Jocurile de Noroc
=== 1a82c548c11bbec7dfeb24650d2af5d46ccb865f_508519_1 ===
Introducere
Jocurile de noroc și pariurile în societatea contemporană reprezintă o formă de divertisment acceptată social, dar riscul ca practicarea acestora să degenereze într-un obicei necontrolat, cu numeroase consecințe negative, a transformat jocurile de noroc și în obiect de studiu al psihologilor și sociologilor.
Motivul pentru care am ales să abordez acest subiect a fost dorința mea de a atrage atenția asupra dependenței de jocuri de noroc care reprezintă o problemă serioasă, cu care se confruntă în ultima perioadă tot mai multe persoane și care afectează atât jucătorii dependenți, cât și mediul familial al acestora, precum și societatea românească în ansamblul ei.
În momentul în care o persoană joacă din ce în ce mai mult și rezervă tot mai multe resurse financiare în detrimentul celorlalte activități zilnice, se poate afirma că se inițiată și se dezvoltă un comportament excesiv, compulsiv, care riscă să se transforme în dependență.
Consecințele dependenței de jocuri de noroc sunt variate, de la probleme financiarela stres intensificat sau prelungit, de la familii destrămate, averi irosite, de la vieți distruse, la abandon educațional, și devine din ce în ce mai important ca generația tânără, în special, dar și restul populației care intră tot mai des și în număr tot mai mare în sălile de jocuri sau în cazinouri să înțeleagă ce înseamnă să joace responsabil și cum să ocolească alunecarea spre dependență.
Lucrarea începe cu definirea conceptului de dependență de jocuri de noroc. Conceptul este definit cu o scurtă trecere istorică prin conțintul dinamic al acestei activități și prin tipologia sau categoriile de jocuri de noroc existente în prezent în plan mondial. În continuare se enumerează etapele în cadrul cărora jocul de noroc se poate transforma în dependență și consecințele negative ale acestei dependențe asupra jucătorilor, a familiilor acestora și a societății în general.
Capitolul al doilea analizează un set de criterii de diagnostic pentru jocul de șansă patologic, denumirea sub care apare dependența de jocuri de noroc și în literatura de specialitate românească. Termenul original, pathological gambling, apare pentru prima oară în literatura internațională de psihologie în a treia ediție a cărții Diagnostic and Statistical Manual (DSM – III) of The American Psychiatric Association (APA, 1980).
În cadrul părții de cercetare a lucrării s-a apelat la metoda chestionarului. În vederea realizării obiectivelor și testării ipotezelor acestei cercetări, am testat grupul de dependenți de jocuri de noroc si grupul de subiecți cu alte forme de dependență (fumătorii, consumatorii de alcool, consumatorii de droguri ușoare).
Capitolul 1
Dependența de jocuri de noroc – cadru conceptual
1.1. Definire
Când facem referire la dependență avem de obicei în fața ochilor imaginea unui alcoolic sau a unui consumator de droguri, o persoană care simte acut nevoia fizică să consume o anumită substanță pentru a-și putea desfășura activitățile zilnice.
Acesta este cazul clasic de dependență fizică în care organismul s-a adaptat la consumul de substanțe (alcool, tutun, droguri, substanțe etnobotanice) și vrea să le consume constant și uneori în cantități din ce în ce mai mari, pentru a le resimți efectul scontat (denumit toleranță). În situația în care persoana dependentă nu are acces la substanța respectivă, organismul său manifestă anumite efecte adverse opuse stării de bine pe care o resimte atunci când consumă substanța, stări ce includ atât distres psihologic, cât și dureri fizice.
Dar, în afară de dependențele fizice enunțate mai sus, există și dependența psihologice, fără legătură cu ingerarea unor substanțe și în această categorie intră dependența de jocuri de noroc, dependența de pornografie, dependența de cumpărături, dependența de internet, dependența de muncă.
Deși participarea la jocurile de noroc este resimțită în general ca o modalitate plăcută de petrecere a timpului liber, pentru alte persoana nevoia stringentă de a juca devine atât de pregnantă , încât interferează puternic cu celelalte aspecte ale vieții lor, dar și ale membrilor familiei acestora.
Coventry și Brown (1993) au sugerat că necesitatea de a reduce anumite stări aversive, cum ar fi depresia sau plictiseala, motivează indivizii să se angajeze în comportamente de dependență. Plictiseala, un construct psihologic care a fost relativ neglijat în studiile despre dependențe, a fost definit ca o stare de oboseală mintală și nemulțumire, produsă de lipsa interesului sau de lipsa de activitate. (Coventry, K.R., Brown, R.I.F., 1993, pp. 541-554)
National Council on Compulsive Gambling (NCPG 2000) a definit dependența de jocul de noroc drept „un comportament de joc ce cauzează repercusiuni în orice domeniu important al vieții” (www.ncpgambling.org).
Dependența de jocuri de noroc reprezintă o tulburare comportamentală definită în cazul jucătorului patologic prin câteva caracteristici majore: plăcerea riscului, căutarea acțiunii, dezihinbarea și/sau susceptibilitatea la plictiseală.
Acest comportament poate duce la destrămarea familiilor, pierderea slujbei, pierderi financiare substanțiale. Dependenții pot ajunge să facă lucruri de care nu se considerau vreodată a fi capabil să le facă – să fure bani de la rude, de la copii sau de la locul de muncă, pentru a putea juca, să mintăm, să înșele, să-i manipuleze pe alții în vederea obținerii banilor necesari jocului. Frica de a se afla adevărul în legătura cu obsesia lor pentru îi joc îi face să se retragă din viața socială și familială, să-și piardă puterea de concentrare la locul de muncă și capacitatea de a rezolva problemele cu care se confruntă în mod zilnic, existând de multe ori riscul pierderii locului de muncă și al destrămării familiei.
Deveresnky și Gupta (2000) conceptualizează dependența de jocuri de noroc drept „o preocupare crescută față de joc, însoțită de pierderea control asupra jocului, de sentimente de vinovăție și izolare, atunci când se încearcă încetarea participării la jocul de noroc și de dificultăți în relaționarea socială” (Derevensky, J.,Gupta, R.,, 2000, pp. 227-251).
Unii specialiști consideră că dependența de jocuri de noroc poate fi încadrată ăn categoria tulburărilor obsesiv-compulsive, în cadrul cărora persoana dependentă își dă seama că gândurile sale obsesive îl determină să desfășoare activități ilogice și inadecvate, dar se simte deosebit de anxioasă atunci când încearcă să renunțe la toate acestea.
Pe de altă parte, dependența de jocuri de noroc poate fi considerată un comportament adictiv, deoarece într-o primă fază ea reprezintă o activitate deosebit de plăcută; de exemplu, când un jucător câștigă o sumă mare de bani, se simte gratificat, admirat, îi crește stima de sine, etc.
Specialiștii în domeniu consideră că putem face diferența între activitățile recreaționale, de divertisment și cele adictive, dacă luăm în considerare cele trei caracteristici comune ale comportamentelor adictive (Coombs, R.H., 2004, p. 25):
Tabelul nr. 1- Trăsături ale comportamentelor adictive
Sursa: http://www.camh.net/About_Adiction_Mental_Health
Persoanele dependente de jocuri de noroc sunt motivate să angajeze în aceste activități de trei nevoi inițiale: recompense psihice: atingerea unor dispoziții euforice, în paralel cu blocarea unor sentimente negative, de gol interior; recompense recreaționale: petrecerea plăcută a timpului liber în compania prietenilor, mai ales în fazele de început ale adicției; recompense instrumentale: performanțe ridicate neînsoțite de îngrijorări de tot felul, câștigarea unui premiu ce creează o stare de bine.
Milkman și Sunderwirth (1987) au clasificat adicțiile în trei mari categorii, în funcție de natura experienței trăite: adicții la stimulare: droguri; adicții la sedative; adicții la fantezii. (Milkman, H., Sunderwirth, S., , 1987, p. 26)
Dependența de jocuri de noroc îndeplinește condiția pentru a fi încadrată în toate cele trei categorii enumerare mai sus, fiind atât o dependență la fantezii, în sensul că jucătorul își imaginează în timpului jocului câți bani va câștiga și ce faimă va obține, cât și reunind elemente ale stimulării și sedării, jucătorul dependent intrând practic într-un fel de transă pe perioada activităților sale dorite.
În concluzie, putem afirma că și dependența de jocuri de noroc poate fi considerată o adicție, și anume o adicție de bani, o adiție de putere, exprimată prin bani și mediată prin joc.
Atâta timp cât jucătorii joacă animați în primul rând de dorința de a câștiga bani, înseamnă că aceasta este una copleșitoare și îi aduce într-o primă fază în situația fără ieșire de a juca.
Atât dependența de droguri și de alcool, cât și în dependența de jocuri de noroc vom regăsi următoarele aspecte comune, așa cum sunt cele enumerate în tabelul nr. 2:
Tabelul nr. 2
Sursa: http://www.camh.net/About_Adiction_Mental_Health
O caracteristică prezentă în cazul instalării dependenței este faptul că ulterior consumului de substanțe sau a jocului de șansă patologic, există posibilitatea unui efect de recompensă. Este interesant de subliniat că, deși dependența fizică are semnificația ei, adicția este în special rezultatul dependenței psihice (craving). Un loc important în acest proces îl joacă fenomenul de condiționare legat de experiențele plăcute, astfel încât reamintirea unui loc conduce la reîntărirea comportamentului, în sensul că jucătorul dependent resimte un soi de recompensă la vederea localului în care se desfășoară jocul.
Ca și în cazul dependențelor de droguri, comportamentul dependentului de jocuri de noroc dezvoltă fenomenul de toleranță, tradus prin nevoia de a mări miza pentru a obține aceeași stare de bine, iar încercarea de a stopa produce fenomenul de sevraj, caracterizat prin iritabilitate, neliniște, dificultăți de concentrare sau dispoziție depresivă accentuată cu însoțirea unei ideații suicidare în anumite momente.
Organizația Internațională a Sănătății a hotărât în anul 1964 că termenul de dependent utilizat în trecut în descrierea oricăror comportamente adictive nu va mai fi folosit în continuare decât cu privire la dependența de substanțe chimice, iar Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM-IV) a clasificat dependența de jocuri de norod drept o tulburare a controlului impulsului, alături de piromanie și cleptomanie. (Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, 2003)
McGurrin (1992) a stabilit câteva caracteristici comune ale persoanelor dependente de jocuri de noroc: oscilează frecvent între perioade în care au o încredere excesivă în abilitatea lor de a câștiga sume mari de bani în timpul jocului și de a obține succes în viață și perioade de îndoială acută, anxietate și depresie cu privire la eșecurile trecute sau viitoare; tind să considere că realizările obținute în mod gradat prin eforturi constante, muncă susținută și cu posibilitatea de recunoaștere și gratificări ulterioare, reprezintă o modalitate de trai inferior, de neluat în seamă, fără valoarea pentru ei; prezintă dificultăți în menținerea unor relații emoționale corespunzătoare intime cu partenerul de viață sau cu membrii familiei lor de origine: frați, surori, cumnați, părinți; o mare parte dintre acești jucători au trăsături accentuate de personalitate sau prezintă caracteristicile unor tulburări specifice de personalitate, cum ar fi în mod special tulburarea de personalitate narcisistică sau antisocială; tind să considere că evenimentele majore din cursul vieții se află sub controlul unor factori externi, cum ar fi norocul, șansa, destinul. (McGurrin, M.C., 1992)
Problemele legate de dependența de jocuri de noroc se dezvoltă pe un continuum, începând cu persoanele care nu au nici o problemă în acest sens și până la jucătorii dependenți.
Figura nr. 1 – Evoluția de la independență la dependență a jucătorului
Sursa: http://www.camh.net/About_Adiction_Mental_Health
O notă de conținut referitoare la aceste stadii sau etape de dependență de jocul de noroc clarifică semnificațiile conceptuale: fără probleme legate de jocul de noroc se pot considera acele persoane care nu joacă niciodată; jucătorii ocazionali sunt cei care cumpără câte un bilet la loto sau merg la cazinou în mod ocazional; jucătorii sociali sunt aceia care joacă în mod regulat, pentru ei jocurile de noroc reprezintă principala formă de divertisment, însă nu le afectează familia sau munca; în a patra categorie intră jucătorii care au suportat deja numeroase consecințe negative în planul personal, al relațiilor sociale și al locului de muncă, datorită jocurilor de noroc; jucătorilor dependenți le este afectată întreaga viață; ei au devenit deja incapabili să-și controleze nevoia imperioasă de a juca, în ciuda consecințelor negative resimțite.
Ca și alte adicții, dependența de jocuri de noroc debutează, ca o modalitate plăcută de petrecere a timpului liber, ce face viața mai frumoasă și oferă posibilitățile unui succes financiar obținut ușor și fără griji. Jucătorii recreaționali, ocazionali, fără probleme de dependență se bucură de această formă de activitate pe o durată limitată de timp și nu au parte de pierderi mari de bani. (Tisseron, S., 2010, p. 38)
Jocul compulsiv apare atunci când jucătorul începe să aloce sume din în ce în ce mai mari de bani acestei activități și să petreacă din în ce în ce mai mult timp în cazinou, consumându-și o energie crescută în prestarea acestei activități. Ceea ce a fost considerat inițial o modalitate plăcută de a petrece timpul cu prietenii, începe să se transforme într-o activitate obsedantă care îi acaparează toate gândurile și visele sale, în detrimentul preocupării din viața reală (familie, servici).
Studiile de specialitate au găsit numeroase criterii diagnostice ce ar necesita ajutor specializat în cazul persoanelor dependente de jocuri: incapacitatea treptată de a ține sub control acest comportament în detrimentul pierderilor financiare și relaționale; nevoia stringentă de a pune în joc sume considerabile pentru a atinge aceeași stare de excitabilitate; jocul aduce cu sine o stare euforică, iar neputința de a juca determină fenomene de sevraj; apariția unor preocupări durabile în ceea ce privește jocul: planificări, mijloace de a găsi bani etc.; insuccesele repetative în a controla jocul pe parcursul acestuia, sau de a opri acest comportament; jocul, perceput ca mijloc de a putea termina cu problemele sau de a diminua sentimente pentru frica, vinovăția, anxietatea, starea de depresie, descurajarea; pierderea unei sume de bani este urmată de un nou joc, pe principiul că: „sigur de data aceasta voi câștiga”; comportamentul ascuns și duplicitar abordat de jucător în fața celorlalți în ceea ce privește amploarea pierderilor suferite sau a lipsei controlului; instituirea unor comportamente ilicite, în legătură cu încercarea de a face rost de bani pentru a juca sau de a acoperi pierderile; probleme interpersonale, concedierea sau pierderea șanselor de promovare etc.
Majoritatea persoanelor care au întâmpinat dificultăți cu privire la controlul asupra jocului au șanse foarte mari să dezvolte simptome de depresie și anxietate, mulți apelând la consumul de alcool, droguri și tutun pentru a face față stresului acumulat în timpul jocului.
Cercetările epidemiologice au subliniat faptul că unul din doi jucători dependenți suferă de tulburări de dispoziție cu simptome de depresie. O analiză mai aprofundată a cercetărilor efectuate în SUA, Coreea, Canada și Elveția, în perioada 1998 și 2010 a descoperit că un procent de 60,1% dintre dependenții de jocuri de noroc sunt simultan și dependenți de tutun, 57,5% sunt consumatori abuzivi de substanțe (alcool, droguri), 37,9% prezintă schimbări ale dispoziției și 37,4% au cel puțin o tulburare de anxietate. (David, D., 2006, p. 129)
1.2. Fazele de apariție și dezvoltare a dependenței de jocuri de noroc
Apariția și dezvoltarea dependenței de jocurile de noroc cunoaște trei mari faze psihologice:
1. Faza de câștig face referirte la perioada în care o persoană se află în faza incipientă în care joacă împreună cu prietenii sau familia, din dorința de a se se simți bine și a uita pentru scurt timp de problemele cotidiene. Aproximativ trei sferturi dintre jucătorii dependenți au declarat că la început au câștigat sume de bani neașteptat de mari și aceste câștiguri i-au determinat să-și imagineze că vor câștiga în permanență, în acest fel asigurându-și un nivel de trai mult mai ridicat decât cel actual. Această fază se caracterizează printr-un optimism nerezonabil, care influențează jucătorul să se întoarcă la joc cu miza mai mare, având iluzia controlului, sentimentul de încredere și omnipotență. Din păcate, norocul începătorului se poate metamorfoza în ghinionul acestuia, având în vedere că jucătorii care au avut câștiguri substanțiale în perioada de început, prezintă cel mai mare risc de a deveni dependenți.
2. Faza de pierdere pare a fi echivalentă cu o consecință proverbială cunoscută de toată lumea, după care norocul nu ține o viață și cei care persistă să joace din ce în ce mai mult ajung să piardă în joc sume tot mai mari de bani. Cu cât pierd mai mult, cu atât li se amplifică ambiția de a juca în continuare pentru a-și recupera pierderile suferite și un profit serios pe deasupra, țel imposibil de realizat în realitate. În această fază, jucătorii sunt puși în situația de a împrumuta bani pentru a-și finanța jocul, atât la rude și prieteni, cât și de la bănci sau cămătari; devin deprimați, iritabili, ascund adevărul familiei și se întorc în mod obsesiv la joc, pentru „recupera” pierderile acumulate anterior.
3. Faza de disperare este acea etapă în care jucătorii conștientizează dimensiunea pierderilor suferite, nu mai pot ascunde de cei din jur obsesia lor față de joc, sunt nevoiți să-și achite datoriile, dar nu mai au nici o sursă în acest sens, pentru că nimeni nu mai are încredere în ei. Studiile de specialitate ne arată că în această fază, 60% dintre jucătorii dependenți comit furturi, înșelăciuni, falsuri sau alte acte ilegale, iar aproximativ 20% sunt prinși asupra faptului și obligați să suporte rigorile legii, care de multe ori merg până la privarea de libertate a individului jucător. Totodată, în această etapă un procent de aproximativ 20% dintre jucători recurg la tentative de suicid. (Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, 2003)
Indiferent de stadiul în care se poziționează un jucător dependent, chiar dacă și-a pierdut locul de muncă și a acumulat o mare datorie de bani pentru a-și sponsoriza jocul, există șansa ca acesta să-și recâștige controlul asupra propriei vieți și să o ia de la capăt. Revenirea la o viață normală este posibilă dacă famlia este alături de el și îl sprijină în mod necondiționat și, în priml rând, dacă jucătorul însuși realizeză situația în care se află și depune eforturi în sensul modificării comportamentului.
1.3. Efectele dependenței asupra jucătorilor
Practicarea jocurilor de noroc în exces are consecințe nefaste atât asupra jucătorilor, cât și asupra societății în ansamblul ei, începând cu sărăcia, dezmembrarea familiilor, comportamente ilegale în vederea obținerii banilor necesari pentru a juca.
Una dintre cele mai vechi relatări referitoare la ocul de noroc în exces se referă la perioada Egiptului antic, când un jucător a fost condamnat la muncă silnică într-o mină de sare din cauza comportamentului său excesiv legat de practicarea jocurilor de noroc.
În contextul contempora crește diversitatea consecințelor dependenței de jocuri de noroc, atestată și în literatura științifică de specialitate: probleme profesionale: pierderea jobului, compromiterea carierei din cauza interesului pentru jocul de noroc, care generează scăderea randamentului la serviciu și creșterea absenteismului; probleme cu familia, prietenii: jucătorul dependent în general ascunde adevărul despre această dependență care îl stăpânește, abuzează familia sau își neglijează responsabilitățile familiale; probleme financiare: se împrumută, vinde din bunuri, face datorii pentru a-și finanța adicția; probleme legale: înșelătorii, falsuri, furturi în ultimă instanță, pentru a-și finanța dependența; boli ale stresului: insomnie, nervozitate, depresie, anxietate, culminând cu tentative de sinucidere atunci când viața însăși devine un joc de noroc.
Deverensky și Gupta (2004) au prezentat următoarele consecințe asociate dependenței de noroc: jucătorii tind să mintă, să fure și să manipuleze; abordează frecvent depresie, anxietate și boli ale stresului; încearcă să se izoleze de ceilalți și pot avea probleme legale; caracterul lor se degradează rapid; jocul tinde să le acapereze viața și pierderile financiare îi aduc uneori în situația de a se gândi la suicid.
Blaszczynski, prin studiile efectuate, a relevat ideea că dependența de jocuri de noroc are numeroase efecte negative, ca de exemplu: depresie, gândurile suicidare, anxietatea, consumul de alcool și de droguri, probleme în menținerea locului de muncă, minciuni și înșelătorii, diminuarea performanțelor cognitive, simptome fizice etc. (Blaszczynski, A., Nower, L.,, 2002, pp. 487-499)
Aproximativ 75% dintre dependenții de jocuri de noroc abordează în același timp și simptomele unei tulburări depresive majore, dintre care enunțăm: stări de tristețe, retragere din viața de familie, pierderea poftei de mâncare, lipsa interesului pentru activitățile considerate plăcute, iritabilitate, dureri de cap, incapacitatea de a găsi soluții la problemele cu care se confruntă. Există anumite controverse în legătură cu acest aspect: unii specialiști susțin că depresia reprezint un factor de risc în apariția și dezvoltarea dependenței de jocuri de noroc,
Trebuie semnalată în acest context gravitatea asocierii dintre depresie și dependența de jocuri, având în vedere faptul că ultima este o tulburare cu tendință înaltă de recidivă, iar riscul de a suferi noi episoade crește notabil cu fiecare nouă recădere.
După Angst (2002) aproximativ 70% dintre persoanele care au avut un episod depresiv vor suferi un al doilea episod, iar dintre acestea, între 80% și 90% vor suferi un al treilea episod. (Angst, J., Gamma, A., 2002, pp. 11–14)
Majoritatea persoanelor dependente de jocuri de noroc prezintă un nivel ridicat al stresului, se panichează atât de mult în legătură cu problemele financiare cu care se confruntă încât ajung să se gândească la sinucidere ca la singura soluție de rezolvare a tuturor problemelor lor, iar consumul de alcool poate duce la intensificarea acestor gânduri. Aproximativ 60% din totalul persoanelor dependente de jocuri de noroc s-au gândit la un moment dat la sinucidere și în jur de 20% au avut tentative de suicid.
Stresul care însoțește dependența de jocuri de noroc îl va aduce pe jucător într-o stare neobișnuită de anxietate și tensiune care se exprimă prin agitație, îngrijorări cu privire la viitor, inabilitatea de a se relaxa, dureri de cap și de spate, întreruperi ale somnului și irirabilitate. De multe ori, persoanele anxioase își învinovățesc partenerii pentru toate neajunsurile din viața lor și chiar pentru faptul că au ajuns în situația de a fi dependenți de jocuri de noroc.
Cercetările epidemiologice arată că mai mult de 40% dintre jucătorii dependenți de jocuri de noroc au cel puțin odată în viață tulburări de anxietate, iar aproximativ 23% prezintă o tulburare de personalitate specifică clusterului B.
Studiile de specialitate ne arată că între 20% și 40% dintre persoanele dependente de jocuri de noroc consumă alcool în mod abuziv și între 4 și 10% dintre aceștia apelează la consumul de droguri. Această categorie de jucători prezintă un risc ridicat de a pierde controlul asupra jocului și a deveni dependenți și ne confruntăm, din nou, cu următoarea dilemă: dependența este aceea care determină consumul abuziv de alcool și droguri sau consumul abuziv de alcool îl determină pe jucător să devină dependent?
Instalarea dependenței de jocuri de noroc inteferează, de obicei, cu apariția unor probleme la locul de muncă al jucătorilor, în sensul că aceștia înregistrează absențe, scăderea productivității și a puterii de concentrare, sau se retrag din mijlocul colegilor datorită nevoi de a petrece cât mai mult timp în sălile de joc și în acest sens, un procent de aproximativ 30% din totalul persoanelor dependente și-au dat demisia sau și-au pierdut locul de muncă.
Pentru a ascunde adevărata dimensiune a situației financiare în care se află, jucătorii dependenți sunt nevoiți să se ascundă de cei apropiați atunci când trebuie să argumenteze lipsa banilor și modalitatea în care își petrec cea mai mare parte a timpului.
Dependența de jocuri de noroc determină scăderea capacității jucătorilor de a gândi corect, imposibilitatea de a mai găsi soluții la problemele ivite și de a lua decizii corecte și diminuarea capacității de a memora.
Sănătatea persoanelor dependente de jocuri de noroc se deteriorează vizibil datorită stresului acumulat de-a lungul timpului și a problemelor financiare și familiale apărute; ele pot avea dureri de cap, prezintă valori ridicate ale tensiunii arteriale, au senzații de oboseală, dureri musculare, probleme gastrointestinale, creșteri în greutate.
1.4. Efectele dependenței asupra familiei jucătorilor
Membrii familiei jucătorilor sunt în general puțin informați cu privire la dependența de jocuri de noroc și tind fie să nu ia în seamă semnele acesteia, fie să se îndoiască de faptul că acesta este într-adevăr dependent. Această stare este menținută multă vreme, familia dorind ca lucrurile să poată fi considerate normale, sperând că se înșeală, că este doar un episod trecător.
Odată ce dependența evoluează, iar semnele acesteia nu mai pot fi ignorate, familia începe să se învinovățească pentru această problemă nerezolvată la timp. Cu cât dependența devine mai puternică, sentimentul de vinovăție face ca membrii familiei să devină mai vulnerabili, uneori plini de resentimente, frică și chiar ură față de persoana care-i face să sufere atât de mult.
Persoanele apropiate, puternic afectate de problema de dependență, nu mai au de obicei răbdarea și resursele necesare pentru a oferi sprijin, sabotând adesea încrederea jucătorului dependent în tratament printr-o atitudine de neîncredere privind încetarea comportamentului, și multe acuze legate de pierderile suferite în perioada de dependență.
Deseori, partenerii jucătorilor dependenți se simt trădați, pot avea sentimente de furie, disperare, neajutorare și insomnie. În aceste familii au loc frecvent certuri, uneori în fața copiilor minori, care sunt expuși situațiilor de tensiune și ostilitate dintre părinți, ceea ce îi determină să dezvolte sentimente de confuzie, teamă și depresie. Familia se confruntă cu lipsuri materiale majore și este în pericol de a se destrăma în cazul în cre soțul dependent nu renunță la joc.
Din cauza dependenței, jucătorii ajung în imposibilitatea de a-și achita datoriile curente ale familiei, iar la descoperirea adevăratei dimensiuni a pierderilor financiare, partenerul persoanei dependente poate avea sentimente de vinovăție, neajutorare, disperare, furie, neîncredere și pierderea oricărei speranțe cu privire la viitorul familiei. De asemenea, acesta se poate retrage din viața socială atunci când nu mai posedă mijloacele financiare pentru a ieși împreună cu prietenii la sfârșit de săptămână sau în vacanță, dar și din cauza rușinii resimțite în legătură cu situația în care a ajuns ca urmare a dependenței partenerului sau partenerei.
Într-o enumare analitică, principalele categorii de probleme cu care se confruntă familia jucătorului dependent sunt următoarele: pierderi financiare; dificultăți de natură emoțională; izolare sau excluziune în raport cu ceilalți; probleme de sănătate; impact negativ asupra copiilor; abuz fizic și emoțional; depresie și anxietate.
Multiplicatorul dependenței de jocuri de noroc este ridicat ca impact social. Pentru fiecare persoană dependentă de jocuri de noroc, vor exista consecințe nefaste, care afectează în medie între 5-10 persoane din anturajul său.
Pentru situația critică a identificării unui dependent de jocuri de noroc în propria familie, Mawer (2010) oferă următoarele sfaturi: ascultați calm și cu atenție tot ce are de spus jucătorul dependent; acceptați comportamentul său fără să îl judecați sau să încercați să rezolvați problema; întrebați jucătorul dependent în moc concret dacă s-a gândit la sinucidere și și-a făcut un plan în acest sens; luați în serios amenințarea sa cu sinuciderea; încurajați persoana dependent să îndepărteze din preajma sa obiectele cu care și-ar putea face rău (exemplu: medicamente); îndrumați-o să se adreseze psihiatrului în vederea stabilirii medicației necesare pentru ameliorarea stării sale depresive; nu îi promiteți că veți păstra confidențialitatea în legătură cu intenția sa de a sinucide. (Mawer, P., 2010, p. 74)
1.5. Caracteristicile jucătorilor dependenți
Persoanele dependente de jocuri de noroc manifestă unele semne comportamentale și emoționale, printre care: joacă mai mult timp decât intenționează; pariază sume mari de bani și apoi încearcă să-și recupereze banii; își înșeală partenerii și pe alți membri ai familiei în legătură cu sumele cheltuite în timpul jocului de noroc; manifestă lipsă de interes pentru orice aspect al vieții lor care nu are legătură cu jocurile de noroc; se retrag din mijlocul familiei și al prietenilor; par tot timpul cu gândurile aiurea, anxioși; au dificultăți de concentrare; prezintă multiple schimbări de dispoziție și accese bruște de furie; sunt mai tot timpul neliniștiți sau plictisiți; par triști, apatici, depresivi; se plâng de frecvente probleme cu stomacul; prezintă dificultăți în legătură cu somnul; își pierd pofta de mâncare; înregistrează scăderi în greutate. (Blaszczynski, A., Nower, L., 2002, pp. 517-527)
Spre deosebire de aceștia, jucătorii sociali, recreaționali, nu-și asumă riscuri în mod nejustificat, se opresc din joc în momentul în care vor și nu dezvoltă consecințe negative legate de această activitate.
Lesieur a stabilit că judecătorii dependenți prezintă multe semne comportamentale comune în timpul jocului, semne ce pot fi grupate în trei categorii: legate de gestionarea timpului, de obsesia de a juca și nivelul de îndatorare, precum și de delapidări și alte consecințe de natură ilegală. (Lesieur, H.R. et al, 1991, pp. 421)
În legătură cu gestionarea timpului, dependenții întârzie la serviciu datorită faptului că își pierd noaptea în cazinou sau nu pot dormi datorită îngrijorărilor provocate de pierderi și de alte probleme conexe; petrec mult timp la masa de prânz; dispar în mod misterios în jurul după-amiezii; ascultă emisiuni de pariuri sportive sau joacă jocuri de cărți sau zaruri cu prietenii; în timpul vacanței mai degrabă se izolează de ceilalți decât să socializeze; refuză să își ia zile de concediu fără plată din obsesia de a câștiga bani pentru finanțarea jocului; petrec mult timp la baie, citind știri sportive sau ascultând la radio; petrec foarte mult timp la telefon, vorbind cu creditorii, debitorii, contractând împrumuturi pentru a juca etc.; citesc în timpul serviciului ziare și reviste sportive: noutăți și rezultate ale competițiilor sportive.
Referitor la obsesia de a participa la jocuri de noroc și în legătură cu nivelul îndatorării, dependenții: își lasă proiectele neterminate; prezintă semne de iritaiblitate scăzută; se concentrează cu dificultate; manifestă schimbări dese la dispoziție și modificări în randamentul obținut la slujbă, în funcție de rrezultatul la joc; au un interes obsesiv pentru rezultatele evenimentelor sportive, ale curselor de câini, loterie, etc.
Prin prisma tendinței de a delapida de la locul de muncă și a altor activități ilegale: folosesc încasările companiei la care lucrează pentru finanțarea jocurilor de noroc; împrumută bani de la compania angajatoare; fură anumite bunuri pentru a le vinde și a-și acoperi datoriile create la joc; vând anumite bunuri personale sau obiecte furate colegilor de serviciu; vând droguri la locul de muncă (posibil să aibă și o problemă de consum de droguri); delapidează de la locul de muncă.
De multe ori, soțiile sau partenerii jucătorilor se tem că aceștia sunt implicați într-o relațiie extraconjugală, în timp ce colegii de serviciu consideră că au probleme de natură emoțională în relația lor de cuplu, probleme ce le determină lipsa concentrării și a implicării în sarcinile de servici.
Philip Mawer (2010) a elaborat o listă cu următoarele semne comportamentale și emoționale cu ajutorul cărora putem descoperi dacă partenerul nostru este dependent de jocuri de noroc: a devenit distant și aproape că nu te observă când ești în preajma lui; își pierde ușor interesul în timpul conversațiilor purtate cu tine; are frecvente schimbări de dispoziție atunci când se întoarce acasă, total diferite de cele avute la plecare; te-ai gândit că poate avea o aventură extranconjugală; te-ai întrebat deseori de ce în ultimul timp nu vă ajung banii nici pentru cheltuielile curente; te-ai întrebat, de asemenea, de unde provin uneori banii pentru cumpărarea unor cadouri neașteptate sau achitarea unor vacanțe neplanificate; și-a pierdut interesul pentru sex și are probleme legate de sex. (Mawer, P., 2010, pp. 155-159)
Autorul menționat propune următoarele măsuri pe care le pot lua familiile celor dependenți de jocuri de noroc: să ceară ajutor specializat din partea unui psiholog, care îi va ajuta să înțeleagă că nu sunt singurii aflați în această situație și că există șanse de rezolvare a acesteia; să își asume responsabilitatea privind gestionarea banilor familiei și să pună limite clare în ceea ce privește accesul dependentului la bani; să învețe modalități eficiente de a rezista cererilor repetetate ale dependentului de a primi bani.
Principala modalitate de a ajuta un jucător dependent de jocuri de noroc (membru al familiei tale, un prieten sau un apropiat al familiei) este să te ajuți pe tine, în primul rând, respectiv ai tot dreptul să te protejezi din punct de vedere emoțional și financiar.
Orice jucător poate considera că este posibil să aibă o problemă de dependență, dacă în afara banilor cheltuiți, această activitate ajunge să-i afecteze întreaga viață, în următoarele: interferează cu munca sa, cu școala sau celelalte activități; îi provoacă stări emoționale negative sau alte probleme de sănătate; îi cauzează importante pierderi financiare; îi afectează relația cu membrii familiei și cu ceilalți. (Shaffer, H.J., Korn, D.A., 2002, pp. 171-212)
Un întreg arsenal de tehnici de identificare, autoevaluare statică și dinamică axate pe chestionare specifice conduc la determinarea dependenței de jocurile de noroc, caracteristicile lor majore fiind simplitatea și acuratețea instrumentală.
Capitolul 2
Diagnosticarea dependenței de jocuri de noroc și metode de prevenție și tratament
2.1. Criteriile de diagnostic al dependenței de jocurile de noroc
Diagnosticarea dependenței de jocuri de noroc ridică mari probleme, în primul rând datorită faptului că persoanele ce se confruntă cu astfel de tulburări nu-și recunosc dependența iar dacă o fac acest lucru se întâmplă în ultima fază, când au pierdut tot și nu mai găsesc nici o soluție de ieșire din această situație disperată.
În comparație cu alte dependențe, jocul de șansă patologic nu prezintă semne evidente pentru cei din jur. Dependenții de droguri au pupilele mărite, respirația lor are un miros specific, ei pot manifesta stări de rău care merg până la leșin, etc.; dependenții de alcool au un comportament specific, ușor de recunoscut de toată lumea; persoanele care se confruntă cu o dependență de alimentație compulsivă iau foarte mult în greutate, în timp ce dependenții de jocuri de noroc nu prezintă nici un semn vizibil ca în cazul celorlalte tulburări adictive sau compulsive. În această situație, având în vedere că orice tulburare psihică este cu atât mai greu de tratat cu cât are o vechime mare de debut, dependența de jocuri de noroc este destul de dificil de diagnosticat, și, bineînțeles, foarte dificil de tratat.
În cele mai multe cazuri, dependenții de jocuri de noroc par să sufere de o tulburare de dispoziție sau personalitate: ele devin iritabile, neliniștite, anxioase, au ieșiri bruște necontrolate, de neînțeles de cei din jur, se izolează și nu mai caută compania membrilor familiei sau a prietenilor. Încă un aspect care se adaugă la cele de sus este că nu recunosc că au o problemă de dependență, sunt convinse că dețin controlul asupra jocului și, chiar și în ultima fază a tulburării, cea de disperare, apelează la ajutor doar în urma insistențelor sau a ultimatum-urilor primite din partea membrilor familiei.
Din anul 1980, când Asociația Psihiatrilor Americani (A.P.A.) a adoptat termenul oficial de joc de șansă patologic, drept termen generic, care caracterizează excesiv ca o tulburare a controlului impulsului, se constată că uneori se folosește în limbajul de specialitate când termenul de joc de șansă patologic, când cel de joc de șansă compulsiv. Trăsătura fundamentală a unei tulburări a controlului impulsului este „incapacitatea de a rezista unui impuls, sau tentația de a îndeplini un act care este dăunător pentru persoana respectivă sau pentru alții”.
Conform Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale DSM-IV (American Psychiatric Association, 2000) jucătorul cu formă patologică a jocului de șansă se caracterizează printr-un comportament dezadaptativ de joc de șansă neschimbat și recurent, care stopează îndeplinirea țelurilor personale, familiale sau profesionale, după cum este indicat de următoarele criterii de diagnostic (Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, 2003, p. 619): este interesat de jocul de șansă (de exemplu este preocupat să retrăiască experiențele de joc anterioare, de handicap sau de planificarea șansei ori se gândește la mijloacele de procurare a banilor cu care să joace); necesită să joace cu sume din ce în ce mai mari în vederea obținerii stării de excitație dorite; are nenumărate încercări de a controla și stopa jocul de șansă; este agitat și iritabil când încearcă să reducă sau să stopeze jocul de șansă; joacă pentru a pune capăt problemelor sau pentru ușurarea unei dispoziții de tristețe profundă; după pierderea banilor puși în joc, revine cu altă ocazie pentru a recupera suma pierdută; minte întreaga familie, pe terapeut și pe alții, pentru a recupera propriile pierderi; a comis acte ilicite, precum falsul, fraudă, furtul sau delapidarea, pentru a finanța jocul de șansă; a pus în pericol sau pierdut o relație importantă, un post, ori o ocazie favorabilă din cauza jocului de șansă; se bizuie pe alții pentru a ieși dintr-o situație disperată cauzată de jocul de șansă. Diagnosticul nu se pune dacă comportamentul de joc de șansă este explicat mai bine de un episod maniacal (criteriul B).
Specialiștii în domeniul dependenței de jocuri de noroc care pun diagnosticul de joc de șansă patologic, iau în considerare în afara acestor criterii de diagnostic și alte semne și comportamente din categoria celor specificate anterior; de asemenea, este necesară și intervievarea membrilor familiei acestor persoane, cu privire la comportamentul jucătorului din viața de zi cu zi, în vederea stabilirii unui diagnostic definitiv. Este utilă diferențierea jucătorilor patologici de jucătorii sociali, recreaționali și cei profesioniști.
Jucătorii recreaționali pot prezenta adesea o serie din simptomele prezentate mai sus, care descriu dependența de jocuri de noroc. Ocazional, ei pot cheltui în timpul jocului o sumă mai mare de bani decât cea stabilită inițial, pot ascunde pierderea de membrii familiei lor, dar în același timp, se bucură de stările de bună dispoziție și distracția ce însoțesc activitatea de jocuri de noroc.
Deoarece jucătorii dependenți de jocuri de noroc consideră că ei sunt jucători profesioniști, este necesar ca aceștia să înțeleagă că un jucător profesionist joacă doar pentru a câștiga sume mari de bani, nu pentru a scăpa de plictiseală, de angoase sau a recupera sumele pierdute. De asemenea, jucătorul profesionist pariază o sumă fixă de bani, stabilită anterior, nu iese niciodată în pierdere la sfârșitul jocului și nici nu suportă consecințele nefaste resimțite de dependenți: nu are stări de depresie și anxietate și nu se confruntă cu sentimentul de însingurare față de cei din jur.
La polul opus, jucătorii dependenți nu mai resimt bucuria jocului, ei au un singur scop, și anume, să-și recupere sumele pierdute, ceea ce conduce la depresie și anxietate cât și la sentimentul de iritabilitate când nu mai pot juca. Urmărirea recuperării pierderilor devine țelul suprem al vieții unui dependent de jocuri de noroc – inițial acesta urmărește câștigul și are parte de o experiență emoțională deosebită de extaz atunci când câștigă, dar se reîntoarce cu banii câștigați să joace din nou.
Lipsa de rațiune a jucătorului dependent de jocuri de noroc îl face să își imagineze că el va învinge sistemul, că abilitățile sale extraordinare îl vor ajuta să câștige peste noapte sume mari de bani, prestigiu și recunoaștere socială.
Specialiștii în domeniu estimează că prevalența dependenței de jocuri de noroc în rândul populației este între 0,8 și 5% la adulți, procente de prevalență mai mari, mergând de la 2,8% la 8% fiind raportate la adolescenți și studenții de colegiu (Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, 2003, p. 625).
În Statele Unite ale Americii, între 9,9% și 14,2% dintre adolescenții cu vârste cuprinse între 13 și 20 de ani sunt deja dependenți de jocuri de noroc sau prezintă un înalt risc de a deveni dependenți (Shaffer, H.G., Hall, M.N., 1999, pp. 1369 – 1376).
În Canada, un studiu efectuat la nivelului anului 2005 a relevat faptul că 3,4% dintre adulți aveau probleme legate de dependența de jocuri de noroc și încă 5,8% erau considerați jucătorii la risc. De asemenea, s-a constatat că prevalența dependenței de jocuri de noroc era mai mare în rândul persoanelor care prezentau în istoric un consum abuziv de alcool sau de droguri.
În Norvegia, în anul 2004 aproximativ 50.000 adulți prezentau probleme de dependență de jocuri de noroc și 11.000 adolescenți, care reprezentau un procent de 3,2% din populație, au dezvoltat semne ale acestei dependențe.
O meta-analiză prevalența dependenței de jocuri de noroc pe plan mondial, efectuată de către Munoz-Molina (2008) a dezvăluit următoarele rezultate pentru perioada anilor 1997 – 2007: în SUA, prevalența dependenței de jocuri de noroc în rândul adulților s-a situat între 0,9% și 7,6%; în Canada, prevalența dependenței de jocuri de noroc în rândul adulților s-a situat între 0,7% și 3,5%, iar în rândul adolescenților, între 3% și 6,4%; în Australia, prevalența dependenței de jocuri de noroc în rândul adulților s-a situat între 1,7% și 3%; în China s-a constatat un procent de prevalență a dependenței de jocuri de noroc de 1,8% în rândul adulților.
În Anglia, conform unui studiu efectuat în 2010, a fost evidențiată cea mai înaltă rată a prevalenței jocului de șansă patologic la tinerii între 16-24 ani (2,8%) și la cei între 25 și 35 ani (1,5%). Griffiths (2009) a evidențiat faptul că în SUA, Australia, Noua Zeelandă și Europa, prevalența jocului patologic de șansă se situează între 0,5% și 2%. Rate ridicate de prevalență s-au constatat în rândul bărbaților, al membrilor comunităților minoritare și al celor cu un statut socio-economic scăzut.
În România, în urma unei cercetări efectuate pe un număr de 500 elevi de liceu din 3 județe (Cluj, Sălaj și Bacău), cu ajutorul chestionarului „Cele 20 întrebări ale asociației Jucătorilor Anonimi”, s-a constatat că 6,8% dintre aceștia întruneau condițiile pentru a fi considerați dependenți de jocuri de noroc (Lupu, V., 2008, p. 135).
2.2. Factorii de risc ai apariției dependenței
Factorii de risc sunt aceia care contribuie la apariția și dezvoltarea dependenței de jocuri de noroc sau împiedică în mare măsură procesul de vindecare al persoanelor dependente.
Având în vedere că o mare parte dintre noi am experimentat la un moment dat activitatea de jocuri de noroc, însă procentajul celor care au ajuns dependenți este foarte mică, specialiștii în domeniul sănătății mentale au stabilit că principalii factori de risc în apariția dependenței de jocuri de noroc sunt următorii (Blaszczynski, A., Nower, L., 2010, pp. 454 – 457):
a) venitul persoanei reprezintă un factor important în sensul că cei cu un venit scăzut sau fără un loc de muncă stabil sunt mai vulnerabili să atingă stadiul de dependență; această categorie de persoane va fi mai afectată de cheltuirea unor sume mari de bani și, din acest motiv, va insista mai mult să își recupereze pierderile suferite;
b) vârsta, sexul și categoria de jocuri de noroc la care joacă reprezintă, de asemenea, un factor de risc pentru apariția dependenței; bărbații tineri între 16 – 30 de ani prezintă un risc mai ridicat de a ajunge dependenți, ca și cei care joacă la aparatele electronice cu câștiguri și la cursele de cai;
c) impulsivitatea jucătorului este un factor cu risc ridicat de a contribui la apariția dependenței: persoanele impulsive încep să joace încă de la vârste fragede, cheltuiesc sume ridicate de bani pe pariuri și întâmpină dificultăți mai mari decât ceilalți jucători în încercarea de a controla jocul.
Un studiu asupra cercetărilor internaționale în domeniu efectuat de către Johansson și Gotestam (2004) a relevat următorii factori de risc în dezvoltarea dependenței de jocuri de noroc (Griffiths, M., 2002, pp. 644 – 646): vârsta: tinerii sunt de două ori mai vulnerabili decât adulții, fiind afectați în mod special cei cu un nivel scăzut de educație, care au probleme de sănătate mentală, consumă alcool sau droguri și le place să-și asume riscuri; sexul: bărbații prezintă un risc mai mare decât femeile; iluzia controlului asupra jocului; disponibilitatea de a juca; atracțiile senzoriale ale jocurilor: sunetele și lumina; posibilitatea de recompensă; consumul de droguri.
Într-un raport prezentat de către Centrul pentru Adicții și Sănătate Mentală din Toronto (2008) se precizează că orice jucător poate fi considerat în pericol de a dezvolta dependență de jocuri de noroc, adică: a avut câștiguri mari în timpul jocului în perioada de început a acestei activități; are acces facil la formele sale preferate de jocuri; deține unele credințe iraționale în legătură cu ansa de a câștiga și abilitățile sale deosebite în timpul jocului; nu-și supraveghează câștigurile și pierderile din timpul jocului; a suferit recent o pierdere sau a experimentat o schimbare importantă în viață, cum ar fi: divorț, pierderea slujbei, pensionarea, pierderea unei persoane dragi; simte frecvent senzația de plictiseală sau singurătate și are în general un comportament impulsiv; are în istoricul său medical antecendente de depresie și anxietate; a fost abuzat sau traumatizat; unul din părinții săi a fost sau este jucător; a avut sau are probleme cu alcoolul, drogurile sau are tendința de a cheltui ușor; consideră că propria sa valoare poate fi apreciată și în funcție de câștigurile obținute la jocul de noroc.
În România, în urma efectuării unui studiu de analiză a factorilor de risc pentru dependența de jocuri de noroc la adolescenți, pe un lot de 231 de elevi (Lupu, V., 2008, p. 137) s-au constatat următorii factori de risc pentru acest tip de adicție: divorțul /separarea părinților; decesul unui membru al familiei; întreruperea unei relații afective; o boală psihică gravă a unui membru al familiei; prezența în antecendente a unui accident grav; abuzul sexual asupra puberilor și adolescenților.
2.3. Metode de tratare a dependenței de jocuri de noroc
Fiecare jucător este unic și are deci nevoie de un program de recuperare adaptat special pentru el sau ea. Ceea ce funcționează pentru un jucător nu va funcționa neapărat pentru altcineva. Cel mai mare pas într-un tratament este ca cel care joacă să realizeze că are o problemă legată de nevoia de a juca. Este nevoie de o putere extraordinară și curaj pentru a recunoaște acest lucru, mai ales dacă jucătorul a pierdut mulți bani sau legăturile cu cei dragi au devenit tensionate de-a lungul vremii.
Tratamentul psihologic al dependenței de jocuri de noroc este de dată relativ recentă și există puține studii care să demonstreze eficiența acestuia. Tehnicile de intervenție psihologică pentru patologic de șansă se referă în mod direct la reducerea comportamentelor de risc în timpul jocului și indirect, la creșterea calității vieții, pe măsura rezolvării problemelor care au dus la instalarea dependenței.
Probleme cu care se confruntă specialiștii atunci când încep tratamentul cu jucătorii dependenți, se referă în principal la faptul că aceștia neagă că ar avea o problemă de dependență, nu sunt informați de faptul că există profesioniști calificați în acest domeniu, se tem de faptul că ar putea fi stigmatizați, de multe ori nu vor să renunțe la joc, partenerul nu dorește să se implice în terapie și familia nu este suportivă.
Gradul de complexitate sau rezistența persoanelor dependente de a se angaja în tratament este direct proporțional cu: vârsta (cu cât patologia este de mai lungă durată, cu atât este mai dificil de vindecat); sexul (la bărbați este mai dificil de tratat decât la femei); istoricul familiei (cu cât au existat mai multe generații de jucători patologici, cu atât este mai greu de tratat; numărul de încercări eșuate de a înceta jocul (cu cât au existat mai multe încercări, cu atât șansa de reușită este mai scăzută); coexistența altor dependențe precum alcool, droguri, depresie, fac tratamentul mai dificil; comiterea de acte frauduloase și personalitatea sociopată au un pronostic mai prost; lipsa sistemului de sprijin social; lipsa planurilor de viitor, etc.
Într-un studiu de specialitate efectuat de Suurvali (2009) au fost evidențiate următoarele obstacole care împiedică solicitarea de ajutor psihologic de către jucătorii dependenți: intenția expresă a jucătorilor de a se ocupa singuri de această problemă; teama de a se expune și de a fi stigmatizați; lipsa cunoștințelor privind această dependență sau minimalizarea problemei; îngrijorări privind conținutul și calitatea tratamentului; lipsa informațiilor privind disponibilitatea modalităților de tratament; alte probleme de natură practică legate de desfășurarea tratamentului.
De-a lungul timpului, au existat perioade în care jucătorii erau stigmatizați, considerându-se că persoanele decente și cu bun simț nu sunt preocupate sub nici o formă de o astfel de activitate, fapt ce a dus la organizarea unor partide de joc în mediu privat.
În prezent, există un consens în rândul specialiștilor referitor la faptul că activitatea de jocuri de noroc în sine trebuie destigmatizată, aceasta reprezentând în esență o modalitatea plăcută de petrecere a timpului liber ce își are locul alături de vizionarea unui film, a unui spectacol sau a unui meci de fotbal sau luarea cinei la un restaurant alături de prieteni sau familie.
Este bine cunoscut faptul că într-un anumit moment al vieții, majoritatea persoanelor au participat la jocuri de noroc; numărul jucătorilor de noroc este în continuă creștere și singurul dezavantaj vizibil al acestei activități se referă la cheltuirea banilor.
Stigmatizarea prin etichetarea dependențelor drept boli psihice poate aduce pe de o parte mila și compasiunea celor din jur, absolvirea de orice răspundere, iar pe de altă parte ideea de incurabilitate și distanțarea celorlalți, în timp ce normalizarea acestei activități va crește motivația persoanelor dependente de a se angaja în schimbarea comportamentului.
Este foarte important ca jucătorii să fie informați că jocul de șansă patologic reprezintă o tulburare comportamentală și pentru a ajunge la un rezultat favorabil, sunt necesare în primul rând shimbările în atitudinea și în comportamentul jucătorilor, iar aceste schimbări solicită eforturi susținute din partea lor.
Puținii jucători dependenți care ajung la psiholog sunt împinși sau aproape obligați de către membrii familiei lor – părinți, soție, frate, atunci când iese la iveală dimensiunea pierderilor financiare suferite, însoțite de multe ori chiar de pierderea locului de muncă.
De asemenea, persoanele dependente de jocuri de noroc cer ajutor psihologic într-o fază târzie a dependențe lor, ceea ce îngreunează procesul psihoterapeutic și îi prelungește durata, știut fiind că o tulburare psihologică este cu atât mai greu de tratat cu cât a debutat de mai multă vreme.
O serie de cercetări subliniază faptul că în dependența de jocuri de noroc, transformarea se face în etape (Coombs, R.H., 2004). Evaluarea stadiuui schimbării este un moment esențial, pentru că edifică existența sau lipsa motivației jucătorului dependent de a se schimba; este important să stabilim dacă jucătorul dependent realizează că are o problemă, dacă a înțeles care sunt efectele negative ale comportamentului său, și, mai ales, cum relaționează respectiv comportamentul cu plăcerea, satisfacția vieții.
Modelul propagat de Prochaska și DiClemente (1992) privind dinamica schimbării comportamentelor adictive cuprinde șase stadii succesive care dobândesc caracteristici specifice pentru fiecare tip de problemă de comportament:
1. precontemplarea: este stadiul în care jucătorul dependent nu-și recunoaște problema și importanța ei, iar încercarea de a fi abordat în acest sens conduce la conflict; consideră că problemele apărute se datorează unor factori ca: familia, societatea, destinul, iar obstacolele care pot fi întâlnite în tranzacția de la precontemplare la contemplare sunt stima de sine scăzută, imaginea de sine negativă, neacceptarea problemei la nivel personal.
2. contemplarea: stadiul în care jucătorul dependent devine deschis spre discuție, este dispus să cântărească argumentele pro și contra, începe să fie preocupat, chiar obsedat de problemă, de modul cum ar putea acționa, dar nu se angajează propriu-zis în depășirea obstacolelor care apar.
3. pregătirea/decizia: este etapa în care jucătorul dependent conștientizează că are nevoie de o schimbare și exersează experiența luării angajamentului: este convins să se schimbe, își formulează un scop precis, își precizează momentul demarajului schimbării, alege un mod specific de acțiune, cum ar fi participarea la ședințe de consiliere, este hotărât să suporte costurile schimbării (timp, bani, perseverență, expunere socială).
4. acțiunea este etapa în care jucătorul dependent urmează un plan de activitate direcționat spre schimbare, pe care îl poate poate caracteriza minuțios, înfruntă obstacolele, rezistă derapajelor, dar este vulnerabil în fața tentației de a abandona impulsiv orice efort. Aceasta este etapa de maxim efort și concentrare în vederea depășirii disconfortului, tentațiilor, reacțiilor anturajului și situațiilor imprevizibile, neanticipate.
5. menținerea este perioada în care schimbarea a fost realizată, jucătorul dependent resimte în plan emoțional cât de mult a fost ameliorată viața lui prin schimbarea operată și dezvoltarea unui stil de viață care să preîntâmpine recidiva. Totuși, amenințările recidivei sunt prezente, generate de stresurile cotidiene, vechile probleme personale rămase nerezolvate și nu în ultimul rând, de apariția gândurilor de seducție legate de comportamentul nociv.
6. recăderea indică reîntoarcerea masivă la comportamentul de joc, după o perioadă de renunțare la acesta; jucătorul dependent se poate întoarce înapoi la stadiul unu, doi sau trei.
Scurtarea timpului petrecut în această etapă este cheia șansei de a face un progres consistent spre un succes deplin integrat și pe termen lung.
Dependența de jocuri de noroc este o tulburare cronică cu remisiuni și recăderi; parcurgerea repetată a ciclului schimbării se face nu în cerc ci în spirală. Setul de instrumente psihologice și comportamentale, care au ca finalitate prelungirea perioadei abstinență, respectiv întârzierea sau reducerea intensității recăderii, poartă denumirea de tehnici de prevenire a recăderilor.
Prin intermediul acestor tehnici, jucătorul dependent își formează deprinderi de a face față situațiilor cu risc crescut, care l-ar putea determina să revină la comportamentul de dependență de joc; învață să gestioneze cravingul; sunt identificate și corectate erorile de gândire și gândurile automate; își schimbă stilul de viață; previne transformarea alunecării într-o recădere. În cazul recăderii, jucătorul dependent trebuie să-și alcătuiască un plan de urgență prsonalizat, care să-l ajute să depășească această fază.
În prezent, sunt utilizate mai multe tipuri de psihoterapie pentru tratarea jucătorilor patologici. Acestea includ Gamblers Anonymous (G.A.), terapia cognitiv-comportamentală, terapia comportamentală, terapia psiho-dinamică și terapia de familie. Cercetările cu privire la cele mai eficiente terapii pentru tratarea dependenței de jocuri de noroc sunt limitate dar este o zonă din ce în ce mai studiată. Terapia de grup Gamblers Anonymous este gratuită și nu există nici o restricție la înscrierea unor noi membri.
Terapia cognitiv-comportamentală are ca scop identificarea și corectarea distorsiunilor cognitive ale jucătorilor. Psihoterapia psiho-dinamică poate ajuta la recuperarea stimei de sine a jucătorilor dar și la înțelesurile psihologice ascunse ale jucătorului. Terapia de familia este de ajutor prin acordarea de sprijin și educație și eliminarea comportamentelor deviante. Până în prezent, nici una dintre tipurile de psihoterapie nu poate fi considerată cea mai eficientă formă de tratament.
Jocul de noroc patologic este o tulburare biopsihocială complexă, care poate avea consecințe nefaste și dramatice asupra persoanelor și familiilor. Având în vedere extinderea jocurilor de noroc legalizate cât și acceptarea actuală a societății cu privire la acestea, impune dezvoltarea unor tratamente eficiente (farmacologice și non-farmacologice) cu privire la combaterea dependenței. În prezent, un număr de diferite modalități de tratament au fost aplicate jucătorilor patologici dar nu au fost dezvoltate reperele standardizate de practică. În stadiul clinic, jucătorilor patologici le sunt oferite o varietate de opțiuni de tratament, inclusiv farmacoterapia, psihoterapia individuală, terapia de grup și terapia în familie (Toneatto, T., Ladoceur, R., 2003, pp. 284-292). Dintre acestea, cea mai utilizată modalitate de tratament este psihoterapia.
Principiile psihoterapeutice ale jucătorilor patologici tind să fie asemănătoare cu cele utilizate în tratarea dependenței de substanțe; acest lucru se datorează temei comune pe care le au ambele dependențe și anume a pierderii controlului și preocupărilor. În ciuda faptului că există o mare varietate de psihoterapii utilizate cu jucătorii patologici, dovezile actuale demonstrează eficacitatea lor cât și faptul că ele sunt în prezent obiect de studiu intens. Experiența clinică sugerează că aceste psihoterapii dau rezultate prin îmbunătățirea motivației de a schimba și de a deține controlul.
Tratamentul complet folosit pentru jucătorii patologici implică ceva mai mult decât psihoterapia, și anume utilizarea medicamentelor care să combată simptomele acestei tulburări. Pentru cei interesați în managementul psihofarmacologic al jucărilor dependenți, există un număr considerabil de articole pe această temă semnate de Grant și Hollander (J.E. Grant, S.W. Kim, 2002).
De-a lungul istoriei, un număr considerabil de abordări diferite au fost utilizate pentru a face față jucătorilor patologici. Unele au fost dramatice, incluzând excluderea din comunitate până la tăierea mâinii, în timp ce altele au fost mai eficiente, ca de exemplu psihoterapia individuală și de grup. Scopul principal al psihoterapiei pentru jucătorii patologici este obținerea abstinenței totale pentru jucător. Mai precis, psihoterapeuții țintesc îmbunătățirea controlului de sine, identificarea mijloacelor care să facă față situațiilor de risc, oferă soluții pentru ca jucătorii să facă față impulsului de a juca. Rezultatele tratamentelui pentru jucătorii patologici demonstrează că aceștia răspund la tratament și că se demonstrează beneficii și pentru cei care se află în tratament pentru o scurtă perioadă de timp (Walker, M., 1992).
Deși există numeroase forme psihoterapeutice care au fost aplicate pentru jocurile de noroc patologice, doar câteva au fost obiectul unor studii riguroase, iar următoarele vor fi menționate aici: Gamblers Anonymous, terapia cognitiv comportamentală, terapiile comportamentale și terapia de familie.
Asociația Gamblers Anonymous (G.A.) este organismul cel mai cunoscut pe plan mondial pentru ajutorarea jucătorilor dependenți. Fondată în anul 1957 în California, această asociație a adoptat obiective similare celor ale „Alcoolicilor anonimi”: dependența de jocuri de noroc este considerată o boală cronică, abstinența totală reprezintă scopul urmărit de membrii grupului, iar criteriul reușitei este indicat de 2 ani de abstinență totală.
Gamblers Anonymous funcționează pe baza următoarelor 12 tradiții constitutive: Bunăstarea comună se afla pe primul loc; restabilirea personală depinde unitatea grupului; Liderii servesc membrii grupului; ei nu guvernează; singura cerință pentru a deveni membru al „Jucătorilor Anonimi” este dorința de a înceta jocul de noroc; fiecare grup se autoguvernează, cu excepția situațiilor în care sunt afectate alte grupuri sau „Jucătorii Anonimi” ca întreg; singurul scop primordial unic al „Jucătorilor Anonimi” este să transmită mesajul său jucătorului compulsiv care încă mai suferă; niciun grup nu trebuie să sprijine, să finanțeze sau să împrumute numele de „Jucătorii Anonimi” vreunui alt organism înrudit sau nu, ca nu cumva problemele de bani, proprietate sau prestigiu să distragă de la scopul rincipal; fiecare grup trebuie să se autofinanțeze și să refuze contribuții din afară; trebuie ca „Jucătorii Anonimi” să rămână neprofesioniști, dar grupurile pot angaja personal calificat; comunitatea „Jucătorii Anonimi” nu trebuie să fie vreodată organizată, dar se pot constitui consilii sau comitete de servicii direct responsabile față de cei în slujba cărora se află; comunitatea „Jucătorii Anonimi” nu exprimă nici o opinie referitoare la vreun subiect exterior și în consecință numele ei nu trebuie niciodată implicat în controverse publice; politica publică se bazează mai degrabă pe atragere decât pe reclamă; este întotdeauna necesară păstrarea anonimatului la nivel de presă, radio, film și televiziune; qnonimatul este fundamentul spiritual al programului „Jucătorii Anonimi” și reamintește fără încetare să plasăm principiile deasupra personalităților.
Deși Gamblers Anonymous (G.A.) este, probabil, cea mai menționată formă de tratament pentru jucătorii patologici, ea beneficiază de o cantitate mică de date empirice care susțin eficacitatea sa. Stewart a urmărit 232 de membri ai G.A. și a constatat că 8% dintre aceștia au rămas total abstinenți după 1 an de zile și că 7% dintre membri au rămas abstinenți după 2 ani de zile.
Într-un alt studiu, Taber a constatat că 74% dintre clienții implicați într-un program de tratament pentru jucătorii de noroc, au mers la cel puțin trei întâlniri G.A. pe săptămână, sugerând că participarea la G.A. ar putea anticipa soluții eficiente (J.I. Taber, R.A. McCormick, A.M. Russo, 1987). Johnson a comparat situația soților care au mers la întrunirile G.A. față de cei care nu au mers la astfel de întruniri, și nu a găsit nici o diferență în ceea ce privește durata abstinenței pentru jucători (Johnson, E.E., Nora, R,M., 1992).
Unul dintre motivele pentru care rata abstinenței este atât de mică se datorează faptului că mulți jucători nu stau în G.A. Este nevoie de ceva mai multă cercetare pentru a înțelege factorii pentru care anumiți jucători rămân în G.A. iar alții nu. Jucătorii care au deficit de atenție /hiperactivitate (ADHD) dar și o exprimare ridicată a impulsivității (verbală și comportamentală) pot avea dificultăți în angajarea și reținerea de informații de la G.A. În al doilea rând, înțelegând modalitatea de abstinență a membrilor G.A., în particular ceea ce se înțelege prin „a lucra prin pași mărunți”, ar fi o contribuție importantă.
O altă caracteristică importantă a G.A. este că toți jucătorii sunt considerați a avea aceeași boală – sunt puține distincții între jucătorii bărbați și jucătorii femei. Ca urmare, medicii sunt îndemnați să fie conștienți de rata demografică a întâlnirilor G.A. Știind acest lucru, poate fi important în menținerea pacienților. În cele din urmă, medicii trebuie să fie conștienți că există diferențe clinice între jucătorii care rămân în G.A. și cei care nu. Jucătorii care merg la întrunile G.A. tind să fie mai în vârstă, au probleme mult mai severe legate de dependența de joc și multe tensiuni interpersonale în familie.
Fong și Rosenthal (2008) au alcătuit un program de tratament al dependenței de jocuri de noroc, denumit Freedom from Problem Gambling, ce cuprinde următoarele etape: autoevaluarea dependenței de jocuri de noroc; luarea deciziei de schimbare; schimbarea vechilor obiceiuri de joc; dezvoltarea unor noi obiceiuri comportamentale.
În concluzie, se poate spune că disponibilitatea pe scară largă și accesibilitatea G.A. face din aceasta o opțiune terapeutică viabilă.
Principiul de bază al terapiei cognitiv-comportamentale pentru jocul patologic este identificarea gândurilor negative, a distorsiunilor cognitive cât și a percepțiilor eronate despre joc, responsabile pentru persistența în joc (Tavares, H., Zilberman, M.L., 2003). T.C.C. s-a dovedit a fi eficace într-o serie de alte tulburări psihice (Pollack, M.H., Kaspi, S.P., 1994). Pe baza acestei experiențe, medicii și cercetătorii s-au întors spre T.C.C. în cazul tratării jocului patologic, în speranța de a obține același grad de eficacitate.
Terapia cognitiv-comportamentală pentru jucătorii patologici poate să apară într-o varietate de metode, de la individ la terapie de grup. TCC poate utiliza o serie de tehnici de la jocul de rol la atitudini provocatoare. În cazurile ambulatorii, TCC pentru jucătorii patologici durează, de obicei, de la 8 la 15 sesiuni. Terapia este foarte activă și de multe ori include stabilirea de teme pentru acasă și direcția terapeutului.
În teoriile etiologice ale jocului patologic, prezența distorsiunilor cognitive în jocurile de noroc a constituit un combustibil în nevoia de a juca. De exemplu, Ladoceur a subliniat că gândurile eronate despre jocurile de noroc persistă, indiferent de ce tip de joc se joacă. De obicei, jucătorii consideră că „Nu voi pierde acest joc atâta timp cât voi purta cămașa mea norocoasă”. Eroarea jucătorului este credința persistență a acestuia că o victorie este inevitabilă chiar dacă rezultatul pariurilor este bazat pe întâmplare. De asemenea, jucătorii patologici cred că abilitatea lor înnăscută de a juca este unică și aceasta îi ajută să controleze evenimentele aleatorii. Jucătorii patologici simt că jocurile de noroc reprezintă soluția problemelor din viața lor, în special cele financiare. În cele din urmă, jucătorii au un punct de vedere distorsionat cu privire la șansele de joc sau la cum industria cazinourilor contribuie la dezvoltarea dependenței de joc (Ladouceur, R., Boisvert, J.M., Dumont, J., 1994, pp. 230 – 242). Odată ce aceste percepții eronate sunt identificate, clienții sunt direcționați către diferite căi de gândire, care, în teorie, va conduce la reducerea jocului sau va îmbunătăți controlul asupra jocurilor de noroc.
Componenta cognitivă a TCC se ocupă cu identificarea distorsiunilor cognitive, percepțiilor eronate și a falselor așteptări cu privire la jocurile de noroc. Un exercițiu comun este acela de a descrie situațiile de risc care ar putea declanșa recidiva. Acesta ar putea include șofatul către un casino local, având bani în plus, sau fiind recent remunerat. Odată identificate, terapeutul cât și clientul planifică un plan de rezolvare a problemelor cu privire la modul de a evita sau de a se ocupa de această situație.
TCC pentru jucători pare să funcționeze cel mai bine pentru jucătorii motivați. Această terapie nu este recomandată pentru cei care se luptă cu o perspectivă sau care au probleme cu susținerea atenției. Unul dintre punctele tari ale TCC este că poate identifica percepțiile eronate unice ale unui individ sau distorsiunile cognitive (de exemplu, nu toți jucătorii au aceeași distorsiune cognitivă), iar acest tip de terapie oferă flexibilitate în a le identifica pe fiecare dintre ele separat.
Tehnicile comportamentale utilizate pentru jucătorii patologici includ limitarea accesului la bani și/sau creșterea gradului de dificultate pentru a juca. De exemplu, jucătorii pe Internet sunt încurajați să se deconecteze de la Internet în timp ce jucătorii de cazinou pot să se auto-excludă dintr-un cazinou (Ladouceur, R., Jacques, C., Giroux, I., 2000, pp. 453 – 460).
Recuperarea jucătorilor încurajează ca aceștia să se șteargă de pe listele cazinourilor, pentru a se întâlni cu un planificator de afaceri, pentru a anula toate cardurile de credit, și de a transfera controlul banilor către o altă persoană. Fiecare dintre acestea intervenții comportamentale sunt proiectate pentru a crește gradul de dificultate în obținerea accesului la bani destinați jocului.
În scopul sprijinirii TCC în rândul jucătorilor, au existat mai multe studii care dovedesc eficacitatea acesteia. Ladouceur a demonstrat că TCC este eficientă în cazul intervenției timpurie asupra jucătorului patologic (Dickerson, M., Hinchy, J., England, S.L., 1992). Cei care au avut parte de TCC și-au îmbunătățit în mod evident controlul asupra jocului.
Cercetările viitoare vor dovedi dacă lecțiile învățate în timpul terapiei cognitiv comportamentale vor dura sau se vor șterge odată cu trecerea timpului. Jucătorii patologici care nu sunt indicații să urmeze TCC includ pe cei cu tulburări psihotice, ideație suicidară activă sau abuz de substanțe, care poate duce la stare de ebrietate. Cu toate acestea, TCC pare a fi un tratament promițător psihoterapeutic pentru jucătorii patologici și ar trebui să fie utilizat ori de câte ori este posibil.
Terapia comportamentală folosită în cazul jucătorilor patologici se bazează pe principiile clasice de condiționare sau de teorie operantă. Una dintre proprietățile de întărire ale jucătorilor patologici este intermedierea metodelor de tratament. Metodele de tratament care încearcă să schimbe acest comportament terapia de aversiune, desensibilizarea imaginară, etc. Teoretic, comportamentul este remodelat prin schimbarea răspunsurilor învățate și reducerea stării de excitație sau a altor senzații care apar în timpul jocului. Terapiile comportamentale în cazul jocului patologic, au beneficiat de o atenție deosebită în timpul anilor 1960 și 1970, dar nu sunt la fel de disponibile ca alte forme de psihoterapie.
Terapia de aversiune constă în reducerea frecvenței comportamentale prin asocierea jocului de noroc cu stimuli neplăcuți, ca de exemplu șocul electric. Două rapoarte de caz descriu utilizarea șocului electric în reducerea comportamentului de jucător (Barker, J.C., Miller, M., 1968).
McConaghy și Blasczynski au publicat mai multe rapoarte de caz cu privire la utilizarea desensibilizării imaginare și a relaxării imaginare ca metode de terapie pentru reducerea jocului patologic (N. McConaughy, 1983). Aceasta este o variantă de desensibilizare sistematică pentru a face față hiperactivării excitației generată de jocul de noroc. În esență, terapeutul ghidează jucătorul printr-o sesiune de jocuri imaginare, evocând răspunsuri fizice și emoționale. Terapetul utilizează apoi tehnici de respirație și relaxare pentru a crea o reacție alternativă la jocul de noroc prin reducerea stării conștiente la un nivel gestionabil.
Una dintre consecințele negative ale jocului de noroc patologic o reprezintă efectele directe pe care le are acesta asupra funcționalității familiei. Jocul de noroc poate conduce la divorț, violență domestică și poate permite comportamente care perpetuează dependența de jocului de noroc. Terapia de familie cu jucătorii patologici se concentrează pe identificarea dinamica problemelor familiale și reducerea haosului și a conflictului. Un scop secundar al terapiei de familie pentru jucătorii patologici este confirmarea comportamentului de negare al celui care persistă să joace.
De obicei, metodele folosite în terapia de familie a jucătorilor patologici pot varia de la metoda cognitiv-comportamentală la concentrarea pe adevăratele motive care l-au împins să joace. Până în prezent, câteva studii au examinat impactul terapiei familiale asupra comportamentului jucătorului patologic, dar inițiativele de cercetare sunt în curs de desfășurare. Un studiu efectuat de Tepperman a demonstrat îmbunătățirea vieții de familie după o perioadă scurtă de terapie (J. Tepperman, 1985). Lee a indicat că opt cupluri și-au îmbunătățit măsurile de bunăstare și satisfacție în viață, imediat ce au trecut printr-un program de terapie (Hraba, J., Lee, G., 1996). Terapia de familie poate fi insuficientă pentru jucătorii patologici, și anume din cauza lipsei de pregătire, disponibilitatea terapiei și de existența unor dovezi clinice care să susțină utilizarea sa. Implicarea familiei în tratament este esențială pentru înțelegerea pe deplin și abordarea consecințelor comportamentului jucătorului patologic.
Preluate direct din filosofia terapeutică folosită în cazul tratamentului destinat abuzului de droguri, unii terapeuți ar putea încerca să aplice aceste teorii și în cazul jocurilor patologice.
Programele de prevenție a dependenței de jocuri de noroc însumează prevenția primară, prevenția secundară și prevenția terțiară. Prevenția primară în cazul tulburării de joc de șansă patologic presupune măsuri de informare în masă a populației privind riscurile asociate și limitarea accesului copiilor în sălile de jocuri; în acest sens, prevenția trebuie aplicată cât mai precoce, începând cu vârsta de 10 ani, având în vedere că riscul de a dezvolta dependența de joc crește cu atât mai mult cu cât debutul practicării jocului este mai precoce (Lupu, V., 2008, p. 89).
Scopul prevenției primare este acela de a scădea incidența apariției dependenței de jocuri de noroc. Există pe plan mondial mai multe forme de prevenție primară: informări prin mijloacele mass-media și campanii publicitare; site-uri informative și forumuri online; inițiativele educaționale de prevenire a dependenței în rândul tinerilor; promovarea de către corporații a unui joc responsabil. În Canada, au fost introduse în școli programe de prevenție primară care au determinat îmbunătățirea cunoștințelor elevilor cu privire la riscurile apariției dependenței și o mai bună înțelegere a diverselor aspecte legate de jocurile de noroc.
Rezultatele acestor programe sunt limitate de faptul că îmbogățirea cunoștințelor elevilor cu privire la consecințele apariției dependenței nu oferă certitudinea că aceștia nu vor juca în viitor, sau că nu vor deveni dependenți.
În SUA, National Centre for Responsible Gaming a introdus în licee un program de prevenție primară denumit Facing the Odds: The Mathematics of Gambling and Other Risks, în scopul de a atenționa elevii cu privire la probabilitatea apariției dependenței de jocuri de noroc
În literatura de specialitate se consideră că programele de prevenție a comportamentelor adictive introduse în școli trebuie să îndeplinească următoarele criterii de eficiență (Coombs, R.H., 2004): să se bazeze pe o solidă fundamentare teoretică; să ofere informații specifice domeniului vizat; să includă traininguri de dezvoltare a abilităților sociale; să fie adaptate din punct de vedere cultural segmentului de populație căruia i se adresează; să utilizeze metode de lucru interactive; să se adreseze unor comportamente adictive variate; dependența de jocuri de noroc, de droguri, nicotină sau alcool; să fie structurate în mod eficient; să ofere programe de training atât pentru profesori, cât și pentru specialiștii din domeniul sănătății mentale; să se bazeze pe studii anterioare de eficiență; să producă efecte comportamentale care se mențin în timp.
Strategiile de prevenție secundară se adresează persoanelor care au început deja să joace și prezintă riscul de a deveni dependente și se centrează asupra procedeelor de screening pentru evaluarea jocului de șansă patologic. De asemenea, aceste persoane vor fi informate în legătură cu riscurile dependente de jocul de șansă patologic și consecințele negative ale acesteia pe termen lung.
Programele de prevenție secundară au ca scop final reducerea comportamentelor de risc, a prevalenței dependentei și a consecințelor negative asociate cu aceasta, prin învățarea unor abilitățu de rezolvare de probleme, însușirea unui comportament prosocial, asumarea propriei responsabilități și crearea unor perspective optimiste pentru viitor.
Programele de autoexcludere sau de limitare a accesului jucătorilor în sălile de jocuri și cazinouri sau a sumelor pariate la joc fac parte de asemenea din categoria măsurilor de prevenție secundară. Primul program de autoexcludere a fost inițiat în Canada, în 1989, de către un cazino din Manitoba, iar în SUA, Missouri Gaming Commission a implementat un astfel de program în anul 1996. În urma participării la programele de auto-excludere, jucătorii dependenți au înregistrat îmbunătățiri ale comportamentului de joc, în sensul reducerii nevoii imperioase de a juca, dobândirii unui control asupra jocului și o creștere a calității vieții, prin reducerea consecințelor negative asociate jocului. În prezent, aceste tipuri de programe funcționează pe plan mondial în multe cazinouri din Africa de Sud, Anglia, Polonia, Franța, Elveția, Olanda și Australia.
Programele de limitare voluntară a accesului jucătorilor se referă în primul rând la limitarea sumei pe care aceștia o pot paria la jocuri, dar și la limitarea timpului petrecut de ei în cazinouri. Forumurile online oferă informații persoanelor dependente care doresc sprijin în acest sens despre pașii care trebuiesc urmați pentru schimbarea comportamentului lor de joc, dar și altor persoane interesate, care nu sunt implicate în activitatea de jocuri de noroc.
Prevenția terțiară se referă la măsurile întreprinse în scopul tratamentului persoanelor care prezintă acest comportament: intervenții clinice de sănătate, servicii terapeutice și de consiliere, servicii financiare și lucrul cu familiile subiecților. Tratamentul presuune intervenții psihoterapeutice care se adresează atât tulburării jocului de șansă patolotic, prin tehnici de restructurare cognitivă, cât și tulburărilor asociate: depresie, anxietate, abuz de alcool, droguri, tentative de suicid, etc.
Tot în această categorie se includ și metodele de autoterapie individuală, efectuată cu ajutorul unor ghiduri practice, broșuri informative, sau autoterapie în grup, cum ar fi cea utilizată în cadrul Gambler Anonymous. În Canada, încă din anul 1994 a fost implementat programul Gambling Decisions, care oferă tratament psihologic persoanelor dependente de jocuri de noroc.
În România, în anul 2010 a fost inițiat programul „Joacă responsabil” care urmărește prevenirea dependenței de jocuri de noroc și promovarea unui joc social, responsabil, privit de către jucători ca o modalitate de recreere, căreia se alocă o sumă prestabilită de bani și o perioadă limitată de timp. Acest proiect a fost demarat în cadrul expoziției de gaming Entertainment Arena Expo și este derulat într-o primă fază de Grupul de Companii Novomatic, urmând a fi extins la nivelul industriei de profil, prin Romslot – Asociația Organizatorilor de Sloturi. În România, Programul „Joacă responsabil” se dezvoltă în colaborare cu clinica de psihologie și psihoterapie Aquamarin, din București. În cadrul programului, o echipă de psihologi oferă jucătorilor dependenți și partenerilor acestora servicii de consiliere psihologică gratuită, în condiții de confidențialitate.
Ca și prevenție primară, a fost elaborat un prospect cu informații privind tulburarea jocului patologic de șansă, ce este pus la dispoziția jucătorilor în sălile de jocuri, într-un loc vizibil. Prospectul cuprinde unele recomandări pentru jucători, menite să promoveze în rândul acestora un joc responsabil, recreațional și să reducă posibilitatea dezvoltării dependenței.
Este important de menționat faptul că utilizarea prospectului și a conținutului acestuia se face exclusiv ca urmare a dorinței personale a jucătorului și niciodată ca urmare a obligativității exercitate de angajații clubului. Ca urmare, jucătorului îi este creată o sferă privată care să-i dea posibilitatea de preluare discretă și eventual de citire a prospectului.
În cadrul măsurilor de prevenție secundară, prospectul cuprinde și un chestionar promovat de Consiliul Național pentru Probleme de Gambling din Statele Unite, pe care jucătorii și-l pot autoadministra pentru a putea constata dacă au sau nu o problemă legată de dependența de jocuri de noroc.
În momentul de față, consilierea în probleme de dependență de jocuri de noroc este efectuată în mod individual, cu fiecare client în parte, sub anonimat, precum și prin ședințe de terapie oferite ca ajutor și sprijin pentru membrii familiilor celor dependenți de jocuri de noroc. În scopul susținerii programului „Joacă responsabil”, a fost creat și un site internet, www.joacaresponsabil.ro, prin intermediul căruia jucătorii pot obține informații suplimentare referitoare la proiectul inițiat și pot solicita participarea la programul „Joacă responsabil”, cu ajutorul unui sistem de înregistrare online.
Capitolul 3
Cercetare
3.1.Obiectivele și ipotezele cercetării
Obiectivele vizate :
Obiectivul 1: Depistarea gradului de consistență a sinelui, la loturile vizate de această cercetare.
Obiectivul 2: Determinarea legăturilor existente între gradul de consistență a sinelui și stima de sine, la grupurile investigate.
Obiectivul 3: Stabilirea diferențelor existente între cele două loturi, în ceea ce privește adaptarea în grupurile de referință.
Ipotezele vizate :
Ipoteza 1: Nivelul stimei de sine, la eșantionul investigat, este dependent de gradul de discrepanță dintre eul real și cel ideal.
Ipoteza 2: La eșantionul vizat, calitatea imaginii de sine este dependentă de nivelul de acceptare a sinelui.
Ipoteza 3: Există diferențe în ceea ce privește adaptarea subiecților la grupul de referință între lotul dependenților de jocuri de noroc comparativ cu lotul de subiecți cu alte forme de dependență (fumătorii, consumatorii de alcool, consumatori de droguri ușoare).
3.2.Prezentarea subiecților
În vederea realizării obiectivelor și testării ipotezelor acestei cercetări, am testat grupul de dependenți de jocuri de noroc si grupul de subiecți cu alte forme de dependență (fumătorii, consumatorii de alcool, consumatorii de droguri ușoare).
Cercetarea a fost efectuată pe un grup de 61 de subiecți, care se împarte în două subeșantioane relativ distincte, în funcție de vârstă si de nivelul studiilor. Primul subeșantion este alcătuit din 31 subiecți dependenți de jocuri de noroc, iar cel de-al este alcătuit din 31 de subiecți cu alte forme de dependență de diverse tipuri.. Această cercetare a fost efectuată în perioada februarie – mai 2014 în cadrul casino-ului electronic din Brașov. Subiecții și-au dat consimțământul de a participa la completarea sinceră a chestionarelor, asigurându-i pe aceștia ele vor fi folosite decât în scop didactic.
Vârsta subiectilor este cuprinsă între 14 și 25 de ani, iar repartiția acestora pe grupe de vârstă este prezentată în tabelul 1.
Tabel 1. Repartizarea subiecților în funcție de vârstă.
Din totalul subiecților, 24 (38.70 %) sunt de sex masculin, iar 38 (61.30%), sunt de sex feminin. Repartizarea subiecților în funcție de sex, este prezentată în tabelul 2.
Tabel 2. Repartizarea subiecților în funcție de sex
3.3.Metodele cercetării
Pentru realizarea obiectivelor și testarea ipotezelor propuse, am investigat imaginea de sine, acceptarea acestei imagini, eul ideal și discrepanța dintre eul real și cel ideal. De asemenea au fost investigate nivelul stimei de sine și sistemul de valori ale fiecărui individ. În demersul științific am folosit următoarele instrumente: Indexul de adaptare și valori ( I.A.V.), cu cele două variante (varianta I.A.V.eu și varianta I.A.V. alții), Scala pentru măsurarea stimei de sine (The Rosenberg Self-Esteem Scale).
În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt instrumentele folosite.
Indexul de adaptare și valori (I.A.V)
Indexul de adaptare și valori este unul dintre cele mai cunoscute instrumente de investigare a percepției (imaginii) de sine și totodată a evaluării acesteia. I.A.V. a fost elaborat de către Robert S. Bills de la Universitatea din Alabama și a fost adoptat și etalonat pe populația românească de Minulescu M. în 1996 (Minulescu, M., 1996 apud Dumitru, I.,2001) și măsoară:
imaginea și evaluarea de sine reală care au fost exprimate prin conceptul de Sine;
acceptarea de sine;
imaginea de sine ideală (Eul ideal);
discrepanța dintre Eul real și Eul ideal.
În această lucrare am utilizat forma pentru adulți a chestionarului, care a cuprins două variante diferite. Prima parte a chestionarului se numește ,,pentru mine”, fiind o variantă care măsoară aprecierile subiectului despre sine însuși, iar cea de a doua variantă se numește ,,pentru alții”, și măsoară ceea ce crede subiectul despre felul în care o persoană apropiată din grupul său de prieteni s-ar aprecia pe sine.
Indexul de adaptare și valori (I.A.V) include un număr de 49 de caracteristici / trăsături de personalitate și trei întrebări generale referitoare la fiecare din cele 49 de caracteristici. Fiecare din aceste întrebări au, pentru nuanțarea răspunsurilor o scală de cinci trepte, din care subiectul alege răspunsul pe care îl consideră cel mai aproape de felul lui de a fi.
Prima întrebare se referă la modul în care subiectul consideră că i se potrivește acea trăsătură. Cea de a doua întrebare se referă la măsura în care subiectul este sau nu de acord cu acest mod de a fi, la sentimentele și trăirile pe care le are față de imaginea sa de sine. Ultima întrebare, vizează dorința și aspirația subiectului testat, de a fi o persoană așa cum o descriu trăsăturile prezentate, indicând măsura acestor dorințe și aspirații.
Indexul de adaptare și valori scoate în evidență faptul că adaptarea indivizilor la solicitările externe, este determinată de relația care se stabilește între imaginea pe care o avem despre noi înșine (imaginea de sine sau Eul real) și imaginea ideala despre sine (Eul ideal).
Gradul de acceptare de sine și totodată adaptarea la realitatea socială, este scos în evidență prin mărimea discrepanței dintre Eul real și cel ideal. O discrepanță mică este caracteristică celor care au o consistență optimă a propriului lor Eu, iar o discrepanță mare este caracteristică celor care au o dorință de schimbare a imaginii lor de sine, prin schimbarea atitudinii față de anumite valori pe care le-au avut până în prezent.
În seria de 49 de caracteristici sunt inserate 9 caracteristici care au o conotație negativă, și al căror scor va trebui inversat atunci când se face interpretarea datelor, astfel că dacă subiectul alege valoarea 5 ea va fi transformată în 1 și așa mai departe.
Cele 9 caracteristici cu conotație negativă sunt cele care corespund numerelor din tabel: 5 (supărător), 13 (crud), 18 (fricos), 25 (băgăreț), 28 (nervos), 34 (nepăsător indiferent), 36 (sarcastic), 41 (încăpățânat) și 49 (cicălitor). Inversarea scorurilor pe care le primesc itemii nu se face decât pe coloanele 1 și 3, coloana 2 păstrându-și valorile intacte.
Există și o excepție de la această regulă, și anume dacă la itemii care sunt considerați că au o conotație negativă, subiectul răspunde pe toate cele trei coloane cu cifra 1, înseamnă că s-a comis o eroare de judecată, adică subiectul spune practic că el nu este o astfel de persoană (coloana 1), că i-ar displăcea să fie așa (coloana 2) și că nici nu dorește să fie așa (coloana 3). În acest caz în coloana 2 cifra 1 se va transforma în 5.
După ce s-a realizat cotarea corespunzătoare, se face suma diferențelor de la fiecare trăsătură de pe coloanele 1 și 3. Rezultatul astfel obținut se numește scor de discrepanță și reprezintă diferența valorică dintre imaginea de sine reală și imaginea de sine ideală.
În aceeași manieră se procedează și cu rezultatele de la varianta ,,pentru alții”. Suma rezultatelor obținute pe coloanele 2 la cele două variante sunt comparate și se obține un scor categorial. Rezultatul pentru fiecare variantă se raportează la etalon și dacă este mai mare se acordă ,,+” iar dacă este mai mic se acordă ,, -“.
Se pot obține în acest fel patru tipuri de profile care sunt notate cu:
,,+ +” (persoane care se supraapreciază în raport cu populația de bază și atribuie altora o estimare de sine superioară).
,,+ – “(persoane care se supraapreciază în raport cu populația de bază și atribuie altora o estimare de sine inferioară).
,,- +”(persoane care se subapreciază în raport cu populația de bază și atribuie altora o estimare de sine superioară).
,,- -“(persoane care se subapreciază în raport cu populația de bază și atribuie altora o estimare de sine inferioară).
Scala pentru măsurarea stimei de sine (The Rosenberg Self-Esteem Scale)
Scala Rosenberg a fost concepută în 1965 de către dr. Morris Rosenberg pentru a oferi un instrument de măsură a nivelului autoestimat al stimei de sine.
Scala unidimensională cuprinde 10 itemi și măsoară nivelele valorizării personale, încrederii în sine, satisfacției de sine, respectului de sine și deprecierii de sine.
Subiectul are patru opțiuni de răspuns de la întru totul de acord la absolut deloc de acord. La unii itemi, cotarea trebuie inversată, astfel încât răspunsurile să meargă întotdeauna de la stimă de sine foarte mică la stimă de sine foarte mare. Scorul cel mai mare ce poate fi obținut este 30, ceea ce desemnează o stimă de sine crescută.
3. Interviul semistructurat este alcătuit din 11 itemi. Ghidul de interviul este prezentat în anexă.
3.4.Analiza calitativă a rezultatelor
În vederea realizării obiectivelor și a testării (confirmarea sau infirmarea) ipotezelor pe care ni le-am propus, după cotarea și centralizarea rezultatelor am recurs la prelucrarea statistică a datelor obținute, cu ajutorul programului S.P.S.S (Statistical Package for Social Science).
În continuare, voi folosi datele cantitative pentru a realiza o analiză calitativă, pentru fiecare ipoteză în parte.
Ipoteza 1 : Nivelul stimei de sine, la eșantionul investigat, este dependent de gradul de discrepanță dintre eul real și cel ideal.
Pentru validarea acestei ipoteze invocăm următoarele argumente cantitative :
Coeficientul de corelație (r) între stima de sine și discrepanța dintre eul real și cel ideal este de r = – .867 și este semnificativ la un prag de probabilitate de p = .01.
Tabel 3. Rezultatele obținute de subiecți la Scala pentru Măsurarea Stimei de Sine
Tabel 4. Rezultatele obținute de subiecți la testul IAV, pentru variabiala discrepanța dintre eul real și cel ideal.
Corelația dintre nivelul stimei de sine și gradul de discrepanță dintre eul real și cel ideal este o corelație semnificativă, la un prag de probabilitate mare (p = .01).
Având în vedere faptul că această corelație este negativă, putem afirma că odată cu creșterea gradului de discrepanță dintre imaginea de sine al dependentului de orice tip și felul în care acesta ar dori să fie (eul ideal), scade nivelul stimei de sine.
Formarea stimei de sine la grupul de dependenți de orice tip are la bază interiorizarea evaluărilor pe care le fac asupra lor anturajul, grupul de prieteni, cunoscuții, vecinii sau alte persoane din viața acestora. Stima de sine este deci dependentă de nivelul imaginii de sine a individului.
O imagine de sine realistă, coroborată cu o stimă de sine pozitivă, dezvoltă în fiecare dependent de orice tip abilitatea de a face față presiunilor grupului din care face parte.
Grupul de dependenți de orice tip care au o discrepanță mică între eul real și cel ideal, au deasemenea, conform cu datele pe care le-am obținut la subeșantioanele cercetării noastre o stimă de sine pozitivă. Sunt tipul de indivizi care nu își formulează scopuri și idealuri prea îndepărtate, având posibilitatea să ajungă repede la finalizarea acestora. De aceea, nu au motive să se creadă inferiori pentru că mai devreme sau mai târziu vor realiza ceea ce și-au propus. Aceștia devin mândri de realizările lor, își asumă anumite responsabilități, considerând că au resursele să facă ceea ce și-au propus, sau încep să se comporte independent, încercând să se descurce singuri în anumite situații pe care până atunci nu le puteau realiza.
Diferența mică dintre ceea ce sunt și ceea ce doresc să devină le dă încredere și dorința de a merge mai departe. Având în vedere că obiectivele pe care le au, cu privire la propria persoană, nu sunt prea depărtate, aceștia nu au nici un motiv să se îngrijoreze, comparativ cu cei al căror nivel de discrepanță este mare. Ei încearcă să realizeze sarcini noi, fiind convinși că pot să facă ceea ce li se cere, luptând tot mai mult pentru ceea ce se consideră a fi doar un ideal.
În cele mai multe cazuri, acești dependenți obțin rezultate bune atât în activitățile cotidiene, cât și în cele legate de școală sau altă formă de învățământ. De cele mai multe ori doresc să depășească nivelul actual la care se află și să micșoreze tot mai mult distanța dintre Eul real și cel ideal.
Atunci când discrepanța dintre eul real și cel ideal este mică, nivelul stimei de sine este crescut. Această stare de fapt își pune amprenta pe evoluția individului, prin faptul că o stimă de sine pozitivă și realistă dezvoltă capacitatea de a lua decizii responsabile și abilitatea de a face presiunii grupului din care face parte.
Sintetizând, indivizii care au o înaltă stimă de sine au o încredere mai mare în ei înșiși, ceea ce duce la o mobilizare mult mai bună și la reușite, au un comportament mai variat și își interpretează succesele pe care le au printr-o paletă largă de atribute, prezintă toleranță mult mai mare la factorii stresori, putând trece cu bine peste o perioadă mai lungă de presiuni din partea mediului în care trăiesc.
Comportamentul lor începe să devină treptat orientat către independență, către dorința de a face totul singuri. Această credință că sunt capabili, denotă încă o dată faptul că nivelul stimei de sine este ridicat iar distanța până la atingerea idealului este mică. Dependenții de orice tip devin mândrii de realizările lor, de faptul că au fost în stare de a face performanță, că nu sunt incapabili și au posibilitatea de a le demonstra celorlalți valoarea lor. Sarcinile noi le realizează fără probleme, iar dacă se întâmplă să greșească, nu fac prea mare caz de acest lucru.
Considerându-se parte integrantă a unui grup, ei caută mereu să le arate celorlalți reușitele lor, să le împărtășească sentimentele pozitive dar și pe cele negative. Față de aceia care au un nivel scăzut al stimei de sine și care doresc să se izoleze social, dependenții care au o stimă de sine pozitivă, nu se dau în lături de a oferi ajutor și sprijin celorlalți oameni.
Cei al căror eu real este la o distanță mare față de cel ideal au o stimă de sine scăzută. Acești dependenți sunt nemulțumiți de felul lor de a fi, considerând că sunt total lipsiți de calități, sau că nu sunt buni de nimic. Ceea ce este foarte important este că ei consideră că nu pot să realizeze anumite lucruri pentru că nu au posibilitățile necesare. Acest fapt creează iluzia imposibilității de a se apropia de Eul lor ideal și de aceea discrepanța dintre ceea ce ei se percep a fi, si ceea ce ar dori să ajungă devine tot mai mare, ducând la o profundă stare de disconfort psihic.
Consecința este crearea unui efect circular, care va atrage după sine alte evenimente negative, ce le vor adânci dependenților starea de frustrare și de nemulțumire. Aceștia vor evita să se implice în sarcinile noi. Neobținând performanțe care le-ar aduce apreciere, ajung în situația în care se simt neiubiți și nevaloroși.
O persoană ce înregistrează eșecuri repetate într-un anumit domeniu poate ajunge la un moment dat să considere că va eșua în toate domeniile vieții sale. Stima de sine a acestei persoane va avea un nivel extrem de scăzut. Aceste persoane, sunt cele care au eșuat în multe situații, impresiile celorlalți despre performanțele lor fiind negative. Cercetările anterioare care au abordat acest domeniu, au demonstrat că autoevaluările stimei de sine se schimbă semnificativ în funcție de trăirea succeselor sau a eșecurilor. Astfel, succesul crește stima de sine în timp ce trăirea eșecului duce la scăderea stimei de sine, cel puțin pe moment.
Alte rezultate interesante au fost acelea că persoanele care au o stimă de sine scăzută, sunt mai ușor de influențat pentru a se conforma decât cei cu o stimă de sine mare. Aceste rezultate sunt în consonanță cu rezultatele cercetărilor anterioare, conform cărora persoanele care au o stimă de sine mare sunt în general mai puțin dependente de presiunea situației și deci mai puțin influențabile.
Discrepanța mare dintre eul real și cel ideal la dependenții de orice tip, îi determină pe aceștia să nu mai privească într-un mod realist performanțele lor, să considere că distanța până la a fi conform cu cerințele societății este aproape imposibil de parcurs. Acești indivizi vor fi în permanență nemulțumiți de felul lor de a fi. Ei consideră ca sunt incapabili de a atinge anumite obiective și nu mai recunosc că au posibilitățile să ducă la bun sfârșit o activitate. Toate acestea sunt simptome caracteristice ale unei stime de sine reduse, situație care se va agrava de la sine pentru că dorința dependenților de a ajunge la idealurile pe care și le propun, va fi umbrită de gândul incompetenței și lipsei competențelor de a reuși.
Această evoluție negativă, va ajunge până la punctul în care dependentul își va interioriza gândul că nu mai are nici o calitate, și că este inutil societății.
Datorită conștientizării distanței mari între ceea ce este acum și ceea ce ar dori să ajungă, ajung de multe ori în situația în care subaprecierea este atât de accentuată, încât consideră că nu vor putea realiza nici măcar sarcinile simple.
Această stare negativă se extinde și la nivelul afectivității, latura interioară fiind bombardată de sentimente negative, care vizează în special faptul că nu mai sunt iubiți, că nu mai au nici o valoare sau nu mai prezintă interes pentru ceilalți.
Am scos în evidență mai sus faptul că o dată cu creșterea gradului de discrepanță dintre eul real și cel ideal, intervine scăderea nivelului stimei de sine. Cu alte cuvinte nivelul stimei de sine este dependent de gradul de discrepanță al eului.
Un al argument al acestei ipoteze este faptul că micșorarea gradului de discrepanță se însoțește de revenirea stimei de sine către un nivel normal.
Cu cât stima de sine se dezvoltă și revine la un nivel acceptabil, cu atât mai mult dependentul începe să resimtă sentimentul conexiunii cu ceilalți, să aibă un simț al familiei și să se simtă conectat cu cei din anturajul său, conștientizează că are anumite calități speciale și este parte integrantă a unui grup. El vede că este acceptat și valorizat, și că există oportunitatea de explorare a intereselor sale individuale.
În concluzie, dacă distanța dintre Eul Real (ceea ce sunt) și idealul pe care dependentul dorește să îl atingă este mare, se produc trăiri afective negative. Aceste discrepanțe mari sunt generatoare de deprimare, tristețe sau dezamăgire și creează un conflict între Eul Ideal și Eul Real, ducând către o stimă de sine scăzută. Acești dependenți sunt nemulțumiți de felul lor de a fi, considerând că sunt total lipsiți de calități, sau că nu sunt buni de nimic. Astfel, o persoană care înregistrează eșecuri repetate într-un anumit domeniu, poate ajunge la un moment dat să considere că va eșua în toate domeniile vieții sale. Stima de sine a acesteia va avea un nivel extrem de scăzut.
Se creează așadar, iluzia imposibilității de a se apropia de Eul lor Ideal și de aceea discrepanța dintre ceea ce ei se percep a fi, si ceea ce ar dori să ajungă devine tot mai mare, ducând la o profundă stare de disconfort psihic.
Cu cât gradul de discrepanță se micșorează, cu atât dependentul își regăsește echilibrul, iar nivelul stimei de sine crește, ceea ce duce către rezultate bune atât în activitățile cotidiene, cât și în cele școlare sau de altă formă. Se dezvoltă capacitatea de a lua decizii responsabile și abilitatea de a face față presiunii care este generată de contextul în care își desfășoară activitatea.
Ipoteza 1, care făcea referire la existența unei dependențe între nivelul stimei de sine și gradul de discrepanță dintre eul real și eul ideal s-a confirmat, corelația dintre cele două dimensiuni menționate fiind semnificativă la un prag de probabilitate de p = . 01.
Ipoteza 2 : La eșantionul vizat, calitatea imaginii de sine este dependentă de nivelul de acceptare a sinelui.
Pentru validarea acestei ipoteze invocăm următoarele argumente cantitative :
Coeficientul de corelație (r), între variabila imagine de sine și variabila acceptare de sine este de : r = . 588, fiind semnificativ la un prag de probabilitate de p = . 01.
Această corelație este pozitivă și semnificativă din punct de vedere statistic. Cu alte cuvinte, cu cât imaginea de sine este mai pozitivă, cu atât acceptarea acestei imagini este mai mare.
Pentru realizarea obiectivelor propuse, testarea și validarea ipotezei (confirmarea sau infirmarea) pe care am înaintat-o, ne-au interesat în mod special rezultatele obținute la proba I.A.V. ,,Eu”, atât pentru imaginea de sine, cât și pentru acceptarea de sine. Autodescrierea și autoaprecierea subiecților se realizează în funcție de importanța pe care o au pentru aceștia cele 49 de caracteristici / trăsături de personalitate. Fiecare subiect testat trebuia să acorde pe o scală cu 5 trepte, o importanță mai mare sau mai mică, unei caracteristici / trăsături de personalitate, în funcție de gardul în care consideră că îi aparține sau îl caracterizează. O imagine de sine pozitivă, care este completată de un nivel optim de acceptare de sine, relevă faptul că subiecții au consistență a sinelui.
Tabel 5. Rezultatele obținute de subiecți la testul IAV la variabila imaginea de sine
Tabel 6. Rezultatele obținute de subiecți la testul IAV la variabila acceptare de sine
După înregistrarea și calcularea scorurilor obținute de fiecare subiect, la proba I.A.V. în ceea ce privește imaginea de sine și acceptarea acestei imagini, s-a trecut la calcularea mediei și abaterii standard pentru fiecare subeșantion în parte, cu ajutorul aparatului statistic S.P.S.S. Rezultatele obținute au fost prezentate detaliat în tabelele 5 și 6.
Pentru testarea ipotezei și pentru efectuarea unei analize de finețe care să surprindă cât mai bine realitatea, am recurs la împărțirea celor două variabile cu care am lucrat (imaginea de sine și acceptarea de sine), pe trei nivele distincte. De asemenea, am împărțit subiecții celor două eșantioane pe cele trei nivele distincte al fiecărei variabile. Astfel, am considerat că subiecții ale căror scoruri (S) se află în intervalul plus-minus o abatere standard de la media etalonului testului pe populație românească (S = M + σ ), fac parte din categoria persoanelor care se autoapreciază realist, având o imagine de sine corectă, reală, care este foarte aproape de ceea ce sunt ei în realitate.
Subiecții ale căror scoruri sunt mai mari decât media plus o abatere standard (S = M + σ ), sunt tipul de oameni care se supraapreciază, iar cei ale căror scoruri sunt cuprinse sub intervalul de media minus o abatere standard (S = M – σ ), sunt tipul de oameni care au un nivel foarte scăzut al imaginii de sine (sub apreciere de sine). Cei care sunt încadrați în ultimele două intervale, atât cei care se subapreciează cât și cei care se supraapreciează sunt subiecți care au o imagine de sine deformată și nerealistă.
Tabel 7. Rezultate obținute la proba I.A.V. ,,Eu” (imaginea de sine)
Analizarea datelor înregistrate după aplicarea chestionarelor, relevă faptul că, din cei 62 de subiecți ai eșantionului folosit pentru această cercetare, 13 (20,96%) dintre aceștia își subapreciază imaginea de sine considerându-se inferiori în comparație cu ceilalți, 32 (51,62%) au o imagine de sine realistă, deci, aceștia se percep așa cum de altfel sunt și în realitate, iar 17 (27,42%), au o imagine de sine exagerată, o supraapreciere a calităților pe care le dețin, fără a fi în realitate așa.
Figura 1 : Prezentarea rezultatelor subiecților pe cele trei nivele ale imaginii de sine.
În ceea ce privește variabila ,,acceptarea de sine’’, s-a procedat în aceeași manieră ca și la variabila precedentă ,,imaginea de sine’’, în sensul că pentru a se testa ipoteza propusă am împărțit subiecții pe trei nivele distincte. Rezultatele sunt prezentate în tabelul 8 și în figura 2.
Tabel 8. Rezultate obținute la proba I.A.V. ,,Eu” (acceptarea de sine)
Analiza datelor a scos în evidență că din cei 62 de subiecți ai eșantionului, 19 (30,65%) au un nivel scăzut de acceptare de sine, 23 (37,09%) au un nivel optim de acceptare de sine, iar 20 (32,26%) au un nivel ridicat de acceptare de sine. Trebuie menționat aici că la subiecții care au un nivel ridicat de acceptare de sine, există riscul să treacă cu vederea peste anumite carențe pe care le au, să se mulțumească de ceea ce sunt și să nu mai dorească să progreseze. Din acest punct de vedere, considerăm că atât primul nivel cât și ultimul sunt inferioare celui care evidențiazo o acceptare optimă.
Figura 2 : Prezentarea rezultatelor subiecților pe cele trei nivele ale acceptării de sine
Aceste date, pe care le-am prezentat în analiza de mai sus, au scos în evidență că cea mai mare parte dintre dependenții de orice tip au un nivel de consistență bună a sinelui, ceea ce este în acord cu distribuția normală a consistenței sinelui (raportul dintre imaginea de sine și acceptarea acestei imagini să fie optimă), pe o populație.
Rezultatele pe care le-am obținut susțin această afirmație, aratând că mai mult de jumătate din subiecții eșantioanelor noastre au capacitatea de a-și face o autoapreciere realistă.
Ipoteza 2 a acestei cercetări pe care am avansat-o și care face referire la existența unei dependențe a calității imaginii de sine de nivelul de acceptare al acesteia, s-a confirmat.
Ipoteza 3 : Există diferențe în ceea ce privește adaptarea socială între lotul dependenților de jocuri de noroc investigați, comparativ cu lotul de subiecți cu alte forme de dependență.
Pentru validarea acestei ipoteze invocăm următoarele argumente cantitative :
Tabel 9: Rezultatele categoriale obținute la proba I.A.V
Pentru stabilirea diferențelor dintre cele două subeșantioane din punct de vedere al adaptării la grupul de referință, am recurs la calcularea coeficientului , cu ajutorul aparatului statistic S.P.S.S. ( =5.279, la un p = .152 ).
Inadaptarea și adaptarea socială se conturează în relațiile cu ceilalți și este determinată de percepția persoanei asupra ei însăși, ca fiind mai mult sau mai puțin adaptată decât prietenii din grupul de aceeași vârstă. Adaptarea socială, se produce atunci când o persoană consideră că are comportamente adecvate la cerințele grupului din care face parte, sau în care aspiră să se integreze. O astfel de persoană crede despre ea că este valoroasă, că are demnitate și este integră din toate punctele de vedere. În același timp, ea îi vede pe cei similari ei ca având percepții de sine asemănătoare cu ale sale. Cu alte cuvinte, un grad ridicat de adaptare personală determină și adaptarea socială.
În această cercetare, adaptarea sau inadaptarea la grupul de referință al dependenților de jocuri de noroc și a dependenților de alte tipuri, a fost estimată prin determinarea scorului categorial calculat cu instrumentul I.A.V. (Indexul de Adaptare și Valori ). Scorul categorial reprezintă diferențele dintre acceptarea de sine a subiectului și percepția acestuia asupra modului în care alte persoane se acceptă pe ele însele.
Aceste scoruri încadrează subiecții eșantioanului nostru (dependenții de jocuri de noroc și dependenții de alte tipuri) în patru categorii, ,,+ +’’, ,,- +’’, ,,+ -’’, ,,- -’’(numărul acestora, diferențiat pe categorii a fost prezentat detaliat în tabelul 16), categorii ce evidențiază fiecare o anumită formă de adaptare la grupul din care un subiect face parte. Între cele două grupuri există anumite diferențe în ceea ce privește scorurile categoriale și deci a formei de adaptare, însă acestea nu sunt semnificative statistic ( =5.279, la un p = .152 ).
Pentru subeșantionul dependenților de alte tipuri am identificat următoarea pondere a scorurilor categoriale: profilul ,,+ -’’ se întâlnește la 35,48% dintre subiecți, profilul ,,+ +’’ este dominant pentru 32,26% din totalul grupului, profilul ,,- +’’ predomină la 25,81% dintre dependenții de alte tipuri, iar profilul ,,- -’’ este prezent la doar 6,45% din aceștia.
Pentru subeșantionul dependenților de jocuri de noroc, ierarhia scorurilor categoriale indică faptul că profilele ,,+ -’’ și ,,- +’’ dețin ponderi egale: 38,71 % fiecare, profilul ,,- -’’ este dominant pentru 12,90 % de dependenții de jocuri de noroc, iar profilul ,,+ +’’ definește doar 9,68 % din aceștia.
Rezultatele obținute sunt în consonanță cu cercetările anterioare realizate în acest domeniu (I. Dumitru, 2001; Bills &Finch, 1988 și Bogatu, 1981). Prin aceste cercetări s-a stabilit faptul că, într-o populație de bază, numărul subiecților ce sunt inadaptați social este mai mic de 10%, în cercetarea noastră, procentul celor inadaptați fiind de 9,68 %. Celelalte profile de adaptare se regăsesc în proporții asemănătoare la nivelul eșantionului ( 20,97 % pentru profilul „+ +”, 37,10 % pentru profilul „+ -” și 32, 25 % pentru profilul „- +” ).
Adaptarea socială într-un grad mare este evidențiată prin predominanța profilelor ,,+ +’’ și ,,- +’’ luate împreună, adaptarea socială medie se întâlnește la subiecții cu un profil ,,+ -’’, iar inadaptarea socială la cei cu profilul ,,- -’’.
Pentru a determina dacă există diferențe statistice în ceea ce privește gradul de adaptare socială între cele două subeșantioane am calculat coeficientul cu ajutorul aparatului statistic S.P.S.S. ( unde = .983 la un p= .612). Valorile calculate indică faptul că nu există diferențe semnificative statistic între cele două grupuri pe dimensiunea gradului de adaptare.
Inexistența diferențelor semnificative statistic s-ar putea datora vârstelor totuși apropiate ale subiecților dependenților de jocuri de noroc și al celor de alte tipuri, pe de-o parte, și a gradului mare de adaptare personală a acestora, pe de altă parte.
Constatăm faptul că 58 % dintre dependenții de alte tipuri și 48,4 % dintre dependenții de jocuri de noroc prezintă un grad ridicat de adaptare socială, datorită scorurilor pe care le-au obținut la cele două profile care desemnează un grad mare de adaptare și 35,5 % din dependenții de alte tipuri și 38,70 % din dependenții de jocuri de noroc prezintă un grad de adaptare socială medie. Aceste cifre scot în evidență faptul că atât dependenții de jocuri de noroc cât și dependenții de alte tipuri sunt adaptați social în proporții foarte mari. ceea ce semnifică faptul că un procent de 93,5 % din dependenții de alte tipuri și 87,1 % din dependenții de jocuri de noroc.
Trebuie ținut însă cont de faptul că adaptarea socială bună nu ar putea fi resimțită de către subiecți dacă aceștia nu ar fi mai întâi în acord cu ei înșiși, cu ale cuvinte dacă nu ar avea o adaptare personală bună. Adaptarea personală apare atunci când subiectul resimte un confort psihic în legătură cu discrepanța dintre eul său real și eul său ideal. Confortul psihologic intervine atunci când discrepanța dintre cele două concepte nu este mare. Acest lucru se datorează în mare parte modului de organizare a sinelui, adică modului în care subiectul își organizează comportamentul în direcția reducerii diferenței dintre cele două concepte, adică a apropierii eului său real de cel ideal.
Inadaptarea personală există atunci când discrepanța dintre cele două concepte este suficient de mare pentru a produce nefericire și disconfort psihologic. Existența acestei diferențe se poate datora fie unui eu ideal imposibil de atins datorită stabilirii lui nerealiste, fie eșecurilor întâlnite în plan comportamental. Subiectul nu reușește astfel să își organizeze eficient comportamentul pentru a diminua prăpastia dintre cele două concepte.
Prezentăm mai jos mediile obținute de cele două subeșantioane la variabila discrepanța dintre eul real și cel ideal. Media specificată în etalonul testului este (m = 38.4, =21,4).
Tabel 10. Rezultatele obținute de subiecți la testul IAV, pentru variabiala discrepanța dintre eul real și cel ideal.
Raportând la media pentru eșantionul populației (m = 38.4, =21,4), observăm că ambele categorii de subiecți prezintă o discrepanță mică la nivelul celor două concepte. Aceasta semnifică că subiecții din cele două subeșantioane prezintă o bună adaptare personală. Așa cum am amintit deja, această adaptare personală prezentă la subiecții din cele două subeșantioane explică și adaptarea lor socială.
Mai jos este realizat portretul subiecților din punctul de vedere al gradului de adaptare socială.
Profil ,,+ +’’circumscrie unui grad de adaptare socială crescut.
Profilul ,,+ +’’este definitor pentru persoanele care obțin scoruri mai mari decât media populației pe dimensiunea acceptare de sine și estimează că acceptarea de sine a celorlalți similari lui (prieteni, colegi), ca fiind cel puțin egală cu acceptarea lor de sine. Din cele două subeșantioane pe care le-am folosit, conform etalonului au fost încadrați în acest profil 3 dependenți de jocuri de noroc reprezentând 9,68% din grupul de dependenți de jocuri de noroc și 10 dependenți de alte tipuri reprezentând 32,26% din grupul de dependenți de alte tipuri.
Astfel, având în vedere că aproximativ o treime din numărul dependenților de alte tipuri sunt încadrați în această categorie, conform cu rezultatele obținute la proba I.A.V, iar numărul dependenților de jocuri de noroc este foarte mic (doar 3), considerăm că acest profil este mai reprezentativ pentru dependenții de alte tipuri decât pentru dependenții de jocuri de noroc.
Apartenența la acest profil a dependenților de alte tipuri demonstrează că ei sunt în general siguri pe sine, manifestând atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți. Din punct de vedere al centrării pe aspectele vieții și al distribuirii responsabilității, aceste persoane sunt echilibrate, împărțind responsabilitatea în mod egal persoanelor ce fac parte din grupul lor. Această stare de fapt este mai caracteristică dependenților de alte tipuri, care demonstrează că au o adaptare și o integrare mai bună în grupurile din care fac parte, față de dependenții de jocuri de noroc. La nivelul atribuirii responsabilității pentru aceste întâmplări cu conotație nefericită, individul care face parte din grupul ,,+ +’’ își asumă responsabilitatea pentru acestea în anumite cazuri și o atribuie altor persoane sau situații în alte cazuri.
Dependenții de alte tipuri, își stabilesc scopuri rezonabile, nici prea scăzute dar nici prea ridicate. Rezultatatele sunt acceptate invariabil fiind o urmare firească a încercărilor lor de a atinge scopurile propuse. Uneori consideră că se pot descurca mai bine, alteori consideră că echipamentul a fost unul defectuos însă acceptă rezultatele ca reprezentând propria performanță.
Persoana ,,+ +’’ are o viață emoțională variată, fiind în același timp bine controlată. Astfel ea este capabilă să experimenteze și să exprime emoții puternice și o face de obicei într-o manieră constructivă pozitivă.
Acești indivizi au o acceptare de sine crescută în comparație cu cei din jurul lor. Astfel, ei au un status mai ridicat în grup, sunt mai responsabili, mai eficienți, dominanți în raportul cu ceilalți și au un nivel crescut de participare socială. Având în vedere că au o acceptare de sine mare, suntem înclinați să credem că aceste persoane au mai puține complexe fizice sau psihice, sunt mai puțin anxioase și sunt adaptate mai bine, au rezultate școlare superioare și suferă mai puțin de depresie.
Cooperararea este una din trăsăturile lor esențiale având în vedere buna integrare și adaptare a acestuia la grupul din care face parte, caracteristică persoanelor ,,+ +’’. De asemenea asumarea responsabilității le oferă posibilitatatea să-și exerseze imaginația și creativitatea în vederea realizării sarcini de grup. Acest lucru nu se poate întâlni la dependenții de jocuri de noroc decât într-o pondere foarte mică și sunt rigizi în cooperarea cu cei din grupul din care fac parte.
Acesta este capabil să-și urmărească propriile sale nevoi și în același timp să țină cont de sentimentele celor din jurul lui, manifestând respect pentru drepturile acestora. Nu cedează în fața autorității arbitrare însă cooperează cu o autoritate instituită corespunzător. In același timp el poate încerca să modifice viziunile autorității, într-o manieră directă și nu apelând la mijloace perfide.
Din această cauză, persoanele ,,+ +’’ în majoritate dependenți de alte tipuri, sunt cel mai des alese în postura de lider, de conducător al grupului. Remarcăm aici o diferență față de dependenții de jocuri de noroc, care au un nivel scăzut de acceptare a responsabilităților.
De aceea, atunci când vorbim de gradul de acceptare de către ceilalți membrii, există diferențe între dependenții de jocuri de noroc și dependenții de alte tipuri : persoanele + + în majoritate dependenți de alte tipuri se consideră ca fiind acceptate și sunt întradevăr acceptate de către membrii grupului, pe când dependenții de jocuri de noroc se consideră a fi acceptați când de fapt ei nu sunt.
Profilul – +
Profilul ,,- +’’ desemnează persoanele cu o acceptare de sine declarată mai mică decât cea a mediei populației. Indivizii din acastă categorie consideră că ceilalți au o acceptare de sine egală sau mai mare decât a lor. In cazul subiecților din cercetarea noastră, în acest profil sunt încadrați un număr de 12 subiecți care reprezintă 38,71% din numărul total al dependenților de jocuri de noroc și 8 subiecți reprezentând 25,81% din numărul total al studenților de alte tipuri. Acest profil este specific subiecților care au un grad mare de adaptare socială și personală
Având în vedere nivelul mic de acceptare de sine, care de altfel se află sub media populației, acești indivizi au greutăți de a se centra pe aspectele vieții și al distribuirii responsabilității. O persoană ,,- +’’ este foarte sigură de faptul că responsabilitatea propriei nefericiri îi aparține în întregime.
Din punctul de vedere al stabilirii scopurilor și capacității de a îndeplinii aceste scopuri, persoanele ,,- +’’ își stabilesc scopuri mici iar atunci când le ating atribuie propriul succes celorlalți, șansei, sau îl consideră ca fiind unul neobișnuit.Cu alte cuvinte, persoanele ,,- +’’ au dificultăți în a se considera persoane de succes.
ceea ce face ca imaginea pe care aceștia o au despre grupul din care fac parte, să nu fie influențată de o acceptare de sine proprie, care este sub media populației.
Din punctul de vedere al presupunerii gradului de acceptare, de către ceilalți membrii, persoanele – + se consideră ca fiind neacceptate când în realitate sunt acceptate.
Indivizii caracterizați de profilul ,,- +’’ consideră că sunt departe de idealul lor, că sunt diferiți de ceilalți oameni, dorindu-și să fie cât mai asemănători cu aceștia.
Cei care fac parte din grupul ,,- +’’ se angajează deseori în comparații între ceea ce sunt și ceea ce au fost, cea ce sunt și ceea ce cred că sunt alții și între ceea ce sunt și ceea ce doresc să devină.
Profilul + – desemnează un grad mediu de adaptare socială.
Acest profil este specific acelor subiecți care obțin un scor al acceptării de sine superior mediei populației și consideră că ceilalți, similari lor, au o acceptare de sine inferioară. Cei caracterizați de acest profil au un nivel de adaptare socială mediu, conform cu etalonul testului. Astfel, putem afirma că atât dependenții de alte tipuri (11 adică 35,48%) cât și dependenții de jocuri de noroc (12 adică 38,71%) se percep pe sine ca acceptându-se mai mult decât prietenii sau apropiații lor.
În ceea ce privește acceptarea de sine, dependenții ,,+ -’’ sunt înclinați să se compare social cu alți oameni în ceea ce privește calitățile și modalitățile acestora de a reacționa în diverse situații, iar din această comparare cu ei ies întotdeauna superiori, ceea ce le întărește credința că sunt mai adaptați decât ceilalți. Această stare de fapt, duce adesea la conflicte chiar cu cei din propriul grup care nu sunt dispuși să accepte astfel de comparații.
De aceea, de cele mai multe ori atunci când sunt împreună cu membrii grupului, indivizii ,,+ -’’ se consideră ca fiind acceptați de către ceilalți, când de fapt, acceptarea lor nu este foarte mare. Această situație se poate datora faptului că atunci când sunt în contact cu lumea exterioară și în momentele de relaționare cu alte persoane, aceștia se implică foarte puțin, încercând continu să deturneze atenția celorlalți de la ei când trebuie să primească o responsabilitate sau să iese în evidență când se culeg roadele .
Atunci când sunt într-un grup, aceștia respectă autoritatea instituită corespunzător, însă evită pe cât posibil asumarea responsabilității. Statutul de autoritate le surâde, însă atunci când sunt puși în această postură devin destul de arbitrari.
Cercetările anterioare (Dumitru, 2001) care au luat în discuție adaptarea la grup a indivizilor au scos în evidență faptul că persoanele din acest grup (+ -) sunt caracterizate de externalism. O persoană ,,+ -’’ este sigură de faptul că nu ea însăși este cauza propriei nefericiri, acțiunile altora fiind cele care generează apariția evenimentelor nefericite din existența sa, de altfel puține.
Din punctul de vedere al stabilirii scopurilor și a capacității de a îndeplini aceste scopuri, dependenții ,,+ -’’ își fixează scopuri ridicate pentru ei înșiși, fiind siguri de abilitățile lor de a le îndeplini. Însă, datorită scopurilor prea înalte pe care și le fixează, indivizii vor eșua inevitabil. Se știe deja foarte bine, că dependenții în dorința lor de a ieși în evidență, de a demonstra că se poate conta și pe ei, își fixează scopuri mai mari decât posibilitățile de care dispun pentru îndeplinirea acestora. Acest lucru nu conduce însă la scăderea încrederii în propriile capacități, indivizii considerând că eșecul nu se datorează modului în care au realizat ei activitatea ci mai degrabă echipamentului cu care au lucrat.
Atitudinea lor față de autoritate și în special față de ei înșiși, conduce la întârzieri, absenteism, impolitețe și insubordonare, comportamente deja intrate în cotidian când ne gândim la comportamentul pe care liceenii de astăzi îl adoptă. Este foarte probabil să vorbească mult în timpul orelor, minimalizând astfel participarea sa la clasă. Datorită ineficienței cu care își folosesc abilitățile este foarte probabil să nu reușească să obțină rezultate.
Acest tip de dependent consideră că este aproape de idealul său, datorită faptului că el manifestă o acceptare mare de sine și că din punct de vedere al similarității cu ceilalți oameni el este diferit, nedorindu-și asemănarea cu ei. Acesta este un alt argument pentru nivelul scăzut totuși de adaptare socială.
Profilul – –
Adolescenții care fac parte din ultimul grup ,,- -’’ declară că au o acceptare de sine sub media populației și îi cosideră pe ceilalți ca având, pe dimensiunea în cauză scoruri inferioare lor.
In cercetarea noastră, ponderea subiecților caracterizați de acest profil este următoarea : 4 dependenți de jocuri de noroc, adică 12,90% din totalul elevilor, și 2 dependenți de alte tipuri, adică 6,45% din totalul dependenților de alte tipuri.
Acești subiecți sunt lipsiți de o adaptare socială corespunzătoare unei bune integrări într-un grup. Din punct de vedere al centrării pe aspectele vieții și al distribuirii responsabilității, acești dependenți relatează fără dificultate o listă lungă de evenimente nefericite (Bills 1976, Dumitru, I 2001). O persoană care este caracterizată de acest profil, atribuie vinovăția pentru nefericirea lui altor persoane, considerând că nu este deloc responsabil de ceea ce i se întâmplă rău în viață.
De asemenea, aceștia pun la îndoială foarte mult valoarea celorlalți și valoarea personală. Au un nivel crescut de negativism, sunt necooperanți, le lipsește imaginația și sunt iresponsabili. Din același motiv pot fi nepoliticoși sau subordonați. In ceea ce privește sarcinile de muncă aceștia nu își vor asuma responsabilitatea și nu vor participa la sarcină.
În concluzie, cele două subeșantioane sunt caracterizate de un grad crescut de adaptare socială. Aceasta, se explică prin faptul că cea mai mare parte din numărul dependenților de alte tipuri și cel al dependenților de jocuri de noroc (58 % dintre dependenții de alte tipuri și 48,4 % din dependenții de jocuri de noroc) sunt caracterizați de profilele + + și – +.
De asemenea un număr considerabil de dependenți prezintă un grad de adaptare socială medie, fapt demonstrat de scorurile pe care le înregistrează profilul + – care este caracteristic unei adaptări sociale medii. (35,5 % din dependenții de alte tipuri și 38,70 % din dependenții de jocuri de noroc).
Aceste cifre scot în evidență faptul că atât dependenții de jocuri de noroc, cât și dependenții de alte tipuri, sunt adaptați social în proporții foarte mari.
Rezultatele acestei cercetări sunt în consonanță cu rezultatele altor cercetări (I. Dumitru, 2001; Bills &Finch, 1988 și Bogatu, 1981), care au scos în evidență că cea mai mare parte a populației are o adaptare socială bună și că numărul celor inadaptați într-o populație de bază este mai mic decât 10%.
Prezentăm în continuare și rezultatele obținute la ghidul de interviu. Astfel, în ceea ce privește practicarea jocurilor de noroc, toți participanții au răspuns afirmativ.
Ionel, 24 ani: ”Am început să joc de la 19 ani, cu unele pauze, datorate unor probleme financiare”.
Sandu, 25 ani: ”Da, am jucat mult timp. Trebuie să recunosc că întotdeauna m-a atras, îmi dădea niște trăiri speciale”.
Manuela, 25 ani: ”Da. Nu sunt mândră de asta. Jocurile de noroc mi-au creat multe probleme”.
Procentaje:
In ceea ce privește împrumuturile și onorarea lor, majoritatea respondenților au făcut astfel de împrumuturi, doar un procent foarte mic declarând că nu au apelatla acestea.
Radu, 23 ani: ”Da, am făcut multe împrumuturi. Pot spune că m-am băgat în belele din cauza lor. Odată am împrumutat de la niște cămătari și m-a ajutat taică-meu să scap”.
Ileana, 22 ani: ”Nu, din fericire nu a fost nevoie. De altfel, ăsta a fost și motivul pentru care m-am oprit, că m-am trezit că mă gândeam cum să fac rost de bani. Și mi-a fost frică să împrumut”.
Andrei, 23 ani: ”Din când în când apelam la mătușa mea. Ea e mai bogată, așa, și nu se supăra dacă întârziam să-i dau înapoi. Uneori mi-i făcea cadou. Dam până a aflat la ce-mi trebuie”.
Procentaje:
Privind obiceiurile de joc, respective depășirea timpului și limitei financiare propuse, peste jumătate din respondenți au răspuns afirmativ.
Ionel, 24 ani: ”Când eram la masa de joc, parcă mi se-ntunecau mințile. Nu mă mai dădeam dus. Mai ales dacă pierdeam, că vroiam să-mi recuperez pierderea. Mai sunam un prieten, o cunoștință, să vină să-mi mai aducă bani. O dată am stat toată noaptea”.
Felicia, 25 ani: ”Nu, plecam de acasă cu o sumă fixă și îmi stabileam oîntâlnire la o anumită oră, ca să nu mă tenteze să rămân. Din punctul ăsta de vedere eram OK”.
Laurențiu, 23 ani: ”Dacă și beam, nu mai plecam. Te prinde chestia asta. Odată, am fost cu niște prieteni la casa unuia din ei, la țară, și am jucat vreo trei zile. Fără glumă”.
Procentaje:
Mai mult de jumătate din respondenți au avut probleme cu legea, pentru jocuri ilegale sau pentru infracțiuni cu scopul procurării de bani:
Andrei, 24 ani: ”Eu pariam într-un timp la lupte de câini, care sunt ilegale. De două ori m-a luat poliția de acolo”.
Cezar, 22 ani: ”Da, acum doi ani începusem să fur din buzunare și din genți prin magazine, ca să am bani să joc. Am stat o dată trei luni la închisoare”.
Delia, 25 ani: ”Când eram eu rău de tot cu jocurile, am furat niște bijuterii de la o cunoștință a maică-mii, care s-a dus la poliție și m-a reclamat. Nu am intrat în închisoare, că i-am dat înapoi bijuteriile și și-a retras plângerea”.
Maria, 22 ani: ”Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată. Dar dacă mai continuam, cine știe?”
Procentaje:
In ceea ce privește frecvența cu care se gândesc la jocurile de noroc, o mare parte dintre respondenți se gândesc tot timpul, alții ocazional și aproape o treime nu se mai gândesc decât foarte rar, aceștia ffiind cei care au abandonat jocurile de noroc de mai mult timp.
Radu, 23 ani: ”Da, mă gândesc tot timpul. Uneori visez noaptea că joc. E greu”.
Ileana, 24 ani: ”Foarte rar, și atunci cu dușmănie. Serios, puteam să pățesc multe acă mai continuam. Nu mă mai tentează”.
Dan, 22 ani: ”Din când în când mp mai gândesc. Mai ales când îmi spun prietenii că se duc la cazinou. De ce să mint, mă mai atrage câteodată. Dar mă țin tare”.
Privind relațiile cu familia, cei mai mulți dependenți de jocurile de noroc au probleme.
Radu, 23 ani: ”Dificil, eu sunt și însurat, am un copil de doi ani. Nevastă-mea mă suspectează tot timpul. In perioada când jucam, era iadul pe pământ. Și ai mei, părinții, au fost supărați rău pe mine. Cheltuiam mult, nu duceam banii în casă. Lipseam mult de acasă, să mă duc să joc”.
Delia, 25 ani: ”Stau cu părinții, care încă își revin. Am fost rău de tot. V-am zis, am și furat o dată de la cineva. Și am furat de la ai mei. Plus că mă adunasem cu niște pierde-vară”.
Marius, 24 ani: ”Relațiile sunt relativ normale. Ei n-au știut prea mult. Acum e bine”.
Procentaje:
Privind viața profesională, majoritatea dependenților de jocurile de noroc au avut probleme în acest domeniu.
Andrei, 24 ani: ”Am pierdut trei locuri de muncă într-un singur an în perioada când jucam. Și asta pentru că stăteam mult în cazinou. Sunt convins că puteam face mai mult în viață până acum dacă nu ar fi fost problema asta”.
Ionel, 24 ani: ”Când am început să joc, eram anul 2 la facultate. Am abandonat și m-am angajat ca vânzător. Am fost dat afară de mai multe ori. Odată am furat niște bani in casa dde marcaj, dar nu m-au prins. Nu mi-a mers prea bine. Acum am un job stabil și mă gândesc să mă întorc la facultate”.
Mai mult de jumătate in cei dependenți de jocurile de noroc au suferit episoade depresive.
Ioana, 25 ani: ”Ajunsesem să pierd foarte mult și am făcut o depresie gravă. A fost nevoie să mă internez. Cred că asta m-a salvat. Am început să fac tratament cu medicamente și am mers la terapie. Așa am reușit să ies din problema asta”.
Mai mult de jumătate din cei dependenți se simt vinovați și au mustrări de conștiință după ce au jucat.
Radu, 23 ani: ”Da, mă simt vinovat pentru ce le-am făcut alor mei. Când mă gândesc la cât am pierdut mă ia amețeala. Puteam să am un Mercedes acum”.
Ileana, 24 ani : ”Da, mă simt foarte vinovată. Toată chestia asta m-a distras de la alte lucruri mai importante. Mă simt vinovată mai ales față de mine însămi”.
Concluzii
Această cercetare s-a axat pe investigarea următoarelor dimensiuni de personalitate: imaginea de sine, adaptarea socială, stima de sine. Eșantionul studiat a fost format din două categorii de persoane: dependenții de jocuri de noroc și dependenții de alte tipuri.
Obiectivele și ipotezele cercetării au vizat evidențierea posibilelor diferențe apărute între cele două grupuri, pe dimensiunile amintite mai sus, precum și stabilirea unor corelații între anumite variabile ale cercetării.
În urma analizei am constatat că grupurile se aseamănă în privința gradului de adaptare socială.
Prima ipoteză, care făcea referire la existența unei dependențe între nivelul stimei de sine și gradul de discrepanță dintre eul real și eul ideal, s-a confirmat, în sensul că odată cu creșterea distanței dintre ceea ce este și ceea ce dorește persoana să fie se observă scăderea stimei de sine și invers.
A doua ipoteză, ce stipula existența unei dependențe a calității imaginii de sine de nivelul de acceptare al acesteia, s-a confirmat, corelația fiind pozitivă. Nivelele celor două variabile se află într-o relație de directă proporționalitate.
A treia ipoteză, a acestei cercetări, care face referire la existența unor diferențe de adaptare socială între elevi și studenți, s-a infirmat, atât dependenții de jocuri de noroc, cât și dependenții de alte tipuri având un grad mare de adaptare socială.
Rezultatele obținute în cercetarea de față sunt în consonanță cu rezultatele altor cercetări.
Limitele acestei cercetări sunt date de faptul că eșantionul este format dintr-un număr relativ mic de subiecți, iar diferența de vârstă dintre cele două subeșantioane a fost mică.
Consider că o viitoare investigație s-ar putea realiza vizându-se persoane aflate la diferite nivele de dezvoltare, pentru a putea surprinde evoluția personalității umane pe dimensiunile avansate în această cercetare.
ANEXE
Anexa 1.
I.A.V (EU)
(Inventarul de adaptare și valori)
Numele și prenumele (inițialele):………….
Vârsta ……………… Sexul……………….
Mai jos sunt prezentate 3 întrebări (notate cu I, II si III ) și 49 de caracteristici / trăsături (notate de la 1 la 49).Vă rugăm să le citiți cu atenție și să le raportați la Dvs. înșivă.
Vă rugăm să răspundeți pe rând, la fiecare din cele trei întrebări, alegând varianta de răspuns care corespunde cel mai bine :
modului Dvs. obișnuit de a fi (întrebarea I );
măsurii în care vă place acest mod personal de a fi (întrebarea II ) ;
gradului în care v-ar plăcea să fiți astfel, să aveți aceste caracteristici /trăsături (intrebarea III ) ;
Notați în dreptul fiecăreia din cele 49 de caracteristici /trăsături cifra corespunzătoare variantei de răspuns alese pentru fiecare din cele trei intrebări.
Nu există răspunsuri corecte sau greșite, ci numai răspunsuri sincere sau nesincere. Având în vedere că răspunsurile sunt anonime, vă rugăm să răspundeți cât mai sincer.
ÎNTREBĂRI :
În ce măsură vi se potrivește această caracteristică /trăsătură (corespunde felului Dvs. de a fi) ?
rar mi se potrivește;
uneori, ocazional mi se potrivește;
mi se potrivește și nu prea;
mi se potrivește in mare măsură;
mi se potrivește perfect;
Vă place acest fel al Dvs. de a fi ?
îmi displace total acest fel de a fi;
în general, îmi displace acest fel de a fi;
nici nu-mi place dar nici nu-mi displace ;
în general îmi place acest fel de a fi ;
îmi place foarte mult acest fel de a fi ;
În ce măsură v-ar plăcea să fiți așa ( să aveți aceste caracteristici / trăsături) ?
rar mi-ar plăcea să fiu așa;
uneori, ocazional, mi-ar plăcea să fiu așa;
în parte mi-ar plăcea să, in parte nu mi-ar plăcea;
mi-ar plăcea să fiu așa;
mi-ar plăcea foarte mult să fiu așa;
Anexa 2.
Anexa 3.
Anexa 4.
I.A.V.
(Inventarul de adaptare și valori)
varianta pentru celălalt
Numele și prenumele (inițialele):………….
Vârsta ……………… Sexul……………….
Este prezentată mai jos aceeași listă cu cele 49 de caracteristici/trăsături. Vă rugăm să le citiți de această dată ca și când ați fi o altă persoană asemănătoare dumneavoastră (un coleg, un prieten de aceeași vârstă cu dvs.,). Răspundeți în locul celeilalte persoane, încercând să dați răspunsurile pe care le-ar da aceasta.
Mai jos sunt prezentate 3 întrebări (notate cu IV, V si VI).
Vă rugăm să răspundeți pe rând, la fiecare din cele trei întrebări, alegând varianta de răspuns pe care credeți că că ar da-o alții ( colegii sau prietenii dvs.) ce ar corespunde
modului lor obișnuit de a fi (întrebarea IV );
măsurii în care le place acest mod personal de a fi (întrebarea V ) ;
gradului în care le-ar plăcea să fie astfel, să aibă aceste caracteristici /trăsături (intrebarea VI ) ;
Notați în dreptul fiecăreia din cele 49 de caracteristici /trăsături cifra corespunzătoare variantei de răspuns alese pentru fiecare din cele trei intrebări.
ÎNTREBĂRI :
În ce măsură li se potrivește această caracteristică /trăsătură (corespunde felului de a fi al celuilalt) ?
rar i se potrivește;
uneori, ocazional i se potrivește;
i se potrivește și nu prea;
i se potrivește in mare măsură;
i se potrivește perfect;
Îi place acest fel al lui de a fi ?
îi displace total acest fel de a fi;
în general, îi displace acest fel de a fi;
nici nu-i place dar nici nu-i displace ;
în general îi place acest fel de a fi ;
îi place foarte mult acest fel de a fi ;
În ce măsură i-ar plăcea să fie așa ( să aibă aceste caracteristici / trăsături) ?
rar i-ar plăcea să fie așa;
uneori, ocazional, i-ar plăcea să fie așa;
în parte i-ar plăcea , in parte nu i-ar plăcea;
i-ar plăcea să fie așa;
Anexa 5.
Anexa 6.
Anexa 7.
SCALA ROSENBERG
Numele și prenumele (inițialele):………….
Vârsta ……………… Sexul……………….
Citiți cu atenție enunțurile de mai jos, raportându-le la dumneavoastră înșivă. Încercuiți apoi pentru fiecare enunț, varianta de răspuns ( A, B, C sau D.) care corespunde cel mai bine felului dumneavoastră de a fi.
Nu există răspunsuri corecte sau greșite, ci numai răspunsuri sincere sau nesincere. Având în vedere că răspunsurile sunt anonime, vă rugăm să răspundeți cât mai sincer.
Anexa 8.
GHID DE INTERVIU
1. Ați jucat vreodată la jocurile de noroc? Ce puteți să-mi spuneți despre acest lucru?
2. Ați împrumutat vreodată bani pentru a juca? De la cine? Cât de des?
3. De obicei, când jucați, treceați peste timpul și limita financiară pe care vi le-ați propus? Ce se întâmpla exact?
4. Ați avut probleme cu legea/sau aveți? Exemplificați.
5. Vă gândiți mult la jocuri? Cât de des și în ce fel?
6. Ați furat vreodată bani pentru a juca? Detaliați.
8. În ce relații ați fost/sunteți cu familia? Cum priveau aceștia această problemă ?
9. Jocul de noroc a afectat evoluția vs. profesională? In ce fel?
10. Ați avut manifestări depresive din cauza jocurilor de noroc? Detaliați.
11. Ați avut vreodată mustrări de conștiință din cauza jocurilor de noroc?
Bibliografie:
Angst, J., Gamma, A., A new bipolar spectrum concept: a brief review, Bipolar Disorders, Volume 4, Issue s1, 2002
Barker, J.C., Miller, M., Aversion Therapy for Compulsive Gambling, Journal of Nervous Mental Disorders, 146 (4), 285-302, 1968
Blaszczynski, A., Nower, L., A pathways model of problem and pathological gambling, Addiction, 97, 2002
Blaszczynski, A., Nower, L., A pathways model of problem and pathological gambling, Addiction, 97, 2002
Coombs, R.H. (ed), Handbook of Addictive Disorders: A Practical Guide to Diagnosis and Treatment. John Wiley & Sons, 2004
Coventry, K.R., Brown, R.I.F., Sensation Seeking, gambling and gambling addictions. Addiction, 88(4), 1993
David, D., Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Editura Polirom, Iași, 2006
Derevensky, J.,Gupta, R., Prevalence estimates of adolescent gambling: A comparison of the SOGS-RA, DSM-IV-J, and the GA. 20 Questions, Journal of Gambling Studies, 16, 2000
Dickerson, M., Hinchy, J., England, S.L., On the determinants of persistent gambling behaviour, I. High-frequency poker machine players, Journal of Psychologu, 1992 May,83 (Pt 2):237-48
Grant, J/E., Kim, S.W., Hartman, B.K., A double-blind, placebo-controlled study of the opiate antagonist naltrexone in the treatment of pathological gambling urges, Journal of Clinical Psychiatry, 2008, May, 69(5):783-9.
Griffiths, M., Gambling and Gaming Addictions in Adolescence, Leicester, British Psychological Society/Blackwells, 2002
Hraba, J., Lee, G., Gender, gambling and problem gambling, Journal of Gambling Studies
Johnson, E.E., Nora, R.M., Does spousal participation in Gamblers Anonymous benefit compulsive gamblers?, Psychological Reports, 1992, 71:914
Ladouceur, R., Boisvert, J.M., Dumont, J., Cognitive-behavioral treatment for adolescent pathological gamblers, Behavioral Modifications, 1994 Apr, 18(2):230-42
Ladouceur, R., Jacques, C., Giroux, I., Analysis of a casino's self-exclusion program, Journal of Gambling Studies, 2000 Winter, 16(4):453-60
Lesieur, H.R., Cross, J., Frank, M., Welch, M., White, C.M., Rubenstein, G., Moseley, K. & Mark, M., Gambling and pathological gambling among university students.Addictive Behaviors: An International Journal, 16, 1991
Manual de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale, Editura Asociația Psihiatrilor Liberi din România, București, 2003
March 1996, Volume 12, Issue 1, pp 83–10
Mawer, P., Overcoming Problem Gambling: A Guide for Problem and Compulsive Gamblers (Overcoming Common Problems), Sheldon Press, London, 2010
Mawer, P., Overcoming Problem Gambling: A Guide for Problem and Compulsive Gamblers (Overcoming Common Problems), Sheldon Press, London, 2010
McGurrin, M.C., Pathological Gambling: Conceptual, Diagnostic, and Treatment Issues, Professional Resource Press, 1992
Milkman, H., Sunderwirth, S., Craving for extasy. The consciousness an chemistry of escape, Lexington, MA, Lexington Books, 1987
Nower, L., Blaszczynski, A., Gambling Motivations, Money-Limiting Strategies, and Precommitment Preferences of Problem versus Non-Problem Gamblers. Journal of Gambling Studies, 26, 2010, 361-372
Pollack, M.H., Otto, M.W., Kaspi, S.P., Hammerness, P.G., Rosenbaum J.F., Cognitive-behavioural therapy for medication-refractory panic disorder, Journal of Clinical Psychiatry, 1994, 55: 200–205
Prochaska, J.O. , DiClemente, C.C., Stages of change in the modification of problem behaviors, in M. Hersen, R. Eisler, P. M. Miller (eds.), Progress in behavior modification (Vol. 28), New York: Academic Press, 1992
Shaffer, H. J., Hall, M. N., & Vander Bilt, J., Estimating the prevalence of disordered gambling behavior in the United States and Canada: A research synthesis. American Journal of Public Health, 89, 1369-1376, 1999
Lupu, V., Jocul patologic de noroc la adolescenți, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008
Shaffer, H.J., Korn, D.A., Gambling and related mental disorders: A public health analysis, in Annual Review of Public Health (vol. 23). Palo Alto: Annual Reviews, Inc., 2002
Tavares, H., Zilberman, M.L., Are there cognitive and behavioural approaches specific to the treatment of pathological gambling?, Canadian Journal of Psychiatry, 2003 Feb, 48(1):22-7.
Tisseron, S., Psihologia jocurilor video, Editura Trei, București, 2010
Toneatto, T, Ladouceur, R., The treatment of pathological gambling: a critical review of the literature, Psychological Addiction Behavior, 2003, 17:284–92
Walker, M.B., Irrational thinking among slot machine players, Journal of Gambling Studies 8, 1992, 245–262
www.ncpgambling.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jocurile de Noroc (ID: 117216)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.