebirea față de starea precedentă a societății civile fie și numai prin faptul că ea nu mai reprezintă o legătură comună, o comunitate a indivizilor”.

După atenția acordată de Marx, conceptul de societate civilă cunoaște o perioadă de eclipsare, până în ultimul sfert al secolului trecut, cînd încep să se contureze actualele concepții legate de societatea civilă. Până în acel moment, se pot observa câteva caracteristici ale conceptului de societate civilă, cum ar fi longevitatea acestuia (fiind regăsit și în operele lui Aristotel), multitudinea de sensuri și lipsa de univocitate a conceptului, datorate numărului mare de autori ce s-au oprit asupra sa. De asemenea, se pot reține și o serie de trăsături ale societății civile, așa cum se regăsesc ele în definițiile acestor autori.

Astfel, o societate civilă este alcătuită din indivizi, liberi și independenți, care acționeză potrivit propriei voințe și în condiții de egalitate, aceste trăsături constituind nucleul de la care s-a dezvoltat conceptul actual de societate civilă.

Resuscitarea interesului actual pentru conceptul de societate civilă este corelat de Nadia Badrus cu două fenomene sociale importante. Primul dintre acestea este reprezentat de apariția, cu începere din anii ’60, în SUA și Europa Occidentală, a unor mișcări sociale – mai ales studențești, dar și feministe și, în SUA, ale populației de culoare – având ca numitor comun raportarea polemică la putere. Al doilea fenomen face referire la disidența din unele țări est-europene, considerată de autoare puternică și consolidată din punct de vedere teoretic, ce milita pentru (re-)crearea unei societăți civile, înțeleasă ca un spațiu în care regulile impuse de regimurile totalitare din aceste state erau suspendate, neurmărind în mod special înlăturarea acestor regimuri. Nadia Badrus face și o trecere în revistă a câtorva dintre autorii marcanți ai disidenței, reținându-i pe Jan Potocka și Vaclav Havel în Cehoslovacia, Kolakowski și Adam Michnik în Polonia, Győrgy Konrad și Janos Kis în Ungaria, Wolf Bierman și Christa Wolf în RDG, Soljenițîn și Saharov în URSS și Doina Cornea și Mircea Dinescu în România.

Nadia Badrus oferă și o altă părere referitoare la cauzele revitalizării conceptului de societate civilă, aparținând sociologului Daniel Bertaux. Acesta remarcă faptul că ultimii treizeci de ani ai secolului trecut au fost marcați, în țările occidentale „de o criză constând în evidențierea limitelor sistemelor politice occidentale în calitatea lor de canale de exprimare a aspirațiilor cetățenilor”, punând relansarea conceptului de societate civilă pe seama acestui aspect și nu pe seama entuziasmului manifestat în statele occidentale pentru mișcarea „Solidaritatea”.

O primă încercare de redefinire a societății civile îi aparține lui G. M. Tamás. Având în vedere faptul ca Tamás era parte a disidenței din Ungaria, societatea civilă, în viziunea acestuia, este plasată în opoziție cu statul (chiar împotriva acestuia, având un pronunțat caracter „antipolitic”), spre deosebire de noțiunea liberală din occident asupra societății civile, în care aceasta este complementară statului.

Jürgen Habermas consideră societatea civilă ca fiind „o contrapondere a statului, constituită prin manifestarea publică a unor interese care anterior rămâneau în spațiul intim al gospodăriei; aceste interese sunt exprimate și susținute în primul rând prin sfera publică, cea căreia îi revine rolul de mediere între societatea civilă și stat”. Surprinde această opinie, mai degrabă similară cu cele exprimate de disidența din țările central și est-europene, venită din spațiul occidental dominat de viziunea liberală asupra societății civile, unde, așa cum am menționat anterior, aceasta este complementară statului.

Pe parcursul anilor ’80 și ’90, când încep să prindă contur înțelesurile contemporane ale societății civile, se remarcă o serie de lucrări și autori. Unul dintre acești autori este Jean Cohen. Într-unul din articolele sale, abordând societatea civilă, el scrie următoarele: „Înțeleg societatea civilă ca o sferă a interacțiunilor sociale distinctă de economie și stat, compusă, înainte de toate din asociații (inclusiv familia) și forme ale comunicării publice.

Societatea civilă modernă este creată și reprodusă prin forme de acțiune colectivă, și este instituționalizată prin legi, mai ales drepturi subiective (ale individului) care stabilizează diferențierile sociale.” Cohen nu face însă nici o referire la rolurile societății civile sau importanța acesteia în societate, limitându-se doar la oferirea unei concepții proprii asupra acestei noțiuni.

De acest aspect se ocupă, parțial, Ralf Dahrendorf, apreciind că societății civile îi revine importantul rol „de a umple vacuum-ul care se creează între organele de stat și unitățile elementare, cu structuri care dau sens conviețuirii umane”. Dahrendorf identifică și trei trăsături importante ale societății civile, și anume: varietatea elementelor sale, autonomia numeroaselor organizații și instituții care o alcătuiesc (în sensul independenței lor de un centru de putere) și comportamentul civic și civilizat.

Ernest Gellner încearcă o clarificare a condițiilor ce fac posibilă existența unei societăți civile, dar și a factorilor care îi amenință această existență. Referindu-se la societatea civilă, Gellner scrie că „este vorba de o societate în care sistemul politic și cel economic sunt distincte, unde politicul este instrumental, dar poate împiedica și împiedică extremele interesului individual, iar statul, la rândul lui, este controlat de instituții cu o bază economică”.

Contribuția lui Edward Shils la eforturile de definire a conceptului de societate civilă se materializează în identificarea caracteristicilor importante ale societății civile. Din punctul său de vedere, acestea sunt: „libertatea de exprimare a opiniilor, toleranță religioasă, egalitate în fața legii, pluralismul partidelor, votul universal, libertatea presei, parlament cu dezbateri publice drept organ reprezentativ și un aparat funcționăresc nepartinic”. Același autor consideră că „spiritul civic reprezintă modul de gândire și acțiune caracteristic (societății civile); indivizii nu se mai raportează la propriile interese, ci și la bunăstarea întregii societăți; forța societății civile depinde de conștiința colectivă a indivizilor.”

Michael Walzer, un alt autor al concepțiilor contemporane, susține că „societatea civilă își are originea în lupta pentru libertate religioasă”, fiind printre puținii autori care au încercat identificarea cu adevărat a cauzelor apariției societății civile.

Totodată, el afirmă că „subiectul societății civile este de mare interes” în acest moment. Walzer justifică această afirmație prin faptul că „orice democrație necesită o societate civilă puternică și activă”.

De asemenea, mai adaugă: „cu cât o societate civilă este mai puternică, cu atât mai mult statul poate să-și îndeplinească angajamentele, dublând doar activitățile directe ale cetățenilor săi în cadrul asociațiilor voluntare”. Continuând, acesta afirmă că „nici un stat nu poate supraviețui pentru mult timp dacă este separat în totalitate de societatea civilă”. Referindu-se și la legătura dintre democrație și societatea civilă, acesta scrie că „numai un stat democratic poate crea o societate civilă democrată; numai o societate civilă democrată poate susține/sprijini un stat democratic”.

Examinând această legătură dintre democrație și societatea civilă, John Keane este, de asemenea, de părere că aceasta din urmă este „o condiție a democrației: unde nu există societate civilă, nu există posibilitatea ca cetățenii să-și aleagă identitățile, drepturile și obligațiile, într-un cadru politico-juridic […]”.

Datorită uzitării din ce în ce mai frecvente a termenului de societate civilă, a interpretării acestuia din diferite perspective și a atribuirii de diferite roluri, caracteristici etc în funcție de numeroșii autori care s-au oprit asupra sa, se ajunge, pe la finele anilor ’80 la „un fel de generalizare fără conținut”, după cum apreciază Domique Colas, care identifică și eventuale cauze ale acestei pierderi de substanță a conceptului, și anume incertitudinile termenului și mai ales inconsecvențele și neclaritățile în definirea sa.

De asemenea, René Gallissot consideră că „a devenit o formulă automatică, ceea ce nu înseamnă că neaparat și inutilă”, încercând totuși să mențină interesul pentru acest concept.

Pierderea din conținut a atras noțiunii de societate civilă și critici. Krishan Kumar este de părere că „a redescoperi societatea civilă, a recupera un concept arhaic, poate fi un exercițiu interesant în istoria intelectuală, dar el eludează realele provocări politice de la sfârșitul secolului XX”. În replică la aprecierile lui Kumar, Christopher G. A. Bryant consideră justificată folosirea termenului de societate civilă; mai mult, acesta oferă și o definiție proprie societății civile, o definiție sintetică, încercând să demonstreze interesul constant pentru acest concept. În opinia sa, aceasta „se referă la un spațiu sau arenă între gospodărie și stat, altul decât piața, care oferă posibilități pentru acțiuni concertate și auto-organizare socială”.

În aceeași tendință de constatare a folosirii în exces a conceptului de societate civilă, dar într-un sens pozitiv, se înscrie și John Keane. Acesta remarcă faptul că „limbajul societății civile este folosit acum mai mult decât oricând în istoria timpurilor moderne, mai mult chiar decât în secolul […] maturizării sale (1750–1850)”.

Asemenea lui Dominique Colas, Reinhard Bendix constată diferențele dintre sensurile acordate societății civile, axându-se pe cele dintre Europa de Est, acolo unde a fost folosită ca „slogan” împotriva regimurilor totalitare, și Occident, unde domina ideea complementarității dintre sectorul de stat și cel al societății civile.

Bendix remarcă și un paradox, și anume faptul că în Europa de Est societatea pieței libere era oferită drept exemplu de societate civilă, iar în America, „Stânga, deși privea societatea civilă într-o lumină pozitivă, îi acorda un înțeles aproape opus, folosind acest concept pentru a protesta […] împotriva economiei de piață și inegalității parlamentarismului și a drepturilor formale”.

Conceptul de societate civilă a fost analizat și în legătură cu fenomenul globalizării.

Din această perspectivă, Ralf Dahrendorf consideră că, prin însăși natura sa, societatea civilă se constituie într-o contrapondere a acestui fenomen. „Societatea civilă are de-a face mai ales cu descentralizarea, cu nivelul local. În timp ce globalizarea duce la armonizarea mijloacelor de acțiune, la o limbă unitară în toate sensurile cuvântului, societatea civilă întruchipează diversitatea și diferența.” Spre deosebire de acesta, John Keane remarcă faptul că „limbajul societății civile trece, în momentul de față, printr-o 'globalizare’ pe verticală și orizontală. Indivizi, grupuri, organizații din toate colțurile globului vorbesc acum limbajul său. Unii vorbesc chiar de apariția unei ’societăți civile globale’ ”. Keane este de părere că „extinderea la nivel mondial a conceptului are efecte practice pozitive și negative”, dar insistă doar pe cele pozitive.

Acestea sunt: „expansiunea mondială a limbajului societății civile; efectele legate de dezvoltarea dramatică, mai ales în a doua jumătate a secolului trecut, a organizațiilor civice neguvernamentale care funcționează la nivel internațional (la 1900 erau 100 de astfel de organizații; azi – mai mult de 10.000, și numărul lor continuă să crească)”.

Conceptul de societate civilă, așa cum reiese din definițiile de mai sus, se caracterizează printr-o multitudine de sensuri, diferențele dintre acestea reflectând, în bună măsură, realitățile sociale diferite care caracterizau țările, dar și perioadele de timp în care au trăit autorii lor. Tocmai aceste diferențe au păstrat interesul pentru această noțiune, asigurându-i longevitatea. Un aspect interesant al evoluției conceptului de societate civilă îl constituie raportarea acestuia la sfera politică. La început, Aristotel asimila societatea civilă domeniului politic, termenul fiind chiar sinonim cu societatea „politică”, cu statul.

Această apreciere este moștenită și mai târziu, grație traducerilor în limba latina a scrierilor lui Aristotel și a aprecierii de care se bucurau acestea, fiind întâlnită și la Francis Bacon, Hobbes, Locke, Rousseau sau Kant. Hegel este cel care reușește să facă o distincție clară între domeniul „politic” și cel „civil” al societății, termenul „civil” încetând să mai fie doar un echivalent pentru „politic”, căpătând conotații predominant sociale.

Astfel se realiza o separare a societății civile de stat, care mai târziu avea să fie dusă chiar la limita extremă de către disidența din țările comuniste care considerau ideea de societate civilă ca fiind total opusă statului, urmărind chiar ca, prin intermediul acesteia, să înlăture regimurile totalitare. Michael Walzer, analizând încercările de înlăturare a regimurilor totalitare din Europa Centrală și de Est, afirmă că „în practică, societatea civilă a fost locul în care s-a dus această luptă; în teorie, țelul ei”.

Datorită acestei inconstanțe în definire, termenul a căpătat o nedorită polisemie, ajungându-se chiar ca Max Weber să renunțe să folosească acest concept, „devenit prea ambiguu”. Totuși, conceptul este folosit în prezent la fel de mult, poate chiar mai mult, așa cum considră Keane, decât în epoca maturizării sale. Atitudinea lui Weber este, probabil, una singulară, și se datorează și unui alt aspect sesizat de Nadia Badrus, și anume faptul că Hegel și, mai ales, Marx folosesc nediferențiat unul și același termen („bürgerliche Gesellschaft”) pentru a desemna atât societatea civilă cât și societatea burgheză.

Această folosire intensă, sau „globalizare” a limbajului societății civile (în opinia lui Keane), dar și eliberarea de sub regimul totalitar, au făcut ca, la începutul anilor ’90, politologii și sociologii români să se alăture acestei dezbateri, privitoare la societatea civilă. Înainte de acest moment, singurele contribuții românești la definirea conceptului îi aparțin lui Mihai Botez, care, în lucrările sale din SUA, face referiri și la societatea civilă. Acesta este de părere că „intelectualii ar trebui să aparțină, din punct de vedere sociologic de societatea civilă”.

În scrierile de după 1990, se remarcă, adeseori, o supraevaluare a rolului salvator al societății civile, unii autori referindu-se chiar la un raport antagonic între aceasta și stat, și în care rolul negativ revenea statului.

Este cazul unor articole ce îi au drept autori pe George Voicu sau Stelian Tănase.

Totuși, având în vedere perioada de timp în care acestea au apărut, se poate spune că efectele eliberării de sub regimul comunist se fac simțite din plin, fiind justificat acest antagonism, nespecific unor societăți democratice.

Călin Anastasiu exprimă un punct de vedere oarecum diferit de cel al autorilor mai sus menționați, considerând că rolul societății civile depinde de percepția acesteia asupra regimului politic: „în regimurile comuniste societatea civilă trebuie considerată în același fel ca în cele absolutiste: ca o forță antagonică, capabilă de a remodela relațiile de putere. În democrație ea este parte integrantă a sistemului de guvernare.”

În afară de aceștia, alți autori români au tratat, fie și episodic, subiectul societății civile în diferite articole sau cărți de specialitate, printre care Doina Cornea, Dan Oprescu, Ovidiu Trăsnea, Ilie Bădescu etc.

Concluzionând, este posibilă schițarea unei definiții „complete” a societății civile (în măsura în care acest lucru este posibil; având în vedere, însă, multiplele sensuri ale conceptului, evoluția constantă a acestora și contextele sociale diferite în care activează, este

greu de crezut că se poate găsi o definiție completă și universală a societății civile și că aceasta poate rezista mult timp fără a suferi modificări), împrumutând diferite elemente de la autorii prezentați anterior, astfel încât aceasta să cuprindă multiplele roluri și caracteristici ale unei societăți civile. Astfel, societatea civilă are un rol predominant de complementaritate în relația cu statul, constituindu-se, în același timp, într-o contrapondere a acestuia în încercarea de a preveni sau limita efectele negative ce pot rezulta din exercitarea puterii, și care este alcătuită din felurite asociații independente față de vreun centru de putere și voluntar înființate de cetățeni liberi și egali, care convin asupra folosirii în mod exclusiv a unei conduite civilizate și care înțeleg să se raporteze la interesele întregii societăți, mai degrabă decât la cele personale. De asemenea, societatea civilă se constituie într-o adevărată lume a diversității și diferenței, având, totodată, puterea de a se auto-crea, în temeiul liberei inițiative.

2. ORGANIZAȚII NEGUVERNAMENTALE

2.1 Introducere. Definiții. Rolul în societate

Sectorul nonprofit este un sector în plină expansiune, adesea considerat a avea „implicații profunde în domeniul organizării sociale și în proiectarea și funcționarea unor noi strategii de guvernare”. Multiplicarea organizațiilor este o caracteristică dominantă a vieții sociale contemporane, organizațiile apărând în cele mai diverse domenii ale acesteia, încercând să acopere un spectru cât mai larg. Această remarcă este valabilă și pentru societatea românească, sectorul nonprofit cunoscând o dezvoltare, apreciată de N. Badrus ca fiind spectaculoasă, datorată acestei nevoi de asociere, dar și unor alte aspecte ce țin mai mult de specularea unor deficiențe ale cadrului legal ce reglementează acest sector, care vor fi tratate într-un alt subcapitol.

În viziunea Mihaelei Vlăsceanu, „organizațiile nonprofit sau voluntare sau neguvernamentale răspund nevoilor individuale de asociere în condiții de autoconducere sau de autonomie față de autoritățile publice, contribuie la cristalizarea și afirmarea societății

civile, oferă comunităților teritoriale sau profesionale posibilități de realizare a unor scopuri proprii și multiplică șansele de distribuire eficientă și flexibilă a unor servicii centrate pe binele public”. Raportând această definiție la capitolul precedent, o primă concluzie este aceea că organizațiile voluntare sau nonprofit sau neguvernamentale sunt o formă de exprimare concretă a societății civile, prin intermediul acestora îndeplinindu-și menirea și punându-și în practică rolurile în societate.

Situat între sectorul privat și cel public, sectorul nonprofit cuprinde organizații ce au următoarele caracteristici:

sunt private în formă și publice prin finalități, oferind consumului comunităților „bunuri colective” sau produse cu utilitate publică (servicii de sănătate, educație, culturale, protective etc);

sunt dependente de tendințele conturate pe piața distribuției sau redistribuției veniturilor, pot genera profit, dar se supun restricției fundamentale a nondistributivității profitului către cei care le dețin în proprietate sau le conduc;

sunt independente de instituțiile și aparatul guvernamental, dispunând de mecansime de conducere autonomă, similare cu cele ale organizațiilor pentru profit;

presupun participarea membrilor și sub formă de voluntariat, într-o proporție variabilă, dar oricum inevitabilă.

Concret, sectorul nonprofit include organizații neguvernamentale, caritabile, voluntare, asociative sau informale, ce pot lua o formă variată: cluburi (sportive, culturale, sociale, de presă, recreaționale etc), societăți (literare, istorice, artistice, umaniste), muzee, grădini zoologice și botanice, studiouri de radio sau televiziune, școli, universități, unități de cercetare, spitale și alte centre de asistență sanitară, unități ofertante de servicii de protecție și asistență socială, centre de dezvoltare comunitară (economică, socială, culturală), asociații (filantropice, politice, profesionale, etnice, de afaceri etc), fundații etc. Zonele de activitate ale acestora se pot extinde de la o „vecinătate sau comunitatea locală la cea națională sau internațională, luând forme corporatiste sau asociative, transparente sau secrete”. Indiferent că sunt considerate piloni ai (re-)construcției societății civile, cum este cazul României sau a altor țări eliberate de sub regimuri totalitare, ori componente ale economiei, mai ales în economiile dezvoltate, organizațiile sectorului neguvernamental continuă să răspundă nevoilor de asociativitate liberă ale comunității sau persoanelor individuale.

Mărimea sau dimensiunile sectorului nonprofit cât și importanța acestuia variază de la o țară la alta, în funcție de contextul economic, politic, religios, cultural etc specific fiecărei societăți.

Asemenea cazului societății civile, noțiunea de sector nonprofit se confruntă cu o ambiguitate și lipsă de claritate în definire. M. Vlăsceanu pune acest aspect pe seama mai multor factori:

este un domeniu de studiu recent;

termenul „nonprofit” nu semnifică lipsa profitului ci constrângerea sau interdicția legală de distribuire a eventualelor câștiguri sau profituri persoanelor care exercită control asupra organizației, acestea având obligația legală de a le folosi fie în scopul distribuirii acestora persoanelor ce nu dețin control asupra organizației, fie în cel al finanțării altor servicii;

tentația de a identifica acest sector cu ceea ce în mod tradițional era reprezentat de organizațiile caritabile, filantropice sau voluntare; în condițiile actuale, caracteristici de genul filantropiei sau voluntariatului nu mai pot constitui indicatori definitorii pentru sectorul nonprofit, din moment ce o serie de organizații care inițial erau apreciate ca „voluntare” (exemplu: Crucea Roșie) folosesc într-o proporție considerabilă forță de muncă specializată și retribuită.

Esențiale pentru organizațiile sectorului nonprofit sunt caracterul nonguvernamental, oferta unor servicii publice sau personale diversificate, respectarea riguroasă a restricției nondistributivității profitului între proprii membri sau conducători, autoconducerea și implicarea parțială a voluntariatului persoanelor angajate sau asociate.

Funcțiile sau rolurile organizațiilor voluntare, așa cum au fost delimitate de D. H. Smith, pot fi considerate următoarele:

oferă societății o mare varietate de inovații sociale, testate parțial, din cadrul cărora guvernul, organizații de afaceri și alte instituții pot selecta și instituționaliza acele inovații ce par cele mai promițătoare; concluzionând, un prim rol ar fi acela de a oferi soluții alternative în rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea;

oferă un forum pentru contrabalansarea definițiilor existente despre realitate și moralitate – ideologii, perspective și considerații despre lume – având de cele mai multe ori rolul de chestionare a supozițiilor dominante cu privire la ce există, ce este bun și ce ar trebui făcut în societate;

asigură elementul recreațional sau relaxant al oamenilor și societății ca întreg;

organizațiile nonprofit au un impact major asupra nivelului integrării sociale de la nivelul societății;

sunt active cu privire la menținerea numeroaselor idei vechi;

sunt caracterizate prin întruchiparea și reprezentarea în societate a sensului misterului, uimirii și sacrului;

au capacitatea de a elibera individul și a permite, în deplină măsură, exprimarea capacităților personale și a potențialurilor, în cadrul unui mediu social altminteri constrângător;

constituie o sursă a „feedback-ului negativ” pentru societate ca întreg;

oferă sprijin mai ales sistemului economic al societății și în special într-o societate modernă;

constituie o importantă resursă latentă pentru toate tipurile de realizare a scopurilor ce au în vedere interesele societății ca întreg.

Deși multe dintre funcțiile enumerate mai sus sunt vag formulate, sau insuficient explicate, pe baza acestora se pot identifica rolurile concrete în cadrul societății ale organizațiilor neguvernamentale.

Referindu-se la funcțiile sectorului nonprofit, M. Vlăsceanu constată că organizațiile acestui sector „se constituie într-o avangardă, îndeplinind rolul de inovare, inițiere și experimentare a unor noi programe și idei, din care unele ar putea fi eventual preluate de instituțiile guvernamentale”, organizațiile neguvernamentale având avantajul de a dispune de o libertate de mișcare mai mare, spre deosebire de instituțiile statului care nu-și pot permite să adopte o abordare experimentală, ci mai degrabă una bazată pe certitudini. Un alt rol al organizațiilor neguvernamentale, identificat de aceeași autoare, este reprezentat de faptul că acestea dispun de „capacitatea de a veni în întâmpinarera nevoilor de sociabilitate ale oamenilor, alături de familie sau colegii de la locul de muncă”.

2.2 Scurt istoric

„Sectorul independent”, cum mai este denumit în literatura de specialitate, nu reprezintă o noutate absolută în sistemul de organizare a vieții sociale. Existența acestui sector este cunoscută de cel puțin patru secole, sub forma activităților desfășurate de biserică, instituțiile filantropice sau de caritate, asociațiilor de ajutor reciproc, școlilor private etc.

În România, dezvoltarea instituțiilor filantropice și a discursului în legătură cu munca de caritate își au originea în Evul Mediu târziu, datorându-se, în opinia Mariei Bucur, dezvoltării Bisericii Ortodoxe creștine din teritoriile locuite de populațiile vorbitoare de limbă română (Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banat și Dobrogea).

Perioada Medievală

Este caracterizată prin diferențe mari între orașe și sate concretizate într-un acces redus al persoanelor din mediul rural la orice formă de ajutoare sau servicii sociale (în măsura în care aceastea existau). Un rol major în formarea noțiunilor de comunitate, nevoie socială, responsabilitate și caritate l-a deținut teologia ortodoxă, biserica fiind responsabilă pentru majoritatea formelor de acte de caritate din această perioadă.

Perioada modernă timpurie

Primele forme concrete ale filantropiei din România sunt considerate a fi reprezentate de donațiile de bani și bunuri de către unii voievozi și boieri din Moldova și Țara Românească precum și de ridicarea unor lăcașuri sfinte dedicate familiilor lor, în cadrul participării la viața bisericească, în acest fel căutând să obțină recunoaștere și autoritate, având în vedere și influența de care se bucura biserica ortodoxă, fiind cel mai mare proprietar de pământuri atât în Moldova cât și în Țara Românească. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, gestul acestor domnitori sau voievozi nu urmărea atât sprijinirea bisericii cât „deschiderea unor căi către viața de apoi”. Totuși, practica donării de fonduri importante în beneficiul unei instituții cu mare autoritate în formarea identității și a valorilor colective a contribuit (într-o oarecare măsură) la dezvoltarea filantropiei.

Ținând cont de faptul că aceste acțiuni au avut impact asupra bunăstării unui număr însemnat de oameni, ele au pus bazele dezvoltării ulterioare a carității.

Primele instituții care pot fi asociate în mod direct cu promovarea de misiuni caritabile datează din 1542, când primul „spital” a fost creat de Vladislav al treilea, voievod al Țării Românești, la Curtea de Argeș. Acesta era compus din bolniță și xenodochiu. Cele două construcții au fost proiectate pentru scopuri diferite: bolnița era destinată în mod exclusiv călugărilor care trăiau în mănăstiri, prea bătrâni sau prea bolnavi pentru a-și purta singuri de grijă. Deși presupunea exercitarea unei funcții de binefacere, acest spațiu nu era deschis populației laice, din acest motiv neavând o influență semnificativă asupra practicilor de binefacere în afara zidurilor mănăstirii. Xenodochiul a avut, totuși o funcție filantropică ce a inclus oferirea de adăpost sau îngrijire trecătorilor bolnavi sau a celor care doar aveau nevoie de odihnă. Deși nu exista o definiție clară a ceea ce implica „adăpostirea” (pe lângă hrană și un loc de dormit), chiar și aceste acțiuni limitate arată o lărgire a semnificațiilor noțiunii de caritate, îndreptată nu numai înspre cler dar și înspre populația creștină în general. Astfel de instituții au pus bazele dezvoltării spitalelor și în alte regiuni.

Primul spital public veritabil s-a înființat în teritoriile Principatelor Române de-abia în secolul al optsprezecelea. Această realizare a avut loc în contextul deja consacratelor donații ale principilor către mănăstiri și biserici. Spitalul a fost construit de familia Cantacuzino pe lângă mănăstirea Colțea. Clădirea a avut o funcție de azil pentru săraci și bolnavi. Construirea acestui spital constituie un punct de referință în istoria practicilor filantropice din teritoriile ortodoxe, biserica și elita laică încurajând ulterior acțiunile caritabile, îndreptate mai ales către sprijinirea săracilor și a persoanelor marginalizate social (văduve, invalizi, orfani), în principal ca formă de manifestare a credinței.

Activitățile desfășurate în cadrul acestui spital (ce avea o conducere exclusiv laică) și a altora asemănătoare au presupus deopotrivă acordarea de asistență medicală cât și socială.

O parte a spitalului era rezervată îngrijirii bolnavilor săraci (separați după sex – 12 locuri pentru bărbați și 12 pentru femei). Aceste grupuri erau îngrijite fiecare într-o singură cameră. Deși s-au păstrat puține informații despre activitatea acestui spital, un amănunt interesant este faptul că nobilii sărăciți și bolnavi aveau posibilitatea de a fi internați în rezerve individuale.

De asemenea, pe lângă acordarea de asistență medicală, se pare că spitalul avea și rolul protejării populației sănătoase prin relativa izolare a celor bolnavi. Deși reprezintă un debut important și un punct de referință pentru activitățile filantropice, spitalul Colțea evidențiază și limitele cu privire la dezvoltarea asistenței sociale în teritoriile românești.

Un aspect demn de remarcat pentru acest interval istoric este și introducerea în Transilvania, de către Maria Thereza, a taxelor pentru lux în folosul asistenței sociale, politică ce a reprezentat un model pentru autoritățile laice din Moldova și Țara Românească care au reușit acumularea de fonduri în acest mod. Unele din aceste fonduri au fost repartizate orfelinatelor, azilelor pentru săraci și domeniului sănătății publice. Destul de limitate la început, fondurile de acest tip nu au putut sprijini decât câteva instituții, multe din organizațiile de asistență socială rămânând dependente de fonduri private provenind de la principi sau nobili cu înalte ranguri oficiale.

Perioada modernă

După cum s-a văzut, puține tradiții referitoare la practicile nonprofit s-au dezvoltat înainte de crearea statului modern și de adoptarea primei Constituții (1866), fapt dovedit și de interesul public restrâns față de acțiunile filantropice și de protecție socială inițiate de alți agenți decât cei guvernamentali.

Diferențele clare existente între conceptul privind protecția socială și instituțiile de acest tip din Europa de Vest și Centrală și Principatele Române pot fi explicate și prin atitudinea pasivă de care a dat dovadă clerul ortodox față de practicile filantropice. De asemenea, lipsa unui strat social de mijloc cu trăsături morale și intelectuale și cu o situație economică asemănătoare clasei de mijloc din Vestul Europei a jucat un rol în limitarea filantropiei și a acțiunilor caritabile din Principatele Române.

Burghezia, care s-a dezvoltat la o scară mai redusă decât în Europa apuseană, a dovedit a avea alte aspirații politice și economice precum și alte idei referitoare la propriul statul social (în comparație cu Vestul Europei), deținând un rol minor în promovarea și încurajarea acțiunilor de acest tip.

Deși manifestată mai târziu în România (secolul al nouăsprezecelea), ascensiunea femeilor din elita antreprenorială, puternic motivate în găsirea unui spațiu în cadrul sferei publice pentru „proiectarea rolurilor tradiționale de gospodine, de santinele morale ale casei” ale femeilor, a dus la înființarea multor organizații filantropice de tipul caselor de orfani sau școlilor de comerț pentru fete sărace, contribuind în acest fel la îndreptarea atenției întreprinzătorilor dar și a autorităților către sistemul serviciilor sociale.

Un rol în acest sens, deși apreciat ca limitat, este acordat de M. Bucur și lucrărilor primilor socialiști utopici, care ar fi influențat atitudinea față de sectorul organizațiilor filantropice.

Deși se remarcă o creștere a numărului de organizații cu scop caritabil, dimensiunea sectorului nonprofit este încă redusă în teritoriile românești. Factorii importanți care au contribuit la înflorirea acestui sector în Vest, precum urbanizarea, industrializarea, mutațiile în plan social, dezvoltarea sferei private și creșterea rolului femeii în acest spațiu, reînnoirile religioase (promotoare ale acțiunilor sociale), au apărut târziu sau au lipsit în totalitate din peisajul românesc, reflectându-se și asupra dimensiunilor acestui sector. Dacă luăm în considerare și următoarele aspecte (de ordin legislativ sau care țin de implicarea cetățenilor români de etnie română în cadrul acestui tip de organizații), se poate constata că efectele asupra populației ale sectorului care include aceste tipuri de organizații era și mai redus. Este vorba în principal de opțiunea predominantă a populației pentru serviciile oferite de stat și gradul redus de implicare în cadrul instituțiilor filantropice care ofereau servicii de asistență socială în paralel cu cele de stat. Astfel, rezolvarea problemelor de ordin social prin intermediul filantropiei nu a avut o amploare deosebită.

De asemenea, legislația referitoare la statutul străinilor care s-a aplicat în teritoriile românești, și care conferea puține drepturi acestora, a dus la întărirea sentimentului de separare și izolare din cadrul acestor grupuri sociale, rezultatul fiind investirea de fonduri pentru susținerea protecției sociale sau a nevoilor de educație și religioase numai pentru comunitățile de care aparțineau. Spre exemplu, comunitățile evreiești au construit spitale și azile pentru bolnavii sau săracii de aceeași etnie/religie. Având în vedere și faptul că impulsurile filantropice s-au manifestat cu predilecție în rândul antreprenorilor de diferite etnii („ne-români”), efectele acestor instituții s-au răsfrânt cu precădere asupra membrilor comunităților respective, populația de etnie română nebeneficiind de pe urma acestora.

Un alt aspect constatat de M. Bucur, cu efecte în planul dimensiunilor activităților filantropice, este cel referitor la restrângerea gesturilor de caritate din partea Bisericii

ortodoxe, ca urmare a diminuării donațiilor din partea boierimii dar și a confiscării multor proprietăți ale bisericilor sau mănăstirilor de către stat și folosirea acestora în reforma agrară.

Totuși, odată cu promulgarea primei constituții românești (1866), al treilea sector a început să se prefigureze și în România, problemele legate de sănătatea publică, protecția socială și accesul la educație fiind reflectate și în anumite măsuri cu caracter legislativ. Se întrezăreau, în acest fel, șanse pentru expansiunea sectorului nonprofit, cu consecințe directe asupra stării serviciilor sociale și a populației care necesita astfel de servicii. Însă, conducătorii politici din acea perioadă s-au axat pe alte probleme, precum modernizarea căilor de comunicații (drumuri, căi ferate etc), politica internațională, crearea unor structuri administrative complexe etc, poate și datorită lipsei unei presiuni din partea acestui tip de organizații pentru acordarea de fonduri, domenii precum educația sau sănătatea publică aflându-se în criză.

Concentrarea autorităților în special asupra problemelor legate de mediul urban, au adâncit diferențele deja existente între mediul rural și cel urban, dezechilibrele astfel create ieșind la iveală cu ocazia Răscoalei din 1907, demonstrând incapacitatea statului de a se ocupa de problemele întregii comunități.

Față de aceste probleme, Guvernul de la acea vreme nu a avut o reacție satisfăcătoare, relevând încă o dată nevoia organizării de servicii sociale și de către alte organisme decât cele guvernamentale.

Spre comparație cu populația din Regat, românii din Transilvania austro-ungară și-au dezvoltat o rețea mai extinsă și mai eficientă de organizații și activități de protecție socială, probabil din aceleași motive cu grupurile etnice minoritare din Regat, beneficiind și de expunerea la practicile austro-ungare de influență vest-europeană în acest domeniu. Cel mai relevant exemplu de organizație astfel constituită este cel al organizației culturale ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), considerată cel mai important vehicul al educației, asistenței sociale și a altor forme filantropice.

Inițial promotoare a limbii, literaturii și istoriei române, ASTRA s-a implicat mai apoi și în acțiuni filantropice precum strângerea de fonduri pentru burse de învățământ, construirea de școli, conservarea bisericilor, servicii legale, programe de asigurare precum și alte servicii, îndreptate către populația română care nu beneficia de acestea din partea instituțiilor statului. În acest mod s-a dezvoltat, în Transilvania, o puternică tradiție a voluntariatului.

Odată cu Primul Război Mondial, se înregistrează o criză în rândul serviciilor publice, în principal în privința organizării acestora, în Regat. Însă, în paralel cu această criză a serviciilor publice, se înregistrează o creștere a acțiunilor civile în cadrul celui „de-al treilea sector”, pentru sprijinirea războiului precum și o intensificare a activităților organizațiilor neguvernamentale, eforturi îndreptate spre protecția familiilor ce nu beneficiau de alocații de stat, prevăzute doar pentru angajații din sectorul de stat. În acest mod, activitatea organizațiilor respective a început să fie cunoscută și apreciată de către instituțiile statului, ajungându-se chiar la încurajarea unor astfel de acțiuni prin acordarea de subvenții acestor organizații (organizația care s-a implicat în cele mai multe acțiuni de acest tip a fost Crucea Roșie). De asemenea, pe timpul Primului Război Mondial a luat amploare practica organizării de diferite evenimente, precum concerte sau spectacole de teatru, în scopul colectării de fonduri pentru război, destinate mai ales spitalelor, văduvelor de război și orfanilor sau în scopul depozitării pachetelor pentru prizonierii de război, cea mai mare parte din acestea fiind desfășurate la inițiativa Reginei Maria. Totuși, amploarea acestor acțiuni filantropice nu a fost întocmai cea dorită, practica donațiilor în scop caritabil nefiind, deocamdată, încetățenită în rândul elitelor române.

Perioada interbelică

De-abia la începutul aceastei perioade se poate constata o creștere semnificativă a numărului organizațiilor cu scop filantropic. M. Bucur pune acest fapt pe seama experienței oferite de război și pe valorificarea acesteia de către guvern, prin organizarea și administrarea unor programe de asistență socială. Se remarcă o creștere semnificativă a numărului de organizații neguvernamentale cât și a tipurilor de activități desfășurate de acestea (de la activități de binefacere religioase până la societăți de asigurare a muncitorilor).

Numărul crescut de astfel de organizații a dus la o competiție din ce în ce mai mare pentru resurse, în lupta pentru obținerea acestora asociațiile voluntare făcând deseori apel la „interesele națiunii”, în legătură cu activitățile desfășurate de respectiva organizație sau la adresa rivalilor din sectorul nonprofit. Organizațiile din acest sector obișnuiau să-și definească acțiunile ca fiind în interesul întregii națiuni, promovându-și organizația în detrimentul celor concurente, ale căror scopuri sau activități ar fi fost împotriva acestor interese. Astfel, sectorul nonprofit a căpătat puternice trăsături naționaliste, fiind oarecum în contradicție cu rolul organizațiilor din cadrul acestuia, și anume acela de promovare, susținere a intereselor grupurilor mici din cadrul societății. Acest discurs naționalist a amplificat lupta pentru resurse, împiedicând concentrarea pe atingerea misiunilor organizațiilor.

Un alt aspect pozitiv (pe lângă proliferarea organizațiilor filantropice) este demn de semnalat în acestă perioadă, și anume crearea unui precedent în privința voluntariatului din România, organizațiile din această perioadă constituind exemplu pentru cele înființate după 1989, în primul rând în ceea ce privește structura.

Pentru cel de-al treilea sector a urmat o perioadă nefastă, ce s-a întins pe parcursul a aproximativ jumătate de secol, începând cu controlul impus de Carol II (în 1938), și continuată cu perioada comunistă, când acest spațiu autonom a fost practic distrus. Impunerea unui control strict asupra tuturor organizațiilor nonprofit de către Carol II, odată cu instaurarea unui regim regal autoritar, a însemnat transferarea activităților acestora sub jurisdicția guvernamentală, iar mai târziu, odată cu debutul Războiului Mondial Al Doilea și cu lovitura militară a mareșalului Ion Antonescu, aceste activități au trecut sub administrarea unui Consiliu de Patronaj de care răspundea soția mareșalului Antonescu, Maria Antonescu. Implicarea tot mai mare a puterii de stat în activitățile sectorului neguvernamental, a dus la alterarea însuși a ideii de activitate neguvernamentală, contradicția între denumirea acestui tip de organizații și specificul organizării și activităților acestora în perioada amintită fiind evidentă.

Unele organizații s-au păstrat, sub aspect structural, și au continuat să primească fonduri din partea statului, însă, odată cu acestea primeau și directive din partea guvernului.

Această situație s-a schimbat odată cu regimul Antonescu, fondurile destinate nonprofiturilor reducându-se drastic, în favoarea cheltuielilor de război. De asemenea, în perioada regimului Antonescu se remarcă practici antisemite în rândul acestor organizații, multe servicii oferite de acestea făcând diferențieri pe criterii biologice.

Astfel, imaginea sectorului neguvernamental în această perioadă tulbure a suferit serios, atât prin implicarea masivă a statului în derularea activităților organizațiilor din cadrul acestuia, cât și prin politicile antisemite practicate în oferirea de servicii comunității.

Perioada comunistă

La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, organizațiile filantropice din România erau supuse intereselor statului, fiind dependente de fondurile oferite de acesta, acceptând și un puternic amestec în activitățile proprii. Regimul comunist, instaurat la 6 martie 1945, nu a adus o îmbunătățire a acestei situații, așa cum poate se aștepta, ci, dimpotrivă, a înrăutățit starea nonprofiturilor din România.

Prin diferite măsuri, Partidul Comunist a încercat eliminarea oricărei forme de activitate neguvernamentală, în 1947 încetând orice activitate comună cu organizațiile pe care nu le putea controla sau ale cărei ideologii nu se potriveau cu cele promovate de structurile proprii (marxism-leninismul). Controlul strict asupra tuturor aspectelor vieții sociale și-a pus amprenta și asupra celui de-al treilea sector. Însăși spațiul în care s-ar fi putut menține societatea civilă a fost eliminat prin înlăturarea distanței dintre public și privat și prin politizarea excesivă a tuturor instituțiilor sau activităților acestor două sectoare.

Spre comparație cu regimurile similare din Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia, regimul totalitar din România a fost mai strict în ceea ce privește tolerarea unor activități cu caracter neguvernamental. Relativa deschidere față de probleme sociale a regimurilor menționate a făcut posibilă apariția unor acțiuni de disidență, care s-a materializat în crearea unui spațiu propice dezvoltării unor mișcări precum Solidaritatea (în Polonia) sau Charta 77 (în Cehoslovacia), înlesnind astfel apariția și dezvoltarea, după 1989, a societății civile și a sectorului neguvernamental.

Partidul Comunist din România nu a acceptat însă nici un fel de schimbare în acest sens, înnăbușind orice tentativă de schimbare prin intermediul Securității, principalul instrument de control, bazat pe dezinformare masivă și teroare. Securitatea este responsabilă și pentru ținerea sub control a oricărei forme de disidență. Prin acțiunile sale, în principal bazate pe tortură, a contribuit și la slăbirea încrederii populației în structurile de stat, imaginea acestor instituții fiind asociată cu cea a Securității. Această lipsă de încredere vis-a-vis de structurile statului s-a manifestat și după 1989, extinzându-se însă, în mod oarecum inexplicabil, și la organizațiile nonprofit. O posibilă explicație este oferită de M. Bucur, care consideră că „organizațiile neguvernamentale erau bănuite de a promova scopuri politice nemărturisite. Ele erau considerate adevărate vehicole ale traficului de influență în noua arenă politică”.

Regimul totalitar dinainte de 1989 este responsabil și pentru denaturarea ideii de voluntariat, realizată prin atribuirea titlului de „muncă voluntară” activităților prestate în mod obligatoriu de către diferite categorii de cetățeni, fapt care s-a reflectat, după momentul 1989, în atitudinea multora vis-a-vis de voluntariat, democrația fiind ascociată, în multe cazuri, cu lipsa obligativității de a participa la sfera publică, fie și în folosul comunității locale.

Perioada actuală (după 1989)

Înlăturarea regimului totalitar comunist a creat premisele necesare dezvoltării sectorului neguvernamental și a societății civile, cu toate că unele piedici (în principal moșteniri ale regimului comunist, menționate anterior) și-au pus amprenta asupra dimensiunilor acestui sector. Neîncrederea față de instituțiile statului, aversiunea față de ideea de voluntariat sau muncă nonprofit, au contribuit la crearea unei imagini nu tocmai favorabile a sectorului neguvernamental.

Obișnuința cu gratuitatea învățământului, cu serviciile medicale ieftine, cu pensii decente sau cu subvenționarea diferitelor servicii sau produse de bază și cu oferirea acestora doar de către stat, pusă în balanță cu ideea pierderii acestor avantaje, s-a concretizat într-o neîncredere față de instituțiile statului sau ale sectorului nonprofit și față de ideea conlucrării dintre acestea, organizațiile neguvernamentale fiind privite ca amenințări la adresa bunăstării personale. Datorită renunțării la unele dintre serviciile sale în favoarea sectorului privat sau nonprofit, statul nu a fost privit cu ochi buni, ideea statului omniprezent fiind încă adânc întipărită în conștiința multor români, obișnuiți cu monopolul de stat în majoritatea domeniilor vieții sociale.

Spre deosebire de perioada modernă timpurie sau de perioada medivală, Biserica Ortodoxă nu a deținut, la începutul deceniului trecut, un rol semnificativ în dezvoltarea sectorului neguvernamental. O influență majoră în acest sens aparține unor programe internaționale private sau guvernamentale cu birouri în România (precum Phare, Helsinki Watch, Open Society, Fulbright etc) care, deși nu au reușit să atingă așteptările proprii, au contribuit la promovarea participării publice active în rândul societății.

Factori propice dezvoltării sectorului nonprofit, precum nevoia crescândă a populației pentru servicii și protecție socială, precum și acceptarea României ca stat candidat pentru integrarea în Uniunea Europeană, au dus la schimbarea atitudinii publice față de conținutul activităților desfășurate în cadrul acestui sector.

De asemenea, monitorizările din plan extern (din partea Uniunii Europene sau a Băncii Mondiale) în privința procesului democratizării (unul din indicatorii cu relevanță asupra acestui proces fiind legat de activitatea și

dimensiunile sectorul nonprofit), au generat presiuni la nivel guvernamental care s-au concretizat în adoptarea unor politici referitoare la acest sector. Politicile în acest domeniu au vizat, în principal, schimbarea cadrului legislativ referitor la asociații și fundații, având în vedere și faptul că în perioada 1990 – 2000 aceste aspecte au fost reglementate de o lege din 1924 reactualizată.

Totodată, a fost nevoie de modificarea unor prevederi adoptate în primii ani ai deceniului trecut care au generat creșterea în mod artificial a numărului organizațiilor neguvernamentale, profitându-se de câteva lacune ale prevederilor legale, creștere ce n-a fost dublată de un fenomen similar în planul activităților concrete a sectorului nonprofit.

Este vorba de Hotărârea de Guvern 564/1992 și de Ordonanța 26/1993 care au creat situații avantajoase pentru ONG-uri în ce privește importul de bunuri; Hotărârea de Guvern 564/1992 prevedea posibilitatea înmatriculării definitive a autovehiculelor primite cu titlu gratuit de organizații sau ascociații cu caracter umanitar, de protecție socială, instituții culturale și de învățământ, indiferent de vechimea acestor autovehicule, iar Ordonanța 26/1993 oferea scutirea de taxe vamale pentru ajutoarele și donațiile cu caracter umanitar, social, cultural, sportiv, didactic primite de organizații sau asociații non-profit cu caracter umanitar. După emiterea acestor acte normative numărul organizațiilor neguvernamentale a crescut simțitor, pe lângă cele cu activități concrete apărând unele al caror obiectiv real nu era decât acela de a putea aduce în țară autoturisme scutite de taxe vamale.

Caracteristică anilor ’90 este, în opinia M. Bucur, și inconsecvența politicilor guvernamentale legate de al treilea sector.

Autoarea apreciază că atitudinea guvernanților a oscilat între dorința de a finanța costurile serviciilor de protecție socială și respectarea recomandărilor unor organisme externe (precum Banca Mondială), a căror presiuni au avut ca scop sistarea controlului statului asupra prețurilor.

În perioada 1990-1996, activitatea cu nuanță politică a unor ONG-uri, aparent constând în acțiuni de lobby pentru unele partide din opoziție, dar care în realitate contesta legitimitatea guvernului prin diferite acțiuni, a tensionat relațiile sectorului nonprofit cu guvernul. De asemenea, după alegerile din 1996 s-a consemnat un aspect interesant pentru evoluția sectorului organizațiilor neguvernamentale, reprezentat de includerea în guvernare a Alianței Civice, fiind afectată în acest mod însuși ideea de organizație „neguvernamentală”. Totuși, aspectul prezentat anterior a avut și efecte pozitive prin prisma faptului că dezbaterile despre sectorul al treilea au devenit mai dinamice. După acest moment, Guvernul se arată mai dornic de a ajuta și recunoaște activitățile organizațiilor nonprofit, structurile guvernamentale devenind mai deschise către folosirea expertizei acestor organizații, în vederea creării și derulării de noi programe.

În prezent, parteneriatul public-nonprofit este reglementat de două ordonanțe ale guvernului care, deși doar prevăd în mod sumar în cuprinsul lor aspecte referitoare la relațiile autorităților publice cu sectorul neguvernamental, reprezintă un pas înainte în stabilirea unor parteneriate durabile între cele două sectoare, deși termenul „parteneriat” nu este menționat în cuprinsul acestor ordonanțe.

În ciuda aspectelor negative de după 1990 (și nu numai) referitoare la sectorul nonprofit, organizațiile nonprofit continuă să fie o importantă forță în sfera publică, aspectele legale discutate anterior oferindu-le șansa de a deveni parteneri ai instituțiilor administrative. Chiar dacă acest sector nu este la nivelul altor state dezvoltate din Europa Occidentală sau de oriunde, sau în ciuda lipsei unei tradiții puternice în acest sens, se întrevăd oportunități de dezvoltare a acestuia și a societății civile, în principal legate de schimbarea cadrului legal și de revizuirea mentalității și atitudinii comunității față de activitatea acestora și față de noțiuni precum voluntariat, participare publică etc.

2.3 Clasificări

Deși mai mulți autori din literatura de specialitate au încercat diferite clasificări ale organizațiilor sectorului neguvernamental, impresia generală este că nu există un criteriu unic pentru diferențierea și gruparea acestora.

În opinia M. Vlăsceanu, clasificarea se face, în general, în funcție de „tipul principal de activitate desfășurată” de aceste organizații. Din această perspectivă, aceeași autoare oferă și o clasificare, aparținând lui James Douglas, care identifică trei mari tipuri de organizații nonprofit:

filantropice, sau orientate pe „benficiul public”. În această categorie sunt incluse în principal organizațiile religioase, de învațământ și cercetare, de ocrotire a sănătății, de artă și cultură, servicii sociale, programele de asistență internațională precum și serviciile juridice. În unele țări, acest tip de organizații alcătuiesc marea majoritate a organizațiilor nonprofit. Este dat exemplul SUA, unde se estimează că organizațiile filantropice sunt responsabile pentru angajarea a 93% din forța de muncă disponibilă în acest sector, pentru 91% din toate cheltuielile sectorului nonprofit și pentru 94% din toată producția acestui sector.

cele orientate/organizate pe principiul „beneficiului reciproc” al membrilor lor. Scopul fundamental al acestora este furnizarea de servicii propriilor membri. În această categorie se includ: cluburile sociale, organizațiile profesionale, ligile, sindicatele și, în general, toate societățile, asociațiile sau fundațiile organizate astfel încât să acorde membrilor lor avantaje reciproce.

În multe privințe, organizațiile din această categorie sunt mai asemănătoare celor din sectorul pentru profit decât celor filantropice. Singura diferență dintre acestea este că oferta de bunuri și servicii este făcută în mod colectiv și nu prin intermediul unei tranzacții.

cele centrate nu pe furnizarea unor servicii în sine, ci pe acțiuni politice menite a convinge structurile guvernamentale să ofere aceste servicii. Din această categorie fac parte partidele politice, grupurile de presiune, organizații ale mișcărilor soiale etc respectiv acele organizații politice constituite pe bază voluntară, nonprofit și care urmăresc „interesul public” în sfera politicii.

În general, organizațiile de acest tip facilitează rezolvarea nonviolentă a conflictelor din societate. Ele sunt parte a sistemului în care sunt reprezentate, exprimate și reconciliate interesele conflictuale.

S-a constatat însă că, în practică, distincția nu este întotdeauna foarte clară, iar granițele dintre diferitele categorii sunt destul de estompate. M. Vlăsceanu oferă drept argument în acest sens faptul că benficiile oferite de organizațiile de beneficiu reciproc se pot răsfrânge și asupra altor persoane ce nu sunt membre ale organizației respective. Spre exemplu, este de așteptat ca un club al automobiliștilor să reprezinte interesele tuturor autormobiliștilor și nu doar pe cele ale propriilor membri, în același fel cum o asociație a medicilor va reprezenta interesele profesiei și nu exclusiv pe cele ale membrilor organizației.

Nadia Badrus oferă o altă clasificare, pe baza celei folosite la Târgul Fundațiilor și Asociațiilor din România ( FAR 1999). Este, desigur, tot o clasificare cu caracter relativ, care se bazează pe domeniile în care organizațiile neguvernamentale își desfășoară activitatea.

Categoriile oferite de autoarea anterior menționată sunt următoarele:

comunicare și mass-media;

cultură și artă;

dezvoltare economică și socială;

drepturile omului, minorități;

educație și cercetare;

educație civică;

protecția mediului;

servicii sociale;

sănătate;

tineret / sport / turism;

relații internaționale.

La acestea autoarea mai adaugă și domeniul finanțărilor, care cuprinde activitatea unor organizații puternice care, printre altele, se ocupă și cu finanțarea unor proiecte ale ONG-urilor mai mici.

În același capitol, Nadia Badrus oferă, spre comparație, și clasificarea internațională a organizațiilor neguvernamentale (ICNPO –International Classification of Nonprofit Organizations), ce are drept criteriu de clasificare tot domeniul de activitate. Acestă clasificare conține nu mai puțin de 76 de domenii de activitate, care alcătuiesc subdiviziunile a 12 sectoare. Aceste sectoare sunt:

cultură, artă, recreere (cu 9 subdiviziuni);

învățământ, educație, cercetare (11 subdiviziuni);

sănătate (9 subdiviziuni);

servicii sociale (10 subdiviziuni);

protecția mediului (5 subdiviziuni);

dezvoltare economică și socială (6 subdiviziuni);

apărarea drepturilor și promovarea intereselor cetățenești (10 subdiviziuni);

filantropie și voluntariat (4 subdiviziuni);

cooperare internațională (6 subdiviziuni);

reprezentarea intereselor de afaceri și profesionale (3 subdiviziuni);

religie (2 subdiviziuni);

alt domeniu în afara celor de mai sus (1 subdiviziune).

O clasificare interesantă a organizațiilor neguvernamentale, referitoare exclusiv la cele din România, este oferită de Sandra Pralong. Aceasta face referire la existența a „trei tipuri de actori ai societății civile în România: profesioniștii, entuziaștii și profitorii”. Referindu-se la aceste categorii, S. Pralong detaliază astfel:

în prima categorie intră ONG-urile profesioniste, finanțate din Occident, activând în primul rând în domeniul drepturilor omului, promovării democrației și a educației civice, și domeniul serviciilor sociale. Acest grup de organizații se distinge prin aceea că aici lucrează mai ales tineri, fără vreo experiență profesională anterioară, pregătiți de reprezentanții unor ONG-uri occidentale la începutul anilor ’90, pentru a deveni „conducători de programe”.

În acest mod, o serie de organizații neguvernamentale din România, inițial puse pe picioare și conduse de personal occidental, își desfășoară acum activitatea integral cu personal românesc. Caracteristica acestuia este că e bine pregătit din punct de vedere managerial, adaptabil și „agresiv” profesional (după standardele românești).

categoria a doua cuprinde grupurile „entuziaste”, dar finanțate insuficient, și care pot fi întâlnite mai ales în provincie, unde sprijinul occidental ajunge mai încet. La acestea trebuie adăugate organizațiile întemeiate de „militanții societății civile” (precum Alianța Civică sau Grupul de Dialog Social), care au fost active din punct de vedere politic și care au ajutat CDR în câștigarea alegerilor, mai apoi aflându-se în poziții guvernamentale cheie.

„profitorii” sunt reprezentați de acei antreprenori care au profitat de organizațiile ce beneficiau de scutiri de taxe vamale pentru a deghiza, în acest mod, firme pentru profit ce se ocupau de import-export. S. Pralong remarcă faptul că această categorie reprezintă o adevărată boală pentru societatea civilă dinRomânia, creând o faimă proastă sectorului ONG în general. De asemenea, autoarea constată că această categorie este foarte mare, din câte se pare impostorii fiind mai numeroși decât „the real thing”.

În urma prezentării acestor posibilități de clasificare, se poate remarca faptul că nu există o împărțire standard a organizațiilor neguvernamentale, și că se pot realiza mai multe clasificări, în funcție de diferite criterii referitoare la domeniile de activitate sau scopurile/finalitățile organizațiilor. De asemenea, se poate constata că, în alcătuirea unei astfel de clasificări, se poate ține cont strict și de caracteristicile societății în care aceste organizații activează, cum este cazul Sandrei Pralong care se bazează pe specificul sectorului nonprofit din România și pe practicile din interiorul acestuia.

2.4 Cadrul legal al organizațiilor neguvernamentale

Premisele constituirii organizațiilor neguvernamentale sunt oferite chiar de către Constituția României care, în articolul nr. 40, prevede dreptul de asociere: „cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere”.

După 1989, în vederea creării unui cadru legal necesar înființării și funcționării organizațiilor neguvernamentale, a fost reactualizată o lege veche de 65 de ani, respectiv Legea 21 din 6 februarie 1924, o lege cu multiple lacune și inadvertențe în cuprinsul său. Nefăcând referire la termenul de „organizație guvernamentală”, legea stabilea condițiile de înființare, funcționare și lichidare ale asociațiilor și fundațiilor.

În ce privește înființarea, conform acestei legi asociațiile și fundațiile aveau nevoie de decizia tribunalului civil (în a cărui circumscripție s-au constituit), pentru obținerea personalității juridice. În această fază, organizațiile neguvernamentale erau înregistrate la tribunal în registre speciale, pe baza unei cereri de înregistrare care trebuia să cuprindă titlul sau denumirea persoanei juridice, obiectul și scopul, sediul său principal împreună cu principalele sucursale, numele, profesiunea și domiciliul persoanelor însărcinate cu direcțiunea sau administrația și data actelor de constituire a statutelor.

Pe lângă această cerere, la tribunal trebuia prezentată o copie legalizată de pe actul constitutiv, o copie de pe statute și de pe actul de consituire a organelor de direcțiune și administrație, precum și – în cazul în care statutele sau numirea direcțiunii au fost votate într-o adunare generală – un duplicat original de pe procesul-verbal al ședinței. După acordarea personalității juridice, organizația era înscrisă în registrul menționat.

Legea făcea deosebirea între două tipuri de organizații neguvernamentale: asociații și fundații. Conform textului acesteia, asociația presupunea „convențiunea” mai multor persoane, mai precis cel puțin 20 de membri, în timp ce fundația putea fi constituită de o persoană fizică sau juridică.

Reactualizarea acestei legi a creat cadrul minimal pentru desfășurarea activităților acestui tip de organizații, însă evidentele lipsuri din cuprinsul prevederilor acesteia precum și procedurile greoaie de înființare corelate cu neconcordanța față de condițiile economico-sociale de după 1990 au făcut ca acest act normativ să fie insuficient. Deși această lege a funcționat până în 2000, iar asociațiile și fundațiile constituite în acest interval de timp s-au ghidat după prevederile acesteia, a fost nevoie de îmbunătățirea legislației în acest sector.

Până la schimbarea cadrului legal referitor la înființare, desfășurarea de activități și lichidarea asociațiilor și fundațiilor, lipsa unor prevederi referitoare la acordarea unor subvenții sau stimulente care să încurajeze activitatea celui de-al treilea sector a făcut ca guvernul să adopte două acte normative în acest sens.

Este vorba de Hotărârea de Guvern nr. 564/1992 și de Ordonanța nr. 26/1993, a căror adoptare era menită să sprijine organizațiile neguvernamentale. Hotărârea de Guvern 564/1992 prevedea faptul că „autovehiculele primite cu titlu gratuit de organizații sau asociații cu caracter umanitar, de protecție socială, instituții culturale și de învățământ pot fi înmatriculate definitiv, indiferent de vechimea lor”.

Ordonanța 26/1993 oferea scutirea de taxe vamale pentru „ajutoarele și donațiile cu caracter umanitar, social , cultural, sportiv, didactic, primite de organizații sau asociații nonprofit cu caracter umanitar”.

Deși inițiativa guvernamentală intenționa sprijinirea activității organizațiilor sectorului nonprofit, „scăpările” acestor acte normative cu referire la acordarea facilităților la importul de bunuri au fost speculate de unii „întreprinzători” care, în urma adoptării acestor acte normative, au înființat un număr mare de ONG-uri prin care mascau de fapt activități de import – export de diferite bunuri, profitând de facilitățile prevăzute în cuprinsul acestor acte normative. Multe din ONG-urile astfel înființate nu aveau alt scop decât acela de a aduce în țară autovehicule scutite de taxe vamale, creându-se astfel situația în care pe lângă organizațiile care desfășurau activități conforme cu statutul și misiunile proprii să apară un număr mare de organizații neguvernamentale fără o contribuție concretă la activitatea sectorului nonprofit. După cum reiese din datele deținute, spre exemplu, de Judecătoria Cluj, între 1993, anul adoptării Ordonanței nr.26, și 1997, anul în care a fost emis Ordinul nr. 1682 al Ministerului Finanțelor, menit să pună capăt acestor abuzuri, numărul asociațiilor și fundațiilor înregistrate a crescut simțitor, „vârful” constituindu-l chiar anul 1997 (având în vedere că ordinul a fost emis la 6 octombrie). Astfel, dacă în 1993 numărul acestora era de 66, acesta a crescut progresiv la 83 în 1994 și 154 în 1995, pentru ca în 1996 să ia proporții, numărul organizațiilor neguvernamentale ajungând la 525, iar în 1997 la 689. După 1997, această cifră a înregistrat o scădere bruscă, oscilând între 85 și aproximativ 170 de organizații neguvernamentale.

Exemple concrete sunt oferite de Nadia Badrus, care citează cazul fundației „Dacia” din Ploiești, care, între martie 1996 și aprilie 1997 înmatriculase un număr de 97 de mașini.

Aceste abuzuri au încetat odată cu emiterea Ordinului nr. 1682 din 6 octombrie 1997 al Ministerului Finanțelor care prevede că, pentru a se bucura de privilegiile oferite de cele două acte normative, organizațiile neguvernamentale trebuie să prezinte o documentație încluzând, printre altele, o adeverință de la organul fiscal din care să reiasă că beneficiarul donației există și desfășoară, de cel puțin un an, activități specifice cu caracter umanitar, precum și numărul autoturismelor înregistrate în evidențele contabile ale acestuia, precum și listele de inventariere a mijloacelor de transport. Sunt de asemenea conținute și „precizări privind regimul accizelor”, care prevăd că acestea se acordă pentru cel mult două autoturisme, iar cei care le-au primit în cel puțin două cazuri nu vor mai beneficia de ele.

Desuetudinea multor prevederi ale Legii nr. 21/1924 a adus în discuție adoptarea unor noi prevederi legale care să reglementeze organizațiile sectorului nonprofit. Însuși procedura de înființare conținută de această lege era dificilă și îndelungată, putând descuraja în acest mod inițiativa asociativă a multora.

Așa cum au solicitat unele ONG-uri, precum Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, erau necesare și prevederi referitoare la declararea unor organizații neguvernamentale ca fiind de utiliate publică, aceasta urmând a avea efecte benefice asupra finanțării acelor ONG-uri precum și asupra membrilor societății civile. De asemenea, legea din 1924 nu făcea referire la relațiile sectorului neguvernamental cu autoritățile publice, fiind nevoie de o schimbare în acest sens.

Cu toate că guvernele de după 1990 au menționat rolul ONG-urilor în aplicarea politicilor adoptate de acestea, prevederi exprese referitoare la modul în care acest proces se desfășoară au întârziat să apară.

Doar în 2000 a intervenit o schimbare în cadrul legal referitor la organizații neguvernamentale, cu prevederi legate de înființare, desfășurarea de activități, lichidare, relațiile cu autoritățile publice, declararea unor ONG-uri ca fiind de utilitate publică etc, prin intermediul Ordonanței nr. 26, ulterior modificată și completată de Ordonanța nr. 37/2003.

Astfel, condițiile de înființare a unei asociații, în lumina acestor două reglementări, prevăd faptul că un număr de minim trei persoane pot înființa o astfel de organizație, respectând următoarele rigori prevăzute de Ordonanță. Personalitatea juridică se dobândește în momentul înscrierii în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are sediul.

În vederea obținerii personalității juridice, asociații trebuie să încheie actul constitutiv și statutul asociației, în formă autentică. Actul constitutiv cuprinde în mod obligatoriu date precum denumirea asociației, sediul acesteia, datele de identificare a asociaților, exprimarea voinței de asociere și scopul propus, durata de funcționare, patrimoniul inițial (în valoare de cel puțin dublul salariului minim brut pe economie la data constituirii asociației, componența nominală a organelor de conducere, administrare și control, persoana sau persoanele împuternicite să desfășoare procedura de dobândire a personalității juridice, precum și semnăturile asociaților.

Statutul trebuie să cuprindă informații precum modul de dobândire și pierdere a calității de asociat, drepturile și obligațiile de asociat, categoriile de resurse patrimoniale ale asociației, atribuțiile organelor de conducere, administrare și control precum și informațiile cuprinse în actul constitutiv, mai puțin cele referitoare la componența nominală a organelor de conducere, administrare și control și cele referitoare la persoana sau persoanele împuternicite să desfășoare procedura de dobândire a personalității juridice.

Cererea de înscriere în registrul judecătoriei trebuie însoțită de actul constitutiv, statutul asociației, acte doveditoare ale sediului și patrimoniului inițial, precum și de avizul ministerului sau organului de specialitate al administrației publice centrale în a cărui sferă de competență își desfășoară activitatea De asemenea, este necesară și o dovadă din partea Ministerului Justiției referitoare la disponibilitatea denumirii noii asociații.

Totodată, este interzisă utilizarea în denumirea asociațiilor a unor sintagme sau cuvinte specifice autorităților și instituțiilor publice ori unor profesii liberale sau altor activități cu reglementări proprii, sub sancțiunea neeliberării dovezii disponibilității denumirii.

Asociația își poate constitui filiale cu un număr minim de trei membri, cu organe de conducere proprii și cu un patrimoniu distinct de cel al asociației. Filialele au personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte juridice de administrare și conservare în condițiile stabilite de asociație (prin actul constitutiv al filialei).

În privința fundațiilor, acestea pot fi înființate de una sau mai multe persoane și al cărei patrimoniu inițial trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar a căror valoare totală să fie de cel puțin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundației. Excepție fac acele fundații al căror scop exclusiv este reprezentat de colectarea de fonduri care să fie puse la dispoziția altor asociații sau fundații, în vederea realizării de programe de către acestea. Pentru această categorie de fundații, patrimoniul inițial poate avea o valoare totală de cel puțin 20 de ori salariul minim brut pe economie.

Fondatorul sau fondatorii încheie actul constitutiv și statutul fundației, în vederea obținerii personalității juridice.

Actul constitutiv cuprinde: datele de identificare a fondatorului sau, după caz, a fondatorilor (numele sau denumirea și, după caz, domiciliul sau sediul acestora); scopul fundației; denumirea fundației; sediul fundației; durata de funcționare a acesteia – pe termen determinat, cu indicarea expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat; patrimoniul inițial al fundației; componența nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare și control ale fundației ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe; persoana sau persoanele împuternicite să desfășoare procedura de dobândire a personalității juridice; semnăturile fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor. Statutul fundației cuprinde următoarele: explicitarea scopului și a obiectivelor fundației; categoriile de resurse patrimoniale ale fundației; atribuțiile organelor de conducere, administrare și control; procedura de desemnare și de modificare a componenței organelor de conducere, administrare și control, pe parcursul existenței fundației; destinația bunurilor, în cazul dizolvării fundației, precum și datele cuprinse de actul constitutiv, mai puțin cele referitoare la componența nominală a organelor de conducere, administrare și control și cele referitoare la persoana sau persoanele împuternicite să desfășoare procedura de dobândire a personalității juridice.

La fel ca în cazul asociației, în vederea obținerii personalității juridice, fundația trebuie să depună o cerere de înscriere în registrul judecătoriei, care trebuie însoțită de actul constitutiv, statutul fundației, acte doveditoare ale sediului și patrimoniului inițial precum și de avizul ministerului sau organului de specialitate al administrației publice centrale în a cărui sferă de competență își desfășoară activitatea. De asemenea, este necesară și o dovadă din partea Ministerului Justiției referitoare la disponibilitatea denumirii noii fundații, fiind interzisă utilizarea în denumirea fundațiilor a unor sintagme sau cuvinte specifice autorităților și instituțiilor publice ori unor profesii liberale sau altor activități cu reglementări proprii, sub sancțiunea neeliberării dovezii disponibilității denumirii.

O fundație își poate constitui filiale, însă în condiții diferite de cele pentru asociații. Astfel, filiala unei fundații este condusă de un consiliu director, alcătuit din cel puțin trei membri.

Referitor la organizarea și funcționarea asociației, Ordonanța 26/2000 prevede că organele asociației sunt adunarea generală, consiliul director și cenzorul, sau după caz, comisia de cenzori. Adunarea generală este organul de conducere, alcătuit din totalitatea asociaților, și în a cărei sferă de competență intră stabilirea strategiei și a obiectivelor generale ale asociației, precum și aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli și a situației financiare anuale, alegerea și revocarea membrilor consiliului director sau a cenzorilor, înființarea de filiale, modificarea actului constitutiv sau a statutului, dizolvarea și lichidarea asociației, precum și stabilirea destinației bunurilor rămase după lichidare etc. Adunarea generală se întrunește cel puțin o dată pe an.

Hotărârile luate de acestă adunare generală sunt obligatorii pentru toți asociații, inclusiv cei care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă. Astfel, se observă faptul că această adunare reprezintă legislativul unei asociații.

Consiliul director asigură punerea în aplicare a hotărârilor luate de adunarea generală, fiind echivalentul executivului în cadrul unei asociații. Legea prevede că acesta poate fi alcătuit și din persoane din afara organizației, în limita a cel mult unei pătrimi din componența sa.

Competențele consiliului director constau din prezentarea adunării generale a unor rapoarte de activitate pe perioada anterioară, executarea bugetului de venituri și cheltuieli, a situației financiare anuale, proiectului bugetului de venituri și cheltuieli și proiectului programelor asociației; consiliul director poate încheia acte juridice în numele și pe seama asociației, aprobă organigrama și politica de personal a asociației etc.

Persoanele care ocupă o funcție de conducere în cadrul unei instituții publice nu pot fi membre ale consiliului director, dacă asociația respectivă are ca scop sprijinirea activității instituției respective.

Controlul financiar intern al unei asociații este asigurat de un cenzor, iar în cazul asociațiilor cu mai mult de o sută de membri (înscriși până la data întrunirii ultimei adunări generale), acest control este asigurat de o comisie de cenzori. Cenzorul, sau comisia de cenzori, verifică modul în care este administrat patrimoniul asociației, întocmește rapoarte și le prezintă adunării generale, poate participa la ședințele consiliului director, dar fără drept de vot, îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de statut sau stabilite de adunarea generală.

Membrii consiliului director nu pot fi cenzori, iar în cazul existenței unei comisii de cenzori, aceasta va fi alcătuită dintr-un număr impar de membri, din care majoritatea este formată din asociați. De asemenea, cel puțin unul dintre cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil.

În ce privește fundațiile, organele acesteia sunt consiliul director și cenzorul (sau comisia de cenzori). Consiliul director este organul de conducere și administrare a fundației, și asigură realizarea scopului și obiectivelor fundației, beneficiind de atribuții precum stabilirea strategiei generale și a programelor fundației, aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli și a situației financiare anuale, alegerea și revocarea cenzorului (comisiei de cenzori), înființarea de filiale, încheierea de acte juridice, în numele și pe seama fundației, executarea bugetului de venituri și cheltuieli, aprobarea organigramei și a strategiei de personal ale fundației, modificarea statutului fundației etc.

Schimbarea scopului fundației se face numai de către fondator, sau de majoritatea fondatorilor în viață. Dacă nici unul dintre aceștia nu mai este în viață, schimbarea scopului fundației se face numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului director.

Consiliul director se compune din cel puțin trei membri, desemnați de fondator (sau fondatori), la momentul constituirii fundației, iar comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr impar de membri. Dispozițiile referitoare la controlul financiar intern sunt aceleași cu cele privind asociațiile.

Referitor la federații, ordonanțele stipulează că două sau mai multe asociații sau fundații se pot constitui într-o federație, care dobândește personalitate juridică proprie și funcționează în condițiile prevăzute de aceste ordonanțe pentru asociații. Asociațiile sau fundațiile care constituie o asemenea federație, își păstrază propria personalitate juridică și propriul patrimoniu.

Conform Ordonaței 26/2000, modificată și completată de Ordonanța 37/2003, o asociație sau fundație poate fi recunoscută, de Guvernul României, ca fiind de utilitate publică. Acest lucru este posibil dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiții: activitatea asociației sau fundației în cauză se desfășoară în interes general sau comunitar; funcționează de cel puțin trei ani, și a realizat majoritatea obiectivelor stabilite; prezintă un raport din care să rezulte desfășurarea unei activități anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său, însoțit de situațiile financiare anuale și de bugetele de venituri și cheltuieli pe ultimii trei ani; valoarea activului patrimonial pe fiecare an în parte este cel puțin egală cu valoarea patrimoniului inițial. Guvernul poate decide însă acordarea unei dispense referitoare la îndeplinirea primelor două condiții, în cazul în care asociația sau fundația solicitantă a rezultat din fuziunea a două sau mai multe asociații sau fundații preexistente și fiecare din fundațiile sau asociațiile preexistente ar fi îndeplinit cele două condiții dacă ar fi formulat cererea independent.

Prin utilitate publică se înțelege orice activitate care vizează atingerea unor scopuri benefice în domenii de interes public general și/sau comunitar. Această recunoaștere ca fiind de utilitate publică se face prin hotărâre a guvernului, în urma unei cereri adresate de fundația sau asociația în cauză ministerului sau organului de specialitate al administrației publice centrale în a cărui sferă de competență își desfășoară activitatea.

Pe lângă dovada îndeplinirii condițiilor menționate anterior, cererea trebuie să fie însoțită de următoarele documente: copii de pe actul constitutiv și de pe statutul asociației sau fundației; copie de pe dovada dobândirii personalității juridice; dovada privind bonitatea asociației sau fundației, emisă de banca de la care are deschis contul; copie de pe dovada privind situația juridică a sediului asociației sau fundației; numele și adresa persoanelor fizice, respectiv denumirea și sediul persoanelor juridice cu care asociația sau fundația colaborează în mod frecvent în vederea realizării obiectivului său de activitate pentru care solicită recunoașterea statutului de utilitate publică. Legea prevede stabilirea unor norme proprii fiecărui minister sau organ de specialitate al administrației publice centrale, care să stabilească criteriile specifice de acordare a statutului, corespunzătoare fiecărui domeniu de activitate.

Recunoașterea unei organizații neguvernamentale ca fiind de utilitate publică se face pe termen nelimitat. Avantajele recunoașterii unei asociații sau fundații ca fiind de utiliate publică sunt reprezentate de: dreptul de a i se concesiona servicii publice fără caracter comercial; dreptul la resurse provenite din bugetul de stat și din bugetele locale, după cum asociația sau fundația respectivă desfășoară activități în interes general sau al colectivităților locale; dreptul de a menționa, în toate documentele pe care le întocmește, că asociația sau fundația este recunoscută ca fiind de utilitate publică. Acest statut impune, însă, și obligații, precum: obligația de a menține cel puțin nivelul activității și performanțele care au determinat recunoașterea; obligația de a comunica autorității administrative competente orice modificări ale actului constitutiv și ale statutului, precum și rapoartele de activitate și situațiile financiare anuale; obligația de a publica, în extras, în termen de trei luni de la încheierea anului calendaristic, rapoartele de activitate și situațiile financiare anuale în Monitorul Oficial precum și în Registrul național al persoanelor juridice fără scop lucrativ. Nerepectarea acestor obligații poate duce la retragerea actului de recunoaștere ca fiind de utilitate publică.

Legea instituie și o formă de control asupra acestor fundații sau asociații declarate ca fiind de utilitate publică, sub forma controlului asupra modului de utilizare a fondurilor alocate de la bugetul de stat sau local.

Condițiile declarării utilității publice se aplică și federațiilor cu mențiunea că cel puțin două treimi din numărul asociațiilor și fundațiilor care o alcătuiesc sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică.

În vederea atingerii misiunii proprii, o asociație, fundație sau federație poate înființa societăți comerciale, a căror profituri, în cazul nereinvestirii în aceleași societăți comerciale, se folosesc, în mod obligatoriu, pentru realizarea scopurilor fundației, asociației sau federației respective.

În privința veniturilor asociațiilor, acestea pot proveni din: cotizații ale membrilor; dobânzi și dividende rezultate din plasarea sumelor disponibile; dividendele societăților comerciale înființate de asociații sau de federații; venituri realizate din activități economice directe; donații, sponsorizări sau legate; resurse obținute de la bugetul de stat și/sau de la bugetele locale, sau alte venituri, prevăzute de lege. În cazul fundațiilor aceste surse de venit sunt aproximativ aceleași, cu excepția cotizațiilor membrilor.

Capitolul VIII al Ordonanței 26/2000, tratează relațiile asociațiilor și fundațiilor cu autoritățile publice. Acesta prevede faptul că aceste autorități vor sprijini organizațiile neguvernamentale prin: punerea la dispoziție, în funcție și de posibilități, a unor spații pentru sedii, în condițiile legii, precum și prin atribuirea unor terenuri în scopul ridicării de construcții necesare desfășurării activității lor.

Referitor la informațiile de interes public, legea instituie obligativitatea autorităților publice de a oferi acest tip de informații asociațiilor și fundațiilor, în condițiile legii accesului la informațiile de interes public.

O prevedere importantă legată de relațiile cu autoritățile locale este reprezentată de art. 51 alin.1 din Ordonanța 26/2000, completată de Ordonanța 37/2003, care prevede faptul că „în cadrul Camerelor Parlamentului, Administrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Guvernului, instituției Avocatului Poporului, autorităților administrative autonome, ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și autorităților administrației publice locale funcționează structuri pentru relația cu mediul asociativ”, iar acolo unde nu există așa ceva, aceste structuri se vor constitui.

De asemenea, autoritățile publice sunt obligate să țină evidența asociațiilor și fundațiilor, însă doar în cazul celor care au solicitat luarea în evidență în prealabil.

Dizolvarea asociațiilor și federațiilor se poate face de drept (în cazurile/situațiile prevăzute de lege), prin hotărâre judecătorească (de asemenea în situațiile prevăzute de cele două ordonanțe) sau prin hotărârea adunării generale. Fundațiile se pot dizolva de drept sau prin hotărârea judecătoriei.

Fără a fi un cadru legal foarte bine pus la punct, ce conține încă „scăpări”, cel puțin la nivelul prevederilor referitoare la parteneriatul cu administrația publică (obiectul lucrării de față), termen care nici măcar nu este conținut de prevederile legale, cele două ordonanțe reprezintă totuși, un pas înainte în procesul de dezvoltare a sectorului ONG și de valorificare a potențialului acestuia. De asemenea, nu se prevăd stimulente în vederea încurajării asociativității (deși subvențiile acordate asociațiilor și fundațiilor fac obiectul altei legi – 34/1998; totuși, prezentele ordonanțe nu fac referiri către această lege), precum nu este stimulată nici dezvoltarea sau intensificarea parteneriatului de tip public-nonprofit.

În comparație, însă, cu prevederile Legii 21/1924, s-au simplificat mult procedurile de constituire a organizațiilor neguvernamentale, fiind totuși o îmbunătățire în acest sens. Este de remarcat și faptul că atât timp cât mediul asociativ s-a „descurcat” în perioada aflării în vigoare a reglementărilor legii din 1924, tot așa vor reuși și în situația de față să își îndeplinească misiunea și obiectivele propuse, la fel ca și rolul în societate.

3. TIPURI DE RELAȚII EXISTENTE ÎNTRE ORGANIZAȚIILE

NEGUVERNAMENTALE ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

Principalele tipuri de relații ce pot fi dezvoltate între organizațiile sectorului neguvernamental și instituțiile administrației publice sunt:

relații de comunicare;

relații de finanțare;

relații de parteneriat.

3.1 Relațiile de comunicare

La modul cel mai simplist, comunicarea poate fi definită ca o transmitere de informații sau un schimb de mesaje, între două sau mai multe părți. O relație de comunicare presupune mai mult de atât. În primul rând implică o comunicare constantă, un schimb de informații fluent și constant între cele două părți, precum și canale de comunicare prin care se transmit aceste informații, mesaje.

În cazul de față, o astfel de relație de comunicare ar presupune un schimb de informații reciproc, constând în transmiterea de date referitoare la: organizații neguvernamentale de pe plan local (precum înființare, misiune, obiective, dimensiuni etc), activitatea acestora (programe derulate și rezultatele acestora, programe/proiecte aflate în derulare etc), date de contact; finanțări oferite de instituțiile administrative, fonduri aflate la dispoziția organizațiilor sectorului nonprofit, precum și modalități de obținere a acestora (împreună cu criteriile de selecție), întruniri între cele două sectoare (periodicitate, conținut etc) precum și alte informații relevante pentru fiecare dintre părți.

Comunicarea dintre structurile administrației publice și organizațiile sectorului neguvernamental poate prezenta mai multe aspecte. În primul rând, existența unei asemena relații presupune existența, de ambele părți, a unor structuri organizatorice care să dețină și atribuții în acest sens. Această cerință trebuie respectată mai cu seamă la nivelul autorităților publice a căror funcționare și organizare este strict reglementată prin lege.

De asemenea, este necesară existența unui protocol referitor la colaborarea în domeniul transmiterii reciproce de informații.

Existența acestor structuri va duce la crearea unor canale de comunicare, cu rolul de a permite circulația informațiilor în ambele sensuri. Pe baza acestora pot fi create baze de date conținând informații relevante și utile referitoare la cele două sectoare. O comunicare eficace între sectorul neguvernamental și instituțiile statului reprezintă baza inițierii și dezvoltării altor tipuri de relații între stat și aceste organizații, precum relații de parteneriat sau de finanțare.

Prevederile legale cu referire la comunicarea dintre instituțiile statului și sectorul neguvernamental sunt conținute de Ordonanța 26/2000, cu privire la asociații și fundații, de Ordonanța 37/2003 pentru modificarea și completarea Ordonanței 26/2000, de Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, precum și de Legea 215/2001 a administrației publice locale. Aceasta din urmă prevede, în art. 85 alin.1 lit.h, cu referire la atribuțiile secretarului orașului, că acesta „asigură comunicarea către autoritățile, instituțiile și persoanele interesate a actelor emise de consiliul local sau de primar, în termen de cel mult 10 zile, dacă legea nu prevede altfel”. Chiar dacă la o primă impresie această atribuție a secretarului orașului/comunei pare să nu contribuie cu mult la relația de comunicare ONG-administrație publică, această atribuție devine importantă (în special pentru activitatea organizațiilor neguvernamentale) în cazul în care hotărârea respectivă face referire la aprobarea sau respingerea unui proiect de finanțare înaintat de către o astfel de organizație.

Legea 544/2001, instituie obligativitatea autorităților și instituțiilor publice „de a organiza compartimente specializate de informare și relații publice sau de a desemna persoane cu atribuții în acest domeniu”(art.4 alin.1). De asemenea legea asigură „accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de interes public […]” (art.1). Prin informație de interes public se înțelege „orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației”(art.2 lit.b).

Ordonanța 26/2000 (completată prin Ordonanța 37/2003) conține cele mai multe prevederi în acest domeniu.

Articolul 50 face de asemenea referire la accesul la informațiile de interes public, menționând că „autoritățile publice sunt obligate să pună la dispoziția asociațiilor, fundațiilor și federațiilor informațiile de interes public, în condițiile legii”. Articolul 51 conține prevederi importante în planul organizării comunicării dintre cele două sectoare. În aliniatul 1, acesta prevede că „în cadrul Camerelor Parlamentului, Administrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Guvernului, instituției Avocatul Poporului, autorităților administrative autonome, ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și autorităților administrației publice locale funcționează structuri pentru relația cu mediul asociativ. Acolo unde asemenea structuri lipsesc, ele se vor constitui." Aliniatul 2 al aceluiași articol prevede posibilitatea consultării autorităților menționate la aliniatul 1 cu „reprezentanții asociațiilor și fundațiilor care își desfășoară activitatea în sfera lor de competență, în vederea stabilirii unor programe sau activități comune.” Este astfel instituită posibilitatea organizării de întruniri între reprezentanți ai celor două sectoare.

Ordonanța 26/2000 face referire și la responsabilitățile sectorului ONG cu privire la instituirea unei comunicări intersectoriale, menționând că „după constituirea lor, asociațiile, fundațiile și federațiile interesate vor solicita autorităților administrative autonome, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și autorităților administrației publice locale să fie luate în evidența acestora, în funcție de domeniul în care activează.” Acestui drept al ONG-urilor de a fi luate în evidență, îi corespunde o obligație a autorităților administrative (cele menționate la aliniatul 1 al articolului 51) de a ține „evidența asociațiilor și fundațiilor care li s-au adresat în acest scop.”

După cum se poate observa, nu este un cadru legal unitar care reglementează acest aspect al relațiilor organizațiilor neguvernamentale cu autoritățile și instituțiile statului, însă este vorba și de un domeniu care, prin specificul său, nu necesită reglementări stricte sau exacte pentru a se putea desfășura. Comunicarea dintre aceste două sectoare nu poate fi ingrădită, la fel de bine cum nu poate fi nici creată în mod forțat, într-o societate democratică. De aceea are nevoie de reguli sau legi permisive, menite să creeze doar un cadru general în care aceasta poate avea loc.

O observație importantă se impune a fi făcută în legătură cu relația de comunicare și anume că existența doar a unei astfel de relații, fără a fi dublată de una din celelalte două

principale relații menționate, nu ajută la nimic, rostul acesteia fiind de a asigura informațiile necesare derulării de parteneriate sau înlesnirii finanțărilor. Întreținerea doar a unei comunicări constante între cele două sectoare este lipsită de sens.

3.2 Relațiile de finanțare

Finanțarea organizațiilor neguvernamentale de către instituții ale administrației centrale sau locale este reglementată, din punct de vedere legal, de către Legea 34/1998, referitoare la acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică ce înființează unități de asistență socială. Legea stipulează, în articolul 1 aliniatul 1, ca aceste asociații și fundații „pot primi subvenții alocate de la bugetul de stat sau, după caz, de la bugetele locale, care vor fi utilizate, în exclusivitate, pentru serviciile de asistență socială acordate persoanelor care, potrivit dispozițiilor legale, au dreptul să beneficieze de acestea.” Aliniatul 2 al aceluiași articol precizează situațiile în care se acordă subvenții de la bugetul de stat, și anume „asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică a căror activitate de asistență socială se adresează unor beneficiari din mai multe județe ale țării și care au încheiat convenții cu Ministerul Muncii și Protecției Sociale pentru prestarea acestor servicii”, iar în aliniatul 3 sunt prevăzute situațiile în care se acordă subvenții de la bugetele locale: „de la bugetele locale se pot aloca subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică a căror activitate de asistență socială se adresează beneficiarilor dintr-un singur județ și, respectiv, din municipiul București și care au încheiat convenții cu consiliile locale în cauză, pentru prestarea de servicii de asistență socială”. Textul legii menționează că prin normele metodologice de aplicare a legii se vor stabili și criterii de acordare a acestor fonduri.

Legea face precizări și la nivelul acestor subvenții acordate care „nu poate depăși costul mediu lunar de întreținere, pe persoană asistată, din unitățile de asistență socială de stat, cu profil similar, organizate ca instituții publice”.

Pe lângă aceste subvenții, asociațiile și fundațiile ce beneficiază de prevederile Legii 34/1998, vor beneficia și de „asistență de specialitate atât sub aspect metodologic, cât și în legătură cu utilizarea subvențiilor acordate de la bugetul de stat în realizarea programelor stabilite, din partea personalului împuternicit în acest scop de către direcțiile generale de muncă și protecție socială județene, respectiv a municipiului București”.

Într-un studiu realizat în anul 2000, se apreciază că fondurile administrației centrale sunt disponibile în special pentru organizații nonprofit active în domeniile social, sănătate, tineret. Sunt oferite ca exemple Ministerul Tineretului și Sportului care oferea granturi pentru proiectele ONG de tineret, și Ministerul Muncii și Protecției Sociale care finanța activități generatoare de venit în folosul grupurilor marginalizate sau al persoanelor cu nevoi speciale. Același studiu remarca, de asemenea, că procedurile de acordare a acestor finanțări erau în mare măsură ad-hoc și că ONG-urile puteau beneficia de acestea doar retroactiv prin rambursarea costurilor rezultate la finalul proiectului. Autorii studiului remarcau anumite „aspecte negative în privința acordării fondurilor neguvernamentale, precum: lipsa sistemelor clare și transparente de alocare a fondurilor ca și tendința de a apela la relațiile personale; absența abilităților și capacității de finanțare eficientă a ministerelor; lipsa fondurilor destinate special organizațiilor neguvernamentale; absența sistemelor de influențare a distribuirii strategice a fondurilor către sectorul neguvernamental.”

În privința administrației locale, se remarcă faptul că deși „există cadrul juridic necesar (cu referire la Legea 34/1998) finanțării ONG de către administrațiile locale, instituțiile în cauză dispun de fonduri limitate, iar alocarea lor este afectată de aceleași probleme ca și în cazul celor ale administrației centrale.” Sunt oferite exemple de sprijin „adecvat” și în acest caz, deși se apreciază că acestea sunt rare.

În studiu sunt formulate și recomandări pentru extinderea finanțărilor locale, care includ aspecte precum: informarea autorităților locale asupra prevederilor legale în vigoare și a modului în care acestea pot fi folosite în beneficiul comunității; dezvoltarea abilităților de identificare a nevoilor locale și a priorităților; dezvoltarea abilităților de finanțare eficientă prin publicitatea legată de oportunitățile de finanțare, stabilirea unor sisteme transparente de acordare a granturilor, publicitatea rezultatelor și monitorizarea implementării și a impactului granturilor; conștientizarea rolului jucat de ONG; constituirea unor sisteme eficace de comunicare cu organizațiile neguvernamentale.

Finanțările din fonduri provenind de la autoritățile de stat sunt din ce în ce mai căutate în ultima perioadă de către ONG-uri. Aceasta se datorează mai multor motive, precum reducerea finanțărilor externe, care se va accentua în anii următori, ca urmare a progreselor înregistrate de România pe calea aderării la Uniunea Europeană, considerându-se că sectorul ONG nu mai are nevoie de un sprijin extern susținut ca în perioada imediat următoare momentului 1989, când acest tip de finanțări viza în special crearea și dezvoltarea acestui sector și dezvoltarea societății civile. De asemenea, îmbunătățirea cadrului legal referitor la asociații și fundații (Ordonanța 26/2000, completată și modificată prin Ordonanța 37/2003, care au introdus precizări cu referire la relațiile sectorului nonprofit cu autoritățile și instituțiile publice), a mărit gradul de acces al ONG-urilor la asemenea fonduri. Pe de altă parte conștientizarea avantajelor finanțării sectorului nonprofit de către administrație a dus la rezultate pozitive, cum este cazul municipiului Cluj-Napoca unde, pentru anul 2004, Consiliul Local a inclus în bugetul local un capitol distinct de fonduri pentru finanțarea de proiecte alcătuite de ONG-uri, fonduri ce au o valoare totală de 15 miliarde de lei.

3.3 Relațiile de parteneriat

„Parteneriatul este modalitatea formală sau informală prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun”. Detaliind, este acea relație dintre două sau mai multe instituții, care are ca obiect desfășurarea în colaborare a unor programe sau proiecte. În cadrul acestuia, părțile au drepturi egale cu privire la stabilirea obiectivelor precum și a mijloacelor de implementare sau a evaluării rezultatelor. Partenerii contribuie la asigurarea resurselor materiale, umane, financiare sau documentare în vederea realizării în bune condiții a programelor și proiectelor derulate.

Având în vedere faptul că parteneriatul de tip public-nonprofit face obiectul lucrării de față, și ca va fi tratat mai pe larg într-un capitol distinc, nu voi insista în acest subcapitol asupra a tot ceea ce presupune un astfel de parteneriat.

4. PARTENERIATUL PUBLIC-NONPROFIT

4.1 Parteneriat – definiții, clasificări

Parteneriatul este modalitatea formală sau informală prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun. În cazul tipului de parteneriat analizat de prezenta lucrare, acesta presupune conlucrarea dintre două sau mai multe părți, dintre care cel puțin una este reprezentată de o instituție sau autoritate publică, iar cealaltă parte reprezintă sectorul neguvernamental.

Tipurile de parteneriat pot fi clasificate în funcție de diferite criterii, ce pot fi considerate simultan sau independent. Astfel, în funcție de existența personalității juridice, parteneriatele pot avea un caracter formal sau informal. Parteneriatul informal se poate stabili atunci când scopul său este suficient de specific, iar atingerea sa nu este o problemă, părțile fiind structuri de tip similar, cunoscându-se și, eventual, lucrând împreună anterior. În cazul unor sarcini mai complexe sau pe termen lung, ori în situația în care partenerii sunt structuri de tip diferit (de tipul ONG-uri și structuri ale administrației publice), parteneriatul tinde să fie formalizat.

Un alt criteriu pentru clasificarea parteneriatelor este reprezentat de tipul obiectivului urmărit. În cadrul acestei clasificări pot fi întâlnite parteneriate de reprezentare (de tipul federațiilor, uniunilor, consiliilor, alianțelor etc), respectiv parteneriate operaționale, ce presupun existența unor proiecte concrete ca motiv al asocierii.

Autorii volumului „Organizații Neguvernamentale. Ghid Practic” sunt de părere că „parteneriatul, ca modalitate formalizată sau nu, prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun, nu este un scop în sine, ci este un instrument”. Remarca autorilor este cât se poate de justificată, un parteneriat fără un conținut concret fiind lipsit de relevanță.

Aceeași autori remarcă faptul că atingerea unui scop comun, ca rezultat al unui set de activități derulate în cadrul unei perioade de timp, în conformitate cu un plan inițial, este menită a puncta diferențele între conceptul de colaborare și cel de parteneriat, atâta vreme cât „din punct de vedere semantic, diferențele dintre cele două cuvinte sunt greu sesizabile.”

Parteneriatele se pot constitui pe termen lung sau scurt, cu sau fără finanțare. Într-o relație de parteneriat, părțile nu trebuie neaparat să fie considerate ca fiind egale, ci important este ca ele să fie tratate ca fiind pe poziții egale, deoarece parteneriatul nu poate fi constituit pe principiul subordonării uneia dintre părți. În ce privește puterea de decizie, aceasta poate să fie împărțită între părți în mod egal sau în funcție de contribuția fiecărei părți.

4.2 Argumente în favoarea parteneriatului public-nonprofit

În volumul „Sectorul Nonprofit. Contexte. Organizare. Conducere”, Mihaela Vlăsceanu susține o schimbare a paradigmei guvernării. Autoarea militează pentru părăsirea ideii „statului-dădacă”, a statului atotputernic și omniprezent care speră că abordeză, controlează, rezolvă sau are grijă de toate problemele, optând pentru concentrarea statului pe guvernare. Ideile sale sunt susținute cu argumente oferite de Peter Drucker, încă din 1968, care sesiza necesitatea regândirii rolului statului în sensul accentuării sarcinilor cu adevărat importante și relevante. În viziunea lui Drucker, aceasta nu presupune un guvern care face, nici unul care administrează, ci unul care guvernează, respectiv oferă direcții de acțiune și elaborează decizii strategice, definind politicile majore și direcțiile fundamentale de constituire și dezvoltare ale unei comunități.

Vlăsceanu este de părere că în contextul începutului deceniului trecut, societatea avea nevoie de „instituții care împuternicesc cetățenii, mai curând decât să-i servească pur și simplu.”

Autoarea susține reconsiderarea capacităților și posibilităților structurilor guvernamentale, în sensul transferării energiei și obiectivelor din sfera lui „a face totul singur” în cea a elaborării și fundamentării politicilor strategice de dezvoltare a sistemelor sau organizațiilor.

Necesitatea reorientării politicii guvernamentale spre comunitate decurge, în opinia autoarei, nu numai din incapacitatea instituțiilor guvernamentale de a rezolva eficient toate problemele sociale sau economice, dar și din tendința de creștere și apariție a unor alte tipuri de necesități sociale pe viitor. Problemelor legate de creșterea inflației, a șomajului și sărăciei, specifice societăților ex-comuniste sau slab dezvoltate, autoarea le adaugă pe cele referitoare la numărul din ce în ce mai mare de refugiați sau azilanți în societățile dezvoltate (victime ale războaielor, discriminărilor rasiale sau pe criterii etnice, ale persecuțiilor politice, condițiilor economice precare din propriile țări sau pur și simplu lipsei de speranță). De asemenea, în aceeași perioadă, se prefigura apariția unei alte sfere a serviciilor sociale ce ar trebui să răspundă unor necesități diferite de cele care în mod tradițional au luat forma serviciilor de caritate. Creșterea numerică a populației vârstnice, în aproape toate țările dezvoltate, problemele create de numărul din ce în ce mai mare de copii crescuți în familii monoparentale, necesitatea crescândă pentru o educație permanentă a adulților, sunt doar câteva din argumentele oferite de autoare în favoarea creșterii importanței sferei serviciilor sociale.

Drept soluție pentru rezolvarea acestor noi tipuri de nevoi, Vlăsceanu oferă varianta realizării acestor servicii de către organizațiile noprofit, sau „organizații autonome ale comunității”, constituite ca „sector social independent”, diferit atât de cel public cât și de cel privat. Contribuția cea mai importantă a acestui sector este apreciată a viza „reconstrucția sentimentelor de apartenență a oamenilor la comunitate, prin dezvoltarea sau recâștigarea sensului cetățeniei (înțeleasă ca angajare activă și responsabilă pentru schimbarea comunității și a societății).”

Într-un astfel de cadru de guvernare (în care guvernul guvernează), autoarea consideră că se dezvoltă nu numai sectorul public, ci și cel centrat pe creșterea profitului sau pe afaceri, ca și cel nonprofit care oferă servicii comunitare de maxim interes, întrevâzându-se, în acest fel, o creștere a oportunităților individuale de acțiune ca și a beneficiilor persoanelor întreprinzătoare sau a celor nevoiașe.

Pe plan internațional, deși există diferențe considerabile între țări cu privire la gradul de utilizare sau încredere acordată organizațiilor neguvernamentale în furnizarea serviciior sociale, se apreciază că toate împărtășesc o concepție comună, și anume: este de așteptat ca aceste organizații să fie inovatoare și flexibile, să promoveze participarea voluntară a cetățenilor și să răspundă unor necesități nesatisfăcute de guvern.

Demonstrarea ineficienței structurilor guvernamentale în oferirea de servicii publice, creșterea costurilor de funcționare a birocrațiilor sau incapacitatea guvernelor de a formula soluții adecvate pentru problemele comunității au dus la chestionarea din ce în ce mai serios a rolului central al guvernelor în asumarea responsabilității pentru furnizarea directă a serviciilor sociale, după cum remarcă Vlăsceanu. Astfel, este vehiculată intens ideea conform căreia „bunăstarea colectivă este asigurată nu numai de instituțiile guvernamentale, dar și de cele ale economiei de piață, sectorului voluntar și ale celui informal (familia, grupul de prieteni, vecini).”

Susținând renunțarea statului la asigurarea integrală a serviciilor publice, în favoarea cedării unora dintre acestea sectorului nonprofit sau a formării unor parteneriate cu organizațiile acestui sector, suporterii sectorului voluntar revendică drept virtuți ale acestuia caracterul non-birocratic, flexibilitatea, sensibilitatea crescută față de necesitățile umane, accentuarea unor valori precum altruismul, răspunderea civică sau solidaritatea, promovarea unor alternative pentru consumatori, specializarea, eficiența de cost, spiritul inovator, angajarea în acțiunea socială prin protejarea intereselor clientelei, încurajarea participării voluntare a cetățenilor etc. Toate acestea se constituie în argumente în favoarea acordării unui sprijin financiar crescut din partea structurilor guvernamentale și a instituirii de parteneriate între aceste două sectoare.

Împreună cu organizațiile sectorului public, organizațiile nonprofit pot înlocui, influența, extinde și îmbunătăți activitatea guvernului, acționând fie ca furnizori suplimentari, fie ca furnizori complementari de servicii.

Coexistența sistemelor public și voluntar în oferta de servicii poate conduce, în opinia M. Vlăsceanu, la patru tipuri de relații, în funcție de rolul jucat de organizațiile neguvernamentale în oferirea de servicii comunității:

organizația voluntară este singurul sau principalul furnizor de servicii sociale întrucât nu există, sau există foarte puține agenții guvernamentale cu profil asemănător;

organizația voluntară completează oferta guvernamentală cu servicii de calitate sau tipuri diferite;

organizațiile nonprofit suplimentează sistemul guvernamental cu servicii similare, dintre care unele pot oferi o alternativă la serviciile guvernamentale;

sectorul neguvernamental substituie oferta guvernamentală; un astfel de rol poate fi jucat fie în situația cumpărării de către guvern a unor servicii de la organizații voluntare, ceea ce implică transformarea ei într-un agent public, fie atunci când organizația nonprofit acoperă pe cont propriu furnizarea unor servicii pe care guvernul nu le poate asigura sau le furnizează în mod neadecvat.

Avantaje ale derulării unor astfel de parteneriate între organizațiile sectorului nonprofit și autoritățile sau instituțiile de stat sunt pentru ambele părți, dar și mai important, pentru comunitatea deservită de acestea.

Un studiu efectuat în România, de către Oficiul pentru Relația Guvern – ONG, în 1998, releva că, din perspectiva administrației, avantajele colaborării cu ONG-urile sunt mai relevante în următoarele domenii:

identificarea problemelor și nevoilor 53%;

promovarea participării civice 35%;

atragerea de expertiză 34%;

atragerea de resurse financiare 23%;

Accesul la resurse complementare și implicit creșterea capacității de acțiune a partenerilor, sporirea credibilității și câștigul de imagine al partenerilor, precum și beneficiul social obținut prin instituirea unor modele pozitive în comunitate sunt câteva argumente care vin să susțină dezvoltarea parteneriatului public-nonprofit.

Mihaela Vlăsceanu este de părere că finanțarea organizațiilor sectorului neguvernamental în vederea oferirii de servicii comunității poate avea și consecințe negative asupra acestora. Acestea vizează însăși pierderea independenței și autonomiei organizațiilor voluntare, creșterea insecurității financiare, birocratizarea, dependența de fonduri provenind dintr-o singură sursă etc. Se apreciază, totuși, că formularea unor concluzii cu privire la consecințele parteneriatului public-nonprofit reprezintă un demers dificil, iar producerea unor efecte negative ca urmare a derulării unor astfel de parteneriate este un risc ce trebuie asumat de ambele părți.

4.3 Cadrul legal

Reglementările legale cu referire la parteneriatul public-nonprofit din România, sunt cuprinse în cadrul mai multor acte normative. Legea 215/2001 a administrației publice locale prevede unele atribuții ale consiliului local sau ale consiliului județean în acest sens, iar Ordonanța 26/2000, completată și modificată prin Ordonanța 37/2003, conține prevederi referitoare la stabilirea de astfel de parteneriate în general între structurile administrative din România și organizațiile mediului asociativ.

Legea 215 prevede, în articolul 38 alin.2 lit.x, referitor la atribuțiile consiliului local că acesta „hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizații neguvernamentale și cu alți parteneri sociali, în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local […].” În articolul 104 alin.1 lit.s, cu referire la atribuțiile consiliului județean, se prevede că acesta „hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizații neguvernamentale și cu alți parteneri sociali, în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public județean.”

Ordonanța 26/2000, așa cum a fost completată și modificată de Ordonanța 37/2003, prevede, în cadrul art.49, că „autoritățile administrației publice locale vor sprijini persoanele juridice constituite în temeiul prezentei ordonanțe prin:

a) punerea la dispoziția acestora, în funcție de posibilități, a unor spații pentru sedii, în condițiile legii;

b) atribuirea, în funcție de posibilități, a unor terenuri în scopul ridicării de construcții necesare desfășurării activității lor.” În acest sens, autoritățile administrației publice locale întocmesc liste de prioritate pentru atribuirea de imobile, la cererea persoanelor juridice îndreptățite.

De asemenea, în art.51 alin.2 se menționeză că „autoritățile publice se pot consulta cu reprezentanții asociațiilor și fundațiilor care își desfășoară activitatea în sfera lor de competență, în vederea stabilirii unor programe sau activități comune.”

Aceeași ordonanță stabilește faptul că „în cadrul Camerelor Parlamentului, Administrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Guvernului, instituției Avocatul Poporului, autorităților administrative autonome, ministerelor, al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și autorităților administrației publice locale funcționează structuri pentru relația cu mediul asociativ. Acolo unde asemenea structuri lipsesc, ele se vor constitui" (art.51 alin.1), prevedere foarte importantă pentru stabilirea unor contacte permanente între sectorul de stat și cel asociativ.

Cadrul legal prezentat este mult îmbunătățit, comparativ cu cel de acum patru sau cinci ani când asociațiile și fundațiile erau încă reglementate de Legea 21/1924, iar administrația publică locală nu funcționa în baza Legii 215; parteneriatul dintre aceste două sectoare nu numai că nu făcea parte din practicile frecvente ale administrației, dar nici măcar nu era prevăzut de cadrul legal, afară de prevederile conținute de legea subvenționării asociațiilor și fundațiilor (34/1998), care făcea referiri doar la finanțarea sectorului nonprofit, neprevăzând o implicare mai consistentă a autorităților publice în cadrul proiectelor sau programelor finanțate.

Cu toate acestea, legislația actuală este una mai degrabă de tip permisiv, care nu interzice astfel de practici, dar pe de altă parte nici nu le stimulează în vreun fel, mărginindu-se la a oferi un cadru minimal pentru desfășurarea unor relații public-nonprofit, stimulând mai ales relațiile de finanțare dintre cele două sectoare.

4.4 Tendințe actuale

Cooperarea cu autoritățile locale reprezintă o prioritate pentru agenda sectorului ONG, atât la nivel local, cât și național (în ce privește stabilirea cadrului efectiv pentru dialog și parteneriat la nivel local). La acest nivel s-au creat structuri menite să faciliteze această relație. Responsabilii pentru legătura cu organizațiile neguvernamentale și-au început activitatea încă din 1996, V. Dakova, B. Dreossi, J. Hyatt și A. Socolovschi apreciind că principala misiune a acestor structuri a fost aceea de a lansa un canal de comunicare în ambele sensuri cu ONG-urile locale. În prezent, Ordonanța 26/2000, completată și modificată de Ordonanța 37/2003, a instituit obligativitatea creării unor departamente pentru relația cu sectorul ONG în cadrul mai multor instituții publice administrative de nivel central sau local, menite a continua eforturile începute în 1996, precum și a oferi un cadru necesar inițierii și dezvoltării de parteneriate intersectoriale.

La nivel local, Direcțiile Județene ale Ministerului Tineretului și Sporturilor au avut activități de finanțare regulate, până la nivelul anului 2000, an în care a fost efectuat studiul citat. Deși aceste finanțări erau limitate, ele au reușit crearea unui cadru de dialog și cooperare între cele două sectoare, instituindu-se multe relații de cooperare fructuoase, în ciuda absenței, la acea vreme, a unui cadru legal explicit în acest sens, și oferind exemple pozitive pentru viitor. De asemenea, același studiu a remarcat finanțarea unor organizații nonprofit de către consilii locale, care atribuie fonduri în special pentru domeniul serviciilor sociale.

Aceste exemple constituie, în marea lor majoritate, excepții, relațiile dintre sectoarele public și neguvernamental, la nivel local, nefiind încă suficient dezvoltate, iar oportunitățile pe care acestea le oferă, insuficient fructificate.

O analiză a cauzelor acestui fapt scoate la iveală obstacole în calea dezvoltării unor relații consistente între autoritățile de nivel local și ONG-uri. La nivelul anului 2000, așa cum reiese din studiul citat mai sus realizat de V. Dakova, B. Dreossi, J. Hyatt și A. Socolovschi, aceste obstacole sunt determinate de trei factori:

rolul ONG nu este cunoscut de aleșii locali. În general ONG sunt sprijinite numai dacă activitățile lor se integrează în strategiile de dezvoltare locală, rareori elaborate prin consultarea ONG; reprezentanții locali pentru relația cu sectorul ONG au limite determinate de timp disponibil pentru organizațiile voluntare; se manifestă o lipsă generalizată de întelegere sau implicare la nivel instituțional intern din partea autorităților competente să adopte prevederile legale necesare aplicării de parteneriate de tip public-nonprofit;

procesul lent de descentralizare face ca autoritățile locale să dețină puteri și fonduri limitate;

a fost constatat un nivel scăzut de dezvoltare a abilităților personalului de la nivel administrativ, care este expus într-o măsură mult mai mică la noi modalități de gândire și organizare a muncii, spre comparație cu cel al ONG-urilor.

Sugestiile pentru îmbunătățirea relațiilor dintre autoritățile locale și organizațiile sectorului neguvernamental, elaborate de același grup de autoare au constat din:

introducerea unor programe speciale de familiarizare a autorităților locale cu noile prevederi legale, rolul și exemplele de succes ale activităților comune cu ONG;

folosirea prevederilor din cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeană care pun accentul pe stimularea cooperării dintre ONG-uri și autoritățile locale;

dezvoltarea abilităților, aptitudinilor și practicilor funcționarilor publici în dezvoltarea și managementul proiectelor, a cooperării și strângerii intersectoriale de fonduri, desfășurarea de activități în rețele prin combinarea programelor de instruire cu cele de dezvoltare a capacității instituționale.

Studiul „Organizații neguvernamentale. Ghid practic” identifică, la rândul său, posibile explicații viv-a-vis de faptul că parteneriatul public-nonprofit, în ciuda avantajelor pe care le oferă părților și a cadrului legal îmbunătățit de care beneficiază, nu se regăsește în practica curentă a rezolvărilor problemelor comunității. Printre acestea se numără: „lipsa unei culturi asociative la nivelul tutuor potențialilor parteneri, accesul la resurse mai mult decât limitat al oricăreia dintre părți, ca și un mediu legislativ neutru, nerestrictiv, dar, în același timp, nestimulativ față de un demers de tip asociativ.”

De asemenea, grupul de autori al studiului citat anterior consideră că „în procesul de identificare și rezolvare a problemelor comunității, organizațiile neguvernamentale sunt considerate ca „alternative” la soluțiile administrației publice. Expresia folosită ar putea crea confuzie. Comunitățile nu sunt puse în situația de a alege între modelul de dezvoltare propus de administrația publică și unul propus de organizații, pentru simplul motiv că organizațiile nu pot lansa o asemenea ofertă. Sunt excepții cazurile în care eforturile organizațiilor ar putea să ducă la rezolvarea în întregime a unei probleme în comunitatea locală.” Aceiași autori constată că organizațiile neguvernamentale nu reprezintă o alternativă în sine, ci doar un mod de acțiune complementar activității administrației. Organizațiile pot identifica soluții noi pentru problemele cu care se confruntă cetățenii, dar acestea devin relevante doar dacă pot influența procesul de dezvoltare la nivelul întregii comunități. Concluzia grupului de autori este că „administrația și organizațiile neguvernamentale pot oferi […] nu alternative în competiție, ci soluții complementare pentru problemele comunității, fapt ce deschide calea către o adevărată colaborare între ele”, parteneriatul fiind considerat un principiu dezirabil de acțiune.

Prin statutul său de „autoritate”, administrația publică are un rol determinant în constituirea și derularea de parteneriate cu diverși actori ai comunității, în vederea soluționării unor probleme concrete cu care se confruntă aceasta.

O cercetare efectuată în România în 1998, a condus la identificarea principalelor obstacole în calea parteneriatului administrație-ONG:

deficiențe în funcționarea autorităților locale 29%

cadru instituțional și legislativ neadecvat 22%

resursele autorităților locale 15%

disfuncționalități în funcționarea ONG-urilor 15%

lipsa de informare 10%.

Un studiu complex realizat de Lydian Altman-Sauer, Margaret Henderson și Gordon P. Whitaker a relevat, printre altele, dificultăți frecvent întâlnite în calea stabilirii de parteneriate și a bunei funcționări a acestora, precum și sugestii sau sfaturi utile ce pot fi urmate atât de instituțiile/autoritățile locale sau organizațiile neguvernamentale separat, cât și de acestea împreună.

Practicile sugerate a fi adoptate de ONG-uri sunt reprezentate de:

informarea autorităților locale în legătură cu progresele înregistrate pe tot parcursul anului și nu doar atunci când aplică pentru obținerea de fonduri; aceasta poate fi realizată prin: trimiterea de rapoarte și informări regulate administrației publice; utilizarea unor căi atât formale cât și informale pentru discutarea evenimentelor curente din cadrul celor două sectoare; comunicarea nu numai pe teme legate de finanțări sau situații de criză imediate; invitarea unui reprezentant al administrației publice de a face parte din consiliul director al organizației.

concentrarea pe activitățile derulate în folosul comunității întregi; acest deziderat poate fi atins prin: crearea și menținerea unui rol precis al organizației în cadrul sectorului asociativ local; informarea constantă referitoare la evenimentele și personalitățile din cadrul comunității; participarea și contribuirea regulată la întrunirile din cadrul comunității, chiar dacă nu se întrevede un câștig clar sau imediat de pe urma acestei participări.

menținerea unei politici financiare prudente și prezentarea/publicarea unei evidențe contabile. Pentru aceasta, ONG-urile trebuie: să pună la dispoziție informații legate de evaluări recente sau proceduri de audit încheiate; actualizarea și punerea la dispoziție a politicilor și procedurilor organizației; instituirea și aplicarea riguroasă a unor bilanțuri contabile (situații financiare anuale); angajarea unor specialiști financiari în cadrul unor comisii de supraveghere.

întărirea credibilității organizației prin afișarea unei imagini de încredere, profesioniste. Aceasta poate fi atinsă prin: trimiterea unor informări consistente referitoare la misiunile, obiectivele și activitățile organizației; afișarea unei ținute vestimentare și morale în acord cu exigențele comunității; acordarea unei atenții sporite detaliilor, de genul folosirii aceluiași format în toate documentele organizației.

sprijinirea/educarea comunității în sensul rezolvării problemelor care fac specificul activităților organizației și care sunt neatractive, copleșitoare sau chiar înfricoșătoare pentru publicul larg, prin: identificarea surselor neatractivității chestiunilor respective; planificarea unor strategii pentru captarea atenției publice; reducerea oricăror caracteristici superficiale care ar putea fi folosite drept scuză pentru reducerea eforturilor organizației; utilizarea unui stil de comunicare de natură să reliefeze respectul atribuit problemei în discuție.

Practicile sugerate a fi adoptate de instituțiile administrație publice, formulate de aceiași autori, sunt enumerate în continuare:

reducerea frustrărilor, a neînțelegerilor sau a neîncrederii experimentate de ONG-uri pe durata planificării bugetare, prin informarea acestora în legătură cu finanțările acordate, pe chestiuni ce privesc: sumele de bani disponibile pentru finanțări; prioritățile autorităților locale; procesul de aplicare de cereri de finanțare și criteriile de evaluare.

percepera problemelor sau a nevoilor ca aparținând întregii comunități și nu doar unei organizații nonprofit, prin: recunoașterea faptului că cei ce apelează la organizații nonprofit (clienții acestora) sunt membrii ai comunității, îndreptățiți la resurse; exprimarea aprecierii la adresa misiunilor organizațiilor nonprofit.

evitarea subaprecierii organizațiilor neguvernamentale, prin: recunoașterea contribuției pe care o au angajații profesioniști (salarizați) la nivelul organizației din care fac parte; acordarea de sprijin organizațiilor neguvernamentale în efortul de întărire a profesionalismului pe plan intern; aprecierea impactului economic pe care îl au programele derulate de organizațiile nonprofit asupra economiei de pe plan local.

În vederea stimulării parteneriatului dintre acestea, organizațiile nonprofit și autoritățile administrației publice locale, luate împreună, trebuie:

să facă schimb reciproc de informații, atât în cadrul cât și în afara relațiilor de lucru de zi cu zi. Concret, este nevoie ca acestea: să organizeze un forum anual referitor la serviciile sociale, la care să participe reprezentanți ai sectorului nonprofit, ai instituțiilor sau autorităților publice de nivel local precum și oficilai aleși ai comunității locale sau voluntari; adoptarea unor strategii comune, pe diferite domenii; organizarea unor întruniri regulate cu organele de conducere ale organizațiilor sectorului nonprofit de nivel local (regional) și cu personalul ce se ocupă de derularea programelor în parteneriat din ambele sectoare.

să contribuie cu resurse, prin: invitarea de personal din cadrul celelaltei părți de a lua parte la diferite training-uri oferite de organizație; punerea la dispoziția celelaltei părți de expertiză; punerea la dispoziție de birouri, cursuri (training-uri) sau spații pentru organizarea de întruniri; punerea la dispoziția părții partenere de mobilier sau echipament second-hand.

să elaboreze reguli clare referitoare la așteptările mutuale și depunerea eforturilor necesare respectării acestora.

Fiind formulate pentru sectorul neguvernamental și pentru cel de stat din SUA, sugestiile autorilor fac referire în dese rânduri la aspecte specifice acestora, însă ele pot fi adaptate și la specificului altor societăți, cum este cea românească, experiența americană putând fi de mare utilitate.

5. PROIECT DE CERCETARE

PARTENERIATUL DINTRE ORGANIZAȚIILE NEGUVERNAMENTALE ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ DE LA NIVELUL

MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA

– studiu de caz –

5.1. Scurtă istorie a Municipiului Cluj-Napoca

Situat în inima provinciei istorice Transilvania, pe ambele maluri ale râului Someșul Mic, Municipiul Cluj-Napoca are o istorie îndelungată, originea sa fiind corelată cu descoperirile arheologice din perioada neolitică din zona Gura Baciului, așezări în locul cărora, mai târziu, în secolul al II-lea î.Hr. s-a dezvoltat o civilizație geto-dacă, menționată în scrierile lui Herodot. Clujul devine un important centru urban încă de pe vremea împăratului Adrian, care l-a ridicat la rangul de municipium, la acea vreme devenind și capitala Daciei Porolissensis. Mai târziu, Marcus –Aurelius a transformat Clujul în colonie, devenind, în acest fel, un important centru politic. Napoca a continuat să fie locuită chiar și după retragerea administrației și armatei romane la sud de Dunăre, în ciuda numeroaselor invazii barbare dinspre Răsărit.

Localitatea Cluj-Napoca de astăzi este atestată documentar în 1213, sub numele de „Castrenses de Clus”, în cadrul Voievodatului lui Gelu care, l-a scurt timp, este cucerit și inclus în Voievodatul Transilvania, sub suveranitate ungară, fiind populat de coloniști sași ca urmare a decimării populației cetății în urma unor invazii ale tătarilor. Cu toate acestea, Clujul continuă să se dezvolte, acordarea privilegiului de „civitas” transformându-l într-un important centru economic, politic și cultural. În 1580 este inaugurată aici o academie cu trei departamente: teologie, filosofie și drept.

Aproape două secole mai târziu, această academie este înlocuită de o universitate cu patru departamente, și anume: filosofie, științe naturale, drept și chirurgie.

Deși este ocupat (între anii 1683 și 1699) și trecut sub guvernare austriacă, importanța politică a Clujului a crescut și mai mult, dat fiind faptul că după 1790 aici a fost mutată reședința guvernatorului imperial al Transilvaniei, dar și datorită faptului că a fost mai ferit de războaie decât alte provincii istorice românești.

La 1848, în ciuda dorinței populației de etnie română, Dieta Clujului votează unirea Transilvaniei cu Ungaria. Abia la 1918, odată cu eliberarea de sub monarhia austro-ungară, Transilvania se unește cu România, în urma Marii Uniri de la Alba-Iulia. Totuși, în perioada 1940-1945, nordul Transilvaniei (incluzând și Cluj-Napoca) a fost din nou cedat Ungariei, fiind recuperat odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

5.2. Tradiții ale sectorului voluntar în Transilvania

Municipiul Cluj-Napoca este actualmente un centru cultural, de afaceri și universitar dezvoltat. Aceasta se datorează resurselor locale, tradiției și experienței de durată în majoritatea sectoarelor, precum și situării favorabile, aflându-se la intersecția rutelor comerciale care odinioară legau Europa Centrală și de Vest cu Răsăritul. Prezența în Cluj a unor instituții de cultură precum Teatrul Național, Opera Națională Română, Teatrul și Opera Maghiară, Filarmonica precum și numeroase muzee și galerii de artă fac din acesta un important centru cultural. Tradiția din domeniul universitar-academic se resimte puternic în planul instituțiilor de învățământ superior, Clujul beneficiind de mai multe universități de stat precum și particulare, cu un număr total de aproximativ 80.000 de studenți. Cu siguranță că atât multitudinea de instituții de învățământ superior, cât și numeroasele instituții de cultură ca și diversitatea etnică au influențat și influențează în continuare mediul social-cultural clujean.

În legătură cu acest ultim aspect, trebuie menționat că populația de origine germană care a locuit cetatea Clujului, cât și cea predominant maghiară din timpul ocupației austro-ungare și-au pus amprenta asupra orașului, influențând domenii precum arhitectura sau modul de organizare și administrare.

Prin expunerea îndelungată la obiceiurile, tradițiile și practicile acestora, populația Clujului s-a ales cu diferite „moșteniri”, care s-au manifestat chiar și în ceea ce privește gradul de civilizație, comparativ cu celelalte zone ale țării care nu au împărtășit aceeași istorie cu acest teritoriu.

Una din moștenirile de proveniență austro-ungară este legată de înființarea de organizații filantropice, preluate după modelul austro-ungar, populația română din teritoriile transilvane ocupate dezvoltând de timpuriu, comparativ cu alte regiuni ale țării, o rețea extinsă și eficientă de organizații și activități filantropice. Acest aspect se datorează și faptului că marea majoritate a populației române din aceste teritorii nu beneficia de pe urma unor servicii sociale organizate de imperiul austro-ungar, fiind nevoită să-și creeze propriile servicii. În acest mod a luat ființă ASTRA (Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), considerată cel mai important vehicul al educației, asistenței sociale și a altor forme filantropice. Inițial promotoare a limbii, literaturii și istoriei române, ASTRA s-a implicat mai apoi și în acțiuni filantropice precum strângerea de fonduri pentru burse de învățământ, construirea de școli, conservarea bisericilor, servicii legale, programe de asigurare precum și alte servicii, îndreptate către populația română care, după cum am menționat, nu beneficia de acestea din partea instituțiilor statului. În acest mod s-a dezvoltat, în Transilvania, o puternică tradiție a voluntariatului care se reflectă și astăzi în dimensiunile sectorului neguvernamental din această regiune.

Deși controlul sporit asupra acestui sector impus de Carol II, precum și lovitura de stat a Mareșalului Ion Antonescu ca și instaurarea comunismului au dus practic la desființarea acestui sector nu numai în Transilvania, ci pe întreg teritoriul țării, odată cu instaurarea regimului democratic din 1990 și reapariția mediului asociativ, organizațiile neguvernamentale au înflorit mai mult în teritoriile transilvane decât oriunde în țară, poate doar cu excepția capitalei. Această dezvoltare se poate datora mai multor aspecte. În primul rând este vorba de entuziasmul legat de posibilitatea exercitării drepturilor implicate de libertatea de exprimare, câștigate odată cu „victoria asupra revoluției” din decembrie 1989, și nevoia organizării unei societăți civile, care a făcut obiectul strădaniei multor disidenți români înainte de 1989.

În Transilvania, acest entuziasm și libertatea de exprimare trebuie corelate și cu puternica tradiție a voluntariatului, ce își are originea în perioada ocupației austro-ungare.

5.3. Relevanța cercetării

Un astfel de studiu poate avea relevanță prin oferirea unei imagini de ansamblu asupra modului în care este privit acest parteneriat de părțile implicate. Aceasta poate contribui la identificarea cauzelor unui slab parteneriat sau a inexistenței acestuia, în funcție de acestea putându-se lua și măsuri pentru îmbunătățirea situației. În cazul relevării unui parteneriat solid, pot fi identificate posibile direcții de acțiune în vederea extinderii acestuia și în alte domenii, sau modalități de eficientizare a parteneriatului. În concluzie, formarea unei imagini de ansamblu asupra relațiilor dintre mediul asociativ și administrația publică locală este primul pas în vederea formulării unor strategii sau stabilirii unor măsuri pentru întărirea colaborării dintre cele două părți.

5.4. Scopul cercetării

Având în vedere cele prezentate până în acest moment, cercetarea întreprinsă a vizat relevarea existenței unui parteneriat la nivelul Municipiului Cluj-Napoca, între organizațiile sectorului neguvernamental din Municipiu și autoritățile sau instituțiile administrației publice locale din Cluj-Napoca, precum și gradul de dezvoltare a acestuia. Aceasta s-a realizat prin încercarea de a identifica modul în care acest tip de parteneriat este perceput de către cele două părți.

Astfel, cercetarea a urmărit identificarea opiniilor ambelor părți implicate într-un asemenea tip de parteneriat asupra a ceea ce înseamnă/presupune o astfel de relație sau asupra avantajelor pe care le poate oferi; de asemenea, cercetarea a vizat verificarea gradului în care sunt cunoscute prevederile legale ce reglementează acest parteneriat, ca o condiție importantă pentru însuși existența unor astfel de relații.

5.5. Dinamica ONG în județul Cluj după 1990; caracteristici actuale

Dinamica organizațiilor neguvernamentale la nivelul județului Cluj relevă o oscilație permanentă a numărului de ONG-uri nou înființate, după cum se poate observa și din tabelul de mai jos.

Am considerat că cifrele referitoare la sectorul organizațiilor neguvernamentale de la nivel județean sunt de asemenea relevante și pentru municipiul Cluj-Napoca, având în vedere că cea mai mare parte a acestora sunt înregistrate și își desfășoară activitatea aici (aproximativ 90%).

Astfel, la nivelul anului 1990 se poate remarca numărul mare de organizații nonprofit înființate, explicație a acestui fapt fiind cele semnalate anterior cu privire la tradiția voluntariatului și libertatea de exprimare câștigată în decembrie 1989.

Față de această adevărată „explozie” a asociativității, reprezentată de înființarea a 481 de ONG-uri, cele 144 din anul următor reflectă o reducere a entuziasmului. Cauzele nu sunt foarte clare, din moment ce cadrul legal referitor la asociații și fundații nu a fost schimbat în această perioadă.

Reducerea constantă a numărului de organizații nou-înființate și în anii următori, poate duce la concluzia că sectorul nonprofit a traversat o perioadă de organizare și reorganizare, ca și o perioadă de cristalizare și definire a rolurilor.

Doar începând cu 1994 și, mai ales, 1995, se remarcă o revigorare a sectorului neguvernamental, numărul de organizații nonprofit înregistrând creșteri progresive (82 în 1994 și 154 în 1995, față de cele 66 înregistrate în 1993). Adoptarea unor acte normative intenționate a stimula dezvoltarea sectorului neguvernamental și care prevedeau acordarea de diferite facilități fiscale pentru importul de diferite bunuri pentru asociații și fundații, dar care au fost intens speculate de unele persoane datorită neglijenței autorităților emitente în alcătuirea lor, a dus la sporirea bruscă a numărului de ONG-uri, pentru județul Cluj cifrele din această perioadă depășindu-le și pe acelea din anul 1990. Astfel, în 1996 au fost înregistrate 525 de noi organizații voluntare, iar în 1997 numărul acestora a atins cote maxime, fiind înființate nu mai puțin de 689 de ONG-uri. Actele normative responsabile de acest „boom” în rândul organizațiilor sectorului neguvernamental sunt Hotărârea de Guvern nr.564/1992 și Ordonanța nr.26/1993.

Prima prevedea că „autovehiculele primite cu titlu gratuit de organizații sau ascociații cu caracter umanitar, de protecție socială, instituții culturale și de invățământ pot fi înmatriculate definitiv, indiferent de vechimea lor”, iar cea de-a doua oferea scutirea de taxe vamale pentru “ajutoarele și donațiile cu caracter umanitar, social, cultural, sportiv, didactic primite de organizații sau asociații non-profit cu caracter umanitar”.

Deși adoptate cu 2-3 ani înaintea creșterii semnificative a dimensiunilor sectorului nonprofit, acestea au generat efecte importante asupra numărului de organizații nou-înființate doar din momentul unei publicități mai intense asupra prevederilor conținute.

O creștere substanțială a numărului de ONG-uri este, în mod normal, un aspect pozitiv pentru o societate democratică, reflectând o societate civilă activă și puternică.

În acest caz însă, este vorba de organizații nonprofit înființate, în majoritatea cazurilor, pentru a se putea profita de prevederile actelor normative menționate, respectiv înmatricularea unui număr nelimitat de autoturisme, scutite de plata taxelor vamale.

S-a ajuns astfel, la situația în care, pe lângă organizațiile care desfășurau activități concrete, a apărut un număr însemnat de alte organizații care nu se ocupau cu altceva decât înmatricularea de autovehicule, necontribuind efectiv la activitatea de ansamblu a sectorului nonprofit. În această perioadă au fost semnalate mai multe astfel de cazuri în mass-media, precum cazul Fundației „Dacia” din Ploiești precizat anterior sau cazul județului Suceava unde, o anchetă a Gărzii Financiare, a relevat că în decurs de doi ani (1995 și 1996), un număr de 1368 de ONG-uri au introdus în țară 3567 de autoturisme.

Abuzurile generate de neglijența celor două acte normative au încetat odată cu emiterea Ordinului nr.1682 din 6 octombrie 1997 al Ministerului Finanțelor, prin care se revine asupra prevederilor din Ordonanța nr 26/1993. Acesta menționează că, pentru a se bucura de un regim special în ce privește regimul accizelor in cazul autoturismelor primite ca donații din străinătate, organizațiile neguvernamentale trebuie să prezinte o documentație incluzând, între altele, o adeverință de la organul fiscal din care să reiasă că beneficiarul donației există și desfășoară, de cel puțin un an, activități specifice cu caracter umanitar, precum și numărul autoturismelor înregistrate în evidențele contabile ale acestuia, precum și listele de inventariere a mijloacelor de transport. Se adauga că asemenea „precizări pentru regimul accizelor” se acordă pentru cel mult două autoturisme, iar cei care le-au primit în cel puțin două cazuri, nu vor mai beneficia de ele.

După emiterea acestui ordin, se poate constata o scădere la fel de bruscă a numărului ONG-urilor înregistrate, precum a fost și creșterea lor, această cifră înregistrând valori din ce în ce mai scăzute, la nivelul anului 2001 ajungând la 93 de ONG-uri, crescând ușor în 2002 până la cifra de 123, pentru ca apoi să scadă iar în 2003 (69 de ONG-uri nou-înființate).

La momentul actual, sectorul ONG din Cluj-Napoca este unul dintre cele mai bine dezvoltate din țară, chiar dacă nu are dimensiuni comparative cu cele ale unor centre urbane similare din state occidentale, nivelul acestora din urmă fiind mult mai ridicat.

Totuși, comparativ cu alte județe sau regiuni din țară (spre exemplu, la nivelul județului Tulcea sunt aproximativ 40 de ONG-uri active), cifra organizațiilor neguvernamentale active la nivelul județului este ridicată, acestea fiind în număr de 267, majoritatea fiind înregistrate și desfășurându-și activitatea în Cluj-Napoca (mai precis 237 de ONG-uri).

Beneficiind de activitatea unui număr ridicat de ONG-uri, populația Clujului beneficiază totodată de alternative crescute în rezolvarea problemelor cu care se confruntă. La fel, și administrația locală poate profita de pe urma activităților acestor organizații, prin preluarea de către cel de-al treilea sector a unei părți din sarcinile cu care se confruntă.

Aceasta se poate realiza atât de la sine, prin simpla existență a organizațiilor neguvernamentale care, derulându-și activitatea în diferite segmente ale vieții sociale, preiau o parte din responsabilitățile administrației locale prin derularea de programe, ale căror efecte se răsfrâng, în mod inevitabil, asupra comunității locale. De asemenea, prin instituirea unor relații de parteneriat sau de finanțare între aceste două sectoare, se pot realiza diferite forme de complementaritate între organizațiile celor două sectoare, menite a oferi beneficii ambelor părți cât și comunității.

5.6. Delimitări conceptuale

În contextul prezentei lucrări, prin organizație neguvernamentală se înțelege orice asociație, fundație sau federație întemeiată în baza Legii 21/1924 sau în baza Ordonanței 26/2000, completată și modificată prin Ordonanța 37/2003, care desfășoară activități în interes general sau în interesul unor colectivități locale ori în interesul lor personal nepatrimonial.

De asemenea, în cadrul cercetării de față, prin administrație publică locală se înțelege o autoritate administrativă locală (consiliu local, primar, consiliu județean) precum și aparatele proprii de specialitate ale acestora și instituțiile subordonate.

Prin sintagma „parteneriat public-nonprofit” este definită modalitatea formală sau informală prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună în vederea desfășurării în colaborare a unor programe sau proiecte, din care cel puțin o parte este reprezentată de o instituție sau autoritate publică, iar cealaltă parte sau, după caz, celelalte părți, reprezintă sectorul neguvernamental.

5.7. Ipotezele cercetării

Aspectele teoretice prezentate în lucrare constituie baza elaborării ipotezelor de cercetare.

1. Cu cât organizațiile nonguvernamentale se implică mai mult în viața comunității locale, cu atât administrația locală poate rezolva, prin intermediul acestora, mai multe din problemele existente la nivelul populației.

2. Cu cât se dezvoltă mai mult parteneriatul public-nonprofit, cu atât serviciile oferite de administrația locală cresc.

3. Dacă la nivelul administrației locale s-ar înființa un departament pentru relația cu organizațiile nonguvernamentale, atunci s-ar putea identifica și rezolva mai ușor o parte din problemele comunității locale.

4. Dacă s-ar emite acte normative (la nivel local sau național) cu referire exclusivă la parteneriatul public-nonprofit, atunci numărul organizațiilor nonguvernamentale ar crește.

5. Cu cât spiritul civic al populației se dezvoltă mai mult, cu atât sunt stimulate legăturile dintre autoritățile locale și organizații.

6. Dacă numărul întrunirilor și consfătuirilor între administrația locală și organizații cresc, atunci comunicarea directă și schimbul informațional între ele se perfecționează.

7. Dacă s-ar îmbunătății imaginea publică a organizațiilor nonguvernamentale, atunci ar crește numărul programelor desfășurate în parteneriat public-nonprofit.

5.8. Delimitarea universului cercetării

Ancheta s-a desfășurat în perioada 20 – 26 mai în Municipiul Cluj Napoca, iar subiecții au fost aleși în mod aleator, cu vârste cuprinse între 35 și 52 ani, cu studii medii și superioare. În situația administrației publice locale, unde numărul de instituții este mai restrâns, am urmărit obținerea unei opinii atât din partea puterii executive cât și din partea puterii deliberative de nivel municipal.

De asemenea, în cadrul acestor instituții sau autorități există responsabili pentru relația cu ONG-urile, alegerea la întâmplare a respondenților nefiind posibilă nici în interiorul acestora; pentru sectorul neguvernamental nu am avut în vedere un criteriu precis în alegerea subiecților pentru interviuri, aceștia fiind selectați în mod aleator dintre organizațiile active. Consider că informațiile colectate sunt de natură a oferi o imagine de ansamblu, având în vedere problemele vizate de întrebările incluse în aceste interviuri.

5.9. Prezentarea metodei, tehnicii, procedeului și instrumentului de lucru

Având în vedere specificul cercetării, am apelat la o cercetare de tip calitativ. Am considerat că acest tip de cercetare se potrivește cel mai bine unui studiu de natură a oferi o imagine de profunzime asupra problemei studiate, având în vedere că studiul urmărește conținutul calitativ al parteneriatului public-nonprofit la nivelul Municipiului Cluj-Napoca, și nu numărul de parteneriate existente.

Metoda de recoltare a datelor a constat din realizarea unor interviuri semistructurate (pe bază de ghid de interviu) cu reprezentanți ai organizațiilor sectorului nonprofit din Cluj-Napoca, cât și cu reprezentanți ai administrației publice locale. Ghidurile de interviu se găsesc în anexele 1 și 2. Astfel, am realizat un număr de șase interviuri, trei pentru administrația publică și trei pentru organizații neguvernamentale.

5.10. Analiza informațiilor

Referitor la administrația publică, interviurile au fost administrate subiecților din cadrul Primăriei Cluj-Napoca și din cadrul Aparatului Propriu de Specialitate al Consiliului Județean, precum și cu un consilier local (în cazul interviului realizat cu consilierul local, nu a fost posibilă strângerea unei cantități însemnate de date, având în vedere timpul limitat de care dispunea persoana în cauză, astfel că am restrâns numărul întrebărilor doar la cele referitoare strict la parteneriatul public-nonprofit și posibilitățile de dezvoltare ale acestuia, fiind excluse cele cu referire la sectorul nonprofit din Cluj-Napoca sau la avantajele unui parteneriat de tip public-nonprofit).

Astfel, referitor la cunoștințele legate de sectorul nonprofit din Cluj-Napoca și activitatea din cadrul său, persoana de contact din cadrul Departamentului “Învățământ, Cultură” din Primăria Cluj-Napoca (responsabil pentru alocarea de fonduri pentru proiectele inițiate de ONG-uri) deține cunoștințe despre activitatea sectorului nonprofit și despre organizațiile acestuia, în special legate de organizațiile care au avut contacte directe cu Primăria (cele din domeniul cultural educativ, cele pentru protecția persoanelor cu dizabilități, centrele de zi și de noapte pentru diferite categorii de persoane, organizațiile pentru probleme de tineret etc); de asemenea, Primăria deține o bază de date referitoare la „asociațiile și organizațiile” din Municipiul Cluj-Napoca, disponibilă și pe pagina de internet a Primăriei, ce conține date de contact referitoare la aceste organizații (adresa, număr telefon/fax, persoană de contact etc). În legătură cu rolul sectorului nonprofit față de comunitatea locală, se consideră că principalul rol este reprezentat de suplimentarea serviciilor oferite de administrația locală, având în vedere că instituțiile acesteia nu se pot ocupa de rezolvarea tuturor problemelor existente la nivelul colectivității locale.

Informațiile despre sectorul nonprofit deținute de responsabilul pentru acordarea de fonduri pentru proiectele inițiate de ONG-uri sunt legate în special de cele cu care administrația a avut contacte (a căror majoritate a constat din oferirea de finanțări pentru diferite proiecte, mai apoi fiind urmărită destinația fondurilor alocate). Informațiile sunt obținute în urma acestor contacte directe, dar și în cadrul unor întâlniri cu reprezentanți ai sectorului nonprofit, întâlniri cu caracter predominant informal. Este menționată și existența unei „Comisii de sprijinire a drepturilor persoanelor cu dizabilități”, în ale cărei ședințe/întruniri se obțin informații suplimentare în legătură cu organizațiile ce se ocupă de acest tip de probleme și care fac parte din acestă comisie. De asemenea, așa cum am menționat anterior, Primăria dispunde de o bază de date referitoare la organizațiile sectorului neguvernamental, ce conține informații despre acestea obținute telefonic, prin intermediul Internetului sau în cadrul contactelor directe sau întâlnirilor informale amintite. Totuși, o informare detaliată asupra ONG-urilor se realizează, în cele mai multe cazuri, în momentul acordării de finanțări pentru proiecte, și bineînțeles, în cazul organizațiilor care obțin astfel de finanțări.

În legătură cu derularea unor parteneriate cu organizații ale sectorului nonprofit la momentul actual sau în trecut, din discuția purtată cu persoana de contact din cadrul Primăriei a reieșit faptul că Primăria Cluj-Napoca nu derulează, în prezent, parteneriate (în adevaratul sens al cuvântului), ci, în cele mai multe cazuri, oferă finanțări (prin intermediul Consiliului Local) organizațiilor care înaintează Primăriei proiecte în acest sens.

Deși majoritatea relațiilor stabilite cu sectorul ONG sunt de finanțare, există și câteva excepții. Între acestea au fost menționate Fundația „Centrul de recuperare a copiilor cu handicap motor”, la a cărei înființare Primăria a participat în mod direct, fiind co-fondator, și Centrul de voluntariat „Pro Vobis” cu care derulează în parteneriat, de aproape 2 ani, programul „Orașul meu – așa cum mi-l doresc”. În afara acestor cazuri de excepție, Primăria se rezumă la alocarea de fonduri pentru proiecte, împreună cu Consiliul Local, rolurile acestora în procesul de alocare de fonduri fiind împărțite. În acest sens am aflat că pentru anul 2004 a fost prevăzut un capitol distinct în bugetul local, ce conține fonduri în valoare de 15 miliarde de lei ce vor fi utilizate pentru finanțarea de proiecte ale ONG-urilor.

La întrebarea referitoare la beneficiile parteneriatelor derulate (în realitate doar relații de finanțare), câștigul de pe urma acestora este trecut în special în dreptul comunității locale, considerându-se că în acest mod problemele specifice ale acestora pot fi mai bine rezolvate. De asemenea, este identificat și un avantaj pentru Primărie, și anume acela de a se putea ocupa într-o mai mare măsură, prin intermediul sectorului ONG, de problemele comunității.

Legat de constanța parteneriatelor (relațiilor de finanțare), am aflat că există un număr mare de proiecte finanțate de la bugetul local, ceea ce înseamnă o strânsă colaborare de acest tip cu sectorul nonprofit. În cadrul acesteia, am remarcat că nu există (în afara câtorva excepții, menționate anterior) colaborări constante cu anumite organizații, ci că finanțările sunt oferite în funcție de proiectele înaintate și nu țin cont de existența unor colaborări anterioare cu administrația ale organizațiilor respective.

Avantajele derulării unui parteneriat de tip public-nonprofit sunt considerate a fi suplimentarea și diversificarea serviciilor oferite de administrație, și acoperirea unui spectru mai larg în ceea ce privește nevoile apărute în cadrul comunității; sunt menționate și avantaje pentru comunitatea locală, legate de posibilitatea de a beneficia în mod direct de aceste servicii.

Referitor la măsurile ce ar putea fi adoptate de administrația publică locală pentru a fructifica într-o mai mare măsură avantajele parteneriatului cu sectorul ONG, soluția imediată este apreciată a fi înființarea unui departament special pentru relația cu ONG-urile, departament distinct în cadrul Primăriei și care să fie compus din mai multe birouri împărțite pe domenii de activitate (educație și cultură, asistență și protecție socială, probleme de tineret etc); de asemenea, activitatea acestui departament ar trebui să se centreze pe o comunicare constantă cu sectorul nonprofit, pe identificarea problemelor și nevoilor apărute în cadrul comunității locale și pe identificarea soluțiilor pentru rezolvarea acestor probleme prin intermediul parteneriatului cu sectorul neguvernamental. Deși persoana intervievată apreciază că aceasta va implica unele costuri pentru Primărie, în același timp consideră că în acest fel problemele comunității vor fi mai bine rezolvate.

În cazul organizațiilor neguvernamentale, se apreciază că la ora actuală demersul în vederea stabilirii de parteneriate aparține aproape în exclusivitate acestora, astfel că rolul ONG-urilor este unul major, nefiind nevoie de eforturi suplimentare din partea acestora.

Referitor la legislația referitoare la parteneriatul de tip public-nonprofit, sunt cunoscute în special prevederile Legii 215/2001 (legea administrației publice locale) precum și cele ale Legii 34/1998 referitoare la acordarea de subvenții Asociațiilor și Fundațiilor Române cu personalitate juridică, care înființează unități de asistență socială.

Prevederile ordonanțelor referitoare la asociații și fundații (Ordonanța 26/2000 și Ordonanța 37/2003) și care fac referire la relațiile acestora cu autoritățile locale nu sunt suficient cunoscute.

La întrebarea „Considerați că s-ar impune completări sau modificări la nivel legislativ?”, răspunsul a fost negativ, referitor la Legea 215/2001 și Legea 34/1998.

Totuși, la capitolul măsuri pentru stimularea parteneriatului public-nonprofit, au fost menționate: la capitolul legislație, a fost propusă emiterea unui act normativ (de nivel local sau național) cu referire exclusivă la parteneriatul public-nonprofit, și care să prevadă condițiile instituirii unor astfel de parteneriate precum și stimularea unor astfel de acțiuni; de asemenea, a fost menționată din nou înființarea unui departament pentru relația cu ONG-urile, care să dispună și de resurse umane pe măsură (având în vedere că, în prezent, există o singură persoană responsabilă de acest aspect); ca piedică în calea dezvoltării parteneriatului cu sectorul nonprofit este menționată lipsa de timp pentru stabilirea unor astfel de contacte, o posibilă soluție vizând modificări în sensul eliminării acestui inconvenient; de asemenea, o mai bună comunicare cu sectorul ONG este apreciată drept o posibilă soluție în vederea inițierii unui număr crescut de parteneriate de acest tip.

Interviul realizat în cadrul Aparatului Propriu de Specialitate al Consiliului Județean Cluj (Serviciul Coordonare, Informații și Relații Publice, cu atribuții în stabilirea de relații cu sectorul ONG)) a relevat, de asemenea, informații utile în vederea realizării scopului propus al cercetării.

Astfel, referitor la sectorul ONG din Cluj-Napoca, persoana intervievată apreciază că este un sector ce cuprinde un număr destul de mare de organizații, dintre care, însă, prea puține sunt active; dintre cele active, majoritatea sunt considerate a fi cele ce desfășoară activități cu caracter social (explicația fiind finanțările însemnate de la începutul anilor ’90 de care a beneficiat acest tip de ONG-uri) sau cele cu activități educative. Rolul acestora este considerat a fi identificarea și rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea.

Referitor la informațiile legate de aceste organizații deținute de Consiliul Județean Cluj, este precizat faptul că acesta dispune de o bază de date referitoare la sectorul neguvernamental din județul Cluj, care cuprinde informații în legătură cu aproximativ 250 de ONG-uri; de asemenea este menționat faptul că la nivelul Aparatului Propriu de Specialitate al Consiliului Județean Cluj există o comunicare constantă cu organizațiile nonprofit prin intermediul Internetului, Consiliul Județean expediind săptămânal, organizațiilor ce dețin adresă de e-mail, Buletinul Informativ (realizat în fiecare săptămână).

Consiliul Județean are în derulare mai multe parteneriate cu sectorul ONG. Sunt oferite drept exemple parteneriatul cu Liga Apărării Drepturilor Omului (inițiat în 2002), parteneriatul cu Asociația ProDemocrația, cel cu Asociația “Academia de Advocacy” sau Estuar etc.

Din detaliile oferite, am aflat că parteneriatul cu LADO constă în derularea unui program de consultanță juridică gratuită pentru cetățeni, intitulat “Cunoaște-ți drepturile, cunoaște legea”. În cadrul acestuia, contribuția Consiliului Județean a constat în punerea la dispoziția LADO a unui spațiu în care se desfășoară audiențele.

Parteneriatul cu APD constă în derularea proiectului “Interni în instituțiile publice”, în cadrul căruia patru studente din cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative (specializarea Administrație Publică) sau Studii Europene, activează ca voluntari în cadrul aparatului propriu de specialitate al Consiliului Județean. Parteneriatul cu Asociația “Academia de Advocacy” s-a materializat în proiectul “Pro-activ”, derulat în domeniul asigurării transparenței decizionale la nivelul Consiliului Județean Cluj. Acest proiect a constat în sesiuni de training pe teme referitoare la proceduri de consultare publică sau evaluarea transparenței în administrația publică locală.

Persoana intervievată se declară mulțumită de derularea acestor parteneriate, atât din punctul de vedere al instituției cât și al cetățenilor, având în vedere faptul că Aparatul Propriu de Specialitate al Consiliului Județean nu poate aloca fonduri în mod direct ONG-urilor (ci doar prin intermediul direcțiilor subordonate Consiliului Județean), parteneriatul dintre acesta și organizațiile sectorului nonprofit rezumându-se la punerea la dispoziția acestora de spații pentru derularea proiectelor în parteneriat, acordarea de consultanță etc.

În cazul Consiliului Județean este vorba de un parteneriat constant cu sectorul nonprofit, având în vedere și cele prezentate anterior cu referire la conținutul parteneriatelor derulate.

La capitolul avantaje oferite de parteneriatul public-nonprofit, se consideră că administrația publică poate beneficia de expertiza și experiența organizațiilor neguvernamentale, de faptul că acestea cunosc problemele comunității mai bine (fiind specializate); de asemenea, administrația poate profita (în sens pozitv) de resursele umane disponibile în cadrul ONG-urilor, reprezentate de voluntari. Comunitatea, de asemenea, este apreciată a avea de câștigat printr-o mai bună rezolvare a problemelor cu care se confruntă.

Sugestiile referitoare la utilizarea într-un grad mai ridicat a avantajelor pe care le oferă un asemenea parteneriat sunt formulate pentru ambele părți și cuprind soluții precum: conștientizarea avantajelor ce decurg din urma derulării unor astfel de parteneriate (atât pentru cele două părți cât și pentru comunitatea deservită), creșterea interesului pentru derularea unor astfel de parteneriate printr-o inițiativă crescută de ambele părți, disponibilitate pentru colaborare crescută precum și inițierea unui dialog intersectorial constant.

Cu referire la aspectele legislative care reglementează parteneriatul public-nonprofit, sunt menționate prevederile mai multor acte normative precum Legea nr.293 din 27 iunie 2003 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 15/2003 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, Ordonanțele 26/2000 și 37/2003 cu referire la asociații și fundații, din discuție reieșind o bună cunoaștere a prevederilor acestora. De asemenea, au fost făcute referiri și la prevederile noului Cod Fiscal, cu relevanță asupra parteneriatului public-nonprofit.

Persoana intervievată consideră, cu referire la legislația din domeniu și eventualele completări sau modificări necesare la nivelul acestora, că nu sunt foarte clare criteriile stablite de Ordonanțele 26/2000 și 37/2003 pentru declararea unor ONG-uri ca fiind de utilitate publică.

Ca măsuri pentru stimularea parteneriatului public-nonprofit sunt menționate dezvoltarea spiritului civic în rândul clujenilor (și nu numai), spirit civic menit a crește participarea publică în cadrul unor ONG-uri, poate chiar în cadrul unor proiecte derulate de acestea în parteneriat cu autoritățile locale; de asemenea, este precizată inițierea unor consultări între cele două sectoare, pentru a cunoaște mai bine activitatea fiecăruia dintre acestea (în special activitatea unor ONG-uri cu care administrația locală nu a avut contacte).

Așa cum am menționat deja, interviul realizat cu un consilier local nu a putut produce toate datele urmărite de întrebările incluse în ghidul de interviu, însă din cele discutate am obținut totuși informații importante pentru cercetarea de față.

Astfel, făcând referire la cei patru ani cât a ocupat funcția de consilier, membru al Comisiei pentru Relația cu ONG, persoana intervievată declară că în acest interval de timp au fost stabilite numai colaborări de tip formal între cele două sectoare, în sensul că relația dintre cele două părți a constat doar în acordarea de finanțări către proiectele unor ONG-uri.

Fiind chestionată în legătură cu posibile direcții de acțiune ale administrației locale, menite a stimula parteneriatul public-nonprofit, persoana intervievată a identificat drept soluții în acest sens inițierea unei comunicări constante cu sectorul nonprofit, stabilirea unui cadru legal precis în interiorul căruia să se desfășoare aceste parteneriate, depășirea stadiului formal actual al acestor parteneriate și implicarea într-o mai mare măsura in derularea proiectelor comune, precum și stabilirea unor întruniri periodice cu reprezentanții sectorului neguvernamental.

Referitor la organizațiile neguvernamentale și rolul acestora în stabilirea de astfel de parteneriate, se apreciază că multe dintre acestea au de suferit de pe urma lipsei de inițiativă.

Aspectele legislative cu relevanță în domeniul parteneriatului public-nonprofit nu sunt foarte bine cunoscute. Excepție fac prevederile Legii 34/1998, ale cărei prevederi sunt cunoscute datorită relevanței lor asupra finanțărilor acordate ONG-urilor.

Drept posibile soluții pentru stimularea într-o mai mare măsură a parteneriatului de tip public-nonprofit sunt precizate organizarea de întruniri periodice cu organizațiile mediului asociativ, precum și o mai bună organizare în interiorul sectorului ONG, cu referire în special la comunicarea dintre acestea.

Interviurile realizate cu reprezentanți ai sectorului nonprofit au produs informații și puncte de vedere la fel de interesante în legătură cu parteneriatul public-nonprofit și rolul fiecărei părți în cadrul acestuia.

Astfel, un prim interviu a fost realizat în cadrul Serviciului de Ajutor Maltez în România. Este vorba de o organizație înființată în primăvara anului 1991 de către organizația similară din Germania (Malteser Hilfsdienst), cu sprijinul Ordinului Suveran al Cavalerilor de Malta, organizații care sprijină material, financiar și moral SAMR și la ora actuală. Deviza organizației este „Apărarea credinței și ajutorarea celor nevoiași”.

Activitatea SAMR se desfășoară pe mai multe planuri precum: dotarea unor spitale cu echipamente medicale; înființarea unor centre sociale pentru persoane cu deficiențe și a unor cămine de bătrâni; punerea în funcțiune a unui cabinet stomatologic pentru persoanele defavorizate; înființarea unei grădinițe pentru copii cu deficiențe neuro-motorii; inițierea unor servicii care vizează oameni vârstnici, bolnavi și rămași singuri prin transport de mâncare caldă la domiciliu, prin servicii de îngrijire la domiciliu și prin cluburi și întâlniri organizate; sprijinirea familiilor aflate în dificultate; cooptarea copiilor orfani, abandonați sau în situații dificile pentru a participa la cursuri organizate la sfârșit de săptămână; crearea unui program de case de tip familial; păstrarea și ocrotirea valorilor morale și spirituale prin diverse activități.

Referitor la parteneriatul cu administrația publică locală, persoana de contact din cadrul SAMR declară că organizația nu are în prezent un parteneriat cu administrația locală, însă a avut în trecut mai multe proiecte derulate în cadrul unor astfel de parteneriate. Acestea au constat în înființarea unei grădinițe pentru copii cu deficiențe neuro-motorii sau inițierea unor servicii pentru oameni vârstnici, bolnavi sau rămași singuri. În cadrul ambelor parteneriate rolul major a revenit SAMR, administrația locală contribuind cu fonduri la derularea acestor proiecte.

După derularea acestor proiecte, persoana intervievată se declară nemulțumită de contribuția administrației locale care s-a mărginit doar la alocarea unor sume de bani în momentul înființării proiectelor menționate, neimplicându-se efectiv și în derularea lor.

Se precizează că la nivelul SAMR nu există un parteneriat constant cu administrația locală, fiind vorba doar de alocări de fonduri pentru inițierea unor proiecte. Acest fapt este pus pe seama lipsei de transparență în acordarea de granturi pentru proiectele depuse la Primăria Cluj-Napoca în vederea obținerii de finanțare, precum și pe seama lipsa unei comunicări constante între administrație și sectorul ONG.

Referitor la avantajele derulării unor astfel de parteneriate, persoana intervievată este de părere că, penrtu ONG-uri, acestea sunt reprezentate de accesul la fonduri suplimentare (provenind din bugetele de nivel local), posibilitatea acordării unor facilități fiscale în cadrul acestor parteneriate (scutirea de la plata unor impozite etc), accesul sporit la fonduri externe (având în vedere faptul că acestea se acordă în special pentru proiecte derulate în parteneriat cu administrația de nivel local).

Măsurile ce ar putea fi adoptate de organizațiile nonprofit în vederea fructificării avantajelor parteneriatului public-nonprofit sunt reprezentate de: formarea unor uniuni/federații de ONG-uri care să sprijine interesele organizațiilor membre în relația cu administrația locală (este oferit modelul CONSENS – Consiliul Organizațiilor Neguvernamentale Active în Domeniul Serviciilor Sociale, o federație ce are printre obiective promovarea imaginii proprii și a organizațiilor membre în relația cu autoritățile locale și nu numai); îmbunătățirea comunicării între cele două sectoare, în primul rând printr-un flux informațional crescut; organizarea de întruniri periodice la care să participe atât organizații ale sectorului nonprofit cât și instituții administrative de nivel local și care să se axeze pe teme privind parteneriatul public-nonprofit, comunicarea dintre aceste sectoare etc. Având în vedere și faptul că unele ONG-uri și-au pierdut din credibilitate, persoana de contact din cadrul SAMR este de părere că trebuie formată și o imagine mai bună referitoare la aceste organizații și la sectorul neguvernamental în general și activitățile din cadrul acestuia.

În privința administrației publice se consideră că, în vederea stabilirii de parteneriate durabile cu organizații ale sectorului voluntar și obținerea de beneficii de pe urma acestora, este nevoie de organizarea de întruniri periodice cu reprezentanți ai sectorului nonprofit, de îmbunătățirea circulației informațiilor dintre aceste două sectoare și de un flux informațional crescut.

Referitor la legislația ce reglementează parteneriatul public-nonprofit, persoana intervievată declară că nu cunoaște foarte bine prevederile din acest domeniu, cu excepția celor prevăzute în Legea 34/1998 cu privire la acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică, care înființează unități de asistență socială.

Legat de modificările sau completările ce s-ar impune la nivel legislativ, se menționează acordarea unor scutiri de la plata taxelor pentru organizațiile neguvernamentale, precum și prevederea unor stimulente care să încurajeze stabilirea de parteneriate cu administrația locală.

Concluzionând, persoana de contact din cadrul SAMR este de părere că măsuri precum formarea, de către ONG-uri, a unor federații care să le reprezinte interesele în raport cu administrația locală, alocarea de fonduri sporite pentru finanțarea proiectelor organizațiilor neguvernamentale (trimise Primăriei spre a obține finanțare), precum și măsuri referitoare la Comisia pentru Relația cu ONG-uri din cadrul Consiliului Local (precum acceptarea de membri cu drepturi depline și din rândul reprezentanților sectorului nonprofit; schimbarea unor membri actuali ai acestei comisii care nu au pregătirea sau competența necesară de a face parte din această comisie, cu persoane competente și cu pregătire în domeniul serviciilor sociale sau a sectorului ONG în general) pot ajuta la stabilirea unui număr sporit de parteneriate între cele două sectoare.

Interviul realizat în cadrul Fundației „Estuar” a relevat informații deopotriva interesante și importante pentru studiul de față. Estuar a fost înființată în 1993 de către Asociația Penumbra din Scoția și Liga Română de Sănătate Mintală, punctul din Cluj-Napoca luând ființă în 1996.

Misiunea fundației este de a oferi opțiuni sociale și alternative adulților cu probleme de sănătate mintală, pentru reintegrarea lor în comunitatea românească. Pe parcursul celor 8 ani de existență, fundația a derulat mai multe proiecte/programe, în vederea atingerii misiunii precizate anterior, precum înființarea unor centre de zi (destinate reintegrării sociale a adulților cu probleme de sănătate mintală) sau derularea unor programe de instruire în vederea creșterii perfomanței în muncă și îmbunătățirii relațiilor de muncă a angajaților.

În legătură cu existența unui/unor parteneriat/e cu administrația de pe plan local, persoana intervievată menționează existența unui parteneriat de lungă durată cu Serviciul Public de Asistență Socială și cu Consiliul Județean Cluj.

Pe lângă acestea, Estuar a beneficiat și de un parteneriat cu Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, însă conținutul acestuia nu face obiectul lucrării de față, fiind vorba de o autoritate de nivel central. Detaliind, persoana intervievată menționează, în legătură cu parteneriatul cu Consiliul Județean, că este vorba de un program în care fundația a beneficiat de fonduri Phare, utilizate pentru continuarea și extinderea activităților unui centru de zi deja existent, și la care a luat parte și Consiliul Județean Cluj. Este vorba de „Centrul Social pentru persoane cu probleme de sănătate mintală Cluj" înființat de Estuar Cluj-Napoca în 1999.

Contribuția organizației este legată de însuși înființarea acestui centru, în timp ce Consiliul Județean a contribuit, prin intermediul „Serviciului Public de Asistență Socială Cluj”, cu fonduri și consultanță în vederea derulării proiectului.

În urma stabilirii acestui parteneriat, persoana chestionată și-a exprimat mulțumirea, din punctul de vedere al organizației și al comunității deservite, față de conținutul acestui parteneriat, însă apreciază că, la modul general, relația ONG – administrație locală lasă de dorit, cel puțin la nivelul Municipiului Cluj-Napoca, în ciuda parteneriatului de lungă durată cu Consiliul Județean și a relațiilor bune pe care le are cu Primăria Cluj-Napoca.

În privința relației cu Consiliul Județean menționate, avem de-a face cu un parteneriat, luând în considerare conținutul și durata acestuia.

Avantajele instituirii de parteneriate cu administrația publică sunt considerate a fi legate de posibilitatea ONG-urilor de a contracta diferite servicii ale administrației locale, pe care aceasta este incapabilă sau insuficient capabilă să le ofere comunității, asigurându-se astfel o gamă variată de servicii pentru comunitatea locală și față de nevoile acesteia.

În legătură cu soluțiile aflate la îndemâna ONG-urilor pentru îmbunătățirea relației de parteneriat cu administrația, sunt precizate organizarea unui număr sporit de întruniri intrasectoriale, dar și intersectoriale, care să asigure o comunicare mai eficientă pentru ambele părți. De asemenea, se apreciază că o inițiativă crescută din partea sectorului neguvernamental ar putea duce la creșterea numărului de parteneriate de tip public-nonprofit. Referitor la administrația publică, se consideră că ar fi necesară conștientizarea din partea structurilor acesteia a avantajelor ce decurg de pe urma derulării unui astfel de parteneriat, atât pentru părțile implicate, cât și pentru comunitate.

Ca și în cazuri precedente, în legătură cu aspectele legislative, persoana intervievată afirmă că, în cazul relațiilor cu administrația publică se ghidează după prevederile Legii 34/1998 referitoare la acordarea unor subvenții Asociațiilor și Fundațiilor Române cu personalitate juridică, care înființează unități de asistență socială. Nu sunt cunoscute sau aplicate alte prevederi legale, poate și din cauza existenței, în cadrul fundației, a unei persoane responsabile de problemele juridice, acesta fiind motivul penrtu care nu se fac aprecieri cu referire la operarea unor modificări la acest nivel.

Soluțiile sau măsurile considerate a fi de natură să îmbunătățească relația de parteneriat dintre cele două sectoare sunt legate de stabilirea unor criterii precise în procesul de acordare de fonduri pentru proiectele inițiate de ONG-uri de către administrația locală (mai ales Primăria și Consiliul Local), și organizarea unor întâlniri periodice cu reprezentanți ai sectorului nonprofit, în vederea unei mai bune informări, vizând ambele părți.

Un ultim interviu a fost realizat în cadrul Centrului Național de Voluntariat „Pro Vobis”. Pro Vobis a fost constiutiă în 1992, ca o organizație ce oferea servicii sociale. În 1997 a înființat primul Centru de voluntariat din țară, ca departament al organizației.

Datorită cererii deosebite de servicii în acest domeniu, Pro Vobis a optat ulterior pentru modificarea misiunii organizației și transformarea în primul Centru de voluntariat profesionist, independent, care, la 5 ani de la înființare, a devenit Centrul Național de Voluntariat. Misiunea centrului este dezvoltarea voluntariatului ca sursă viabilă și de neînlocuit pentru soluționarea problemelor cu care se confruntă societatea românească.

În cadrul interviului realizat am putut constata că Pro Vobis derulează de aproximativ doi ani un program în parteneriat cu Primăria Cluj-Napoca. Pe lângă acesta, organizația a mai avut parteneriate în trecut cu instituții publice locale, precum Casa Județeană de Pensii și Inspectoratul Școlar Județean.

Persoana de contact a oferit și detalii referitoare la conținutul acestora. Astfel am putut afla că programul aflat momentan în derulare (în parteneriat cu Primăria) este denumit „Orașul meu – așa cum mi-l doresc” și vizează implicarea unui număr de aproximativ 300 de voluntari în identificarea și semnalarea disfuncționalităților legate de iluminatul public, de starea străzilor, de semnele de circulație, de colectarea deșeurilor, de locurile de joacă pentru copii și de spațiile verzi, de câinii comunitari bolnavi și/sau agesivi și alte probleme similare, urmând ca datele obținute astfel să fie centralizate și puse la dispoziția inspectorilor Primăriei (angajați), pentru ca aceștia să-și desfășoare mai eficient activitatea. Contribuția centrului este importantă, având în vedere că pentru acest parteneriat nu au fost solicitate fonduri din partea administrației locale, fiind un program ce utilizează munca voluntarilor, sarcina Primăriei fiind aceea de a remedia problemele semnalate de inspectorii voluntari, de a trimite rapoarte lunare la ProVobis referitoare la problemele rezolvate, precum și de a înmâna scrisori de bun venit voluntarilor sau de a le trimite acestora scrisori regulate de felicitare (sărbători, aniversări).

În cazul programelor derulate în parteneriat cu Casa Județeană de Pensii și cu Inspectoratul Școlar Județean, se precizează că acestea au constat în principal în punerea la dispoziția acestor instituții de voluntari care să contribuie la activitățile acestora legate în special de îndosariere și operarea de modificări în cadrul dosarelor acestor instituții.

Principalii beneficiari ai parteneriatelor derulate sunt considerați a fi instituțiile implicate în aceste programe, precum și comunitatea în care acestea își desfășoară activitatea.

Și în cazul Pro Vobis este vorba de un parteneriat constant cu administrația, luând în considerare durata de timp a programului și faptul că acesta încă se desfășoară.

În cazul Pro Vobis, se consideră că avantajele derulării de parteneriate cu administrația locală sunt reprezentate de implicarea cetățenilor în activități cu influență asupra comunității din care fac parte, un câștig de transparență în activitățile administrației publice, câștiguri pentru voluntari (în special referitoare la respectul de care se pot bucura în urma conlucrării cu autoritățile locale, sau mulțumirea de a fi contribuit la rezolvarea unor probleme locale).

La întrebarea „Ce credeți că ar putea să facă ONG-urile pentru a fructifica intr-o măsură mai mare avantajele parteneriatului public-nonprofit?”, răspunsul persoanei intervievate a fost: „să ofere, nu să ceară!”, făcând referire la faptul că, spre deosebire de alte ONG-uri, Pro Vobis nu a solicitat fonduri de la instituțiile locale pentru programele desfășurate (în principal datorită naturii acestor programe care utilizau în întregime voluntari) și la faptul că multe ONG-uri apelează la autoritățile locale doar în momentul în care au nevoie de fonduri pentru derularea de programe. De asemenea, se consideră că ONG-urile ar trebui să solicite administrației locale nu numai fonduri ci și expertiză sau să apeleze la acestea și pentru diferite servicii.

În cazul administrației publice, se consideră că principala vină pentru inexistența unui parteneriat veritabil cu sectorul ONG aparține lipsei de inițiativă din partea acestor instituții.

Legat de aspectele legislative referitoare la parteneriatul public-nonprofit, persoana intervievată afirmă că nu are cunoștințe legate de aspectele legislative ce reglementează acest parteneriat, neputând face nici aprecieri legate de acestea.

În finalul discuției, persoana chestionată afirmă că soluțiile pentru stimularea parteneriatului public-nonprofit trebuie îndreptate mai ales către lipsa de inițiativă a autorităților locale.

5.11. Interpretarea informațiilor

La nivelul administrației locale se constată o cunoaștere a organizațiilor sectorului nonprofit și a activităților acestora, mai ales a celor care au stabilit contacte cu administrația locală, aceasta fiind principala metodă de colectare a datelor referitoare la acestea. De asemenea, am constatat existența unor baze de date atât la nivelul Consiliului Județean Cluj cât și la nivelul Primăriei Cluj-Napoca, ce cuprind informații, la nivelul Consiliului, cu privire la aproximativ 267 de organizații neguvernamentale, din care marea majoritate din Cluj-Napoca. Informații legate de sectorul nonprofit se mai obțin și prin intermediul unor întruniri cu caracter predominant informal, în cazul Primăriei, sau în cadrul întrunirilor Comisiei de Sprijinire a Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități.

Se poate remarca faptul că nu există un responsabil desemnat cu colectarea în mod permanent a datelor legate de sectorul neguvernamental și activitățile acestuia și care să întrețină o comunicare constantă cu organizațiile acestui sector, participând și la activități ale acestuia. Faptul că principala modalitate de comunicare intersectorială este reprezentată de contactul direct (în cazul Primăriei), relevă o oarecare lipsă de organizare a activităților referitoare la relația cu mediul asociativ, comunicarea fiind o componentă importantă și totodată primul pas în stabilirea unor relații între aceste două sectoare. În cazul Consiliului Județean situația este un pic diferită. Aici este vorba de o comunicare constantă, având în vedere că săptămânal este expediat ONG-urilor ce dețin adresă de e-mail Buletinul Informativ, însă conținutul acestei comunicări nu este foarte clar și nu se specifică dacă în acest fel se realizează o comunicare în ambele sensuri. Într-o astfel de relație comunicarea este esențială, însă conținutul acesteia și reciprocitatea sunt la fel de importante.

Rolul sectorului ONG vis-à-vis de comunitatea locală este apreciat a fi identificarea și rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea precum și suplimentarea serviciilor oferite de către administrația locală. În acest fel se poate remarca faptul că sunt conștientizate capacitățile acestui sector și potențialul de care dispune, fiind un pas important înspre stabilirea de parteneriate cu organizațiile acestuia.

Referitor la parteneriatele derulate în prezent de cele două instituții, avem o situație diferită. În cazul Primăriei este vorba în special de relații de finanțare cu sectorul neguvernamental. În cadrul acestora, rolul Primăriei este de a primi și prelucra astfel de cereri de finanțare depuse de ONG-uri, alocarea de fonduri fiind decisă de Consiliul Local. O implicare în cadrul proiectelor sau programelor finanțate nu este practicată decât în câteva cazuri de excepție, precum programul „Orașul meu – așa cum mi-l doresc” derulat în parteneriat cu Pro Vobis și cazul Fundației „Centrul de recuperare a copiilor cu handicap motor” la a cărei înființare Primăria a participat în mod direct, în prezent alocând sume importante de bani. De asemenea, în cadrul relațiilor de finanțare, chiar dacă Primăria nu se implică efectiv în derularea proiectelor pentru care alocă fonduri, se constată cazuri de organizații care beneficiază de importante sume de bani din partea Consiliului Local, cum este cazul Fundației „Prison Fellowship” căreia îi sunt alocate lunar 300 de milioane lei (după cum afirmă persoana intervievată în cadrul Primăriei), fiind considerat un sprijin consistent de către ambele părți.

Relațiile predominant de finanțare dintre cele două sectoare se datorează și ONG-urilor care, în marea lor majoritate, apelează la Primărie doar pentru obținerea de fonduri, nesolicitând ajutor suplimentar din partea autorităților locale sau o implicare a acestora și în derularea programelor comune. Excepția acestei reguli o constituie Pro Vobis care, în cadrul programului aflat în prezent în derulare în parteneriat cu Primăria Cluj-Napoca, nu a solicitat nici un fel de finanțare din partea acesteia, solicitând doar luarea unor angajamente față de remedierea neregulilor semnalate de inspectorii voluntari din cadrul programului, precum și raportarea lunară către Pro Vobis asupra problemelor rezolvate.

În cazul Consiliului Județean situația este diferită. Instituția întreține, în prezent, mai multe parteneriate (în adevăratul sens al cuvântului), în cadrul cărora contribuie cu oferirea de spații (în cadrul Palatului Administrativ) pentru derularea unor activități ale ONG-urilor cu care au parteneriate.

De asemenea, în cadrul instituției activează, ca interni (în mod voluntar), patru studente din cadrul Facultății de Științe Politice și Administrative și din cadrul Facultății de Studii Europene.

Nu sunt semnalate acordări de fonduri, aceasta fiind posibilă doar prin intermediul direcțiilor și serviciilor din subordinea Consiliului Județean. Astfel, în cele două cazuri diferă conținutul parteneriatului și contribuția administrației locale în cadrul acestora.

Ambele persoane intervievate se declară mulțumite de derularea acestor parteneriate, atât din punctul de vedere al instituției cât și al comunității deservite, deși cele două instituții întrețin tipuri diferite de relații cu mediul asociativ. În cazul Consiliului Județean este vorba de un real parteneriat cu sectorul ONG, iar în cazul Primăriei relațiile cu sectorul nonprofit sunt predominant de finanțare.

Această părere este împărtășită și de consilierul local intervievat, care consideră că în cazul municipalității au fost stabilite doar parteneriate „formale” cu sectorul nonprofit.

Avantajele unui parteneriat constant sunt trecute de ambele instituții în primul rând în dreptul comunității locale, identificând, totuși, beneficii și pentru propriile structuri precum suplimentarea și diversificare serviciilor oferite sau posibilitatea de a beneficia de pe urma experienței și expertizei ONG-urilor.

Aspectele legale sunt cunoscute într-o mai mare măsură de persoana intervievată din cadrul Consiliului Județean.

Acest aspect se datorează și relațiior predominant de finanțare stabilite de Primărie cu mediul asociativ, în cadrul acestora ghidându-se exclusiv după Legea 34/1998 referitoare la acordarea de subvenții asociațiilor și fundațiilor și după Legea 215/2001 a administrației locale. O bună cunoaștere a prevederilor legale în domeniu este una din premisele dezvoltării de parteneriate durabile între cele două sectoare, aplicarea acestor prevederi fiind menită a asigura cadrul necesar instituirii unor relații de durată cu sectorul nonprofit.

Trebuie menționat totuși, că prevederile ce nu se cunosc foarte bine în cadrul Primăriei, și anume Ordonanța 26/2000 completată și modificată de Ordonanța 37/2003, care conțin prevederi exprese referitoare la relațiile asociațiilor și fundațiilor cu autoritățile administrației publice, nu sunt foarte stimulative la adresa parteneriatului public-nonprofit, precizând doar posibilitatea stabilirii unor relații între cele două sectoare fără a le încuraja.

Măsurile precizate de persoanele intervievate, de natură a stimula parteneriatul public-nonprofit, sunt de cele mai multe ori legate de lipsuri din cadrul propriei instituții sau referitoare la unele practici sau atitudini dorite a fi adoptate de organizațiile sectorului neguvernamental sau de către cetățeni. Astfel, în cadrul Primăriei se dorește înființarea unui departament specializat pe relația cu mediul ascociativ, care să dispună de personal suficient, capabil să acopere diferitele domenii în care activează organizațiile negvernamentale și care să întrețină o comunicare constantă cu acestea, împuternicit să stabilească parteneriate (cu acordul Consiliului Local).

De asemenea, se consideră că este nevoie de organizarea unui număr sporit de întruniri cu reprezentanți ai sectorului nonprofit, pentru a afla informații suplimentare legate de activitățile acestuia și de problemele cu care se confruntă, și de adoptarea unui act normativ cu referiri exclusiv la parteneriatul public-nonprofit, care să reglementeze cadrul de desfășurare a acestuia și care să prevadă acordarea unor stimulente ONG-urilor.

În cadrul Consiliului Județean se dorește inițierea unui dialog intersectorial constant, conștientizarea avantajelor ce decurg de pe urma parteneriatelor și fructificarea acestora de către ambele părți, o sporire a disponibilități de colaborare în cadrul unor astfel de parteneriate, manifestarea unui interes crescut față de astfel de relații, dar este considerată necesară și dezvoltarea spiritului civic în rândul clujenilor (deși nu se oferă soluții concrete penrtu aceasta).

Consilierul local intervievat consideră oportună stabilirea unui cadru legal precis care să reglementeze stabilirea și desfășurarea unor astfel de parteneriate (deși afirmă că nu cunoaște prevederile legale referitoare la acest aspect, în afara celor prevăzute de Legea 34/1998); de asemenea, dorește depășirea stadiului formal al parteneriatelor actuale, prin inițierea unei comunicări constante cu sectorul ONG și o implicare crescută în cadrul acestor proiecte derulate în parteneriat din partea administrației locale. Aceeași persoana consideră că lipsa de inițiativă și slaba organizare din interiorul sectorului ONG face ca acestea să nu beneficieze de un număr mare de parteneriate cu administrația publică, dar nu oferă soluții în acest sens.

Se apreciază, astfel, că slaba relație de parteneriat actuală se datorează, în principal lipsei de inițiativă a sectorului ONG, dar și lipsei de comunicare între cele două sectoare, considerându-se că un rol major în îmbunătățirea acestui aspect revine mai ales ONG-urilor, care ar trebui să inițieze astfel de comunicări (întruniri periodice, informări asupra propriilor activități etc).

La nivelul unor organizații neguvernamentale am constatat, de asemenea, tendința de a plasa responsabilitățile în stabilirea de parteneriate sau de relații de comunicare în sarcina celeilalte părți, acuzând uneori lipsa de inițiativă a administrației sau lipsa de implicare a acestora în cadrul proiectelor finanțate, deși acestea nu au solicitat o asemenea implicare.

Astfel, legat de parteneriate derulate în prezent cu sectorul administrativ, întâlnim organizații care au relații de parteneriat cu acest sector în prezent, organizații care întrețin relații de finanțare cu administrația locală sau organizații care au avut în trecut anumite parteneriate sau au beneficiat de finanțări din partea autorităților locale, dar care, în prezent, nu beneficiază de asemenea relații.

În cadrul parteneriatelor derulate sau aflate în derulare cu administrația locală se constată, în cazul ONG-urilor care au făcut obiectul unor interviuri, că acestea au derulat sau chiar derulează în prezent parteneriate cu administrația locală. Este cazul Estuar, ce beneficiază de un parteneriat de lungă durată cu Consiliul Județean, în care acesta din urmă a contribuit cu fonduri și consultanță în vederea derulării proiectului, precum și cazul Pro Vobis care derulează în prezent programul „Orașul meu – așa cum mi-l doresc” în parteneriat cu Primăria Cluj-Napoca. Pro Vobis a mai derulat parteneriate cu instituții de pe plan local, precum Casa Județeană de Pensii sau Inspectoratul Județean Școlar, nesolicitând fonduri din partea acestora datorită, în primul rând, specificului sau conținutului programelor și faptului că utilizau munca voluntarilor.

O situație diferită se întâlnește în cazul Serviciului de Ajutor Maltez din România, care nu beneficiază de nici un parteneriat cu sectorul public la momentul actual, dar care, în trecut, a beneficiat de finanțări din partea Primăriei în cadrul unor programe.

Organizația din urmă se declară nemulțumită de relația cu autoritățile locale, în principal datorită conținutului acestora, considerându-se că Primăria ar fi trebuit să se implice și în derularea programelor finanțate.

De asemenea, persoana intervievată în cadrul Estuar, deși organizația din care face parte beneficiază în prezent de un parteneriat cu Consiliul Județean dar și de relații bune cu Primăria, se declară nemulțumită de relația actuală dintre cele două sectoare de la nivelul municipiului Cluj-Napoca, considerând că aceasta “lasă de dorit”.

Toate organizațiile chestionate au identificat avantaje ale derulării unor parteneriate cu administrația locală, considerându-se ca cetățenii au de câștigat de pe urma acestora prin suplimentarea serviciilor oferite de autoritățile locale sau oferirea de alternative la aceste servicii. Sunt precizate și avantaje pentru sectorul ONG, precum scutirea de plata unor taxe sau accize, accesul la fonduri provenind de la bugetele locale, dar și accesul sporit la fonduri externe, datorită faptului că acestea se acordă în special pentru proiecte derulate în parteneriat cu instituții locale.

De asemenea se consideră că un câștig al acestor parteneriate este implicarea cetățenilor în derularea unor astfel de programe prin care pot contribui direct la activitatea autorităților administrației locale.

Organizarea de întruniri periodice este văzută ca o măsură viabilă pentru stimularea instituirii de parteneriate, ca un pas important către stabilirea unei comunicări constante intersectoriale. De asemenea se consideră că ar trebui îmbunătățită imaginea sectorului nonprofit, fără să se menționeze acțiuni sau măsuri concrete în acest sens. Formarea de uniuni sau federații în interiorul sectorului este apreciată a spori credibilitatea ONG-urilor în relația cu sectorul public. Un punct de vedere interesant este exprimat de persoana din cadrul Pro Vobis, care este de părere că ONG-urile ar trebui să ofere mai mult în cadrul acestei relații, și nu numai să solicite (în special fonduri).

În privința sectorului administrativ se apreciază că principalele responsabilități ale acestuia vis-à-vis de stabilirea de parteneriate cu sectorul ONG sunt legate de organizarea unui număr sporit de întruniri cu organizațiile acestui sector sau de îmbunătățirea comunicării dintre acestea (printr-un flux informațional crescut). De asemenea se apreciază că lipsa de inițiativă a instituțiilor sectorului public este responsabilă pentru starea actuală și conținutul relațiilor cu mediul asociativ, fiind necesară și o conștientizare a avantajelor unor astfel de parteneriate.

Cât privește aspectele legislative ce reglementează relațiile ONG-administrație publică, persoanele chestionate se ghidează exclusiv după prevederile Legii 34/1998. Excepție face Pro Vobis unde, persoana intervievată precizează că nu cunoaște nici aceste prevederi, fapt explicabil prin prisma specificului programelor derulate care nu au necesitat acordarea de fonduri din partea administrației. La nivelul persoanelor respondente nu se cunosc alte prevederi cu relevanță asupra parteneriatului.

Drept măsuri stimulative ale parteneriatului public-nonprofit sunt precizate: formarea de federații care să reprezinte interesele ONG-urilor în raporturile cu administrația locală; alocarea de fonduri sporite pentru finanțarea de proiecte alcătuite de ONG-uri; modificarea modalității de alcătuire a Comisiei pentru ONG-uri din cadrului Consiliului Local; îmbunătățirea comunicării intersectoriale; stabilirea unor criterii precise de acordare de fonduri pentru proiectele/programele ONG-urilor și o transparență crescută în procesul acordare a acestora. De asemenea se consideră că este necesară o inițiativă sporită din partea sectorului public, având în vedere că, de cele mai multe ori, organizațiile nonprofit sunt cele care au inițiativa în acest sens.

5.12. Concluzii și recomandări

În urma cercetării efectuate am putut constata o serie de aspecte ce definesc starea actuală a parteneriatului public-nonprofit la nivelul Municipiului Cluj-Napoca, și care explică acestă situație. Principala concluzie este că deși Municipiul Cluj-Napoca deține un sector neguvernamental dezvoltat și diversificat (ca domenii de activitate), potențialul acestuia nu este suficient utilizat de administrația locală, parteneriatul public-nonprofit de la nivelul municipiului fiind slab dezvoltat, comparativ cu posibilitățile existente. Alternativele oferite de ONG-uri în rezolvarea problemelor comunității precum și avantajele oferite de acest parteneriat, deși în mare măsură sunt cunoscute, sunt utilizate într-un grad redus.

O primă concluzie este aceea referitoare la comunicarea dintre cele două sectoare, care lasă de dorit. Deși sunt întâlnite inițiative precum „Comisia de sprijinire a drepturilor persoanelor cu dizabilități”, din care fac parte reprezentanți ai unor organizații neguvernamentale specializate pe probleme ale persoanelor cu dizabilități dar și reprezentanți ai instituțiilor administrative locale de profil, aceste inițiative sunt destul de rare și de cele mai multe ori se axează doar pe anumite domenii. O bună parte din persoanele intervievate își doresc o comunicare mai bună cu sectorul partener (sau posibil partener), însă nu adoptă inițiative în acest sens. Există, la nivelul administrației locale, baze de date referitoare la organizațiile mediului asociativ, însă dacă acestea nu sunt folosite spre a stabili contacte directe și permanente cu organizațiile în cauză, atunci sunt complet inutile.

Consider că ar fi foarte utilă dezvoltarea unor canale eficiente de comunicare între cele două sectoare, ca prim pas în stabilirea de relații intersectoriale. Un flux informațional crescut va duce la o mai bună cunoaștere a celelaltei părți și activitățile acesteia. Aceasta poate fi realizată și prin organizarea unor întruniri periodice între reprezentanți ai celor două sectoare.

Semnale pozitive în acest sens vin dinspre inițiative precum CONSENS (Consiliul Organizațiilor Neguvernamentale Active în Domeniul Serviciilor Sociale), o federație de ONG-uri din domeniul serviciilor sociale responsabilă pentru organizarea Forumului județean ONG, dar și dinspre viitorul „Consiliu Local Civic”, un organism paralel Consiliului Local care va monitoriza activitatea acestuia (alcătuit din 16 specialiști recunoscuți, aleși de reprezentanții ONG-urilor ce sprijină acest proiect). „Consiliul Local Civic” se dorește a fi o alternativă a societății civile pentru Consiliul Local Cluj-Napoca, fiind sprijinit de un număr de aproximativ 40 de ONG-uri clujene.

De asemenea, pentru a se asigura de faptul că administrația cunoaște activitățile sale și le apreciază corespunzător, ONG-urile ar putea trimite către aceste instituții rapoarte periodice referitoare la activitatea proprie, pe baza acestora putând fi alcătuite și baze de date mai cuprinzătoare referitoare la sectorul nonprofit. Astfel ar crește și gradul de vizibilitate al multor ONG-uri, care suferă de pe urma faptului că activitatea proprie nu este cunoscută îndeajuns și apreciată la adevărata valoare.

Concluzionând, sunt de părere că un dialog intersectorial constant și consistent va contribui substanțial la stabilirea unor relații strânse public-nonprofit. Organizarea de întruniri periodice, realizarea unor informări constante asupra propriilor activități, o publicitate crescută asupra programelor proprii precum și consultări între reprezentanți ai celor două sectoare sunt măsuri viabile pentru o comunicare îmbunătățită.

Am constatat, de asemenea, că în multe cazuri nu se cunosc suficient de bine prevederile legale cu referire directă la parteneriatul public-nonprofit sau că acestea nu sunt aplicate. Consider că și aceasta este o condiție importantă pentru dezvoltarea unor parteneriate stabile și consistente între cele două sectoare. În acest sens, ar fi utilă organizarea unor cursuri sau training-uri pe teme de legislație, referitoare la relațiile sectorului neguvernamental cu autoritățile publice locale.

În paralel cu aceste training-uri ar putea fi organizate seminarii privind aceste aspecte legislative în care ar putea fi identificate și modalități de îmbunătățire a cadrului legal care ar putea fi prezentate sectorului administrativ spre a fi discutate în ședințele Consiliului Local.

Având în vedere că unii reprezentanți ai sectorului nonprofit au reclamat nevoia unui cadru legislativ mai bun, aceste seminarii le-ar putea oferi ocazia de a-și exprima eventualele propuneri de modificare sau completare a actelor normative prezente.

Lipsa unui departament specializat pe relația cu sectorul ONG în cadrul Primăriei este de asemenea o piedică în calea dezvoltării relațiilor acesteia cu mediul asociativ. În prezent de aceasta se ocupă o persoană din cadrul Departamentului „Învățământ, Cultură”, alte persoane din cadrul Biroului Mass-media având atribuții în acest sens. Este astfel nevoie de organizarea unui departament distinct în cadrul Primăriei cu atribuții în acest domeniu, care să beneficieze de o organizare pe servicii/birouri etc în funcție de diferitele domenii în care își desfășoară activitatea organizațiile neguvernamentale.

Pentru aceasta este nevoie și de resurse materiale și umane corespunzătoare. Deși implică unele costuri, consider că punerea acestora în balanță cu avantajele pe care le poate oferi o asemenea inițiativă va evidenția oportunitatea înființării acestui departament. Principala atribuție a acestuia ar trebui să fie legată de comunicarea cu sectorul ONG, identificând posibili parteneri pentru administrația locală. De asemenea, în acest mod activitatea sectorului nonprofit ar putea fi mai bine cunoscută și evaluată în cazul stabilirii de parteneri.

Totodată, consider că este necesară îmbunătățirea cadrului legal, fiind nevoie de prevederi stimulative la adresa relațiilor public-nonprofit, precum acordarea unor facilități fiscale, oferirea de spații pentru desfășurarea activităților comune etc.

Acestea pot fi adoptate atât la nivel local, cât și național, și ar trebui să creeze un cadru propice dezvoltării inițiativelor de tipul parteneriatului public-nonprofit.

Atât unele persoane din cadrul administrației publice cât și din cadrul sectorului neguvernamental reclamă lipsa de inițiativă a celelaltei părți în stabilirea de relații de parteneriat, fără să realizeze că inițiativa le poate aparține și că demersul în stabilirea unor astfel de relații poate fi inițiat de oricare dintre părți. Recomand ca în cadrul unor întruniri între reprezentanții celor două sectoare să se discute și asemenea aspecte.

De asemenea am constatat o lipsă de implicare din partea Primăriei în derularea programelor sau proiectelor pentru care oferă finanțare împreună cu Consiliul Local.

Sunt stabilite, în cea mai mare parte, doar relații de finanțare cu organizații neguvernamentale, Primăria urmărind doar destinația fondurilor alocate. Deși ar fi necesar un grad sporit de implicare în cadrul acestor proiecte, am putut constata că nici organizațiile care au apelat la municipalitate pentru obținerea de fonduri nu au solicitat acest lucru, rezumându-se la contractarea de finanțări. Consider că ambele părți pot stimula implicarea partenerului, prevăzând acest lucru încă de la primele contacte. O strânsă conlucrare în cadrul proiectelor comune este menită a asigura succesul acestora, schimbul de experiență și expertiză fiind foarte util. În acest fel se pot stabili și practici eficiente care să fie utilizate/aplicate și pe viitor, în cadrul altor parteneriate, rutina având în acest caz un rol pozitiv.

Am observat că de ambele părți sunt conștientizate avantajele pe care le implică un parteneriat pentru comunitatea locală cât și pentru parteneri. Cu toate acestea, parteneriatul nu este o practică frecventă în cadrul relațiilor intersectoriale. Cel mai des sunt întâlnite relațiile de finanțare, iar diferențele dintre acestea și cele de parteneriat pot fi deduse din cadrul capitolului referitor la tipuri de relații existente între organizațiile neguvernamentale și administrația publică. Este astfel nevoie de o disponibilitate crescută pentru colaborare. Părțile pot contribui în mod diferit la derularea proiectelor în parteneriat, însă ar fi nevoie de o implicare pe măsura celelaltei părți.

Așa cum s-a exprimat una din persoanele intervievate, făcând referire la ONG-uri, acestea ar trebui „să ofere, nu să ceară!”, cu trimitere directă la faptul că multe ONG-uri apelează la administrație doar pentru a solicita fonduri.

În cadrul unei relații de parteneriat este nevoie ca părțile să pună la dispoziția partenerului diferite resurse de care dispun, materiale sau umane, precum și experiența de care beneficiază, contribuind în orice mod la derularea acestuia.

Unele ONG-uri au solicitat acordarea mai multor fonduri pentru proiectele ONG-urilor. Semnale pozitive în acest sens s-au înregistrat în acest an când, în urma demersurilor CONSENS și a altor organizații participante la Forumul județean ONG, s-a obținut alocarea din partea Consiliului Local a sumei de 15 miliarde lei pentru finanțarea de proiecte ale ONG.

Constatând bunele rezultate ale unor asemenea inițiative, consider că formarea unor uniuni sau federații de ONG-uri poate avea rezulate bune.

Având în vedere și faptul că și în interiorul sectorului nonprofit se resimte lipsa unei comunicări sau organizări, asemenea inițiative ar spori șansele organizațiilor membre de a stabili parteneriate cu administrația locală și de a beneficia, în acest mod, de fonduri provenind de la bugetul local. Credibilitatea membrilor unor asemenea federații sau uniuni ar spori, având de câștigat în acest mod și la capitolul imagine.

De asemenea, mi-a fost precizat faptul că în afară de CONSENS mai există și alte federații de ONG-uri, însă activitățile acestora nu sunt foarte vizibile, nefiind cunoscute la nivelul administrației. În cazul acestora ar fi nevoie de derularea unor proiecte/programe cu impact asupra comunității și de o publicitate crescută a acestora.

De asemenea ar fi foarte util dacă și respectivele federații sau uniuni ar trimite rapoarte periodice de activitate instituțiilor locale, făcându-și cunoscute activitățile și devenind un posibil partener.

În legătură cu relațiile predominant de finanțare de la momentul actual, țin să precizez că acestea nu reprezintă un aspect negativ în planul relațiilor public-nonprofit de la nivel local. Consider că acestea reprezintă doar un stadiu intermediar în procesul stabilirii unor parteneriate efective și de viitor între cele două sectoare. Un stadiu avansat al acestora ar fi reprezentat de extinderea participării părților la proiectele finanțate, cu contribuții aproximativ de același nivel.

Referitor la actualele relații de finanțare, este necesară o transparență crescută a procesului de acordare a fondurilor, unele ONG-uri acuzând și faptul că nu sunt stabilite criterii precise în acordarea acestor fonduri, fiind descurajate în acest fel multe inițiative ale ONG-urilor. Consider oportună elaborarea unui ghid al solicitantului de fonduri care să conțină prevederi la etapele necesare a fi parcurse de un solicitant de fonduri precum și actele necesare, scutindu-se astfel timp prețios în procesul de depunere a cererilor de finanțare și de acordare a fondurilor. Este necesară și stabilirea unor termene precise până la care aceste proiecte pot fi depuse, dar și o informare referitoare la acestea, multe ONG-uri necunoscând asemenea aspecte.

Referitor la Comisia pentru ONG-uri din cadrul Consiliului Local, a fost semnalată prezența în cadrul acesteia a unor persoane fără pregătirea necesară. Un ONG a solicitat chiar, în acest sens, modificarea modalității de alcătuire a respectivei comisii și implicit a componenței acesteia. S-a sugerat includerea în respectiva comisie și a unor reprezentanți ai celui de-al treilea sector, considerându-se că astfel pot fi cunoscute mai bine problemele acestora, dar și identificate posibilitățile de colaborare. Deși comisia respectivă aparține de Consiliul Local, iar în cadrul acesteia pot fi membri doar consilieri locali, apreciez observația ca oportună, și chiar dacă în realitate nu este posibilă o participare a reprezentanților sectorului nonprofit în cadrul acesteia, se pot găsi alte soluții, precum înființarea unor comisii de consultare care să cuprindă reprezentanți ai sectorului neguvernamental și care să ia parte la lucrările acestor comisii, cu rol consultativ.

În acest fel problemele sectorului ONG vor fi mai bine reprezentate și cunoscute în cadrul Consiliului Local, asigurându-se și o comunicare cu această autoritate.

Concluzionând, consider că stabilirea unei comunicări intersectoriale eficiente este primul pas înspre un parteneriat public-nonprofit veritabil. Cunoașterea prevederilor legale este de asemenea importantă, aplicarea lor putând spori dimensiunile acestui parteneriat. Ar fi necesară și operarea unor modificări la nivelul acestor prevederi în sensul stimulării părților în stabilirea de relații durabile. O mai bună organizare este necesară de ambele părți, atât în cadrul sectorului nonprofit prin prisma formării de federații și stabilirii unei comunicări eficiente, cât și la nivelul departamentelor din administrație, care ar trebui specializate pe relația cu acest sector.

Transparența crescută în procesul de finanțare este de asemenea necesară, reducând din suspiciunile unor ONG-uri referitoare la „adevăratele” modalități de acordare de fonduri (cu trimitere la corupție).

De asemenea este de dorit și o participare crescută a autorităților administrative în cadrul proiectelor finanțate precum și însușirea inițiativei în acest sens, precum la fel de necesară este organizarea unor întruniri periodice între reprezentanți ai celor două sectoare.

În final, constat că ipoteza de la care a pornit această cercetare a fost confirmată, la nivelul Municipiului Cluj-Napoca existând un slab parteneriat de tip public-nonprofit, în principal datorită celor prezentate anterior.

Ca o concluzie de sfârșit, susțin remarca persoanei intervievate în cadrul Consiliului Județean referitoare la necesitatea dezvoltării spiritului civic în rândul cetățenilor Municipiului Cluj-Napoca, în speranța unei participări publice crescute în cadrul unor organizații voluntare, care să impulsioneze și dezvoltarea parteneriatelor de tip public-nonprofit.

ANEXE

ANEXA 1

GHID INTERVIU

-pentru administrația publică locală-

1. Pentru început, aș dori să știu cum apreciați sectorul nonprofit din Cluj-Napoca? Cum ați caracteriza activitatea acestuia? Care considerați că este rolul său vis-a-vis de comunitatea locală?

2. Considerați că aveți cunoștințe suficiente despre acesta? Cum obțineți informațiile?

3. Instituția dumneavoastră a stabilit sau derulează cumva în prezent vreun parteneriat cu o organizație neguvernamentală?

4. Puteți, vă rog, să detaliați sau să oferiți exemple concrete? În ce au constat aceste parteneriate? Care a fost rolul instituției în cadrul acestuia/acestora?

5. Vă puteți declara mulțumit/ă, din punctul de vedere al instituției, de conținutul și derularea parteneriatului menționat? A avut administrația locală de câștigat de pe urma acestuia? Dar cetățenii?

6. Este vorba de un parteneriat constant (sau relație constantă) cu sectorul ONG, sau a fost vorba doar de colaborări pe timp limitat? Detalii.

7. Care credeți că sunt/ar putea fi avantajele parteneriatului cu sectorul nonprofit? Ce ar avea de câștigat instituția dvs. sau comunitatea locală de pe urma acestora?

8. Ce credeți că ar putea să facă administrația publică, în general, sau instituția dvs. în particular, pentru a fructifica intr-o măsură mai mare avantajele parteneriatului public-nonprofit?

9. Dar organizațiile neguvernamentale? Ce rol au acestea în stabilirea de astfel de parteneriate?

10. Sunteți la curent cu legislația ce reglementează parteneriatul dintre administrația publică locală, pe de o parte, și asociațiile și fundațiile, pe de altă parte?

11. Cum ați aprecia/comenta aceste reglementări?

12. Considerați că s-ar impune completări sau modificări la nivel legislativ? Dacă da, ce anume?

13. Ce soluții/măsuri, nu neaparat de natură legală, ați propune pentru a stimula într-o mai mare măsură acest tip de parteneriat?

ANEXA 2

GHID INTERVIU

– pentru organizații neguvernamentale –

1. Pentru început, aș dori să prezentați un scurt istoric al organizației dumneavoastră..

2. Organizația dumneavoastră a stabilit sau derulează cumva în prezent vreun parteneriat cu o instituție administrativă locală?

– Dacă nu, de ce (care au fost piedicile/care sunt motivele)?

3. Puteți, vă rog, să detaliați sau să oferiți exemple concrete? În ce a constat acest parteneriat? Cum a contribuit organizația dvs. la aceste proiecte/programe desfășurate în regim de parteneriat?

4. După derularea acestui parteneriat, vă puteți declara mulțumit/ă, din punctul de vedere al organizației, de conținutul și derularea parteneriatului menționat? A avut organizația de câștigat de pe urma acestuia? Dar comunitatea deservită de aceasta?

5. Organizația dvs are un parteneriat constant (sau comunicare constantă) cu autoritățile locale, sau a fost vorba doar de un parteneriat punctual în cadrul unui proiect comun? Detalii, eventual cauze.

6. Care credeți că sunt/ar putea fi avantajele parteneriatului cu administrația publică locală? Ce ar avea de câștigat organizația de pe urma acestuia? Dar comunitatea deservită?

7. Ce credeți că ar putea să facă ONG-urile pentru a fructifica intr-o măsură mai mare avantajele parteneriatului public-nonprofit?

8. Dar administrația publică?

9. Cunoașteți legislația ce reglementează parteneriatul dintre administrația publică locală, pe de o parte, și asociațiile și fundațiile, pe de altă parte?

10. Cum ați aprecia/comenta aceste reglementări?

11. Considerați că s-ar impune completări sau modificări la nivel legislativ? Dacă da, ce anume?

12. Ce soluții/măsuri ați propune, nu neaparat de natură legală, pentru o mai bună stimulare a acestui tip de parteneriat? Atât din punctul de vedere al sectorului neguvernamental, cât și din cel al administrației publice.

Bibliografie

1. Ernest Gellner, „Condițiile Libertății. Societatea civilă și rivalii ei“, Ed. Polirom, Iași

1998;

2. „OXFORD, Dicționar de Politică”, Ed. Univers Enciclopedic, București 2001;

3. Domique Chagnollaud, „Dicționar al vieții politice și sociale”, Ed. ALL, București

1999;

4. Dominique Colas, „Genealogia fanatismului și a societății civile”, Ed. Nemira,

București 1998;

5. Jura Cristian, „Rolul organizațiilor neguvernamentale pe plan internațional”,Ed. ALL

BECK, Bucuresti 2003;

6. Nadia Badrus, „Societatea Civilă în România dupa 1989. Geneză, moduri de acțiune”,

Ed. Universității „Lucian Blaga” Sibiu, 2001;

7. Jean Cohen, „Interpreting the Notion of Civil Society”, în „Toward a Global Civil

Society”, International Political Currents – vol. 1, coordonat de Michael Walzer;

Berghan Books, Oxford 1995;

8. Michael Walzer, „The Concept of Civil Society”, în „Toward a Global Civil Society”,

International Political Currents – vol. 1, coordonat de Michael Walzer; Berghan Books,

Oxford 1995;

9. John Keane, „Societatea Civilă. Imagini vechi, viziuni noi“, Ed. Institutul European,

Iași 2003;

10. Mihaela Vlăsceanu, „Sectorul nonprofit. Contexte. Organizare. Conducere”, Ed.

Paideia, București 2003;

11. Maria Bucur, „Filantropie, Naționalism și Dezvoltarea Societății Civile în România”,

studiu din arhiva Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile;

12. Sandra Pralong, „Civil Society and Civic Education in Romania 1990-1998”, raport

alcătuit pentru „Proiectul de Evaluare a Strategiilor ONG-urilor Occidentale pentru

Democratizarea și Reducerea Conflictelor Etnice în Fostele State Comuniste”, proiect

al Universității Columbia;

13. Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile, Programul de Cercetare „Cadrul

legal al asociațiilor și fundațiilor din România”, București, noiembrie 1998;

14. Vera Dakova, Bianca Dreossi, Jenny Hyatt, Anca Socolovschi, „O prezentare a

sectorului neguvernamental din România – consolidarea strategiilor donatorilor –“,

Editura FDSC, București, septembrie 2000;

15. Adrian Bădilă, Mihai Lisețchi, Ion Olteanu, Radu Ticiu, „Organizații

neguvernamentale. Ghid practic”, Seria Biblioteca ONG, Timișoara 2002;

16. Lydian Altman-Sauer, Margaret Henderson și Gordon P. Whitaker,

„Strenghtening Relationships between Local Governments and Nonprofits”, în Popular

Government, vol. 66, nr. 2, 2001;

Acte normative consultate:

1. Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției

nr.429/2003, intrată în vigoare la date de 29 octombrie 2003;

2. Legea nr.215/2001 a administrației publice locale;

3. Ordonanța nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații;

4. Ordonanța nr.37/2003 pentru modificarea și completarea Ordonanței nr.26/2000 cu

privire la asociații și fundații;

5. Legea nr.34/1998 privind acordarea unor subventii asociațiilor și fundațiilor române cu

personalitate juridica, care infiinteaza unități de asistenta socială;

6. Legea nr.21/1924 pentru persoanele juridice (asociații și fundații);

7. Legea nr.544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public;

8. Hotărârea de Guvern nr.564/1992 pentru modificarea și completarea Hotărârii

Guvernului nr.594/1991 privind verificarea îndeplinirii condițiilor tehnice de către

autovehiculele și remorcile acestora care circulă pe drumurile publice;

9. Ordonanța nr.26/1993 privind tariful vamal de import al României;

10. Ordinul ministrului finanțelor nr.1682/1997 privind modificarea normelor aprobate

prin Ordinul ministrului finanțelor nr.1743/1995;

Adrese Internet

1. www.clubromania.ro

2. www.clujnet.com

3. www.publicinfo.ro

4. www.primariaclujnapoca.ro