John Mearsheimer – Promisiunea falsă a instituțiilor internaționale, 1995 [617615]

John Mearsheimer – „Promisiunea falsă a instituțiilor internaționale“, 1995

Începutul anilor 1990, după ce era de după Războiul Rece abia a început,se crează aranjamente de securitate
în Europa bazate pe instituții internaționale, nu pe balanța de putere politică . Exista convingerea fermă că
„instituțiile sunt esențiale pentru menținerea păcii în Europa“ (Robert Keohane). Ideea de a nu avea o singură
instituție, ci un „cadru de instituții compl ementare, care se susțin reciproc“ .
Scopul articolului era de a analiza afirmația conform căreia instituțiile pot preveni războiul și promova
pacea. Se face paralela dintre 2 filosofii opuse: realismul și instituționalismul. Instituționalismul are 3 teorii
principale: instituționalismului liberal, de securitate colectivă și teoria critică.
Realismul nu afectează stabilitatea internațională, instituțiile reflectă reala distribuție a puterilor și se
bazează doar pe state puternice auto -interesat e și calculele lor. Ei nu au nici un efect asupra comportamentului
de stat. Doar un efect marginal asupra politicii mondiale. Toți realiștii susțineau că instituțiile nu contează.
Institutionalismul afectează stabilitatea internațională. „Nu suntem de acord. Instituțiile modifică preferințele
de stat și comportamentul de schimbare. Ele descurajează calculele autointeresate și estimările relative de
putere. Instituțiile sunt variabile independente și țin statele departe de război". Toți instituționaliști i sunt de
acord că ei contează, dar ei nu sunt de acord cu privire la modul în care influențează politica.
Instituțiile sunt un set de reguli care prevăd modul în care statele ar trebui să coopereze și să concureze între
ele. Ele delimitează formele a cceptabile și inacceptabile ale comportamentului statelor, care sunt negociate între
ele și duc la acceptarea reciprocă a normelor superioare, care sunt „standardele de comportament definite în
termeni de drepturi și obligații“ formalizate în tratate și ac orduri.
Teoria securitații colective se ocupă în mod direct cu pacea și recunoaște preeminența puterii militare în
politica mondială. O strategie esențială pentru menținerea păcii este o bună gestionare a puterii militare prin
intermediul instituțiilo r. Este bazată pe încrederea că alte țări vor veni pentru a ajuta, în cazul în care un membru
al sistemului instituțional este atacat.
Susținătorii acestei teorii cred că statele în mod implicit, ar trebui să aibă încredere unul în altul, dar traim în
lumea puterii militare și intențiilor incerte(Liga Națiunilor a fost un eșec total pentru menținerea păcii). Astăzi
numai operațiunile de menținere a păcii pot menține pacea și numai în mică măsură.
Teoria critică. Cea mai indrăzneață teorie susține c ă nu numai pacea poate fi menținută, dar și că un
comportament de stat poate fi schimbat. Ea vrea să transforme sistemul internațional în „societate mondială“, în
cazul în care statele sunt ghidate de „norme de încredere și partajare“; războiul și concuren ța de securitate va fi
o problema a trecutului în lumea „sistemului de pace“ reală.
Consideră că modul în care gândim, percepem și vorbim despre lume modelează practicile politice viitoare.
Probleme/ puncte slabe: nu contestă cu succes realismul; are obiective ambițioase, dar nu vorbește despre
cum să le atingă (cum se schimba comportamentul de stat); argumentele lor sunt în contradicție cu teoria în
sine; dovezi empirice contrazic, în general, această teorie.
În concluzie, instituțiile au un e fect minim asupra comportamentului de stat și nu promit menținerea
stabilității. Toate cele 3 teorii instituționaliste sunt eronate, atât în logica lor și în lipsa unor dovezi. Teoria
Realistă are peste 1500 de ani de istorie documentată ca probe în favoar ea sa și, prin urmare, nu ar trebui să fie
ușor abandonată.