Jocuri de Miscare Aplicate In Judo Pentru Copii

Jocuri de mișcare aplicate

în Judo pentru copii

Cuprins

Cuprins :

Introducere : Motivația temei – De ce Judo pentru copii ?

Capitolul 1 : Prezentare Judo

Capitolul 2 : Concepte teoretice și metodologice ale Jocurilor :

Capitolul 3 : Exemple de jocuri de mișcare adaptare în Judo

Concluzii și recomandări :

ANEXE :

ANEXA 1 : Teoria celor două sisteme de semnalizare

ANEXA 2 : Importanța tipologiei temperamentale

Bibliografie :

Cuprins :

INTRODUCERE :

Motivația temei – De ce Judo pentru copii ?

Fiind o calitate motrică deosebit de complexă, studiul îndemânării este dificil, ne identificându-se încă criterii precise de definire, obiectivare și sistematizare a conținutului acestui concept. De aceea există semne de întrebare în legătură cu indicii de apreciere cantitativă care să atenueze divergenta de opinii.

Indicii de apreciere corespunzători acestei calități motrice care se utilizează în prezent și care conferă îndemânării importantul rol în însușirea deprinderilor și priceperilor motrice pot fi etalați astfel :

Gradul de complexitate al acțiunilor motrice ;

Precizia și corectitudinea execuției ;

Timpul necesar de însușire ;

Această temă se consideră ca fiind o problemă deosebit de importantă și de controversată care a preocupat în ultimii ani foarte mulți specialiști. Tema este aceea a dezvoltării îndemânării, când, în ce fel și cum ar putea să înceapă sistemul de pregătire la copiii de vârstă mică în practicarea Judo-ului.

Deseori practicarea sportului, impusă prea de timpuriu și inspirată din modelul adulților, nu a fost adaptată la nivelul și nevoile copiilor.

De aceea trebuie să ținem cont de o pregătire în concordanță cu particularitățile copilului, acest lucru permițând și obținerea unor rezultate optime.

Și pentru că, copiii, își concentrează atenția mult mai bine asupra jocurilor sau a exercițiilor sub formă de joc, la care iau parte, fiind mult mai activi, ceea ce denotă că putem să le trezim mai mult interesul pentru ceea ce fac, familiarizându-se mult mai repede cu ordinea și disciplina, calități de care nu ne putem lipsi în pașii următori al pregătirii pentru performanță.

Aplicarea unui sistem de mijloace sub formă de joc, ștafete și parcursuri aplicative va conduce la dezvoltarea echilibrului și coordonării generale la grupele de începători-copii în vârstă de aproximativ 5-12 ani.

Judo-ul produce rezultate grozave pentru copii ! Mulți părinți atestă faptul Judo-ul ajută copii lor în dezvoltarea fizică armonioasă conform dictonului latin ” men sana in corpore sana ”. Cel mai interesant lucru este că fiecare familie [ în care copii practică Judo ] va beneficia de acesta în moduri foarte diferite. Dacă copilul dumneavoastră are un exces de energie, este timid și chiar retras sau a fost diagnosticat cu tulburare de deficit de atenție, Judo-ul este o modalitate foarte bună de a spori atenția și încrederea.

Partea uimitoare este aceea că copiilor le place în clasele de Judo ! Acest fapt se petrece deoarece Judo-ul, oferă cursuri care sunt distractive, atractive, incitante, aplicativ – practice și face ca procesul de învățare să fie o activitate deosebită, mai degrabă decât o corvoadă. Și de ce părinți iubesc să dea copii la Judo ? Deoarece copii obțin beneficii mari pe care le vor purta cu ei mereu prin viață, deși nici măcar nu-și dau seama !

Dacă încă nu v-ați convins să dați copii la Judo aici sunt alte câteva motive pentru care un program de Judo este o alegere excelentă pentru copii.

Ține copii activi : Copii de azi nu practică exerciții fizice regulat și organizat așa cum au nevoie, [ din diverse motive obiective, dar mai ales și subiective ] iar acest fapt este cauza obezități, a diabetului zaharat la copii, dar și alte numeroase boli ale copiilor la vârste mici. Mai mulți factori au contribuit la această tendință destructivă, inclusiv condițiile mai puțin prielnice pentru practicarea de educație fizică și sport în școli, popularitatea tot mai mare de jocuri video pe calculator cât și limitări ale unor sporturi competitive, pentru a permite timp egal de practică (și, prin urmare, timp egal de exercițiu ) pentru fiecare copil în parte din echipă, tot mai multe meditați școlare din partea părinților și presiunea crescândă a profesorilor, dezinteresul autorităților pentru sport și chiar al profesorilor de specialitate din școli, etc. … . În plus față de lupta cu toți ceilalți factori, părinții au, de asemenea și vina lor, a unei alimentați nesănătoase , ce este omni prezentă prin „ junk and fast – food „

Judo este un prim mare pas în a schimba copilul în bine, și chiar perspectivele familiei pe viață. Beneficiile fizice și de sănătate sunt doar o parte din ea. Disciplina mentală și încrederea dobândită va permite părinților dar și copiilor să ia decizii corecte și pozitive în viață.

Copii cu mental puternic și disciplinat sunt cel mai puțin probabil să se supună la presiunea de grup și cel mai probabil de a avea succese mari la școală. De fapt, mulți părinți și profesori raportează o îmbunătățire dramatică în notele de la scoală după ce un copil se alătură unei clase de Judo. Acest lucru va contribui la reușita copilul pe calea cea corectă și dreaptă de viață acumulând tot mai multe succese în îndeplinirea viselor proprii. Vă puteți gândi la un motiv mai bun pentru a vă înscrie copilul la Judo ?

Model pozitiv : de cine este influențat copilul ? . Modele joacă un rol important în dezvoltarea copilului – prea important pentru a fi lăsat la voia întâmplării. Instructori, profesorii și antrenori de Judo exemplifică valorile inerente ale Judo-ului, cum ar fi integritate, respect, și încredere. Instructorii și antrenori de Judo pot oferi modele pozitive pentru copilul dumneavoastră, învățându-i cum să reziste la influențele negative și să ajungă la întregul lor potențial.

Copii încrezători în ei înșiși nu se lasă hărțuiți. Pentru unii copii, curtea școlii, este un loc care înseamnă frică, nu distracție. Dezvoltarea încrederii cuiva ( ca să nu mai vorbim de un copil ) este o problemă foarte delicată. Cei mai mulți oameni asociază încrederea cu un eveniment recent. Acesta este motivul pentru care este uneori dificil să se mențină un nivel constant ridicat de încredere, în special pentru copii.

Printr-un sistem de recompense bine structurat și un feedback pozitiv consistent, programele de Judo pentru copii sunt o modalitate foarte bună de a ridica încrederea copilului și a o consolida în mod regulat. Ceea ce va defini copilul dumneavoastră este modul în care face față situației cu care se confruntă.

În ultimii ani tot mai mulți copii bat la porțile cluburilor și asociațiilor sportive pentru a se înscrie în secțiile de Judo. Această disciplină sportivă olimpică și-a cucerit, în România, un bine meritat loc printre ramurile sportive în care reprezentanții acestui sport vin cu tot mai multe și importante rezultate internaționale.

Parcă în nici o altă parte, copiii nu se pot manifesta în plenitudinea particularităților și calităților pe care le au la vârsta școlară mică sau chiar preșcolară, ca pe salteaua de Judo ( Tatami ). De aceea, nu mai constituie o surpriză faptul că în fiecare an se afiliază la Federația Română de Judo noi secții de copii și juniori, numărul practicanților Judoului crescând de la an la an în toată lumea.

Este cunoscut faptul că, pentru practicarea organizată a Judoului, în vederea creșterii unor elemente de valoare capabile de performanțe sportive pe plan intern și internațional, vârsta optimă de includere a copiilor în secțiile de Judo este de 7 – 9 ani.

Experiența acumulară de practicarea organizată a Judo-ului în România, precum și din experiența mai îndelungată a specialiștilor din alte țări se arată că în secțiile de Judo sunt cuprinși foarte mulți copii la o vârstă și mai fragedă începând de la 6 ani ( sau chiar mai repede ).

Trebuie însă să precizăm, de la început, că la această vârstă ( de la 6 la 9 ani ) nu se pune problema încadrării copiilor într-un program strict de pregătire fizică specifică și de învățare a tehnicii Judo-ului, și cu atât mai mult de introducere a lor într-un sistem competițional. Nu se urmărește scăderea vârstei de încadrare a copiilor în secțiile de Judo, deoarece probabilitatea intuirii unor calități de viitor performer în Judo este foarte redusă la această vârstă.

Ca o observație deosebit de importantă, sportivi de mare performanță sunt limitați [ din diverse motive, mai ales medicale ( boli de muncă și accidente profesionale ) ] la 3 maximul 5 procedee tehnice pe care le execută automat, de obicei doar pe o singură parte, în ori ce condiții și variante. Această limitare este contra productivă scopului nostru de a construii actualii copii sănătoși și puternici pentru viitor.

Prin valențele educativ – formative pe care le are Judo-ul, specialiștii acestei discipline sportive contribuie din plin la educarea copiilor din această grupă de vârstă, la pregătirea lor pentru încadrarea ulterioară în diferite secții pentru practicarea diferitelor ramuri sportive. Legat de această afirmație, tot experiența anilor a arătat că numai o mică parte continuă să practice Judo-ul și după vârsta de 10 – 12 – 15 ani, ceilalți demonstrând aptitudini pentru alte discipline sportive sau renunțând de tot la această activitate.

Deci, de la 5 la 10 ani Judo-ul nu se practică ca o disciplină sportivă, ci ca un mijloc care contribuie la educarea copiilor și la pregătirea lor pentru încadrarea ulterioară în activitatea sportivă. Dar cei care vor continua să practice Judo-ul, datorită aptitudinilor specifice pe care le demonstrează și dorinței lor, au șanse sporite de a deveni Judo – kani complecși, posesori ai unor deprinderi motrice specifice foarte variate, ai unor calități fizice specifice la nivel înalt și ai unor tehnici perfecte dusă la nivel de măiestrie. De asemenea odată cu dezvoltarea somatică apare o dezvoltare superioară a Sistemului Nervos Central și Periferic ce duce la capacității cognitive și mentale superioare.

Pentru a se ajunge la finalizarea scopului propus pentru această etapă, specialiștii vor trebuie să respecte două indicații metodice fundamentale, determinate de particularitățile psiho – motrice ale copiilor de 5-10 ani :

1. Activitatea să aibă un conținut de pregătire fizică generală, urmărind o dezvoltare fizică armonioasă a copiilor, în principal cu mijloace specifice vârstei – jocuri de mișcare dinamice ;

2. Să nu se denatureze Judo-ul, cunoscut fiind că prin conținutul lui acest sport oferă posibilitatea manifestării depline a tendințelor copiilor de a se ” bate ”, de a se întrece.

Pentru a înțelege mai bine conținutul activității de Judo cu copiii de 5-10 ani, trebuie cunoscute particularitățile fizice și psihice ale acestei vârste, denumită de specialiști ” vârsta școlară mică ”.

Marea majoritate a copiilor, începând de la 6 ani, au o dezvoltare fizică și neuro – psihică bună, ceea ce le permite să desfășoare o activitate sistematică și ordonată. Rezistența la efort este însă mică datorită fragilității aparatului cardio – vascular, iar sistemul nervos prezintă o mare excitabilitate și o relativă lipsă de coordonare între cortex și centrii subcorticali ( M. Epuran – „ Psihologia educației fizice ” ).

Puterea de concentrare este redusă, atenția este puțin durabilă și predomină atenția involuntară, atrasă de obiecte și fenomene concrete.

La această vârstă se recomandă activități de scurtă durată, iar în cazul când aceasta se prelungește să fie intercalate cu multe pauze pentru a nu obosi și plictisi. Voința este de asemenea destul de limitată la această vârstă, predominând acțiunile determinate de interese imediate.

Deoarece al doilea sistem de semnalizare [ ce constă in limbaj, prin care are loc o foarte activă simbolizare stimulativa și generatoare de provocări sau inhibări, de reacții, conduite și exprimări elaborate. ] este încă puțin dezvoltat, predomină memoria concretă, oblig pentru a nu obosi și plictisi. Voința este de asemenea destul de limitată la această vârstă, predominând acțiunile determinate de interese imediate.

Deoarece al doilea sistem de semnalizare [ ce constă in limbaj, prin care are loc o foarte activă simbolizare stimulativa și generatoare de provocări sau inhibări, de reacții, conduite și exprimări elaborate. ] este încă puțin dezvoltat, predomină memoria concretă, obligând pe specialiști ca la această vârstă, să folosească cu preponderență, pentru învățare, metoda demonstrației.

Copilul nu apreciază valoarea în perspectivă a efortului pe care îl depune într-o lecție ( ex. : dobândirea unei tehnici perfecte ), fiind preocupat de efectele imediate ale activității lui. În acest sens, apreciem ca total contra indicată folosirea metodei cu intrări repetate la procedeu fără proiectare, specifică perfecționării tehnicii ( Uchi – Komi ) și nici studiul individual ( Tandoku – Renshu ) ! Aceste tipuri de antrenamente sunt specifice marii performațe, pregătirii tradiționale din familiile nobiliare japoneze ( Kimura, Maeda, Hatsumi, Matsui, etc. … ) dar mai ales pregătirii militare a trupelor speciale de intervenție rapidă.

Pe lângă cele arătate, mai subliniem și unele tendințe în comportamentul copiilor, determinate de particularitățile vârstei. Astfel copilul dorește mereu să iasă în evidență, tinde să meargă spre extreme, vrea să fie primul, să fie cel preferat, îi place ritualul specific Judo-ului, nu acceptă critica, dar îi plac laudele, vorbește mult și chiar gândește cu voce tare. În jocurile la care participă este deseori brutal și preferă să trișeze decât să piardă, în acest caz intervenția profesorului – antrenor trebuie să nu fie imediată, ci după 2-3 repetări. Copilul reacționează mai bine la observațiile individuale, decât la cele adresate întregului colectiv.

Cunoscând particularitățile psiho – motrice ale copiilor de 5 – 10 ani, recomandăm pentru activitatea de Judo ca principal mijloc de pregătire – jocurile sportive de mișcare. ” Jocul este specific copilăriei, este un real mijloc educativ și acestei vârste îi este specifică învățarea prin joacă. Joaca și jocul nu au voie să se termine. ”

Prin conținutul și organizarea lor, jocurile sunt menite să ducă la o pregătire pentru încadrarea ulterioară a copiilor în secțiile de Judo, acestea trebuie să urmărească rezolvarea unor situații reale cu finalitate imediată. Copii se joacă pentru momentul prezent și nu în ideea unei finalități proiectate într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Așa, de exemplu, pentru dezvoltarea forței specifice menținerii adversarului printr-un procedeu de imobilizare, nu se recomandă exerciții speciale de dezvoltarea forței brațelor, ci jocuri sub formă de întrecere pe perechi în care unul încearcă să iasă dintr-o poziție, iar celălalt să-l mențină.

Obiectivele instruirii copiilor de 5 – 10 ani.

Fiecare etapă de instruire are drept finalitate realizarea unui ” model teoretic ” care să întrunească toate calitățile necesare admiterii tânărului Judo – kan în etapa superioară de pregătire.

Pentru a înțelege mai bine conținutul activității în perioada 5 – 10 ani trebuie stabilit modelul la care trebuie să se ajungă la sfârșitul acestei perioade și în funcție de acest model se vor stabili obiectivele instruirii, obiective care urmăresc realizarea unor parametrii privind pregătirea fizică, tehnică, psihică și teoretică. Desigur, la această vârstă nu se pune problema pregătirii tactice.

Realizarea obiectivelor duce în final la realizarea modelului corespunzător perioadei analizate. Deși la vârsta de 5 – 10 ani copiii nu sunt încadrați într-o pregătire sportivă specializată, diferențiată pe factorii antrenamentului, stabilirea obiectivelor, în vederea realizării modelului final, se va face totuși din punct de vedere fizic, tehnic, teoretic, psihologic.

1. Fizic :

1.1 Formarea și dezvoltarea simțului echilibrului și al orientării în spațiu.

1.2 Formarea și dezvoltarea simțului ritmului mișcărilor.

1.3 Dezvoltarea mobilității osteo articulare a bazinului și a coloanei vertebrale.

1.4 Dezvoltarea îndemânării și coordonării mișcărilor corpului și ale diverselor segmente.

2.Tehnic

2.1. NAGE – WAZA tehnica luptei din aruncare

2.1.1 Învățarea pozițiilor fundamentale și a deplasărilor pe saltea.

2.1.2 Formarea simțului adversarului și al momentelor favorabile pentru acțiunile de dezechilibrare ( împingeri – tracțiuni – torsionări ).

2.1.3 Însușirea capacității de auto asigurare în urma căderilor.

2.2. NE – WAZA tehnica luptei la sol

2.2.1 Cunoașterea pozițiilor de gardă la sol.

2.2.2 Însușirea principalelor forme de imobilizare din grupele : KESA GATAME, KAMI SHIHO GATAME și YOKO SHIHO GATAME.

3.Teoretic

3.1 Însușirea noțiunilor de bază privind igiena [ individuală, a săli de antrenament și a echipamentului ].

3.2 Însușirea noțiuni generale despre arbitraj.

3.3 Însușirea unor cunoștințe elementare despre respirație și importanta ei.

3.4 Cultivarea dorinței și a plăcerii de a se întrece, de ” a se bate ”

3.5 Dezvoltarea curajului, combativității și a dârzeniei.

Conținutul instruirii : deoarece la această vârstă nu se urmăresc obiective de performanță, conținutul instruirii este subordonat obiectivelor arătate anterior.

Vârsta de 5 – 10 ani constituie un preambul al activității specializate în Judo, o etapă premergătoare încadrării copiilor în secțiile de Judo. Conținutul instruirii nu este orientat spre dezvoltarea unor calități fizice specifice Judo-ului și însușirea a cât mai multe procedee, ci spre realizarea unei pregătiri fizice generale, dezvoltarea armonioasă a organismului, urmărind formarea unor priceperi și deprinderi care să faciliteze însușirea ulterioară a tehnicii Judo-ului și formării unor calități fizice specifice acestei discipline sportive.

Datorită complexității exercițiilor și a faptului că solicită coordonare neuro – musculară, se impune folosirea la nivel de începător a unor mijloace pregătitoare cât mai adecvate și atractive vârstei.

Din punct de vedere tehnic, exercițiile au formă de joc și parcursurile aplicativ – practice trebuie considerate ca mijloace pregătitoare care ușurează formarea stereotipului dinamic al deprinderilor motrice specifice Judo-ului modern.

Prin joc se dezvoltă pe « nesimțite » viteza de reacție, rezistența la efort, viteza de execuție, forța musculară, îndemânarea, mobilitatea, coordonarea, echilibrul, curajul, hotărârea, perseverența, încrederea în sine, comportarea disciplinată, calități necesare în Judo-ul de performanța, pe care copii îl pot practica ulterior.

Jocul bine conceput este capabil sa mobilizeze toate forțele, să mențină treaz interesul copiilor, sa atingă maximul de eficiență și poate fi și un mijloc de deconectare psihică.

Capitolul 1 Prezentarea ramuri de sport Judo

Notă : Prezentul material de prezentare a ramurii de sport Judo în România este conform Federației Române de Judo.

” Se cunosc mai mult de 1000 de forme de arte marțiale răspândite prin toată lumea și care datează de mai bine de 2000 de ani. Momentul și locul de început al artelor marțiale este ne cunoscut. În cultura vestică putem data dezvoltarea artelor marțiale cum ar fi : tragerea cu arcul și luptele încă din Grecia antică. Totuși se pot găsi dovezi că artele marțiale erau practicate încă din vechiul Babilon.

În Orientul depărtat dezvoltarea artelor marțiale este un pic mai obscură. Este acceptat faptul că artele marțiale își au rădăcinile în vechea Chină alături de călugării care foloseau tehnici de luptă fără arme pentru a se proteja. Nu sunt cunoscute primele tehnici de luptă fără arme. Combinațiile între diferitele forme de luptă erau necunoscute. În ciuda dorinței clasei conducătoare de a păstra tehnicile de luptă fără arme secrete, prin comerț și emigrare, artele marțiale s-au răspândit din China în tot Orientul. Cea mai veche cronică referitoare la artele marțiale este Nihon Shoki, care vorbește despre luptele japoneze și datează din 720 e. n. . De atunci artele marțiale s-au dezvoltat într-o mare varietate de sisteme care au fost predecesoarele artelor marțiale existente astăzi. În ciuda dezvoltării mai multor tipuri de arme, luptele corp la corp rămân un stil practicat în toată lumea.

Originea artelor marțiale japoneze este foarte vagă și lucrurile cunoscute astăzi sunt mai mult legendă decât adevăr. Totuși, sistemul artelor marțiale takenouchi – ryu fondat în 1532 este considerat începutul formelor de ju jutsu japonez. Fondatorul sistemului preda ju jutsu într-o manieră bine structurată.

În urmăritorii câteva sute de ani, artele marțiale au fost perfecționate de Samurai care studiau toată viața 20 – 30 de forme de arte marțiale. Dintre toate, numai una singură era bazată pe auto apărarea ne înarmată – ju jutsu. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, exista un număr de 700 de forme diferite de ju jutsu. Cele mai populare erau : takenouchi – ryu, jikishin – ryu, kyushin – ryu, yoshin – ryu, mirua – ryu, sekiguchi – ryu, kito – ryu și tenshin – shinyo – ryu, ultimele două contribuind la dezvoltarea judo-ului.

În această perioadă politica japoneză a devenit un haos. Vizita lui Commodore Perry în Japonia în 1855 a schimbat de asemenea civilizația japoneză prin deschiderea unei noi lumi. În 1868 conducerea imperială a fost restaurată ( Restaurarea Meiji ) și declinul clasei Samurailor a început alături de un declin rapid în toate artele marțiale . Cu toate că guvernul nu a interzis oficial artele marțiale , oamenii nu erau încurajați să învețe sau să le practice deoarece statul era considerat mai important decât individul. Ceea ce era odată gloria samurailor acum nu era bine privit, iar multe scoli bune de ju jutsu au început să dispară.

Pentru a supraviețui în timpul Restaurației Meiji, Budo s-a modificat, devenind o unealtă de a cultiva individul și de-al face o persoană mai bună pentru binele tuturor. Ca rezultat, budo și-a găsit loc în educația fizică și sportivă. Sportul oferea lucrul în echipă care era benefic pentru toți și de asemenea dezvoltă individul. Era o educație fizică completă și nu doar un joc. Dr. Jigoro Kano este acreditat pentru supraviețuirea ju jutsu în timpul Restaurației Meiji. El a preluat ju jutsu și l-a adaptat nevoilor vremii. Noua sa metodologie a fost numită JU DO.

În 1882, Dr. Jigoro Kano ( Părintele Judo-ului ) a făcut un studiu referitor la aceste tehnici străvechi de auto apărare și pe cele mai bune le-a înglobat într-un sport cunoscut sub numele de Kodokan Judo.

În satul pescăresc Mikage, lângă Kobe, în Japonia, s-a născut Jigoro Kano pe 28 octombrie 1860. În 1871, familia lui Kano s-a mutat în Tokyo. Copil fiind, Kano era firav, slab, mic de înălțime și bolnăvicios. Împotriva sfatului doctorului, Kano a decis să facă ceva pentru a își îmbunătăți sănătatea și în acelaști timp să învețe să se apere. La vârsta de 18 ani s-a înscris în școala de ju jutsu Tenjin Shinyo Ryu. Sub tutela lui Fukuda Hachinosuke, Kano și-a început călătoria spre bunăstarea fizică. Tenjin Shinyo ryu era o artă martială blândă care aborda mai mult armonia decât lupta, cu toate că includea și tehnici de lovire și de apucare. După ce a studiat la Tenjin Shinyo Ryu, Kano s-a transferat la școala Kito Ryu pentru a studia cu Tsunetoshi Iikubo. Această formă de ju jutsu era mult mai blândă și mai moderată.

În acele vremuri Kano a început un studiu sistematic și cuprinzător al celorlalte forme de ju jutsu, cum ar fi Sekiguchi – Ryu și Seigo – Ryu. El a înțeles foarte repede că râvnea la o cunoaștere mentală care lipsea din învățăturile maeștrilor săi. Încercă să înțeleagă superioritatea controlului pe care maeștri lui o dobândiseră. A studiat de asemenea manuscrise ale fondatorilor diverselor scoli, I Ching ( Cartea Schimbărilor ), filosofia Lao – Tsze .

În 1880, Kano a început să regândească tehnicile de ju jutsu pe care le învățase. Vroia să combine cele mai bune tehnici învățate de la diversele scoli într-un sistem pentru a crea un program de educație fizică care să dezvolte atât calitățile fizice cât și cele mentale. În plus, credea că tehnicile pot fi practicate sub forma unui sport dacă tehnicile mai periculoase erau excluse.

Astfel, în 1882, a extras din străvechiul ju jutsu cele mai bune aruncări și apucări, a adăugat și câteva elemente personale și a eliminat tehnicile periculoase de lovituri de mâini și picioare. Kano, la vârsta de 22 ani, a prezentat noul sport obținut ( Judo ). L-a denumit Kodokan Judo. Termenul de Kodokan se desparte în KO ( lectură, studiu, metodică ), DO ( drum sau cale ) și KAN ( sală sau loc ). În consecință se obține “ un loc pentru a studia calea”. Similar, judo-ul se împarte în JU ( suplu, lin ) și DO ( drum sau cale ) obținându-se “ Calea Supleții ”.

Kano și-a înființat școala de Judo, intitulată Kodokan, în templul budist din Tokyo, Eishoji. Ulterior școala s-a dezvoltat și s-a mutat. Primul Kodokan avea doar 12 saltele ( 12 x 18 picioare, aprox. 3,65 x 5,48 metri ) și nouă studenți în primul an. Astăzi Kodokan are peste 500 de saltele și mai mult de 1 milion de vizitatori anual.

Devotamentul lui Kano către Judo nu a interferat cu progresul său academic. A studiat literatura, politica, economia politică și a absolvit Universitatea Imperială din Tokyo în 1881. În 1886, datorită rivalității dintre școlile de ju jutsu și cele de judo, s-a organizat un concurs pentru a determina care artă este superioară. Studenții lui Kano au câștigat ușor competiția, stabilindu-se astfel superioritatea Judo – ului și a principiilor și tehnicilor sale practice.

Categorisirea Kodokan Judo a fost definitivată în 1887. Kodokan-ul avea trei țeluri : educația fizică, eficiența în concurs și antrenamentul mental. Structura sa ca o artă marțială era de așa natură încât putea fi practicat ca un sport competitiv. Loviturile, anumite luxații și alte tehnici prea periculoase pentru competiții erau predate doar avansaților .

Începând cu 1889, Kano a părăsit Japonia pentru a vizita Europa și Statele Unite. A călătorit peste hotare de 8 ori pentru a propaga Judo – ul și de câteva ori pentru a participa la Jocurile Olimpice și la întâlnirile diferitelor Comitete Olimpice. În ciuda condițiilor grele de muncă, mai mulți studenți ai lui Jigoro Kano și-au dăruit existenta propagării Judo – ului în țări străine.

În 1892, Judo-ul a început să se răspândească în toată lumea, odată cu citirea de către Takashima Shidachi în fața societății japoneze din Londra a istoriei și dezvoltării Judo-ului. În 1895, Kano a clasificat aruncările din Judo în Go Kyo No Waza. În 1900, a fost înființată Asociația Purtătorilor de Dani Kodokan. Pe 24 iulie 1905, reprezentanții principalelor scoli de ju jutsu ( ryu ) din Japonia s-au adunat la Institutul Butokukai din Kyoto pentru a se pune de acord asupra formelor de Kodokan Judo și pentru a continua dezvoltarea tehnicilor sportive. Tehnicile străvechi de ju jutsu, particulare fiecărei scoli, aveau să rămână prezervate pentru posteritate în Kata ( luptă regizată ).

În 1907, Gunji Koizumi s-a dus în Statele Unite pentru a preda judo. În 1909, Kodokan a devenit Fundație Oficială a Japoniei. În același an Jigoro Kano a devenit primul membru de origine japoneză al Comitetului Internațional Olimpic. În 1910, judo a fost recunoscut ca un sport care putea fi practicat în siguranță și în 1911 a fost adoptat ca fiind parte a sistemului de educație japonez. În același an, au luat ființă : Departamentul de Instructori de Judo Kodokan, Asociația Centurilor Negre Kodokan și Asociația Japoneză de Atletică. Începând cu a cincea olimpiadă, desfășurată la Stockholm, Kano a început să participe la toate Jocurile Olimpice și întâlnirile Comitetelor Olimpice Internaționale și a devenit o personalitate în sportul de pretutindeni.

Judo-ul Kodokan a fost re evaluat de către membri săi în 1920. Go Kyo No Waza a fost revizuit, adăugându-se 40 de aruncări. 8 aruncări din precedenta clasificare au fost excluse. În 1921, s-a înființat Societatea de Cercetări Medicale în Judo.

Motto-urile Kodokan erau : Seriyoku – Zenyo ( maxim de eficiență ) și Jita – Kyoei ( beneficii și bunăstări reciproce ), accentuând astfel latura morală și spirituală alături de antrenamentul fizic. Ultimul țel era de a perfecționa individul astfel încât să fie de folos societății . Faza spirituală, dezvoltată gradual, a fost completă în anul 1922. În același an, s-a înființat Societatea Culturală de Judo Kodokan.

Pe parcursul vieții, Kano a obținut doctoratul în judo, echivalentul a 12 Dani, dobândiți doar de fondatorul Judo-ului. A muncit constant pentru a asigura dezvoltarea atleticii și a sportului japonez în general, fiind numit în consecință “ Părintele Sportului Japonez ”. În 1935, i s-a înmânat premiul Asahi pentru contribuția deosebită la organizarea sportului în Japonia pe tot parcursul vieții sale.

Pe lângă calitățile sale de inovator și de bun administrator, Kano era și un luptător iscusit, lucru susținut de toți judoka avansați, care s-au recunoscut învinși în fața lui Kano.

În timpul călătoriei de întoarcere de la întâlnirea Comitetului Internațional Olimpic de la Cairo, unde a reușit să nominalizeze Tokyo pentru desfășurarea Jocurilor Olimpice din 1940, Kano a murit de pneumonie, la bordul navei S.S. Hikawa Maru pe 4 mai 1938, la vârsta de 78 de ani.

Al Doilea Război Mondial a modificat dezvoltarea Judo-ului. În loc să fie folosit ca un sport, el a fost învățat ca o tehnică de luptă. Cei selecționați pentru forțele de comando și servicii speciale atingeau adesea un mare grad de expertiză în judo.

Când Japonia a găzduit Jocurile Olimpice din 1964, Judo-ului i s-a acordat oportunitatea de a fi sport olimpic pentru prima oară. Din cele 16 medalii acordate, Japonia a câștigat 3 medalii de aur, și una de argint. Judo nu mai era un sport japonez ci devenise un sport internațional.

Timp de 60 de ani structura Judo-ului Kodokan nu s-a schimbat. Totuși în 1982 Go Kyo No Waza a fost revizuit, reintroducându-se cele 8 tehnici excluse în 1920 și adăugându-se 17 noi tehnici. Aceste 65 tehnici obținute în urma revizuirii au devenit cunoscute sub denumirea de “ Cele 65 de tehnici de Judo Kodokan ”.

De-a lungul anilor s-au produs două mari linii de dezvoltare a Judo -ului. Una este introducerea de noi categorii de greutate. La început, diferențele de greutate nu erau importante. Toți se luptau între ei. Astfel, dacă 2 sportivi la fel de pricepuți erau față în față, de obicei câștiga cel mai greu dintre ei. A fost o mare opoziție la început împotriva introducerii noilor categorii de greutate. Unii maeștri se temeau că aceasta însemna sfârșitul Judo-ului ca artă. Inițial erau trei categorii de greutate, iar ulterior au fost cinci. Includerea ca sport olimpic la Olimpiada din 1964, a ajutat această reformă.

A doua linie era învățarea Judo-ului de către copii. Inițial, Judo era considerat un sport prea periculos pentru a fi învățat de către copii, deoarece aceștia nu aveau disciplina necesară pentru a nu îl folosi în afara sălii. Astăzi, multe cluburi de judo sunt compuse cu precădere din copii și juniori. În plus sunt mai multe stiluri de Judo. Odată cu includerea sa ca sport olimpic, s-a produs o modificare, practicându-se cu precădere Judo competițional. În consecință, unele cluburi practică Judo exclusiv pentru a participa la competiții. Alte cluburi pun accent pe calități. Ei repetă mișcările de foarte multe ori până devin instinctive și își dezvoltă viteza prin practică. Aceste cluburi predau de asemenea Kata. Ele trebuie considerate ca fiind cluburi de Judo tradițional.

Judo-ul a fost introdus în România prin 1928, de profesorul japonez Heishichi Ishiguro, unul dintre numeroșii instructori formați de Jigoro Kano. Timp de un an, Ishiguro a predat Judo-ul la O.N.E.F. ( Oficiul Național de Educație Fizică ) din București. Apoi, cursul a fost continuat în cadrul A.N.E.F. ( Academiei Naționale de Educație Fizică ). Actualmente acesta instituție se numește astăzi U.N.E.F.S. ( Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport ). În perioada 1929 – 1933 profesor pentru educație fizică la catedra de sport era căpitanul Emilian Teacă. De numele acestui căpitan se leagă, de fapt, începuturile Judo-ului din tara noastră.

Prima competiție a fost organizată în 1934, protagoniști fiind jandarmii de la școlile din București, Câmpina și pompierii bucureșteni. Tot jandarmii au mai organizat o altă întrecere, în 1937, la Ploiești, competiție la care au participat 7 – 8 promoții de ofițeri, subofițeri și militari în termen. S-a luptat la o singură categorie : open. La ofițeri a câștigat Pavel Capotă, din București, iar la subofițeri a ieșit învingător sergentul Doru P. Butiu, al cărui fiu avea să devină mai târziu unul dintre " pionierii " judo – ului din Timișoara.

Abia prin anul 1950, după război, judo – ul revine în scena sportivă românească. La Arad, Mihai Botez a reușit, în 1957, să-și facă " acte " pentru secția sa de la Uzinele de Vagoane, în același an prof. loan Avram înființând un cerc de judo la Institutul Agronomic din București. Tot atunci, prof. Florian Frazzei a organizat și condus un cerc de Judo la Școala Sportivă nr. 2 din Capitală. Doi ani mai târziu, în 1959, un mare iubitor de Judo, Vasile Goleț, tehnician sportiv a înființat un cerc de Judo la Uzinele Vulcan din București. În 1960, au apărut, ca ciupercile după ploaie, cercuri de Judo la Sibiu, Mediaș, Arad, Iași.

Ambasada Japoniei, sensibilizată de pasiunea românilor pentru sportul național japonez a început să pună la dispoziția practicanților primele materiale de specialitate privind tehnica și metodica judo-ului.

Un pas însemnat în demersurile pentru recunoașterea oficială a acestui sport în România avea să-l constituie înființarea, în 1962, a Comisiei de Judo în cadrul Consiliului Orășenesc București pentru Educație Fizică și Sport. Prin intermediul acestei Comisii s-a centralizat activitatea puținelor centre existente, acceptându-se apoi vizita, în 1963, a echipei sindicatelor din Franța, FSGT care a susținut o dublă întâlnire cu selecționatele Bucureștiului. Meciurile au avut loc pe terenurile arenei de tenis Progresul din Capitală. Spre marea satisfacție a simpatizanților acestui sport, prima selecționată a Bucureștiului a câștigat cu 3 – 2.

În presă încep să apară primele știri și articole de prezentare și popularizare a Judo-ului. " Sportul Popular " din 7 mai 1964 publica o știre despre Congresul Uniunii Europene de Judo, iar revista " Sport ", nr. 18 din 1965, sublinia că : " S-a descoperit remediul timidității și al complexului de inferioritate ce-i stăpânesc pe copii ".

La rândul ei, " Scânteia Tineretului " din 20 decembrie 1966, publica un articol semnat de Anton Muraru, în care afirma : " Surpriza, răsturnările de situații, folosirea forței adversarului împotriva lui sunt doar câteva din laturile « gustate » ale acestui sport. Judo – ul dezvoltă gândirea creatoare, asociativă, îndemânarea și precizia, curajul, spiritul întreprinzător și inteligența ". În ziarul "Munca" din 13 mai 1966, un alt articol susținea că " valoarea sportivilor japonezi și succesele obținute de ei în foarte multe discipline sportive se datoresc, în cea mai mare parte, practicării Judo-ului.

În anul 1964 au fost înaintate memorii în care se detalia dezvoltarea judo-ului pe cuprinsul tării noastre cu date concrete, centre, antrenori, competiții etc. Între altele, se menționa că : " Având în vedere activitatea susținută a secțiilor de Judo, propunem înființarea Federației de Judo ". De unde să fi bănuit sufletiștii Judo-ului că se adresau, de fapt, celui mai înverșunat adversar al acestui sport ? !

Pe atunci, Miron Olteanu ( despre el este vorba ) era Președintele Federației Române de Lupte, care nu putea să vadă cu ochi buni Judo-ul, pe care îl considera un sport de mare concurentă pentru Lupte. În documentele respective se remarca evoluția evidentă a Judo-ului în țara noastră : " disciplina Judo face parte din sporturile olimpice, cu Campionate Europene și Mondiale. Rugăm (…) recunoașterea sportului Judo ca sport republican ". Memoriile au fost semnate de Ing. Liviu Urmă, pe atunci Secretar al Comisiei Orășenești de Judo și Anton Muraru în calitate de membru al Biroului Orășenesc. Textul avea anexat și un plan de măsuri pentru dezvoltarea Judo-ului în România.

În mai 1967, cu sprijinul Asociației Sportive Viotrometan Mediaș sa organizat primul Campionat Național pe Echipe, premiul fiind Cupa Târnava. Competiția a fost organizată fără sprijinul organelor sportive, deoarece conducerea UCFS-ului interzisese tuturor județelor să organizeze competiții și demonstrații de Judo. Totuși concursul s-a bucurat de un succes deosebit fiind vizionat, pe stadionul de fotbal, de peste 10.000 de spectatori.

Dar succesul, s-a datorat și largii propagande pe care a făcut-o acestui sport Cinematografia. Pentru jurnalele de actualități ale studioului Alexandru Sahia, regizorul Alexandru Ghidali, a realizat un amplu reportaj, care a fost difuzat pe ecranele tuturor cinematografelor din tară timp de o lună și jumătate. A fost o chestie extraordinară pentru că, tineretul care nu avea televizor și discoteci mergea în număr foarte mare la cinema, imaginile cu și despre judo îndemnându-i la practicarea acestui sport. Succesul filmului în mass media a contribuit la sensibilizarea liderilor politici care au decis demararea acțiunilor pentru oficializarea Judo-ului.

Alexandru Siperco, pe atunci membru al Comitetului Internațional Olimpic C.I.O, a sprijinit și el din toate puterile inițiativa ( Andrei fiul acestuia, fiind judoka în secția de copii Cutezătorii ). Aici trebuie recunoscut, Judo-ul romanesc a avut noroc pentru că mulți dintre copiii demnitarilor politici și militari ai epocii practicau Judo în cluburi și își influențau într-un fel părintii în luarea deciziilor legate de viitorul lui.

În ziua de 21 mai 1968 a avut loc Adunarea Generală care a ales conducerea noii Federații și Biroul Federal : Secretar Responsabil, prof. Anton Muraru, omul care avea să se afle la timona F.R.J. până în 1989. Din Biroul Federal făceau parte, printre alții, generalul Paul Marinescu ( președinte ), Alexandru Siperco și Titus Deac ( vicepreședinți ) Mihai Botez, Florian Frazzei, Ioan Avram și antrenorii lotului reprezentativ, ing. Liviu Urmă și Ovidiu Bucur.

Primită cu răceala, noua disciplină olimpică a stat fără buget, și fără sediu, timp de 2 ani. Apoi lucrurile au început să meargă. La puțin timp după Adunarea Generală, în baza relațiilor bune avute cu Ambasada Japoniei la București, Kodokan – ul a trimis la București doi mari specialiști în Judo, campionii mondiali Takesse Matusaka și Sheizi Shinomaki care au ținut primul curs de formare a antrenorilor, curs la care au fost participat 40 de tehnicieni. La numai două luni au și fost organizate deja întrecerile primei ediții a Campionatului Național pe Echipe. Cu stângăciile începutului, cu kimonou-ri mai mult sau mai puțin pe măsură, cu procedee tehnice bazate îndeosebi pe forța brațelor și mai puțin pe subtilitatea tradițională a acestui sport asiatic, cu multe decizii de arbitraj contestate, Campionatul s-a bucurat totuși de un succes deplin, lansând practic judo-ul ca sport de masă.

În primăvara lui 1969, deci la mai puțin de un an de la înființarea Federației, a avut loc prima competiție internațională : Campionatele Internaționale ale României, una dintre întrecerile care aveau să fie organizate an de an, până în prezent. La ediția inaugurală au fost invitate puternicele formații ale, U.R.S.S., R.D.G., Cehoslovaciei și Bulgariei. Cum era de așteptat, ai noștri nu prea s-au " văzut ".

Primul succes la o competiție internațională a fost obținut de arădeanul Ionel Lazăr, la categoria mijlocie, cu prilejul Campionatelor Internaționale de Tineret ale României, în 1971. Cu siguranță, cel mai important moment pentru Judo, la începuturile sale, a fost participarea echipei României la Campionatele Europene din 1977, de la Ludwigshafen R.F.G. – ( invitată pe banii Federației de Judo din Germania ). Aici au urcat pe treptele podiumului de onoare pentru prima dată și reprezentanții României. În panoplia judo-ului românesc sunt așezate la loc de cinste și numele judoka ce au cucerit medalii de aur pentru România. Deschizător de drum a fost regretatul judoka de mare talent VLAD NICOLAE MIRCEA.

Următoarea ediție a Campionatelor Europene, în 1981, a avut loc în Ungaria, la Debrecen. În finala categoriei semi ușoare ajunsese dinamovistul bucureștean Constantin Niculae, un sportiv înalt și bine legat pentru categoria respectivă, adversar fiindu-i diavolul francez Thyeri Rey, un tânăr de numai 20 de ani care, cu un an înainte, la Moscova, devenise campionul olimpic al categoriei super ușoare. După o confruntare în care reprezentantul nostru i-a învins și pe arbitri, Constantin Niculae a devenit campionul european, cucerind medalia de aur. După numai un an, în 1982, un alt judoka român, Mircea Frățică , de la Nitramonia Făgăraș, a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de onoare al Campionatelor Europene, la Rostock, în R.D.G., depășindu-l în finală pe Sota Hadareli ( U.R.S.S. ), fostul campion european. E a 3-a medalie de aur la trei ediții consecutive ale CAMPIONATELOR EUROPENE.

Aurul rămâne aur, dar și alte succese au valoarea lor, mai ales dacă sunt obținute în arena marilor competiții. Debutul la Campionatele Mondiale a avut loc în 1979, la Paris, și s-a soldat cu două poziții fruntașe – locurile cinci ocupate de Arpad Szabo, la " super ușoară ", și Constantin Niculae, la " semi – ușoară ".

A fost nevoie apoi de un deceniu pentru ca Judo-ul Românesc să mai obțină un " bronz " la Campionatele Mondiale prin Adrian Croitoru, la categoria mijlocie, la ediția de la Hamilton ( Canada ). Tot prin Adrian Croitoru, România a ocupat locul III la Campionatele Mondiale de la Birmingham din 1999 la categoria 90 kg. Medalie la Campionatele Mondiale de Seniori a mai luat Dumitru Alina în 2005, respectiv 2007, ea ocupând locul 3 la categoria 48 kg în ambele cazuri.

Apreciate cum se cuvine au fost și primele medalii olimpice, cele două medalii de bronz cucerite de Mircea Frățică și Mihai Cioc la Jocurile Olimpice de la Los Angeles în 1984. Tabloul de onoare al Federației de Judo a fost completat mai târziu, cu o altă medalie olimpică, de Simona Richter, care a ocupat locul III la Jocurile Olimpice de la Sidney din 2000, la categoria 78 kg.

Cea mai valoroasă medalie a fost obținută de Alina Dumitru la Jocurile Olimpice din 2008 de la Beijing, ea clasându-se pe prima treaptă a podiumului. A obținut astfel prima medalie olimpică de aur pentru Judo-ul Românesc, ea fiind de asemenea și prima medalie olimpică a delegației României aflată la Jocurile Olimpice de Vară 2008.

La Campionatele Europene de Seniori s-au luat nenumărate medalii prin Croitoru Adrian, Moise Laura Moricz, Dumitru Alina, Aluas Dinea Ioana. Și judoka mai tineri au reprezentat cu onoare România, ei aducând un mare număr de medalii de la Campionatele Europene de Tineret, Juniori și Cadeți, respectiv Campionatele Mondiale de Juniori. ”

CAPITOLUL 2

Concepte teoretico – metodologice

2.1 JOCUL DE MIȘCARE, MIJLOC AL EDUCAȚIEI FIZICE

Jocurile în care rolul mișcărilor este clar exprimat poartă, în general, denumirea convenționala de ” jocuri de mișcare ” ( jocuri dinamice ).

Jocul de mișcare este o variantă a activității de joc. Baza ei o constituie diferitele acțiuni motrice active, motivate de un subiect ( temă, idee ) și parțial îngrădite de reguli. Totodată, ele urmăresc învingerea, în condiții mereu schimbătoare ale mediului de joc, a diferitelor dificultăți sau obstacole ivite în calea atingerii scopului propus.

Acțiunile motrice, de exemplu, pot fi legate de executarea unor mișcări de imitare; în cadrul jocurilor putem întâlni scurte parți de alergare, acțiuni de ” viteză ”, de ”îndemânare”, de învingere a obstacolelor prin săritură, rezistentă și forța. Alte acțiuni cer folosirea diferitelor mișcări legate de orientare, observație sau auz și toate acestea – în diferite forme și combinații.

Sarcina jocului determină stabilirea acțiunilor jucătorilor conform scopului propus, caracterul și dezvoltarea conflictului de joc. Această latură a jocului – existența unui sens – înviorează, pe de o parte, acțiunile complexe ale jucătorilor, iar, pe de altă parte, dă un colorit emoțional folosirii diferitelor procedee tehnice sau elemente de tactică.

Regulile determină în cadrul fiecărui joc elementele cele mai constante în așezarea jucătorilor și cele mai tipice în deplasarea acestora, precizează caracterul comportării, drepturilor și obligațiile jucătorilor, stabilesc mijloacele de conducerea a jocului și procedeele și condițiile de stabilire a rezultatului. Acest lucru nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune manifestarea unei activități creatoare din partea jucătorilor și folosirea inițiativei personale pe măsura capacităților, dorințelor și intereselor fiecăruia.

Conținutul jocului de mișcare ( acțiunile motrice și subiectul ) determină forma lui, cu alte cuvinte caracterul tipic de organizare a participanților. Caracteristica jocului de mișcare este organizarea acțiunilor participanților, care să le permită o largă inițiativă creatoare în alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului propus. Particularitățile constituente ale conținutului și formei caracterizează jocul de mijloace ca fiind unul dintre mijloacele educației fizice, care poate fi folosit însă și ca o metodă de dezvoltare fizică generală.

Datorită multitudinii efectelor pe care jocurile de mișcare le au asupra copiilor din punct de vedere formativ – instructiv – educativ, ele sunt folosite în toate formele organizate prin care educația fizică este realizată în scoală, în lecție, în pauzele organizate, în excursii sau plimbări. Cu ajutorul jocului de mișcare formăm și dezvoltăm în același timp cunoștințe, priceperi, deprinderi și calități motrice de bază ca : respirația corectă, mersul corect, alergarea economică, prinderea – apucarea, târârea, tracțiunea, împingerea, săritura, aruncarea, etc. … necesare în viața de relație într-o formă plăcută și ușor accesibilă.

Fiind o formă de activitate ce dă satisfacție, jocul antrenează la o participare conștientă, determinând în același timp o manifestare degajată și integrală a personalității.

În jocul de mișcare se manifestă atât calitățile, cât și defectele caracterului și totodată, nivelul pregătirii fizice și motrice ale participanților. Ceea ce este deosebit în jocul de mișcare la diferite vârste sunt sarcinile, conținutul, modul de organizare, precum și numărul regulilor. Astfel, același joc poate fi folosit la orice vârstă, amplificând însă cerințele, regulile, mărind distanțele și numărul obstacolelor, solicitând din ce în ce mai multă corectitudine.

A. Sarcinile jocului de mișcare :

Sarcinile de bază ale jocurilor de mișcare se substituie sarcinilor educației fizice. Astfel, în linii mari, putem considera că jocul de mișcare contribuie la :

1. formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază, aplicative și specifice ramurilor sportive;

2. dezvoltarea calităților motrice de bază;

3. formarea și dezvoltarea calităților psihice ( colectivismul, inițiativa, stăpânirea de sine, răspunderea personală, perseverența, curajul etc. … ).

Fiecare dintre aceste sarcini generale se individualizează, se exprimă printre altele particulare privind dezvoltarea unei calități motrice, a unei deprinderi motrice etc.

În realizarea acestor sarcini de bază există o relație de interdependență în cadrul jocului de mișcare. Fiind complex, bine orientat și condus, acesta trebuie să realizeze în același timp și deprinderi și calități motrice sau psihice.

B. Clasificarea jocului :

Multitudinea sarcinilor jocului de mișcare, având în vedere multitudinea formelor sale, impune o ordonare a acestora pe baza unor criterii, pentru a putea fi mai judicios înțeles și folosite.

Practica și literatura de specialitate stabilește mai multe criterii de clasificare, unele legate de forma jocului, altele de conținutul jocului, altele de efectivul de joc sau de anotimpul în care se practică.

Astfel, A. D. Novikov și L. P. Matveev, în „ Teoria și metodica educației fizice”, în capitolul „ Jocul de mișcare ”, stabilesc următoarele criterii și clasificări ale acestuia :

a). după efectiv : jocuri individuale, colective, de masă – propriu-zise, jocuri sportive;

b). după relațiile reciproce : fără împărțire pe echipe, cu trecere la cele pe echipe, cu împărțire pe echipe ( joc sportiv ) ;

c). după caracterul relațiilor dintre participanți : jocuri fără contact direct cu adversarul, jocuri cu contact direct cu adversarul.

D. Branga și N. Mujicikov, în cele trei ediții ale culegerilor de jocuri pentru copii și tineret, prezintă o sistematizare a jocurilor de mișcare colective bazată pe criteriile :

a) relațiile reciproce: fără împărțire pe echipe, cu împărțire pe echipe;

b) materialul folosit: fără obiecte, cu obiecte;

c) pregătitoare pentru jocurile sportive : handbal, baschet, volei.

Apar și alte grupări de jocuri : în apă, jocuri de iarnă, jocuri distractive, etc. … .

Pornind de la ideea că jocurile de mișcare se folosesc în educația fizică cu scopul definit arătat mai sus, considerăm că criteriul care ar da o mai corectă și cuprinzătoare sistematizare a jocurilor este criteriul sarcinilor de rezolvat. Pe lângă acest criteriu de bază, se mai adaugă și alte criterii care definesc forma și condițiile de desfășurare a jocurilor. Prezentăm criteriile :

C1). criteriul sarcinii de rezolvat : formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază specifice ramurilor sportive de bază; dezvoltarea sensibilităților motrice și a calităților motrice de bază;

C2). criteriul organizatoric : efectiv [ individuale; colective ]; fără împărțire; cu împărțire, cu contact, fără contact cu adversarul; material folosit [ fără obiecte, cu obiecte ( mingi, cercuri, bastoane, corzi; la aparate de gimnastică ) ];

C3). criteriul mediului ambiant : jocurile de vară [în aer liber, în apă ] ; jocurile de iarnă [ în sală, în aer liber ].

Clasificarea jocului de mișcare pe baza criteriului sarcinilor pe care le rezolvă prevede :

CS1). Jocuri pentru formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază și aplicative : jocuri pentru alergare; jocuri pentru săritură; jocuri pentru aruncare; jocuri pentru cățărare; jocuri pentru târâre; jocuri pentru escaladare;

CS2). Jocuri pentru formarea și perfecționarea deprinderilor motrice specifice ramurilor sportive :

CS2). a. Jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive: jocuri pregătitoare pentru fotbal; jocuri pregătitoare pentru handbal; jocuri pregătitoare pentru baschet; jocuri pregătitoare pentru volei;

CS2). b. Jocuri pregătitoare pentru gimnastică la aparate (sportivă), acrobatică și sărituri;

CS2). c. Atletism.

CS3). Jocuri pentru educarea sensibilităților motrice și dezvoltarea calităților motrice de bază: jocuri pentru dezvoltarea simțului de orientare în spațiu; jocuri pentru dezvoltarea simțului ritmului; jocuri pentru dezvoltarea simțului echilibrului; jocuri pentru dezvoltarea vitezei; jocuri pentru dezvoltarea îndemânării; jocuri pentru dezvoltarea forței ;

CS4). Jocuri pentru educarea atenției.

În această sistematizare considerăm că primul criteriu al ” sarcinilor de rezolvat ” este determinat, deoarece selecționarea unui joc se face corespunzător scopului urmărit. Celelalte criterii, fiind subordonate primului, întregesc stabilirea particularităților de formă și conținut ale jocurilor folosite.

Există o legătură de subordonare ușor de explicat și înțeles. Vom putea considera astfel că un joc pentru dezvoltarea vitezei poate fi individual sau colectiv, cu sau fără obiecte sau aparate, în aer liber sau în sală – folosit vara sau iarna.

Deci, în primul rând, jocul va fi ales pe criteriul sarcinilor deoarece acestea îi determină conținutul și forma corespunzătoare.

C. Metodologia folosirii jocurilor de mișcare :

Pentru ca jocul de mișcare să contribuie la îndeplinirea sarcinilor educației fizice este necesar să fie ales cu discernământ, ținându-se seama de anumite cerințe de bază. Această alegere condiționează influențarea pozitivă sub toate aspectele asupra subiecților.

Astfel, alegerea jocului se va face în funcție de : sarcinile pe care vrem să le realizăm;

locul jocului în lecția de educație fizică, și anume în care parte a acesteia se va folosi;

vârsta jucătorilor și particularitățile morfo – funcționale și psihice;

nivelul dezvoltării și pregătirii fizice, starea de sănătate;

particularitățile de sex ( dacă este cazul );

condițiile materiale privind locul de desfășurare și inventarul de materiale de care dispunem;

de condițiile atmosferice, dacă se lucrează în aer liber;

etc. …

Respectând aceste cerințe, alegerea jocului ar trebui să asigure accesibilitatea lui și, în același timp, trebuie să trezească interesul practicanților.

Este cunoscut faptul că un joc care nu este potrivit cu posibilitățile elevilor ( fie că cerințele sunt prea mari sau prea mici, fie nu aduce elemente noi ), nu trezește interesul și, prin urmare, nu poate determina nici efectele dorite.

Jocul trebuie, de asemenea, să corespundă nivelului mediu de pregătire fizică și psihică a colectivului cu care se lucrează. În ceea ce privește metodica organizării colectivului de joc, un rol important îl are formarea echipelor. Pentru ca acțiunile de joc să realizeze efectele instructiv – educative propuse este necesar ca profesorul să se preocupe în mod prioritar și de buna organizare a colectivului.

Prin organizarea colectivului se înțelege asigurarea formațiilor care vor desfășura jocul. Astfel, în cazul în care jocul ales necesită împărțirea colectivului pe echipe, o bună organizare presupune respectarea următoarelor cerințe : echipele să fie egale ca număr; să fie egale ca valoare bio motrică; să fie egale sub aspectul bagajului de deprinderi motrice.

D. Cerințe privind conducerea jocului de către profesor :

Jocul de mișcare folosit ca mijloc al educației fizice exercită, așa cum s-a mai arătat, și o influentă asupra caracterului și personalității subiecților.

Pentru ca această influență să se realizeze este absolut necesară prezența și intervenția atentă și promptă a profesorului.

Rolul profesorului în joc este deosebit de important, astfel că se impun anumite cerințe pe care acesta trebuie să le aibă în vedere, și anume : în primul rând, profesorul trebuie să urmărească atent desfășurarea jocului pentru a putea observa corectitudinea execuției elevilor și respectarea regulilor; observarea atentă permite stabilirea greșelilor care vor trebui corectate ulterior; urmărirea desfășurării jocului îi creează condiții profesorului pentru cunoașterea mai completă a comportării și particularităților de manifestare ale elevilor. Astfel va observa, de exemplu : dacă jucătorii participă cinstit la joc, fără tendința de a fura sau a împiedica adversarul; dacă luptă pentru victoria comună sau au manifestări de vedetism; dacă manifestă inițiativă ; dacă se ajută între ei; dacă au curajul răspunderii pentru faptele lor.

Profesorul trebuie să combată tendința unor elevi de a obține victoria cu orice preț, nesocotind regulile stabilite. De asemenea, este necesar să se combată eventualele aspecte de brutalitate.

Elevii care nu se încadrează corespunzător trebuie sancționați prompt fie prin scoaterea temporară din joc, fie prin atribuirea unor puncte negative echipei din care fac parte.

Această a doua măsură este recomandabilă deoarece colectivul va fi determinat să ia o atitudine critică și astfel se poate dezvolta la elevi spiritul combativ și se va crea opinia colectivă. În conducerea jocului profesorul trebuie să țină seama de anumite recomandări, și anume : să fie imparțial în stabilirea rezultatelor; să fie atent și preocupat de joc; să folosească tonul potrivit, moderat; la clasele mici să participe chiar la joc alături de copii; să asigure disciplina elevilor în joc.

Indicații metodice : pentru conducerea jocului profesorul poate folosi ca semnale : fluierul, bătaia din palme sau cuvântul. În cazul folosirii fluierului nu trebuie să se exagereze intensitatea sonoră a acestuia pentru a nu obosi și irita participanții; asigurarea disciplinei în joc nu înseamnă încătușarea manifestărilor de entuziasm. Profesorul trebuie să permită participarea afectivă la joc și manifestarea sentimentelor, dar, în același timp, va evita exagerările în acest sens.

A fi disciplinat în joc înseamnă, de fapt, a respecta regulile și cerințele jocului și a avea o comportare civilizată față de colectiv.

Lipsurile în pregătirea profesorului se pot manifesta prin alegerea necorespunzătoare a jocului, prin greșeli organizatorice, explicații incomplete, neadecvate sau conducere necorespunzătoare a acestuia.

Se impune astfel ca nici un amănunt să nu fie neglijat de către profesor. În același timp, acesta trebuie să se preocupe de crearea unei atmosfere de bună dispoziție pentru ca elevii să participe cu plăcere la joc. Analiza jocului va cuprinde : aprecieri privind realizarea de ansamblu a jocului; evidențierea manifestărilor pozitive și negative; evidențierea prin nominalizarea elevilor care s-au comportat corespunzător sau ne corespunzător; momentul de analiză nu trebuie să lipsească deoarece acesta ar duce la scăderea valorii educative a jocului.

Din desfășurarea și analiza jocului, profesorul poate să desprindă unele concluzii folositoare activității sale viitoare. Va observa astfel dacă jocul ales a corespuns tuturor cerințelor și a fost realizat integral; dacă organizarea nu a fost deficitară, fapt care a dus la o folosire ne rațională a timpului; dacă a reușit să creeze starea de emulație colectivă.

Analizând cu exigentă toate aceste aspecte, profesorul își poate îmbunătăți permanent activitatea desfășurată în colectiv.

În organizarea jocurilor trebuie să avem în permanența în vedere faptul că interesul pentru jocuri există, iar sarcina noastră este de a-l menține și a le da satisfacție participanților. Acest interes va fi menținut sau dezvoltat prin aducerea în permanență a noului în joc prin stabilirea unor cerințe mereu crescânde, deoarece un joc care nu prezintă interes și nu solicită suplimentar este lipsit atât de valoare educativă, cât și de efectele bio – motrice scontate.

În concluzie, jocul de mișcare reprezintă un concept complex, mulți dimensional; ca formă a activității ludice [ activitate de joacă ], jocul se constituie în preocuparea fundamentală care oferă prilejul de manifestare și afirmare a personalității.

Activitate specifică vârstei copilăriei, jocul de mișcare are o dimensiune universală ( determinată de procesul obiectiv al dezvoltării ) și permanentă, cu mobilitate pe scara vârstelor. Debutând cu forma elementară senzori – motrică, trecând de la jocul simplu al preșcolarului, evoluând la jocul complex al copilului de vârstă școlară, jocul de mișcare devine elevat, standardizat în forma jocului sportiv. De-a lungul vieții fiecare etapă are un corespondent ludic, al cărei preponderență o determină evoluția bio – psiho – motrică și socială.

Cu valoare ludică, de muncă, de realitate sau de fantezie, cu implicații formative în planul dezvoltării personalității pe multiple planuri, jocul de mișcare se raportează la o importantă dimensiune polivalentă. Specialiștii domeniului, care au definit jocurile de mișcare, au recunoscut și au subliniat valoarea și importanța lor.

Conform Terminologiei Educației Fizice și Sportului (1973), jocul este o ” activitate complexă, predominant motrică și emoțională, desfășurată spontan după regulile prestabilite, în scop recreativ, sportiv și, totodată, de adaptare la realitatea socială ”.

Sulton – Smith ( 1968 ) a definit simplu și sugestiv jocul de mișcare ca pe o ” activitate recreativă și competițională, care are conținut, reguli și câștigători ”.

Pentru M. Epuran ( 1973 ) jocul de mișcare reprezintă o ”formă complexă de mișcare, care, datorită caracteristicilor de formă, de conținut și de efecte, este folosit încă din cea mai fragedă vârstă ”.

D. Sidentop și colaboratorii ( 1984 ) consideră jocul de mișcare o ” formă de întrecere în care rezultatul este determinat de deprinderile fizice și de șanse ”.

D. Colibaba – Evuleț, I. Bota ( 1998 ) consideră jocul de mișcare ( sau jocul dinamic ) ” un exponent al jocurilor didactice aplicate în domeniul educației fizice și sportului”.

T. Predescu ( 1999 ) apreciază conceptul de joc dinamic o ” variantă a activității de joc, având la bază diferite acțiuni motrice motivate de o temă, respectând anumite reguli și urmărind atingerea unui scop propus ”.

Funcționalitatea jocului depinde de starea lui și de capacitatea de transformare, de mișcare. Starea sa este determinată, pe de o parte, de elementele constitutive aflate în inter dependență și circumscrise în limitele unor coordonate spațio – temporale, și, pe de altă parte, de gradul de echilibru al acestora în raport cu mediul. Echilibrul stabilit între legăturile interne și externe ale jocului presupune ordine și organizare bună, în final rezultând o funcționalitate optimă.

Parțial, reușita jocului sau insuccesul acestuia determină cadrul didactic să prelucreze informațiile pe care le-a receptat, să decidă unele măsuri, soluții care vor determina stabilitatea, echilibrul jocului; astfel, reorganizat, relațiile dintre elementele jocului vor determina optima funcționalitate a acestei activități motrice.

Eficiența jocurilor de mișcare constă în gradul de realizare a scopului propus, de nivelul răspunsurilor motrice efectuate de jucători. Procesul de feedback al jocului este instrumentul care, prin cantitatea și precizia mesajelor oferă imediat informații despre nivelul îndeplinirii sarcinilor motrice. În jocul de mișcare funcționează feed backul intrinsec ( D. Sidentop, 1984 ), pe care îl realizează însuși jucătorul ca urmare a participării sale ( având ca sarcină motrică de joc, de exemplu, aruncarea la o țintă fixă ). Mesajele recepționate de conducătorul jocului de la ceilalți participanți la joc, reprezentate prin feed backul extrinsec și concretizate în observații și analize ale execuțiilor constituie feed backul corectiv, operativ, prin care se reglează funcționalitatea jocului.

Valoarea mulți dimensională a jocului de mișcare îl recomandă ca fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace ale educației fizice. Datorită multitudinii efectelor în plan formativ, jocurile de mișcare sunt utilizate în toate formele organizate ale educației fizice în școală : în lecția de educație fizică, în timpul liber al elevilor ( activități sportive, activități turistice ).

Utilizate ca mijloace ale educației fizice, jocurile de mișcare vizează influențarea personalității umane, urmărind atingerea unor obiective specifice acestei activități.

2.2 : CONTRIBUȚIA JOCURILOR DE MIȘCARE

Educația fizică este în primul rând activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exercițiilor fizice în scopul măririi în principal a potențialului biologic al omului în concordanța cu cerințele sale și exigențele societății. Angajează elevii într-un proces dinamic de dezvoltare a capacităților de acțiune, proces care contribuie la formarea conștiinței de sine, la afirmarea eului și exprimarea personalității. În educația fizică important este câștigul pe care îl are elevul în planul personalității sale , al echilibrului acestuia.

Omul modern înțelege necesitatea formării deprinderilor motrice pentru rezolvarea diverselor situații la locul său de muncă sau în viață cotidiană. Viața demonstrează că prin practicarea educației fizice organizate rațional, începând cu cea mai fragedă vârstă se cristalizează calitățile de suplețe, agerime, abilitate, rapiditate, spontaneitate, iscusință. Educația fizică educă curajul, ambiția, emulația, atenția distributivă, hotărârea, fermitatea, disciplina, calmul, sentimentul de ocrotire al individului de către colectiv, precum și multiple trăsături de voință și de caracter.

Jocurile de mișcare constituie un mijloc important prin care se realizează o parte importantă din sarcinile ce revin educației fizice. Ele dezvoltă la elevi pe lângă bagajul mare de deprinderi motrice elementare, simțul colectivității, al inventivității și mai ales al cunoașterii. Prin aplicarea judicioasă a jocurilor există posibilitatea de a contribui în mare măsură la realizarea uneia din sarcinile educației și anume : de a forma din copil o ființă care să conviețuiască în armonie cu colegii săi, care să se comporte corect și civilizat. În cadrul jocurilor de mișcare, pe lângă însușirea și perfecționarea nenumăratelor deprinderi motrice de bază, elevul este nevoit să le aplice în situațiile mereu schimbătoare din teren, iar prezența elementului de întrecere în majoritatea cazurilor presupune eforturi pentru realizarea cu succes a acțiunilor, ceea ce permite atât dezvoltarea calităților motrice cât și a calităților morale și a voinței.

Educația fizică fiind un proces pedagogic, învățătorului i se creează posibilitatea de a rezolva această problemă complexă, angajând deopotrivă experiența, tactul, măiestria proprie cât și inițiativa, independența și responsabilitatea elevilor. Este cunoscut că noțiunile, trăsăturile caracteriale, deprinderile și atitudinile morale se formează într-un lung proces educativ. Învățătorului îi revine sarcina să urmărească atent comportamentul elevilor, manifestările acestora în cadrul activității și să intervină cu tact pentru soluționarea unor conflicte sau manifestări necorespunzătoare.

Datorită influenței mulți laterale asupra întregii personalități a copilului jocurile de mișcare constituie unul dintre mijloacele de bază ale educației fizice. În cadrul activității de educație fizică, jocul de mișcare își aduce contribuția la realizarea următoarelor sarcini :

– S1). : formarea și consolidarea deprinderilor motrice de bază;

– S2). : dezvoltarea calităților motrice necesare în viață;

– S3). : formarea unor cunoștințe utile, prin lărgirea sferei reprezentărilor despre lume;

– S4). : dezvoltarea spiritului de colectivitate și a calităților morale și de viață;

Prin particularitățile sale specifice, jocul de mișcare se deosebește de celelalte mijloace ale educației fizice datorită faptului că favorizează formarea și consolidarea simultană a deprinderilor motrice de bază ( mers , alergare, săritură, aruncare și prindere ), dezvoltarea calităților motrice ( viteză, rezistență, forță și îndemânare ), precum și a însușirilor și deprinderilor moral – volitive. Caracteristic jocurilor de mișcare este întrecerea, element ce sporește interesul elevilor pentru activitate, le mobilizează forțele și îi stimulează.

Jocul de mișcare poate fi folosit în toate momentele lecției , contribuind la realizarea obiectivului propus. Mai poate fi folosit și în celelalte forme prin care educația fizică este realizată în scoală, în pauzele organizate, în excursii sau plimbări. Pentru ca jocul de mișcare să contribuie la îndeplinirea sarcinilor educatei fizice este necesar să fie ales cu discernământ.

Alegerea jocului se va face în funcție de :

– A1). sarcinile de realizat;

– A2). locul jocului în lecție;

– A3). particularitățile morfo – funcționale și psihice ale copiilor;

– A4 ). nivelul dezvoltării și pregătirii fizice precum și starea de sănătate;

– A5 ). condițiile materiale privind locul de desfășurare și inventarul de materiale;

– A6 ). condițiile atmosferice;

În cadrul organizării jocurilor trebuie avut permanent în vedere faptul că interesul pentru joc există în sarcina noastră , a educatorilor, de a-l menține și de a da satisfacție copiilor. Interesul va fi menținut sau dezvoltat prin crearea noului în joc , prin stabilirea unor cerințe mereu crescânde, fiindcă un joc care nu prezintă interes și nu-l solicită suplimentar pe elev este lipsit atât de valoarea educativă cât și de efectele bio motrice scontate.

În partea pregătitoare a lecției se folosesc jocuri pentru captarea atenției, ridicarea stării emoționale și jocuri pentru orientarea în spațiu.

Indicații metodice :

– I1). să nu necesite organizare care să ducă la cheltuială mare de timp ;

– I2). să fie simple, cu reguli puține, să nu necesite multe explicații ;

– I3). execuția să fie vioaie , să nu dureze mai mult de 2 – 3 minute;

Aceste jocuri au ca urmare o mai ușoară și gradată angajare a organismului în efort.

În partea fundamentală jocurile alese vor ajuta la îndeplinirea sarcinilor lecției care se rezolvă în această parte a lecției.

Indicații metodice :

– I1). se aleg jocuri care să formeze sau să întărească deprinderile motrice de bază, jocuri care să contribuie la educarea sensibilității ( ritm , echilibru ) și a calităților motrice de bază ( viteză, îndemânare, forță );

– I2). sarcinile se pot realiza numai prin joc sau parțial prin joc;

– I3). timpul afectat jocului este variabil, 10-30 minute

În partea de încheiere se folosesc jocuri cu caracter liniștitor care să restabilească marile funcțiuni și să capteze atenția.

Indicații metodice :

– I1). nu trebuie să dureze mai mult de 1-2 minute;

– I2).- să fie simple și ușor de realizat de către elevi;

Durata jocului este determinată de următorii factori :

– F1). locul jocului : jocurile din partea pregătitoare și de încheiere vor dura mai puțin decât în partea fundamentală;

– F2). numărul participanților : cu cât numărul participanților este mai mic cu atât durata jocului va fi mai mică;

– F3). vârsta jucătorilor : elevii de vârstă școlară mică să nu fie prea multă vreme ținuti încordați;

– F4). ritmul de joc : cu cât este mai rapid cu atât durata este mai mică ( întrecere în torent );

Practica a dovedit cât de mult înseamnă pentru un elev de 7 – 8 ani ora de educație fizică. Dacă după o oră de matematică presărată cu exerciții , probleme diverse și chiar probleme distractive elevii pășeau pragul clasei discutând până la ieșirea în curte și apoi uitând de acestea, nu același lucru se poate spune despre o oră de educație fizică. Jocurile și ștafetele folosite în oră , au fost discutate până acasă, iar în grupurile mai mari de copii chiar practicate în timpul liber. După oră li se putea citi pe față entuziasmul, mulțumirea pentru reușită, legăturile de prietenie și preferențiale.

Creșterea eficienței educației fizice se poate realiza prin folosirea jocurilor de mișcare și a ștafetelor dacă acestea sunt bine selecționate, organizate și conduse cu tact de către învățător. Produc o nivelare a diferențelor între elevii dotați fizic și motric și cei mai puțin dotați și toți elevii pot contribui în egală măsură la succesul echipei, potențându-și încrederea în forțele proprii.

La clasa unde s-au folosit jocurile de mișcare în toate momentele lecției, pe tot parcursul anului școlar, s-a observat un real progres în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea fizică a elevilor. Deși rolul determinant al acestei creșteri se pune de obicei pe seama factorilor interni, a condițiilor de viață și de mediu, acestea asociate cu practicarea jocurilor de mișcare și a ștafetelor ce duc la întărirea sănătății și la dezvoltarea corectă și armonioasă a organismului.

Prin joc se realizează mai ușor sarcinile lecției, se asigură densitatea ei, creând bună dispoziție. Activitățile în care se folosesc jocurile de mișcare sunt atractive și îndrăgite de copii, datorită caracterului emoțional pe care îl dă întrecerea.

Jocurile de mișcare își aduc contribuția la formarea capacităților organizatorice, de control și auto control prin angrenarea elevilor la amenajarea traseelor, pentru a scurta momentul organizatoric, iar prin folosirea unor ajutoare în desfășurarea întrecerilor sau chiar prin prezentarea celor necesare jocului li se lasă libertatea de a crea jocul. Desfășurarea sub formă de concurs, cu împărțirea pe echipe îi determină să se gândească atunci când acționează nu numai la propria persoană ci și la ceilalți, la victoria propriei echipe dezvoltându-le astfel spiritul de colaborare.

În joc se formează o serie de trăsături de caracter : respectul față de coechipieri și adversari, exigență, atitudinea corectă față de joc, combativitatea, inițiativa, sinceritatea, cinstea și modestia. Ele înlătură stări de apatie, momente de rutină, oboseală fizică sau nervoasă, supra efort fizic sau intelectual. În aceste situații, folosirea lor a dus la re echilibrarea stărilor emoționale, la relaxare, optimizare, revitalizare și refacere a forțelor fizice, intelectuale și morale.

Greutățile întâmpinate de elevi în jocurile ce au în componența lor sărituri de pe aparate sau peste aparate le dezvoltă voința, perseverența și atunci când aceste greutăți sunt învinse, încrederea în forțele proprii. Multor elevi, care nu sunt agreați de colegi în jocurile desfășurate în pauze, jocurile de mișcare le redau încrederea în forțele proprii, îi mobilizează, obligându-i în același timp la o participare activă. Mai mult, pe unii elevi care la venirea la scoală sunt total izolați, jocurile de mișcare îi ajută să stabilească relații de prietenie.

2.3 FUNDAMENTE TEORETICE

ale jocurilor de mișcare

Caracteristicile dezvoltării bio – psiho – motrice

ale copiilor cu vârsta de 5 – 10 ani.

Particularitățile dezvoltării bio – fiziologice :

Începutul vieții școlare este, în același timp, începutul unei activități de învățare, care îi cere copilului nu numai efort intelectual considerabil, ci și o mare rezistență fizică. Sub aspectul dezvoltării fizice, sunt de reținut, în primul rând, indicii creșterii ponderale și staturale. Relativ lent la început, în primii doi ani de școlaritate, când diferența de la un an la altul nu depășește 2 kg., creșterea în greutate se accentuează ulterior, în ultimii doi ani, când diferența de greutate urcă, de la un an la altul, de la 2 la 4 kg., pe ansamblul vârstei, creșterea ponderală înscriindu-se între 20 – 29 kg. pentru băieți și respectiv între 19 – 28 kg. pentru fete. O evoluție asemănătoare, ca formă și raporturi între ani și între sexe, cunoaște creșterea în înălțime ( talie ), care, la băieți, se situează între 113 – 132 cm., iar la fete între 111 – 131 cm. .

Osificarea se intensifică, devenind evidentă mai ales la unele parți ale organismului : la nivelul facial, unde are loc schimbarea dentiției de lapte și este înlocuită cu dentiția permanentă, în regiunea toracelui, a claviculei, în regiunile coloanei vertebrale, unde se umplu cartilagiile spațiale dintre vertebre, la nivelul oaselor carpiene și tarsiene, a falangelor.

Musculatura se dezvoltă sub aspectul creșterii volumului mușchilor, dezvoltarea mușchilor mici ai mâinii, ca urmare a acțiunilor mai subtile efectuate ( scris, desen ). Acest proces are loc treptat și copilul trebuie ferit de oboseală pe această linie, astfel poate apare sindromul « crampa mâinii » care este o pareză temporară a mișcării mâinii.

Sistemul nervos înregistrează o evidentă dezvoltare marcată prin : greutatea masei cerebrale care atinge aproximativ 1200 grame, creșterea lobilor frontali atinge 27 % din masa cerebrală. Sistemul nervos central, pe lângă rolul uriaș de analizator al impulsurilor externe și interne, are și o funcție trofică, ce se manifestă în reglarea transformărilor chimice intime și a schimbărilor dintre țesut și mediul înconjurător.

Fără să fie un robust, micul școlar dispune de o forță musculară în continuă creștere : el aleargă mult dar obosește ușor. Destul de inabil la început, în ceea ce privește operările cu obiectele, îndeosebi cele solicitate de sarcinile școlare, elevul din clasele mici devine treptat îndemânatic, învățând să-și organizeze mișcările potrivit particularități interacțiunii cu lucrurile.

Particularitățile dezvoltării proceselor psihice :

Cunoașterea senzorială :

Perioada micii școlarități se caracterizează printr-o remarcabilă dezvoltare a sensibilității și receptivității senzoriale. Copilul simte o « sete de impresii », manifestă o «curiozitate senzorială », pe a cărei bază, școlarul mic are din ce în ce mai multe impresii și percepe detalii ale realității.

Dezvoltarea celui de-al doilea sistem de semnalizare fixează și mărește posibilitățile de diferențiere, precizie și analiză senzorială și în același timp dă senzațiilor caracter conștient.

Sensibilitatea tactilă se dezvoltă mai ales la nivelul mâinii, putând diferenția forme fine, mărimea obiectelor.

Sensibilitatea vizuală este dată de creșterea progresivă a capacității de acomodare a ochilor la diferite distanțe. Câmpul vizual se lărgește mult, atât în ceea ce privește vederea centrală, cât și cea periferică.

Sensibilitatea auditivă se dezvoltă pe linia capacităților de a diferenția sunete muzicale și capacitatea de a controla exact emisiunile proprii de sunete muzicale.

Sensibilitatea proprioceptivă – kinestezică se dezvoltă mai ales la nivelul musculaturii mâinii.

Percepția :

Cuvântul cu proprietatea sa specifică de a sintetiza și concentra experiența cognitivă, influențează mult dezvoltarea percepției delimitând, subliniind, dezvoltând o relativă unitate în experiența copilului.

Percepția de spațiu devine o cerință a muncii școlarului. Ea se dezvoltă în plasarea " punctului " în spațiu, ca origine pentru mărimi în numerație de la dreapta " punctului " sau la stânga lui. Treptat sunt create premise pentru orientarea mai largă în spațiu, pe bază de schemă, plan, hartă geografică.

Percepția de timp prin formele de activitate specială, durata lor, creșterea posibilităților de apreciere și percepere a duratei concrete a acestei activități, constituie coordonatele pe baza cărora se dezvoltă percepția de timp.

Reprezentările și noțiunile, alături de percepții și senzații constituie materia primă a gândirii, imaginației și memoriei – procese și capacități fundamentale ale activității psihice cognitive.

Memoria :

În perioada micii școlarități, copilul este înainte de toate o ființă receptivă și mai puțin creatoare. Memoria păstrează mai ales ceea ce a impresionat mai profund, ceea ce subliniază încărcătura afectivă a acestui proces, are caracter spontan, predominant involuntar. O dată cu activitatea de învățare se intensifică caracterul memoriei, devenind mai organizată, centrul de greutate în fixare și păstrare se mută de pe detaliile și aspectele concrete, descriptive, pe aceea ce este mai important, esențial.

Uitarea este o inhibiție mai mult sau mai puțin profundă, de mai multă sau mai puțină durată, mai mult sau mai puțin definită.

Atenția :

La elevii din clasa întâi, capacitatea de concentrare este încă redusă ca și volumul atenției. În condițiile muncii școlare crește treptat volumul atenției, ceea ce constituie un indicator pentru dezvoltarea unor mijloace de orientare și concentrare extensivă.

Imaginația :

Este una din cele mai importante supape ale înțelegerii și intuirii, este instrumentul prin care micului școlar i se creează primele aspirații în cadrul realului și posibilului.

Particularitățile dezvoltării motrice :

De mare utilitate este la aceste vârste prezentarea noțiunilor noi, inclusiv a structurilor motrice prin intermediul ambelor sisteme de semnalizare.

Motricitatea în aceste etape este debordantă, capacitatea de învățare motrică este remarcabilă dar posibilitățile de fixare a mișcărilor noi sunt reduse. În consecință, doar repetarea sistematică integrează și stabilizează structura nouă în repertoriul motric al copilului.

Deprinderile motrice fundamentale se supun unui proces de consolidare și de perfecționare.

Alergarea are un aspect apropiat de cel optim. Odată cu creșterea și îmbunătățirea repartiției de forțe, deplasarea verticală a centrului general de greutate crește, ceea ce corespunde unei mai mari extensii a piciorului de impulsie.

De exemplu prinderea se caracterizează printr-o poziție de așteptare mai suplă, brațele sunt semi flexate, iar picioarele depărtate. La 7 ani copilul are dificultăți de plasare în spațiu în raport cu traiectoria mingii. La 9 – 11 ani deplasările la minge sunt mai sigure și se caracterizează prin menținerea stabilității posturale verticale.

Săritura în lungime este una din cele mai utilizate deprinderi, implică o acțiune a diferitelor segmente corporale în funcție de orientarea lor în spațiu și de amplitudinea mișcării.

Copilul care a căpătat un plus de forță față de etapa de vârstă anterioară, este capabil să realizeze o impulsie puternică a piciorului de bătaie, o relativ bună « cooperare » a forțelor orizontale și verticale, o acțiune coordonată a brațelor, o extensie completă a piciorului de impulsie în timpul zborului, elemente importante în executarea deprinderilor motrice de bază.

Caracteristicile psiho – fizice extrem de favorabile achiziționării de structuri motrice, trebuie exploatate în mod just în vederea învățării tehnicilor fundamentale coordonate grosier la început, dar consolidate ulterior.

Caracteristicile dezvoltării calităților motrice :

Căutările cercetătorilor au reușit să fundamenteze în mare parte fenomenul sportiv, dar definitivările terminologice prezintă încă controverse ce vor fi rezolvate pe parcursul timpului. Evoluția istorică a noțiunilor fundamentale ale educației fizice și sportului a cunoscut o perfecționare continuă. Termenii mai vechi care nu erau destul de sugestivi și de corecți au fost înlocuiți cu termeni mai noi care reflectă mai bine aspectele concrete.

Evoluția terminologiei este determinată și de încercarea diferiților specialiști de a ajunge la o viziune comună în procesul de explicare a fenomenului sportiv.

Capacitatea reprezintă putința de a obține o reușită în executarea unei sarcini, a unei profesii. Este condiționată de o aptitudine sau o combinație de aptitudini și poate fi evaluată.

În « Compendiu de psihologie » ( 1993 ) capacitatea motrică este definită ca fiind, « ansamblul posibilităților motrice naturale și dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură și dozare. Este formată din deprinderi și priceperi de bază, utilitar aplicative, priceperi motrice specifice unor ramuri sportive și calități motrice ». Capacitatea motrică este formată din două zone distincte ce se recondiționează reciproc dar se și dezvoltă una pe cealaltă, este vorba de zona ce cuprinde deprinderile motrice și zona ce cuprinde aptitudinile.

Studierea motricității omului datează din cele mai vechi timpuri. În veacul al doilea al primului mileniu, Galenus a împărțit mișcările în mișcări active, pasive și mixte. Pentru a le caracteriza pe fiecare, autorul arată că forța poate fi observată în ridicarea unei greutăți considerabile, rapiditatea în alergare pe 30 de metri, violența în aruncarea discului și în sărituri.

În anul 1920, Marc Bellin du Coteau, face prima clasificare aproape completă a capacităților fundamentale ce constituie valoarea fizică a mișcărilor : viteza, coordonarea, rezistența și forța, clasificare încă folosită foarte des și azi de către teoreticieni chiar dacă au intervenit și alte concepții.

Calitățile sunt însușiri, proprietăți ce privesc activitatea neuromusculară. De-a lungul timpului aceste însușiri au purtat și poartă diferite denumiri în concordanță cu concepțiile respective. Prima noțiune a însușirilor organismului în activitatea sportivă a fost cea de calități fizice.

Calitățile fizice sunt înțelese ca fiind « proprietăți ale activității neuromusculare ». În noțiunea de calitate fizică, Zațiorschi ( 1968 ) includea : viteza, rezistența și forța, fiind până nu demult folosită pentru a defini calitățile fizicului uman. Dar această denumire s-a constatat a fi îngustă întrucât vizează numai determinările de ordin morfologic și funcțional. Evoluția activității motrice și mai ales a științei sportului au dus la înlocuirea unor termeni vechi cu alții noi care să cuprindă mai multe aspecte ale domeniului respectiv. Noțiunea de calitate fizică este sinonimă cu noțiunea de calitate motrică, capacitate motrică, capacitate fizică, capacitate psiho metrică și mai recent, aptitudine motrică.

T. Ardelean, ( 1991 ), definește calitatea motrică ca fiind « o însușire esențială a activității musculare exprimată prin intermediul actelor motrice, condiționată de structura morfologică și de capacitățile funcționale ale diferitelor sisteme și aparate ale organismului uman mediate și procese, capacități și stări psihice ».

În actul motric calitățile nu se manifestă separat ci combinate în diferite proporții, una având rol preponderent.

Gh. Cârstea ( 2000 ) împarte calitățile motrice în două categorii :

– C1). calități motrice de bază : viteza, rezistenta, forța și îndemânarea, la care se adaugă mobilitatea și suplețea;

– C2). calități motrice specifice : combinate, specifice diferitelor ramuri și probe sportive.

Sunt specialiști care consideră viteza, rezistența și forța ca fiind calități motrice de bază, iar îndemânarea o capacitate motrică combinată. ( Harre 1973 ).

Numeroase clasificări ale calităților motrice au ca principiu împărțirea sistematică a acestora în funcție de apartenența categorială.

Letzelter distinge două categorii de calități motrice pe care le denumește și « aptitudini motrice și anume aptitudini condiționale și coordinative », în cadrul cărora vorbește despre forță, viteză, rezistență, suplețe, coordonare senzorio – motrică. Aceste aptitudini sunt numite de către alți specialiști, cum ar fi T. Ardelean ( 1990 ), R. Manno ( 1992 ), capacități coordinative, condiționale și intermediare.

Aptitudinile ( capacitățile ) coordinative sunt condiționate de capacitatea individului de a organiza mișcarea. De asemenea sunt condiționate de capacitatea de recepție și preluare a informației dobândite prin intermediul analizatorilor implicați în mișcarea și elaborarea deprinderilor motrice.

După Blume, citat din Manno, în 1992, aptitudinile coordinative sunt :

– AC1). Capacitatea de combinare și cuplare a mișcărilor;

– AC2). Capacitatea de orientare spațio – temporală;

– AC3). Capacitatea de diferențiere chinestezică;

– AC4). Capacitatea de echilibru;

– AC5). Capacitatea de reacție motrică ;

– AC6). Simțul ritmului;

Capacitățile condiționale ( viteza, rezistența, forța ) au la bază metabolismul muscular și cel al diferitelor aparate. Factorii limitativi la această grupă sunt legați de cantitatea de energie disponibilă în mușchi și de mecanismele care realizează această energie.

Capacitățile intermediare ( mobilitatea, suplețea ) se situează la jumătatea drumului, între grupa capacităților coordinative și condiționale.

Aptitudinile motrice condiționale și coordinative se pot dezvolta și educa mult peste nivelul pe care-l ating în mod normal prin procesul de antrenament.

Procesul de dezvoltare a aptitudinilor motrice de bază, se condiționează reciproc până la un anumit nivel, după care creșterea exagerată a uneia duce la scăderea manifestării celeilalte.

La manifestarea acestor capacitați participă aparatul locomotor ( oase, mușchi, tendoane, articulații ), împreună cu aparatele : cardiovascular, respirator, excretor, analizatorii ( acustico-vestibular, vizual, tactil și chinestezic ), toate sub controlul și coordonarea sistemului nervos [ central și periferic ] .

În evoluția organismului uman, aceste capacități sunt influențate și dezvoltate de următorii factori : disponibilități de ordin genetic, influențe ale mediului extern și activități cotidiene, alimentația, condițiile de viață, evoluția naturală a proceselor de creștere și dezvoltare, procesul de educație fizică sau antrenament sportiv, care cu mijloace, metode și forme de organizare științific determinate, optimizează manifestarea acestor calități, în funcție de vârstă și sexul subiectului.

La modul general, motricitatea omului este rezultatul unor particularități calitative ale aptitudinilor motrice diferite, mișcările și legările din exercițiile liber alese poartă amprenta unor modalități diferite de manifestare a aptitudinilor motrice.

De asemenea, din lipsa uneia sau alteia dintre aceste calități motrice, din imposibilitatea folosirii lor la momentul oportun, cerut de situația de luptă specifică apare eșecul. Este deci vorba de calitățile motrice de bază : forța, viteza, rezistența și îndemânarea, folosite specific în Judo.

Calitățile motrice, mai ales unele dintre ele au suscitat și mai suscită încă multe controverse în rândul specialiștilor, sfera lor nefiind încă precizată. Dintre toate, îndemânarea este cea care ridică cele mai multe probleme deoarece este o suma o tuturor celorlalte capacități și calități motrice calibrate optim în funcție de necesarul de moment.

În funcție de importanța calităților motrice în efortul specific cerut în Judo, ponderea acestor calități în Judo este, în ordine descrescătoare, următoarea : îndemânarea, viteza, forța și rezistența. Aceste calități motrice în procesul de antrenament sunt influențate calitativ și cantitativ – diferențiat, pe de o parte datorită dependenței lor de zestrea ereditară, iar pe de altă parte datorită solicitărilor diferite în antrenamentul de Judo. Într-un cuvânt influențarea lor rezultă din interacțiunea factorilor ereditari cu cei de mediu.

În ceea ce privește dependența lor de zestrea ereditară, se apreciază că, dacă îndemânarea și viteza fac parte dintre calitățile stabile, puțin perfectibile adică parțial și numai până la o anumită vârstă, fiind prea puțin influențată de mediu și factorii săi, forța și rezistența, dimpotrivă, fac parte din acele calități labile, perfectibile prin antrenament.

Aceste aprecieri au o mare importanță, pentru că ele jalonează încă de la selecție și, mai apoi, în antrenament atitudinea specialiștilor în fața educării calităților fizice.

În același timp trebuie apreciat un lucru destul de cunoscut : în Judo în special, ca și în alte sporturi dealtfel, aceste calități nu se manifestă separat, ci într-o îmbinare în funcție de cerințele efortului.

Totodată este știut că pentru obținerea unor indici ridicați la o anumită calitate motrică este necesar ca și celelalte calități să se afle la un anumit nivel de dezvoltare, deoarece în dezvoltarea unei calități motrice afectează pozitiv dar periferic și celelalte calități.

Particularitățile dezvoltării calităților motrice la Judo – kani începătorii cu vârsta de 5 – 10 ani de detaliază după cum urmează :

Practicarea Judo-ului [ de masa, de performanță, etc. ] în concordanță cu stilul propriu domeniului și cerințele actuale solicită calități deosebite. Nu se poate vorbi de o singură calitate, ci de o îmbinare a mai multora, într-un sistem, cu nivel superior de organizare și cu preponderența uneia sau alteia, cu rol determinant în stabilirea performanțelor.

Performanța depinde de nivelul unor calități motrice și psiho – motrice, pe care le urmărim și testăm chiar la selecție, astfel : îndemânare, forță, viteză, mobilitate – suplețe, rezistență, dintre care un prim loc îl ocupă îndemânarea. În Judo, se întrebuințează în mod frecvent termenul de « coordonare » a mișcărilor.

Îndemânarea este considerată chiar o calitate psiho – motrică, ea exprimând precizia mișcărilor și respectiv a contracțiilor musculare, fiind condiționată în mare măsură de activitatea corticală, respectiv de comanda primită de mușchi pe căile motorii corticale. Este foarte importantă prin componentele sale cum ar fi : coordonarea generală și segmentară, echilibrul static și dinamic, simțul orientării în spațiu și al ritmului, direcția și amplitudinea mișcărilor, gradul de încordare necesar execuției diferitelor mișcări.

Coordonarea cuprinde atât coordonare dinamică ( a corpului și a segmentelor lui ), coordonare perceptiv – motrică ( percepția spațiului, ritmului, dar și a propriilor mișcări ), precum și coordonarea statică ( echilibrarea ).

Maturizarea precoce a stratului acestei calități asigură posibilități de obținere de rezultate valoroase la vârste mici.

Îndemânarea în totalitatea ei este puțin perfectibilă, dar unele dintre componente se pot perfecționa la vârstă mică. Astfel echilibrul static este pe deplin dezvoltat la 6 ani, ritmul la 7, orientarea spațiala la 12-14 ani, echilibrul dinamic se îmbunătățește cu timpul.

Echilibrul, ca factor component al îndemânării, este foarte important în Judo condiționând valoarea acestei calități dar și pentru aplicațiile pe care le are în realizarea unor elemente specifice.

Echilibrul și tonusul muscular sunt reglate în mod reflex de aparatul vestibular. Simțul echilibrului se îmbunătățește sub influența practicării exercițiilor fizice și în special a celor specifice de echilibru.

Condiția necesară menținerii echilibrului este ca centrul de greutate să fie deasupra suprafeței de sprijin ( baza de susținere ), iar proiecția centrului de greutate să fie în interiorul poligonului de susținere. Cu cât baza de susținere este mai mare, iar centrul de greutate mai jos, cu atât echilibrul este mai stabil și invers.

Asupra corpului uman acționează forțele de greutate ale corpului propriu și greutățile altor corpuri, concomitent cu forțele de reacție ale reazemului care împiedică căderea liberă. Menținerea echilibrului corpului se realizează prin participarea tracțiunilor musculare ca forțe interne active. Mușchii omului prin activitatea lor statică asigură menținerea pozei cât și a poziției în spațiu.

Factorii stabilității corpului sunt :

În condiții egale, stabilitatea corpului este mai mare dacă masa corpului este mare, centrul de greutate mai jos și suprafața de sprijin este mai mare ;

Cu cât proiecția centrului de greutate cade mai spre marginea suprafeței de sprijin, cu atât mai mare este șansă pierderii echilibrului ;

Menținerea echilibrului nu este posibilă dacă proiecția centrul de greutate cade în afara suprafeței de sprijin.

În concluzie, putem afirma că menținerea echilibrului corpului omenesc se aseamănă cu echilibrul corpurilor rigide, dar interacțiunea mușchilor, articulațiilor, mișcările de respirație, bătăile inimii duc întotdeauna la o micro – balansare a corpului. Datorită acestui fapt echilibrul static se transformă în dinamic, în care centrul de greutate se va mișca tot timpul în jurul poziției optime de echilibru.

2.4. Îndemânarea – calitate motrică de bază

Definirea calității motrice îndemânare : Îndemânarea reprezintă o calitate motrică complexă cu multe aspecte, dar având multiple interferențe cu celelalte calități motrice, cu deprinderile și priceperile motrice. Pentru aceste motive conținutul îndemânării, mecanismul perfecționării ei nu au fost complet elucidate, fapt reflectat în imprecizia definirii ei, în multitudinea termenilor utilizați în directa implicare cu această calitate motrică: abilitate, iscusință, coordonare.

Îndemânarea condiționează însușirea și perfecționarea diferitelor acțiuni motrice ( deprinderi, priceperi, procedee tehnice ) ca și dezvoltarea celorlalte calități motrice. Orice mișcare voluntară indiferent de gradul ei de dificultate pretinde pentru efectuarea ei un anumit indice de îndemânare. De îndemânare este nevoie în orientarea în spațiu și în redobândirea echilibrului dereglat.

În literatura de specialitate definirea capacității coordinative – îndemânare se prezintă ca o " calitate fizică tradusă prin capacitatea omului de a executa mișcări coordinate și precise în timp și spațiu, conform sarcinii propuse, în cele mai variate condiții de mediu " [ Demeter ( 1972 ) ].

Factori care condiționează îndemânarea : În manifestarea îndemânării sunt implicați o serie de factori ce condiționează această calitate motrică. Astfel de o importanță majoră în perfecționarea îndemânării este capacitatea scoarței cerebrale de a selecta informațiile primite de analizatorii și de a programa coordonat impulsurile nervoase necesare contracției și relaxării mușchilor implicați în efectuarea mișcării. Calitatea impulsurilor transmise pe cale aferentă și eferentă, precum și inervațiile motorii depind de viteza de transmitere a impulsurilor nervoase.

Analizatorii influențează în mod diferit procesul de învățare, completându-se reciproc în activitatea instructiv – educativă de consolidare și perfecționare a deprinderilor motrice.

Analizatorul chinestezic este unul dintre analizatorii în procesul de dezvoltare al îndemânării, informația chinestezică diferențială fiind necesară în numeroase acțiuni motrice având la bază reglajul de finețe. Cu rolul de a informa sistemul nervos asupra pozițiilor extremităților, a trunchiului și a forțelor ce exercită presiuni asupra acestora, receptorii analizatorului chinestezic, sunt situați în toți mușchii, tendoanele și articulațiile sistemului locomotor. Foarte important în prima fază de învățare este și analizatorul optic, deoarece informează asupra diferitelor variabile ale învățării, fiind și cel care dă comanda execuției.

Semnalele optice reflectă starea mediului înconjurător cât și relația dintre mișcarea corpului și acesta. Analizatorul acustic este important prin conținutul informativ al semnalelor acustice în raport cu actul motric care se efectuează, informațiile contribuind la însușirea ritmului, tempoului și tehnicii.

Un alt factor important ce condiționează dezvoltarea îndemânării este mobilitatea articulară și elasticitatea musculară. Lipsa mobilității articulare limitează posibilitățile de execuție fină, elegantă cu amplitudine necesară. Acest lucru este posibil datorită unei musculaturi rigide cu un tonus ridicat.

Lucrul dedicat mobilității și supleței, efectuat cu regularitate, poate conduce la ameliorarea eficacității generale a unui gest, îndeosebi la nivelul de randament general.

Mobilitatea articulară depinde de calitățile funcționale, structurale ale elementelor ce intră în substratul morfo – funcțional, dar și de elemente de dirijare ale sistemului nervos central și periferic, de condițiile de mediu.

În privința evoluției ontogenetice [ Evoluția unei ființe, începând de la embrion și până la stadiul de adult ], această calitate a aparatului locomotor este perfectibilă până spre 14 – 15 ani, vârstă de la care se stabilizează.

Mobilitatea articulară este mai mare la copii decât la adulți. În cadrul selecției inițiale, atenția specialiștilor trebuie îndreptată nu numai asupra prezenței sau absenței acestei calități, dar și asupra unei eventuale mobilități exagerate, un alt element care poate împiedica o bună evoluție a sportivului în antrenament. De asemenea, antrenarea exagerată a acestei calități este cu timpul în detrimentul celorlalte calități.

Formele de manifestare ale îndemânării : Îndemânarea cunoaște diferite forme de manifestare, aceste forme pot fi :

1 Îndemânarea generală care este înnăscută și reprezintă capacitatea globală a organismului de a efectua rațional și creator diverse acțiuni motrice.

2 Îndemânarea specială care are la bază îndemânarea generală și poate fi dezvoltată numai în condiții specifice. Din structura ei fac parte o serie de componente ce sunt catalogate drept calități psiho – motrice. Se vorbește despre :

– Simțul echilibrului ;

– Simțul de orientare în spațiu ;

– Simțul de coordonare a mișcărilor diferitelor segmente ;

– Simțul de coordonare a activității marilor grupe musculare ;

– Simțul de descompunere și analiză a mișcărilor ;

– Simțul ritmului ;

– Simțul de apreciere a : distanței, direcției, vitezei, a amplitudinii și a gradului de încordare.

Echilibrul este într-o dependență directă cu execuția de maximă eficiență și calitate la elementele dificile din Judo ce conțin în structura lor rotiri ale corpului. În mod normal omul nu-și dă seama de propriul echilibru decât în momentul când este pe cale să îl piardă, ori l-a pierdut deja.

Dirijarea segmentelor în timp și spațiu, adică orientarea spațio – temporală, atât a unor segmente cât și a întregului corp, foarte importante în Judo, sunt componente ale îndemânării, ce contribuie implicit la îmbunătățirea celorlalte calități motrice.

Îndemânarea face parte din acele calități motrice stabile, ne perfectibile ontogenetic, în care zestrea ereditară cu care se prezintă copilul suferă prea puține modificări ulterioare, chiar sub influența antrenamentului, dar unele dintre componentele ei se pot perfecționa la vârstă mică. Astfel : echilibrul static este pe deplin dezvoltat la vârsta de 6 ani, ritmul la 7 ani, orientarea spațio – temporală a corpului la 12-14 ani, echilibrul dinamic se îmbunătățește cu timpul.

Îndemânarea în regimul celorlalte calități motrice : Forța este o calitate fizică de o importanță majoră în Judo. Spre deosebire de îndemânare, ea este perfectibilă, deci nu trebuie să constituie un criteriu eliminatoriu la selecția inițială.

În general, forța este apreciată drept capacitatea aparatului neuro muscular de a învinge o rezistență prin mișcare, baza contracției musculare ( efort izometric ), fie al scurtării fibrelor musculare ( efort izotonic ), dar și ca intensitatea interacțiunii mecanice dintre două corpuri.

Și această calitate are ca forme de manifestare o formă generală și una specială, această formă reprezentând manifestarea specifică a forței în funcție de particularitățile diferitelor sporturi.

Dar așa cum subliniam la îndemânare, între forță și celelalte calități motrice există o strânsă inter dependență. Astfel pe de o parte, este binecunoscut faptul că dezvoltarea forței este în relație de reciprocitate cu dezvoltarea celorlalte calități direct proporțional. Mai mult se știe că dezvoltarea excesivă a forței va duce la scăderea mobilității și îndemânării. Dar în această privință nu există cercetări care să stabilească limita peste care dezvoltarea forței devine o piedică în dezvoltarea celorlalte calități motrice. În această situație numai aprecierea antrenorului, de la caz la caz, poate stabili unele limite.

Pe de altă parte, relațiile și combinațiile care se stabilesc între calitățile motrice în Judo sunt de foarte mare importanță. Este vorba de forță în regim de viteză ( detenta ) și rezistență în regim de forță.

Detenta reprezintă capacitatea unui mușchi sau a unei grupe musculare de a imprima unei anumite mase o accelerare până la viteza maximă. Este vorba de « forță explozivă ». Dar indiferent de grupa musculară luată în considerație, substratul morfo – funcțional este coordonarea neuromusculară, mai exact numărul și viteza de angrenare în lucru a unităților neuro musculare.

Rezistența este o calitate fizică indispensabilă în orice sport și, din acest punct de vedere, Judo-ul nu face excepție. Rezistența are un conținut complex, ea incluzând capacitatea de a executa în timp îndelungat un efort repetat la același nivel de eficiența, capacitatea de a face față și a învinge oboseala și stresu precum și cea de a restabili organismul într-un timp scurt.

Ca forme de manifestare și aceasta se grupează în rezistența generală reprezentată prin capacitatea organismului de a executa timp îndelungat un efort care angrenează un număr cât mai mare de grupe musculare și rezistența specifică, adică rezistența de forță sau viteză. Dar Demeter ( 1970 ) clasifică rezistența în funcție de substratul energetico – metabolic al efortului remarcând rezistența prin eforturile cu metabolism anaerob a lactacid ( durata până la 10-15 sec. ), din eforturile a lactacide ( durata până la 90 sec. ) și din eforturile aerobe ( durata peste 6 min. ).

În Judo avem de a face cu eforturi mixte : aerobe – anaerobe dar și lactacide sau a lactacide repetate, cu pauze mari sau mai mici, toate extinzându-se pe o durată de 1 – 3 ore de antrenament. Forța această calitate motrică, în Judo, se rezolvă cu vârsta și cu antrenamente.

Toți specialiștii sunt de acord că în Judo este vorba de rezistentă în regim de forță, adică de capacitatea grupelor musculare de a rezista oboselii în timpul contracției musculare repetate. Mai ales pentru grupele mari musculare ale centurii scapulo – humerale, trunchiului și abdomenului, pentru musculatura membrelor inferioare fiind caracteristică detenta.

Educarea rezistenței în regim de forță, în Judo, este posibilă când în antrenament intensitatea specifică probei de concurs este cu puțin depășită, iar volumul antrenamentului foarte mare, ceea ce nu se poate face cu grupele de copii aflate la etapa de inițiere.

Dar în Judo avem de-a face și cu o rezistență în regim de îndemânare, iar întreaga problemă a rezistenței ar îmbrăca aspectul unei rezistențe în regim de forță aciclică și îndemânare.

Viteza este și ea prezentată între calitățile cerute unui Judo-kan. Așa cum este tratată această calitate de către cercetători și specialiști, ea este apreciată drept « calitatea omului de a executa mișcările cu frecvență și rapiditate mare » ( Demeter, 1970 ).

Particularizând la necesitățile Judo – kanului modern, specialiștii apreciază că din cele 4 forme de bază ( viteză de execuție, repetiție, deplasare și reacție ) cel mai pregnant se manifestă viteza reacție și combinarea vitezei cu forța ( detenta ).

Ontogenetic [ ONTOGENEZĂ = proces de dezvoltare individuală a organismelor vegetale și animale, care cuprinde toate transformările organismului de la stadiul de embrion până la sfârșitul existenței lui ] nici această formă a vitezei nu prea are șanse mari de perfecționare, ea depinzând de « dotarea » psiho – fiziologică a sportivului Judo-kan, dotare ce depinde și ea de mulți factori.

Aceste forme ale vitezei, cu adânc substrat fiziologic, devin caracteristici individuale cu mult înainte de 14 ani și deci se poate stabili cu destule precizie valoarea lor.

În privința calităților motrice, studiul și perfecționarea lor trebuie să fie o preocupare cât mai timpurie. În același timp trebuie apreciat un lucru destul de cunoscut : în Judo, ca și în alte sporturi aceste calități nu se manifestă separat, ci într-o îmbinare armonioasă , în funcție de cerințele efortului.

Totodată este știut că pentru obținerea unor indici ridicați la o anumită calitate motrică este necesar ca și celelalte calități să se afle la un anumit nivel de dezvoltare apropiat în valoare.

Metode și procedee de dezvoltare : Pentru a avea efecte în direcția dezvoltării îndemânării, exercițiile utilizate trebuie să aibă următoarele caracteristici :

– Structura exercițiului trebuie să fie cunoscută de către copii, pe baza exersării anterioare ;

– Structura exercițiului să solicite indici de coordonare măriți, concretizați într-un grad progresiv de complexitate ;

– Exercițiile vor fi efectuate în condiții sporite de dificultate, spațiu limitat, poziții neobișnuite, frecvențe crescute sau variabile, mișcarea sau mărirea obiectelor manevrate, prezența partenerului sau adversarului, execuția mișcării și cu mâna sau cu piciorul neîndemânatic.

– Exercițiul de îndemânare trebuie întotdeauna însoțit de cerințe privind : viteza de execuție, precizia mișcării și eficiența acțiunii.

– Exercițiile pentru dezvoltarea îndemânării au o durată scurtă, un număr de repetări mic spre mediu și necesită pauze lungi pentru odihna sistemului nervos.

– Utilizarea exercițiilor de îndemânare se face pe fond de încălzire a organismului și pe o stare de excitabilitate a sistemului nervos.

Mijloace, metode și forme de organizare :

a) Pentru dezvoltarea îndemânării în acțiuni motrice individuale :

Exersarea deprinderilor însușite în condiții îngreunate ca : spațiu, durată, viteză, poziții, ritm ;

Exersarea « legată » a 2 – 3 deprinderi din cele însușite în combinații diferite ;

Rezolvarea de către copii a unor situații motrice complexe ( transmitere – primire, manevrare de obiecte, deplasare, trecere peste, pe, pe sub, urcare, coborâre, transport etc. ) fără a se preciza modul și mijloacele de rezolvare.

b) Pentru dezvoltarea îndemânării în acțiuni motrice pe perechi sau în grup :

Exersarea acțiunilor motrice ( prindere, pasare, tracțiune, împingere, transport, aruncare – prindere etc. ) de pe loc, cu distante variabile ;

Repetarea acțiunilor motrice din deplasare, cu viteze progresiv crescute ;

Executarea acțiunilor motrice în prezența unui adversar ;

Efectuarea acțiunilor motrice în condiții de întrecere, pe baza unor reguli.

c) Ștafete, parcursuri aplicative și jocuri dinamice :

Ștafete care să cuprindă : alergare combinată cu sărituri în zig – zag, din cerc în cerc, în lungime; alergare cu rostogoliri; alergare cu întoarceri și schimbări de direcții; alergare cu conducerea mingii; alergare cu prindere și pasare etc., sub formă de întreceri ;

Parcursuri aplicative cuprinzând 3-5 deprinderi în succesiuni diferite. Exemplu : rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit deplasare în echilibru pe bancă – alergare șerpuită printre patru jaloane – săritură peste două obstacole – întoarcere prin alergare de viteză, etc… .

Precizăm în continuare câteva jocuri dinamice de mișcare cu caracter general, detalierea fiind făcut în capitolul 5 Exemple de jocuri de mișcare adaptare în Judo – ul pentru copii : « Leii la circ », « Îndemânaticii », « Capcana », « Veverițele și ogarul », « Iepurii și grădinarul », « Vânătorul, vrabia și albina », « Labirintul », « Ochitorul dibaci », « Mingea cucerită », « Apără și atacă », etc.

2.5. Jocurile de mișcare

Teorii în literatura de specialitate : În literatura de specialitate se poartă numeroase dispute în legătură cu jocul. O dovadă elocventă în acest sens este apariția numeroaselor teorii care încearcă să explice jocul și funcțiile sale, înlocuirea comportamentului ludic cu acela de tip general, specific omului, indiferent de vârstă.

Teoriile formulate de diverși autori explică jocul în concordanța cu interesele de clasă, raportându-l la modul de viață socio – profesional al omului, la formarea și evoluția proceselor psihice, a personalității în general. Iată câteva dintre cele mai cunoscute :

Teoria lui Lazarus ( citat de Georgeta Chiriță ) explică jocul ca mijloc de satisfacere a necesității de repaus, de recreere. Explicația este simplistă și îngustează aria de manifestare a comportamentului ludic al copilului pentru care jocul este activitatea fundamentală. Deși aceasta are valabilitate pentru jocurile și distracțiile adulților, a fost reconsiderată prin teoria odihnei active, care demonstrează că activitatea ludică este mai reconfortantă decât odihna pasivă și are funcții de recuperare.

Karl Gross ( citat de Georgeta Chiriță ) consideră jocul un « pre – exercițiu », adică un exercițiu pregătitor pentru viața de mai târziu, el nu a sesizat că activitatea de joc nu se reduce la instincte, ci implică și acțiuni mentale, funcții psihice, particularități de personalitate și aspecte ale sociabilității.

Jean Piaget explică jocul ca un proces de asimilare care comportă o funcție dublă : pe de o parte, în timpul jocului, are loc o asimilare de impresii și reacții, ceea ce duce la dezvoltarea prin funcționalitate, iar pe de altă parte, asimilarea presupune antrenamente și organizări de natură mintală. El surprinde și analizează caracteristicile principale ale jocului în raport cu regulile morale, studiind însușirea regulilor jocului de către copii și gradul lor de conștiință, implicit modul în care își reprezintă copiii de diferite vârste caracterul obligatoriu al regulilor care le respectă, diferențiat în funcție de vârstă și de dezvoltarea lor intelectuală.

Între 1 și 3 ani se obțin progrese importante în dezvoltarea sociabilității copilului. Conduitele copilului devin mai coerente față de solicitările jocului, mai ales spre vârsta de 2 ani.

A doua copilărie ( 3 – 6 ) ani este dominată de trebuința de joc, în care acționează combinații mintale, reprezentări de imaginație și se acumulează în forme de experiență complexă. În cea de-a doua copilărie, jocul devine activitatea fundamentală, solicitând și exersând vigoarea, forța fizică, suplețea și coordonarea, echilibrul, evaluarea spațialității, abilitatea în folosirea diferitelor părți ale corpului, a membrelor superioare și inferioare. Concomitent, jocul solicită coordonare oculo – motorie, sensibilitate cutanată.

A treia copilărie ( 6 – 10 / 11 ani ), perioada dintre intrarea copilului în scoală și terminarea ciclului primar ( școlar mic ), prezintă caracteristici importante și marchează un progres în dezvoltarea psihică întru-cât acum se conștientizează procesul învățării.

Învățarea devine tip fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor oarecum radicale condiționate de dezvoltarea psihică în ansamblu și ca urmare a dificultăților pe care le întâmpină și le depășește copilul în mod independent.

La 6 ani, copilul este absorbit total de problemele adaptării la viața socială, proces relativ dificil.

După 7 ani se manifestă treptat o mai mare detașare psihologică, adaptarea școlară depășind faza tensională.

La 8 ani, adaptarea trece printr-o fază de echilibru și acomodare cu condițiile de activități școlare.

După 9 ani, copii de sex diferit încep să se separe, în mod spontan, în jocuri.

Personalitatea copilului câștigă mult în această perioadă, mai ales pe linia dezvoltării unor interese, aptitudini, particularități caracteriale, care sub influența procesului de învățământ, se lărgesc și se diversifică considerabil.

Forme de manifestare : Jocul de mișcare reprezintă o variantă a activității ludice în care rolul mișcărilor este clar exprimat. Baza o constituie diferitele acțiuni motrice motivate de un subiect și îngrădite parțial de reguli. Totodată, ele urmăresc învingerea diferitelor obstacole ivite în calea atingerii scopului propus, în condiții mereu schimbătoare.

Particularitățile istorice constituite, ale conținutului și formei, caracterizează jocul de mișcare ca pe unul dintre mijloacele educației fizice care poate fi folosit însă și ca metodă de dezvoltare fizică generală.

Integrate într-un conținut complex al activităților corporale, jocurile de mișcare aduc un aport valoros la îndeplinirea sarcinilor educației fizice școlare și sportive, permit manifestarea diversă și simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităților fizice, morale și caracteriale.

Cele mai multe jocuri de mișcare se desfășoară pe bază de întrecere și sub formă de ștafetă, uneori și sub forma parcursurilor aplicative sau a parcursurilor cu obstacole.

Parcursurile aplicative contribuie, prin marea lor varietate și accesibilitate, la dezvoltarea motricității complexe. Ele sunt atractive prin intermediul lor și prin starea de emulație pe care o dezvoltă. Totodată cuprind mișcări cunoscute, care se perfecționează și se consolidează prin repetare. În componența parcursurilor aplicative alternează elementele dinamice cu cele de echilibru, de orientare în spațiu, trecerile de la o poziție joasă la una înaltă, schimbările rapide de direcție în deplasare. Acestea pot fi complicate prin mărirea numărului de obstacole și prin introducerea unor structuri motrice cu un grad al complexității sporite.

Accesibilitatea acestui gen de exerciții trebuie înțeleasă în mod diferențiat în funcție de particularitățile specifice : de vârstă, sex, nivel social, nivel de pregătire. Cea mai eficientă formă de angrenare în efort este întrecerea sub formă de ștafetă, probă pe echipe – simplă sau combinată, care se desfășoară pe o anumită distanță.

Parcursurile aplicative mai pot fi clasificate după gradul de complexitate al sarcinilor motrice pe care le conțin, folosindu-se drept criteriu dificultatea mișcărilor naturale sau construite ( de dificultate mică, mijlocie sau mare ).

Pentru că participanții sunt puși în situația de a executa rapid anumite acțiuni, în condiții dificile, sunt solicitate și totodată dezvoltate, pe lângă calitățile fizice și unele calități morale și caracteriale : voința, dârzenia, hotărârea, stăpânirea de sine. În final, câștigă echipa care a executat cel mai corect și mai repede, sau care a terminat prima probă, sau cea care a reușit să se așeze cel mai repede în vechea formație, sau care a acumulat cât mai multe puncte, sau cea care a avut cele mai puține penalizări ori greșeli.

Un loc important îl ocupă ștafetele cu obstacole care contribuie la dezvoltarea îndemânării, forței, rezistenței stimulându-i pe elevi, atrăgându-i, creând un climat emoțional favorabil.

Ca obstacole se pot folosi diverse obiecte sau partenerii de întrecere. Exercițiile pot fi de transport, de tragere sau împingere, târâre, sărituri etc.

Alergările peste obstacole și trecerea acestora ocupă o pondere importantă în cadrul jocurilor de mișcare. Datorită condițiilor schimbătoare și executării numeroaselor acțiuni motrice, copiii își îmbunătățesc capacitatea de reacție și coordonare, învățând să se adapteze situațiilor neașteptate în cadrul alergărilor peste obstacole, chiar și în condiții de teren variat.

Exercițiile cu obstacole stimulează dezvoltarea tuturor calităților motrice. Ele perfecționează îndemânarea și măresc capacitatea motrică a întregului organism.

Pe traseul cursei cu obstacole se folosesc, alături de aparatele utilizate în desfășurarea lecției, și altele care se recomandă să fie așezate și manevrate de copii la indicațiile profesorului – antrenor. Astfel, pot fi incluse : banca, lada, bara fixă, capra, salteaua, bârna de echilibru, frânghia etc.

Datorită caracteristicilor de formă, conținut și efecte, jocul de mișcare este folosit din cea mai fragedă vârstă.

2.6 Particularități specifice jocurilor de mișcare

1) Jocurile de mișcare permit manifestarea complexă și favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a calităților motrice, precum și a însușirilor și deprinderilor moral – volitive.

Priceperile și deprinderile motrice se perfecționează în timpul jocului ca urmare a legăturilor noi și complexe care se stabilesc între ele și datorită relațiilor de condiționare ce pot favoriza transferul pozitiv între cunoștințe, priceperi, deprinderi, calități motrice.

Solicitarea simultană a capacităților motrice specifice jocului este determinată de caracterul complex al acestuia.

2) Jocului îi este specifică activitatea în colectiv, ce presupune cooperare cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, motivelor, acțiunilor și eforturilor personale cu cele ale colectivului, încadrarea în colectiv, asumarea unor responsabilități. În diferite momente ale jocului apar situații favorabile și ne favorabile care manifestă stările negative, suscitând și alte procese psihice.

Jocul de mișcare permite manifestarea inițiativei și independentei în acțiuni. Aceasta este posibilă numai în cazul în care copiii stăpânesc un bagaj motric larg de deprinderi, au calități fizice dezvoltate corespunzător și au fost instruiți să acționeze în limitele unor reguli precise. Pentru că participanții sunt obligați să aplice ceea ce cunosc în situații noi, ei reacționează rapid și găsesc soluții potrivite, se dezvoltă astfel gândirea, creativitatea, inițiativa, capacitatea de anticipare și decizie.

Jocurile nu permit o dozare precisă a efortului și nici o reglementare strictă a execuțiilor tehnice. Participarea este inegală datorită nivelului de pregătire sau a însușirilor temperamentale : unii sunt foarte activi, alții reținuti se sustrag.

Jocurile au ca element caracteristic de desfășurare întrecerea, competitivitatea, care impune existența unui fond de deprinderi și calități motrice temeinic consolidate. Întrecerea sporește interesul copiilor pentru activitate, le mobilizează forțele și îi stimulează.

La reușita sau ne reușita jocului contribuie nu numai conținutul și calitatea jocului, ci și unele condiții legate de particularitățile participanților : vârstă, sex, nivel de pregătire, nivel social.

Același joc poate să provoace însuflețire, entuziasm într-un caz, iar în altul se poate desfășura greoi, fără elan și interes.

În funcție de vârstă, de posibilitățile sale de înțelegere și de acțiune, copilul manifestă preferințe pentru joc. Astfel, copilul de 6 – 8 ani se caracterizează prin dinamism, instabilitate și o rezistență scăzută la oboseală. Voința lui, ca și posibilitățile de concentrare a atenției fiind slab dezvoltate, nu se recomandă efortul static, uni lateral și de durată, deoarece are influențe nefavorabile asupra sănătății. La această vârstă sunt indicate jocurile cu alergări scurte, cu și fără schimbări de direcție, săriturile peste obstacole mici, jocurile cu obiecte, în special mingii mari și ușoare, cu elemente de aruncare, lovire și prindere, cățărări, aruncări la ținte și alte forme de mișcare.

La vârsta de 9 – 10 ani, copiii preferă jocurile mai complicate, în care își pot manifesta posibilitățile. Elementele de mișcare sunt aceleași ca și la vârsta anterioară, dar solicitările devin mai complexe prin combinarea acțiunilor și prin folosirea unui material mai bogat. Regulile sunt mai pretențioase și mai numeroase, iar durata jocului se mărește față de etapa anterioară.

Ar fi greșit să delimităm strict diferitele tipuri de jocuri destinate unei vârste sau alteia. Esențialul este să nu uităm niciodată că, cu cât copiii sunt mai mari, cu cât fizicul și intelectul lor sunt mai dezvoltate, cercul intereselor lor este mai larg și prin urmare, cu atât sunt mai complicate și mai variate problemele cu care urmează să se confrunte în joc.

Capitolul 3 : Exemple de jocuri de mișcare

adaptare în Judo – ul pentru copii

Principalul mijloc pentru realizarea obiectivelor de instruire a copiilor la vârsta de 5 – 10 ani îl constituie jocul. În cele ce urmează prezentăm în prima parte a capitolului o serie de jocuri clasificate în funcție de beneficiile pe care le aduc, iar în a doua parte a capitolului mai prezentam și alte jocuri de mișcare atractive pentru tinerii Judoka.

3.1. Jocuri pentru formarea și dezvoltarea

orientării în spațiu

3.1.1. Cercul : Se efectuează cercuri pe tatami cu centurile. Din sprijin înainte pe genunchi în cerc și brațele afară, copii se rotesc în jurul cercului prin ” pas adăugat ” cu mâinile sprijinite pe genunchi, privirea înainte. Nu este voie să se atingă centura cu mâinile sau picioarele. Același exercițiu se poate face și cu mâinile în cerc și genunchii afară, deplasarea efectuându-se cu picioarele. Exercițiul contribuie și la întărirea musculaturii spatelui și cefei.

3.1.2. Broscuțe : Din ghemuit într-un cerc făcut cu centurile pe Tatami, sărituri ca broscuța înainte, înapoi, dreapta – stânga în afara cercului fără să se atingă centura. Capul sus și spatele drept. Se dezvoltă și forța musculaturii picioarelor și a spatelui.

3.1.3. În jurul cercului ( I ) : Pe perechi copiii se apucă reciproc de brațe având între ei un cerc făcut dintr-o centură. Se efectuează deplasări dreapta – stânga în jurul cercului fără a se atinge centura cu picioarele.

3.1.4. În jurul cercului ( 2 ) : Fiecare copil face pe tatami un cerc cu centura și stă cu fața la cerc. Se efectuează deplasări prin pași adăugați în jurul cercului, cât mai aproape de centură, fără a călca pe ea. Deplasările se fac spre dreapta și spre stânga. Aceleași deplasări se vor face și cu spatele la cerc, iar după mai multe repetări, se vor face deplasări cu ochii închiși.

3.2. Jocuri pentru formarea și dezvoltarea

simțului mișcării adversarului

3.2.1. ” Centura nu cade ” : Pe perechi față în față copiii se leagă cu o centură care îi înconjoară la nivelul mijlocului. Centura trebuie să fie tot timpul întinsă. Unul din copii se deplasează înainte – înapoi sau lateral, iar celălalt trebuie să-l urmeze în așa fel încât centura să nu cadă. Se schimbă mereu rolurile.

3.2.2. ” Urmează-mă ”( 1 ) : Copiii sunt aranjați pe perechi, față în față, ținând în fiecare mână o centură pe care o ține și partenerul, centurile fiind întinse. Unul din copii se deplasează înainte – înapoi sau lateral și trage de centuri, iar celălalt trebuie să sesizeze mișcarea partenerului și să-l urmeze încât centura să fie tot timpul întinsă. Se schimbă mereu rolurile.

3.2.3. ” Urmează-mă ” ( 2 ) : Exercițiu sub formă de joc identic cu cel anterior, dar centurile sunt legate de picioarele copiilor. La fiecare încercare de pășire a unuia, celălalt trebuie să sesizeze și să-l urmeze. Centurile nu trebuie să atingă salteaua.

3.3. Jocuri pentru dezvoltarea

echilibrului și a coordonării

3.3.1. ” Rățoiul ” : Câte doi față în față, ținându-se de mâini, numărul 1 stă ghemuit, iar nr. 2 în picioare în poziția de gardă. Nr. 1 sare înainte, înapoi sau lateral, iar nr. 2 se va deplasa prin pași adăugați, corespunzător, asigurându-i echilibrul. Se va schimba de câteva ori rolul.

3.3.2. ” Călăreții ” : Unul din copii stă în sprijin înainte pe genunchi, iar celălalt călare pe el fără să se țină cu mâinile. Cel de joc, ” căluțul ” încearcă prin diferite mișcări să-și arunce călărețul, care, la rândul lui, caută să se mențină cât mai mult călare, cât mai mult timp. După câteva repetări, călăreții vor deveni căluți. Același joc se poate executa, într-o fază mai avansată, călăreții stând în picioare pe spatele ” căluților ” sau șezând cu picioarele ghemuite.

3.3.3. ” Caii și călăreții ” : Câte doi ” unul în spatele celuilalt ( în picioare ) se formează perechi de cai – călăreți. Acționând cu o singură mâna, călăreții încearcă să doboare și ceilalți călăreți. Jocul de desfășoară până rămâne pe saltea în picioare o singură pereche. Pe lângă echilibru, acest joc mai dezvoltă îndemânarea, curajul, spiritul combativ, etc. Se vor schimba atât rolurile celor doi parteneri, cât și mâna cu care se acționează. Se poate permite și acțiunea cu ambele mâini.

3.4. Jocuri pentru formarea simțului momentelor

favorabile acțiunilor de dezechilibrare.

3.4.1. ” Lupta broscuțelor ” : Față în față, ghemuit cu sprijin pe toată talpa, pe perechi, fiecare încearcă prin, sau retragerea mâinilor, să-și dezechilibreze partenerul. Contactul partenerilor se face numai la nivelul palmelor. Între parteneri se pune o centură întinsă pe care nu este voie să se calce sau să fie depășită. Este un joc foarte bun pentru învățarea unui principiu fundamental al Judoului : ” Nu te opui forței cu forță ” sau ” cedează pentru a învinge ”.

3.4.2. ” Lupta cocoșilor ” : Pe perechi sau în grup fiecare copil cu mâinile la spate sau la piept sare într-un picior încercând ca prin lovire cu un umăr să-și dezechilibreze partenerul. Cel care atinge salteaua cu ambele picioare este descalificat. Vor fi învățați copiii să se retragă când partenerul lovește, pentru ca aceasta să se dezechilibreze singur și să lovească partenerul când acesta se retrage.

3.4.3. ” Lupta skandenberg ” : Pe perechi față în față cu picioarele sinonime înainte, tălpile lipite pe aceeași linie. Cu mâna corespunzătoare piciorului din față se apucă reciproc, cealaltă mână fiind ținută la spate. Prin mișcări de tracțiune și de împingere înainte, înapoi sau lateral, fiecare caută să-și dezechilibreze partenerul. Piciorul din față nu este voie să se miște. Și în acest joc copii vor fi învățați când trebuie să acționeze și când să ” cedeze ”.

3.5. Jocuri pentru învățarea pozițiilor de apărare

( gardă ) la sol

3.5.1. ” Atinge-l dacă poți ” : Unul din copii stă pe spate cu brațele înainte ușor flexate, iar partenerul în poziție de gardă de sus la picioarele acestuia. Copilul de sus caută, prin diferite deplasări să atingă cu palma capul partenerului de la saltea. Cel de jos se va apăra cu mâinile și picioarele, deplasându-se cu spatele pe salte în așa fel încât tot timpul să fie cu picioarele spre partener. Se dezvoltă și coordonarea, imaginația și viteza de execuție în ambele roluri.

3.5.2. ” Fixează-l dacă poți ” : Jocul se desfășoară asemănător cu cel precedent doar că se urmărește fixarea și menținerea cu spatele câteva secunde a partenerului de jos. După 2-3 încercări se vor schimba rolurile.

3.6. Jocuri pentru dezvoltarea forței

3.6.1. ” Dresarea cățeilor ” : Colectivul de copii se împarte pe perechii ce stau la marginea saltelei. Copilul din fata sta stă sprijinit cu mâinile pe genunchi [ fiind cățelul ], iar celălalt copil sta în picioare aplecat în lateral și prinde mâinile de cățel astfel : o mâna de centura cățelului iar cealaltă de reverul bluzei de kimonou a cățelului. La comanda profesorului antrenor se pleacă spre celălalt capăt al saltelei, ”Cățelul” încearcă să-l ducă pe ” dresor ” după el la marginea opusă a saltelei, iar acesta să țină ” cățelul ” pe loc. La capătul saltelei se schimba rolurile și perechile de 2-3 ori rolurile dând de fiecare dată un câștigător. La final se face clasamentul, se acorda evidențieri, recompense și sancțiuni pentru cei care au terminat primii / ultimii.

3.6.2. ” Lupta berbecilor ” : Pe perechi față în față în sprijin pe ” patru labe ”, fiecare împinge cu umărul în umărul partenerului pentru a-l scoate dintr-un cerc. Pentru fiecare încercare se stabilește un timp maxim de 10 – 15 secunde. Se repetă de 3 – 4 ori. Se poate organiza și pe etape, împărțind copiii în mod egal ca număr și greutate.

3.6.3. ” Scoate-l din cerc ” ( 1 ) : În picioare pe perechi într-un cerc format din două centuri, fiecare caută să-și scoată partenerul din cerc prin împingere, fără a folosi mișcări de dezechilibrare.

3.6.4. ” Scoate-l din cerc ” ( 2 ) : Acest joc școala se va efectua doar cu copii care au centuri colorate și nu cu începătorii. Colectivul de copii se împarte pe perechi ce stau distribuiți egal pe toată suprafața sălii în interiorul unui cerc format din centurile lor. La comanda profesorului antrenor fiecare combatant încearcă să-și scoată partenerul din cerc cu tehnici specifice de Judo. Câștiga cel care se menține în cerc și nu cade. După o repriză de 1 minut se schimba rolurile și perechile. La final se face clasamentul, se acorda evidențieri, recompense și sancțiuni pentru cei care au terminat primii / ultimii.

3.7. Jocuri pentru învățarea utilizării greutății corpului

3.7.1. ” Pietrele de moară ” ( 1 ) : Se lucrează pe perechi în care copiii să aibă aceeași. Unul este pe spate, iar celălalt deasupra cu pieptul pe pieptul lui, brațele și picioarele sprijinite pe saltea. Copilul de deasupra va trebuie să facă rotație de un cerc complet, deplasându-se lateral cu mâinile și picioarele, iar cu pieptul îl presează pe cel de jos, împiedicându-l să se ridice sau să se întoarcă cu fața în jos. Se vor acorda puncte pentru cel de deasupra : 5 puncte pentru un tur complet, 3 puncte pentru o jumătate de tur și 1 punct pentru un sfert de tur. Și cel de jos primește 1 punct când reușește să întoarcă pe burtă. Jocul se repetă de 2 – 3 ori pentru fiecare copil, inversându-se de fiecare dată rolurile.

3.7.2. ” Pietrele de moară ” ( 2 ) : Același exercițiu cu aceleași reguli, doar că și copilul de dedesubt va sta cu fața în jos, iar cel de deasupra cu pieptul pe spatele acestuia, împiedicându-l să se întoarcă cu fața în sus. Cel de jos nu are voie să se sprijine cu mâinile pe saltea. Punctajul este echivalent cu cel din jocul anterior.

3.7.3. ” Tine brațul ” : Unul din copii este ” brațul ” și stă pe spate, iar celălalt îl fixează în lateral cu apucarea corpului sau se deplasează între picioarele lui, fixându-i capul. ” Moțul ” caută să iasă din suprafața de luptă, iar partenerul îl fixează și nu-l lasă. Jocul durează 15 – 20 secunde și primește un punct ” brațul ” dacă reușește să iasă sau partenerul care îl menține.

3.7.4. ” Care-i mai repede ” : Pe perechi, unul culcat pe spate, celălalt pe genunchi într-o parte sau în prelungirea lui în direcția capului. La un semnal cel de jos caută să se răsucească cu fața în jos, iar celălalt încearcă să-l prindă pe spate să-l fixeze. Pentru fiecare reușită se acordă 1 punct. Se poate face și sub formă de concurs pe echipe, câștigând echipe cu cele mai multe acțiuni reușite.

3.8. Jocuri pentru învățarea căderilor

3.8.1. ” Vânătorul și iepurașii ” : Copii sunt împărțiți în două echipe A și B, în fiecare echipă fiind un vânător și restul iepurași. Toți iepurașii stau în ghemuit, iar cei doi vânători în picioare. La semnalul arbitrului începe vânătoarea în care fiecare din cei doi vânători caută să atingă iepurașii din echipa adversă. Fiecare iepuraș atins se va rostogoli înapoi căzând pe spate. Vânătorul care termină primul va marca atâtea puncte pentru echipa sa câți iepurași din propria-i echipă n-au fost încă atinși de vânătorul advers. Jocul se reia de mai multe ori cu schimbarea vânătorului.

3.8.2. ” Leii și tigrii ” : Se împart copiii în două echipe: leii și tigrii. Se formează perechi, fiecare pereche având un leu și un tigru, care se așează în ghemuit spate în spate, împingând ușor unul în celălalt. Când profesorul – antrenor strigă ” Leii ”, Toți din echipa leilor vor pivota pe un picior și se vor întoarce într-o parte, lăsându-i pe tigrii să cadă pe spate. Jocul dezvoltă și atenția și formează noțiunea de forță de opoziție.

3.8.3. ” Răsturnarea sacului ” : Se lucrează tot pe perechi, unul din copii este pe genunchi sprijinit înainte, iar celălalt pe genunchi lateral stânga, primul copil din lateral se apleacă peste spatele partenerului și cu mâna dreaptă apucă centura acestuia de dedesubt. Cel de jos prinde cu brațul drept capul celui de sus, și rămânând în sprijin pe mâna stângă, întinde picioarele, saltă bazinul și își răstoarnă partenerul peste cap cu spatele pe saltea. Se repetă de mai multe ori schimbând rolurile. Atenția este îndreptată asupra modului în care execută căderea cel aruncat.

3.9. Jocuri pentru învățarea unor tehnici

din NE – WAZA sau NAGE- WAZA

Trebuie arătat că în etapa de pregătire corespunzătoare vârstei ( 5 – 10 ani ) tehnica nu se predă după metodologia specifică predării procedeelor de Judo. De fapt, nici nu se urmărește învățarea procedeelor tehnice în întregime, mai cu seamă în NAGE – WAZA, și numai însușirea unor mișcări, a unor deprinderi care să ușureze mai târziu învățarea tehnicii propriu-zise. Tehnica intervine în jocurile copiilor atunci când ea este descoperită de aceștia. Dar pentru a da posibilitate copiilor să descopere diferite tehnici, profesorul trebuie să creeze situații care s-ăi ducă pe aceștia la descoperiri.

3.9.1. ” Descoperirea ” : O parte din copii sunt așezați pe spate, iar celorlalți li se cere să găsească cele mai bune poziții și prize cu care să-i mențină fixați pe spate. Când se observă o poziție corectă, profesorul o subliniază, arătând-o la toți copiii o dată cu evidențierea ” descoperitorului ”. Desigur că la această vârstă tehnica la sol se va rezuma doar la tehnicile de bază ale finalizărilor. Este total contraindicat să se procedeze la descoperirea unor tehnici de strangulare sau luxare.

În cadrul luptei din picioare ( NAGE – WAZA ) se poate ajunge, tot prin descoperire, la învățarea unor mișcări de împiedicare, de măturarea piciorului sau de doborâre a partenerului, folosind mișcările de împingere și tracțiune ale acestuia. În acest scop se fac o serie de jocuri cu care profesorul trasează sarcini celor doi combatanți, fără a ști unul de sarcina celuilalt.

3.9.2. ” Tragerea – Doborârea ” : Pe perechi, într-un cerc unuia i se dă sarcina de a-l trage din cerc afară pe partener, iar celuilalt de a-l doborî pe partener, folosind mișcarea lui de tracțiune. Fiind puși toți copiii să lucreze pe perechi ei vor descoperi că cel care trage poate fi mai ușor doborât dacă îi va împiedica un picior prin interior. Această mișcare descoperită, repetată și însușită de copii va ușura ulterior învățarea procedeelor O – UCHI – GARI [ marea secerare interioară ] sau KO – UCHI – GARI [ mica secerare interioară ].

3.9.3. ” Hora ” : Ținându-se de mână sau de kimonouri copiii se deplasează în cerc ca într-o horă – prin pași adăugați. Cerând ca fiecare să încerce să-și doboare vecinul ei vor descoperi că pot face acest lucru printr-o măturare a piciorului în momentul când vrea să calce. Această mișcare va ușura apoi învățarea procedeelor de măturare ( DE – ASHI – BARAI [ măturarea piciorului care avansează ], KO – SOTO – GARI [ mica secerare exterioară ] ).

3.9.4. ” Ghemuirea ” : Fiecare pereche într-un cerc format de cele două centuri, unul din copii având sarcina să-și împingă partenerul afară din cerc. Partenerului i se dă sarcina ca profitând de mișcarea de împingere a celuilalt, să-l doboare. După mai multe încercări copiii vor descoperi că printr-o întoarcere cu spatele la partenerul care împinge și prin îndoirea picioarelor, aceasta va cădea înainte peste cap. Această mișcare va sta la baza învățării ulterioare a aruncărilor prin pivotare ( KATA-WAZA [tehnica de umăr], KOSHI-WAZA [tehnica de sold], etc. ).

Numărul acestora fiind foarte mare, nu pot fi cuprinse toate în paginile prezentei lucrări . Sute de jocuri de mișcare se găsesc în lucrări și culegeri specializate care sunt bibliografie obligatorie. Profesorii, instructorii și antrenorii de Judo care lucrează cu această grupă de copii, au capacitatea și chiar obligația de a concepe multe alte asemenea jocuri sau diferite exerciții predate sub formă de joc prin care să se asigure un conținut bogate, variat și atrăgător instruirii acestor copii. Toate acestea vor fi create și adoptate atât la particularitățile grupelor de copii cu care se lucrează, cât și la condițiile materiale existente.

Prezentăm în continuare și alte jocuri de mișcare cu aplicabilitate în Judo-ul pentru copii , jocuri ce au multiple beneficii, prezentarea începe cu listarea jocurilor :

1. Călcat pe picioare;

2. Atingei palmele;

3. Fii atent;

4. Fii atent la echilibru;

5. Deplasează-te corect;

6. Mașinuțele;

7. Cursa cu lovituri;

8. Ștafeta cu lovituri din săritură;

9. Samuraii și Ninja;

10. Telefonul fără fir;

11. Lupta indiană;

12. Centurile colorate;

13. Oglinda;

14. Statuile;

15. Atacă la fix;

16. Tunelul loviturilor;

17. Băncuțele;

18. Lupta la sol cu plecare din diferite poziții dezavantajoase;

19 . Atingei umerii;

21. ” Cercul proiectărilor”;

22. Doborârea copacului;

23. Lupta la sol pe perechi;

24. Ștafeta căderilor;

1. Călcat pe picioare : fiecare sportiv se afla cu perechea fata-n fata. La comanda start fiecare sportiv încearcă să-și calce partenerul de cat mai multe ori pe picioare și sa se ferească la rândul lui de a fi călcat. Jocul durează 30 – 60 secunde schimbându-se partenerii de întrecere în pauza de maxim 10 secunde. Se contabilizează numărul de reușite iar pierzătorii sunt penalizați cu efectuarea unor exerciți fizice suplimentare [ flotări abdomene, broscuțe, sărituri cu genunchi la piept, etc… . Jocul este un excelent mijloc de educare a reflexelor rapide de lupta specifice, a coordonării a preciziei în acuta criza de timp mai ales la nivelul membrelor inferioare sunt des solicitate în competițiile de Judo. Se vor evidenția sportivii care au reușit numai victorii dar și atacurile multiple atacurile cu ambele picioare [ ambii lateralitatea ], cei care au găsit soluții originale creative se a câștiga puncte ].

2. Atingei palmele : fiecare sportiv se afla cu perechea fata-n fata în poziție de flotare. Cel care va reuși mai multe atingeri cu palmele peste palmele partenerului va câștigă iar pierzătorii sunt penalizați cu efectuarea unor exerciți fizice suplimentare. Se dezvolta reflexe rapide și precise la nivelul mâinilor cât și execuția rapidă de atac și retragere a membrelor superioare, atenția dinamică, precizia acțiunilor, forța izo – cinetică, etc… .

3. Fii atent : jocul se desfășoară pe perechi unul dintre copii încearcă să atingă cu pumnul abdomenul adversarului cu tehnica chudan tsuki iar celălalt copil va încerca sa devieze sau / și sa prindă mâna cere lovește în regim de semi contact cu durata unei reprize de 60 sec. Cel care primește loviturile va bloca abdomenul, și respirația în timp ce partenerul lovește. După 10 -20 asalturi alternative și aleatorii pe partea dreapta și stingă, se schimba rolurile. Câștiga cel care a reușit sa atingă de mai multe ori adversarul sau sa prindă / devieze atacul advers. La pauza de maxim 10 secunde se schimbă partenerii, putându-se organiza întrecere piramidala . Jocul dezvolta atenția și reacția rapidă, viteza de execuție, ambidextria, simțul oportunității atacului, etc… . lovitura de pumn se poate schimba cu atacul de luare a prizei asupra bluzei de kimonou. De asemenea se recompensează câștigătorii și se pedepsesc pierzătorii.

4. Fii atent la echilibru : copii se afla în picioare în poziția normala de lupta [ shizen tai ]. Fiecare combatant are mâinile la piept cu palmele orientate către înainte spre partener și va încerca să-l dezechilibreze pe acesta lovindu-l pe acesta cu palmele sale în palmele lui astfel încât adversarul să se deplaseze unul sau ambele picioare , să se dezechilibreze și chiar sa cada. Cel care ataca are voie să-l păcălească pe adversar prin retragerea palmelor către înapoi, sau lateral, astfel încât atacul să țintească în gol. Jocul dezvolta atenția, îmbunătățește timpul de reacție, viteza de execuție, ambii lateralitatea ambii dextria, simțul oportunității atacului, principiul supleței [ la forța nu se răspunde cu forța ], sincronizarea atacului, etc… .

5. Deplasează-te corect : sportivii perechi doi cate doi la distanta de 1 metru, unul fată de celalalt se află în exteriorul unui cerc cu diametrul de 2 – 4 metri făcut din centurile lor. La comanda antrenorului copii se deplasează cu pași adaugați spre direcția indicata dreapta sau stingă antrenorului astfel incit deplasările cu pași adaugați sa se execute corect. Câștigă cei care se deplasează promt în direcția indicată de profesor cu respectarea corectitudinii deplasării. Se pot adăuga elemente de complexitate ca : la două bătăi din palme copii se întorc cu spatele la cerc și să plece în direcția indicata, sau sa încerce să-l atingă pe colegul din fata pe direcția deplasării, etc. Jocul dezvolta echilibrul dinamic, orientarea în spațiu adoptarea unei poziții corecte dar mai ales executarea de deplasare cat mai corecte cu pas adăugat specifica Judo-ului, oportunitatea execuțiilor, etc … .

6. Mașinuțele : copii pe perechi iau prizele specifice Judo-ului la libera alegere și executa pe toată suprafața sălii a spațiului de luptă deplasări specifice Judo-ului la libera alegere. Fiecare pereche reprezintă câte o mașinuță care trebuie sa se deplaseze fără a accidenta celelalte vehicule din trafic. De asemenea mașinuțele trebuie să se ferească de buldozere ce pot fi colegii supra ponderali sau antrenorul care va încercă să ciocnească și accidenteze celelalte mașinuțe. Câștigă perechile de copii care nu au căzut nu sau atins de ceilalți, și nici de buldozer. Jocul creează un excelent spirit o emulație deosebită, dezvoltă orientarea în spațiu și sincronizările mișcărilor cu cele ala partenerilor [ absolut necesare Judo-ului ] dar și un dinamism specific luptei competiționale. De asemenea jocul stimulează poziția corectă pe tatami, echilibrul, deplasarea corectă.

7. Cursa cu lovituri : un copil este înhămat cu centura după ceafa și pe sub axile. Celalalt coleg ii controlează înaintarea prin apucarea celor doua capete ale centurii. Așezați pe perechi în coloane înapoia liniei de strat se pleacă pe rând la comanda cu lovituri de brațe și / sau de picioare cat mai multe posibil pe toată lungimea sălii , trăgând-ul în același timp pe cel din spate după el . Întrecerea este câștigată de cel care ajunge primul la linia de soire și a executat mai multe lovituri de brate și de picioare. Traseul poate avea și obstacole pe care copii trebuie sa le evite. Jocul dezvolta spiritul de lupta ofensiv echilibrul dinamic detenta de lovire și forța trenului inferior. Ambiția și voința de victorie, etc… se poate forma un trio unde al treilea copil sa execute prin retragere din fata celui înhămat executând contra atacuri non contact la obiect . Diversitatea temelor este data de folosirea sau nu a anumitor tehnici, de felul legării acestora în combinații [ număr, direcție, brate, picioare , etc… ] la capătul sălii parteneri vor prelua pe rand locul din fata, mijloc sau spate

8. Ștafeta cu lovituri din săritură : copii se afla așezați pe mai multe coloane având același număr de membrii și echilibru din punct de vedre al valorii tehnice. În fața acestor coloane se plasează mici obstacole [ mingi, haine, genți, mănuși , etc … ] plasate din doi în doi metri [ circa 5-8 obstacole în funcție de lungimea traseului din sala ]. primul sportiv din fiecare echipa- coloana va pleca la comanda profesorului – antrenor în alergare cu maxim de viteza și va sării peste obstacole executând din săritură o lovitură de picior atât la ducere cât și la întoarcere, predând ștafeta următorului. La final se face clasamentul, se acordă recompense și sancțiuni. Jocul dezvolta coordonarea dinamică detenta, viteza, spiritul de întrecere, echilibru, etc … .

9. Samuraii și Ninja : este unul dintre cele mai atractive jocuri de mișcare cu caracter de luptă și de întrecere pe care -l agreează toți copiii practicanți de sporturi provenite din artele marțiale . Profesorul – antrenor desemnează căpitanii celor doua echipe, dintre liderii din grupă care la rândul lor își vor alege coechipieri pe rând câte unul , dintre ceilalți colegi din sala pana se distribuie echitabil valorile [ copii se cunosc și recunosc ca luptători cu calități pentru fiecare joc în parte ] . Se alege un criteriu de diferențiere al celor doua echipe, [ samuraii vor purta tricouri albe iar ninja vor fi în trening sau la bustul gol, etc … ]. Se desemnează și spațiul de confruntare ale cărei limite trebuie respectate , regula jocului fiind acea că cel care calcă în afara spațiului demarcat de luptă este eliminat din joc, echipa lui pierzând un coechipier. Echipa câștigătoare este aceea care rămâne cu cei mai mulți copii în spațiu de lupta în timpul anunțat de profesor. La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni. Ca regulii de întrecere nu se admit lovituri ci doar tracțiuni, împingeri , aruncări ușoare cu procedee de secerare proiectare și chiar luptă unul contra mai mulți pentru al forța sa iasă din spațiul de luptă. Se pot face mai multe echipe organizându-se un turneu. Jocul dezvolta spiritul de lupta combativitatea, dârzenia, dorința de victorie, dăruirea, întrajutorarea, emulația, capacitatea de efort specific, coordonarea și simțul echilibrului, al orientării în spațiu, etc

10. Telefonul fără fir : copii se găsesc în cerc cu diametrul aproximativ de 3 – 4 metri, cu fata spre interior atât cât sa aibă o distanța optima intre ei . Jocul este folosit la învățarea și perfecționarea tehnicilor de atac și / sau de apărare cât și combinații intre acestea. Din poziția stabilită inițial de profesor fiecare combatant se întoarce spre stânga sau dreapta în funcție de semnalul profesorului antrenor, semnal de dinainte stabilit [ bătaie din palme, comanda verbale , gestica ] și executa tehnica convenită a fi exersata. Copilul ce se afla pe partea atacului se apără apoi se întoarce la rândul lui spre cel aflat în partea opusa executând același atac și vecinul aceeași apărare, ciclu repetându-se. Cei ce greșesc execuția sunt penalizați cu exerciții de pregătire fizica [ flotări, abdomene, genuflexiuni, broscuțe, etc ] care se desfășoară în afara circuitului, apoi revine la loc în circuitul din cerc. Se pot organiza mai multe telefoane fără fir pentru a marii densitatea execuțiilor pe unitatea de timp, și de asemenea mai multe echipe care executa circuitele de telefoane fără fir în același timp, iar câștigătorii sunt cei care termina primi. La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni.

11. ” Lupta indiană ” : jocul se desfășoară pe perechi de valori apropiate[ nivel de pregătire și deprinderi motrice aplicative în lupta ] . Partenerii se apuca reciproc de mâini [mâna dreaptă pe antebrațul drept] și la comanda profesorului antrenor încearcă să lovească cu piciorul opu mâini cu care îl tine pe coleg partea dorsala a coapsei drepte a acestuia încercând în același timp să sa nu fie atins de partenerul de întrecere care are exact aceleași intenții ca și el. Jocul durează aproximativ 60 secunde după care se schimba priza de mana și implicit piciorul care lovește, apoi se schimba și partenerii. Se declara câștigător cel care reușește sa mai multe lovituri corect executate regulamentar pe ținta fata de colegul sau. La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni. Jocul dezvolta atenția și echilibrul dinamic, reflexele specifice, reacția rapidă, execuția promptă, dorința de victorie, sincronizarea echilibrul dinamic, etc … .

12. ” Centurile colorate ” : se împarte colectivul de copii pe baza centurilor colorate. Copii aleargă de voie pe toată suprafața sălii. Profesorul antrenor anunța inopinat o culoare de centura, iar cei vizați vor deveni atacanți și vor alerga după ceilalți colegi încercând să-i atingă cu anumite segmente [ brațe, picioare ] ; iar cei atinși executa pregătire fizica în afara suprafeței de întrecere [ flotări, genuflexiuni, abdomene, broscuțe, etc… ] după care reintra în joc. Se strigă apoi o altă culoarea de centură iar copii respectivi devin din atacatori, atacați . Jocul presupune un mare consum energetic, o mare concentrare a atenției, a spiritului de observație și orientare în spațiu, coordonare, reacție rapidă viteza de deplasare, și de execuție, etc… . La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni. Se pot modifica câteva componente ale regulamentului [ mărimea spațiului de joaca numărul copiilor participanți la joc, pozițiile și felul deplasării, [ târâș, într-un picior, în patru labe , alergare pe perechi, etc. ]

13. ” Oglinda ” : jocul se desfășoară pe perechi. Se delimitează o linie intre cei doi copii,[ cu centura, cu marginea saltelei , etc ] linie ce reprezintă oglinda. Unul din copii care privește în oglindă executa diverse mișcări și cât mai originale cu tema din procedeele tehnice specifice, iar celălalt imaginea din oglinda cauta sa îl imite perfect. Dacă reușește de trei ori consecutiv sa reproducă tehnica acesta câștiga întrecerea altfel câștiga oglinda. La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni. Jocul dezvolta creativitatea, simțul spațiului cel care sparge oglinda pierde și este pedepsit, spiritul de observație, coordonarea și anticipația. Jocul se reia cu rolurile schimbate.

14. ” Statuile ” : Jocul se desfășoară pe toată suprafața sălii de antrenament, cu tot colectivul grupei. Aceștia aleargă liber prin sala și ăla comanda profesorului antrenor are se exprima printr-un număr sau nume de tehnica specifica din Judo[ deplasare , blocaj secerare proiectare aruncare imobilizare, etc ] aceștia o executa fiecare copil rămânând încremenit pe loc în poziția cea mai sugestivă a tehnici respective ce a fost cerută de profesorul – antrenor, încremenit ca o statuie. La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni. Jocul dezvolta memoria specifica [ limbajul tehnic, și reprezentările imagistice specifice ] , atenția , corectitudinea tehnica, rapiditatea execuției, etc … .

15. ” Atacă la fix ” : copii se organizează pe perechi echilibrate valoric. Partenerii se află fată în fată cu palmele la nivelul pieptului. Tori ataca cu doua lovituri de pumn sau de picior după care Uke se rotește spre stânga sau spre dreapta sub diferite unghiuri. Tori se deplasează cât poate de repede și repeta asaltul lovind din nou în palmele partenerului. Dacă acesta nu a nimerit din prima la fix palmele se schimba rolurile . Câștigă cel care are mai multe victorii în intervalul de timp stabilit de către profesorul – antrenor [ o repriză durează aproximativ 1 minut ] . La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni. Jocul dezvolta rapiditatea execuțiilor, precizia loviturilor, orientarea în spațiu, simțul distantei, etc … .

16. ” Tunelul loviturilor ” : colectivul de copii este organizat în mod egal în doua echipe ce se aliniază pe doua coloane, cu fata în interior. Distanța dintre coloane este de aproximativ 2 -3 metri una fată de cealaltă, iar efectivele de copii din coloane sunt de asemenea la distanta de aproximativ 2 – 3 metri unul fată de celălalt. Primul sportiv va trece prin tunel astfel creat și va executa diverse tehnici specifice [ lovituri și / sau proiectări ] o dată spre dreapta și o dată spre stânga, spre fiecare coleg al sau pană când trece prin tot tunelul. Tehnicile specifice se execută în regimul și în sistemul stabilit și precizat la începutul exercițiului de către profesorul – antrenor [ nivel de atac, viteza, tehnicile specifice folosite , etc ]. Apoi se așează de o parte sau de alta a tunelului așteptând sa lucreze și colegi lui. De asemenea în acest moment tunelul se deplasează un pas doi la dreapta sau stânga ca să nu se iasă de pe salteaua de antrenament. Copii ce alcătuiesc tunelul se pot apără corespunzător și chiar contra ataca pozitiv și constructiv. Cel care parcurge traseul corect în cât mai puțin timp câștiga . La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni.

17. ” Băncuțele ” : copii se afla pe perechi, unul așezat pe spatele celuilalt care se afla ghemuit sub forma unei băncuțe [ sprijin pe coate și pe genunchi din poziția seiza ], un copil rămâne fără pereche se plimbă în picioare printre aceștia . La comanda profesorului antrenor „ schimbați băncuțele „ fiecare copil așezat pe băncuța va efectua o cădere spre înapoi cu rostogolire de pe băncuță după care va alerga sa ocupe locul liber la altă băncuță. Numărul de copii impar face ca mereu un copil sa rămân fără băncuță în picioare copil ce primește o sancțiune. După 10 repetări se schimba rolurile cei care au fost băncuțe executa acum căderile cu rostogolire iar ceilalți se transforma în băncuțe. Jocul dezvolta orientarea în spațiu, execuția corecta și rapidă a căderilor, spiritul de întrecere.

18. Lupta la sol [ cu plecare din diferite poziții dezavantajoase ] : colectivul de copii se împarte în perechi doi câte doi. Cei doi parteneri de întrecere stau în poziția seiza [ stand pe călcâie și pe genunchi ] fata în fata , spate în spate, în lateral iar la semnalul profesorului antrenor se îndreaptă către partenerul de întrecere fără a se ridica în picioare și încearcă prin diferite procedee specifice sa își fixeze – imobilizeze la sol partenerul cu oricare din fixările învățate. Același exercițiu se poate desfășura cu plecarea din culcat facial culcat dorsal, cu sprijin în palme și pingea, cu sprijin în coate și pingea, așezați unul lângă altul, etc … . Chiar dacă nu s-a reușit o fixare clara va câștiga cel care la comanda MATE [ stop / nu mișca /s-a terminat ] va fi deasupra celuilalt. După ce ambii copii au executat de doua ori exercițiul se schimba perechile. La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni. Cei care câștiga trebuie evidențiați pentru stimularea suplimentara a colectivului și a spiritului de competiție. Jocul dezvolta reacția rapidă orientarea în spațiu, forța și viteza de execuție, spiritul de lupta, etc …

19 . ” Atingei umerii ” : colectivul de copii se împarte în perechi doi câte doi. Un copil sta culcat dorsal în poziția „ pisicii „ iar celălalt se află în picioare, cu fata la colegul sau la picioarele acestuia. La comanda Hajime [ luptați ] cel din picioare va încerca sa ii atingă partenerului de întrecere umerii cu palmele; iar cel culcat se va apăra cu mâinile și cu picioarele fără să lovească, zădărnicind planurile ofensive ale partenerului de al atinge și îndepărtându-l prin deplasări și rotiri. Jocul durează 30-60 secunde după care se schimba rolurile și partenerii. La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni.

20. ” Dacii și Romanii ” : este un joc eficient pentru învățarea pozițiilor de luptă din Judo. Colectivul de copii se împarte în perechi doi câte doi și se așează în doua echipe, pe doua colane, pe linia de mijloc a spațiului sălii acoperit cu tatami. Se iau prizele clasice și la comanda Hajime [ luptați ] fiecare încearcă să-și facă prizonier adversarul trăgându-l spre marginea suprafeței de luptă [ peretele din spatele sau ]. câștigă echipa care are cei mai mulți prizonieri în intervalul de timp stabilit de către profesorul antrenor [ 1 – 2 minute ]. La final se face clasamentul, se acorda recompense și sancțiuni. Jocul dezvolta spiritul de lupta corectitudinea pozițiilor și a deplasărilor pe tatami, echilibru, etc … .

21. ” Cercul proiectărilor ” : Colectivul de copii se împarte în grupe de lucru cu cate 4-5 copii. În fiecare grupa se alege un sportiv câte va fi Tori [ cel care ataca și executa tehnica ] , iar ceilalți copii vor fi Uke [ cel care primește tehnica, și o accepta ]. Tori va sta în centrul cercului făcut de Uke, cerc cu diametrul de aproximativ 3 metri, unde copii Uke stau cu brațele ridicate și întinse la nivelul umerilor, facilitând prizele și execuțiile rapide și corecte de procede. Tori va efectua pe rând o tehnică de secerare, proiectare, aruncare la libera alegere, din cele învățate, lucrând alternativ pe ambele părți, apoi se deplasează cu deplasări specifice în sens anti orar [ să nu amețească ] spre celălalt coleg și se repeta ciclul. După ce a trecut de 2 – 3 ori pe la fiecare coleg Tori se transforma în Uke și se repeta ciclul, noul Tori fiind cel care se găsește în spatele vechiului Tori pentru a dinamiza jocul. Se poate organiza o întrecere intre mai multe cercuri cu același număr de copii unde contează timpul global de execuție, numărul de procedee executate, viteza de execuție și de repetiție, etc … . La final se face clasamentul, se acorda evidențieri, recompense și sancțiuni pentru cei care au terminat primii / ultimii. Jocul dezvolta curajul și perfecționează toate tehnicile, execuțiile și calitățile motrice, ce se doresc a fi învățate corect.

22. ” Doborârea copacului ” : se executa cu întreg colectivul de copii ce se împart în perechi doi câte doi în funcție de greutate, înălțime și vârsta. Un copil este pădurarul iar celălalt este copacul. Durata de întrecere este de 30 – 60 secunde. Luând prizele specifice Judo-ului pădurarul încearcă să doboare doar prin dezechilibrare copacul în cele opt direcții [ Hapo Kuzushi ] dar fără sa aplice nici o tehnică de secerare, aruncare, proiectare. După expirarea timpului se schimba rolurile și partenerii. Se declara câștigător copilul care reușește un număr mai mare de reușite. La final se face clasamentul, se acorda evidențieri, recompense și sancțiuni pentru cei care au terminat primii / ultimii. Jocul dezvolta echilibrul,stabilitatea dinamica, consolidează învățarea poziției verticale corecte cu capul sus, dezvolta abilitatea de a dezechilibra corect și eficient. Este de asemenea un antrenament pentru dezvoltarea spiritului de lupta.

23. Lupta la sol pe perechi : colectivul de copii se împarte în echipe date doi. Doua astfel de echipe se confrunta după regulile luptei la sol [ Ne Waza ] încercând sa fixeze și să imobilizeze la sol adversarul care este eliminat din joc. Copilul care reușește câștiga un punct [ Ippon ] pentru echipa sa. Fixarea trebuie menținuta 30 secunde, apoi copilul victorios se poate duce sa își ajute colegul [ întrecere doi contra unu ]. jocul este câștigat de echipa care a adunat cele mai multe puncte în intervalul de timp stabilit [ de obicei 5 minute ]. Se schimba partenerii și echipele intre ele pentru dinamizarea întrecerilor. Se pot organiza turnee eliminatorii, tip cupa, sau campionat. Se dezvolta spiritul de lupta, de întrajutorare, orientarea în spațiu, forța, viteza rezistenta,specifice luptei la sol, etc … .La final se face clasamentul, se acorda evidențieri, recompense și sancțiuni pentru cei care au terminat primii / ultimii.

24. ” Ștafeta căderilor ” : colectivul de copii se împarte în mai multe coloane echilibrate valoric și numeric. Tehnica se precizează inițial fiind cunoscută de toți copiii. La comanda profesorului – antrenor primi copii din coloana pleacă simultan în execuția căderilor și a rostogolirilor, specifice Judo-ului, pana la capătul opus saltelei, revenind apoi în viteza și predând ștafeta următorului coleg din coloana sa. Se va urmări cu precădere ca execuția căderilor și a rostogolirilor să se facă din deplasare din picioare și nu ghemuit. La fiecare final de ștafetă se schimbă tehnica de cădere / rostogolire. La final se face clasamentul, se acorda evidențieri, recompense și sancțiuni pentru cei care au terminat primii / ultimii. Jocul prezentat dezvolta spiritul de întrecere, reflexele de adaptare, căderile pe toate direcțiile, curajul, viteza de execuție. Jocul stimulează, consolidează, și perfecționează tehnicile de cădere și rostogolire din deplasare din picioare, viteza de execuție, timpul de reacție, precizia mișcărilor, coordonarea complexa și specifica, orientarea în spațiu, etc …

Jocurile pe care le-am descris asigură realizarea conținutului instruirii copiilor de 5 – 12 ani, și în final, realizarea obiectivelor acestei etape, constituie doar niște exemple.

Pentru instruirea copiilor în Judo se mai pot folosi diferite exerciții din gimnastică ( pentru dezvoltarea echilibrului, a mobilității, a întăririi trenului inferior și superior, a stabilității articulare ), din înot ( pentru dezvoltarea funcției respiratorii, călirea organismului, divertisment ) din karate ( pentru dezvoltarea vitezei de reacție, a curajului, a mobilității), din atletism ( pentru dezvoltarea vitezei, a detentei ), din jocuri sportive ( pentru obișnuirea cu eforturi mixte, dezvoltarea spiritului de echipă ).

Tuturor acestor exerciții a trebuit să li se imprime un caracter de joc, de întrecere, evitând repetările monotone sub formă de serii sau reprize. La cele mai mici semne de oboseală fizică sau psihică se va schimba exercițiul ( jocul ) sau se va face o pauză corespunzătoare.

Concluzii și recomandări

La sfârșitul fiecărui joc profesorul – antrenor va face o analiză a acestuia care trebuie sa cuprindă următoarele aspecte :

– Aprecieri privind realizarea de ansamblu a scopului urmărit ;

– Evidențierea celor mai buni, a manifestărilor pozitive și negative ;

Data când se va relua jocul, dacă a avut succes și în ce formație etc. … ;

– Profesorul antrenor trebuie sa complice tot mai mult sarcinile pe care le cere copiilor și pe care aceștia le pot realiza prin joc cu scopul de a le atrage atenția și interesul cât și pentru a se realiza sarcinile propuse de perfecționare bio – psiho – motrică dar și tehnico – tactică a copiilor.

– Mai ales la grupele de copii cu vârsta cuprinsă intre 5 – 7 ani dar și la vârsta de 8-12 ani principalul mijloc de instruire pentru sporturile de lupta provenite din Artele marțiale îl constituie jocurile de mișcare cu caracter de întrecere de lupta jocuri ce se transforma treptat și progresiv de la un an la altul în lupta sportiva specifica pentru fiecare proba sportiva în parte. Activitatea de joc este motivata intrinsec prin dorința de mișcare distracție relaxare recreere, integrare sociala, etc ;

– Orice joc trebuie sa poarte un nume sugestiv sa i ie descrise cât mai clar și mai concis regulile, condițiile de câștigare și punctaj stabilirea semnalelor de începere și terminare și să fie prezentate obiectivele atinse prin joc.

– Profesorul – antrenor trebuie să se implice în joc pentru a urmări corectitudinea acțiunilor, respectarea fair play – ului, corectarea eventualelor greșeli, prin monitorizarea în permanenta a participanților și respectarea regulilor de joc.

– În prezenta lucrare s-au prezentat o serie de jocuri de mișcare cu caracter de lupta și de întrecere specifice disciplinelor de combat desprinde din artele marțiale , jocuri ce pot fi folosite cu succes de orice profesor antrenor nu doar la grupele de copii dar chiar și la grupele de juniori și de seniori, ca metode eficiente de atragere a acestora spre activitatea de lupta și mai târziu spre cea de performanța.

– De asemenea se pot realiza unele sarcini de dezvoltare a calităților motrice, a deprinderilor specifice și a priceperilor generale sau specifice pentru a ridica la nivelul emoțional, afectiv a implicării stării optime de implicare în colectiv de socializare, etc. .

Dozarea efortului în jocurile propuse depinde de :

– Mărimea spațiului de disputare a jocului și a duratei de jocurilor;

– Accelerarea ritmului jocului ;

– Mărirea numărului de sarcini de îndeplinit și a complexității lor;

– Mărirea sau micșorarea numărului de copii participanți la joc ;

– Schimbarea formaților de joc [ a partenerilor, etc … ] ;

Mărirea sau micșorarea numărului de repetări ;

etc. …

Trebuie subliniat ca jocurile noi duc mereu la un consum crescut energetic și emoțional noutatea fiind un stimulent intelectual pentru copii.

Recomandării :

– R1. Aplicarea exercițiilor sub formă de joc, ștafete și parcursuri aplicative, au condus tot de-a una la dezvoltarea / educarea simțului echilibrului și a coordonării la începători de vârstă 6 -12 ani.

– R2. Probele și testele adaptate ce se susțin pe parcurs de către copii evidențiază mereu progrese semnificative ale grupei experiment față de grupa martor [ atunci când se fac teste și experimente pe grupele de copii / începători pentru a eficientiza procesul mulți lateral de pregătire sportivă ], cu atât mai mult cu cât acestea prezintă un grad crescut de dificultate pentru vârsta de 6 – 12 ani.

– R3. Exercițiile sub formă de joc, ștafete și parcursuri aplicate în procesul de antrenament la judo au avut o influență pozitivă și pentru dezvoltarea unor trăsături de personalitate ca : spirit de întrecere, atractivitate, atitudine, fair – play, voință, dârzenie, hotărâre.

– R4. În cadrul verigilor de pregătire fizică specifică se aplică câte 3 sisteme compuse dintr-un joc, o ștafetă și un parcurs aplicativ pentru fiecare antrenament.

ANEXE

Pentru o mai buna înțelegere și cunoaștere a prezentei lucrări dar și al domeniului special care este reprezentat de Judo-ul pentru copii se aduce la cunoștința publicului cititor și următoarele doua anexe :

ANEXA 1 : Teoria Celor Doua Sisteme de Semnalizare ;

ANEXA 2 : Importanța tipologiei temperamentale în activitatea educațională;

ANEXA 1 : Teoria Celor Două Sisteme de Semnalizare

Teoria celor doua sisteme de semnalizare este adiacenta teoriei tipologiei.

Primul sistem de semnalizare consta în asocieri de stimuli, chiar foarte diferiți intre ei, și chiar în lanțuri complexe.

Al doilea sistem de semnalizare consta în limbaj, prin care, la om, are loc o foarte activa simbolizare stimulativa și generatoare de provocări sau inhibări, de reacții, conduite și exprimări elaborate.

în funcție de predominanta unuia sau a celuilalt dintre sistemele de semnalizare, avem, suprapus celor patru tipologii definite mai sus, alte doua tipologii:

– individul de tip artist sau intuitiv – la care predomina primul sistem de semnalizare;

– individul de tip melancolic, intelectual – la care predomina al doilea sistem de semnalizare.

P. Pavlov a elaborat o tipologie complexa, pornind de la caracteristicile activității nervoase superioare ( A.N.S. ).

Aceasta dispune de trei caracteristici de baza: echilibru, forță, mobilitate. Combinarea acestor caracteristici, duce, după Pavlov, la patru tipuri temperamentale de baza : tipul coleric, sangvin, flegmatic și melancolic.

Tipul coleric este neechilibrat, are forță și mobilitate.

Tipul sangvin este echilibrat, are forță și mobilitate.

Tipul flegmatic este echilibrat, fără forță și fără mobilitate.

Tipul melancolic este neechilibrat, fără forță și fără mobilitate.

La fiecare, din cele patru tipuri, pot predomina, primul sau cel de al doilea sistem de semnalizare; primul, constând, în asocieri de stimuli, chiar foarte diferiți intre ei, și chiar în lanțuri complexe, iar cel de-al doilea sistem de semnalizare consta în limbaj, prin care, la om, are loc, o foarte activa simbolizare stimulativa și generatoare de provocări sau inhibări, de reacții, conduite și exprimări elaborate.

La fiecare tip de temperament din cele patru (mai sus amintite), poate domina primul sistem de semnalizare ceea ce va determina colerici, sangvini, melancolici și flegmatici, de tip artist sau intuitiv, sau tipul meditativ, intelectual la care domina al doilea sistem de semnalizare.

Aceste variante tipologice la rândul lor pot fi variante pozitive sau negative.

Așadar, primul sistem de semnalizare, se implica, în identificarea obiectelor, și a diferitelor însușiri ale acestora, ca “ semnale ” concrete, receptate, în permanenta, în mediul ambiant, și asociate, de anumite trebuințe ( de baza, naturale sau ereditare și dobândite ). Semnalele devin stimulatoare de conduite dobândite ( R.C. – reflexe condiționate ), ce împreună cu conduitele înnăscute ( R.N. – reflexe ne condiționate ), lărgesc fluiditatea și eficienta adaptării, impregnând-o de structurile mediului. La om, cel de al doilea sistem de semnalizare ( limbajul ), creează cuvinte, cu o forma de semnalizare specifica, de mare importanta, care facilitează, cu tendințe de maximizare, la adaptarea la condiția umana.

Când utilizarea acestui sistem de semnalizare, devine supla și dominanta, conduitele se intelectualizează, foarte mult, și ca trebuințele dobândite; limbajul, verbalizarea interna și externa, se dezvolta mult in copilărie, și, in genere, sunt foarte complexe la omul modern. În cazul dominației primului sistem de semnalizare, conduitele sunt mai concrete și primare. În cazul dominației celui de al doilea sistem de semnalizare, corelat cu primul, pe care-l domina, se manifesta tipul meditativ, intelectualizat. Acesta poate stoca un foarte mare număr de conduite, dar, mai ales, de idei – informații, cu care se operează, în mod curent.

Sangvinicul – reactivitate emoțională moderata, mare mobilitate a sentimentelor și trăire superficiala ca intensitate.

Flegmaticul – reactivitate emoțională moderata, desfășurare lenta a emoțiilor, sentimente stabile.

Melancolicul – temător și cu dispoziții afective astenice, plânge ușor.

Voință. Se formează prin educație, dar pe baza temperamentului. În condiții de bună educație, la tipul puternic se obține o voință puternica (independenta, perseverenta) și o bună stăpânire de sine. În ceea ce privește promptitudinea deciziei, sunt avantajați colericii, care pot fi și pripiți dacă nu se educa răbdarea.

Deprinderi. La tipul inert și la cel slab, deprinderile se formează lent, dar sunt stabile; de aceea trebuie făcute de la început corect și cu răbdare. la tipul mobil, deprinderile se formează mai rapid.

Aptitudini. Deoarece au o baza înnăscută, predispozițiile, aptitudinile nu depind de temperament. Au existat și vor exista oameni capabili peste nivelul mediu in cadrul oricărui tip temperamental.

O mare problema psihologica, încă puțin elucidata, este relația dintre temperament și caracter. În planul observației superficiale, de multe ori se confunda manifesta rile din cele doua planuri. Perspectiva genetica, a originii caracterului este cea mai provocatoare. Într-adevăr, educarea caracterului are un puternic și permanent sprijin in tipul temperamental. Eșecurile se pot datora in mare parte desconsiderării trăsăturilor temperamentale in procesul îndelungat al formarii personalității: a trata unele trăsături ca pozitive și altele ca negative duce la distorsionări.

Portrete temperamentale

Ca dat natural al omului, temperamentul cuiva nu trebuie evaluat după criteriul binelui sau răului, cum este cazul cu caracterul. Nu exista temperamente mai mult sau mai puțin bune. Fiecare temperament are caracteristici care pot fi considerate ca dezirabile și caracteristici mai puțin acceptabile mai ales prin raportare la situații și activități. Se întâlnesc foarte rar oameni cu temperament pur. În realitate, se întâlnesc oameni la care caracteristicile temperamentale se combina în diferite proporții. Portretele temperamentale descrise mai jos sunt cazuri teoretice pentru situația predominării evidente a însușirilor unui tip sau altul. Se va vedea ca referirile caracteriale nu pot fi evitate.

Sangvinicul :

Însușiri dezirabile : energic ( plin de viața ), voios, sociabil, amabil, antrenant ( ii face pe alții sa se simtă bine ), are farmec în relațiile cu alții, optimist, întotdeauna bine dispus, atașabil, entuziast.

Însușiri indezirabile : obraznic, obositor prin repovestirea de istorii pentru a amuza, ii lipsește disciplina mintala, mai mult vorbește decât asculta, ii întrerupe pe alții, vrea sa fie centrul atenției, promite ca ajuta dar uita, nu are o manieră logica de a face lucrurile, indulgent pentru a nu fi dezagreabil, se supară ușor dar uita ușor, se da în spectacol, inconsecvent, flecar, încearcă sa-i manipuleze pe cei din anturajul sau, nestatoric ( cauta noi activități, noi relații, are nevoie de schimbări ca sa nu se plictisească ).

Colericul :

Însușiri dezirabile : angajant, dârz, combatant, acționează repede în toate situațiile, sigur pe sine, este convins ca va finaliza orice acțiune dacă depinde de el, rareori ezita sau oscilează, vorbește direct și fără rezerve, comanda, își asuma riscuri convins de propriile aptitudini și de succesul sau, pare să aibă putina nevoie de ajutor, decis ( ia repede și definitiv o hotărâre ), conducător pe care alții îl urmează, nu se lasă pana nu realizează scopurile ce și-a propus.

Însușiri indezirabile : considera ca este greu de crezut că cineva sa facă treaba mai bine decât el, neînduplecat, se împotrivește sau ezita sa urmeze alta cale decât cea proprie, nu suporta sa aștepte, nu suporta iritarea altora, nu este interesat de ce spun alții sau de activitățile altora, trufaș ( o stimă de sine puternica susținând ca are dreptate ), certăreț ( provoacă discuții pe motiv ca are dreptate ), curaj uneori în sens negativ, dependent de munca, pe care ar face-o încontinuu, lipsit de tact jignește ușor ), inflexibil ( nu accepta punctele de vedere ale altuia sau atitudinile altuia ), ajunge ușor sa fie nemulțumit, chiar dacă nu ajunge la un nivel emoțional înalt, încăpățânat, dominator, își manifesta furia când ceilalți nu acționează destul de repede, judeca adesea exprimând reacții negative, poate să acționeze pripit.

Melancolicul :

însușiri dezirabile: ii place să analizeze pentru a vedea relațiile logice, convinge prin logica și fapte, renunță din proprie inițiativă la interesele sale ( altruist ), respectuos ( îi tratează pe ceilalți cu respect și onestitate), sensibil ( se interesează de ceilalți ), prevăzător, nu provoacă ușor o conversație, organizat, ordonat, statornic ( devotat ), se poarta diplomat, cu tact și sensibilitate, are aspirații intelectuale și artistice, idealist ( simte nevoia sa se ridice la standarde înalte ), profund ( ii displac conversația și lucrurile superficiale ), iubitor de muzica ca forma a arte iar nu ca spectacol, politicos, loial, nu este invidios, face totul în modul cel mai discret.

Însușiri indezirabile : are complexe de inferioritate, capabil sa poarte ranchiuna, nu iartă ușor, poate sa se supere pentru ofense imaginare, sentimente de îngrijorare, neîncredere, anxietate, interiorizat ( nu-și arata deschis tandrețea), uneori pune standarde atât de înalte ca este greu de satisfăcut, vede întâi partea neagra a lucrurilor ( pesimist ), se simte marginalizat, susceptibil (se simte jignit cu ușurință), nu are încrederea ca va reuși, trăiește in el însuși ( introvertit), suspicios ( nu crede, se întreabă cu privire la motivul din spatele cuvintelor ), singuratic, răzbunător, ii pedepsește pe cei care l-au jignit, împăciuitor, chiar când are dreptate își slăbește poziția.

Flegmaticul :

Însușiri dezirabile : adaptabil ( se simte confortabil în orice situație ), pașnic, accepta punctul de vedere al altuia, nu-și manifesta trăirile emoționale decât rar, nepretențios, răbdător, rămâne calm, nu este afectat de întârzieri., organizat ( după plan ), meticulos, stabil emoțional, inofensiv ( nu spune și nu provoacă ceva nedorit ), umor sec, pacificator, tolerant ( accepta gândurile și modul de a fi al celuilalt fără a se împotrivi ), bun ascultător ( pare doritor să audă ce ai de spus ), mulțumit, nu ii plac extremele.

Însușiri indezirabile : slab expresiv, apatic, nu se implica, neatent datorita lipsei de interes, nehotărât, ezitant, lent, anost ( nu-și manifesta în nici un fel sentimentele ), placid ( nu-și stabilește obiective ), are o perspectivă simplista asupra vieții, închistat, las ( se retrage în situații dificile ), indiferent (nu contează dacă lucrurile sunt într-un fel sau în alt fel ), bombănitor, mocăit, leneș, impasibil ( se opune implicării ).

ANEXA 2 : Importanța tipologiei temperamentale

în activitatea educațională

Definire și caracterizare generală :

Studiul temperamentului este un subiect al conceptului mai larg de personalitate care, din punct de vedere al psihologiei contemporane, este interpretată sub forma unui proces social, al unui produs de relații sociale gata constituite. Mijloacele și metodele formării personalității sunt un efect al valorilor de cultură și civilizație păstrate și transmise de către generațiile anterioare. Temperamentul se referă la dinamica externă a acțiunii, formând latura dinamico – energetică a personalității. Se definește prin nivelul energetic, modul de acumulare și de descărcare a energiei și prin dinamica acțiunii. Cele mai accesibile, mai ușor de observat și de identificat trăsături de personalitate sunt cele temperamentale. De exemplu, se poate observa cantitatea de energie de care dispune individul uman, unele persoane sunt hiperactive iar altele sunt hipo active, unii sunt mai vioi, mai rapizi și mai flexibili, iar alții sunt mai lenți, mai inerți și lipsiți de vlagă. Unii sunt echilibrați, răbdători, cumpăniți, calmi, alții sunt impulsivi, nerăbdători, nervoși și nestăpâniți. Aceste însușiri aparțin temperamentului sau firii omului. Oamenii nu sunt identici după felul lor de a fi. Diferă după modul de a gândi, a simți și a acționa, deși pot avea idei, sentimente, dorințe și aspirații comune. De exemplu, sub aspectul modurilor de manifestare a trăirilor psihice oamenii diferă foarte mult. Emoția de bucurie sau de tristețe este trăită mai intens de unii decât de alții, emoția fiind exteriorizată în mod diferit. În fata obstacolelor ivite pe parcursul vieții, unii oameni își mobilizează toate forțele, pe când alții se lasă descurajați; alții își arată curajul și îndrăzneala, alții dau dovadă de frică și lașitate. Schimbările obișnuite din viata pe unii îi tulbură iar pe alții nu îi afectează cu nimic. S-au reliefat aspecte noi ale profilului dinamico-energetic al personalității care au rezultat din strânsele legături dintre temperament, aptitudini și caracter sau dintre temperament – afectivitate și procesele de cunoaștere. Au fost evidențiate trăsături dinamice ale personalității care se integrează ca factori principali de funcționare a caracterului, complexului motivațional al persoanei, precum; tendința de dominare, de supunere, de sociabilitate, izolare, de intervertire ( retravestire, de afirmare ), interiorizare, ciclotimie ( schizotimie, de echilibrare ), dezechilibrare afectivă.

Toate aceste trăsături au o bază temperamentală, dar țin și de contextul și de stilul personalității. Trăsăturile dinamico-energetice ale personalității sunt în mare măsură, ereditare, au stabilitate și se manifestă în întreaga conduită a omului, în gestică, mimică, expresivitate verbală. În orice activitate sau manifestare exterioară a omului participă, ca factori condiționali sau determinanți și fenomene extra-intelectuale care țin de suportul dinamogen-energetic al personalității. Eficienta aptitudinilor, obținerea succesului sau eșecului, modificarea nivelului de aspirație, realizarea percepției ( selectivitatea, bogăția, saturația, promptitudinea, vivacitatea imaginii ), nivelul de reactivitate al persoanei sunt influențate de temperament, de tipul de sistem nervos. Astfel anumite tendințe, impulsuri, manifestări de personalitate au o bază dinamico-energetică. De exemplu: preferință pentru o activitate care presupune curaj în vederea depășirii unor pericole, preferința pentru o profesie ce presupune o viață solitară și izolare de colectivitate, alegea unor activități, care constau în controlul care implică operații și activități stereo tipizate. Fără ase ține cont de particularitățile dinamico – energetice, nu se pot realiza eficient o serie de acțiuni psiho pedagogice : orientarea școlară și profesională, tratarea diferențiată și individualizată a elevilor, colaborarea inter-personală. Temperamentul nu constituie o dimensiune valorică a personalității, este considerat un cadru pentru educarea laturilor valorice ale acesteia ( aptitudinile și caracterul ).

Însușirile temperamentale reprezintă cel mai ușor de descifrat particularități ale personalității. Ele se exprimă în unitate cu celelalte însușiri. Identificarea propriului temperament și al celor din jur reprezintă o preocupare esențială pentru cunoaștere psihologică.

Dimensiunile temperamentului sunt :

nivelul de activitate – vârful și amplitudinea mișcărilor motorii grosiere și fine ale copilului;

inhibiția socială – tendința de a stimula sau inhiba activitatea în situații sociale inedite;

adaptabilitatea – ușurința și viteza de adaptare la mediul social;

emoționalitatea negativă – intensitatea emoțională, frecvența, intensitatea expresivității emoționale;

persistența în sarcini și distractivitatea;

ritmicitatea – regularitatea temporară a funcțiilor biologice;

Observații referitoare la temperament au apărut încă din antichitate în cadrul gândirii medicale și filozofico – psihologice care au fost prilejuite de practica tratării bolnavilor, de indicatorii comportamentali ai persoanelor manifestați în viața cotidiană. Pentru prima dată Hipocrat a afirmat că temperamentul omului este consecința ponderii unei anumite umori. Umoralismul are în vedere corpul omenesc pe care îl consideră un adevărat agregat de solide și lichide ( umori ). Acestea sunt patru : sângele, flegma ( limfa ), bila galbenă și bila neagră ( atrabilă ). Lor le corespund patru calități: umed, uscat, cald, rece.

În raport cu umorile există patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic, coleric și melancolic. Conform principiului umorului, Hipocrat a distins patru tipuri de temperament – cald rece, uscat, umed. Galenus le-a adăugat acestora altele, admițând temperamentele mixte sau compuse.

Astfel, avem temperamentele simple, când predomină: caldul, recele cu echilibrul uscatului și umedului – uscatul, umedul cu echilibrul caldului și recelui ( așadar, patru ) și mixte, când predomină: caldul și uscatul, caldul și umedul, recele și uscatul, recele și umedul ( alte patru ), denumite coleric, sangvinic, melancolic și flegmatic.

Identificarea temperamentului :

Pentru cunoașterea tipului temperamental se poate utiliza observația și autoobservarea comportamentului în situații cu diferite grade de dificultate și noutate. Există mai multe grile de observație; una dintre ele sugerează că se poate determina tipul dominant de ANS, astfel (Radu, 1991):Forța proceselor nervoase se determină în funcție de capacitatea de lucru, rezistența la suprasolicitare, la stres, raportul dintre nivelul mobilizării energetice și dificultatea sarcinii, instalarea oboselii și refacerea după efort, nivelul pragurilor senzoriale;

Echilibrul proceselor nervoase se determină în funcție de ritmul activității ( constant sau neuniform ), efectele suprapunerii sarcinilor, manifestările în situații de așteptare, stăpânire de sine;

Mobilitatea proceselor nervoase se determină în funcție de capacitatea de adaptare, de ușurința formării noilor reacții, de nivelul mobilității verbale și motorii, de rapiditatea trecerii de la repaus la activitate și invers.

În realitate, nu se întâlnesc tipuri pure: modelele prezentate servesc doar unor scopuri de orientare și nu au valoare absolută. Mulți indivizi se situează spre valori de mijloc și nu pot fi încadrați în parametrii nici uneia din tipologiile prezentate. Identificarea temperamentului se poate realiza și prin folosirea chestionarelor. Dimensiunile sondate prin chestionar sunt: emotivitatea, activitatea, secundaritatea, câmpul de conștiință, polaritatea, abilitatea, interesele senzoriale, tandrețea și pasiunea intelectuală.

Tipurile de activitate nervoasă superioară :

Manifestările temperamentale ale persoanei sunt de origine organică, neuro fiziologică. În esență, tipurile de temperament sunt determinate de sistemul nervos central care asigură coordonarea integrală a proceselor organice, care reglează și conduita omului. Există trei însușiri fundamentale ale sistemului nervos central ce se exprimă în activitatea nervoasă superioară. Acestea sunt:

1. Forța sau energia dependentă de substanțele funcționale din alcătuirea neuronului;

2. Mobilitatea exprimată în viteza cu care se consumă și se regenerează respectivele substanțe funcționale;

3. Echilibrul proceselor nervoase fundamentale – excitația și inhibiția.

I.P. Pavlov și colaboratorii săi au întreprins cercetări experimentale pentru a cunoaște în profunzime particularitățile sistemului nervos pentru ca apoi să elaboreze o tipologie a activității nervoase superioare și a temperamentelor corespunzătoare.

În funcție de cele trei criterii menționate mai sus și ținând seama că între sistemele nervoase puternic-slab, mobil-imobil ( inert ), echilibrat-neechilibrat există diferite gradații. Pavlov a desprins patru tipuri fundamentale:

a) puternic – echilibrat – mobil, căruia îi corespunde temperamentul sangvinic;

b) puternic – echilibrat – inert, căruia îi corespunde temperamentul flegmatic;

c) puternic – neechilibrat – excitabil, căruia îi corespunde temperamentul coleric,

d) slab, căruia îi corespunde temperamentul melancolic.

Fiecare tip de sistem nervos are diferite variațiuni care rezultă din gradele de manifestare a însușirilor fundamentale ale sistemului nervos.

Forța sau capacitatea funcțională a sistemului nervos vizează rezistența funcțională în caz de solicitare, gradul de concentrare în funcție de solicitările stimulului, sensibilitatea celulelor corticale care se manifestă diferit de la o persoană la alta.

Tipul de sistem nervos nu determină orientarea valorică a personalității, eul cultural și spiritual. Temperamentul însuși nu este un simplu produs mecanic al tipului de sistem nervos, ci suportă modelările procesului de socializare și enculturație [ proces de asimilare a unei forme de cultură, prin instruire și educație, pe toată perioada vieții; adaptare culturală ], în primul rând cele educaționale exercitate asupra persoanei.

Sangvinicul ( determinat de predominația sângelui ) reprezintă aerul și este înfocat, violent și nestabil ca primăvara. Colericul ( determinat de bila galbenă ) este reprezentantul focului și este plin de căldură, ca vara. Melancolicul ( determinat de bila neagră ) reprezintă pământul, respectiv toamna. Flegmaticul ( determinat de flegmă ) reprezintă apa și umiditatea iernii. Aceasta reprezintă concepția cosmologică a lui Empedocle care după el, lumea se compune din cele patru elemente : aer, pământ, foc și apă.

Conform concepției lui Freud, tipurile psihosociale caracteriale sunt : erotic. Obsesiv, narcisic, erotico – obsesiv, narcisico – obsesiv.

Conform concepției lui K. Leonhard și avându-se în vedere ” accentuarea ” sau intensificarea trăsăturilor de personalitate, tinzându-se spre patologic dar neajungându-se la acesta), tipurile temperamentale sunt: hiper perseverent, hiper exact, demonstrativ, nestăpânit, hiper timic, posomorât, labil afectiv, emotiv, exaltat, anxios, introvertit, extravertit. Paul Popescu Neveanu, în 1972, a realizat o combinație între aceste tipuri.

Așadar, temperamentul se referă la o serie de particularități și trăsături înnăscute care sunt premise importante în procesul devenirii socio-morale a ființei umane. În ceea ce privește aspectele formale ale personalității, temperamentele nu se află în relație cu aptitudinile, fapt evidențiat de existente unor persoane (elevi) cu performanțe deosebite aparținând tuturor structurilor temperamentale.

După Jung și Eysenck ( luând în considerare raportul individ – mediu ) există : extra vertiți, introvertiți și ambivalent.

Heymans și Wiersma stabilesc existența următoarelor tipuri temperamentale ( având în vedere emotivitatea și activitatea ) :

– Coleric ( emotiv, activ, primar, trăiește puternic prezentul);

– Pasionat ( emotiv, activ, secundar, rămâne sub influența impresiilor trecute );

– Nervos (emotiv, non activ, primar);

– Sentimental (emotiv, non activ, secundar);

– Sangvin (non emotiv, activ, primar);

– Flegmatic (non emotiv, activ, secundar);

– Amorf (non emotiv, no activ, primar);

– Apatic (non emotiv, non activ, secundar).

Astfel, pentru un educator este important să se stabilească dacă un copil este activ sau nu și dacă este emotiv sau nu. Dacă un copil este activ, el ar putea fi harnic, energic, indiferent de gradul de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi leneș și fără inițiativă.

De asemenea, dacă este emotiv, va avea reacții emoționale puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face iar dacă este non emotiv, aceste reacții vor fi minime. Deoarece aceste caracteristici sunt destul de evidente în comportamentul copiilor încă de la vârste mici, profesorii pot lua măsurile necesare stimulării, utilizării și controlului acestora.

Astfel, pentru copiii activi, este necesară orientarea lor spre activități utile, valorizate biosocial și temperarea tendinței de a lua hotărâri pripite, în timp ce inactivii au nevoie de o stimulare constantă, bine dozată și de un program de lucru strict supravegheat. Le Gall subliniază valoarea muncii în grup pentru temperamentele neemotive și inactive, în timp ce pentru alte tipuri, efectele muncii în echipă sunt discutabile; sentimentalii, spre exemplu, se integrează mai greu în grup și preferă să lucreze singuri.

Portretele tipurilor temperamentale clasice :

– a). Tipul sangvinic se caracterizează prin vivacitate, expresivitate comportamentală bogată, reactivitate accentuată, optimism, sociabilitate, este comunicativ, are capacitate de decizie promptă, bună dispoziție, adaptabilitate, sensibilitate, este calm și posedă stăpânire de sine. Acestea reprezintă trăsături pozitive. Din categoria aspectelor negative se pot menționa mulțumirea de sine, lipsa problemelor, slăbiciunea și instabilitatea sentimentelor, este influențabil, nestatornic, superficial, neponderat și vorbăreț.

– b). Tipul coleric

Trăsături pozitive: reactivitate accentuată, procese afective intense, bogăția și intensitatea reacțiilor, plăcerea de a opune rezistență și de a înfrunta greutățile, trăsături volitive accentuate, pasionat

Aspecte negative: excitabil, iritabil, agresiv, nemulțumit, neliniștit, nerăbdător, are o afecțiune neobișnuită, este inegal în comportament.

– c). Tipul flegmatic:

Trăsături pozitive: este echilibrat, calm, prietenos, răbdător, tolerant, meticulos, cu sânge rece, statornic, este de încredere, perseverent și are trăsături volitive accentuate.

Aspecte negative: reactivitate redusă, procese afective mai slabe, adaptabilitate redusă, fără pasiuni, înclinat spre rutină, monotonie comportamentală și comoditate.

– d) Tipul melancolic

Trăsături pozitive: este serios, are simțul datoriei și al responsabilității, are procese afective bogate, intense și durabile, sensibilitate mare, este interiorizat, supus, perseverent, meticulos, conștiincios, disponibilitățile energetice sunt însă reduse, vădind un tonus scăzut.

Aspecte negative : este neîncrezător, pesimist, depresiv, manifestă dificultăți de adaptare socială și exigențe ridicate față de sine, prezintă sentimente de inferioritate ( H. Remplui, 1968 ).

RELAȚIA DINTRE TEMPERAMENT

ȘI CONDUITA ELEVILOR :

Copiii ( elevii ) se diferențiază printr-o mare diversitate de portrete temperamentale. Există copii vioi, expansivi, comunicativi, extrovertiți, precum și copii interiorizați , retrași, lenți, timizi, introvertiți. Alții sunt cu excedent de energie, nu se pot stăpâni, nu se pot încadra ușor în norme și în cadrul organizat al activității educaționale, vorbesc fără să fi fost întrebați, intervin în toate problemele și tind să treacă în fața celorlalți. La lecții, unii doresc să răspundă chiar și atunci când nu știu, alții, chiar și atunci când cunosc cu siguranță răspunsul corect rămân tăcuți, interiorizați și nu doresc să se afirme. Există copii care pun în aplicare prompt cerințele părinților sau ale profesorului, alții manifestă rezerve și meditează mult înainte de a acționa. Sunt copii care recurg la toate mijloacele pentru a se adapta situației, pentru a-și atinge scopurile – inclusiv la violență, la bătaie, altora le place expectativa și așteaptă rezolvarea de la sine a problemelor, chiar dacă ei sunt cei mai indicați să le soluționeze.

Toate aceste manifestări țin de temperament, sunt o realitate psihică vie, o fațetă a interacțiunilor din cadrul socio grupurilor școlarilor mici – grefată pe o realitate biologică, naturală, deci sunt moștenite pe o cale ereditară. Toate prezintă importanță în educație.

Treptat, fiind supus proceselor de socializare, de enculturație, de învățare cognitivă, verbală, perceptivă, afectivă, religioasă, morală, copilul – pe măsură ce înaintează în vârstă – își combină însușirile tipologice, particularitățile sistemului său nervos cu influențele situațiilor de viață, ale factorilor educaționali formali și informali. Influențele modelatoare ale mediului socio-moral, ale presiunii normelor, ale educației vor încadra expresiile temperamentale ale copilului în limite admise social. Acțiunile educative pot produce compensații temperamentale. Astfel, copii colerici ( agitați, impulsivi ), datorită exercițiilor sociale, presiunii opiniei colegilor, a aprecierilor de grup și a atitudinii profesorilor, vor face eforturi pentru a se autocontrola și vor deveni treptat mai stăpâni pe conduita lor. Cei care au un temperament flegmatic ( inerți, lenți și meticuloși ) vor depune eforturi pentru a-și mări ritmul activităților, a-și spori flexibilitatea gândirii, mobilitatea acțiunii și atenției. Copiii melancolici ( interiorizați, sensibili, timizi și visători ), în procesele de adaptare și integrare în socio grup, vor dobândi încredere în propriile capacități, vor fi activați și solicitați în comunicarea educațională și vor fi încurajați mai ales de propriile lor succese.

Sangvinicii, treptat, se vor alinia și ei la criteriile și aprecierile dominante ale mentalității socio grupului de elevi, vor începe să reflecteze și să delibereze mai mult și mai bine înainte de acțiune și vor ceda loc și altor elevi să discute și să inițieze acțiuni.

În educație se urmărește formarea și dezvoltarea aptitudinilor și caracterului, utilizându-se și dirijându-se, într-un anumit fel, trăsăturile temperamentale. De aceea, în se lucrează diferențiat cu fiecare elev și se ține cont de temperamentul lui. Însușirile ce aparțin temperamentului pot fi remarcate și în activitățile educative, în capacitatea de efort, în rezistență la supra sarcini sau la stimuli supra adăugați, în puterea de muncă din perioadele supra solicitante ale sesiunilor de examene, în ritmul vorbirii, în conduita emoțională, etc.

Psihologii se referă la deosebirile existente în dispoziția predominată, reactivitatea emoțională, nivelul general de activare. Aceste deosebiri apar foarte timpuriu, probabil de la naștere sau chiar înainte. ( Seifer, 1998). Cele trei deosebiri se referă, de fapt, la temperament.

Cercetările au stabilit că :

– 40 % dintre copii se adaptează cu ușurință noilor experiențe; își formează relativ ușor comportamente modelate de reguli și au un ritm constant în acțiune;

– 10 % exprimă reacții negative, ostile și se adaptează greu;

– 15 % sunt inactivi, apatici, manifestă reacții negative la evenimentele noi;

– 35 % nu pot fi clasificați. ( Thomas, Ches, 1989 ).

Există dimensiuni ale temperamentului care rămân stabile în timp : participarea, implicarea în acțiune, nivelul de activare, iritabilitate. În studiile comparative începute la câteva luni după naștere și reluate în timp, pe același eșantion, se remarcă păstrarea specificității acestor dimensiuni chiar peste ani, mai ales la persoanele care se situează spre extreme ( Saarin, 1993; Rothbart, Ahadi, 1994 ).

Diferențele în stilul emoțional sunt foarte importante pe parcursul vieții în procesul dezvoltării sociale. Adaptarea școlară, formarea relațiilor de prietenie, conviețuirea cu alții sunt aspecte care poartă amprenta temperamentului.

Luarea în considerare a aspectelor dinamico – energetice este absolut necesară în procesul instructiv – educativ, ca și în orice altă activitate umană, întrucât multe cazuri de inadaptare școlară sau profesională sunt cauzate de ne corespondență , chiar discordanța dintre particularitățile dinamico – energetice și natura activității. Ca atare, în orientarea spre diferite școli și meserii trebuie să se țină seama de dominantele temperamentale detectate de părinți sau profesori prin analiza comportamentului.

Prin educație și auto educație se acționează în direcția mascării și compensării unor trăsături temperamentale, în direcția luării în stăpânire a propriului temperament prin autocontrol conștient.

Stilul de lucru al profesorului față de diferențele tipologice și de temperament trebuie să fie plin de tact pedagogic, maleabil și individualizat. Pe cei extrovertiți îi va tempera, îi va potoli și îi va orienta; pe cei introvertiți îi va încuraja, stimula, îi va ajuta să-și manifeste aptitudinile. Pe elevii vioi, expansivi, sangvinici, profesorul îi orientează spre a fi temeinici, pentru a-și concentra energia asupra îndeplinirii obiectivelor educaționale.

Pe elevii flegmatici îi va stimula să lucreze și să țină ritmul cu ceilalți, îi va încuraja când obțin succese.

Elevii colerici sunt disciplinați, li se solicită autocontrolul pentru a se înfrâna, vor fi determinați să înțeleagă necesitatea păstrării ordinii în instituția de învățământ, a programării activității care trebuie să fie eficientă. Elevii cu trăsături melancolice trebuie să fie înconjurați cu căldură, să li se stimuleze motivația pozitivă, să fie încurajați să li se dezvolte , încrederea în propriile forțe, vor fi ajutați să-și valorifice potențialul intelectual, aptitudinile și înclinațiile.

Temperamentul sangvinic are la bază tipul de sistem nervos puternic, echilibrat, mobil.

Dispoziția generală este veselia și optimismul. Activitatea motrică e evidențiată în mișcări efectuate în mod egal, economic și hotărât, ceea ce le dă o anumită frumusețe.

Poate să se stăpânească iar atașamentul față de cei din jur este stabil; își stăpânește bine emoțiile, coloratura afectivă a expresiilor afective este adecvată. Vorbirea lor este clară, cu accente și intonații corecte, fiind însoțită de gesturi vii și de o mimică expresivă.

Folosește bine pauzele logice, nu se grăbește , accentuează problemele importante, are vocabular bogat, debitul verbal este corespunzător vârstei. Folosește cuvinte potrivite, are tendința de a reda conținutul lecțiilor prin cuvinte proprii și în mod original. Învață cu multă ușurință, face impresie bună atât în răspunsurile orale, cât și în cele scrise. Faptul că are tendința de a depăși manualul îi conduce, uneori pe acești elevi și spre erori.

În grupul școlar este comunicativ, prietenos, dar selectiv în prietenii. Copiii sunt plăcuți, au mult simț al umorului și mențin atmosfera plăcută.

În general, în caz de eșec, nu se dau bătuți, se ambiționează, reiau activitatea persistă (spre deosebire de coleric). Au tendința de a completa lucrurile.

Acești elevi sunt însetați de cunoaștere, ceea ce se observă de la o vârstă fragedă, pun preț pe inteligența și își respectă profesorii care iau în considerare dorințele lor. Când sunt interesați de ceva, lucrează pe cont propriu și acumulează o cantitate mare de cunoștințe. Elevii sunt atrași de tot ce este nou, deosebit, asimilează informația în mod abstract, le place brain storm ing-ul. Sunt elevi și studenți străluciți, atrași de tot ce decurge logic și rațional. Relațiile cu profesorii tind să devină destul de tensionate, întrucât nu se mulțumesc cu informația din manual și adresează multe întrebări.

Sunt independenți, își urmează calea proprie. Sunt ingenioși, au idei fundamentate logic, ordonarea, sistematizarea și re structura-lizarea cunoștințelor nu reprezintă o problemă pentru ei. Se situează, astfel, într-o poziție preferențială și sunt aleși în funcții de conducere.

Unui sangvinic i s-ar potrivi, mai ales, activități diversificate, cu multe elemente noi.

Temperamentul flegmatic este echilibrat, dar inert, prezintă încetineală, o mobilitate redusă și întâmpină dificultăți de adaptare la situațiile schimbătoare. Inerția sistemului nervos de excitație și inhibiție se manifestă în activitatea motrică și afectivitate. Mișcările motrice au un caracter lent, în situații noi și neobișnuite reacționează cu întârziere dar execută activitatea cu acuratețe, precizie însă în ritm lent. Gesturile și cuvintele sunt aproape absente.

Trăirile emoționale au un caracter șters, își stăpânesc emoțiile, pornirile și dorințele, sentimentele sunt persistente, fără a fi mult exteriorizate. Au sentimente, intelectuale, morale,estetice stabile. Manifestă interes și pasiune în cel mai înalt grad, domeniul pasional ocupă tot timpul liber, viață afectivă este bogată.

Limbajul lor este clar, vorbirea este lentă, fără agramatisme. În timp ce răspunde, elevul își controlează bine cuvintele, construiește fraze complexe. Au tendința de a alege cuvintele potrivite, expresii frumoase și se exprimă literar. În învățare, realizează răspunsuri mai bune în scris decât oral.

În învățare, tot conținutul pregătirii se realizează din timp, în mod util și eficient, acești elevi lucrând sistematic și egal. Nu se anunță singur la răspuns, dar este oricând gata de formulare, însă trebuie să i se ofere timp. Când răspunde, completează la subiect.

Este liniștit, întotdeauna, egal, foarte harnic, muncitor, perseverent și dârz. Singura problemă este exersarea mobilității, dinamizarea lor. Acești elevi se decid mai greu, manifestă gesturi șovăielnice, dar după ce a luat o decizie, duce activitatea la bun sfârșit.

Fac planuri de perspectivă, își organizează activitățile pentru ca acestea să devină aplicabile, dar pot trece neobservați, lucrează pe cont propriu, sunt persoane independente, gândesc logic, iau decizii rapide. Nu au funcții de conducere, însă activitatea lor este dusă la bun sfârșit. Pot fi un model pentru ceilalți, lucrează în mod sistematic, sunt persoane de încredere.

Unui flegmatic i se potrivesc activități cu caracter stereotip.

Temperamentul melancolic are la bază tipul de sistem nervos slab; acești copii obosesc repede, au o rezistență scăzută la eforturi fizice, nu manifestă o bună dispoziție în situaționist, neobișnuite, manifestă nesiguranță ( ceea ce Pavlov a numit reflexul prudenței naturale ). Reacțiile motorii sunt limitate, nu fac mișcări de prisos, elevul stă liniștit, nu deranjează clasa, are mișcări nesigure lipsite de vioiciune. Întâmpină dificultăți în deprinderile motric. Persoanele adulte, la locul de muncă, sunt, de asemenea, liniștite.

Reacțiile emotive sunt, de asemenea, lipsite de expresivitate, persoana este închisă în sine – introvertită. Este susceptibil și ușor impresionabil, se exteriorizează prin lacrimi.

Limbajul lui este sărac în resurse verbale, are o mobilitate verbală scăzută, folosește construcții verbale simple, vorbirea are un ritm încetinit, este o vorbire inexpresivă și lipsită de coloratură emoțională. Acești elevi întâmpină dificultăți în învățare, au nevoie de un număr mai mare de repetiții și de reveniri, de condiții pentru a preîntâmpina oboseala și de liniște. Oamenii, la locul de muncă, au tendința de supra estimarea sarcinii și de sub apreciere personală. Observațiile critice la elevi și la adulți, notele proaste la elevi au un efect deprimant asupra lor. În colectiv, elevii melancolici sunt izolați și retrași.

Acești elevi au o mare impresionabilitate, reactivitate și sensibilitate, se orientează spre artă, pictură, poezie, valorificându-și, astfel, sensibilitatea.

În cazul unui eșec, au nevoie de multe încurajări, deseori pot abandona activitatea de la primul eșec. Manifestă încordare, nervozitate și mobilitate excesivă. Sunt reținuti, dar pot deveni prieteni foarte buni și de încredere.

Un melancolic ar funcționa mai bine dacă i s-ar prescrie reguli, decât în condiții de independență.

Temperamentul coleric are la bază tipul de sistem nervos puternic și echilibrat, elevul fiind impulsiv, nestăpânit, vioi, foarte combativ, agresiv și iritabil. Își pierde răbdarea în timpul desfășurării unei activități care cere atenție, migală, sunt pripiți.

Activitatea motrică se caracterizează prin lipsă de coordonare în mișcare, ritm inegal în muncă, nerăbdare de a duce o muncă la bun sfârșit. Manifestă reacții motrice abundente și când greșește, devine nervos.

Reacțiile emotive sunt puternice, explozive, nestăpânite și mult exteriorizate. Vorbirea este rapidă, inegală și cu intonații oscilante, este foarte expresivă, cu accente vii și cu colorit emoțional bogat.

În activitatea de învățare, elevii sunt pripiți, ceea ce se vede în lucrările scrise în care există multe greșeli de atenție. În colectivitate colericul este sociabil, se împrietenește ușor și are multi prieteni.

Acești elevi manifestă o tendință de supraevaluare proprie și subestimare a sarcinii.

Lipsește stăpânirea de sine (mecanismul frânelor), elevii trebuie tot timpul să fie susținuți pentru a continua activitatea. Un coleric trebuie să aibă posibilitatea de a-i conduce pe alții, de a risca, de a fi în competiție.

În perioadele de examene, fiecare tip poate să-și valorifice aspectele avantajoase, dar poate avea probleme din cauza celor negative.

Sangvinicul este încrezător și optimist, are putere de muncă dar se plictisește repede, nu se concentrează, nu aprofundează, nu își face griji, ia lucrurile prea ușor și se pregătește superficial. Colericul se poate baza pe puterea sa de muncă, pe energia sa, pe disponibilitatea de înfrunta sarcini dificile Recunoașterea autorității raționale a profesorului și supunerea din partea elevului îi dă acestuia un sens al securității emoționale care îi permite construirea unei imagini de sine corecte, stabilitatea Eului și dezvoltarea stimei de sine.

Perspective psihologice

asupra modelării comportamentului

Patru perspective oferă repere utile pentru înțelegerea mecanismelor de achiziție a comportamentului dar și modalități de evaluare și intervenție pentru modelarea acestuia.

Teoria învățării sociale formulată de A. Bandura subliniază importanța și contextul achiziției de noi comportamente. Bandura evidențiază contribuția a doi factori majori în conturarea comportamentelor: mediul și factorii psiho – fizici individuali. Conform teoriei învățării sociale, există un determinism reciproc între mediu, factorii personali și comportament.

Pe parcursul formării sale, elevul este supus influenței a diverși stimuli de modelare a comportamentului: modele umane, modele simbolice ( spre ex. cele oferite de mass – media ), descripții verbale și simbolice.

Perspectiva cognitiv – comportamentală asupra comportamentului evidențiază rolul naturii proceselor cognitive( concepții, convingeri, atitudini, stiluri de atribuire ) care influențează esențial comportamentul.

Perspectiva eco sistemică subliniază importanța pe care o au asupra comportamentului factori exteriori elevului, factori care țin de profesor, mediul școlar și social al elevului ( personalitatea profesorului, relațiile profesor-elev, relațiile elevi-elevi, factorii familiali ).

Condiția de bază a asigurării eficienței învățării este cunoașterea temeinică a fiecărui elev, un „ diagnostic ” psiho – pedagogic stabilit prin abordare multi situațională care dezvăluie acele caracteristici ale personalității relevante din punct de vedere școlar.

Numărul diferențelor individuale la nivelul învățării este atât de mare încât pare imposibilă inventarierea lor completă, mai ales fiind vorba despre o triplă determinare:genetică, didactică și psihosocială. Bloom susține că mulți elevi devin asemănători sub raportul capacității de învățare, al vitezei de învățare și al motivației în vederea unei învățări ulterioare atunci când li se asigură condiții de activitate favorabile.

După Ramsden și Eutwistle ( 1981 ) o scală a diferențelor în învățare trebuie să vizeze patru aspecte:

– a) orientarea învățării;

– b) particularitățile materialului deja învățat sau orientarea reproducerilor;

– c) praxisul materialului deja învățat;

– d) problematica referitoare la o anumită orientare non academică.

Pe baza lor se distinge un ansamblu bine articulat de particularități pe care le regăsim diferențiat la elevi. Orientarea învățării dezvăluie întrebările pe care și le pun aceștia, modalitatea de conturare a unor idei principale și chiar delimitează existența unor arii informaționale convergente sau divergente. Preocupările legate de memorizarea materialului de învățat, căutarea și aplicarea unor detalii, pesimismul sau anxietatea caracterizează orientarea reproducerilor.

Punctul c) are în vedere implicarea conștientă în învățare, competiția și confidențialitatea. Ultimul aspect se referă la unele strategii care pot dezorganiza activitatea de învățare, la o atitudine negativă față de studiu.

Bibliografie

Deliu Dan Metodica disciplinelor sportive de combat Editura Bren București 2008 ;

Deliu Dan Antrenamentul sportiv în disciplinele de combat Editura Bren București 2008 ;

Deliu Dan Cours universitaires de Judo Eeditura Ex ponta constanta 2013 ;

Deliu Dan, Baitel I : Judo pentru începători centura albă centura galbena Editura Discobolul București 2014 ;

Deliu Dan cursuri de combat pentru studenți editura discobolul București 2014

Epuran Valentina – „ Jocuri de mișcare ”, București, I.E.F.S. 1973 ;

Zapletal Milos – „Mica enciclopedie a jocurilor” , București , Editura Sport – Turism , 1980 ;

Cerghit, I., Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică București, 1976. ;

Septimiu Florian Todea : Jocuri de mișcare Editura Fundației România de Mâine București 2002 ;

Cârstea, Gh. , Programarea și planificarea în educația fizică și sportivă școlară, Editura Universul, București, 1993. ;

Cârstea, Gh., Educație fizică. Teoria și bazele metodicii, A.N.E.F.S. , București, 1997 ;

Epuran, M., Psihologia educației fizice, Editura Sport-Turism, București, 1976. ;

Firea, E., Metodica educației fizice școlare, Vol. I, IEFS, București, 1984. ;

Herivan, M., Educația la timpul viitor, Editura Didactică și Pedagogică București, 1976 ;

Ionescu, M., Lecția între proiect și realizare, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1982 ;

Marolicaru, M., Tratarea diferențiată în educația fizică, Editura Sport – Turism, București, 1986 ;

Anucleata, L., Psihologie școlară, Editura Excelsior, Timișoara, 1999;

Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 1999;

Iovan, M., Psihologie și educație, Editura Felix, Arad, 1995;

Monteil, Jean-Marc, Educație și formare, Editura Polirom, Iași, 1997;

Petroman, P., Devenirea psihologiei, Editura Eurobit, Timișoara, 2001;

Popescu – Neveanu, P. ( coord. ), Psihologie generală; E.D.P.R.A., București, 1997;

Radu I. ( coord. ), Studii de pedagogie aplicată, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.

www.judoinfo.com

www.frjudo.ro

internet

Bibliografie

Deliu Dan Metodica disciplinelor sportive de combat Editura Bren București 2008 ;

Deliu Dan Antrenamentul sportiv în disciplinele de combat Editura Bren București 2008 ;

Deliu Dan Cours universitaires de Judo Eeditura Ex ponta constanta 2013 ;

Deliu Dan, Baitel I : Judo pentru începători centura albă centura galbena Editura Discobolul București 2014 ;

Deliu Dan cursuri de combat pentru studenți editura discobolul București 2014

Epuran Valentina – „ Jocuri de mișcare ”, București, I.E.F.S. 1973 ;

Zapletal Milos – „Mica enciclopedie a jocurilor” , București , Editura Sport – Turism , 1980 ;

Cerghit, I., Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică București, 1976. ;

Septimiu Florian Todea : Jocuri de mișcare Editura Fundației România de Mâine București 2002 ;

Cârstea, Gh. , Programarea și planificarea în educația fizică și sportivă școlară, Editura Universul, București, 1993. ;

Cârstea, Gh., Educație fizică. Teoria și bazele metodicii, A.N.E.F.S. , București, 1997 ;

Epuran, M., Psihologia educației fizice, Editura Sport-Turism, București, 1976. ;

Firea, E., Metodica educației fizice școlare, Vol. I, IEFS, București, 1984. ;

Herivan, M., Educația la timpul viitor, Editura Didactică și Pedagogică București, 1976 ;

Ionescu, M., Lecția între proiect și realizare, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1982 ;

Marolicaru, M., Tratarea diferențiată în educația fizică, Editura Sport – Turism, București, 1986 ;

Anucleata, L., Psihologie școlară, Editura Excelsior, Timișoara, 1999;

Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 1999;

Iovan, M., Psihologie și educație, Editura Felix, Arad, 1995;

Monteil, Jean-Marc, Educație și formare, Editura Polirom, Iași, 1997;

Petroman, P., Devenirea psihologiei, Editura Eurobit, Timișoara, 2001;

Popescu – Neveanu, P. ( coord. ), Psihologie generală; E.D.P.R.A., București, 1997;

Radu I. ( coord. ), Studii de pedagogie aplicată, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.

www.judoinfo.com

www.frjudo.ro

internet