Jocuri DE Miscare Si Grupe DE Exercitii Pentru Asigurarea Momentului DE Revenire A Organismului Dupa Efort LA Prescolari

JOCURI DE MIȘCARE ȘI GRUPE DE EXERCIȚII PENTRU ASIGURAREA MOMENTULUI DE REVENIRE A ORGANISMULUI DUPĂ EFORT LA PREȘCOLARI

CUPRINS

Lista abrevierilor

Lista tabelelor

Lista figurilor

Introducere

Capitolul I. Fundamente teoretice

1. Motricitatea și Psihomotricitatea – criterii de legitimarea a domeniului EFS

1.1. Psihomotricitatea-tablou structural

2. Particularități ale dezvoltării biofizice și psihomotrice– vârsta școlară mică. Corelări cu educația fizică și sportul

3. Cunoașterea copilului preșcolar -fundament al procesului de instruire

4. Educația – fizică și sportul în învățământului primar

4.1. Lecția de educație fizică-structură și conținut

4.2. Efort, oboseală, refacere –factori importanți în lecția de educație fizică

4.2.1. Dinamica efortului în lecția de EFS

4.2.2. Dirijarea efortului în activitatea de EFS a preșcolarilor–necesitate și importanță

4.3. Categorii de mijloace pentru revenirea organismului dupa efort

5. Jocul de mișcare, activitate formativ –educațională, mijloc de refacere a organismului după efort

5.1. Clasificarea jocurilor de mișcare

5.2. Jocul de mișcare-mijloc de refacere a organismului după efort

CAPITOLUL II Metodologia cercetării științifice

1. Stadiul cercetărilor științifice și pedagogice în domeniul practicării activităților de EFS la preșcolari

2. Scopul, obiectivele și ipoteza cercetării

3. Eșantion. Caracteristici

4. Spectrul metodelor de cercetare-Focalizări metodologice

4.1. Studiul bibliografic

4.2. Metoda observației

4.3. Partea procedurală a cercetării

4.4. Metoda măsurătorilor antropometrice, testelor motrice și funcționale

4.5. Metode statistice de prelucrare și interpretare a datelor

5. Valori ale indicilor antropometrici-evaluarea antropometrică

6. Nivelul de însușire a deprinderilor motrice de bază și utilitar- aplicative. Aplicarea testului motric

7. Aplicarea testăriilor funcționale

7.1. Valori ale frecvențelor cardiace – rezultate înregistrate în repaus și în lucru

7.2. Valori ale testului Ruffier

CAPITOLUL III REZULTATELE CERCETĂRII. INTERPRETĂRI ȘI COMENTARII

1. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute la testele somatice

2. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute la testul motric

3. Analiza și interpretarea rezultatelor obținute la testele funcționale

Concluzii și propuneri

Bibliografie

Lista abrevierilor

DIF-Diferența dintre cele două testări

DFA-Dezvoltare fizică armonioasă

EFS-Educație fizică și sport

FC-Frecvență cardiacă

FCL-Frecvență cardiacă în lucru

FCD-Frecvență cardiacă după lucru

FCR-Frecvență cardiacă de repaus

PT-Perimetrul toracic

TI-Testare inițială

TF-Testare finală

Lista tabelelor

Tabelul 1. Evoluția componentele motricității și psihomotricității la vârsta preșcolară

Tabelul 2. Coeficientul de variabilitate-valori și interpretare

Tabelul 3. Rezultatele inițiale și finale la testele somatice-Grupa cvasiexperimentală

Tabelul 4. Rezultatele inițiale și finale la testele somatice-Grupa martor

Tabelul 5. Rezultatele inițiale și finale la testul motric-grupa de cercetare „Albinuțele”

Tabelul 6. Rezultatele inițiale și finale la testul de verificare a însușirii deprinderilor motrice de bază -grupa martor

Tabelul 7. Frecvențe cardiace-Valori înregistrate la grupa “Albinuțele”

Tabelul 8. Frecvențe cardiace-Valori înregistrate la grupa martor

Tabelul 9. Valorile indicelui Ruffier

Tabelul 10. Valorile indicelui Ruffier și calificativul obținut de grupa „Albinuțele”

Tabel 11. Valorile indicelui Ruffier și calificativul obținut de grupa martor

Tabelul 12 – Grupe de mijloace pentru revenirea organismului după efort-ordonare după locul obținut

Lista figurilor

Fig. 1. Relația efort – odihnă

Fig. 2. Curba efortului fizic pe parcursul lecției de EFS-în funcție de valorile FC

Fig. 3. Dinamica efortului prin prisma FC-două creșteri și două descreșteri ale intensității

Fig. 4 Dinamica efortului prin prisma FC – o creștere și două descreșteri

Fig. 5. Dinamica efortului în lecția de EFS prin prisma valorilor FC-Două descreșteri și o creștere

Fig 6. Dinamica efortului în lecția de EFS prin prisma valorilor FC-trei creșteri

Fig 7. Dinamica efortului în lecția de EFS prin prisma valorilor FC-trei descreșteri

Fig 8. Traseu aplicativ pentru testarea nivelului de însușire a deprindrilor motrice de bazăâ

Fig. 9. Media diferenței dintre testarea inițială și cea finală pentru greutate

Fig. 10. Media diferenței dintre testarea inițială și cea finală pentru înălțime

Fig. 11. Media diferenței de elasticitate toracică dintre cele două măsurători

Fig. 12 Timpul de parcurgere a trasului aplicativ-diferența dintre testarea ințială și cea finală la grupa „Albinuțele” și grupa martor.

Fig. 13. Diferența dintre media punctelor obținute la testarea inițială și cea finală de către eșantioanele luate în studiu pentru parcurgerea traseului aplicativ

Fig. 14. Grafic comparativ între locul ocupat de grupele de mijloace aplicate pentru fiecare categorie de subiecți-ordonare după media FCD

Introducere

Educația fizică este o activitate complexă din punctul de vedere al conținutului, structurii, organizării și desfășurării sale, prin ea urmărindu-se realizarea unei armonii între elementele biologice, neurofiziologice și cele psihice ale personalității umane. Integrându-se în procesul formativ din școală, educația fizică și sportul (în text, acronimul EFS), este o dimensiune integrată într-un ansamblu de componente educaționale, precum cea intelectuală, estetică, morală, tehnico-profesională, cu mari implicații în dezvoltarea tinerei generații.

Totodată, EFS contribuie la cultivarea calităților psiho-fizice necesare desfășurării unor activități, formarea și perfecționarea coordonării, priceperilor și abilităților motrice și, nu în ultimul rând, la dezvoltarea armonioasă a organismului, menținerea stării de sănătate și formarea unui stil de viață sănătos.

Educația fizică în învățământul preșcolar are ca obiectiv principal dezvoltarea corectă și armonioasă a organismului, menținereea și îmbunătățirea stării de sănătate, creșterea capacității de efort, însușirea unor deprinderi motrice de bază și utilitar aplicative.

Capitolul I. Fundamente teoretice

Motricitatea și Psihomotricitatea – criterii de legitimarea a domeniului EFS

Pentru a ne edifica în privința demersului nostru, supunem analizei câteva concepte pedagogice cu care vom opera pe parcursul desfășurării acestuia. Pentru început, ne oprim asupra conceptului de motricitate.

Analiza conceptului pus în discuție necesită studiul a mai multor surse bibliografice.

Astfel, găsim precizări de tipul:

în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX), conceptul de motricitate reprezintă “capacitate a activității nervoase superioare de a trece rapid de la un proces de excitație la altul, de la un anumit stereotip dinamic la altul”.

totalitatea mișcărilor efectuate de om pentru întreținerea relațiilor sale cu mediul natural sau social în care există, inclusiv prin practicarea unor sporturi care se realizează cu ajutorul mușchilor scheletici” (Cârstea, 2000, p. 38);

„ansamblu al funcțiilor fiziologice care asigură mișcarea la oameni și animale”, în Le Petit Larouse (apud. Dragnea, Bota, 1999, p.33);

„totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreținerea relațiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor sportive” (Dragnea, Bota, 1999, p.33).

„însușire a ființei umane înnăscută și dobândită de a reacționa cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli externi și interni, sub forma unei mișcări”, în Terminologia educației fizice și sportului (apud. Dragnea, Bota, 1999, p.33);

în accepțiunea lui I. Neacșu (2010a, p.265) “motricitatea exprimă patrimoniul biopsihologic al ființei umane”.

Elementele componente ale motricității sunt grupate în acte motrice, acțiuni motrice și activități motrice.

Legat de motricitate, avem conceptul de psihomotricitate. Psihomotricitatea este considerată în literatura de specialitate ca o funcție complexă, o aptitudine care integrează atât aspecte ale activității motorii, cât și manifestări ale funcțiilor perceptive (25).

Dintre specialiștii români care au abordat problema psihomotricității, prin ample studii realizate, se numără și M. Epuran (1976) care consideră acest concept ca o imagine a “maturizării și integrării funcțiilor motrice și psihice la nivelul pretins de integrarea funcțională a individului în ambianță”.

În accepțiunea aceluiași autor (1994), psihomotricitatea “include participarea diferitelor procese și funcții psihice care asigură atât recepția informațiilor, cât și execuția adecvată a actului de răspuns” (apud. Tüdös, 2001, p.74).

Conceptul de psihomotricitate presupune prezența unor legături dintre organism și psihic, păstrate în toate fazele evoluției omului, existând unele diferențieri legice între modalitățile și metodele de dezvoltare psihomotrică, care se concretizează prin dorința de mișcare ce reprezintă principalul stimulator al proceselor organice și al evoluției psihice (Ionescu, 2012)

Specialiștii domeniului consideră că totalitatea elementelor componente ale psihomotricității sunt determinante în procesul de adaptarea a copilului la școală și a adultului la activitățiile specifice profesiei. Totodată, există posibilitatea de descoperi eventualele probleme ce ar putea necesita o educare sau reeducare psihomotrică.

Psihomotricitatea-tablou structural

Sfera psohomotricității are un conținut deosebit de bogat și variat. Potrivit lui M. Epuran (1984), distingem următoarele componente ale psihomotricității:

schema corporală, reprezentată de imaginea pe care o are fiecare individ despre propriul corp. Este alcătuită din imaginile totală și segmentară, în stările statice și dinamice, în raportul părților corpului între ele și în raportul corpului cu spațiul și obiectele. De nivelul de dezvoltare al schemei corporale depind celelalte componente ale psihomotricității, respectiv structurarea spațio-temporală și coordonarea oculo-segmentară;

coordonarea dinamică a corpului în întregul său și a segmentelor acestuia;

coordonarea statică, prin păstrarea echilibrului;

coordonarea perceptiv-motrică, desemnând percepția spațiului, a ritmului și a mișcărilor proprii;

ideomotricitatea, definită prin sinteza dinamică a schemei corporale și a coordonărilor perceptiv-motrice cu sarcina motrică;

lateralitatea legată de funcția dominantă a unei emisfere cerebrale;

rapiditatea mișcărilor, reprezentată de vitezele de reacție, de execuție și de repetitive

Particularități ale dezvoltării biofizice și psihomotrice– vârsta școlară mică. Corelări cu educația fizică și sportul

Copilăria este o etapă importantă în evoluția omului în care au loc cele mai profunde modificări ale organismului. Cunoașterea și înțelegerea caracteristicilor biofizice și psihice specifice diferitelor perioade din evoluția omului sunt fundamentale pentru conducerea corectă a procesului educativ-formativ.

Evoluția ontogenică a organismului uman este caracterizată de procesele de creștere și dezvoltare. În acest context, supunem analizei conceptele de dezvoltare și de creștere.

În general vorbind, procesul de dezvoltare reprezintă un “ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituțiile sociale, ceea ce implică, de asemenea, noțiunile de continuitate, finalitate și evoluție” (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, p.3). Referitor la dezvoltarea umană, putem spune că reprezintă “procesul calitativ de diferențiere celulară, exprimat prin modificări funcționale adaptive”, este un proces organizat și conștient.

Nivelul dezvoltării fizice se exprimă în indici morfologici și funcționali ai organismului uman. Sunt de reținut:

indicii somatici -înălțimea, greutatea, anvergura (lungimea brațelor), înălțimea bustului, perimetrele (abdominal, toracic, al coapselor, etc), diametrele (biacromial, bitrohanterian, etc);

indicii funcțio. Este alcătuită din imaginile totală și segmentară, în stările statice și dinamice, în raportul părților corpului între ele și în raportul corpului cu spațiul și obiectele. De nivelul de dezvoltare al schemei corporale depind celelalte componente ale psihomotricității, respectiv structurarea spațio-temporală și coordonarea oculo-segmentară;

coordonarea dinamică a corpului în întregul său și a segmentelor acestuia;

coordonarea statică, prin păstrarea echilibrului;

coordonarea perceptiv-motrică, desemnând percepția spațiului, a ritmului și a mișcărilor proprii;

ideomotricitatea, definită prin sinteza dinamică a schemei corporale și a coordonărilor perceptiv-motrice cu sarcina motrică;

lateralitatea legată de funcția dominantă a unei emisfere cerebrale;

rapiditatea mișcărilor, reprezentată de vitezele de reacție, de execuție și de repetitive

Particularități ale dezvoltării biofizice și psihomotrice– vârsta școlară mică. Corelări cu educația fizică și sportul

Copilăria este o etapă importantă în evoluția omului în care au loc cele mai profunde modificări ale organismului. Cunoașterea și înțelegerea caracteristicilor biofizice și psihice specifice diferitelor perioade din evoluția omului sunt fundamentale pentru conducerea corectă a procesului educativ-formativ.

Evoluția ontogenică a organismului uman este caracterizată de procesele de creștere și dezvoltare. În acest context, supunem analizei conceptele de dezvoltare și de creștere.

În general vorbind, procesul de dezvoltare reprezintă un “ansamblu de transformări care afectează organismele vii sau instituțiile sociale, ceea ce implică, de asemenea, noțiunile de continuitate, finalitate și evoluție” (Bideaud, Houde, Pedinielli, 2002, p.3). Referitor la dezvoltarea umană, putem spune că reprezintă “procesul calitativ de diferențiere celulară, exprimat prin modificări funcționale adaptive”, este un proces organizat și conștient.

Nivelul dezvoltării fizice se exprimă în indici morfologici și funcționali ai organismului uman. Sunt de reținut:

indicii somatici -înălțimea, greutatea, anvergura (lungimea brațelor), înălțimea bustului, perimetrele (abdominal, toracic, al coapselor, etc), diametrele (biacromial, bitrohanterian, etc);

indicii funcționali – valorile tensiunii arteriale și ale frecvenței cardiace în repaus, clino- și ortostatic, după efort și în perioada de revenire; frecvența respiratorie în repaus, în efort și după terminarea acestuia; consumul maxim de oxigen, etc.

Nivelul calitativ al indicilor morfo-funcționali este un rezultat cumulativ al factorilor ereditari și de mediu natural sau social.

Traseul biologic al omului, de la naștere până la maturitate, este parcurs în mai multe etape care se întrepătrund între ele, fiecare dintre acestea corespunzând unei anumite perioade de vârstă. Transformările cantitative și calitative care definesc dezvoltarea pot fi clasificate în trei mari domenii care interacționează între ele, dar evoluția lor este relativ independentă una de cealaltă. Aceste domenii sunt: dezvoltarea fizică, dezvoltarea cognitivă și dezvoltarea psiho-socială.

Studiul dezvoltării umane surprinde particularitățile de vârstă și individuale, felul cum apar și se manifestă diversele procese și însușiri psihice și fizice în diferite etape ale evoluției sale. Dezvoltarea umană este un proces dinamic și complex, pe care omul îl parcurge de la naștere și până la maturitate, în care au loc numeroase modificări bio-psiho-sociale și motrice ale acestuia.

Supunem discuției sintagma dezvoltare fizică armonioasă (în text, acronimul DFA). Aceasta reprezintă “rezultatul, precum și acțiunea îndreptată spre influențarea creșterii corecte și armonioase a organismului uman, concretizată în indici morfologici (somatici) și funcționali calitativi și proporționali, cât mai apropiați de valorile atribuite în acest sens organismului sănătos la diferite vârste (Cârstea, 2000, p. 25).

Dezvoltarea fizică armonioasă alături de prevenirea instalării, corectarea și ameliorarea deficiențelor de postură reprezintă obiective ale educației fizice și sportului.

Pentru realizarea unei dezvoltări fizice corecte și armonioase, în funcție de vârstă, se urmăresc îndeplinirea următoarelor obiective (Cârstea, 2000):

(1). armonie între cele două categorii de indici;

(2). armonie/proporționalitate în interiorul indicilor somatic/morfologici (cel mai important fiind raportul dintre înălțime și greutatea corporală);

(3). armonie între indicii fiziologici;

(4). menținerea unui tonus muscular optim;

(5). obținerea și menținerea unei atitudini coporale corecte atât în actele motrice statice cât și în cele dinamice;

(6). prevenirea, corectarea, ameliorarea atitudinilor fizice deficiente;

(7). educarea marilor funcții ale organismului, dar mai ales a funcției respiratorii.

Predarea educației fizice, în școală, trebuie să se coreleze cu caracteristicile diferitelor stadii de dezvoltare ale elevilor. Cadrul didactic de specialitate poate orienta obiectiv DFA, particularizând conținutul instruirii, în funcție de vârstă, sex și manifestarea unor particularități individuale ale elevilor.

Un alt concept la care ne raportăm este creșterea organismului. Aceasta reprezintă “procesul de acumulare cantitativă la nivelul țesuturilor, organelor și sistemelor cu mărirea masei somatice, a dimensiunilor segmentare și globale (Verzea, 1993).

.

În continuare, încercăm să creionăm un tablou sintetic al principalelor particularități ale dezvoltării biofizice și psihomotrice la copiii cu vârstă preșcolară.

Vârsta preșcolară, cuprinsă între 3-5 ani, este denumită și vârsta de aur a copilăriei. Aceasta perioadă se caracterizează printr-o dezvoltare complexă cu influențe asupra evoluției biopsihice ulterioare. Copilul preșcolar asimileaza modele de viață ce determină o integrare tot mai activă la condiția umană. Acum se dezvoltă bazele personalității, capacitățile de cunoaștere, comunicare, expresia și emanciparea comportamentelor ce ating nivele de complexitate raportate la caracteristicile de varstă și dezvoltare psihofizică și motrică.

La vârsta de 5-6 ani se manifestă evident dorința copilului de a fi de folos adulților. Copiii devin mai atenți, imită discret conduitele adulte și participă la activitățile ocupaționale ale adultului. Capacitatea de învățare devine activă și este dublată de interese de cunoaștere.

O dezvoltare spectaculoasă cunoaște planul senzorio-perceptiv. Perceptia este implicată în toate formele de învățare. Copilul preșcolar este preocupat de cunoașterea mediului în care trăiește, este atent la caracteristicile fiecărui membru al familiei, începe să conștientizeze mărimea (lungimea, lățimea, înălțimea), cantitatea (mult, puțin, deloc), succesiunea și simultaneitatea (acum, dupa aceea, intai, după, deodată), comparația (la fel, tot atât) etc.

Tot la această vârstă se dezvoltă capacitatea de memorare, atenția, iar inteligența intră într-o noua etapă. De la faza simbolică, după 3 ani, aceasta parcurge o fază de inventivitate ce pregătește gândirea operativă, complexă. Ca formă intuitivă, ea operează cu ajutorul reprezentărilor și percepțiilor. Este etapa întrebărilor frecvente “DE CE?”, care sunt destinate cunoașterii și sesizării relațiilor dintre obiecte sau situații.

Ca fenomen al vieții de relație dezvoltarea afectivității se raportează, în această perioadă, la procesul identificării. La 4-5 ani identificarea se realizează cu modelele umane cele mai apropiate, modele parentale. Etapa identificare parcurge 4 faze, anume:

prima se realizează pe seama perceperii unor similitudini de infățișare cu modele parentale (parul, ochii);

a doua, pe seama perceperii unor asemănări de caracteristici psihice (este tot asa de inteligent ca tata sau tot atat de frumos ca mama);

a treia se realizează prin adoptarea de conduite, atribute și gesturi ale modelelor;

iar ultima prin insușirea de conduite, gesturi și atribute din ceea ce spun alții ca seamana copilul cu modelul. In mod obisnuit identificarea mai activa este cu părintele de același sex.

În ceea ce privește dezvoltarea fizică, în această perioadă copilul crește anual cu 6 cm, iar în greutate cu 2-2,5 kg.

După 3 ani, din punct de vedere fizic, dimensiunile corporale ale copilului se modifică apropiindu-se de proporțiile specifice vârstei adulte prin dezvoltarea cu precădere a membrele inferioare și a celor superioare. Aceste transformări presupun dezvoltarea echilibrată a sistemului osos, muscular și nervos.

Creierul cunoaște o importantă creștere și specializare. Potrivit mai multor surse bibliografice, greutatea creierului la 6 ani este de 90-95% din creierul adultului.

Dezvoltarea psihomotrică la această vârstă este legată de procesul de mielinizare a legăturilor neuromotrice. Specializarea etajelor nervoase, a centrilor nervoși, mielinizarea fibrelor senzitive și motorii determină capacitatea crescută de recepționare și prelucrare a informațiilor și de creșterea preciziei mișcărilor.

Predominanța excitației cerebrale explică capacitatea redusă de concentrare a copiilor, agitația motrică specifică acestei vârste, ca și trecerea de la o stare afectivă la alta. De asemenea, curiozitatea, disponibilitatea pentru învățare, ca și nevoia de mișcare sunt caracteristicile acestei perioade. Satisfacerea nevoii de mișcare favorizează dezvoltarea fizică și psihică a copiilor.

Cea mai mare creștere a capacității motrice a copiilor are loc la vârsta de 5 ani, iar priceperile și deprinderile motrice însușite contribuie la creșterea capacității de integrare socială și a sentimentului de valorificare.

Masa musculară se dezvoltă lent la această vârstă, tonusul muscular are valori mai reduse, iar acest lucru favorizează efectuarea unor mișcări cu amplitudine. Forța musculară este redusă, iar menținerea echilibrului necesită un efort suplimentar.

Dezvoltarea motricității este foarte rapidă la această vârstă și diferențiată în funcție de sex. Băieții pot executa cu mai multă siguranță și ușurință mișcări precum lovirea unei mingi, urcatul și coborâtul scărilor, diferite sărituri. În schimb, fetele pot realiza mișcări de mai mare finețe, cum ar fi balansul pe un picior. Aceste diferențe sunt vizibile datorită dezvoltării sistemului osteo-muscular, dar și datorită faptului că băieții sunt încurajați să execute un anumit tip de mișcări, iar fetele alt tip de mișcări.

În ceea ce privește dezvoltarea intelectuală, la această vârstă se constată o evidentă dezvoltare a abilităților cognitive. Acum este perioada când se achiziționează și utilizează corect simbolurile în gândire și acțiune, se pot folosi corect noțiunile abstracte.

Datorită volumului mic de informații și a abilităților limitate de a transforma informațiile stocate la nivelul memoriei de lungă durată în memoria de scurtă durată, memoria funcționează destul de limitat. În jurul vârstei de 5 ani capacitatea de recunoaștere este bună, iar cea de rememorare a diferitelor înformații cunoaște o îmbunătățire a performanțelor.

Dezvoltarea cognitivă este corelativă dezvoltării afectivității și temperamentului. Un copil activ, caracteristică temperamentală înnăscută, are inițiativă, este flexibil, iar performanțele sunt mai mari pe scalele de inteligență, comparativ cu un copil mai puțin activ.

Potrivit lui R. Lafon, “lateralitatea este definită ca fiind inegalitatea funcțională a unei părți a corpului ca o consecință a diferenței de dezvoltare și repartiție a funcțiilor în emisferele cerebrale (26). Această lateralitate este dependentă de dominația unei emisfere cerebrale față de cealaltă.

Lateralitatea este oscilantă până la vârsta de un an, când domină inițial câteva forme primare de ambidextrie. La cinci ani, copilul va deosebi partea dreaptă a corpului de cea stângă.

Concluzionând, prezentăm într-o manieră sintetică, tabloul structural al evoluției psihomotricității și motricității la vârsta preșcolară (după Stănescu, 2002)

Tabelul 1 Evoluția componentele motricității și psihomotricității la vârsta preșcolară (27)

Cunoașterea stadiului de creștere și dezvoltare a copiilor dar și evoluția indicatorilor pe parcursul anilor reprezintă o cerință cu implicații deosebite. Prin metode specifice se constată evoluția biofizică și motrică a fiecărui elev, iar în cazul constatării unor eventuale fenomene de stagnare sau accelerare a proceselor de creștere sau dezvoltare se va interveni cu mijloace eficiente pentru reglarea acestora.

Cunoașterea copilului preșcolar -fundament al procesului de instruire

Motto:

“Sufletul copiilor merită cu mult mai multă atenție decât programul școlar”.

Ellen Key

Relația cu copilul, ca beneficiar al educației, reprezintă, potrivit autoarei L. Stan (2014), un “construct circumstantial de ordin acțional-axiologic generat de caracteristicile fundamentale ale sale”. Pentru a deveni eficiente, relațiile cadru didactic-elev/copil se pot modela după necesitățile contextuale.

Orice intervenție formativă asupra unui copil necesită cunoașterea personalității acestuia. Astfel, profesorul va ști cum să procedeze pentru a evidenția și a pune în valoare tot ceea ce are mai bun, “ raportând ceea ce este la ceea cear putea fi, nu numai la ce ar trebui să fie” (Stan, 2014). În educație, mai ales în educația copiilor de vârstă mică, “cunoașterea educatului trebuie receptată drept punct de pornire în proiectarea, organizarea, desfășurarea, evaluarea și reglarea intervenției educaționale” (Glava, Glava, 2002).

Ce beneficii are asupra copilului, această cunoaștere? În primul rând, acesta va resimți efecte poziitive în următoarele direcții (Stan, 2014):

învățare-formare optimizată;

evaluare corectă individualizată și stimulativ-formativă;

consiliere adecvată ș.a.

În continuare, prezentăm un set de principii pedagogice/didactice cu importanță deosebită în relația cadrului didactic cu copiii de vârstă mică (Stan, 2014, p. 89):

respectarea particularităților de vârstă și individuale ale copiilor;

accesibilitate/accesibilizarea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor;

asigurarea sistematizării și continuității în învățare;

realizarea corelației dintre sensorial și logic, dintre concret și abstract/principiul intuiției;

însușirea temeinică a conținuturilor predate (cunoștințe, priceperi, deprinderi etc);

participarea activă și conștientă a elevului în activitatea de predare-învățare- evaluare;

asigurarea dintre teorie și practică ș.a.

Aceste principii sunt comune cu principiile generale ale educației, sunt aplicabile și în educație fizică și sport, dar capătă conotații specifice atunci când se aplică în cadrul grădiniței și școlilor primare.

Educația – fizică și sportul în învățământului primar

Curriculum-ul școlar de educație fizică pentru învățământul primar reflectă concepția care stă la baza reformei sistemului românesc de învățământ, urmărind realizarea finalităților stipulate in Legea Învățământului, referitoare la dezvoltarea complexă a personalității copiilor.

Educația fizică în învățământul primar este un factor instructiv-educativ, care folosește exercițiul fizic drept mijloc principal în vederea dezvoltării capacităților și competențelor fizice ale elevilor. Influențele sale nu sunt însă limitate. Ele se plasează pe o arie mult mai largă, cu efecte favorabile dezvoltării intelectuale, afective și moral-volitive.

Prin obiectivele specific stabilite sunt urmărite cu precădere: întreținerea și îmbunătățirea stării de sănătate a copiilor și formarea deprinderilor igienico-sanitare; influențarea evoluției corecte și armonioase a organismului și dezvoltarea calităților motrice de bază; formarea și dezvoltarea deprinderilor motrice de bază, aplicativ-utilitare și sportive, elementare; formarea obișnuinței de efectuare independentă a exercițiilor fizice și dezvoltarea spiritului de echipă, de colaborare, în funcție de un sistem de reguli acceptate.

Efortul intelectual la care este supus elevul o dată cu începerea activității școlare reclamă realizarea unui echilibru cu necesitatea de mișcare și recreere. Acest deziderat care poate fi atins printr-o educație fizică corectă, cu conținuturi adecvate din punct de vedere calitativ și cantitativ, prin orientarea finalităților spre dezvoltarea armonioasă a personalității elevilor, printr-un conținut adaptabil la baza materială specifică, la tradițiile locale și prin eșalonarea acestor conținuturi după modelul didactic concentric.

Lecția de educație fizică-structură și conținut

Analiza formelor de organizare a practicării exercițiului fizic specific tuturor subsistemelor educației fizice și sportului (în text, acronimul EFS), ne determină să apreciem că lecția este forma de activitate cea mai întâlnită în toate cazurile. Aceasta “rămâne modul de organizare cel mai suplu, deoarece întrunește dezideratele de mobilitate structurală și adaptabilitate față de cerințele impuse de realizarea obiectivelor, de condițiile materiale etc” (Cârstea, 2000).

Structura lecției este reprezentată de succesiunea, în timpul alocat, a unor secvențe sau verigi, necesare pentru îndeplinirea temelor și obiectivelor. Potrivit lui Cârstea (2000), verigile unei lecții de educație fizică și sport sunt:

V.1. Organizarea colectivului de elevi, cu umătoarele obiective:

asigurarea unui început organizat al lecției;

cunoașterea stării de sănătate a colectivului de elevi;

informarea elevilor privind conținutul lecțieiȘ

captarea atenției.

Densitatea motrică se realizează prin angrenarea în exersare a întregului efectiv de elevi simultan.

V.2. Pregătirea organismului pentru efort- are ca obiective:

stimularea marilor funcții ale organismuui și asigurarea unui nivel optim de exitabilitate corticală necesar activităților ce urmează să se desfățore în lecție;

educarea percepțiilor spațio-temporale.

V.3. Influențarea selectivă a aparatului locomotor, având ca obiective:

educarea atitudinii corporale corecte;

stimularea tonicității și troficității musculare;

dezvoltarea armonioasă a tuturor segmentelor corporale;

dezvoltarea mobilității articulare și elasticității musculare;

educarea actului respirator.

V.4. dezvoltarea /educarea calităților motrice viteză sau îndemânare;

educarea calităților motrice viteza sau îndemânarea;

abordarea aspectelor de afectivitate, cognitive, voință (Oprea, Șulea, 2009, p. 51).

V.5. Învățarea, consolidarea, perfecționarea sau verificarea deprinderilor sau/și priceperilor motrice, cu următoarele obiective:

formarea deprinderilor și/sau priceperilor motrice de bază și utilitar applicative sau a celor specifice unor ramuri și probe sportive;

formarea deprinderilor de expresie și comunicare specifice activității EFS;

formarea capacității de autoorganizare, autoconducere, autoevaluare.

V.6. dezvoltarea/educarea calităților motrice forță sau rezistență

educarea calităților motrice forța sau rezistența;

dezvoltarea trăsăturilor de personalitate.

V.7. revenirea/liniștirea organismului după efort;

scăderea indicilor marilor funcții ale organismului la valori cât mai apropiate de cele de repaus;

relaxarea musculară.

V.8. aprecieri asupra desfășurări lecției, concluzii și recomandări pentru activitatea viitoare-având ca obiective conștientizarea nivelului de execuție a exercițiilor propuse în lecție; nivelul participării elevilor la activitățile din lecție și stimularea activităților de EFS independente. Densitatea se obține prin activitatea frontal de mica intensitate. Atractivitatea se obține prin explicarea utilității exercițiilor efectuate, iar varietatea se realizează prin schimbarea periodică a mijloacelor folosite.

În lecția de EFS nu pot exista toate aceste verigi, dar există unele cu caracter permanent. Acestea sunt: V.1., V.2, V.3., V.7., și V.8. Fiecare verigă are obiective proprii. De asemenea, în fiecare verigă se folosesc anumite grupe de exerciții, o anumită dozare a efortului.

Prezentăm, în continure, câteva sugestii metodologice privind desfășurarea lecțiilor de educație fizică și sport la ciclul primar. Facem referire le următoarele aspecte:

activitățile de EFS să se desfășoare cât mai des și de câte ori situația o impune;

să aibă un caracter destins, copiii să participe cu plăcere;

să predomine jocurile de mișcare și întrecerile;

să se folosească cât mai mult imaginația și creativitatea copiilor;

atractivitatea se va realiza prin efectuarea exercițiilor sub formă de întrecere între grupe sau individual, prin stimularea permanentă a interesului elevilor pentru efectuarea corectă a exercițiilor, prin cunoașterea rezultatelor exersării de către fiecare elev și stimularea autodepășirii, prin caracterul mobilizatpr al recomandărilor și evidențierilor.

în activitate să fie angrenați și elevii scutiți medical, dar atribuindu-le sarcini diferențiate;

conștientizarea părinților pentru a urmări dezvoltarea fizică corectă și armonioasă a copiilor, pentru a-și îndruma copiii către practicarea exercițiilor fizice și sportului, deoarece la această vârstă se pun bazele generale ale deprinderilor și calităților motrice, a atitudinii pe care o vor avea față de fenomenul sportiv;

pregătirea lecției de educație fizică să se facă cu maximum de seriozitate și responsabilitate, la fel ca la celelalte discipline curriculare.

Efort, oboseală, refacere –factori importanți în lecția de educație fizică

Orice tip de efort fizic, prin parametrii săi, intensitate, complexitate, durată, volum, conduce la apariția unei stări neplăcute generale sau locale, care semnifică instalarea stării de oboseală. O sinteză a tuturor definițiilor date fenomenului sus-menționat ar fi, potrivit autorilor C. Bota, B. Prodescu (1997) următoarea: “stare fiziologică reversibilă manifestată prin diminuarea capacității de performanță fizică și psihică, apărută după efort solicitant și care dispare prin odihnă.”

Oboseala se manifestă prin scăderea randamentului, iar continuarea mișcării se realizează cu un surplus energetic , dar și cu o scădere a preciziei și coordonării mișcărilor.

Limitele oboselii percepute în activitatea copiilor trebuie să fie constant înlăturate, efortul și restabilirea care îl succeed, fiind strâns legate, ele condiționându-se reciproc.

Efortul în lecția de EFS , ca nivel și dinamică, este determinat de obiectivele de instruire specifice. Potrivit autorilor E. Scarlat și B. Scarlat (2002), parametrii efortului sunt reprezentați de:

volum-latura cantitativă a efortului depus de fiecare elev. Este influențat de numărul de repetări și distanțele parcurse;

intensitate- vizează latura calitativă, exprimată de relația dintre lucrul efectuat și timpul necesar efectuării acestuia, respective, viteza de execuție a acțiunilor motrice;

complexitate-exprimă dificultatea de realizare a acțiunilor motrice.

Prin intermediul efortului fizic se obține sistemul de stimuli care determină modificările de ordin calitativ în ceea ce privește realizarea componentelor procesului instructive-educativ (Cârste, 2000).

Potrivit lui Dragnea (2002), “aprecierea completă a efortului se realizează din perspectivă internă concretizată în reacția complexă a organismului la activitatea desfășurată”. Dintre indicatorii de acest tip amintim: timpul de reacție, timpul de execuție, frecvența respiratorie și cardiacă, consumul de oxigen ș.a. Raportul dintre parametrii interni și cei externi este diferit, aceștia modificându-se în funcție de particularitățile individuale ale subiecților.

Efortul, oboseala, odihna și refacerea sunt fenomene fiziologice organic asociate cu activitatea motrică (Scarlat, Scarlat, 2002, p. 63).

Lecția de EFS contribuie la creșterea capacității de efort a organismului care să determine modificări și adaptări corespunzătoare în activitatea aparatelor, sistemelor și funcțiilor organismului elevilor. În aprecierea eficienței lecției, unul dintre principalele criterii este efortul fizic.

După efectuarea unui efort fizic, odihna reprezintă principala cale de restabilire a capacității de lucru. Pentru a asigura o eficiență maximă activității fizice desfășurate, se recomandă ca durata odihnei să nu se prelungească dincolo de faza în care se păstrează urmările favorabile ale efortului (faza de supracompensare), când sunt mobilizate resursele organismului, acesta dispunând de o capacitate de muncă sporită. Pentru a se evita epuizarea, efortul nu trebuie repetat pe un fond de refacere incompletă a organismului. De reținut este faptul că reluarea efortului după ce efectele lui anterioare s-au stins nu poate duce la un progres.

Stabilirea corectă a raportului efort-odihnă (cunoscut în practică sub denumirea de ,,dozarea efortului”), pe parcursul unei lecții sau sistem de lecții, reprezintă o problemă de bază în activitatea profesorului de educație fizică. Prezentăm în fig. 2 relația dintre efort și odihnă.

Fig. 1. Relația efort – odihnă

Modificările intervenite în capacitatea de lucru a organismului au un caracter fazic. După efort fizic, în prima fază a repausului se realizează restabilirea capacității până la aproape nivelul inițial; în faza a doua se produce fenomenul de suprarestabilire (supracompensație) și abia în a treia organismul revine la inițial.

Repetarea sistematică a unui efort fizic duce cu timpul la modificări de adaptare a organismului și totodată la obișnuirea lui cu solicitarea respectivă. În această fază de adaptare, același efort nu mai poate constitui un stimul, apărând necesitatea creșterii lui.

Creșterea treptată a efortului în lecțiile de educație fizică trebuie să constituie pentru profesor acordarea unei atenții deosebite în proiectarea activității, în stabilirea volumului și intensității efortului, realizând astfel în practică principiul potrivit căruia fiecare lecție de educație fizică trebuie să se sprijine pe cea anterioară și s-o pregătească pe următoarea. De asemenea, efortul următor se reia înainte de a se stinge complet efectele modificărilor favorabile obținute în organism în faza de supracompensare.

Dinamica efortului în lecția de EFS

Dinamica efortului fizic în lecția de EFS este condiționată de succesiunea și conținutul verigilor lecției. Potrivit lui Cârstea (2000), evoluția efortului în lecția de educație fizică se prezintă astfel:

curbă ascendentă, continuă, pe parcursul primelor trei verigi ale lecției (organizarea colectivului, pregătirea organismului pentru efort și influențarea selectivă a aparatului locomotor). Se pleacă, în efort, de la valori ale FC în jur de 70-80 pulsații pe minut ajungându-se la aproximativ 120-130 pulsații pe minut.

curba marchează un platou cu oscilații în verigile de realizare a temelor și obiectivelor (verigile 4, 5 și 6),

curba înregistrează o descreștere treptată pe parcursul ultimelor două verigi- V7,“revenirea organismului după efort” și V8, “aprecieri și recomandări”. Aproape niciodată, chiar și în lecțiile slabe sub aspectul intensității efortului, nu se revine la valorile FC și FR de la începutul lecției.

Determinarea nivelului efortului din lecție se realizează pe două căi, anume:

investigarea valorilor FC și ale FR. Această investigare trebuie să fie obiectivă și să se realizeze la mai multi elevi;

observarea subiecților: coloritul pielii, transpirația abundentă, respirația superficială și cu frecvență mare, gradul de coordonare al mișcărilor, atenția, tremurul segmentelor ș.a.

Aprecierea nivelului efortului după valorile FC relevă faptul că:

în primele trei verigi, se pleacă în efort, de la valori ale F.C. de 70-80 pulsații / minut și F.R. de 16-18 respirații / minut, ajungându-se la 120-130 pulsații / minut și 20-22 respirații / minut.

în verigile tematice, curba efortului înregistrează un platou cu oscilații în funcție de numărul de teme și specificul obiectivelor operaționale. În unele vârfuri din platou, atunci cînd se dezvoltă calitățile motrice și când se folosește întrecerea, FC poate ajunge la 170-180 pulsații/minut;

în ultimele două verigi, se înregistrează o scădere a curbei efortului. De regulă nu se revine niciodată la valorile FC și FR de la începutul lecției.

În fig. 2, prezentăm curba efortului din lecția de EFS în funcție de valorile FC

Fig. 2. Curba efortului fizic pe parcursul lecției de EFS-în funcție de valorile FC

Prezentăm grafic, în continuare, cinci modele teoretice privind dinamica efortului în lecția cu trei teme, doar prin prisma valorilor FC (după Cârstea, 2000).

Fig. 3. Dinamica efortului prin prisma FC-două creșteri și două descreșteri

Fig. 4 Dinamica efortului prin prisma FC – o creștere și două descreșteri ale intensității

Fig. 5. Dinamica efortului în lecția de EFS prin prisma valorilor FC-Două descreșteri și o creștere

Fig 6. Dinamica efortului în lecția de EFS prin prisma valorilor FC-trei creșteri ale intensității

Fig 7. Dinamica efortului în lecția de EFS prin prisma valorilor FC-trei descreșteri

Densitatea este indicatorul care subliniază calitatea unei lecții de EFS. Pune în evidență modul de valorificare a timpului alocat lecției, atât din punct de vedere al volumului, cât și al intensității sau complexității efortului fizic (Cârstea, 2000).

Volumul efortului, determină două tipuri de densitate, anume:

densitate motrică-vizează activitatea motrică a elevilor. Se calculează după următoarea formulă:

densitatea pedagogică-vizează activitatea profesorului. Se calculează după următoarea formula:

Teoretic, suma valorilor celor două tipuri de densitate trebuie să fie egală cu 100%. În lecția de EFS școlară, datorită numărului mare de elevi, condițiilor material insuficiente etc., este imposibil ca această valoare să fie 100%.

Raportul dintre cele două densități este determinat de tipul lecției. Astfel, în lecțiile în care sunt prevăzute obiective de învățare, crește ponderea densității pedagogie, iar în lecțiile în care temele vizează obiective de consolidare sau perfecționare a deprinderilor și/sau priceperilor motrice, densitatea motrică este mai bună. Potrivit lui Cârstea (2000), un nivel bun al densității motrice este cel de 60-65% din timpul afectat lecției.

Densitatea motrică și cea pedagogică se înregistrează prin metoda cronometrării, pe bază de protocol.

densitatea funcțională-determinată de intensitatea și complexitatea efortului fizic. Nu are formula de calcul, dar se apreciază prin prisma valorilor FC și FR, care dau curba sau dinamica efortului din lecție (vezi fig. 3).

Dirijarea efortului în activitatea de EFS a preșcolarilor–necesitate și importanță

Dirijarea efortului în lecția de EFS se realizează prin două modalități:

dirijarea anticipată realizată prin documente de planificare, prin care se programează volumul, intensitatea și complexitatea efortului;

dirijarea concretă realizată în activități curente (lecția) în funcție de reacția elevilor la efortul specific. Dacă reacția la efort o impune, se fac modificări față de dirijarea anticipată prin mărimea și natura pauzelor dintre repetări.

Ambele modalități presupun respectarea vârstei, sexului și disponibilităților elevilor, condițiilor materiale și micro-climaterice etc.

În paralel cu jocul dintre volumul și intensitatea efortului, în activitatea de educație fizică este necesar să se acționeze prin metode și măsuri de refacere, de restabilire a potențialului biologic al elevilor.

Refacerea/revenirea vizează restabilirea stării de echilibru a mediului intern și a parametrilor funcționali ai organismului, avută înainte de efort.

În lecția de EFS/activitatea psihomotrică revenirea organismului după efort este veriga stabilă și se realizează la sfârșit, după ce s-au efectuat toate temele. Scopul principal al acestei etape este reducerea nivelului solicitărilor funcționale, relaxarea musculară și scăderea nivelului excitabilității nervoase prin reducerea treptată a intensității efortului. Un alt obiectiv important este întărirea reflexului de postură.

Durata și conținuturile specifice acestei verigi variază în funcție de natura efortului depus de copii la finalul verigii anterioare.

În funcție de conținutul adoptat, sunt folosite ca materiale ajutătoare, bastoane, mingi, saltele, scări fixe ș.a.

Categorii de mijloace pentru revenirea organismului dupa efort

De regulă, categoriile de exerciții care se folosesc pentru îndeplinirea obiectivelor sus menționate sunt:

exerciții de mers sau alergare ușoară;

deplasări în ritm lent însoțite de mișcări de respirație;

mișcări ample ale segmentelor, intercalate cu scuturări ale acestora;

exerciții de relaxare musculară;

jocuri de mișcare cu nivel de solicitare redus;

exerciții pentru educarea reflexului de postură: acțiuni de redresare a poziției spatelui, capului și membrelor (pe loc și în deplasare);

acțiuni de întindere (pe perechi sau din atârnat la scara fixă);

diferite activități pentru refacerea bunei dispoziții și a tonusului psihic. Acestea se pot realiza sub formă de jocuri simple, distractive, acțiuni ritmate, pași de dans, exerciții simple în grup;

exerciții de respirație.

Este necesar să se înțeleagă faptul că pauza de refacere a organismului după efortul depus, este o componentă importantă și constantă a parametrilor exercițiului fizic alături de complexitate, volum și intensitate. Toate acestea favorizează obținerea efectelor propuse în viitoarele activități didactice.

Pentru cercetarea noastră am împărțit mijlocele operaționale destinate revenirii organismului după efort în trei grupe, anume:

grupa I: jocuri de mișcare cu nivel de solicitare redus pe care le vom prezenta în subcapitolul următor;

grupa II: exerciții de respirație;

grupa III: exerciții de relaxare musculară segmentară și globală;

.

În continuare prezentăm exercițiile din grupele a II-a și a III-a:

Grupa II Exercițiile de respirație contribuie la revenirea organismului după efort, ele efectuându-se simplu sau sub formă de joc.

Exerciții de respirație – inspirație cu ridicare pe vârfuri, expirație cu coborâre în ghemuit;

Mers cu mișcări de relaxare a membrelor inferioare și superioare;

Alergare ușoară;

Mers cu exerciții de respirație –

„Nu lăsa fulgii să cadă”: copiii sunt împărțiți în grupuri mici, fiecare formație primește câțiva fulgi pe care să-i țină în aer suflând în ei. Grupa ai cărei fulgi au stat cel mai mult în aer este declarată câștigătoare.

,,Mirosim floricele”;

Mers cu mâinile la ceafă, pe umeri;

„Morișca”- Fiecare copil primește câte o morișcă confecționată dintr-un carton subțire. La comanda dată, copiii suflă în morișcă cu putere, făcând-o să se învârtească.

Grupa III. Exerciții de relaxare segmentarã și globalã a organismului

Balansări ale mâinilor, aplecãri ale trunchiului cu balansul mâinilor.

Din ghemuit, sprijin pe palme, ridicarea bazinului; revenire.

Din ghemuit, sprijin pe palme, ridicarea bazinului, mers pe palme, ridicarea lentã a trunchiului în poziția inițialã.

Același exercițiu cu accent pe ridicarea foarte lentã a trunchiului în poziția stând, cu ridicarea capului și apoi a privirii.

Din stând, brațele lateral, balansarea piciorului drept, oblic înainte (8x).

Același exercițiu cu balansarea piciorului stâng (8x).

Balans scurt alternativ al picioarelor (drept-stâng) (8x).

Stând față în față, picioarele depărtate, brațele întinse, mâinile pe umerii colegului. Se execută aplecări, răsuciri spre dreapta și spre stânga.

Jocul de mișcare, activitate formativ –educațională, mijloc de refacere a organismului după efort

Încă din cele mai vechi timpuri, sănătatea, instruirea și educația copiilor au stat în centrul preocupărilor familiei, școlii și societății. După cum se știe deja, jocul este un mijloc important în dezvoltarea și educarea copilului și este considerat ca o activitate caracteristică vârstei copilăriei, fiecare formă de joc fiind un act de învățare. „Joaca este pentru copii ceea ce vorbirea este pentru adulți. Este un mediu pentru exprimarea sentimentelor, pentru explorarea relațiilor, descrierea experiențelor, mărturisirea dorințelor și împlinirea de sine” (25).

Alături de alte forme de activități practice ale copiilor, jocul face parte din sistemul mijloacelor educației.

În perioada copilăriei, “jocul are cel mai important rol formativ, reprezentând învățătură, muncă și o formă serioasă de educație”(apud Epuran, 1984, p.85). Prin joc se face pregătirea pentru muncă și viață, sub influența lui se formează comportamente, se dezvoltă personalități, se structurează funcții psihice adecvate realităților sociale, el devenind astfel un instrument de educare intelectuală, morală și formare caracterială. Psihologii consideră că jocul are drept note definitorii spontaneitatea, atractivitatea și libertatea, el costituind stimulentul principal al dezvoltării psihice a copiilor. Jocul este o activitate care pe lângă efort fizic solicită și o intensă activitate psihică în rezolvarea diferitelor probleme ridicate de acesta. Dincolo de plăcere, activitățile ludice mai aduc două beneficii: unele de natură educativă, iar altele de relaționare. Jocul educă simțul răspunderii personale și colective, educă calitățile morale, intelectuale și volitive. Prin joc, copilul dobândește diverse abilități și deprinderi, învață să respecte reguli, să reacționeze potrivit când câștigă sau când pierde. Unele jocuri îi învață pe cei mici să-și gestioneze frustrările, altele le provoacă emoții sau le exploatează anumite temeri, pentru ca apoi să-i destindă și să-i amuze.

Prin joc se pune accentul pe cunoaștere, acordându-se totodată un interes mare raportului dintre joc și programul de instruire. Activitatea educativă trebuie intensificată în direcția formării la copii a acapacității de a discerne binele de rău, ceea ce este drept de ceea ce este nedrept, jocul, devenind astfel, un important mijloc al educației socio-morale.

Clasificarea jocurilor de mișcare

Literatura de specialitate indică mai multe criterii de clasificare, unele legate de forma jocului, altele de conținut, de efectivul de joc sau de anotimpul în care se desfasoară.

Prezentăm, în continuare câteva categorii de jocuri de mișcare.

Jocuri pentru formarea si perfecționarea deprinderilor motrice de bază și utilitar-aplicative:

Jocuri pentru alergare;

 Jocuri pentru sărituri;

Jocuri pentru aruncări;

 Jocuri de târâre;

Jocuri de cățărare și escaladare.

(2) Jocuri pentru formarea și perfecționarea deprinderilor motrice specifice diverselor ramuri sportive:

a)  jocuri pregatitoare pentru jocurile sportive (fotbal, volei, baschet, handbal);

b) jocuri pregatitoare pentru atletism;

(3)  Jocuri pentru dezvoltarea calităților motrice de bază: pentru viteză, forță, îndemânare, rezistență;

(4)  Jocuri pentru dezvoltarea atenției;

(5) Jocuri pentru deconectare, pentru liniștirea organismului.

 Jocul de mișcare, ca mijloc al educației fizice și sportive, are o largă întrebuințare atât în cadrul activităților de EFS școlare, cât și extrașcolare. Acesta intră în sfera preocopărilor pedagogice, datorită diversității utilizării, a efectelor și valorii sale educativ-formative.

În lecția de educație fizică, folosit alături de celelalte mijloace, jocul contribuie la dezvoltarea calităților fizice, morale, volitive, socializare ș.a. Majoritatea jocurilor pot fi adaptate din punct de vedere al structurii și duratei și pot fi folosite în oricare dintre verigile sale.

Jocul de mișcare-mijloc de refacere a organismului după efort

Ca mijloc al refacerii după efort a organismului, prin joc se asigură revenirea la valori apropiat de cele de repaus a indicilor frecvenței cardiace și respiratorii.

Pentru cercetarea noastră am propus următoarele jocuri de mișcare:

,,Buchețelele’’

Întreg colectivul clasei se deplasează, în mers, pe terenul de sport. În timpul deplasării, profesorul strigă un număr și elevii trebuie să se grupeze în ,,buchețele’’, formate din atâția copii câți indică numărul strigat. Copiii care rămân în afara ,,buchețelelor’’ sunt eliminați. Jocul continuă, până când rămân în joc doar doi copii.

„În țara tăcerii”

Copii sunt așezați în formație de cerc și stau pe scăunele, iar în mijlocl cercului se plasează un copil „păzitorul tăcerii”. Acesta face semn unui copil să înainteze spre el într-o liniște și seriozitate deplină. În timp ce acesta înintează, atât păzitorul, cât și ceilalți copii, fac tot felul de gesturi și figuri distractive, prin care să-l determine să râdă. Dacă el reușește sp parcurgă drumul în aceste condiții fără să râdă devine el „păzitorul tăcerii”, trecând în mijlocl cercului; dacă nu reușește, trece la locul lui pe scăunel și i se dă să execute o pedeapsă hazlie.

,,Mingea prin tunel’’

Elevii sunt împărțiți în echipe egale, așezate în șir, în poziția stând depărtat. La semnal, primul împinge mingea printre picioare, aceasta urmând să ajungă la ultimul coechipier. Ceilalți elevi din șir o pot direcționa pentru a circula prin tunel. Ultimul o prinde, trece trece în față și reia mișcarea.

„Schimbarea”

Pe o masă sunt așezate mai multe obiecte. Copii le observă timp de un minut, apoi se retrag într-un colț al sălii. educatoarea face câteva schimbări în ordinea așezării obiectelor. La revenirea în fața mesei, copiii trebuie să precizeze ce obiecte nu mai sunt pe același loc.

„Culorile”

Pe un suport se montează mai multe cartonașe viu colorate. după ce copiii le privesc un timp, acestea se acoperă, iar copiii trebuie să redea culorile cartonașelor văzute.

„Clopoțelul”

Copiii sunt așezați în formație de cerc, umăr la umăr, cu mâinile la spate. Educatoarea dă unui copil un clopoțel pe care, la începerea jocului, trebuie să-l treacă pe la spate, din mână în mână, într-o anumită direcție. În mijlocul cercului stă un copil care, la semnalul educatoarei, trebuie să spună la cine se află clopoțelul. Copilul bănuit că are clopoțelul trebuie să ducă mâinile la față și dacă are clopoțelul schimbă rolurile între ei. dacă nu a ghicit, jocul continuă în același fel.

„Vânzătorul”

Copiii sunt așezați în cerc și fiecare poartă un nume de legumă. Unul dintre ei îndeplinește rolul de vânzător. La începerea jocului vânzătorul se plimbă în interiorul cercului și caută un moment potrivit ca să pronunțe de trei ori numele unei legume, fără ca acela care îl poartă să bage de seamă. Vânzătorul poate să povestească ceva și să facă o întrerupere bruscă strigând de trei ori numele legumei; să arate un copil strigând însă numele altei legume, să cânte etc. dacă reușește să-l păcălească cei doi schimbă rolurile între ei.

„Jocul mut”

Copiii sun așezați în cerc, în mijlocul căruia se află un copil, care, la începerea jocului, cheamă la el un alt copil care trebuie să vină cu pași ușori, fără să facă zgomot. Dup ce a ajuns, îl salută reverențios pe cel care l-a chemat. Dacă a reușit să meargă fără zgomot, copiii schimbă rolurile și jocul continuă; în caz contrar, primește o sancțiune hazlie.

„Pisicuța”

Colectivul este organizat în formație de cerc, iar în mijlocul cercului se plasează un copil, acesta reprezentând „pisicuța”. La începerea jocului, pisicuța se deplasează în patru labe până în fața unui copil și miaună de trei ori, cât mai caraghios. Copilul vizat trebuie să rămână serios și să mângâie pisicuța, spunând „săraca pisicuță!”. dacă reușește să se stăpânească și să fie tot timpul serios schimbă rolurile între ei, dacă nu, „pisicuța” trece la alt copil.

„Pământ, aer, apă”

Copiii stau în formație de cerc în poziția așezat cu genunchii îndoiți. Conducătorul jocului face ghem o batistă și o aruncă pe genunchii unui copil, pronunțând unul din cuvintele: pământ, aer, apă. Acela căruia i-a aruncat batista trebuie să numească un animal care trăiește în acel mediu. cine greșește primește o pedeapsă hazlie. acela care răspunde corect devine conducătorul jocului.

CAPITOLUL 2

Metodologia cercetării științifice

Stadiul cercetărilor științifice și pedagogice în domeniul practicării activităților de EFS la preșcolari

Cercetările științifice în domeniul EFS au ca scop valorizarea valențelor activității fizice din punct de vedere al concepției, al ideologiei sociale, al strategiilor, dar mai ales și din punct de vedere sanogen (Uță, 2012, p. 65).

Conexe cercetării noastre, prezentăm, câteva studii realizate în diferite țări ale lumii și în Europa cu privire la beneficiile exercițiului fizic și interesul manifestat de copii și părinți față de EFS, de participarea activă la lecțiile de EFS, de formare a valorilor și manifestarea lor prin evidențierea unor atitudini favorabile pentru activitatea specifică domeniului investigat.

La Universitatea din Canterbury și cea din Lincoln s-a realizat, în anul 2003, un proiect pilot pentru 16 școli primare din regiunile Christchurch și Auckland, Noua Zeelandă (31). Scopul acestui proiect a fost acela de a crește gradul de implicare al copiilor în actitivitățile de educație fizică. Pe un eșantion reprezentat de 336 de părinți, s-au investigat percepția și atitudinea acestora față de implicarea copiilor în activități sportive cu ajutorul unui chestionar elaborat de Ministerul Educației, Sănătații, Educației Fizice și de Recreere. Rezultatele studiului au dovedit că eșantionul investigat cunoaște beneficiile practicării educației fizice, iar familia, școala și asociat, bucuria practicării exercițiului fizic, constituie factori importanți în practicareea formală, dar și nonformală , în afara programului școlar.

În anul 2004 , un studiu realizat cu participarea Statelor Unite ale Americii, Republicii Cehă, Austriei și Angliei (102), pe un eșantion de 1107 elevi, a investigat atitudinea acestora față de disciplina EFS. Datele, culese și măsurate prin utilizarea instrumentului de anchetă Adams Scale (1963), au evidențiat, în primul rând, o atitudine pozitivă față de EFS a eșantionului investigat. Menționăm că în Cehia numărul obligatoriu al orele de EFS este de 2 ore pe săptămână, în timp ce în S.U.A., potrivit Asociației Naționale pentru Educație Fizică și Sport (2001), procentul școlilor care au în planurile de învățământ disciplina EFS este de aproximativ 50% în clasele I, și se reduce până la 5,2% în clasa a opta și doar 5% în clasa a douăsprezecea din curriculumul obligatoriu (Ionescu, 2011).

Un studiu realizat în Statele Unite ale Americii, în anul 1999, pe două grupe de subiecți a sugerat că practicarea activităților de EFS în școala primară are efecte pozitive pe termen lung supra atitudinii promișcare la adulți.

În Suedia, studiul „Beneficiile educației fizice în școala primară”, s-a realizat în perioada 2000-2003, pe un eșantion de 132 copii, 73 băieți și 59 de fete cu vârte 6-9 ani. Subiecții au fost urmăriți până în clasele a IX-a și a XII-a, în două școli diferite: una cu două lecții de EFS pe săptămână și cealaltă cu patru lecții. O lecție a avut durata de 40 min.

Rezultatele de la sfârșitul perioadei de cercetare, 2003, au fost comparate cu cele de la început, anul 2000. La elevii care au avut în program patru lecții pe săptămână de EFS s-au înregistrat efecte pozitive în ceea ce privește beneficiile exercițiului fizic asupra practicanților. Aceste efecte au fost remarcate la rezultatele înregistrate la testările fizice și la valorile indicelui de masă corporală (IMC). Acesta a crescut la ambele grupuri de subiecți, dar a fost observată o scădere la elevii care au avut patru lecții de activități de EFS pe săptămână.

În urma rezultatelor înregistrate se recomandă cel puțin 40 de minute se activitate fizică zilnic, iar această activitate, este necesar să înceapă de timpuriu pentru a combate problemele de greutate la copii (32).

Alt studiu, Lareau (2003) (apud Dumitrescu, 2010) atestă faptul că părinții consideră că activitățile sportive determină dezvoltarea la copii a unor calități de care aceștia au nevoie pentru a avea succes, pentru a se adapta în societate și a deveni membri respectabili ai comunității cărora aparțin. Ei consideră că fair-play-ul, disciplina, devotamentul, responsabilitatea, respectul de sine, încrederea în sine ș.a. sunt valori importante pe care copii lor le-au dobândit prin participarea la aceste activități.

Sintetizând, putem spune că cercetările în domeniul activităților de EFS pot identifica modalități prin care aceasta contribuie la modelarea unor atitudini favorabile integrării sociale, satisfacerea unor necesități legate de sănătate și dezvoltare fizică a copiilor din învățământul primar.

Scopul, obiectivele și ipoteza cercetării

Activitățile de educație fizică capătă două aspecte importante: utilitatea practică și plăcerea de necontestat pe care o generează mișcarea.

Scopul cercetării noastre este acela de a identifica cele mai eficiente mijloace de acționare pentru revenirea organismului după efortul prestart în lecția de EFS a elevilor din învățământul preșcolar.

Pentru a avea o viziune eficientă asupra proiectului propus, vom urmări realizarea principalelor obiective:

O.1. Realizarea testărilor inițiale și finale de natură somatică și motrică.

O.2.Identificarea celor mai eficiente mijloace de acționare pentru revenirea organismului după efortul susținut de elevii din învățământul preșcolar în cadrul lecției de educație fizică și sport.

O.4. Determinarea nivelului de revenire a organismului după efort.

O.5. Recoltarea parametrilor funcționali înainte și după efortul prestart în lecția de EFS.

O. 6. Realizarea analizei comparative a rezultatelor obținute.

În studiul nostru ne propunem validarea următoarei ipoteze: dacă la finalul lecției de EFS vom utiliza noi mijloace operaționale de refacere și relaxare adecvate copiilor preșcolari, atunci revenirea organismului după efort va fi mai eficientă și mai atractivă, iar efectele vor fi mai semnificative.

Eșantion. Caracteristici

Eșantionarea reprezintă un „set de operații, cu ajutorul cărora, din ansamblul populației vizate de cercetare, se alege o parte, numită eșantion, parte ce va fi supusă în mod nemijlocit investigației”, cu scopul de a se obține “concluzii cu valabilitate generală” (Rotariu et.al, 2006, p.85).

Pentru atingerea obiectivelor propuse în cercetarea noastră privind asigurarea momentului de revenire a organismului după efort în lecția de EFS din învățământul preșcolar, am folosit două eșantioane formate din elevi din clasa pregătitoare a Școlii Gimnaziale “Grigore Antipa” din Tulcea.

Eșantionul, constituit pe baza eșantionării simple aleatoare, a cuprins un număr de 20 de elevi, fete și băieți, cu vârste între cinci și șase ani, care au fost împărțiți în două grupe numeric egale, anume: grupa cvasiexperimentală, pe care am denumit-o “Albinuțele”, 10 elevi și grupa martor, 10 elevi.

Spectrul metodelor de cercetare-Focalizări metodologice

În cadrul cercetării noastre, am utilizat o metodologie complexă care cuprinde:

Metode de investigare și colectare a datelor: studiul bibliografic, observația pedagogică, metode de măsurare individuale: teste antropometrice, teste funcționale și motrice, metoda înregistrării datelor și metoda întabelării, metoda grafică.

Metode statistice de prelucrare și interpretare a datelor

Studiul bibliografic

Reprezintă studiul cunoștințelor existente în literature națională și international într-un anumit domeniu. Constituie o componentă obligatorie în fiecare din etapele unei cercetări. În etapa de pregătire a studiului, documentarea implică o cercetare bibliografică initial care poate fi limitată la referințe international mari (29).

Pentru demersul nostru investigativ am colectat date cu privire la activitatea de educație fizică desfășurată în învățământul preșcolar și le-am analizat din perspectiva unor parametri stabiliți în concordanță cu scopul, obiectivele și ipotezele cercetării empirice optimizate. De asemenea, am studiat materiale de psihologie și medicină necesare pentru o înțelegere corectă a conceptului de oboseală și a modului cum se poate interveni asupra organismului conducându-l spre o stare de relaxare.

Metoda observației

Observația pedagogică este o metodă științifică de cercetare care constă în urmărirea intenționată și atentă a faptelor, proceselor, fenomenelor, comportamentelor individuale și colective, chiar în momentul desfășurării lor, cu scopul de a le cunoaște sub aspectele lor esențiale într-un context situațional existent (Uță, 2012). La nivelul simțului comun, “a observa înseamnă a cunoaște, a examina un obiect sau un proces, a face constatări și remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenție” (Chelcea, 2007, p. 394). Potrivit autorului anterior citat, observația este o “metodă de colectare a datelor cu ajutorul simțurilor pentru a descrie obiectiv mediul înconjurător, oamenii și relațiile interpersonale, comportamentele individuale și colective, acțiunile și activitățile, comportamentul verbal, obiectele fizice” .

În cercetarea pe care am realizat-o, metoda observației a urmărit colectarea de informații suplimentare privind aspectele investigate prin celelalte metode de cercetare. Elementele supuse observației au fost: comportamentul copiilor, în timpul și la sfârșitul unei activități didactice, coloritul pielii, transpirația, respirația, gradul de coordonare al mișcărilor, atenția, dificultăți în coordonarea mișcărilor și executarea acestora, toate aceastea fiind consemnate în grile de observație.

Partea procedurală a cercetării

În cercetarea noastră, am dorit să demonstrăm că prin aplicarea unor noi mijloace de acționare eficiente în veriga de revenirea a organismului după efort, valorile de repaus a unor indici fiziologici ai organismului vor fi mai buni, revenirea organismului după efortul prestat în lecție va fi mai rapidă.

Pe grupa „Albinuțele” au fost aplicate mijloace operaționale atractive de refacere și relaxare, adecvate vârstei preșcolarilor, destinate revenirii organismului după efortul din lecția de EFS. Aceste mijloace cuprind:

jocuri de mișcare pentru revenirea organismului după efort;

exerciții de relaxare segmentară și globală executate pe fond muzical;

exerciții de respirație execuate pe fond muzical.

Menționăm că mijloacele operaționale din grupele a II-a și a III-a au fost executate pe fond muzical doar de către grupa de cercetare, „Albinuțele”.

Metoda măsurătorilor antropometrice, testelor motrice și funcționale

Având legătură cu obiectivul major al educației fizice, privind dezvoltarea fizică armonioasă a practicanților, indicii morfologici și funcționali au o importanță deosebită. Se dorește obținerea unor indici superiori armonioși, în corelație cu vârsta practicanților.

Pentru cercetarea nostră ne-au interesat următorii indici somatici: înălțimea, greutatea, perimetrul toracic în inspirație și expirație, frecvența cardiacă în repaus și în lucru, indicele Ruffier.

Testul motric a fost aplicat pentru verificarea nivelului de însușire a deprinderilor motrice de bază și utilitar applicative.

Testările fucționale au constat în măsurarea valorilor frecvenței cardiace în repaus și în lucru și s-au realizat în trei etape:

În prima etapă am măsurat frecvența cardiacă în repaus (FCR). Pulsul se înregistrează timp de 10 secunde, se înmulțește cu 6 și se obține o valoare ce reprezintă bătăile inimii pe minut.

În etapa a doua am măsurat frecvența cardiacă de lucru (FCL) în veriga premergătoare revenirii organismului după efort (după tematică). Formula de calcul este aceeași ca și în cazul FCR.

După terminarea de exercițiilor pentru revenirea organismului după efort am măsurat din nou pulsul după aceeași formulă (FCD)

Dacă valorile celor două înregistrări ale pulsului prezintă o diferență cuprinsă între 12-15, adaptarea organismului la efort este normală. Dacă diferența este mai mare de 15, este o situație incompatibilă cu desfășurarea unui efort fizic.

Pentru aprecierea nivelului de adaptare a organismului la efort, am aplicat testul Ruffier.

Metode statistice de prelucrare și interpretare a datelor

Datele obținute cu ajutorul instrumentelor și tehnicilor de cercetare au fost prelucrate și organizate în vederea interpretării rezultatelor și elaborării concluziilor.

Pentru aceasta am utilizat următoarele tehnici statistice: întocmirea tabelelor de rezultate, a reprezentărilor grafice, calcularea unor indicatori statistici prin metode statistico-matematice.

Tabelele cu rezultatele înregistrate au permis o estimare de ansamblu asupra cercetării.

Reprezentările grafice (histograme, diagrame) reflectă sintetic rezultatele globale ale cercetării, oferind o imagine vizuală a distribuției rezultatelor cercetării.

Prin calcularea unor indicatori statistici am avut posibilitatea să sintetizăm rezultatele cercetării și să obținem informații cu privire la eșantionul investigat.

Pentru prelucrarea datelor statistice am folosit softuri specializate pentru prelucrări statistice, SPSS 17.0 și Excell 2007.

Indicatorii statistici reprezintă “valori atașate variabilelor statistice cantitative prin intermediul cărora se încearcă exprimarea, de o manieră sintetică, a informației conținute în distribuția de frecvență respectivă” (Rotariu, 2006).

În cercetarea noastră am utilizat următoarele categorii de indicatori, pe care îi prezentăm, succint, în continuare:

Media aritmetică este o valoare care rezultă din împărțirea sumei valorilor tuturor indivizilor dintr-o populație statistică la numărul acestora. (Rotariu, 2006, p. 43). Această valoare indică tendința centrală a caracteristicii eșantionului studiat și este un etalon de referință pentru poziționarea valorică a fiecărui subiect în cadrul acestuia. Se calculează după formula de mai jos

unde: Xi reprezintă valorile caracteristicii studiate, iar (n) este numărul de subiecți

Abaterea standard sau abatere medie pătratică () pune în evidență “intervalul valoric din jurul mediei în care s-au distribuit valorile individuale ale variabilei studiate.

Se calculează după formula:

prin extragerea rădăcinii pătrate din raportul dintre suma pătratelor diferențelor dintre valorile caracteristicii măsurate și media lor aritmetică și numărul de subiecți minus 1 (Rotariu, 2006, p.54)

O valoare mare a abaterii standard indică o imprăștiere mare a datelor caracteristicii măsurate față de medie, dovedind că eșantionul este neomogen, iar rezultatele obținute nu pot fi generalizate. O valoare mică a abaterii standard semnifică o distribuție strânsă a valorilor individuale în jurul mediei, deci un eșantion omogen, iar rezultatele obținute pot fi generalizate. Abaterea standard are o valoare semnificativă atunci când esantionul pe care s-a lucrat are o distributie normala, conform curbei Gauss–Laplace” (104).

Coeficientul de variabilitate

Pentru a stabili gradul de omogenitate a unui eșantion, se utilizază coeficientul de variabilitate. Valoarea acestuia se obține prin raportarea abaterii standard la media eșantionului. Rezultatul obținut se raportează în procente (30).

Unde: S este abaterea standard a eșantionului studiat;

M este media grupului.

Interpretarea coeficientului de variabilitate se face în funcție de valorile obținute (vezi tabelul 2)

Tabelul 2. Coeficientul de variabilitate-valori și interpretare

Valori ale indicilor antropometrici-evaluarea antropometrică

Prin evaluarea potențialului biomotric obținem informații prețioase despre dezvoltarea fizică a subiecților.

Tema definită de valori ale indicilor antropometrici ai elevilor preșcolari am analizat-o prin metoda măsurătorilor somatice. Prin această metodă am evaluat parametrii somatici ai subiecților (înălțimea și greutatea) și perimetrul toracic în expirație și inspirație.

Înălțimea, talia sau statura este distanța dintre creștetul capului (vertex) și tălpi și reprezintă principalul indicator al creșterii somatice. Acest indicator este determinat genetic.

Pentru cercetarea nostră, am măsurat înălțimea subiecților cu taliometrul în poziția stând (fără încălțăminte) cu călcâiele, fesele și omoplații atingând tija taliometrului, bărbia este coborâtă spre piept. Am fixat bara taliometrului la nivelul creștetului capului și am citit cifra din dreptul reperului. Am notat rezultatul în centimetri (cm).

Greutatea sau masa corporală a subiecților. Spre deosebire de înălțime, acest indice este controlabil și poate fi influențat într-o proporție considerabilă de către o serie de factori exogeni. Printre acești factori se evidențiază alimentația rațională, regimul de viață, la care se adaugă și factori educativi. Greutatea a fost verificată cu ajutorul cântarului medicinal, astfel: elevul, îmbrăcat cât mai lejer, în tricou și sort, stă pe cântar, luând o poziție de stând relaxat. Se notează rezultatul cântăririi în kilograme (kg)

Perimetrul toracic în expirație și inspirație (PT) atestă gradul de dezvoltare al cutiei toracice. Valorile acestui indicator furnizează date de un real folos privind evaluarea funcțională și motrică a eșantionului luat în studiu. Reflectă dimensiunea actului respirator al cărei profunzime și frecvență, atât la fete cât și la băiețieste condiționată de calitatea și cantitatea dinamicii acestora. În metodologia de înregistrare am folosit banda metrică care în timpul înregistrării a fost fixată posterior la nivelul unghiurilor inferioare ale omoplaților, iar anterior, pe linia supra mamară. Calculând diferența dintre perimetrul toracic în inspirație profundă și în expirație forțată am stabilit indicele de elasticitate toracică. Rezultatele înregistrate le prezentăm în tabelele 3 și 4.

Tabelul 3. Rezultatele inițiale și finale la testele somatice-Grupa cvasiexperimentală

NOTĂ

Abrevierile reprezintă:

TI-testare inițială; TF-testare finală; DIF-diferența dintre cele două testări

Tabelul 4. Rezultatele inițiale și finale la testele somatice-Grupa martor

NOTĂ

Abrevierile reprezintă:

TI-testare inițială; TF-testare finală; DIF-diferența dintre cele două testări

Nivelul de însușire a deprinderilor motrice de bază și utilitar- aplicative. Aplicarea testului motric

Potrivit profesorului Epuran (1993), deprinderile reprezintă „calități ale actelor motrice învățate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuție: coordonare, precizie, viteză, ușurință, plasticitate, automatizare”.

Pentru evaluarea nivelului de însușire a deprinderilor motrice de bază, am conceput următorul parcurs aplicativ (fig.8 )

Fig. 8 Traseu aplicativ pentru testarea nivelului de însușire a deprindrilor motrice de bază

Elevii dispuși în coloană câte unul pleacă, pe rând, și urmează următorul traseu: alergare șerpuită printre jaloane, mers cu brațele lateral pe banca de gimnastică, la mijlocul bancii execută o întoarcere 3600, continuă mersul, săritură în ghemuit de pe bancă pe sol, rostogolire din ghemuit în ghemuit, trecere pe sub capra de gimnastică, alergare până la scara fixă, urcare pe aceasta, coborâre, alergare și revenire la coada șirului.

Se cronometrează timpul de execuție pentru a se încadra în lecție și se înregistrează numărul greșelilor (pierderea echilibrului și căderea de pe bancă, omiterea unui obstacol, nereușita urcării sau coborârii de pe scara fixă). Se acordă 10 puncte, fiecare greșeală fiind sacnționată cu scăderea unui punct.

Acest test a fost aplicat de două ori, în luna februarie, testarea inițială și în luna mai, testarea finală.

Tabelul 5. Rezultatele inițiale și finale la testul motric-grupa de cercetare „Albinuțele”

Tabelul 6. Rezultatele inițiale și finale la testul de verificare a însușirii deprinderilor motrice de bază -grupa martor

Aplicarea testăriilor funcționale

Determinarea intensității efortului în lecția de educație fizică se realizează prin două modalități:

investigarea valorilor frecvenței cardiace (FC) și ale frecvenței respirtorii (FR). Această înregistrare trebuie să fie obiectivă și să se realizeze pe un număr mai mare de subiecți. de regulă înregistrarea se face pe 10 sau 15 secunde;

observarea subiecților: coloritul pielii, transpirația, respirația, gradul de coordonare al mișcărilor, atenția ș.a.

Pentru cercetarea noastră ne-au interesat doar valorile frecvenței cardiace.

Valori ale frecvențelor cardiace – rezultate înregistrate în repaus și în lucru

Prezentăm, sub formă tabelară, valorile frecvențelor cardiace măsurate în următoarele situații:

în repaus-frecvența cardiacă de repaus (FCR);

în lucru, în veriga premergătoare revenirii organismului după efort (după tematică); frecvența cardiacă de lucru (FCL);

după fiecare grupă de mijloace operaționale utilizate în vederea revenirii organismului după efort (FCD)

Aceste valori au fost măsurate atât pentru grupa „Albinuțele” (tabelul 7), cât și pentru grupa martor (tabelul 8).

Componența grupelor de exerciții este următoarea:

grupa I: jocuri de mișcare pentru revenirea organismului după efort;

grupa II: exerciții de respirație;

grupa III: exerciții de relaxare segmentară și globală a organismului.

Reamintim că exercițiile de respirație și cele pentru relaxare segmentară și globală au fost executate pe fond muzical doar la grupa cvasiexperimentală „Albinuțele”.

Tabelul 7. Frecvențe cardiace-Valori înregistrate la grupa “Albinuțele”

Tabelul 8. Frecvențe cardiace-Valori înregistrate la grupa martor

Valori ale testului Ruffier

Testul Ruffier este un test de apreciere a gradului de adaptare a organismului la efort, care are la bază variațiile frecvenței cardiace în trei momente: repaus; după efort și la revenire.

Testul constă în executarea a 15 de genuflexiuni, timp 35 de secunde și urmărirea frecvenței cardiace în perioada de revenire, cu durată de un minut.

Metodologie de lucru

elevul în poziția așezat; se măsoară frecvența cardiacă, în repaus, timp de 10 secunde; valoarea obținută se înmulțește cu 6, rezultatul reprezintă pulsul 1 (P1).

se măsoară frecvența cardiacă pe 10 secunde, între secundele 0-15 postgenuflexiuni, valoarea obținută se înmulțește cu 6 și reprezintă pulsul 2 (P2).

se înregistrează frecvența cardiacă pe 10 secunde, între secundele 45-60 postgenuflexiuni, valoare oobținută se înmulțește cu 6 și reprezintă pulsul 3 (P3).

Valorile P1, P2 și P3 reprezintă frecvanța cardiacă /minut în 3 ipostaze: repaus, efort și revenire.

Se calculează valorile indicelui Ruffier cu ajutorul formulei de mai jos și se compară valorile de referință din tabel (tabelul 9)

(P1 + P2 + P3) – 200

10

Tabelul 9. Valorile indicelui Ruffier

În cercetarea noastră am aplicat testul Ruffier atât pentru subiecții din grupa de control, cât și pentru cei din grupa „Albinuțele”. .

În continuare, prezentăm rezultatele înregistrate la testul Ruffier pe cele două categorii de subiecți (tabelele 10 și 11).

Tabelul 10. Valorile indicelui Ruffier și calificativul obținut de grupa „Albinuțele”

Tabel 11. Valorile indicelui Ruffier și calificativul obținut de grupa martor

Potrivit rezultatelor înregistrate și a valorilor indicelui Ruffier obținut, constatăm că atât subiecții grupei de cercetare, cât și subiecții grupei martor prezintă o capacitate medie de adaptare a organismului la efort.

CAPITOLUL III

REZULTATELE CERCETĂRII. INTERPRETĂRI ȘI COMENTARII

Analiza și interpretarea rezultatelor obținute la testele somatice

La bateria de măsurători somatice aplicate în două etape, teste inițiale și teste finale, s-au înregistrat următoarele valori ale indicatorilor statistici evaluați:

Greutatea corporală

Elevii din grupa experiment au înregistrat o valoare medie a greutății de 24,7 kg la testarea inițială, iar la cea finală de 24,8 kg, diferența dintre cele două testări fiind de 0,1kg.

Abaterea standard a grupei cvasiexperimentale a fost 5,1 la testarea inițială și de 4,8 la cea finală;

Coeficientul de variabilitate a cărui valori au fost de 20,6% la testarea inițială și de 19,3 % la cea finală, ambele rezultate încadrându- se între limitele de 15%-30%, indicând o împrăștiere mijlocie a datelor, media fiind suficient de reprezentativă. o foarte bună omogenitate.

Valorile medii ale greutății pentru elevii din grupa martor au fost de 23,9kg la testarea inițială, respectiv 23,7 Kg la testarea finală, media diferenței dintre testări având o valoare de 0,1Kg (fig. 9)

Abaterea standard a inregistrat valori de 3,2, respectiv 2,9 la cele două testări, indicând un eșantion omogen;

Coeficientul de variabilitate calculat a obținut o valoare de 13,7% la testarea inițială și 12,2% la testarea finală.

Fig. 9. Media diferenței dintre testarea inițială și cea finală pentru greutate

Înălțimea

La această măsurătoare elevii din grupa “Albinuțele”au înregistrat o medie a înălțimii de întalie de 122,5 cm la testarea inițială și de 123,5 cm la cea finală. Copiii care au alcătuit grupa de control au înregistrat valori ale înălțimii de 124,7 cm la testarea inițială și 125 cm la cea finală. Diferențele dintre celedouă testări au fost de 0,7 cm pentru grupa experiment, respectiv 0,4 cm pentru cea de control (fig. 10).

Valorile abaterii standard pentru cele două testări au fost 6 și 5,1 pentru grupa experiment, iar pentru grupa martor de 5,9 și 5,8. Ambele rezultate indicând o împrăștiere strânsă a datelor în jurul mediei, deci un eșantion omogen.

Omogenitatea crescută a eșantioanelor luate în studiu este dovedită și prin valorile coeficientului de variabilitate,4,8% și 4,2%, pentru grupa experiment, respectiv 4,7% și 4,6% pentru grupa martor, la testăril inițiale și finale.

Fig. 10. Media diferenței dintre testarea inițială și cea finală pentru înălțime

Perimetrul toracic în inspirație și expirație

Pentru grupa “Albinuțele” la testarea inițială media este de 61,9 cm în inspirație și 57,1cm în expirație, media elasticității toracice fiind de 4,6 cm. La testarea finală valoarea medie a perimetrului toracic în inspirație a fost de 63 cm și 57,5 în expirație, rezultând o elasticitate toracică de 5,5 cm. Diferența de elasticitate dintre cele două măsurători înregistrând o medie de 0,9 cm.

Pentru grupa martor la testarea initială, media înregistrată a fost de 62,8 cm în inspirație, respective 58 cm în expirație. Valoarea medie a elasticității toracice este de 4,8 cm. La testarea finală, media înregistrată pentru perimetrul toracic în inspirație a fost de 64 cm, respectiv 58,3cm în expirație, rezultând o elasticitate toracică de 1,2 cm. Diferența de elasticitate dintre cele două măsurători înregistrând o medie de 0,7 cm.

În fig. 11 prezentăm grafic, media diferenței de elasticitate toracică pentru cele două categorii de subiecți.

Fig. 11. Media diferenței de elasticitate toracică dintre cele două măsurători

Analiza și interpretarea rezultatelor obținute la testul motric

După aplicarea testului motric de evaluare a nivelului de însușire a deprinderilor motrice de bază format dintr-un parcurs aplicativ, la grupa cvasiexperimentală „Albinuțele” s-au evidențiat următoarele aspecte:

valoarea mediei a timpului de execuție la testarea inițială a fost de 156 secunde, iar la cea finală ded 127, 5, secunde. Se poate observa o îmbunătățire cu 28,5 secunde a timpului de execuție a traseului aplicativ propus;

la testarea inițială s-au înregistrat un număr de 9 greșeli, dintre care amintim:

2 căderi de pe banca de gimnastică;

2 neexecutarea întoarcerii pe banca de gimnastică;

2 nexecutarea rostogolirii;

1 omiterea alergării printre obstacole;

1 omiterea unui obstacol;

1 nu a urcat pe scara fixă.

Media punctelor obținute de grupa experiment a fost de 8,9 la testarea inițială. La testarea finală numărul total de greșeli s-a redus la trei, iar media punctelor obținute a fost de 9,7

Traseul aplicativ a fost parcurs cu o medie de 156 s la testarea inițială, 127,5 s la cea finală, între cele două testări existând o diferență medie de 28,5 s. (fig. 13).

Pentru grupa martor, după parcurgerea traseului aplicativ s-au înregistrat următoarele rezultate:

valoarea mediei a timpului de execuție la testarea inițială a fost de 158 secunde, iar la cea finală de 132, 5 secunde. Se poate constata o îmbunătățire cu 26,5 secunde a timpului de parcurgere a traseului aplicativ propus;

la testarea inițială s-au înregistrat un număr de 10 greșeli, dintre care amintim:

3- nu au urcat pe scara fixă;

3-au omis alergarea printre jaloane;

2 nu au executat întoarcerea pe bancă;

1 nu a trecut pe sub capra de gimnastică;

1 nu a executat rostogolirea din ghemuit în ghemuit.

La testarea finală numărul total de greșeli s-a redus la patru.

Media punctelor obținute de grupa martor a fost de 8,9 la testarea inițială. La testarea finală media punctelor obținute a fost de 9,6.

Traseul aplicativ a fost parcurs cu o medie de 158 s la testarea inițială și 132, 5 s la cea finală, între cele două testări existând o diferență medie de 26,5 s.

În figura 12 prezentăm într-un grafic comparativ diferența medie dintre timpul de parcurgere a traseului aplicativ la testarea inițială și la testarea finală, de către cele două categorii de subiecți investigați.

Fig. 12 Timpul de parcurgere a trasului aplicativ-diferența dintre testarea ințială și cea finală la grupa „Albinuțele” și grupa martor.

În fig. 13. prezentăm grafic diferența mediei punctelor obținute la testarea inițială și cea finală de eșantioanele luate în studiu pentru parcurgerea traseului de verificare a nivelului de însușire a deprinderilor motrice de bază și utilitar aplicative.

Fig. 13. Diferența dintre media punctelor obținute la testarea inițială și cea finală de către eșantioanele luate în studiu pentru parcurgerea traseului aplicativ

Analiza și interpretarea rezultatelor obținute la testele funcționale

Pentru început supunem discuției grupa de cercetare „Albinuțele”. Potrivit rezultatelor înregistrate, la sfârșitul primei grupe de exerciții, jocuri de mișcare pentru revenirea organismului după efort, se constată o scădere a mediei frecvențelor cardiace cu 37b/min. S-a plecat de la o medie a frecvențelor cardiace de 133b/min, aceasta scăzând în final la 96b/min.

Cea de a doua grupă de exerciții se realizeazã la o intensitate a efortului de 130 b/min , ajungându-se la sfârșit la o medie de 104 b/min și o scădere a mediei frecvențelor cardiace de 26 b/min.

În grupa a treia, exerciții de relaxare segmentară și globală, executate pe fond muzical, se pornește de la o intensitate a efortului de 130 b/min, ajungând în final la 103 b/min, diferența medie fiind de 27 b/min.

Comparând mediile frecvențelor cardiace înregistrate, la finalul fiecărei grupe de mijloace pentru revenirea organismului după efort, constatăm că, pentru eșantionul de cercetare „Albinuțele”, cele mai eficiente sunt cele din grupa I, jocurile de mișcare, 98b/min. Pe locul al doilea s-au situat exercițiile de respirație executate pe fond muzical, cu o medie a FC de 104b/min., urmate, pe locul trei, de exercițiile de relaxare segmentară și globală a organismului, de asemenea, executate pe fond muzical, 103b/min.

La grupa martor am aplicat aceleași mijloace de acționare, singura diferență constând în faptul că, exerciții de respirație și cele de relaxare segmentară și globală au fost executate fără fond muzical.

Diferența dintre media valorilor frecvențelor cardiace înregistrate înainte și după jocurile de mișcare este 34b/min. S-a plecat de la 130b/min. și s-a ajuns, în final la 98b/min.

Înainte de grupa a doua de exerciții, media FCL a fost de 135b/min., această scăzând în final până la 112b/min., înregistrându-se o diferență medie a pulsului de 23b/min.

Pentru grupa exercițiilor de relaxare segmentară și globală a organismului media FCL la început a fost de 134b/min., iar la final aceasta ajungând la 106b/min., diferența medie între cele două înregitrării fiind de 28b/min.

Dacă facem o ierarhizare a mediilor FC înregistrate după fiecare grupă de mijloace aplicate grupei martor, obținem următorul clasament:

locul I, jocurile de mișcare cu 98b/min;

locul II, exercițiile de relaxare segmentară și globală a organismului, 106b/min;

locul III, exercițiile de respirație, 112b/min.

Prezentăm un tabel comparativ (vezi tabelul 12) cu locul ocupat de grupele de mijloace aplicate pentru fiecare categorie de subiecți.

Tabelul 12 – Grupe de mijloace pentru revenirea organismului după efort-ordonare după locul obținut

Analizând datele înregistrate putem concluziona că pentru ambele categorii de subiecți jocurile de mișcare sunt cele mai eficiente mijloace de revenire a organismului după efort. De asemenea, mijloacele operaționale executate pe fond muzical, realizează o scădere mai mare a FC la subiecții la care au fost aplicate,

Prezentăm într-un grafic comparativ rezultatele înregistrate și ordonarea după valorile FCD (fig. 14).

Fig. 14. Grafic comparativ între locul ocupat de grupele de mijloace aplicate pentru fiecare categorie de subiecți-ordonare după media FCD

În clasamentul alcătuit, observăm că jocurile de mișcare destinate revenirii organismului după efort ocupă primul loc, cu cea mai mică medie a FCD, la ambele categorii de subiecți.

Analiza rezultatelor înregistrate la valorile medii ale FCD, reliefează faptul că exercițiile de respirație și cele de relaxare segmentară și globală a organismului executate pe fond muzical, la grupa “Albinuțele”, deși nu prezintă diferențe semnificative față de grupa martor, sunt mai eficiente.

Componenții grupei ce cercetare „Albinuțele” au înregistrat o valoare a mediei aritmetice la proba Ruffier de 9,3, iar cei din grupa martor, de 9,5. Valorile sunt relativ egale și reliefează o capacitate medie de adaptare a organismului la efort.

Concluzii și propuneri

Cercetarea pe care am realizat-o a avut ca obiectiv principal identificarea celor mai eficiente mijloace de acționare pentru revenirea organismului după efortul susținut de elevii din învățământul preșcolar în cadrul lecției de educație fizică și sport. De asemenea, ne-au interesat și valorile FC înainte și după efortul prestart, capacitatea de efort a subiecților, nivelul de însușire a deprinderilor de bază și aplicativ utilitare și valorile unor indici antropometrici.

Analizând rezultatele înregistrate am remarcat evidența următoarelor aspecte:

în ceea ce privește indicii somatici, greutatea și înălțimea, deoarece perioada de cercetare a fost scurtă, respectiv patru luni, nu s-au înregistrat modificări semnificative la ambele categorii de subiecți;

s-a înregistrat o diferență medie de elasticitate toracică între cele două măsurători, inițială și finală, de 0,9 cm la grupa “Albinuțele”, respectiv 0,7 la grupa martor.

atât la grupa experiment, cât și la grupa martor, media punctelor obținute la traseul aplicativ propus s-a îmbunătățit la testarea finală comparativ cu testarea finală;

potrivit rezultatelor înregistrate și a valorilor indicelui Ruffier obținut, constatăm că atât subiecții grupei de cercetare, „Albinuțele”, cât și subiecții grupei martor prezintă o capacitate medie de adaptare a organismului la efort;

dintre cele trei grupe de mijloace de acționare aplícate, cele mai eficiente sunt cele din grupa I, jocurile de mișcare și cele realízate pe fond muzical. Aceste exerciții au un impact pozitiv asupra subiecților, ele fiind foarte agreate de cãtre aceștia. Efectuarea lor pe fond muzical lent și relaxant le sporește eficiența și atractivitatea.

referitor la datele statistice înregistrate putem afirma că valorile indicatorilor statistici evidențiați s-au concentrat în intervalele considerate acceptabile pentru o distribuție normală a datelor. De asemenea, valorile abaterii standard și a coeficientului de variabilitate s-au încadrat în limitele admise pentru distribuții normale a datelor unei serii de subiecți eșantionați.

Pe bazele prezentate în cadrul acestei lucrări de cercetare poate fi dezvoltată o abordare modernă a activităților de educație fizică la nivel preșcolar, în acord cu dezvoltarea psihosomatică și interesele copiilor.

Concluzionând, putem spune că, deși jocurile de mișcare au obținut locul I, toate cele trei grupe de mijloace operaționale aplicate acționeazã eficient asupra revenirii organismului după efort, cu diferențe nesemnificative, deci pot fi utilizate cu succes în acest scop.

În contextul acestor informații putem constata că rezultatele obținute comfirmă în mare parte ipoteza cercetării.

Bibliografie

ACADEMIA ROMÂNĂ, Intitutul de Lingvistică Iorgu Iordan. (1998). Dicționarul Explicativ al Limbii Române. București: Editura Unvers Enciclopedic.

BADIU, T. (1999). Educația fizicã a copiilor și școlarilor. Chișinău: Editura Guranda-Art.

BARBU, S., DINESCU R., MINULESCU, G. (2005). Altius, fortius, citius – suport metodic pentru orele de educație fizicã la ciclul primar. Pitești: Editura Carminis.

BOTA, C. (1999). Fiziologia generalã și fiziologia efortului fizic. București: ANEFS.

BOTA, C., PRODESCU, B. (1997). Fiziologia educației fizice și sportului-ergofiziologie. Râmnicu Vâlcea: Editura Antim Ivireanul.

CÂRSTEA, G. (2000). Teoria și metodica educației fizice și sportului. București: Editura AN-DA.

CHELCEA, S. (2007). Metodologia cercetării științifice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică.

COSMOVICI, A., IACOB, L. (1999). Psihologie școlarã. Iași: Editura Polirom.

DRAGNEA, A. (1996). Antrenamentul sportiv. București: Editura Didacticã și Pedagogicã R.A.

DRAGNEA, A., BOTA, A. (1999). Teoria activităților motrice. București: Editura Didactică și Pedagogică.

DRAGU, A., CRISEA, S. (2002). Psihologie și pedagogie școlară. Constanța: Editura Ovidius-University Press.

DRĂGAN, I. (1978). Refacerea organismului dupã efort. București: Editura Sport-Turism.

DUMITRU, M. (2007). Educația fizicã și metodica predării. Constanța: Editura Ex Ponto.

EPURAN, M. (1984). Psihologia educației fizice, vol I. București: IEFS.

BIDEAUD, J., HOUDE, O., PEDINIELLI, J.L. (2002). L’homme en development. Press Universitaires de France.

GAGEA, A. (1999). Metodologia cercetãrii științifice în Educație fizicã și Sport. București: Editura Fundația „România de mâine”.

IACOB, I., GHEORGHIU, C., R. (1998). Elemente de statisticã aplicate în educație și sport. Iași: Editura Universitãții Al.I.Cuza.

IONESCU, C. L. (2011). Conduită motrică, valori și atitudini la studenții din învățământul superior de neprofil. Pitești: Editura Tiparg.

NEACȘU, I. (2010 ). Pedagogie socială, valori, comportamente, experiențe, strategii. București: Editura Universitară.

NICULESCU, A., CRULI, N. (1976). Exerciții și jocuri în școală. București: Editura Sport-Turism.

Tüdös, Ș. (2001). Concepte psihologice de bază perspectivă genetică și funcțională. București: Globus.

ROTARIU, T. (. (2006). Metode statistice aplicate în științele sociale. Iași: Editura Polirom.

SCARLAT, E., SCARLAT M. (2006). Îndrumar de educație fizică școlară. București: Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București: Editura Didactică și Pedagogică, R. A.

SCHIOPU, U. VERZA, E. (1991). Psihologia vârstelor. București: Editura Didacticã și Pedagogicã, București.

UȚĂ, F. (2012). Activitățile motrice nonformale la studenți-valori, percepții, motivații. Pitești: Editura Tiparg.

UȚĂ, G, T. (2012). Particularități ale dezvoltării biofizice-vârsta școlară mijlocie și mare. Corelări cu educația fizică și sportul. În Protecția socială a copilului. Revistă de pedagogie și asistență socială editată de Federația Internațională a Comunităților Educative-FICE -România. Dezvoltarea copilului (pp. 19-24). București: Editura Universitară.

VERZA, E. (1993). Psihologia vârstelor. București: Editura Hyperion.

*** http://www.cseidelfinul.ro/dezvps.html

.*** http://ro.scribd.com/doc/50636179/lateralitate

***http://www.creeaza.com/referate/psihologie-psihiatrie/PARTICULARITATILE-ACTIVITATII-387.php

***http://ro.scribd.com/doc/22573497/TEORIA-EDUCA%C5%A2IEI-FIZICE-%C5%9EI-SPORTULUI

***file:///C:/Users/Admin/Downloads/Curs_02_STUDIUL_BIBLIOGRAFIC.pdf

***http://statisticasociala.tripod.com/parametri.htm.

***. http://ir.canterbury.ac.nz/bitstream/10092/2464/1/12614730_Cowley.pdf. (accesat pe 7 5, 2011).

***http://www.researchgate.net/profile/Ann_Christin_Sollerhed/publication/6341938_Physical_benefits_of_expanded_physical_education_in_primary_school_findings_from_a_3-year_intervention_study_in_Sweden/links/541949fd0cf25ebee9884216.pdf.

Bibliografie

ACADEMIA ROMÂNĂ, Intitutul de Lingvistică Iorgu Iordan. (1998). Dicționarul Explicativ al Limbii Române. București: Editura Unvers Enciclopedic.

BADIU, T. (1999). Educația fizicã a copiilor și școlarilor. Chișinău: Editura Guranda-Art.

BARBU, S., DINESCU R., MINULESCU, G. (2005). Altius, fortius, citius – suport metodic pentru orele de educație fizicã la ciclul primar. Pitești: Editura Carminis.

BOTA, C. (1999). Fiziologia generalã și fiziologia efortului fizic. București: ANEFS.

BOTA, C., PRODESCU, B. (1997). Fiziologia educației fizice și sportului-ergofiziologie. Râmnicu Vâlcea: Editura Antim Ivireanul.

CÂRSTEA, G. (2000). Teoria și metodica educației fizice și sportului. București: Editura AN-DA.

CHELCEA, S. (2007). Metodologia cercetării științifice. Metode cantitative și calitative. București: Editura Economică.

COSMOVICI, A., IACOB, L. (1999). Psihologie școlarã. Iași: Editura Polirom.

DRAGNEA, A. (1996). Antrenamentul sportiv. București: Editura Didacticã și Pedagogicã R.A.

DRAGNEA, A., BOTA, A. (1999). Teoria activităților motrice. București: Editura Didactică și Pedagogică.

DRAGU, A., CRISEA, S. (2002). Psihologie și pedagogie școlară. Constanța: Editura Ovidius-University Press.

DRĂGAN, I. (1978). Refacerea organismului dupã efort. București: Editura Sport-Turism.

DUMITRU, M. (2007). Educația fizicã și metodica predării. Constanța: Editura Ex Ponto.

EPURAN, M. (1984). Psihologia educației fizice, vol I. București: IEFS.

BIDEAUD, J., HOUDE, O., PEDINIELLI, J.L. (2002). L’homme en development. Press Universitaires de France.

GAGEA, A. (1999). Metodologia cercetãrii științifice în Educație fizicã și Sport. București: Editura Fundația „România de mâine”.

IACOB, I., GHEORGHIU, C., R. (1998). Elemente de statisticã aplicate în educație și sport. Iași: Editura Universitãții Al.I.Cuza.

IONESCU, C. L. (2011). Conduită motrică, valori și atitudini la studenții din învățământul superior de neprofil. Pitești: Editura Tiparg.

NEACȘU, I. (2010 ). Pedagogie socială, valori, comportamente, experiențe, strategii. București: Editura Universitară.

NICULESCU, A., CRULI, N. (1976). Exerciții și jocuri în școală. București: Editura Sport-Turism.

Tüdös, Ș. (2001). Concepte psihologice de bază perspectivă genetică și funcțională. București: Globus.

ROTARIU, T. (. (2006). Metode statistice aplicate în științele sociale. Iași: Editura Polirom.

SCARLAT, E., SCARLAT M. (2006). Îndrumar de educație fizică școlară. București: Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București: Editura Didactică și Pedagogică, R. A.

SCHIOPU, U. VERZA, E. (1991). Psihologia vârstelor. București: Editura Didacticã și Pedagogicã, București.

UȚĂ, F. (2012). Activitățile motrice nonformale la studenți-valori, percepții, motivații. Pitești: Editura Tiparg.

UȚĂ, G, T. (2012). Particularități ale dezvoltării biofizice-vârsta școlară mijlocie și mare. Corelări cu educația fizică și sportul. În Protecția socială a copilului. Revistă de pedagogie și asistență socială editată de Federația Internațională a Comunităților Educative-FICE -România. Dezvoltarea copilului (pp. 19-24). București: Editura Universitară.

VERZA, E. (1993). Psihologia vârstelor. București: Editura Hyperion.

*** http://www.cseidelfinul.ro/dezvps.html

.*** http://ro.scribd.com/doc/50636179/lateralitate

***http://www.creeaza.com/referate/psihologie-psihiatrie/PARTICULARITATILE-ACTIVITATII-387.php

***http://ro.scribd.com/doc/22573497/TEORIA-EDUCA%C5%A2IEI-FIZICE-%C5%9EI-SPORTULUI

***file:///C:/Users/Admin/Downloads/Curs_02_STUDIUL_BIBLIOGRAFIC.pdf

***http://statisticasociala.tripod.com/parametri.htm.

***. http://ir.canterbury.ac.nz/bitstream/10092/2464/1/12614730_Cowley.pdf. (accesat pe 7 5, 2011).

***http://www.researchgate.net/profile/Ann_Christin_Sollerhed/publication/6341938_Physical_benefits_of_expanded_physical_education_in_primary_school_findings_from_a_3-year_intervention_study_in_Sweden/links/541949fd0cf25ebee9884216.pdf.