Jocurile Traditionale Infantile Si Învătarea Prin Joc

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE STUDII CULTURALE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTINȚIFIC

Conf. dr. Narcisa Alexandra ȘTIUCĂ

ABSOLVENT

Ana-Lavinia RACEA

BUCUREȘTI

2016

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE

DEPARTAMENTUL DE STUDII CULTURALE

Jocurile tradiționale infantile și învățarea prin joc

COORDONATOR ȘTINȚIFIC

Conf. dr. Narcisa Alexandra ȘTIUCĂ

ABSOLVENT

Ana-Lavinia RACEA

BUCUREȘTI

2016

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………………………..2

CAPITOLUL 1. Contribuții la studiul activităților ludice …………………………………………………….4

1.1 Jocul în dezvoltarea culturii universale ………………………………………………………………………….5

1.2 Perspective și studii românești ……………………………………………………………………………………12

CAPITOLUL 2. Jocul și joaca infantile ca obiect de studiu etnologic …………………………………20

2.1 Dezbatere terminologică …………………………………………………………………………………………….20

2.2 Tipologia jocurilor de copii ………………………………………………………………………………………..22

2.3 Segmentele repertoriului infantil …………………………………………………………………………………30

2.4 Jocurile propriu-zise ………………………………………………………………………………………………….35

2.5 Formulele magice ……………………………………………………………………………………………………..38

2.6 Piesele ritual-ceremoniale circumscrise sărbătorilor de peste an ……………………………………..43

CAPITOLUL 3. Jocul și învățarea codului cultural …………………………………………………………..51

CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………………….57

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………………………59

INTRODUCERE

Lucrarea de față vizează jocul ca o activitate specifică copiilor. Potrivit definiției, jocul reprezintă o activitate fizică sau mentală, fără finalitate practică și căreia trebuie sa te i te dedici din pură plăcere. Specific vârstelor copilăriei jocul are importanță hotărâtoare pentru dezvoltarea copilului.

Totalitatea, manifestărilor ludice, a creațiilor artistice specifice copiilor și vârstei copilăriei formează o ramură importantă și plină de semnificații, totodată oferă o importantă descoperire în domeniul etnologiei, este intitulată de către specialiști folclorul copiilor. Această specie folclorică cuprinde toate jocurile și textele aferente, de regulă versificate, care se recită, se cântă sau se intonează, în diverse faze ale desfășurării activitățiilor ludice. Toate aceste manifestări infantile au un caracter sincretic pronunțat care aduc, în prim plan, o legătură între adult și copil.

Copiii văd în joc bucurie, fericire, posibilitatea de a fi un bun lider sau conducător sub orice formă, se angajează în joc având totuși posibilitatea unei întreruperi a lui oricând. Jocul lor presupune libertate, ușurință de mișcare, gratuitate, euforie, lipsă de noimă, amuzament, imaginație, „viața și înțelegerea este atât de îmbelșugată în sufletul unui copil, încât o împrumută și lucrurilor care îl înconjoară”; obiectele, cuvintele, gesturile au în ele ceva frapant, inedit, uneori chiar extravagant, capabile să atragă atenția și să sugereze un sens ce depășește simpla valoare utilitară a obiectului.

Denumirea activității – substantivul joc – și a acțiunii – verbul a juca –, aparține fondului principal lexical al limbii române, fiind moștenit din – jocus, respectiv jocare, din populară. Cei doi termeni au dezvoltat în limba română mai multe sensuri. Astfel, joc figurează în dicționare cu sensul „acțiunea de a se juca și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii)”, dar și „acțiunea de a juca” = a dansa. Joc mai înseamnă și „dans popular, tradițional” precum hora, sârba, învârtita, brâulețul etc. Dicționarele rețin sub itemul joc și sensul de „întrecere sportivă, între doi indivizi sau două echipe, desfășurată după anumite reguli bine stabilite”, de la jocul de șah până la jocurile cu mingea: fotbal, volei, baschet, rugby etc. Tot în categoria jocului intră și jocurile de noroc: de cărți, table, zaruri, la loterie, la curse, la bursă etc. La rândul său, verbul a juca, tranzitiv, are sensul de „a practica un anumit joc – sportiv, de noroc, de societate” sau de a interpreta un anumit rol într-un spectacol de teatru sau film.

CAPITOLUL I

Contribuții la studiul activităților ludice

Una din cele mai importante forme de manifestare a copilului este jocul. Sub influența jocului se formează, se dezvoltă și se restructurează întreaga activitate psihică a copilului.

Activitatea ludică reprezintă un stil de viață pentru cea dintâi vârsta a omului. Prin joc copilul crește, se dezvoltă armonios explorează universul se ințelege pe sine, își comunică convingerile și învață cum funcționează societatea găsindu-și un loc al său în viața. Această activitate atât de firească precum respirația oferă posibilitatea copilului încă din primele zile de viață să acționeze în mod constructiv pentru clădirea propiei personalități. Joaca inconștientă a copilului din primul an de viață devine treptat o acțiune voită, conștientă alimentată de forța lăuntrică posedată de fiecare copil. Cei care au trudit pentru construcția fiecarui adult sunt copiii, ei au realizat acest lucru parcurgând pas cu pas, etapă dupa etapă toata fazele dezvoltării.

Pentru copii jocul este activitatea distractivă prin care încearcă să scape de rutină cu ajutorul imaginației. Aceștia încalcă regulile impuse de rațiune, de natură, de tot ceea ce este realizabil, prin crearea unor personaje supranaturale în locul cărora se pun chiar ei, impunând viziunea lor despre viață.

Putem spune că jocul este un stadiu din viața naturală a copilului, un act inerent al instinctului de exersare. El pune în mișcare toată ființa lui, îi activează gândirea, îi reliefează voința, îi înaripează fantezia și îi ascute inteligența. Manifestându-se spontan, iși epuizează în joc energia de care dispune. În timpul jocului se conturează indiferența sau preferințele copilului fața de anumite lucruri. Vârsta jocului ar putea fi socotită ca prima treaptă a acțiunii fizice de grup, jocul rămânând în permanență o expresie de mișcare și de muncă. Fiind un complex de mișcări repetate, ritmul jocului solicită un acompaniament vocalic adică o succesiune ritmică de silabe menite să fixeze momentele și situațiile jocului.

Jocul este o activitate umană complexă, greu de cuprins într-o definiție unitară și mulțumitoare, dată fiind marea diversitate a formelor sale de manifestare. S-au încercat abordări, definiri și clasificări din cele mai diverse unghiuri de vedere: ontologic, psihologic, fiziologic. El este o activitate recreațională în care sunt implicați unul sau mai mulți jucători, fiind definit printr-un scop pe care jucătorii încearcă să-l atingă și un set de reguli care determină ce pot face jucătorii.

1.1. Jocul în dezvoltarea culturii universale

De la jocurile sacre și inițiatice din preistoria omenirii până la teoria jocurilor logice și matematice din contemporaneitate, materialul informativ este atât de vast și de diversificat, încât dezarmează și cele mai laminate și metodice minți care s-au dedicat domeniului. Acest lucru este recunoscut și de exigenți de marcă, precum Johan Huizinga, în cunoscuta sa lucrare Homo ludens și Roger Caillois în Jocurile și oamenii.

Roger Caillois este un scriitor și antropolog francez preocupat de descifrarea adevărurilor majore ale lumii. La baza acestora se află și jocul ca activitate general umană.

Fiind extrem de numeroase, jocurile, nu pot fi clasificate cu ușurintă, de aceea Caillois spune: „Multitudinea și varietatea infinită a jocurilor te face să pierzi nădejdea de a descoperi un principiu al clasării lor care să permită repartizarea tuturor într-un numar mic de categorii bine definite”.

După Roger Caillois, jocul nu este numai „activitatea specifică pe care o denumește, ci totalitatea figurilor, simbolurilor sau instrumentelor necesare activității respective, sau funcționarii unui ansamblu complex”. Caillois realizează o grupare a jocurilor în patru clase, identificând doua principii ale acestuia: pe de o parte „Paidia” se refera la o oarecare fantezie necontrolată, un principiu comun de divertisment, lipsa regulilor și a constrângerilor; la extremitatea opusă se situează „Ludus”, care presupune disciplina, supunerea în fața unor convenții, a unor imperative. Nu se pot opune, jocurile de carți celor de îndemânare. Trebuie să se țină seama de atmosfera jocului și de natura participanților, de modul în care ei sunt angrenați în joc. Un joc poate mobiliza mai multe energii sau calități. Jocurile pot deveni, astfel, AGON (competiție), ALEA (noroc), MIMICRY (simulacru) și ILINX (vertij).

După părerea lui, aceste desemnări nu acoperă în întregime universul jocului, ci delimitează sectoarele care adună jocurile de același fel, de aceea el, a împărțit categoriile de jocuri paidia și ludus în alte doua subcategorii, menționate mai sus.

La o extremitate domnește un principiu comun de divertisment, de improvizație liberă și de încântare fără griji prin care se manifestă o oarecare fantezie necontrolată pe care Caillois o pune sub numele de „paidia”.

La extremitatea opusă, această exhuberanță spontană este aproape în întregime, absorbită de o tendință complementară, inversă sub unele aspecte ale naturii sale arhaice, cu toate acestea pretinde o cantitate mai mare de eforturi, răbdare, îndemânare sau ingeniozitate – toate aceste lucruri fiind numite “ludus”.

Caillois a așezat în fiecare rubrică jocuri diferite în aparență, cu scopul de a face să reiasă mai bine înrudirea lor fundamentală. A amestecat jocuri fizice cu cele ale inteligenței, cele care se bazează pe forță, cu cele care fac apel la îndemânare sau la calcul, nu a mai făcut distincție între jocurile pentru copii și cele pentru adulți și de fiecare dată a căutat în lumea animală comportări asemănătoare.

Agôn-ul într-un grup de jocuri apare ca o competiție, ca un fel de luptă în care egalitatea șanselor este creată în mod artificial pentru ca protagoniștii să se înfrunte în condiții ideale pentru a da o valoare precisă triumfului învingătorului. De fiecare dată este vorba de o rivalitate în privința unei singure calități (rapiditate, rezistență, vigoare, îndemânare, ingeniozitate), exercitându-se în limite definite și fără niciun ajutor din afară, în așa fel încât câștigătorul să pară cel mai bun într-o oarecare categorie de fapte de vitejie. Aceasta este regula probelor sportive, fie că ele opun doi indivizi sau două echipe (polo, tenis, fotbal), fie că sunt disputate între un număr nedeterminat de concurenți (alergări de orice fel, golf, atletism). Aceleași clase aparțin și jocurilor în care adversarii dispun la plecare de elemente exact de aceeași valoare și în același număr (jocul de șah, biliardul).

Alea provine din latină și este numele jocului de zaruri. Caillois l-a împrumutat pentru a desemna unele jocuri, în opoziție cu agôn, fiind o decizie care nu depinde de jucător, asupra căruia el nu va avea nici cea mai mică influență și în consecință de a învinge nu atât adversarul cât destinul, destinul fiind singurul artizan al victoriei, iar atunci când există rivalitate, înseamnă că învingătorul a fost mai favorizat de soartă decât învinsul.

Exemplele din această categorie de jocuri sunt furnizate de zaruri, ruletă, loterie. Alea marchează și scoate în evidență favoarea destinului. „Jucătorul este în întregime pasiv, nu-și etalează calitățile sau hotărârile, resursele îndemânării sale, ale mușchilor săi, ale inteligenței sale, el nu face decât să aștepte, sperând și tremurând, hotărârea sorții. Riscă o miză”.

Dreptatea, întotdeauna căutată, dar de data asta altfel, și care tinde să se exercite și aici în condiții ideale, îl recompensează proporțional cu riscul său cu o riguroasă exactitate. Orice străduință depusă pentru a egala șansele concurenților este folosită acum la echilibrarea scrupuloasă a riscului și profitului.

Spre deosebire de agôn, alea neagă munca, răbdarea, abilitate, calificarea, elimină valoarea profesională, regularitatea, antrenamentul. Ea presupune jucătorului o atitudine exactă opusă celei pe care o are în agôn.

„In agôn nu contează decât pe el. În alea contează pe orice, pe cel mai mic indiciu, pe cea mai mică particularitate exterioară, pe care o ia drept un semn sau un avertisment, pe fiecare ciudățenie pe care o observă – pe tot în afară de el însuși”.

Unele jocuri cum sunt dominoul, jocul de table, cea mai mare parte din jocurile de cărți, combină agôn-ul cu alea.

Agôn-ul și alea sunt atitudini opuse și într-un fel simetrice, deși amândouă se supun aceleiași legi, crearea artificială între doi jucători a unor condiții de pură egalitate pe care realitatea o refuză oamenilor.

Jocul agôn sau alea, este, prin urmare, o tentativă de a-i substitui confuziei normale, a existenței curente unele situații perfecte. Acestea sunt cele în care rolul meritului sau al hazardului se arată net și indiscutabil. Ele implică de asemenea ca toți să beneficieze de aceleași posibilități de a-și proba valoarea sau exact de aceleași șanse de a fi favorizați.

Într-un fel sau într-altul, evadează din lume, construindu-și alta. Se poate de asemenea evada, devenind altul, iar asta se întâmplă în mimicry.

Mimicry reprezintă orice joc care presupune acceptarea temporară a unui univers închis, convențional și în anumite privințe, fictiv. Jocul poate consta, nu în a desfășura o activitate sau a te supune sorții într-un mediu imaginar ci mai degrabă în a deveni tu însuți un personaj imaginar și a te comporta în consecință.

Ne găsim astfel în fața unei serii variate de manifestări care au drept caracter comun faptul că subiectul se preface a crede, se convinge sau convinge pe alții că este altcineva decât el însuși. El își uită, își deghizează personaliatatea, se leapădă temporar de ea, pentru a simula o alta.

Caillois a ales pentru desemnarea acestor manifestări termenul de mymicry, care în engleză înseamnă mimetism.

„Acest studiu tratează din nefericire problema într-o perspectivă care-mi pare astăzi dintre cele mai fanteziste. Nu mai văd de fapt, în mimetism, o tulburare de percepție a spațiului și o tendință de întoarcere la neînsuflețit, ci, cum propun aici, echivalentul, la insecte, al jocurilor de simulacru ale omului.”

Comportările de mymicry se revarsă abundent din copilărie în viața adultă, reprezentația teatrală și interpretarea dramatică intră de drept în această grupă. Plăcerea este de a fi altul sau de a fi luat drept altul, dar cum este vorba de un joc, nu se pune în mod esențial problema înșelării spectatorului.

Mimicry înseamnă activitate, imaginație, interpretare și nu are nicio legătură cu alea, care impune jucătorului imobilitatea și frisonul așteptării, deși s-ar putea combina cu agôn-ul. Marile manifestații sunt ocazii privilegiate de mimicry pentru că simulacrul este transferat de la actori la spectatori, nu atleții sunt cei care mimează, ci cei care asistă. Identificarea cu campionul constituie un mimicry înrudit cu cel care îl face pe cititor să se recunoască în eroul romanului sau pe spectator în eroul filmului.

Mimicry prezintă toate caracteristicile jocului : libertate, convenție, suspendare a teatrului, spațiu și timp delimitare. Totuși, supunerea continuă la reguli imperative și precise, nu se lasă constantă.

Mimicry este o invenție continuă, regula jocului este unică, ea constă pentru actor în a fascina spectacolul, evitând ca o greșeală să-l determine pe acesta să refuze iluzia; ea constă pentru spectator în a accepta iluzia, fără să refuze de la început, decorul, masca, artificiul în care este invitat să creadă pentru un anumit timp.

Ilinx este o ultimă categorie de jocuri, cuprinzându-le pe cele care se bazeză pe urmărirea „vertigiului” și care consistă într-o tentativă de a deregla, pentru o clipă, stabilitatea percepției și de a impune conștiinței lucide un fel de panică voluptoasă. „În toate cazurile, este vorba de a ajunge la un fel de spasm, de transă sau de amețeală care nimicește realitatea cu o suverană bruschețe”.

Fiecare copil cunoaște la fel de bine, învârtindu-se repede în jurul lui însuși, mijlocul de a ajunge într-o stare centrifugală de pierdere de sine, din care corpul nu-și mai revine decât cu greu, iar percepția își regăsește claritatea. Copilul face asta în joacă și se complace în această stare.

La fel este jocul numit sfîrlează, în care copilul se învârtește pe călcâi cât poate de repede.

În jocul haitian „porumbul de aur”, în care doi copii se țin de mână cu brațele întinse, cu corpul întins și aplecați pe spate, cu picioarele lipite, ei se învârtesc până își pierd răsuflarea, pentru plăcerea de a se clătina, amețiți, atunci cînd se opresc.

Țipatul, cât te ține gura, toboganul, călușeii, cu condiția să se învârtească, scrânciobul, dacă se ridică destul de sus, toate acestea dau senzații analoage. Tratamente fizice variate provoacă asemenea senzații acrobația, căderea sau proiectarea în spațiu, învârtirea rapidă, alunecarea, viteza, accelerarea unei mișcări sau combinarea ei cu o mișcare giratorie. În mod paralel, există un vertigiu de ordin moral, o pornire violentă pe care individul începe să o simtă. Acest extaz se însoțește cu gustul reprimat în mod obișnuit al dezordinii și al distrugerii. El exprimă forme brutale de afirmare a personalității.

Principalele trăsături ale jocului sunt evidențiate în studiul Homo ludens: jocul „poate fi numit o acțiune liberă, conștientă că este <<neintenționată>> și situată în afara vieții obișnuite, o actiune care totuși îl poate absorbi cu totul pe jucator, o acțiune de care nu este legat nici un interes material direct și care nuurmarește nici un folos, o acțiune care se desfășoară în limitele unui timp determinat anume și ale unui spațiu determinat anume, o acțiune care se petrece în ordine, după anumite reguli. Jocul este mai vechi decât cultura, pentru ca noțiunea de cultura, oricât de incomplet ar fi ea definită, presupune in orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au așteptat pe om ca să le invețe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizația omenească nu a adăugat nicio caracteristică esentială noțiunii generale”

Johan Huizinga, istoric olandez din prima jumatate a secolului al XIX-lea stabilește în lucrarea Homo ludens legătura dintre joc si poezie: „jocul este o acțiune care se desfașoară înlauntrul unor anumite limite de loc, de timp, si de sens, într-o ordine vizibilă, după reguli acceptate de bună voie în afara sferei utilitații necesitații materiale. Starea de spirit a jocului este cea a distragerii și extazului, fie sacru, fie doar festiv, indiferent daca jocul e consacrare sau divertisment.”

Autorul spune, de asemenea, că: „jocul este mai vechi decât cultura”, adica presupune existența jocului de pretutindeni. El ne marturisește concluzia sa, cu privire la jocul omenesc, dar și jocul animalelor, dând exemplu ca animal, cel mai atașat prieten al omului, câinele. 
Nouă, cititorilor ni se dezvaluie jocul apărut la începutul lumii,înainte de apariția culturii, iar câinele dat ca exemplu în lucrarea sa ne arată că el nu a fost învățat de nimeni, ori jocul nu a fost invațat, a fost din intuiția fiecărei ființe.

”Jocul ține și de oameni, și de animale. Jocul nu poate fi fundamentat pe un context rațional, nu este legat de nici o treaptă a civilizației, de nici o concepție despre lume. Jocul nu poate fi contestat, în vreme ce tot ceea ce este abstract poate fi contestat: dreptatea, frumusețea, adevărul, bunătatea, spiritul, Dumnezeu.”

În Homo ludens, cartea scrisă spre sfârșitul vieții, Johan Huizinga reușește să identifice elementul ludic în cultură. Pentru a-și susține demonstrația, autorul abordează la inceputul cărții jocul ca fenomen de cultură, urmarește noțiunea de joc la nivel lingvistic, jocul ca funcție creatoare de cultură, după care jocul este raportat la justiție, la război, la ințelepciune, la poezie, la imaginație. Autorul identifică ludicul în filosofie, în artă, urmărindu-l în diferite perioade (în Imperiul Roman, în cultura medievală, barocă, renascentistă, romantică), iar spre finalul cărții vorbește despre prezența elementului ludic în lumea modernă.

Așadar, în rezumat, jocul, considerat din punct de vedere al formei, poate fi numit o acțiune liberă, conștientă că este «neintenționată» și situată în afara vieții obișnuite, o acțiune care totuși îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acțiune de care nu este legat niciun interes material direct și care nu urmărește niciun folos, o acțiune care se desfășoară în limitele unui timp determinat anume și ale unui spațiu determinat anume, o acțiune care se petrece în ordine, după anumite reguli și care dă naștere la relații comunitare dornice să se înconjoare de secret sau să se accentueze, prin deghizare, ca fiind altfel decât lumea obișnuită.

„Orice joc este în primul rând și mai presus de toate o acțiune liberă. Jocul din ordin nu mai este joc. Cel mult poate fi redarea obligatorie a unui joc. Totuși, această realizare prin spectacol continuă să aibă, în toate privințele, caracteristicile formale ale unui joc. Spectacolul este jucat, reprezentat în cadrul unui spațiu de joc delimitat în mod efectiv, ca festivitate, adică în veselie și libertate. De dragul lui a fost îngrădită o lume proprie, valabilă vremelnic. Dar, odata cu sfârșitul jocului, efectul lui nu a fost încetat, ci radiază asupra lumii obișnuite din afară și produce siguranță, ordine, bunăstare, pentru grupul care a sarbătorit festivitatea, până ce zilele sfinte revin”.

Huizinga identifică trăsaturile jocului: libertatea, pasiunea, absența interesului material, limitarea spațiala și temporală, ordinea (sau legile proprii), stabilitatea unor relații speciale, tipice, între participanții la joc. Funcția jocului este lupta pentru ceva, lupta care poate fi transformată în spectacol. Jocul copilului este o alternativă, dorită în mod deliberat de real. Prin joc copilul iși poate depași locul în ierarhia socială.

Prin comparație cu jocul copilului, autorul se oprește la ritualurile civilizațiilor arhaice, care, din punct de vedere formal, pot fi considerate niște jocuri. Totuși, față de jocul copilului, aici apare un element important, inexistent pană acum: componența spirituală. Și ritualul are legile lui, este delimitat spațial și temporal, dar pentru cei care participă la cult există o întrepătrundere între realitate și ritual, în sensul în care efectul spiritual al acestuia se prelungește și dupa ce spectacolul sacru se termină. Astfel, participanții percep realitatea cu o altă stare de spirit: mai siguri și mai increzători în ei înșiși.

„Jocul…”, spune autorul, „…este o acțiune care se desfășoara înlauntrul unor anumite limite de loc, de timp și de sens, într-o ordine vizibilă, după reguli acceptate de bună voie și în afara sferei utilității sau necesității materiale. Starea de spirit a jocului este cea a distragerii și a extazului, fie sacru, fie doar festiv,indiferent dacă jocul e consacrare sau divertisment”.

Jocul are o componentă sacră, activitățile ludice ale omului conduc spre recuperarea stării inițiale: „Este aproape cu neputință de tăgăduit ca din aceasta sferă a jocului fac parte, în mod ca și firesc, toate activitățile creației poetice: împarțirea metrică sau ritmică a cuvântării vorbite sau cântate, găsirea de rime sau asonante nimerite, ascunderea ințelesului, construcția artistică a frazei.”

1.2. Perspective și studii românești

De la primele atestări și comentarii privind folclorul copiilor (A. Maria del Chiaro – 1718, Moise Fudulea – 1815) la studille și antologille de la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX-lea ( Al. Lambrior, P. Ispirescu, T. Pamfile ) și până la lucrările contemporane (I.C. Chițimia, Emilia Comișel, Gh.I. Neagu, Nelu Ionescu, Eugenia Cornea, Ov. Bîrlea, I. Evseev, N. Știucă, N. Constantinescu, etc. ), creațiile infantile s-au bucurat de o atenție susținută din partea cercetătorilor și culegătorilor de folclor. Punctele de vedere din care a fost abordat au fost multiple și diferite: etnografic, etnomuzical, lingvistic, poetic, psihologic, pedagogic.

Cele mai vechi atestări despre folclorul copiilor români le deținem de la Anton Maria del Chiaro – secretarul domnitorului Constantin Brâncoveanu – care, în 1718, scria în Istoria delle moderne Revoluzioni della Valachia:

„Să nu se pară de prisos cercetătorului că voi descrie jocurile copilărești ale Valahilor… mingea, titrezul, nucile, bîzîita, de-a caii, baba-oarba și altele, toate întrebuințatela anotimpurile lor.”

Autorul remarcă asemănarea acestora cu jocurile copiilor italieni, mărturie indubitabilă a originii latine a românilor: „cititorul va vedea în ele încă o dovadă că ei sunt urmașii vechilor coloniști lăsați de Traian după cucerirea Daciei”. Desigur că el nu avusese prilejul să cunoască decât o infimă parte a repertoriului și probabil numai pe cel din repertoriul urban, dar afirmațiile sale sunt de o incontestabilă valoare pentru noi. De altfel, el constată și existența altor jocuri pe care le crede de origine turcă, deoarece nu-i erau cunoscute. În realitate acestea sunt ecouri ale unei străvechi culturi locale sau creații recente ale copiilor români.

În secolul XIX-lea constatăm un interes susținut pentru creațiile copiilor Al. Lambrior, G. Dem. Teodorescu, Petru Ispirescu și Al. Bogdan au publicat colecții valoroase. La acestea se adaugă răspunsurile la Chestionarul pentru adunarea datelor privitoare la limba română, colecționate și sistematizate de marele filolog-folclorist, de talie europeană, Barbu Petriceicu Hașdeu – publicate abia în deceniul șapte al secolului nostru.

Activitatea intensă de culegere și de interpretare a fenomenului dezvăluie cercetătorilor aspecte specifice acestuia, dintre care bogăția și varietatea, originea străveche și complexitatea funcțională; „Această picătură este scoasă din felurita manifestare a vieții copiilor de la țară; ea deschide pas altora care, la un loc, ne vor putea da o icoană adevărată a vieții neamului nostru”, proclamă cu convingere marele colecționar al folclorului celor mici, Tudor Pamfile. Iar G. Dem. Teodorescu – entuziastul culegător de folclor literar – susținea cu exemple din litaratura antică, importanța producțiilor acestei categorii de vârstă: „un studiu mai aprofundat ar dovedi lucruri neașteptate… care sunt toate din epoci foarte îndepărtate, cu atât mai interesante cu cât nu prin școli sau pe cale literară s-au transmis copiilor… ci prin simpla lor practicare și prin succesiva inițiere la dînsele de generațiile anterioare” deoarece ele „răsfâng, într-un mod foarte curios, diferite epoci din istoria românilor”.

Meritul folcloriștilor care ne-au lăsat un număr mare din producțiile artistice ale copiilor este de netăgăduit. Datorită lor avem posibilitatea să urmărim astăzi persistența repertoriului, transformările acestuia în decurs de peste două secole, ca și unele modalități de manifestare proprii a celor mici.

Tudor Pamfile a scris și a colaborat la zeci de volume despre mitologia și credințele poporului român, arta și tehnica populară. Este apreciat și în zilele noastre datorită curajului său de a exploata și de a valorifica vechile tradiții ale poporului și pentru că, neîncetat, a încercat să realizeze o serie de scrisuri despre mitologia românească, adunând sub același titlu credințele despre facerea lumii, dușmani și prieteni, văzduhul și comorile lui, omul și sfârșitul lumii. Sistematizarea informațiilor sale, bazate și pe observație proprie, constituie la ora actuală cea mai autentică serie de documente în studierea folclorului și etnografiei românești.

Cea mai sistematică investigație asupra acestui bogat repertoriu al folclorului a fost întreprinsă în această perioadă de Tudor Pamfile în comuna Țepu din fostul județ Tecuci (actualmente in județul Galați). Rezultatele cercetărilor efectuate în localitatea sa natală au fost publicate succesiv și au o importantă valoare științifică în focloristica noastră.

Conștient de importanța actului cultural pe care îl înterprindea, Pamfile scria cu modestie: „Această picătură e scoasă din felurita manifestare a vieții copiilor de țară, ea deschide pas altora, căci, la un loc, ne vor putea da o icoană adevărată a vieții neamului nostru” dar coștient și de starea reală în domeniul folcloristicii noastre când scria: „Fie acesta un îndemn și pentru mine și pentru alții, pentru agonisirea întregiei noastre literaturi populare, culeasă și neculeasă, care se află astăzi în cea mai urîtă împrăștiere”.

Unul dintre cei mai mari colecționari de basme preluate din folclor a fost Petre Ispirescu, care, în secolul XIX a publicat un număr impresionant de volume conținând un număr larg de nuvele scurte și basme din mitologie. Ele sunt centrate în jurul unor personaje populare asemeni lui Făt-Frumos, prințesa Ileana Cosânzeana, monștrii Zmeu sau Căpcăun, dragonul Balaur sau creaturi fantastice ca buna Zână și malefica Muma Pădurii. A fost un editor, folclorist, povestitor, scriitor si tipograf roman recunoscut in special datorita activitatii sale de culegator de basme populare romanesti pe care le-a re povestit cu un har remarcabil. Opera lui Petre Ispirescu este una din cele mai insemnate opere ale literaturii romane, mai ales datorită lucrarii sale principale, culegerea Legende sau basmele romanilor, ce cuprinde 37 de basme, aparuta prima oară în 1882. Povestitor de excepțional talent mai mult decat folclorist, Ispirescu joaca in literatura noastra rolul unor Grimm sau Perrault.

Delavrancea încercase să demonstreze că "nu este un culegător, ci un adevarat creator". Ispirescu este totuși mai mult decât un folclorist, opera sa poate fi, desigur, privită ca o culegere de texte populare, însă, pe de altă parte, ea reprezintă o elaborare personală a autorului, cu toate implicațiile pe care actul acesta le presupune. Autenticitatea poveștilor lui Ispirescu nu este doar o autenticitate folclorică, păstrând înalte trasăturile universului popular – credințe, limbaj, artă a construcției – ci una de natură tipologică, artistică, personajele fiind coerente cu propriul lor univers. De aceea, autorul nu poate fi considerat ca un produs fidel al tradiției folclorice, ci ca începătorul altei tradiții, creatorul unui stil, artist autentic care așează în tipare noi un material ce a fost redescoperit.

Vasile Alecsandri este cel care l-a încurajat pe Ispirescu în intenția de a întocmi admirabila culegere publicată în 1885. Povestitorul muntean este unul dintre puținii scriitori care după 1860 încep să redea mai multe jocuri copilărești, descrise. Cea mai veche și cea mai prețioasă colecție este însă a lui Al. Lambrior, primul care redă la noi interesante considerații asupra jocurilor. Urmează G.Dem. Teodorescu și alți scriitori.

Două momente importante trebuie relevate în istoria culegerii și publicării jocurile noastre copilărești. Primul îl constituie broșura lui Al. Bogdan din 1905, fiind prima încercare metodică de a analiza formulele, insistând mai ales asupra ritmului.

Al doilea moment îl reprezintă contribuția fundamentală a lui Tudor Pamfile. El ne-a lăsat trei culegeri mari peste 500 de jocuri și alte manifestații ale folclorul copilăresc. Importanța lucrărilor lui estetică a adunat cele văzute și auzite personal, în satul său natal (Țepu – Tecuci). El a înregistrat acum zeci de ani sute de jocuri, formule, jucării, păcăleli, cântece despre vietăți sau lucruri.

Una dintre ramurile importante ale folclorului o constituie jocurile copilărești. Importanța acestor jocuri au un rol practic-educativ: dezvoltarea îndemânarii, inteligenței, curajului și în afară de faptul că sunt o distracție sănătoasă a copiilor, jocurile celor mici oglindesc și păstrează amintiri și supraviețuiri de obiceiuri, rituri, credințe, câncete, legende, vrăji și dansuri ale adulților, care uneori nu mai trăiesc decât în aceste manifestații copilărești.

Unul din cele mai frecvente motive în jocurile copiilor sunt multe ocupații și momente din viața adulților, spune Alexandru Lambrior: „ în jocurile copiior se revarsă adeseori răsunetul vieții celei mari”.

Alexandru Lambrior este creatorul lingvisticii diacronice românești și, probabil, cel mai important precursor al Școlii lingvistice ieșene. În scurta sa viață acesta a elaborat o schiță de fonetică și de morfologie istorică a limbii române și un proiect de dicționar etimologic. Mai mult, Al. Lambrior a deschis cîteva direcții noi de cercetare, toate impregnate de spiritul metodei comparativ-istorice, astfel încît rigoarea și obiectivitatea vor deveni temeiurile unei direcții cu adevărat științifice în viața universitară ieșeană. Alexandru Lambrior a adus contributii importante la studiul folclorului român și al limbii române, publicând studii de fonetică, de ortografie și gramatică istorică și descriptivă.

Susținând că folclorul copiilor deschide perspective noi în studiu creației orale I. C. Chițimia intuiește un fapt esențial precum că: „aici se poate pune problema legăturii dintre vârstă și specie folclorică sau dintre vârstă și modalitatea creației folclorice” și face demonstrații, pe cât de documentate pe atât de convingătoare, în contextul studiului privind particularitățile de repertoriu pe categorii de vârstă, de la cei mai mici până la cei mai mari care intră în categoria tineretului.

Cu perspicacitatea dovedită, Chițimia spunea că „folclorul copiilor are o origine destul de veche ca și folclorul adulților. El e consemnat de clasicii antici și de scriitorii din evul mediu”.

„Iese pregnant în evidență” spunea Chițimia despre folclor și că în totalitatea lor, jocurile și cântecele de copii sunt receptate și dezvoltate la nivelul „jocului”.

Copiii receptează diferite elemente folclorice și le transpun în ritm de joc si cântec. Literarul din text interesează prea puțin, deoarece uneori textul devine grotesc și de neînțeles, mai ales la vârstele cele mai fragede ale copiilor. Mișcarea și joaca se servesc de text ca de o captură care sprijinește în toate părțile grupul copiilor.

Chițimia subliniază, de asemenea, faptul că narațiunea nu interesează și versurile se zic mecanic, în cântec, urmărindu-se jocul in sine.

Pedagog de vocație, Chițimia știe să urmărească desfășurarea jocului la copii cu o mare capacitate de înțelegere a rosturilor pe care le presupun, secundat în permanență de o caldă și generoasă afecțiune umană, părintescă.

„Copiii receptează folclorul în sensul existenței lor naive și gingașe. Ei se joacă și vibrează la joc. Folclorul lor este de salt, de ritm, de dans…”.

În studiul său, Ovidiu Bârlea expune critic metodele de culegere a folclorului, precum și modalitățile lui specifice de interpretare. Astfel, cercetătorului creației populare i se cere de către Ion Mușlea să aibă un gust estetic special, apt să surprindă realitatea estetică a fenomenului și valoarea artistică a formelor arhaice.

Despre lucrarea sa, Ovidiu Bârlea afirma că nu este un tratat de specialitate ci o lucrare de sinteză în care se încearca punerea în lumină a “rolului funcțional al fiecărei specii folclorice” precum și a caracteristicilor acestora. De asemenea, este acordată o atenție deosebită cronologizării folclorului. Primul volum este dedicat profesorului Petru Caraman și este împărțit în trei părți: Proza epică (5 capitole), Folclorul obiceiurilor calendaristice (13 capitole) și Folclorul obiceiurilor ciclului familial (3 capitole).

Sunt prezentate aici obiceiuri – performate atât de copii, cât și de adulți – de Crăciun, colindatul, obiceiuri de Anul Nou alături de cântecele de șezătoare și de clacă, cântecele de seceriș. De asemenea, nu sunt omise creațiile folclorice precum: Paparuda, Caloianul, Lăzărelul, Drăgaica. Acestea aveau funcții rituale de alungare a secetei și invocare a ploii. Cel de-al doilea volum cuprinde nouă capitole în care Ovidiu Bârlea face o prezentare detaliată a descântecelor, baladelor, strigăturilor, proverbelor, ghicitorilor și cântecelor de leagăn românești. De asemenea, autorul se oprește și asupra folclorului infantil.

Atenția mi-a fost captivată de un capitol din partea a doua a primului volum, capitol intitulat Cântecele de șezătoare și de clacă, întrucât acestea implică un comportament ludic evident și au funcție de divertisment dublată de cea ironico-satirică. Fiecare cântec exprimă sentimente variate izvorâte din sufletele unor oameni a căror existență plină de greutăți și griji era înfrumusețată doar de aceste sublime creații. Adesea, termenii șezătoare și clacă sunt considerați a fi sinonimi, însă semnificațiile lor sunt diferite. Conform DEX, șezătoarea reprezintă “o adunare la țară,mai ales în serile de iarnă în timpul căreia se lucrează, se povestește și se glumește”, iar cuvantul clacă desmnează “o muncă voluntară, care se face de obicei între vecini, spontan și gratuit, cu caracter de reciprocitate. Se face în general pentru muncile câmpului, pentru construcții și între femei, pentru treburile gospodărești, și se termină deobicei printr-o petrecere, cu băuturi și jocuri de societate.”

Concluzionând, pot afirma cu tărie că lucrarea lui Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, reprezintă un moment deosebit de important în procesul de cunoaștere și scoatere din anonimat a frumoaselor creații populare românești. Răsfoind cele două volume, cititorul pătrunde în tainele obiceiurilor românești și înțelege cât de profunde sunt creațiile noastre populare, născute din nevoia omului simplu, neștiutor de a-și explica anumite fenomene sau de a-și colora existența. Tot așa, și cântecele de șezătoare și de clacă sunt creații populare de o simplitate rurală, dar deosebit de frumoase și vesele, bucurând sufletul cititorului care se simte parcă mai aproape de vremurile pierdute în negura timpurilor, vremuri în care oamenii se adunau la gura sobei și dădeau naștere unor adevărate opera literare, nebănuind ca vor dainui peste veacuri și vor bucura generații întregi.

Sub orice formă ar fi definit jocul, el reprezintă o activitate fundamentală, mai ales pentru copii, care îl percep în felul lor unic, acesta aparținând culturii, precum am văzut mai sus și nu naturii, chiar dacă prin el se pun în mișcare automatisme biologice și predispoziții primare.

Indiferent dacă jocul literar duce la contrucția unei opere cu viziune mitică, dacă are ca temă fapte preistorice, dacă este dramatică, epică sau lirică, scopul lui este unul sigur și anume de a trezi imaginația și de a capta atenția lectorului. Emoția creată se bazează pe empatie, trăire, conflict, combinându-se insă cu ambele imprejurări.

Eroul unei actiuni se numește protagonist, iar el trebuie să indeplinească o anumită sarcină. Conflictul rezidă tocmai din desfășurarea acțiunii, declanșata de forțe superioare, ce ține de un anumit factor, de care nu se poate scăpa. Pentru ca jocul literar să fie mai bine compus, sarcina ce revine eroului trebuie să fie mai grea, fiind legată de o provocare, de o o promisiune. Aceste motive propulsatoare ale acțiunii ne duc cu gândul la jocul agonal. Un al doilea aspect ce revine unui joc literar este identitatea eroului, eroul fiind în permanență purtătorul unei măști, necesară pentru a desfășura acțiunea cât mai bine. Ideea de mască semnifică cel mai bine ritualurile arhaice, după care omul este o mască, o forma de reprezentare, imperfectă, din pacate, a realității primordiale.

În folclorul copiilor integrăm și acele producții populare orale ai căror autori sunt înșiși copiii, iar în al doilea rând tot ce pătrunde în jocurile copiilor, din folclorul adulților sau din alte surse de adaptare. Așadar există un strat de creații spontane și naive ale copiilor, la care se adaugă elemente noi, receptate și transformate după firea și înțelegerea lor. Se întâmplă aici un proces lent și uneori incontrolabil, în urma căruia jocurile copiilor se îmbogățesc adesea cu note diferite. Dacă într-un catren recitativ sau în anecdotica unui cântec apar nume proprii sau episoade locul lor inițial, capătă circulație orală largă și devin astfel folclor. Copilul are o mare putere de receptivitate, receptează cu mare ușurință tot ce se întâmplă în jurul lui.

De-a lungul secolelor, dar mai ales în ultimele decenii, cultura populară din spațiul românesc și-a dovedit și își dovedește rezistența în structura de profunzime, în fața presiunilor exercitate, pe de o parte, de cultura „academică”, „savantă”, iar pe de altă parte, de ideologia promovată în perioada comunistă sau de cultura consumatoristă importată după 1990. Chiar dacă astăzi cultura „oficială” și celelalte tipuri de cultură specifice societății în care trăim (post-modernă, de consum etc.) fac o concurență tot mai puternică acestei culturi tradiționale, culturii populare, aceasta este capabilă să adapteze, să elaboreze elemente novatoare. Așa cum afirmă Nicolae Constantinescu, „la nivelul formelor de expresie verbală, al folclorului sau literaturii populare, se poate vorbi fără nici o teamă de a greși, de un folclor contemporan, al societății post-industriale și post-moderne, concretizat, de exemplu, în bancuri sau anecdote citadine ori ale mediilor intelectuale, în povestirile personale sau narațiunile despre întâmplări trăite, în așa-numitele legende contemporane sau urbane, în factorul clasei politice și al evenimentelor scandaloase din mediile artistice etc. După cum, chiar la nivelul manifestărilor ceremoniale, alături de sărbătorile moștenite și practicate în virtutea tradiției strămoșești, există tendința de a se crea noi obiceiuri, noi sărbători, unele de împrumut, altele rodite pe solul celor vechi, practicate ca festivități și festivaluri de largă audiență și devenite, ca atare, populare. Chiar dezvoltarea fără precedent a mijloacelor de comunicare, a tehnologiei transmiterii și stocării informației, departe de a distruge sau marginaliza cultura populară, îi asigură acesteia, pe de o parte, șansa conservării pentru eternitate în CD-ROM-uri indestructibile și oferă sursa unor noi forme de folclor cum ar fi xerox-lore sau cyber-lore, pe care cei mai avansați din punct de vedere tehnologic decât noi au început deja să-l culeagă și să-l studieze” .

Deși este legată mai mult de tradiție, de trecut, fără a neglija însă prezentul, cultura populară va continua să rămână o componentă fundamentală în ansamblul marii culturi a umanității, atâta timp cât gustul pentru frumos, pentru autentic și dorința ființei umane de a-și păstra individualitatea, identitatea, nu vor dispărea.

 Emilia Comișel, Steluța Popa și Narcisa Știucă au elaborat volume și studii recente dintre care amintim: Folclorul copiilor.Studiu și antologie, Relații între repertoriul copiilor și cel adulților și Valențe poetico-muzicale ale repertoriului copiilor. Emilia Comișel a cules peste nouă mii de cântece folclorice și a publicat articole și cărți în scopul de a face cunoscută valoarea folclorului muzical românesc în țară și în străinătate.

Studiind materialul existent, am constatat că aproape toată partea literară din folclorul copiilor se leagă strans de jocurile lor. Mai mult decât atât, producțiile folclorice însoțite de cântece, se subordonează și se adaptează jocului, care rămân neobișnuite, ele au pătruns acolo din basme sau din poveștile auzite la școală. Se poate observa cu ușurință că folclorul copiilor s-a strecurat, din folclorul adulților, din cărțile cu povestiri sau chiar din manualele de școală, o serie întreagă de elemente, care se desprind din elemental esențial la vârstele mici.

Capitolul II

Jocul și joaca infantile ca obiect de studiu etnologic

Prima vârstă a omului, copilăria, stă sub semnul jocului, care îl fascinează și pe adult, prin frumusețe și libertate. Pentru fiecare copil joaca nu este doar un prilej de distracție, de amuzament, ci și o formă de exprimare a personalității și de explorare a lumii. Jocul poate să presupună, în egală masură descărcare de energie, spirit de imitație, pregătire pentru viață, exercițiu de stăpânire de sine, competiție, efort, exercițiu mental, imaginație, creativitate, spirit de echipă, nevoia de plăsmuire a unei alte realități.

Copilăria și jocul alcătuiesc un spațiu ideal spre care scriitorii se întorc adeseori, evocându-l cu încântare și nostalgie. Tema jocului, este o temă eternă. Predispoziția pentru joc, pentru petrecere, este specifică ființei umane, chiar dacă modul de viață al oamenilor se schimbă, și, odata cu el, felul de a se juca al celor mici sau de a se distra al adulților.

2.1. Dezbatere terminologică

Pentru conceptul de folclor s-au folosit din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până în prezent și expresiile: literatură populară (Mozes Gaster – Literatura populară română, 1883, Ovidiu Papadima – Literatura populară, 1968), literatură orală (B. P. Hasdeu – Cărțile poporane ale românilor, 1879, N. Cartojan – Cărțile populare în literatura românească, 1938). Mai rar întâlnim sintagma “literatură tradițională”. De fapt, cele trei determinative: populară, orală, tradițională sunt sinonime, iar opțiunea specialiștilor și a culegătorilor de folclor pentru unul dintre ele este determinată de perspectiva din care este definit obiectul. Astfel, literatura orală/tradițională îl definește prin prisma unuia dintre caracterele definitorii (oral, tradițional), iar literatura populară îl definește prin raportul dintre creație și mediul care a realizat-o.

În cadrul culturii populare cu valențe artistice, folclorul constituie un capitol amplu, în care realizările sunt în mișcare permanentă, datorită necesităților de adaptare la cerințele noi ale celor care le-au creat și le-au păstrat. Fără îndoială, acest domeniu nu poate fi înțeles pe deplin fără raportarea la cultura populară, la trăsăturile ei specifice, deci la contextul în care se circumscrie. Ca atare, specialistul, folcloristul trebuie să aibă mereu în vedere și elemente de etnografie, de antropologie, de muzicologie, de mitologie etc. Aceasta înseamnă că faptele folclorice, textele populare necesită o cercetare sincretică, integrală, în care este cuprinsă analiza structurii și a semnificațiilor lor, a valorilor proprii, estetice, care le individualizează, a evoluției temelor și motivelor ținându-se seama nu doar de o singură variantă, ci de cât mai multe variante ale unui text.

Prin folclor înțelegem creația artistică, colectivă, orală și anonimă a unui popor, ce ne oglindește concepția despre lume și viață. Folclorul este cunoscut și sub denumirea de

artă populară. Creații artistice ca: poezie, muzică, dans, teatru sunt cuprinse în denumirea generală de folclor.

Folclorul reprezintă o parte a culturii naționale a unui popor, reflectând în modul cel mai direct profilul spiritual și talentul artistic al unei națiuni. Folclorul copiilor conține un real tezaur de informații necesare psihologilor, pedagogilor, sociologilor și etnomuzicologilor. Studiul limbajului și conținutului tematic dezvăluie anumite trăsături spirituale ale copiilor, aptitudinile, gusturile și tendințele lor, preferința pentru ritm și sunet, într-o etapă din existența lor, când mijloacele oral-auditive de comunicare sunt preponderente. Există în acest microunivers forme specifice de viață “artistică și juridică”, de organizare și manifestare socială, artistică și culturală.

Segmentul folclorul copiilor cuprinde toate genurile și speciile poeziei populare cu circulație în mediul infantil care corespund mentalității și cercului lor de interese. Creațiile date sunt compuse atât de adulți cât și de cei mici înșiși. De folclorul copiilor țin și unele creații poetice plăsmuite inițial pentru mature, dar care cu timpul au trecut în repertoriul copiilor (anumite texte despre fenomene ale naturii, cântece, balade, poezii despre animale, etc.)

Folclorul copiilor se definește ca un gen universal, bine conturat, care a luat naștere în mod firesc la o vârstă când jocul constituie punctual central al universului infantile. Prin cântec și joc, copilul ia contact cu mediul înconjurător, străduindu-se să-l cunoască, să și-l apropie ori să-l domine.

Lectura textului literar stârnește adesea întrebări și incită la căutarea sensului și semnificațiilor acestuia, deschizând astfel gustul pentru cultura al copilului. Așa că, noi, trebuie să-i ajutăm pe cei mici ca, prin opera literară, să-și găsească propriul sens al ființei sale umane. Limbajul specific copiilor, personajele excepționale, acțiunea în sine, conflictul între suspans și senzațional, deznodământul fericit sunt câteva din modalitațile de oglindire a vieții reale prin transfigurare artistică. Marea varietate a crețiilor artistice aparținând unor genuri și specii literare diferite, care se integreazã în sfera literaturii pentru copii, evidențizã receptivitatea copiilor față de frumos cu condiția ca acesta să fie accesibil. Producțiile populare în prozã sau în versuri basmele, poveștile, povestirile, snoavele, doinele, cântecele de leagăn, proverbele, zicătorile, ghicitorile au format dintotdeauna fondul de aur al acestei literaturi. Datinile, obiceiurile poporului, întreaga lui spiritualitate au fost și vor fi cunoscute prin intermediul lecturii.

În jocurile copiilor întâlnim adesea elemente din folclorul literar pentru copii: cântecele-formule, recitativele-numărători, formule cumulative, păcăleli, zicători, glume, frământări de limbă și alte versuri recitate sau cântate care insoțesc jocul copiilor.

2.2. Tipologia jocurilor de copii

Din punctul de vedere al folcloriștilor, jocurile de copii au fost simțite, de la bun început, ca alcătuind un capitol separat de cel al adulților, criteriul elementar luat în considerație fiind cel al vârstei performerilor.

Folclorul copiilor este o categorie cu atestare universală, variante zonale sau locale ale acestuia fiind purtătoarele unui specific cultural prin care se identifică comunitățile. În cadrul acesteia, jocurile de copii ocupă un punct central în activitatea anumitor grupe de vârstă și împlinesc funcționalități diverse: mediază între copil și mediul înconjurător, pe care acesta caută să-l cunoască, să-l apropie sau să-l domine, sunt importante pentru dezvoltarea fizică și psihică, au un rol major în educarea civică, morală, artistică a practicanților.

Funcția primordial actuală a repertoriului copiilor este aceea de integrare a acestora în ordinea macro și microcosmică. “Într-un fel aceste piese pot fi socotite o prelungire a riturilor și obiceiurilor ce compun ceremonialul nașterii de la primirea în familie, neam și comunitate până la integrarea copilului în Ordinea Lumii.”

Există piese din repertoriul folcloric performate de adulți pentru a-i iniția în cunoașterea lumii jocuri și numărători, povestiri cumulativere îi ajută pe cei mici să cunoască părțile corpului, numerele, uneltele universului casnic sau tote este legat de viața comunității, a familiei.

În prima etapă din vârsta copilăriei, copiii preferă jocurile organizate pe baza “numărătorii”. Jocul constă în eliminarea tuturor copiilor din grup unul câte unul, pe măsură ce sunt atinși de formula de final. Cel din urmă desemnat de ultima silabă de final, pornește să prindă pe unul din ei, care să treacă mai apoi la numărat. Formulele sunt multe și variate, însă ritmul trebuie să fie bine accentuat.

Iată o formulă energică în care relatarea vocalei închise u din primele cuvinte, sună ca o chemare:

„Bum, bum,

Ține-un pumn!

Bum, bum,

Și-ncă-un pumn!

Hai la joacă măi băiete,

Măi băiete cucuiete,

Care o rămânea în doi,

Fuge iute după noi

Și ne prinde, nu ne lasă

Până ne aduce acasă;

Și aici până ne-om bate,

Nu ne-om mai lăsa pe spate,

Sfanț, sfanț, dorobanț,

Clanț!”

Pentru educarea și dezvoltarea copiilor importanța acestor „ziceri” este dublă. În primul rând ele sunt un exercițiu de memorizare mecanică pe care copii o practică în mod natural, nestingheriți și nesupravegheați de nimeni, iar în al doilea rând rostirea rapidă de silabe, unele mai grele decât altele, contituie un mijloc pentru deprinderea pronunției corecte. Recitarea lor trebuie să se facă repede, iar faptul acesta cere din partea celui care le rostește, atenție, pricepere, memorie. Ritmica extrem de variată a jocurilor de copii, a constituit folclor un exercițiu preliminar pentru pregătirea în zicerea de mai târziu a versurilor populare.

Folclorul copiilor ajută, în felul acesta și la deprinderea cântecului popular, care, în forma lui primară se reduce la puține note melodice, ca în Toaca-Tocănelele:

“Toaca, tocănelele

Joi, joimărelele,

Paște popa vacile

Pe toate ogașele,

Pe toate socacile,

Duminică-s Paștile.”

Paralel cu înaintaterea în vârstă copiii își asimilează și creații folclorice cu un conținut mai bogat. Ei încep să privească altfel lumea înconjurătoare, iar experiența jocurilor din primii ani copilăriei le deschide noi orizonturi. Jocurile devin mai complicate, iar versificația mai întinsă și de o formă mai îngrijită. Copiii își schimbă la vârsta de 7-9 ani atitudinea față de lumea din jurul lor, prind sensul vieții și le crește puterea discernământului. La această vârsă, ei încep să facă aluzii și ironizează ceea ce li se pare incorect și nefiresc. De pildă porecla presupune dexterioritatea de a lega într-o singură formulă defectul tovarășului de joacă. Astfel apar poreclele în care se strecoară unele linii din portretul fizic al copilului:

„Petre,

Gaură-n perete,

Gămălia acului,

Căpățăna dracului.”

Uneori întâlnim la această vârstă elemente politice , adaptate de copii, la jocurile lor. La jocul numit Jocul lui Cuza unul dintre copii, cu o basma răsucită în mână întreabă pe fiecare ce crede despre Cuza, a murit sau nu, unii raspunzând afirmativ, alții dimpotrivă:

„…Cuza are să vie

Cu oaste muscălească,

În Țara Moldovenească

Pe boieri să-i prăpădească.”

Copiii preluau din convorbirile celor mari și puneau în joc problemele care priveau țara.

În toate aceste situații, atitudinea copilului nu era deloc pasivă, ci deopotrivă, iscoditoare. Într-adevăr, copilul înregistrează aproape tot ce se petrece în jurul lui, de aceea nu-i de mirare că sfera lui folclorică se îmbogățește surprinzător. Se observa pe vremuri intervenția copilului în acțiunea fenomenelor naturii, pe care încercau la nivelul culturii de atunci, să le abată sau să le provoace într-o atitudine magică, superstițioasă. Dacă soarele întârzia să iasă din nori, copilul îi striga următoarele versuri:

„Luci, soare, luci

Că ți-oi da un pumn de nuci

Și-o pereche de papuci.”

Tot la această vârstă când cunoștințele copilului despre vietățile pământului se înmulțesc destul de repede, mintea lui creează relații și raporturi după măsura viziunii folclorice. Astfel analogia dintre un popă și un țap este de ordinul elementelor folclorice, numai că, de fapt, ea încifrează – întocmai ca în ghicitori – o reprezentare animală, cea a greierului:

„Popă de la munte,

Cu șubele negre,

Cu obele rupte,

Du-te iar la munte

Să-ți cumperi potcap,

Să sari ca un țap.”

Înaintând în vârstă, copiii se apropie de un alt folclor. Între 10-12 ani, ei înlocuiesc în jocuri zgomotul și strigătele stridente, cu melodia cântecului, naivitatea cu idila gingașă, se învârtesc în cerc în chip de horă. Unul dintre ei la mijloc se uită pe cine să aleagă, ca să-i ia locul și cântă cu toții:

“Printre munți și printre văi

Trece o căruță,

Și din toate fetele,

Tu ești mai drăguță!”

La această vârstă, copiii introduc versuri care denotă creșterea conștiinței lor sociale. De exemplu:

“De la vale

Pân’la deal,

Pân’la pomii lui Drăgan

…………………………

Nu e nean’tău să te ia,

Că e dus la Dobrogea,

Să ia banii cu secerea,

Să plătească dajdia,

Dajdia împăratului,

Drumul Țărigradului.”

Copiii au receptat, așadar, în jocul lor, încetul cu încetul, realitatea socială. De altfel, la această vârstă copiii încep să-și pună în valoare imaginația, să se folosească de elementele asimilate și să întrebuințeze cu îndemânare poetica populară. Ei cântă acum despre frumusețile naturii, bucuria reîntoarcerii berzelor, a cucului, apariția insectelor și altele. Tot la această vârstă copiii cunosc și spun ghicitori și proverbe, care sintetizează înțelepciunea poporului: „Lupu păru-și schimbă, da’ năravu’ ba”, „Câmpul alb, oile negre, cin’ le vede nu le crede, cin’ la paște le cunoaște”.

Între 10 și 15 ani, copiii își însușesc și mai mult din folclorul adulților. De exemplu colindele, trec în lumea lor. De asemenea, o serie de ritualuri, cu cântecele lor caracteristice, care intră la acestă vârstă în folclorul copiilor.

Emilia Comișel afirmă: „Cu maturizarea vârstei, copiii intrau tot mai adânc în câmpul culturii folclorice, mai ales că într-o epocă de domnie a analfabetismului, folclorul și formele lui de cunoaștere erau singura cale de instrucție și cultură”.

Analizând aceste creații populare, legate de vârsta copilăriei putem distinge mai multe aspecte, din care voi prezenta câteva, des întâlnite în jocul copiilor:

Recitativele – numărători ritmice sunt în versuri, sau în proză rimată și ritmată. Copiii modifică sensul sau formula obișnuită a cuvintelor, accentul fiind pus pe rimă și pe efectele sonore obținute. Recitativele cântecele joc – numărătoare sau “sorti” sunt cele mai vechi și mai simple cântece întâlnite în jocurile copiilor și urmăresc desemnarea unui conducător sau eliminarea jucătorilor în plus, fără supărare. Ele au un conținut variat, din universul familial, școlar, cu nuanțări de la umor și până la ironie.

Valoarea lor instructiv – educativă este deosebită ajutând copiii la despărțirea cuvintelor în silabe, corectarea unor defecte de pronunție și dezvoltarea expresivității vorbirii.

Numărători ritmate pentru eliminare din joc:

„Uni dani tini, pani,

Poti coti sarea mili,

Mili , gili, cioc,

Treci la loc.”

Cântecele formulă care sunt însoțite de gesturi specifice. Copiii rostesc încantații magice despre fenomene ale naturii, corpuri cerești, viețuitoare, etc

Invocarea ploii:

„Plouă, plouă,

Mâțele se ouă,

Fetele dumică,

Feciorii mănâncă

Fetele clocesc,

Și băieții cresc.”

Sau

„Plouă cu soare,

Mâine-sărbătoare

Și înalță curcubeu,

Pe drumul unde merg eu.”

Invocarea curcubeului – potrivit creației populare are forța de a transforma băiețașul în fecior iar fetița in fată.

“Curcubeu, curcubeu

Ai culori ca brâul meu

Și bei apă din pârău

Și bei apă tulburată,

Mă fă pe mine flăcău

Și mă fă pe mine fată.”

Sau

“Plouă cu soare,

Mâine-sărbătoare

Și înalță curcubeu,

Pe drumul unde merg eu.”

Invocare unor plante și viețuitoare – redau prietenia dintre copii și viețuitoare.

“Păpădie, die

Fă-te fluierie

Că de nu te faci,

Te arunc la vaci.”

( Cu degetul arătător se îndoaie în stânga și în dreapta tulpina păpădiei până se rupe. Prin bucățica obținută se suflă).

Jocurile celor mici oglindesc și păstrează amintiri și supraviețuiri de obiceiuri, rituri și credințe, cântece, legende, vrăji și dansuri ale adulților care uneori mai trăiesc decât în aceste manifestații copilărești.

Ne vom ocupa de jocurile care imita nunta și înmormântarea. Din obiceiurile cele de la nuntă au fost imitate mult mai puține decât cele de la înmormântare, există un singur joc mai complicat de-a mireasa, în care se împodobește capul fetițelor cu „mătase” de boz, atârnând ca betelea miresei și în care închipuita mireasă și un închipuit mire trebuie să asculte cântecele obișnuite la nuntă.

Pânza-n câlcită e un dans rar, dar un frecvent joc copilăresc, în care formulele de alegere ironizează uneori fetele leneșe, dar dornice de măritat:

„Știi să torci?

Nu știu.

Știi a țese?

Nu știu.

Da a mărita?

Înaintea ta.”

Copiii au o adevărată predilecție pentru jocurile care reprezintă înmormântarea se fac că aduc morții la biserică, se joacă de-a groapa cu furnica, etc. În unele dansuri populare se pot găsi legături cu jocurile copilărești ariciul este un dans destul de rar obișnuit în Moldova, cât și în Oltenia. La nuntă după ce feciorii au prins chef, unul se face arici, întinzându-se și strângându-se, imitând mișcările animalului, în râsul tuturor, dar este și o horă nunită astfel – care probabil imită același mișcări în colectiv. Există însă și un joc copilăresc – mai bine zis un cântec. Când găsesc un arici copiii încep să bată din tăvi și tinichele, invitându-l:

„Arici, arici pogonici

Du-te la moară și te-nsoară

Și ia fata lui Nicoară

Cu cercei de ghiocei

Cu căruța Radului

Și caii-mpăratului.”

Folclorul dezvoltat în grupurile de copii are, prin urmare, o întinsă și variată scară de valori. Textele folclorice și jocurile copiilor dispun de un optimism permanent legat de tinerețea și dorul lor de joacă și de viață. Putem spune că folclorul copiilor este creația orală specifică vârstei fragede a omului. Psihologic judecând faptele, el ajută în mare parte la înțelegerea chipului cum a putut lua naștere folclorul în epoci vechi. „Omenirea își are copilăria ei”.

2.3. Segmentele repertoriului infantil

În lumina tuturor considerațiilor teoretice, folclorul copiilor se impune atenției ca o parte distinctă a folclorului în ansamblul său, dincolo de toate impreciziile și interdeterminările terminologice care marchează granițele acestui teritoriu, fie demersurile taxonomice mai noi sau mai vechi.

În consecință o abordare filologică-literară din perspectivă analitică trebuie să aibă în vedere creații dintre cele mai reprezentative, în cuprinsul cărora, pe baza criteriului tematic, să se poată identifica atât diversitatea creațiilor copilărești, cât și apropierea acestora de elementele cadrului natural, concretizate în invocațiile adresate elementelor naturii. Macrocosmosul și microcosmul devin cele două componente esențiale ale universului infantil, iar copiii percep soarele, luna fulgerul, tunetul ca pe concretizări obișnuite ale vieții lor, uneori ca pe niște tovarăși de joacă, alteori ca pe niște ființe supranaturale, cu puteri ieșite din comun. Invocațiile adresate ploii, spre exemplu sunt printre cele mai răspândite și evidențiază o varietate de forme care aduc în prim-plan comportamentul imitativ, nelipsit în manifestările spirituale ale celor mici, care refac prin joacă, și la nivelul lor de înțelegere și reprezentare, gesturile specifice adulților.

Mijloacele gramaticale și cele stilistice utilizate în cadrul invocțiilor (verbe la conjunctiv cu valoare imperativă, verbe la imperativ, substantive în vocativ, forme lexicale inedite, epitete, repetiții, asonanțe și aliterații care apar mai ales în invocațiile adresate curcubeului) atrag atenția asupra posibilităților combinatorii ale imaginației infantile. Inventitatea lexicală a universului infantil este, de departe, cel mai bine evidențiată în segmente numărători și al frânturilor de limbă, dar și în textele glumețe, satirice și de interdicție în jocuri, care, în ansamblul lor, aduc în atenție trăsături generale ale repertoriului copiilor, cum ar fi: muzicalitatea creațiilor susținută atât prin aliterații și asonanțe, cât și prin alegerea intenționată a cuvintelor cu posibilități eufonice deosebite; simetria compozițională realizată prin paralelism sitactic și repetiții; economia de mijloace sub aspect stlistic, caracter comic, uneori chiar ironic, care relevă permanenta interdependență dintre universul matur și cel infantil, precum și spiritul imitativ care călăuzește ființarea și devenirea celor care își duc viața în concordanță cu normele unei colectivități. Prin joc și joacă, copiii descoperă lumea și se descoperă, învață de la ceilalți și se învață, dovedind în final că sunt pregătiți să se integreze în comunitate.

Incantația este puternic reprezentată și relevă rolul de mediator între sacru și profan, între cosmic și uman, care îi fascinează pe copii, nu numai la contactul cu natura, în încercarea celor mari de a-i iniția în tainele ei, dar mai ales pentru că “în mentalitatea colectivității, condiția lor de puritate le asigură un contract perfect.”

În repertoriul infantil întâlnim invocații ale ploii, soarelui și lunii, apelor și pamântului, vântului, curcubeului și norilor, gâzelor și animalelor mari și mici. Ele pot fi analizate din punct de vedere mitologic prin legende și credințe.

Legendele și miturile sunt păstrate vii în repertoriul infantil prin funcția lor primordială. Funcția primordială actuală a repertoriului infantil este aceea de integrare a acestora în ordinea macrocosmică și microcosmică. Aceste piese am putea spune că sunt o prelungire a riturilor și obiceiurilor ce compun ceremonialul nașterii de la primirea în familie, neam și comunitate până la integrarea copilului în societate.

Invocațiile-cântec sunt însoțite de umor, îmbină ademenirea cu amenințarea ca în descântece și ajută la ,,creșterea” sau ,,izbânda” soarelui și de zgomote ce alungă ca în atâtea alte contexte ceremoniale, spiritele nefavorabile.

Sunt frecvent întâlnite invocările adresate astrelor, primăvara, copiii invocau soarele și căldura lui și aveau impresia că soarele nu încălzește, dacă nu-i cântă astfel, dar în versuri erau și note de ironie :

„Ieși, soare, din`nchisoare

Că te-așteaptă-o fată mare

Cu cercei de ghiocei

Cu salbă de nouă lei;

Ieși, soare, din’nchisoare

Căci te tai

C-un mai,

C-un pai,

Cu sabia lui Mihai.”

Poezia reprezintă ceremonialul agrar de primăvară. Cingătoarea este verde și ea simbolizează belșugul, iar sabia este aceea a personajului din ceremonialul agrar. Astfel, copiii au introdus în cântecul lor însăși imaginea ceremonialului agrar de primăvară. În felul acesta cântecul se leagă de realitatea vieții sociale.În cea mai mare parte însă, acestea sunt elemente care au căzut în lumea copiilor, din vechiul folclor al adulțiilor. Au reușit să creeze formele în ritm specific, ca în versurile ploii :

„Cărămidă rea,

Dă, Doamne, să stea.

Cărămidă nouă,

Dă, Doamne, să plouă.”

Formule de invocație către fenomenele naturii:

Către nori – Cînd vor să se împrăștie norii și să iasă soarele, copiii zic:

“Fugi, nour, fugi,

Că te-ajunge soarele

Și-ți taie picioarele

C-un mai,

C-un pai,

Cu trei fire de susai!”

Către soare – Cînd e arșiță și-i prea cald, copiii i se adresează soarelui:

“Du-te, soare,

Vino, umbră!”

Luna este și ea prezentă în invocațiile-cântec ale copiilor cu valențe simbolice care ne trimit spre străvechi credințe ale viziunii asupra Cosmogenezei.

Către luna nouă – Seara, cînd copiii observă că a apărut luna nouă, sar în sus și cîntă

bucuroși:

“Lună nouă, Ție – jumătate,

Lună nouă, Nouă – jumătate,

Taie ceru-n două La vară – bucate!

Și ne dă și nouă: La toți – sănătate!”

Către luna plină:

“Lună plină. Na-ți curea

Lună plină, Să faci șa;

Cobori la noi în grădină, Na-ți brîu,

Că ești mîndră și frumoasă, Să-ți faci frîu;

Ești a nopților crăiasă; Na-ți piele,

Cal ai – și n-ai, Să-ți faci căpețele!”

Frîu și căpețele n-ai.

Prin cântec și joc copilul crede, în naivitatea lui, că poate influența puterile naturii atunci când el poruncește soarelui să intre în nori, melcului să scoată „coarne bourești”, negului să se vindece, ariciului să-și ascundă țepii etc. Atunci când cunoștiințele copilului despre vietățiile pământului se înmulțesc destul de repede, mintea lui creează relații și raporturi după măsura viziunii lui folclorice. În numeroase situații și momente, copilul folosea formule de vrajă, de descântece, cu caracter superstițios, în eficacitatea cărora credea. Formulele superstițioase sunt mai ales o cheie, pe care copilul o are la îndemână pentru a dezlega diferite situații. Când copilul spunea „plouă cu soare, mîine-i sărbătoare” nu afirma prin asta nicio gravitate, fiind vorba de o simplă împerechere de rime. Urechea lui începea să se formeze în acest sens. Dar când pierdea ceva și recita aceste versuri :

„Scoate, drace, ce-ai furat.

Că te duc la spânzurat,

Și îți dau cu ușa-n cap”.

Se înțelege că era vorba de atitudine magică, superstițioasă, care după credința lui, îl putea să găsească ce pierduse, să zicem prin iarbă: un briceag, un creion etc.

Dacă îi amorțea piciorul sau mîna, ceea ce dă o senzație de furnicare, copilul rostea următoarele versuri, în chip naiv și convins de ușurare :

„Ieși, furnică, din picior

Că ți-a murit un fecior,

Ieși, furnică, din mânuță

Că ți-a murit o fetiță,

Ieși, furnică, de sub talpă

Și du-te la popa-n groapă.”

De asemenea, copii au creat cântece-formule in care invoca unele plante si animale care primesc o anumita incarcatura metaforica. Copiii îi cântă melcului, crezînd că astfel îl fac să-și scoată cornițele:

Melc, melc, Și bea apă limpede;

Codobelc, Și te suie pe butoi

Scoate coarne bourești Și mănîncă usturoi;

Și te du la baltă Și te suie pe uluci

Și bea apă caldă; Și mănîncă mere dulci;

Și te du la Dunăre Și te suie pe-un buștean

Și bea apă tulbure; Și mănîncă leuștean;

Și te du la mare Mănîncă și pătrunjel –

Și bea apă tare; Scoate coarne de vițel!

Și te du la munte

2.4. Jocurile propriu-zise

Jocurile copiilor sunt însoțite de cântece. Unele din acestea sunt create chiar de ei, tematica acestor cântece exprimă orizontul de cunoaștere al copiilor. Uneori cântecul este însoțit de mișcări. Cântecul "Auraș- păcuraș" face parte din categoria așa – ziselor "descântece" . O altă categorie sunt numărătorile. Unele obiceiuri și tradiții populare: "Sorcova", "Plugușorul", capra, ursul, steaua, florile dalbe, pițărăii sunt obiceiuri pe copii le cunosc și le practică .

Apar cântecele-joc cu rol distractiv, prin ele se educă atenția, se formează desprinderi motorii. Se inventează personaje, al căror nume se naște din onomatopee, care apar odata cu formulele versificate, ce însoțesc jocul celor mari cu cei mici:

“Vine mâța pe pereți,

Dă cu coada în băieți.

Vine mâța pe perete,

Dă cu coada-n nas la fete”.

La jocurile de atenție și de învățare a părților corpului de exemplu sunt introduse mișcarea și gesturile:

“Barbă-barbură,

Gură-gangură,

Nasu’-pricinașu

Fruntea’-păturnica,

Păru’-țurțurica”.

Prin formulele versificate bazate pe jocuri de cuvinte, copilul învață reguli de derivare prin raport la viețuitooarele dimprejurul lui.

„Lup, lupoaică,

Urs, ursoaică,

Pui de epuroaică!”

Urmează apoi, spune N. Știucă „într-o fază superioară a receptivității, înțelegerii și capacității copilului de reproducere, micile narațiuni versificate. Diversitatea lor tematică și complexitatea funcțională ar putea genera un studiu exclusiv datorat lor. Aceasta nu numai pentru că ele au un corespondent în proza adulților, anume poveștile cumulative, ci și pentru că intențiile educative și formative sunt multiple, acest lucru conferindu-le o mare mobilitate în ceea ce privește circumstanțele și scopul performării. Astfel unele au rolul de a cunoaște succesiunea operațiilor în gospodărie, evoluția naturală a mediului, cauzele unor catastrofe cosmice. Forma dialogată este deosebit de fructuoasă în formarea copilului, el deprinde nu numai ritmul și melodicitatea jocului, ci și modalitățile de vorbire concentrată, prompt și la obiect. Perfect armonizată cu desfășurarea alertă care, dacă ar fi narată în mod firesc, ar plictisi și nu ar atrage atenția asupra sâmburelui educativ.”

“Mânușiță frântă,

Cine mi te-a frânt?

-Neagu-Peagu, cu toiagu.

-Dar toiagu unde e?

-L-a ars focu.

-Focu unde e?

-L-a stins ploaia.

-Ploaia unde e?

-A beut-o boii.

-Boii unde sunt?

-I-a mâncat lupii.

-Lupii unde sunt?

-Pe valea cu ocu.

-Să-i mănânce focu’!”

La toate acestea se adaugă cântecele-joc ce implică o mișcare mai complicată, realizarea unui complex de reflexe condiționate ce constituie începutul jocurilor de mai târziu. Mișcările degetelor, ale mâinilor, ale fiecărui picior și apoi încercarea de a la ritma conform formulei versificate se sprijină în acestă etapăpe memorarea liniei melodic concepută ca fiind legată de celelalte două component, gestul și cuvântul. Microuniversul copilului capătă amploare, deși, în esență, imaginarul rămâne același. Piesele cele mai complicate ale acestor etape sunt situate la limita dintre fabulă și cântecul de leagăn, dintre basmul cu animale și cântecul liric de rezonanță satiric. Prin ele copilul exersează gesture, deosebește specii de animale de care învață să se atașeze și cunoaște în același timp o altă față a realității propusă de verusri și de joc.

“Mă dusei la câmp, la vale, Îmi striga la boi să stea,

Să văd păsările cu ară, Că e vremea de prânzare;

Văzui mândrul cintenzoi Ciocârlia, fată mare,

Hohotind pe lângă boi; Duce la pluguri mâncare”.

Și barza ținea la coarne,

Că e’naltă la picioare;

Pupăza la restel

Piese precum “Racul la pețit”, „Melcul supărat”, „Două rațe ciufulite” și „Iepurele la arat” prezintă o amploare în raport cu cele analizate până acum. Tema predilectă pare a fi nunta, rit de trecere ce fascinează repertoriul performat de către copii. „Unele mai circulă încă în mediul țărănesc aparținând repertoriului obiceiurilor de nuntă, așa cum am mai arătat (Știucă, 1994). Atele sunt atât de agreate de copii, încât rămân în repertoriu lor până târziu însoțite de toate componentele kinestezice. Este foarte greu de apreciat care dintre piesele înregistrate ca având destinatar copilul au ca performeri exclusiv adulții. Faptul că unele sunt de sorginte evidentcultă, nu limpezește prea mult problema: ele s-ar putea să fie rezultatul unor elaborări poetice ale adulților fără a ține seama de caracterele stilistice ale repertoriului folcloric al copiilor, dar în egală măsură, pot fi rezultatul contactului copiilor cu alte izvoare de informație și cu alți factori de educație ale căror producții să le fi reformulat.”

2.5 Formulele magice

În folclorul copiilor întâlnim elemente de magie, în care copilul crede. În așa-numitele formule-cântec terapeutice sau în formulele-cântec adresate plantelor, insectelor, păsărilor, lucrurilor neînsuflețite, cele pentru schimbarea vremii sau în versurile care însoțesc jocurile de copii, prin intermediul invocării, al descântecului sunt chemate în ajutor cele cu putere magică pentru a rezolva unele situații dificile.

În cele ce urmează o să prezentăm câteva elemente despre care copii cred că au puteri magice, luându-le în ordinea în care apar după părerea folcloriștilor.

Luna, invocarea lunii pe înserat are substrat magic, existând credința că astrul nopții poate aduce sănătate:

„Lună nouă, Lună nouă,

Taie pita-n două

Și ne dă și nouă:

Mie jumătate,

Ție a tria parte,

La toți sănătate.”

Soarele, astrul cel mai strălucitor, datător de viața, este prezent în imaginația copiilor și introdus în cantecele lor. Sunt constienți că, noi, fărâme de praf  în voia naturii, nu putem supraviețui fără căldura lui. Astfel, în zilele reci, copiii îi cantă și îl descantă pentru a se bucura de el:

“Ieși, soare,

Din închisoare

Și-ncălzește oase goale!”

De asemenea, copii au creat cântece-formule în care invoca unele plante și animale care primesc o anumita incărcătură metaforică: fluture, păpădie, barză, cioară, arici, gărgărița, melc, etc.

Fluturele, insectă atât de mult iubită de copii pentru coloritul ei extraordinar și zborul lin, planat din floare în floare, este considerat ca având valențe mitice.

Se crede că în fluture este încarnat sufletul mortului, care vine în casa unde a trăit sub forma acestei insecte. În credința populară, fluturele de noapte, numit striga, când intră în casa omului, este prevestitor de rău, deoarece reprezintă vampirul, moroiul, strigoiul (striga = strigoiul). Poporul crede că duce apă morților în lumea cealaltă. Primăvara, culoarea primului fluture văzut este prevestitoare de bine sau de rău. Astfel, fluturele alb prevestește veselie, voie bună, curățenie sufletească, optimism, sinceritate, cel galben – boală, cel roșu – sănătate și spor la bucate. Există interdicția de a omorî fluturi. Însă copiii, nu respectă interdicția și aleargă după ei să-i prindă. Versurile următoare, adresate fluturelui, sunt:

„Fluture, fluture,

Adu-mi mie repede

O ruje din rujile badelui,

Din mijlocul satului”.

Barza este considerată simbol al primăverii, al regenerării, bunăstării, fertilității și belșugului. Este pasăre de bun augur, simbol al respectului filial. Ca pasăre călătoare, a fost considerată întruchipare a sufletului strămoșului și vehicul al morților și al revenirii lor din lumea de dincolo. Pentru că își face cuibul pe case, pe șuri este considerată ocrotitoare a casei, de aceea copiii, socotesc distrugerea cuibului berzei un mare păcat și aducătoare de nenorociri. Se zice că barza aprinde casa sau te blesteamă să mori împreună cu toți ai casei.

“Barză, barză,

Ce-ai în cioc?

– Un boboc.

– Dar în gușă?

– O căpușă.

Vino la noi

Dupa ușă.

Dar în gheare?

Rischitoare”.

Cioara este considerată o pasăre oraculară. Figurează printre simbolurile morții. În basme, însă, cioara și corbul îl ajută pe Făt-Frumos în lupta cu zmeul, aducându-i alimente sau substanțe cu puteri neobișnuite. În folclorul copiilor, cioara apare în postura unui donator mitic. La căderea unui dinte de lapte, copilul îl aruncă pe casă, spunând de trei ori următoarele versuri cu puteri magice:

„Cioară, cioară negricioară,

Na-ți un dinte de fier

Și dă-mi unul de oțel.”

Furnica este considerată simbolul hărniciei, al sârguinței și al muncii neobosite. Mușuroaiele de furnici sunt construcții ingenioase, foarte rezistente. Deși se cunoaște interdicția de a strica mușuroaiele de furnici, copiii le aleg și le folosesc ca obiecte de joacă, conform descântecului:

„Furnicar, furnicar,

Dă-mi un pic de oțătar,

Că l-oi duce la mama,

Să acrească mazărea.

Furnicar, furnicar,

Dă-mi un pic de oțătar,

Că de nu mi-i da,

Casa ț-oi strâca.”

Buburuza, insecta roșie cu șapte puncte negre pe aripi, are multiple funcții magice, mitologice și augurale. Fiind reprezentarea zoomorfă a soarelui, ea reprezintă primăvara, căldura, bogăția și fertilitatea:

„Buburuză, ruză,

Încotro-i zbura,

Acolo m-oi mărita.”

Sau

„Buburuză, ruză,

Urcă-te-n căruță

Și unde vei pleca,

Acolo m-oi însura.”

Copiii cred că buburuza poate arăta direcția în care se găsește sortitul celui care se joacă cu gâza. Insecta se lua în mână și se lăsa în voia ei. Se plimba cât se plimba pe o parte și pe alta a palmei și-și lua zborul într-o anumită direcție. Tânărul sau tânăra credea că în acea parte va fi persoana de care își va lega viața. Invocarea buburuzei are substrat magic. Dacă se întâmpla să nu-și ia zborul, stătea pe loc și nu se mișca, însemna că fata sau feciorul nu se va căsători. Unii se gândeau și la ceva mai rău, iar alții vedeau în așezarea buburuzei pe capul sau pe hainele unui om semn de bun augur ori un semn de dragoste.

De asemena copiii sunt cei care invocă în diferite momente ale jocului diverse personaje imaginare, cărora le atribuie caractere pozitive și negative. De exemplu formula-cântec auraș-păcuraș:

“Auraș-păcuraș

Scoate apa din urechi

Că ți-oi da parale vechi

Scoate-mi-o din amândouă

Că ți-oi da parale nouă”.

Auraș-păcuraș este un personaj cu trăsături pozitive, este invocat în momentul scăldatului,când apa intrată în urechi, produce discomfort copilului. Acesta îi oferă parale vechi pentru a-i scoate apa dintr-o ureche și parale noi pentru amândouaă urechile, conștientizând de pe acum faptul că orice serviciu se plătește.

Toate aceste creații ale copiilor au rol formativ de modelare a personalității, a gândirii și a exprimării, fiindcă el se realizează prin cuvântul convingător și nu prin cuvântul autoritar utilizat de știință. Cuvântul convingător pătrunde în conștiință prin imagini, sentimente, potențial creativ, muzicalitate, modele, prin valorile reflexive ale limbii. Procesul de modelare se realizează mai ales prin faptul că folclorul reflectă procesul de formare a sentimentelor, reacțiilor, ideilor, atitudinilor, al stărilor de conștiință, al modelelor și îi determină să le trăiască, să participe alături de eroi, să și le însușească.

Creatiile artistice populare sunt încărcate de un viguros mesaj optimist instructiv si etic, făcându-l pe om mai bun și mai frumos.

“Folclorul constituie o școală de patriotism, din care se poate învăța dragostea de țară, atitudinea morală demnă, pe care a avut-o poporul nostru în clipele cele mai grele din viața”.

2.6 Piesele ritual-ceremoniale circumscrise sărbătorilor de peste an

Dintre obiceiurile tradiționale practicate de români pe parcursul unui an calendaristic, unele nu sunt legate de date stabilite, fixe, ci de anumite necesități, privitoare la muncile agricole. Cele mai cunoscute sunt: refrenele, cucii, alimori, legarea grânelor, paparuda, plugarul, caloianul, cununa, nedeia ș.a. Pentru că nu intră în atenția noastră toate aceste obiceiuri, ne vom opri numai asupra acelora care au și o „componentă literară”: paparuda, caloianul, cununa.

Paparuda, cunoscută și sub denumirea de papaluga, păpăluga, peperuie, matahulă, băbăruță, babarugă, dodoloaie etc., este un obicei de invocare a ploii în timpul secetei.

Secvențele ritualice ale ceremonialului de invocare a divinității în scopul dezlegării ploilor sunt următoarele:

− constituirea cetei Paparudei din fetițe/fete nemăritate, fiind considerate caste, pure; alegerea Paparudei (uneori putea fi un flăcău/băiat, o femeie gravidă; în Hunedoara se alegea un băiat căruia i se spunea bloj);

− confecționarea costumului din frunze de brusture, boz sau de alte plante; îmbrăcarea Paparudei cu costumația vegetală;

− pornirea alaiului pe ulițele satului, căutând, dansând și bătând din palme; udarea cu apă a întregului alai de către oamenii din fiecare gospodărie, având „menirea de a ajuta rodirea prin provocarea ploii; primirea darurilor (bani, alimente); în unele zone, Paparuda îi stropește cu apă pe cei întâlniți, apoi, imitând ploaia, ea se scutură de apă;

− obiceiul de încheie cu retragerea cetei în locul unde Paparuda a fost îmbrăcată (lângă o fântână, pe marginea unui rău, pârău etc.); persoana care a îndeplinit rolul zeității se dezbracă de costumația vegetală, apoi o aruncă în apă; urmează „scalda” rituală a grupului și împărțirea darurilor primite.

Este posibil ca obiceiul, cândva, în anumite locuri, să fi fost legat de o anumită zi a anului: prima sau a treia marți de după Paște; joia a treia după Paște, a doua joi de după Rusalii. De exemplu, în Dobrogea, la Măcin, obiceiul se practica în a treia joi sau în a treia duminică după Paște .

De obicei, textele sunt scurte și se caracterizează printr-o relativă stabilitate. Prin formule poetice este invocată ploaia și, uneori, textul reliefează și valoarea apotropaică a acesteia, efectul dorit de colectivitate:

„Paparudă, rudă,

Vino de te udă,

Ca să cază ploile

Cu gălețile,

Să dea porumburile

Cât gardurile

Și să crească spicele

Cât vrăbiile,

Să pornească pătulele,

Paparudele!”

Obiceiul este cunoscut în întreg spațiul sud-est european, cu un scenariu și o denumire asemănătoare și având aceeași funcție. Când recoltele se află în pericol datorită secetei, potrivit constatărilor lui Ion Ghinoiu, Paparuda se practică și astăzi în sudul și estul României

Caloianul, tot din vremuri foarte îndepărtate exista, ca și paparuda, un alt rit de invocare a ploii, cunoscut sub denumirea de caloianul, scaloianul, ienele, tatăl soarelui, săntilie, Maica Domnului, zâna, scaloiana, mama secetei, muma ploii etc. Astăzi obiceiul este considerat dispărut, dar până acum 4-5 decenii se practica „în diferite stadii de evoluții, pretutindeni în România”. Caloianul este o păpușă confecționată din cârpe, lut, paie sau din crenguțe acoperite cu cârpe.

Întregul scenariu al obiceiului are la bază secvențele ritualice ale ceremonialului de înmormântare și se desfășura astfel:

− se constituia o ceată din copii sau fete nemăritate (mai rar o femeie căsătorită, de obicei însărcinată) care confecționează păpușa ce putea atinge 50 de centimetri;

− scaloianul era așezat apoi pe o scândură sau într-o cutie de lemn în formă de sicriu; un copil juca rolul preotului, altul al dascălului etc.; înmormântarea avea loc întrun loc secret (pe malul unei ape, la răspântia drumurilor, în lanurile de grâu etc.);

− păpușa împodobită cu flori și cu lumânări aprinse era lăsată să plutească pe apă; în locurile unde nu există o apă curgătoare sau stătătoare, caloianul era dus la o fântână, stropit cu apă și îngropat lângă aceasta;

− după îndeplinirea ceremonialului funerar, se făcea pomană, care se încheia, în unele sate, cu hora Caloianului, la care puteau participa și ceilalți membri ai colectivității.

Ca și în cazul Paparudei, în obiceiul caloianului ceremonialul era îndeplinit de copii, întrucât, potrivit mentalității cu reminiscențe mitice, prin inocența, puritatea lor se putea garanta obținerea rezultatului așteptat, îndeplinirea dorinței colectivității.

„Caloiene, Iene, Caloiene, Iene, Caloiene, Iene

Caloiene, Iene, Caloiene, Iene, Caloiene, Iene

Du-te-n cer și cere! Cum ne curg lacrimile Du-te-n cer la Dumnezeu,

Să deschidă porțile, Să curgă și ploile Ca să plouă tot mereu,

Să sloboadă ploile, Zilele și nopțile, Zilele și nopțile,

Să curgă ca gârlele, Să umple șanțurile, Să dea drumul roadelor,

Zilele și nopțile, Să crească legumile, Rodoalelor, noroadelor,

Ca să crească grânele. Și toate ierburile. Ca să fie îmbelșugată,

Țara toată, lumea toată!”

Din informațiile adunate de către cercetători în secolul trecut, cum subliniază Mihai Pop, că, deși principalii „actori” în desfășurarea ceremonialului erau copiii, ceilalți membri ai colectivității „vegheau cu grijă la transmiterea obiceiului de la o generație la alta”, deci era privit cu seriozitate și i se acordă maximă atenție, tocmai pentru că era un element component al complexului de obiceiuri și credințe prin care ființa umană reliefa un mod de a gândi și de a se exprima pe sine.

Dintre obiceiurile cu dată fixă, cele practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, adică din 24 decembrie până în 7 ianuarie, într-un „timp sacru”, formează o categorie deosebit de cuprinzătoare de manifestări spirituale. În forma tradițională, repertoriul obiceiurilor de Anul Nou include: colindele, urarea cu Plugușorul, urarea cu sorcova, Vasilca, jocurile cu măști, Cerbul, Capra sau Malanca, jocurile de păpuși, cântecele de stea, Căiuții sau Călușerii, teatrul popular cu tematică haiducească și cel cu tematică religioasă (Irozii, Vicleimul). Dintre acestea, în atenția noastră se află colindele, Plugușorul și Sorcova.

Colindele sunt texte poetice cu deosebite valențe estetice, a căror semnificație o constituie transmiterea mesajului de bun augur destinatarilor. Termenul colinde provine din latinescul Calendae (Calendele lui Ianuarie era o sărbătoare romană dedicată zeului Ianus, zeu cu două fețe, una spre trecut și alta spre viitor, zeu vestitor al noului an), care probabil are la bază verbul calare (= a vesti) .

În folclorul românesc, „ciclul celor 12 zile care formează sărbătoare a Anului Nou – afirmă Mihai Pop – este cel mai important ciclu sărbătoresc popular tradițional, cel mai bogat și colorat prilej de manifestări folclorice.”

În forma tradițională, obiceiurile de Anul Nou cuprind: colinde de copii (pițărăi) și colinde de ceată, colinde religioase, cântece de stea, Plugușorul, Sorcova, Vasilca, jocuri cu măști (Cerbul, Turca, Brezaia, Capra sau Malanca), jocuri de păpuși, dansuri precum Călușerii, Căiuții, teatrul popular religios (Vicleimul sau Irozii), teatrul popular cu tematică haiducească.

Colindatul, adică obiceiul de a merge pe la fiecare casă pentru a exprima diverse urări, începe în seara de ajun a Crăciunului (24 decembrie) și, în unele zone, continuă până în ziua Anului Nou. La această manifestare folclorică participă copii, flăcăi organizați în cete, bărbați până la o anumită vârstă, rareori femeile, iar mai nou și fetele și băieții împreună. Ceata se organiza cu câteva săptămâni înainte, în preajma datei de 6 decembrie, astfel: colindătorii se adunau, își alegeau vătaful/judele (conducătorul), goaga (gazda grupului), ajutorul vătafului (cel care strângea banii sau darurile). Grupul de colindători își pregătea apoi repertoriul, angaja un instrumentist, iar în final împărțea darurile primate.

Colindele de copii (numiți „pițărăi” în unele locuri ale Olteniei și Transilvaniei) sunt scurte, hazlii, cuprinzând doar vestirea sărbătorii și urările de belșug. Uneori sunt amintite și darurile pe care le așteaptă de la gazde. Textul are structură fixă și este repetat la fiecare casă fără modificări:

“Bună dimineața la Moș Ajun.

Într-un ceas bun.

Ne dați ori nu ne dați?

Sau plecăm supărați?”

Dacă gospodarii întârziau să-i primească, ei cântau astfel:

“Am venit și noi odată

La un an cu sănătate,

Și la anul să venim

Sănătoși să vă găsim.

Ne dați, ne dați,

Ori nu ne dați?”

Spre deosebire de colindele pițărăilor, cele de ceată sau propriu-zise au un grad mai mare de individualizare, urătorii selectând pentru fiecare familie textele adecvate. Colindatul propriu-zis se desfășoară diferit, în funcție de zonă. Melodia diferențiază în mod deosebit colindele de ceată de celelalte forme de urări.

Plugușorul. Plugul este un simbol al fertilității pământului a cărui apariție se pare că ar fi reprezentat „o sursă mitologică și nu una pur practică” 145, întrucât, după cum notează L. Frobenius (Paideuma), „cele dintâi utilizări ale plugului în agricultură au fost ceremonii, în desfășurarea cărora plugul era falusul vitei «bărbătești» care-l trăgea și care-și dăruia mamei-pământ sămânța.”

De la acest cuvânt derivă în limba română termenul „plugușor” care denumește în cultura noastră tradițională cel mai însemnat obicei agrar. Cunoscut și sub alte denumiri ca „plugul”, „buhaiul”, Plugușorul se practică și astăzi, mai ales în Moldova, în seara de 31 decembrie și, prin urările adresate, are un evident caracter augural. El circulă și în Muntenia, Oltenia, în timp ce în Transilvania obiceiul urării cu plugul nu este cunoscut.

Ceata urătorilor poate cuprinde de la doi până la douăzeci de flăcăi sau bărbați căsătoriți de puțin timp. În zilele noastre, îndeosebi în mediul citadin, copiii urează cu Plugușorul. Faptul acesta se datorează în bună măsură circulației imprimate de manualele școlare, de culegerile de folclor începând chiar cu a doua jumătate a sec. XIX. “Plugușorul copiilor” este o reproducere la scară adecvată vârstei a “Plugului gospodarilor”: recuzita este aceeași, dar textul este aproape pretutindeni varianta publicată de Vasile Alecsandri în Poezii populare române (1852), pătrunsă și consolidată prin școală.

Plugușorul nu se cântă, cum se întâmplă în cazul colindelor care au melodii specifice, ci se recită, se scandează, rostirea textului fiind completată de gesturi cu valențe simbolice, semnificând belșugul, bunăstarea. Un gest ritualic, în mare parte astăzi dispărut, era tragerea unei brazde la poarta sau în curtea celui căruia îi era destinată urarea și aruncarea semințelor în acel loc. Plugușorul începe, de obicei, cu versuri care atenționează gazda de sosirea grupului de urători și solicită atenția acesteia:

„Aho, aho, copii și frați

Stați puțin și nu mânați

Lângă boi v-alăturați

Și cuvântu-mi ascultați.”

Urmează expunerea propriu-zisă, în care personajul principal este „bădica Traian” sau „bădița Vasile”, gospodarul mitic al textului de plugușor. Elementele reale sunt împletite cu cele ale fabulosului:

„S-a sculat Ca s-aleagă loc curat

Bădica Traian De arat și semănat

Ș-a încălecat Și curând s-a apucat

Pe-un cal Câmpu neted de arat

Cu numele de Graur În lungiș și-n curmeziș

Cu șaua de aur S-a apucat într-o joi

Cu frâul de mătase C-un plug cu doisprezece

Cât vița de groase Boi boureni

Și-n scări s-a ridicat În coadă codălbei

Peste câmpuri s-a uitat În frunte țintăței(…)”

Așa cum ni se relevă, textul reprezintă un elogiu adresat muncii țăranului. Textul Plugușorului reliefează în planul ritualic ideea belșugului și prin magie homeopatică (imitativă) se realizează un transfer asupra celui căruia i se adresează urarea.

Sorcova. Un alt obicei este practicat, în funcție de zonă, în seara, în noaptea sau în dimineața Anului Nou. De obicei, sorcoveau și sorcovesc și acum copii cu vârsta de până la 12 ani, adunați în grupuri de doi, trei sau patru. Obiectul de recuzită indispensabil acestora este „sorcova” (cuvânt provenit din termenul bulgar „surov” = fraged, verde), adică o ramură de pom fructifer (măr, vișin, păr, gutui, zarzăr), împodobită cu hârtie creponată sau cu lână roșie și albă.

Scenariul de desfășurare a obiceiului este simplu. Copiii adunați în cete mergeau din casă în casă și în timp ce rosteau urarea atingeau gazdele cu sorcova. Răsplata era aceeași ca și în cazul colindatului: colaci, mere, nuci, bani. Numeroasele texte cunoscute sunt variante ale aceluiași tip, cu minime diferențe în formularea unora dintre versuri. Textul nu este prea amplu (de obicei, cuprinde 20-30 de versuri) și este centrat pe urarea de sănătate și de belșug în noul an:

„Sorcova

Vesela,

Să trăiți

Să-mbătrâniți,

Ca un măr,

Ca un păr,

Ca un fir

De trandafir.

Câte pietricele

Atâtea mielușele,

Câți bolovani,

Atâția cârlani;

Câte cuie sunt pe casă,

Atâția galbeni pe masă.

Câtă șindrilă pe casă,

Atâția galbeni pe masă;

Cât grâu în ogor,

Atâtea vite-n obor;

Câte paie-n bătătură,

Atâția copii în pătură;

Cât păr într-un cojoc,

Atâția copii la foc;

Câtă frunză pe umbrar,

Atâția bani în buzunar!

Câte flori sunt pe câmpie,

Atâtea iepe-n herghelie;

Câte flori sunt pe vâlcele,

Atâtea-n vară mielușele;

Câte pietre sunt pe munte,

Atâția porci, vaci, boi și gâște

La dumneavoastră în curte!

La anul

Și la mulți ani!”

Capitolul III

Jocul și învățarea codului cultural

Din timpuri imemoriale, neamul românesc păstrează un arsenal artistic de o rară valoare, bogăție și diversitate – corespondent fidel al concepției sale statornice asupra vieții și mediului înconjurător, al înclinațiilor estetice, al firii pașnice, deschise și echilibrate, al năzuinței spre propășire socială și națională – însemn al vigorii și originalității sale spirituale spre universalitate. Izvoarele inițiale, ale căror substraturi arhetipale încă se mențin, au fost și sunt alimentate permanent de seva experiențelor culturale ce s-au suprapus treptat. Viabilitatea tradiției, în cazul creației populare românești, se relevă a fi proporțională cu vechimea acesteia în vatra strămoșească. Până în perioada în care a putut fi cercetat științific, folclorul s-a menținut extrem de unitar în structurile de bază, cu toată diferențierea zonală și chiar dialectală, în urma desprinderii unor populații din trunchiul comun străromân.

Categoria folclorică cea mai importantă și cea mai amplă, întâlnită în studiile de specialitate sub denumirea de proză populară, cuprinde basmul, legenda, snoava și povestirea. Această categorie variată conține elemente de unitate, determinate de trăsăturile discursului narativ și de consecințele acestora asupra actului de creație, de interpretare, de circulație și de conservare a speciilor folclorice în memoria colectivității. De asemenea, se poate vorbi în cadrul acestei categorii atât de interferențele tematice și imagistice între specii, de exemplu între basmul fantastic și legendă sau între legendă și snoavă, cât și de tendința unor specii de a se transforma, adaptându-se la structura și la funcția altor specii, cum este, de exemplu, basmul despre animale care, treptat, a evoluat către snoavă și legendă. La toate popoarele lumii, proza populară se leagă de obiceiul străvechi al povestitului. Informațiile despre acesta sunt relativ reduse, deoarece, în general, specialiștii au manifestat interes față de conținutul textului, fără a mai acorda importanță contextului: împrejurările în care se povestea, rolul pe care l-a avut acest obicei, atitudinea naratorului, reacțiile receptorilor etc. Dincolo de acest aspect trebuie precizat că din timpuri foarte îndepărtate și, probabil, până în primele 3-4 decenii ale secolului al XX-lea, povestitul a constituit un fenomen cultural cu o puternică tradiție.

Folcloristul Ovidiu Bîrlea afirmă că „în Europa au mai putut fi surprinse urme cultice ale povestitului basmelor doar la noi, apoi sporadic spre nord, la ucrainenii carpatici, letoni, estoni și finlandezi, iar în apus numai la irlandezi, deci în forme insulare care apar ca fragmente din întinsa arie de odinioară. Împrejurarea că resturile cultice ce au mai dăinuit în aceste insule relevă tot atâtea aspecte felurite, unele chiar contradictorii, confirmă și pe această cale complexitatea ancestrală a fenomenului.” Actul povestitului s-a practicat în toate mediile sociale, atât la curte, în saloanele aristocraților, cât și în rândul maselor populare, fiind o principală formă de distracție, un mod de a evada din universul cotidian. Povestitul nu se adresa exclusiv copiilor, ci și oamenilor maturi, de fapt, mai ales acestora, pentru că ei puteau pătrunde semnificațiile creațiilor și le puteau transmite mai departe.

Povestitul era practicat îndeosebi la sate, însă nu lipsea nici din mediul urban. Ocaziile în care se povestea erau diverse: la șezători, duminica, în timpul anumitor munci și în momente de răgaz, pe uliță, toamna la curățatul porumbului, după terminatul muncii etc. Se povestea la stână, când se adunau mai mulți ciobani, la moară, în cabanele lucrătorilor forestieri, în spital, la armată. Nu oricine nara un basm, o poveste, o snoavă sau o legendă, ci aceia care aveau „darul de a povesti”, căci ca modalitate de actualizare a unor valori folclorice, povestitul constă în retransmiterea unor mesaje constituite ca structură și cod (repertoriu de semne), orientate însă, prin adaptare, spre exigențele și receptivitatea unui grup de ascultători (destinatarul actului de comunicare). Aceasta presupune, din partea povestitorului, în primul rând o bună memorie, pentru că el trebuie să stăpânească un repertoriu suficient de teme, motive, imagini, expresii etc., necesare realizării discursului narativ, iar în al doilea rând talent interpretativ și putere creatoare. Povestitorul nu reproduce niciodată un basm identic cu o actualizare anterioară, ci îl reconstituie pornind de la tipare structurale și elemente de cod tradiționale, în forme dominate de personalitatea lui și condiționate, în egală măsură, de receptivitatea ascultătorilor.

Menționăm că povestitorii nu erau „specialiști”, profesioniști, precum, de exemplu, lăutarii, ci țărani, muncitori care, datorită talentului lor, deveneau cunoscuți în mediile în care trăiau. Personalitatea fiecărui narator influența organizarea discursului narativ actualizat și îi conferea o notă specifică, de originalitate. Unii dintre povestitori, deosebit de talentați, prelucrau într-o manieră proprie, originală structura faptului folcloric tradițional și o adaptau necesităților momentului. Au existat, însă, și „povestitori pasivi”, care doar reproduceau ceea ce memoraseră, sau „povestitori ocazionali”, al căror repertoriu era redus și, ca atare, narau doar în anumite momente.

Referitor la rolul, la funcțiile povestitului, trebuie spus că cea mai cunoscută și cea mai răspândită în spațiu este funcția magică apotropaică. Actul povestitului era, în vremurile de demult, legat de credințe superstițioase. De exemplu, o credință spune că dacă un cioban spunea în fiecare seară o poveste „de când se mârlesc oile până fată întâiul miel – deci cam 100 de narațiuni −”, atunci unul dintre miei va fi năzdrăvan și va relata tot ceea ce se va întâmpla cu el. Potrivit altei credințe, când se aflau la munte, ciobanii trebuiau să spună în fiecare seară trei povești și apoi să facă o horă în jurul stânii, considerându-se că astfel spațiul respectiv va fi protejat și nu vor pătrunde duhurile rele. Aceeași funcție, propițiatorie, se atribuie povestitului pentru protecția locuinței.

În zilele noastre, nemaiexistând împrejurările specifice pentru povestit, decât în foarte puține situații, acesta se practică în familie, unde bunicii și părinții spun copiilor povești, basme, pentru a-i adormi mai ușor. Aceasta se întâmplă cu precădere în mediul urban. În secolul trecut, când basmele, care altădată erau spuse în special pentru cei maturi, au decăzut în atenția acestora, nemaicorespunzând gustului și mentalității lor, „s-a ivit nevoia de a-l cultiva doar pe seama copiilor. Prin aceasta, el și-a restrâns proporțiile, devenind apanajul unui matur din familie, sursa de alimentare a repertoriului fiind cu precădere colecția de basme tipărită, mai ales cele cu profil infantil. Aceasta este faza decadentă a fenomenului, cu vechime multimilenară, se înțelege firească și inevitabilă pe măsură ce mentalitatea populară a evoluat simțitor sub influența culturii de tip clasic.”

Folclorul este inima orcărei culturi. Manifestarea gândurilor, emoțiilor și durerilor de veac ale oamenilor, acesta cuprinde o serie de obiceiuri, datini și tradiții care s-au păstrat datorită permanenței și continuității spirituale ale acestora.

 De fiecare dată, când se apropie sărbătorile de iarnă și încep să cadă primii fulgi de nea, în inimile noastre se naște o lume nouă, o lume de basm și de vis, e lumea „ florilor dalbe“ și a „ lerului ler“, e lumea care, cu nostalgie, ne aduce aminte fiecăruia de leagănul copilăriei noastre, cu vatra lui de dor și frumuseți, cu datinile și obiceiurile străbune păstrate ca pe o sfântă moștenire, este lumea colindelor și a cântecelor de stea care umple de o mare și sfântă bucurie inimile noastre ale tuturor deopotrivă, mici și mari.

Această mare bucurie sufletească poporul nostru a exprimat-o în special prin colinde, care nu sunt altceva decât armonii muzicale de o rară frumusețe, care prin conținutul lor arată toate momentele principale legate de venirea în lume a Mântuitorului.

   Conținutul colindelor, legate de sărbătorile Crăciunului și a Anului Nou are o mare influență asupra psihicului copiilor. Deși mici, ei gustă frumusețea versului, a ritmului, a melodiei și a ritualului acestor obiceiuri. Spune acest lucru ușurința cu care învață să recite și să colinde, spune acest lucru emoția din glasul copiilor, tremurul glasului lor cristalin și curat când intonează urarea, colinda sau când sorcovesc.

Începutul colindatului a fost lăsat în seama copiilor mici, încă din vechime. Inocența vârstei oferă condiția prealabilă de puritate sacrală, garanție sigură a eficienței urărilor. Răsplătirea lor cu fructe și colăcei anume făcuți, reprezenta la început darul din primele fructe și grâul, încărcate cu virtuți deosebite, cum sunt cele ce dădeau omului fertilitatea și sănătatea.

Colindatul copiilor se desfășoară în Ajunul Crăciunului. Se alcătuiesc cete de colindători îmbrăcați în costume populare. Colindătorii sunt primiți cu mult drag în casele oamenilor, deoarece credința atestă că sunt aducători de noroc și fericire.

Pregătirea pentru acest eveniment antrenează întreaga ființă a copilului. El ascultă cu atenție colindele pe care adulții le intonează cu scopul de a-l învăța ca în ziua de Moș Ajun să poată colinda. Practicarea obiceiului a stârnit un interes deosebit, o bucurie nemăsurată care se va păstra în amintirea copiilor o viață întreagă.

Pe lângă celelalte creații folclorce, dansurile populare îi familiarizează pe copii cu un nou element al folclorului, contribuind și prin acesta la dezvoltarea dragostei pentru arta poporului nostru, la dezvoltarea simțului ritmic, a capacității de coordonare a mișcărilor, le educă gustul pentru frumos și armonie. Copiii trebuie să simtă și să înțeleagă frumusețea dansurilor populare românești, ajungând să le joace cât mai autentic, mai artistic. Datinile, obiceiurile și tradițiile au rolul lor, verificat de-a lungul istoriei, în permanența culturală a unui neam.

Categoria folclorul copiilor cuprinde toate genurile și speciile poeziei populare cu circulație în mediul copiilor și care corespund mentalității și cercului lor de interese. Creațiile date sunt compuse atât de adulți, cât și de înșiși cei mici. De folclorul copiilor țin și unele creații poetice plăsmuite inițial pentru maturi, dar care cu timpul au trecut în repertoriul copiilor (anumite texte despre fenomene ale naturii, cântece, balade, poezii despre animale, etc.)

Folclorul copiilor se definește ca un gen universal, bine conturat, care a luat naștere în mod firesc la o vârstă când jocul constituie punctul central al universului infantil. Prin cântec și joc, copilul ia contact cu mediul înconjurător, străduindu-se să-l cunoască, să și-l apropie ori să-l domine.

Unele creații folclorice sunt plăsmuite cu scopul de a-l adormi pe copil, altele deopotrivă, de a-l amuza, a-l distra. Anumite creații au o funcție umoristico-satirică, o mare categorie de cântece și poezii însoțesc jocurile copiilor.

Importanța deosebită a tuturor genurilor și speciilor folclorului copiilor reiese din caracterul lor informativ-cognitiv (potrivit vârstei celor mici) și mai ales, din valoarea lor educativă.

Anumite creații folclorice îi familiarizează pe copii cu diferite fenomene și obiecte din mediul înconjurător, cu lumea animală și vegetală cu care cei mici sunt în contact în primii ani de viață- etapă importantă în dezvoltarea lor intelectuală. Pâna la zece ani copilul cere distracția, jocul, și cererea lui e legitimă din punct de vedere biologic. El vrea să se joace și se joacă cu orice, cunoscând lumea înconjurătoare. În acest fel ajunge să se joace și cu cuvântul. Prin jocurile de cuvinte copilul învață subtilitățile limbii materne, își însușește muzicalitatea ei și ceea ce filologii numesc metaforic sufletul limbii.

Jocul apare la toți copiii și cu o frecvență mai mică și o semnificație diferită este prezent și la adulți. Pentru adulți jocul constituie o formă de divertisment, pentru copil, el  nu este nicidecum  o  distracție. Este, în esență  o modalitate de investigație și cunoaștere a lumii reale, adică  o  preînvățare, un spațiu de satisfacere  a  dorinței firești de manifestare și independență, un  mijloc  de comunicare. Implicarea  în joc  a copilului  este  totala. El își  antrenează spontan  și voluntar în joc  toate posibilitățile fizice, intelectuale, afective, jocul reprezentând  astfel  un mijloc  de realizare  de sine și de  formare  a eului. Jocul  este  o  sursă  de plăcere, fiindcă  el  presupune  eliberare  de realitatea constrângătoare  și libertate  de reflectare și transformare în  manieră  personală a   acesteia. Jocul începe  și se încheie, este  limitat  în timp  și spațiu, ceea  ce conferă celui implicat  un  sentiment de securitate. Jocul creează o ordine  în realitatea  dezordonată, are înclinația să fie frumos  și captivant și presupune plăcerea dată de succes. Jocul devine pentru copil  o  condiție importantă  pentru evoluția lui ulterioară. Lipsirea de joc sau de resursele necesare desfășurării  lui, determină apariția unor carențe  în dezvoltarea personalității, chiar dacă lipsa jocului a fost compensată prin  abordarea altor  forme  de educație. 

Originea jocului se pierde în negura timpurilor. Copiii dintotdeauna și-au născocit propriile jocuri sau poate că adulții le-au creat pentru ei, din dorința de a le oferi bucurie sau ca să-i ajute să învețe unele lucruri mai ușor, într-un mod atractiv. Copiii se joacă tot la fel de natural precum respiră, precum râd. Preferințele lor pentru rime năstrușnice numărători șugubețe, tot felul de poezii naive, jocuri hazlii, fac ca aceste creații populare să fie atractive, plăcute copiilor.

Imaginile sunt luate din lumea animală și florală, din viața socială și de familie, cu alte cuvinte din lumea ce ne înconjoară sau o lume imaginară, care există în închipuirea celor mici, o lume specifică copilariei.Versurile cântate sau scandate de copiii se remarcă prin naivitate, optimism și vioiciune.

Concluzii

Prima vârstă a omului, copilăria, stă sub semnul jocului, care îl fascinează și pe adult, prin frumusețe și libertate. Pentru fiecare copil joaca nu este doar un prilej de distracție , de amuzament, ci și o formă de exprimare a personalității și de explorare a lumii.

Copilăria este începutul ascensiunii spre cunoaștere, spre lumină, spre frumos își pretinde drepturile ei. Nu există om care să nu-și întoarcă cu emoție gândurile spre anii copilăriei. Dincolo de aparenta realitate există o lume a sentimentelor și trăirilor intense de unde ne extragem esența continuității pentru a putea supraviețui obstacolelor vieții. Poate cea mai puternică armă împotriva răutăților adânc înrădăcinate în inimile oamenilor este copilăria. Inocența care însoțește această vârstă surprinde mereu prin surâs și candoare. În sufletul unui copil este atât de multă speranță și dragoste încât rănindu-l i-am omorî surâsul.

Jocul oricât de ciudat ar părea este indispensabil, fiind asemănător cu mâncarea și apa fără de care oamenii nu ar putea trăi.

“Omul nu este întreg decât atunci cand se joacă”, spunea Schiller, iar pentru un copil sănătos jocul este tot atât de necesar dezvoltării lui multilaterale, ca și lumina soarelui.

Jocul poate să presupună, în egală masură descărcare de energie, spirit de imitație, pregătire pentru viață, exercițiu de stăpânire de sine, competiție, efort, exercițiu mental, imaginație, creativitate, spirit de echipa, nevoia de plăsmuire a unei alte realități.

Jocul oferă copiilor un izvor inepuizabil de impresii ce contribuie la îmbogățirea cunoștiințelor despre lume și viață, formează și dezvoltă caractere, deprinderi, înclinații și aspirații, jocul este un model, nicio altă activitate neavând atâta răsunet în sufletul copiilor ca și jocul.

Importanța deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr incontestabil. Fixându-i locul pe scara unei realități mai cuprinzătoare și anume în ansamblul umanului, se poate spune că jocul are un character universal. Astfel, jocul este o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor, un efort de depășire cu rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării.

Sintetizând toate aceste note caracteristice, se poate concluziona în definirea jocului că acesta este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care copilul/omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară ce și-o creează singur.

BIBLIOGRAFIE

Caillois, Roger: „Teoria jocurilor”, în vol. Eseuri despre imaginație. În românește de Viorel Grecu, Editura Univers, 1975.

Cernea, Eugenia: „Contribuții la cercetarea folclorului copiilor”, în Revista de etnografie și folclor, tom 18, nr. 14, 1973.

Chițimia, I. C.: „Problematica jocurilor și cântecelor de copii”, în Folclor românesc în perspectivă comparată, București, Editura Minerva, 1971.

Comișel, Emilia: „Folclorul copiilor”, în Istoria literaturii române, vol. I, București, Editura Academiei R.S.R., 1964.

Comișel, Emilia: Folclorul copiilor. Studiu și antologie, București, Editura Muzicală, 1982.

Constantinescu, Nicolae: „Folclor și literatură: jocurile de copii”, în Limbă și literatură, revista Societății de Științe Filologice din România, vol. I-II, București, 2003.

Evseev, Ivan: Jocurile tradiționale ale copiilor, Timișoara, Editura Excelsior, 1994.

Ionescu, Nelu: Luci, soare, luci, București, Editura Muzicală, 1981.

Medan, Virgil: Folclorul copiilor, Cluj-Napoca, Întreprinderea Poligrafică Cluj, 1980.

Mușlea, Ion: „Problematica jocurilor noastre copilărești”, în Cercetări de etnografie și folclor. Ediție îngrijită de Ion Taloș, București, Editura Minerva, 1972.

Neagu, Gh. I.: Cântece și jocuri de copii, Ediție îngrijită, prefață, bibliografie și index bibliografic de…, București, Editura Minerva, 1982.

Știucă, Narcisa: „Relații între repertoriul copiilor și cel al adulților” în Studii și comunicări de etnologie, tom VII, Filiala Academiei Române Sibiu, 1993 (serie nouă), ICSU

Știucă, Narcisa: „Valențe poetico-muzicale ale repertoriului copiilor” în Studii și comunicări de etnologie, tom XIII, Filiala Academiei Române Sibiu, 1999 (serie nouă), Editura Imago.

Chircev, Psihologia copilului preșcolar, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966.

Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. I, Editura Minerva, București, 1981.

Steluța Popa, Folclorul muzical, Editura Muzicală, București,1981.

Barbu Petriceicu Hașdeu, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarul lui Hașdeu, B. P. publicat de I. Mușlea și O. Bîrlea, București , 1970.

DEX – Dictionarul explicativ al limbii romane, Editia a II-a, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012.

Del Chairo, Maria Anton, Revoluțiile Vlahiei, Veneția, 1715, trad. de Cris. Cristian (prefață de Nicolae Iorga), 1929.