Jocul Forma Predilecta de Activitate a Prescolarului

Repere ale evoluției concepției asupra activității de joc

Jocul este cea mai importanta modalitate de exprimare a copilului preșcolar. Activitatea de joc reprezintă un ansamblul complex de acte, operații și acțiuni centrate în jurul unei teme principale și care se scurge secvențial; este o stare de captivație totală și de abandon față de presiunile din afară, de bucurie reală și plăcere, de angajare într-o lume imaginară a energiilor și a încordărilor proprii.

Jocul didactic este un tip specific de activitate, care dacă este utilizat în procesul de învățământ, cu dibăcie, dobândește funcții psihopedagogice semnificative, asigurând participarea activă a preșcolarului la activitate și sporind interesul acestuia.. De aceea s-a spus și se spune, pe bună dreptate, că „în joc încep să se pună bazele personalității și caracterului copilului”.

Copiii lipsiți de posibilitatea de a se juca, rămân „săraci” atât sub aspectul cognitiv, cât și sub aspectul personalității.

Preșcolarul capătă informații prin munca indeplinita sub forma de joc și astfel se formează ca membru al grupului social. Numai prin jocul-muncă, preșcolarul va înțelege necesitatea, utilitatea muncii și va căpăta respectul față de munca altuia.

Există o strânsă relație între joc și muncă, jocul fiind – așa cum preciza Jean Chateau – „o punte aruncată între copilărie și vârsta matură”. Deși jocul evoluează mai ales în lumea ficțiunii pure, specifice numai visului, ca orice altă formă a creativității și fanteziei, el suportă o anumită presiune și o inducție modelatoare ce vine din experiența interacțiunii omului cu natura, realizată mai ales prin muncă.

Jocul, avand caracter polivalent, este pentru copil și muncă, și artă, și realitate, și fantezie. În acest sens, pedagogul elvețian E. Claparède precizează că „jocul este însăși viața (…) este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și în consecință poate să acționeze”.

J. Piaget, referindu-se la evoluția jocului, acordă un rol deosebit factorului imitație, în timp ce alți psihologi socotesc de maximă importanță evoluția proceselor de cunoaștere, trecerea de la planul concret al acțiunii la cel abstract.

St. Hall, conform teoriei biologice aseamana jocul cu o repetare a instinctelor și formelor de viață primitivă, în ordinea cronologică a apariției lor.

Conform teoriei biologice a lui KARL GROSS, jocul este un exercițiu pregătitor pentru viața adultului, ce duce la maturizare. Desi ceea ce afirma este corect, el greseste absolutizând această explicație, ajunge sa identifice jocul copiilor cu cel al animalelor biologizând esența socială a jocului.

Aceste teorii sunt cu multe inconveniente deoarece Karl Groos identifică jocul copiilor cu cel al animalelor, iar conform teoriei lui H. Spencer nu vom putea răspunde pentru care motiv copilul se joacă și atunci când este obosit.

Teoria lui Edouard Claparède cu privire la joc își are rădăcinile în teoria exercițiului pregătitor pentru viața de adult a lui K. Groos.

În acest sens, Claparède afirmă că jocul este determinat, pe de o parte, de nevoile copilului, iar pe de altă parte, de gradul dezvoltării sale organice; jocul este un agent de dezvoltare, de expansiune a personalității în devenire.

Jean Chateau vede în joc o activitate fizică sau mintală gratuită, realizată datorită plăcerii pe care o provoacă.

„Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale. Sufletul și inteligența devin mari prin joc. Despre un copil nu se poate spune că el crește și atât; trebuie să spunem că el se dezvoltă prin joc”.

Privitor la semnificația psihosocială și pedagogică a jocului, Johan Huizinga spune că jocul este un fenomen de cultură.

„Jocul – scrie savantul olandez – este o acțiune sau o activitate efectuată de bună-voie, înăuntrul unor anumite limite stabilite, de timp și de spațiu, și după reguli acceptate de bună-voie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăși și fiind însoțită de un anumit sentiment de încordare și de bucurie și de ideea că este altfel decât în viața obișnuită”.

Pedagogul rus K.D. Ușinschi a definit jocul ca pe o formă de activitate liberă, prin care copilul își poate dezvolta capacitățile creatoare și învață să își cunoască posibilitățile proprii. De asemenea, acesta subliniază rolul mediului social în determinarea conținutului și caracterului jocului.

Ca metoda de învățare, jocul didactic se înscrie în categoria celor bazate pe acțiune, de simulare. „A simula este sinonim cu a te preface, a imita, a reproduce în mod fictiv acțiuni, fapte, lucruri, etc., creând impresia că acestea există sau că se petrec cu adevărat”. Pot fi simulate fenomene, activități, ocupații umane, situații și fapte etc. Astfel că, jocurile didactice sunt des utilizate ca formă de învățare pe parcursul ciclului primar.

Acestea satisfac nevoia de motricitate și gândirea școlarilor, îmbinând spontanul și imaginarul, elemente specifice acestei vârste, cu efortul solicitat și programat în procesul învățării. Descifrând structurile evolutive ale intelectului infantile, Jean Piaget constata că „pivotul activității cognitive a omului îl constituie caracterul operațional al proceselor superioare de cunoaștere” și că “la vârsta de 7-8 ani și până la 11-12 ani se organizează grupările operatorii ale gândirii”.

Procesul învățării, al acumulării de cunoștințe dezvoltă procesele și însușirile psihice ca: percepția analitică, spiritul de observație, analiza și sinteza, capacitatea de generalizare și abstractizare. Se dezvoltă deci treptat și sigur gândirea, în activitatea de învățare sistematică depusă de elevi în primii ani de școlarizare, urmând bineînțeles drumul de la joc la învățare, învățând prin joc pentru ca trecerea de la limbajul acțiunilor și cel al reprezentărilor să meargă ascendent, către limbajul noțional.

Prin joc se pot exercita cele mai complexe și mai importante influențe formative și se înregistrează seria de transformări cantitative și calitative necesare, potrivit condițiilor interne sau externe ale desfășurării lui. În folosirea jocului didactic cu școlarii mici se reflectă școala, lumea și viața, reflexul cognitiv și moral. Se asigură totodată adaptarea copilului la munca școlară, dar și accesibilitatea unor cunoștinte mai aride sau mai abstracte, ori consolidarea acestora, „introducându-l treptat pe copil în practica învățării și a muncii în genere”.

Este la îndemâna fiecărui învățător să optimizeze folosirea acestui tip de activitate didactică, deoarece nicăieri ca în joc nu se ilustrează atât de mult și așa de clar regulile unui mod de viață civilizată, actualizată și apropiată de experiența copiilor, influențele educative exercitate ce le formează gusturile, preferințele, modalitatea de a se exprima, de a simți, de a acționa, a se afirma – jocul angajând toate resursele de cunoaștere și afective ale copilului.

Învățătorul este avantajat chiar de faptul că elevul din clasele primare este atras de elementul serios și obligatoriu al învățării și, în multe situații, el înregistrează preocupări nu pentru jocul în sine, ci pentru conținutul instrumental al acestuia – cum este cazul jocurilor de întrecere din clasa, al concursurilor, șezătorilor, medalioanelor și al altor activități suplimentare organizate în afara orelor.

Înclinația către jocul didactic apare astfel ca o caracteristică fundamentală și a comportamentului copilului din școala primară.

Funcțiile jocului

De-a lungul timpului au existat diferite concepții referitoare la funcțiile pe care le îndeplinește jocul.

În concepția lui Jonas Huizinga, jocul are trei funcții majore:

– de creație;

– mimetică;

– imaginativă.

Principalele trăsături ale jocului sunt evidențiate în studiul „Homo Ludens” al lui J. Huizinga, jocul poate fi numit o acțiune liberă, conștientă că este neintenționată și situată în afara vieții obișnuite, o acțiune care totuși îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acțiune de care nu este legat nici un interes material direct și care nu urmărește nici un folos, o acțiune care se desfășoară în limitele unui timp determinat anume și ale unui spațiu determinat anume, o acțiune care se petrece în ordine, după anumite reguli.

Finalitatea jocului depinde, evident, de tipul jocului. Aceasta poate însemna o exhibare a ceva, o evidențiere a calităților individuale sau colective, împărtășirea unor idei, sentimente, evadarea într-un univers fictiv, simplul divertisment, o dezvoltare a gândirii și a imaginației, modelarea caracterului, o metamorfozare a participanților la joc, accederea imaginară la un alt nivel social sau existențial, ori cunoașterea lumii înconjurătoare.

Un rezultat important al jocului apare pe plan social. Referitor la jocuri, conform opiniei lui Devambez, care era de părere că în jurul lor s-au cristalizat simțul cetățenesc și sentimentul național; ele au constituit pentru copii legătura ce le reamintea de interesele lor comune.

Jocurile au ca finalitate :

dezvoltarea motricității fine : jocuri de construcție, confecționarea de jucării din materiale naturale, jocuri de dicție, etc.;

dezvoltarea inteligenței spațiale : puzzle, tangam, cuvântul ascuns (Darius), jocuri de identificare a poziției silabelor în cuvânt, elementelor într – un experiment, elementelor lipsă dintr-o reprezentare, jocuri cu numere, jocuri de completare a unor modele repetitive reprezentate prin obiecte, numere, desene, etc.;

dezvoltarea gândirii divergent : cuburi colorate, jocuri de combinatorică care se pot utiliza chiar dacă elevii nu găsesc soluții concrete, cuvântul opus;

dezvoltarea gândirii simbolice: domino matematic, jocuri ritmice, mimă, etc.;

dezvoltarea gândirii convergente: gruparea numărului dat de obiecte, sortare de obiecte cu numărare din nou, cântarea alternativă (cântare vocală însoțită de bătutul ritmului, cântare în gând), leagă 2 câte 2 cuvintele (tu; vin; dor; de), etc.;

dezvoltarea posibilităților de anticipare: jocuri cu bețișoare, „Portocalele“, „Scoate litera” (dorm; dintre); „Cuvântul pierdut” (propoziții eliptice); „Câte obiecte sunt în construcție“, etc.

După J. Huizinga, jocul este o acțiune specifică, încărcată de sensuri și tensiuni, întotdeauna desfășurată după reguli acceptate de bunăvoie și în afara sferei utilității sau necesității materiale, însoțită de simțăminte de înălțare și de încordare, de voioșie și destindere.

Jocul nu este o acțiune fără utilitate imediată, dar generatoare de distracție și reconfortare, de sentimente de plăcere și de bucurie. Datorită spontaneității, jocul reclamă o îmbinare armonioasă între cerințele situației de joc și aptitudinile celor care se joacă.

Chateau spunea că jocul oferă posibilitatea apariției unor potențialități care se concretizează selectiv și apare ideea că jocul este o pregătire pentru muncă.

Leontiev susținea că jocul este o modalitate de exprimare a vieții psihice mai ales la vârsta preșcolară de exercitare a personalității: originea jocului rezultă din decalajul dintre cerințele mediului extern și posibilitățile copilului.

Jocul ca activitate didactică specifică, îndeplinește multiple funcții:

– de distracție;

– de învățare;

– de creativitate în conformitate cu vârsta;

– de modelare și formare a personalității copiilor.

Încorporate în activitățile didactice, elementele de joc imprimă un caracter mai viu și mai atrăgător, aduc varietate și o stare de bună dispoziție, de veselie, de destindere, prevenind apariția oboselii.

Din punct de vedere psihologic, „jocul îndeplinește funcții complexe, educative”, cum ar fi:

asimilarea de conduite;

acumularea de experiență și informație;

de dezvoltare fizică;

socială;

afectivă.

Clasificări ale jocului

Jocul reprezintă o activitate instructiv-educativă a copilului.

În concepția lui Claparede jocurile sunt împărțite în jocuri ce “exersează procesele generale ale vieții mintale, ca: percepția, motricitatea, ideația, sentimentul; altele se adresează funcțiilor speciale: lupta, vanatoarea, dragostea, sociabilitatea, imitația”.

a) JOCURI CARE EXERSEAZĂ UNELE FUNCȚII GENERALE

1.Jocuri senzoriale- sunt jocuri ce permit copiilor să guste anumite substanțe, să atingă anumite obiecte, să producă anumite sunete. Prin jocuri senzoriale copilul își poate antrena analizatorii tactili, vizuali, auditivi, kinestezici.

2.Jocuri motrice-aceste jocuri dezvoltă coordonarea motrică; există jocuri de îndemanare-cu bile, cu mingea; există jocuri ce dezvoltă forța-gimnastica, saritura, aruncarea; există jocuri ce exersează vorbirea-fraze mai dificil de pronunțat, jocuri de cuvinte ( șase saci în sase sasi).

3.Jocuri psihice-acestea se împart în jocuri intelectuale și jocuri afective.

Jocurile intelectuale- se bazează pe comparație, pe raționament, imaginație creatoare și gândire. Imaginația este foarte importantă în viața copilului fiind cea care îi dă acestuia posibilitatea să viseze, să-și închipuie mai bine lumea poveștilor, să însuflețească lucrurile reale și să le dea o altă semnificație în joc.

Jocurile afective- se bazează pe provocarea unor emoții, chiar și dezagreabile: un țipăt mai puternic sau o sperietură. Tot aici putem integra jocurile prin care exersăm voința: jocuri de imitație sau de inhibiție. Aceste jocuri sunt foarte importante pentru viitorul adult reușind să-și înfrâneze posibilele impulsuri: stăpânirea râsului sau stăpânirea anumitor gesturi reflexe.

b) JOCURI CARE EXERSEAZĂ UNELE FUNCȚII SPECIALE

1.Jocuri de luptă- sunt jocuri care provoacă o mare plăcere copiilor. Acestea include lupte corporale sau întreceri. Subiectele jocurilor sunt de cele mai multe ori inspirate de basme citite sau, mai nou, de desene animate.

2.Jocuri de vânătoare- acestea cuprind jocurile de urmărire, gen de-a v-ați ascunselea. “Putem introduce aici instinctual de a aduna, a strânge, atât de dezvoltat la speciile de animale care trebuie să se aprovizioneze pentru iarnă. Instinctul acesta se manifestă la copii prin jocul cu colecțiile: colecții de timbre, de insecte, etc“.

Se pare că la vârsta copilăriei sunt colecționate anumite obiecte din pură plăcere.

3.Jocuri sociale- în această categorie intra organizarea de tabere, plimbări în grup; de cele mai multe ori aceste jocuri contribuie la dezvoltarea instinctelor sociale.

4.Jocuri familiale- sunt jocuri ce se bazează pe instinctul de familie. Obiectul ce ocupă primul loc în jocul familial este păpușa. Prin păpușă se manifestă instinctul matern, dar și cel patern. Copiii se joacă deseori de-a mama și de-a tata.

5. Jocuri de imitație- aici intră jocul de imitație sau jocul cu imitație: sunt două nuanțe ce se deosebesc. Dacă în prima categorie copilul imită din simpla plăcere de a imita ( se strâmbă), în a doua categorie imitația are rolul de a aduce elemente noi în îndeplinirea jocului.

Ursula Șchiopu prezintă opinia mai multor specialiști începând cu Querat care clasifica jocul pe trei categorii:

Jocuri cu caracter ereditar ( vânătoare, luptă);

Jocuri de imitație ( ce privesc activitățile umane);

Jocuri de imaginație.

O altă opinie prezentată este cea a lui J. Piaget ce grupează jocurile pe trei categorii:

– jocurile – exercițiu ;

– jocurile simbolice ;

– jocurile cu reguli.

El realizează această clasificare după gradul de complexitate și le ierarhizează după etapa evoluției lor ontogenetice. Primul corespunde stadiului senzorio-motor (în care este esențială exersarea și controlul mișcărilor). Al doilea corespunde stadiului preoperator, „care marchează o obiectivare a simbolului și a sociabilizării eului”. Cel de-al treilea corespunde stadiului operațional, după 7 ani, când dezvoltarea cognitivă este cea care ofară copilului posibilitatea utilizării regulilor și procedeelor de joc.

Jocul-exercițiu are loc atunci când copilul realizează mișcări succesive care ilustrează o nouă achiziție fizică sau intelectuală. Deși par fără sens, aceste jocuri trebuie urmărite și nicidecum interzise.

Jocul simbolic sau de creație este acel joc prin care copilul redă prin gesturi sau cuvinte un aspect al realității. Conținutul acestui joc poate fi extrem de divers, dar copilul se oprește mai ales asupra aceea ce i se pare a fi important. Valoarea acestor jocuri poate consta în faptul că, prin ele, copilul își poate înlătura anumite temeri sau frustrări.

Gradul de complexitate și durata acestor jocuri sunt variabile. De la reprezentări ale unor activități simple, de atitudini, de exprimări pregnante, copilul va trece la jocul cu roluri. Rolul din joc este o încercare de reconstituire amplă a unei imagini concludente, atitudini, exprimări verbale, folosirea unor instrumente specifice pentru activitatea sa.

Jocul cu reguli are două caracteristici esențiale:

– existența cel puțin a unei reguli;

– caracterul competitiv.

Regula este o convenție între persoane cu privire la un mod de a proceda sau de a aprecia ceva. De aceea ele apar mai frecvent după vârsta de 7 ani.

Se pare că jocurile sunt destul de greu de clasificat, dată fiind marea lor varietate și complexitate.

În concepția lui E. Geissler jocul se poate clasifica:

După felul acțiunii de joc:

-jocuri de mișcare, jocuri funcționale;

-jocuri în care este vorba de o realizare, jocuri după anumite reguli;

-jocuri demonstrative, jocuri pe roluri;

-jocuri de creație, jocuri de fantezie;

-jocuri de noroc;

După felul regulilor, jocurile se pot deosebi:

-jocuri transmise din generație în generație, cu o puternică legătură tradițională (jocuri de societate, de noroc);

-jocuri liber inventate ( jocuri de creație, demonstrative, de fantezie, pe roluri);

După aptitudinile necesare jocului, se pot face câteva deosebiri:

-jocuri care reclamă aptitudini spirituale;

-jocuri care se adresează spiritului de observație;

-jocuri care promovează judecata;

-jocuri ce reclamă atenția și prezența de spirit;

-jocuri care cer o memorie bună;

-jocuri de fantezie.

După numărul participanților la joc, pot fi jocuri:

de unul singur;

în perechi;

în grup.

După fazele evoluției umane, jocurile pot fi:

jocuri funcționale (mișcări impulsive, apucarea obiectelor, turnarea materialelor în alte forme, etc.)

jocuri funcționale lărgite (jocuri cu cercuri, cu mingea, pendularea unui obiect, etc.)

jocuri de ficțiune, pe roluri (imitarea unui animal, hrănirea jucăriilor, discuții cu păpuși, etc.);

jocuri de recepționare (a privi cărți cu poze, vizionarea de filme, ascultarea de basme, etc.);

jocuri de construcție (modelare, construiri, decuparea de imagini, folosirea abțibildurilor, jocuri de umbre, etc.);

jocuri împreună cu alții, faza jocurilor de grup (alergare, jocuri determinate de anotimpuri: patinaj, înot);

jocuri împreuna cu alții, faza jocurilor cu reguli (jocuri de societate, jocuri în aer liber, jocuri cu mingea);

sportul ca joc (înot, patinaj, handbal, fotbal).

Se remarcă aici diferite forme de joc care reclamă un răgaz de timp pentru a ajunge într-o formă de desfășurare mai reușită.

Am descris aici clasificări ale unor specialiști în domeniu, sperând că acestea ne vor crea o imagine mai clară despre joc și încadrarea unui anumit tip de joc intr-o categorie.

Jocul didactic

Odata cu intrarea în școală, o bună parte din timpul copilului este rezervată activității de învățare, care devine o preocupare prioritară. În programul zilnic intervin schimbări ce nu diminuează dorința de joc a copilului, jocul rămânând o problemă majoră mai ales în timpul adaptării lui la munca de învățare.

Efectele dezvoltării determinate de procesul anterior al învățării, prin jocul de orice natură, dar mai ales prin jocul didactic, devin factori psihologici interni care condiționează performanța și calitatea învățării ulterioare. Numai în acest fel învățarea devine o necesitate, o lege a dezvoltării umane, o optimizare a raporturilor “omului în devenire” cu lumea externă, pentru ca, în sensul larg, învățarea este proces de achiziție în funcție de experiență.

Iata de ce este necesar ca în perioada micii școlarități, institutorul să acorde o mai mare atenție atât creării timpului pentru joc cât și organizării jocurilor copiilor – nu numai ca adaptare, ci și cu scopul învățării și consolidării prin variație, divertisment și diversificare de conținut și de dificultate. Aspectul de control este preponderent mai ales prin rebusuri, careuri, acțiuni extrașcolare ca: șezători, concursuri, dramatizări.

I.Cerghit propune un model de clasificare a jocurilor didactice după următoarele criterii:

după conținutul și obiectivele urmărite, pot fi:

-jocuri senzoriale (vizual-motorii, auditive etc.);

-de observare a mediului înconjurător;

-de dezvoltare a vorbirii;

-aritmetice;

-de orientare;

-aplicative;

-de imaginație;

-de creație;

-de îndemânare;

-de construcții tehnice etc.;

după materialul folosit, se disting:

-jocuri cu sau fără materiale;

-jocuri orale;

-jocuri cu întrebări;

-jocuri-ghicitori etc.

O altă clasificare a jocurilor didactice se poate realiza după următoarele criterii pedagogice :

– după obiectivele prioritare: jocuri senzoriale (auditive, vizuale, motorii, tactile), jocuri de observare, jocuri de dezvoltare a limbajului, jocuri de stimulare a cunoașterii interactive ;

– după conținutul instruirii : jocuri matematice, jocuri muzicale, jocuri sportive, jocuri literare/ lingvistice ;

– după formă de exprimare : jocuri simbolice, jocuri de orientare, jocuri de sensibilizare, jocuri conceptuale, jocuri-ghicitori, jocuri de cuvinte încrucișate ;

– după resursele folosite : jocuri materiale, jocuri orale, jocuri pe bază de întrebări, jocuri pe bază de fișe individuale, jocuri pe calculator ;

– după regulile instituite : jocuri cu reguli transmise prin tradiție, jocuri cu reguli inventate, jocuri spontane, jocuri protocolare ;

– după competențele psihologice stimulate : jocuri de mișcare, jocuri de observație, jocuri de imaginație, jocuri de atenție, jocuri de memorie, jocuri de gândire, jocuri de limbaj, jocuri de creație.

Prin joc, elevii pot ajunge la descoperiri de adevăruri, își pot antrena capacitatea lor de a acționa creativ, pentru că și strategiile jocului sunt în fond strategii euristice, în care se manifestă istețimea, spontaneitatea, inventivitatea, initiațiva, răbdarea, îndrăzneala,etc.

Jocurile copiilor devin metodă de instruire în cazul în care ele capătă o organizare și se succed în ordinea implicată de logica cunoașterii și a învățăturii.

În acest caz, intenția principală a jocului nu este divertismentul, rezultat din încercarea puterilor, ci învățătura care pregătește copilul pentru muncă și viață. Pentru a atinge aceste scopuri, jocul didactic trebuie să fie instructiv, să le consolideze cunoștințele.

Folosirea jocului didactic ca activitate de completare cu întreaga clasă, aduce variație în procesul de instruire a copiilor, făcându-l mai atractiv.

Fiecare joc didactic cuprinde următoarele laturi constitutive :

conținuturi ;

sarcina didactică ;

regulile jocului ;

acțiunea de joc.

Organizarea învățării sub forma unor activități cu caracter de joc aduce voioșie și destindere, plăcere și bucurie, înviorând procesul de învățământ. Prin folosirea jocului didactic am constatat că în colectivul de elevi se poate realiza un climat favorabil lucrului în echipa, se creează o tonalitate afectivă pozitivă de înțelegere dar și exigență în respectarea regulilor.

Se stimulează dorința copiilor de a-și aduce contribuția proprie la rezolvarea sarcinilor jocului. Învățarea prin efort personal, prin manifestrea independenței în acțiune, gândire și exprimare, însoțită de bucurie și satisfacție, va fi temeinică și va genera noi interese de cunoaștere.

Jocul didactic muzical

Prin valențele ei cognitive, afective, voliționale, muzica îmbogățește și modelează ființa umană.

Etapa prenotației pregătește însușirea corectă a notației muzicale, plecând de la faptul că această disciplină este constituită din elemente sonore vii, care se adresează auzului.

În realizarea cât mai eficientă a orelor de educație muzicală, un impediment îl constituie lipsa manualelor școlare adaptate particularităților de vârstă și nivelului de cunoștințe al elevilor de 6-7 ani. Este evident faptul că, realizarea unui astfel de manual ar necesita o muncă asiduă, deoarece copiii de clasa I nu se pot folosi de litere decât progresiv, însă pot fi găsite metode alternative de „scriere” a cântecelor, utilizându-se semne și imagini sugestive.

Bazată pe cântarea după auz, pe joc și audiții muzicale, etapa prenotației are ca scop final însușirea de cunoștințe și abilități muzicale, axate pe o tematică specifică vârstei copiilor.

Conform curriculum-ului actual, în orele de educație muzicală la clasele I-II se formează următoarele capacități și aptitudini:

Capacitatea interpretativ vocală și instrumentală

Cunoașterea și utilizarea elementelor de limbaj muzical în interpretarea și audierea muzicii

Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului muzical

În etapa prenotației, elevii manifestă o deosebită plăcere pentru elementele ritmice, melodice, armonice și dinamice, pe care le însușesc în mod conștient și cu mare ușurință. În practica efectuată se formează deprinderi specifice de cânt, care se reflectă într-o ținută corporală corespunzătoare, respirație, emisie, dicție, folosind cântarea individuală, în grup, în dialog, pe roluri – toate ducând la formarea și dezvoltarea vocii în cântare și în vorbire.

Acum se pun bazele elementelor de limbaj muzical. Prin cântece, elevii fac cunoștință cu sunetul muzical (calitățile sale: durată, înălțime, intensitate, timbru), cu ritmul muzical (sunete lungi, potrivite, scurte, pauze, durate, timpi), cu melodia (sunete înalte, joase, medii, mersul melodic), cu nuanțele (tare, încet), cu tempoul (repede, potrivit, rar), cu timbrul (vocal, instrumental), cu structura cântecului (început, mijloc, sfârșit).

Ca metodă didactică cu mari beneficii în educația muzicală, jocul ocupă un loc important în activitatea școlarilor mici, fiind preferat de către aceștia, datorită gândirii lor preconceptuale și extensiei sale în cadrul tuturor realizărilor lor. Această metodă folosește materiale cu caracter recreativ și accesibil, și de aceea este agreată de copii în detrimentul altor metode tradiționale de învățare.

Un alt avantaj al jocului didactic muzical îl constituie faptul că acesta nu are o formă proprie fixă, fiind organizat ca o metodă activ-participativă.

În funcție de mijlocul muzical cu care se combină, jocul didactic muzical se poate clasifica în:

Jocuri muzicale axate pe cântece

Presupun dinamizarea cântării prin îmbogățirea cu diverse mișcări și procedee de interpretare. Aceste elemente dinamizatoare pot fi :

– stabilite prin regulile jocului:

Exemple: „Împreunǎ sǎ jucǎm”- din folclorul copiilor, „Iarnǎ sǎ te duci cu bine”***, „Podul mișcǎtor” de Gr. Teodosiu;

– indicații de regie:

Exemple: „Sub o culme-naltǎ” de L.Comes, „Ciocǎnele, ciocǎnele”, „Drumul”;

– sugerate de melodie:

Exemple: „Avionul”, „Coroana”, „Câte unul pe cǎrare”;

– sugerate de ritm:

Exemple: „Lanțul” – melodie popularǎ, „Cântec de primǎvarǎ” de L. Comes;

– sugerate de textul melodiei: Exemple: „La pǎdure”- din folclorul copiilor, „Bate vântul frunzele” etc.

Aceste jocuri au ponderea cea mai mare, datorită diversității posibilităților de formulare a sarcinilor. Orice cântec poate deveni joc, prin formularea de cǎtre institutor a unor sarcini cum ar fi:

– interpretarea cu solist, pe roluri, în dialog, pe grupe de copii;

– ritmizarea sau marcarea timpilor, utilizând diferite instrumente de percuție, obiecte sonore, prin bǎtǎi din palme, efectuarea unor pași sau mișcǎri de dans;

– interpretarea cu acompaniament instrumental;

– trecerea materialului tematic de la o grupǎ la alta;

– executarea unor mișcǎri sugerate de text sau de mersul liniei melodice etc.

Jocuri axate pe exerciții

Asigură un cadru atractiv activității de formare a deprinderilor muzicale, prin cerințe, reguli, dar și prin formularea titlului ( ex. „Bate ca mine!”, „Cântă ce auzi!”, pentru reproducerea unor formule ritmice sau melodice etc.).

Jocuri axate pe audiție

Facilitează recunoașterea auditivă a unor probleme muzicale de timbru, nuanță, tempo etc. și se desfășoară de cele mai multe ori sub forma unor ghicitori ( ex. „Cine a cântat?”, „Câte voci auzi?”, „Ghicește instrumentul!”, etc.).

În funcție de sarcina muzicală urmărită, jocurile se pot clasifica în:

Jocuri melodice

Contribuie la formarea deprinderii de a recunoaște și valorifica, în mici creații, elemente melodice ( înălțimea sunetelor, mersul melodic, etc.).

Sarcinile impuse de joc pot fi:

– perceperea diferențelor mari de înǎlțime. În perioada prenotației muzicale, copiii sunt ajutați sǎ sesizeze înǎlțimile diferite prin asocierea acestora cu onomatopee sugestive și gesturi spațiale.

– executarea și recunoașterea acestor sunete înalte și joase în exemple muzicale.

– crearea unor mici melodii cu sunete înalte și cu sunete joase, pe structuri ritmico-melodice asemǎnǎtoare celor din cântece cunoscute ș pe texte diferite.

– intuirea mersului melodic ascendent sau descendent în cântece și exerciții.

Exemple: „Aratǎ ce am cântat”, „Danseazǎ dupǎ ce cânt”, „Cântǎ ce am arǎtat”, care urmǎresc transpunerea sensului liniilor melodice în mișcarea corespunzǎtoare mâinii, sau în desen și invers.

– recunoașterea cântecelor dupǎ un fragment melodic.

Exemplu: „Ghicește ghicitoarea mea, ce cântec se cântǎ/scrie așa?”

Jocuri ritmice

Contribuie la dezvoltarea capacității de a percepe și executa diferențele de durată, structurile ritmice ale cântecelor, etc.

În perioada prenotației, se axează în mare parte pe scandarea versurilor (prin bătăi din palme, pocnetele degetelor, etc.). Folclorul copiilor este extrem de ilustrativ în acest sens și acoperǎ toate problemele ritmice ale educației muzicale la vârstele mici.

Exemple:

1 Am ple – cat în cǎ – u – ta – re

Du – pǎ mic și du – pǎ ma – re

Pa – tru, pa – tru pi – tu – la – ta

Pân’ la ze – ce sǎ fii ga – ta

2 Un, doi, u-nu, doi, Ca-re ie-se din-tre noi

Eu în – tâi și tu a – poi

Activitǎțile ritmice se pot concretiza în:

– rostirea ritmicǎ a versurilor, care, pentru a fi mai aproape de joc, se asociazǎ cu diferite mișcǎri: pasul sau bǎtǎi pe instrument de percuție (timpi egali), bǎtǎi din palme (timpi egali) etc.;

– sesizarea, reproducerea, recunoașterea și executarea unor sunete lungi și scurte la început cu durate nedefinite, apoi respectând raportul exact de duratǎ;

Exemple:

1. „Vântul și ploaia” 2. „Cloșca și puii”

Vâj, vâj, vâj, pic, pic, pic, pic Clonc,clonc, piu, piu, piu,

3. „Cântǎ ca mine”, în care se urmǎrește reproducerea de cǎtre copii a sunetelor lungi sau scurte, executate de institutor și numirea lor cu denumirea reletivǎ;

4. „Cine recunoaște duratele, câștigǎ”, pentru recunoașterea duratelor învǎțate, în diferite combinații ritmice, sub forma unor dictee orale.

– ritmizarea unor cântece cunoscute prin bǎtǎi din palme ușor pe bancǎ, pe diferite instrumente de percuție. Orice cântec astfel executat devine joc;

– recunoașterea cântecelor dupǎ o formulǎ ritmicǎ; Exemplu: „Ghici, ghicitoarea mea, ce cântec se bate așa?”

– conștientizarea unor formule ritmice: Exemple: „Bate cum auzi”, „Bate cum vezi” sau „Scrie ce auzi”.

În perioada prenotației, scrisul este suplinit de aranjamentul bețișoarelor.

Jocuri cu mișcări

Aceste mișcări sunt sugerate de către textul cântecului.

Jocuri-dans

Subliniază formarea deprinderilor de a executa mișcări de dans pe muzică, de a evidenția structura cântecului prin schimbarea mișcării.

Jocuri muzicale pentru însușirea elementelor de expresie

Aceste jocuri contribuie la formarea deprinderilor de interpretare expresivă cum ar fi:

înțelegerea și diferențierea termenilor tare / încet / repede;

recunoașterea intensității ( ex. „ Eu cânt tare, tu încet ” ) ;

recunoașterea tempoului ( ex. „ Repede, rar ” ).

Jocuri muzicale pentru diferențierea timbrului

Sunt jocuri specifice care presupun perceperea și recunoașterea diferitelor timbre vocale și instrumentale. Sarcinile acestor jocuri sunt:

diferențierea timbrului vocal al institutorului de cel al copiilor și invers;

Exemplu: „Deschide urechea bine”

– recunoașterea timbrelor instrumentale prin percepție auditivǎ ( directǎ sau prin intermediul audiției); Exemplu: „La ce instrument cânt?”

– interpretarea cântecelor cu acompaniament susținut de diferite instrumente de percuție;

Exemplu: „Orchestra jucǎriilor”.

Jocuri armonico-polifonice axate pe exerciții

Presupun introducerea unor elemente simple de interpretare pe mai multe voci: – dialogul muzical (întrebare-rǎspuns) învǎțat sau creat spontan;

isonul ritmic marcat la un instrument de percuție sau cu bǎtǎi din palme;

isonul armonic;

Exemplu: „Ciocanele” de Ana Motora-Ionescu.

combinarea procedeelor;

Exemplu: distribuirea melodiei canon.

Jocuri pentru cultura vocală

Urmăresc exerciții de respirație, dicție, emisie, etc. ( ex. „ Hai să mirosim o floare!” ). Aceste exerciții-joc pot fi cerate de cǎtre institutor, utilizând elemente din folclorul copiilor:

formule muzicale;

– versuri care cuprind onomatopee sau cuvinte create de copii:

Buș, buș, cǎrǎbuș Oac, oac, oac, Gâște, gâște,

Cǎrǎbuș, burubuș, Ieși din lac, Ga, ga, ga,

Rici.rici, Vui, vui, vui, Poc, poc,

Mǎi arici. Ce mai spui? Poca, poca.

– fragmente din cântece pentru copii, în care melodia are un mers adecvat, iar textul este onomatopeic („Trompeta”- din folclorul copiilor, „Zidarii” de L. Comes, „Rǎțoiul” de D.D.Stancu etc.).

Jocurile de creație

Abordează o activitate muzicală superioară, de valorificare a cunoștințelor dobândite în orele de educație muzicală.

Exemplu: „Cine compune mai frumos”. La întrebarea muzicalǎ a institutorului, copiii rǎspund compunând spontan o scurtǎ melodie pe versuri date.

Jocurile – spectacol

Acestea au un puternic caracter interdisciplinar, prin selectarea cunoștințelor axate pe o anume temǎ și însoțite la diferite discipline de învǎțǎmânt și, de aceea, nu sunt jocuri muzicale propriu-zise.

Vasile Vasile propune o clasificare a jocurilor muzicale după obiectivul prioritar urmărit:

de formare a unor deprinderi și capacități specifice : jocuri melodice, ritmice, pentru însușirea și recunoașterea nuanțelor și tempoului, a armoniei și polifoniei, a disocierii timbrelor vocale și instrumentale;

de socializare prin activități muzicale : solidarizarea în vederea atingerii unor obiective comune, de acceptare a regulilor muncii în comun, formarea spiritului de echipă, cultivarea curajului și depășirea timidității etc.;

de cultivare a creativității , fanteziei și imaginației: loto muzical, rebusuri pe teme muzicale, reprezentarea conținutului unui cântec într-un limbaj plastic, literar, etc.

Printre tipurile de jocuri didactice specifice educației muzicale se numără și:

jocurile pentru intonarea justă;

jocurile pentru construirea și intonarea unor formule ritmice;

jocurile pentru însușirea elementelor de expresie și diferențierea timbrurilor muzicale;

jocurile pentru refacerea formei corecte a unui cântec descompus în unități sintactice așezate greșit – loto muzical;

jocurile pentru asocierea unor elemente extramuzicale : mișcări, descrieri, inventarea unor întâmplări corespunzătoare conținutului cântecului;

jocurile pentru găsirea unor elemente nonfigurative adecvate unor lucrări muzicale;

jocuri spectacol.

Avantaje ale jocului didactic muzical pot fi considerate:

contribuția la depășirea timidității;

formarea spiritului de echipă;

omogenizarea afectivă;

dinamizarea activităților, etc.

Liviu Comes subliniază faptul că jocul muzical facilitează dezvoltarea unor „facultăți latente” privind auzul muzical, memoria, simțul ritmic, vocea, dar și apropierea copiilor de muzică, fără un efort deosebit, pe o cale proprie vârstei lor.

În general, un joc muzical poate deveni un joc didactic muzical dacǎ îndeplinește urmǎtoarele condiții:

vizeazǎ un obiectiv al educației muzicale;

folosește un conținut muzical accesibil, atractiv și recreativ;

folosește reguli de joc cunoscute anticipat de cǎtre elevi.

Prin varietatea și diversitatea lor, jocurile didactice muzicale:

dezvoltǎ imaginația și creativitatea copiilor;

stimuleazǎ spiritul de inițiativǎ și spiritul de echipǎ;

dezvoltǎ deprinderile de muncǎ independentǎ.

Structura acestei forme de organizare a activitǎții didactice este liberǎ, „neîncorsetatǎ în secvențe”.

Jocul didactic muzical cuprinde, de regulǎ:

introducerea în joc (formula introductivă „Hai să ne jucăm de-a….” lansată de către institutor sau elevi);

explicarea și exemplificarea regulilor de joc;

desfășurarea jocului;

încheierea jocului (evaluarea).

Institutorul poate lua parte activă la joc, conducându-l indirect sau poate conduce în mod direct, urmărind evoluția jocului, controlând modul în care elevii respectă regulile de joc.

Jocul didactic poate fi utilizat:

ca lecție de sine stătătoare (având structura de mai sus);

ca moment al lecției, intercalat pe parcursul sau în finalul lecției.

CAPITOLUL III

DEPRINDERILE RITMICE ÎN CONTEXTUL PROGRAMEI DE

EDUCAȚIE MUZICALĂ PENTRU CICLUL PRIMAR

Dimensiuni formative ale educației muzicale

Desăvârșirea personalității umane se realizează prin educația estetică. Este cunoscut faptul că muzica reprezintă una dintre expresiile cele mai sensibile și mai elevate ale naturii umane prin valențele ei cognitive, afective, intelectuale și voliționale. Ea îmbogățește ființa umană și o modelează în aspirația ei spre perfecțiune.

Muzica, prin forța ei nemăsurabilă, poate modela un copil în așa fel încât să-l ridice la un înalt nivel de înțelegere și de simțire. În acest sens, în realizarea unei educații muzicale elevate, o contribuție esențială o are institutorul. El trebuie să insufle copiilor dragostea pentru frumos, pentru artă, să-l înnobileze și să-i perfecționeze aptitudinile.

Muzica este, prin excelență, o disciplină practică și se învață numai practicând-o, iar mesajul ei se pătrunde și se receptează cel mai bine tot în practică.

Arta, în general, și educația muzicală, în special, pot deveni din mijloc de formare intelectuală a copilului, o unitate de măsură a capacității acestuia. De bucuriile muzicii trebuie să se poată bucura orice om și pentru aceasta este necesar să i se cultive cât mai de timpuriu plăcerea și interesul față de această artă.

Vocea umană, vorbită sau cântată, fără să primească o educație specială, servește ca mijloc de comunicare între oameni în relațiile obișnuite, în viața de toate zilele. Prin educarea sa, vocea poate deveni unul dintre instrumentele cele mai expresive, capabilă să obțină mari performanțe.

Începând cu plânsetul nevinovat al noului născut și ajungând la audierea unui copil cu aptitudini muzicale, se arată că vocea de copil este inconfundabilă, e unică, e curată, e plină de semnificații, e deseori un balsam pentru suflet, e capabilă să transmită emoții profunde.

Ca dascăl care am tratat activitatea muzicală la ciclul primar cu toată seriozitatea, vin să susțin, pe această cale, faptul că educația muzicală a elevilor este deosebit de importantă, că ea dispune de valențe formative multiple care au efect pozitiv asupra personalității acestora.

Atracția către muzică se observă încă din primii ani ai copilăriei. Multe dintre jocurile copiilor sunt însoțite de muzică sau au un fond muzical. Dragostea pentru muzică este în strânsă legătură cu latura afectivă a psihicului copilului – și nu numai al lui -, fiind cel dintâi indiciu al predispozițiilor naturale ale omului pentru artă. Copilul, a cărui viață este atât de bogată în stări afective, își găsește în muzică un mijloc de trăire emoțională potrivită cu firea lui, iar faptul că această trăire emoțională îi este nu numai plăcută, ci și necesară, ne conduce la ideea că educația muzicală trebui să înceapă cât mai de timpuriu .

Formarea gustului estetic este o problemă larg dezbătută în zilele noastre. Muzica poate aduce o contribuție foarte importantă la educația estetică, atât prin frumusețea operelor sale, cât și prin activitățile interpretative.

Dezvoltarea dragostei, a interesului și gustului copiilor pentru muzică sunt elemente ce izvorăsc atât din firea lor, cât și din natura muzicii. Cântul a fost întotdeauna un mijloc eficient de educație a copiilor. Melodia se adresează mai direct sufletului, afectivității cu cât e mai ușor de memorat. Pentru a face din cântec un mijloc de educație, elevul trebuie ajutat să descifreze mesajul acestuia.

Dacă elevii sunt obișnuiți de mici să pătrundă limbajul acesteia, mai ales în etapa prenotației (dar și în cea a notației), îi vom ajuta mult în practica și receptarea acestei minunate arte. Nici un cântec și nici o activitate muzicală nu trebuie să fie realizată în mod formal, fără semnificație, ci cu un scop educativ care „ să trezească în sufletul micuților elevi stări emoționale și să le dezvolte treptat sensibilitatea și receptivitatea artistică”. Copiii se vor obișnui să asculte singuri muzică, să deosebească genurile muzicale, să simtă muzica bună, de calitate, să o aprecieze și chiar să o compună.

Pentru a dezvolta gustul estetic-muzical al școlarilor mici și al dragostei lor față de muzică, trebuie să facem educație muzicală gândindu-ne că, poate, unii dintre ei vor fi printre artiștii de mâine.

Toate lecțiile de muzică, din păcate prea puține la număr, trebuie să se bazeze mai întâi de toate pe cânt, cântatul fiind un mijloc natural de exprimare al copilului. Cântatul, la școală, nu poate fi binefăcător din plin pentru elevii noștri decât dacă institutorul are constant în minte multiplele aspecte ale rolului său formativ.

Există numeroase motive care ne obligă să nu neglijăm muzica și să-i facem pe copii să cânte, cele mai importante aspecte fiind de natură fiziologică, psihologică, socială, pedagogică,culturală și artistică.

Aspectul fiziologic

Practicarea frecventă a cântului dă elevului ocazia de respira mai intens, de a-și stăpâni suflul, atât în inspirație cât și în expirație – toate acestea reprezentând un excelent autocontrol. Muzica are efecte benefice asupra „circulației sangvine, tensiunii arteriale, respirației, digestiei, metabolismului, fiind utilizată și ca mijloc terapeutic”

Vocea copilului posedă, desigur, calitățile naturale de prospețime și emoție, dar acestea trebuie să fie păstrate și dezvoltate. În ceea ce privește auzul, el este solicitat constant prin exercițiile de cânt.

„Urechea” se perfecționează prin recunoașterea și reproducerea formelor ritmice și melodice.

Aspectul psihologic

Cântatul produce tuturor plăcere și provoacă o bună dispoziție. Prin cântatul practicat în comun, elevul timid își recapătă încrederea în sine. Anumiți elevi, mai puțin „străluciți” la disciplinele intelectuale, găsesc prin cânt ocazia de a se afirma în fața colegilor și a institutorului.

Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că muzica – prin conținutul ei de artă și știință – are o mare influență asupra pregătirii intelectuale și dezvoltării unor capacități cognitiv-formative ale elevilor, precum și un covârșitor impact educativ și afectiv-estetic.

Muzica este un element de detensionare, de relaxare, dar și de sistematizare a învățării școlarului mic ( cu precădere în clasele I-II ).

Aspectul moral

Cântul colectiv dezvoltă simultan simțul responsabilității (fiecare simțindu-se răspunzător de rezultatul final) și modestie („izbucnirile de voce” și efectele vocale individuale, mai mult sau mai puțin spectaculoase, fiind nepermise).

Copilul resimte aici din plin necesitatea efortului continuu pentru a atinge nivelul frumuseții și capătă gustul pentru lucrul îngrijit, finisat, iar receptivitatea față de „dulceața” sunetului și subtilitatea nuanțelor îi perfecționează sensibilitatea.

Aspectul social

Cântul colectiv este o adevărată ucenicie a vieții sociale. Copilul își însușește aici simțul solidarității, al întrajutorării, al efortului comun; copilul resimte profund satisfacția reușitei colective și admite cu ușurință necesitatea unei discipline de grup.

Capacitățile de integrare socială se realizează prin asimilarea valorilor artistice oferite de către societate,dar și prin participarea la viața muzicală a acesteia.

Aspectul pedagogic

Practicarea cântului, în afara propriului său efect binefăcător, are o certă influență asupra celorlalte discipline. Influența sa poate fi rezumată astfel:

conferă clasei a personalitate agreabilă; ea devine „clasa unde se cântă bine”;

oferă ocazia unor raporturi mai strânse și mai directe între învățător și elevi;

reprezintă o destindere salutară care permite să se reia cu bună dispoziție activitățile care presupun efort mai mare;

permite o cunoaștere mai profundă a psihologiei unor elevi;

reprezintă o activitate la care participarea reală a tuturor elevilor se realizează cu ușurință.

Aspectul artistic

Pare evident că participarea cântului dezvoltă sensibilitatea artistică, dar numai o anumită calitate a interpretării și execuției poate duce la acest rezultat. Aceasta presupune grijă, imaginație, refuzul concesiei față de „gustul zilei”, față de moda și față de efectele cu caracter comercial sau chiar vulgar.

Primind o atare pregătire, copiii vor deveni ei înșiși un auditoriu și un public spectator de calitate, informat, mai exigent față de nivelul spectacolelor pe care le vor audia sau viziona.

Rolul nostru în activitățile muzicale este acela de a fi înainte de toate, un animator, adevărații „actori” fiind copiii.

Ambianța, obligatoriu, trebuie să fie una de bucurie, destindere, vioiciune și bunăvoință, dar și de disciplină, fără a tolera o execuție aproximativă.

Grija principală a unui bun învățător este aceea de a urmări mereu dacă ceea ce întreprinde este într-adevăr muzică.

Scopul educației muzicale poate fi considerat atins în momentul în care elevul a dobândit interese temeinice și variate legate de întreaga complexitate a fenomenului muzical. Pentru a realiza o educație muzicală, înseamnă a-l conduce pe elev de la ipostaza de spectator sensibil, receptiv și activ, la aceea de interpret și critic al operei de artă, înzestrat cu criterii de selecție și apreciere adecvate și de aici la ipostaza de creator, când fondul de dispoziții și aptitudini i-o permite.

Educația muzicală favorizează desăvârșirea personalității și influențează viața socială, activitatea și gândirea umană. Muzica antrenează ritmul trăirilor estetice, plasând copilul într-o lume a emoțiilor și sentimentelor înalte.

Dacă luăm în discuție valoarea formativă a muzicii, putem spune că dezvoltarea individului din punct de vedere muzical începe de la naștere și durează toată viața.

În perioada prenotației muzicale se înregistrează primii pași către interiorizarea elementelor constitutive de bază ale muzicii: melodia, ritmul și armonia. Muzica, pentru copil, este o realitate psihologică dinamică, în măsură să-l ridice „de la trăiri inconștiente și difuze, spre trăiri pe deplin conștientizate și precis diferențiate”. Cercetări psihologice au demonstrat că această evoluție se realizează pe baza parcurgerii unor momente caracteristice.

În prima etapă, contactul copilului cu muzica are un caracter negeneralizat. Prezența și acțiunea condițiilor externe este hotărâtoare. De exemplu, copilul poate începe singur un cântec și simte absolută nevoie de impulsul și cadrul melodiei oferite de dascăl. Activitatea muzicală a copilului este alcătuită dintr-o serie de acțiuni particulare, separate, care păstrează un caracter desfășurat.

A doua etapă începe propriu-zis procesul interiorizării, exprimat prin aceea că se cucerește o libertate mult mai mare în realizarea activității muzicale. Copilul devine capabil de asociații, melodiile se integrează în ansamblul în care intervine funcția armonică a muzicii; ele se diferențiază și se înlănțuiesc reciproc.

În a treia etapă, activitatea muzicală a elevului, care-și însușește și elementele limbajului muzical (notația muzicală), capătă un caracter mai generalizat și mai interiorizat. El ajunge la înțelegerea funcționalității sunetelor muzicale, ceea ce îi permite asimilarea muzicii atât în plan teoretic, cât și în plan afectiv.

Analiza, sinteza și generalizarea sunt principalele procese incluse în această transformare complexă. Treptat, prin analiza dirijată, copilul devine conștient de diferitele componente ale fenomenului muzical, învață să le distingă, să le denumească și să le stăpânească.

Altfel spus, etapa notației muzicale, prin formarea unor concepte de bază ale muzicii (melodie, ritm, armonie) stă la baza însușirii notației muzicale.

Domeniul ritmic – finalități și conținuturi specifice

Educația muzicală are ca finalitate formarea atitudinii estetice muzicale. Ea poate avea diferite grade de generalitate și de specializare, caracteristice etapelor de instruire, stadiilor de dezvoltare, vârstelor.

În general, există două niveluri de însușire a muzicii:

nivelul informativ – teoretic;

nivelul formativ – aplicativ.

Nivelul infomativ – teoretic vizează instruirea, dobândirea de cunoștințe, dar și formarea unor priceperi și deprinderi reproductive și interpretative. În contact cu realitatea muzicală (cântece, solfegii, fragmente melodice, etc.) și prin exerciții (precedate de exemplificări, demonstrații, explicații) se formează reprezentări, noțiuni, judecăți, capacități de reproducere și interpretare, se desprind criterii de apreciere valorică.

Se formează astfel cultura teoretică, conștiința valorii și capacitatea de a utiliza coduri muzicale, limbajul muzical și de a descifra mesajul artistic.

Nivelul formativ – aplicativ se referă la atitudinea față de valorile estetice muzicale ce se concretizează prin idealul estetic, sensibilitate, trăiri, emoții estetice, dar și dorința / capacitatea de a audia, cânta, interpreta, crea valori muzicale.

Dacă nivelul informativ – teoretic oglindește cunoscătorul, teoreticianul în arta și știința muzicii, nivelul formativ – aplicativ se referă cu predilecție la performanța, capacitățile intelectuale, atitudine, arată dimensiunea consumatorului sau a creatorului de valori muzicale, vizând aspectul calitativ al atitudinii estetice muzicale.

În învățământul primar, conținutul educației muzicale cuprinde toate cunoștințele, priceperile și deprinderile muzicale prevăzute pentru a fi însușite de către copii. Acest conținut este stabilit prin documente oficiale:

Planul Cadru de învățământ stabilit prin Curriculum Național;

Programa școlară revizuită și aprobată prin Ordin al Ministrului Educației nr. 4686 / 05.08.2003.

Totodată, este selecționat în funcție de valoarea sa educativ – formativă, de contribuția pe care și-o aduce, alături de conținutul celorlalte discipline, la realizarea obiectivelor generale ale procesului instructiv – educativ. Acest conținut se înscrie în nivelul informativ – teoretic al educației muzicale și prevede „ însușirea cunoștințelor elementare de limbaj muzical, formarea unor deprinderi specifice prin cântece, jocuri muzicale și audiții”.

Conținuturile și sarcinile se diferențiază evolutiv, în strânsă legătură cu dezvoltarea fizică și psihică a copiilor, cu capacitatea lor de a percepe, de a însuși și de a reda muzica, raportate la etapa de școlarizare în care se află.

Astfel, predarea – învățarea muzicii are loc în două etape:

etapa oral – intuitivă (prenotația), în care muzica se învață exclusiv prin auz, prin ascultare și cântare, mișcare și acompaniament ritmic cu jucării sonore sau instrumente de percuție;

etapa scris – cititului muzical (notația), în care cunoașterea și aplicarea elementelor de limbaj muzical se realizează în mod conștient.

Forma actuală a curriculum-ului reprezintă adecvarea la nivelul ciclului primar a unor principii de proiectare curriculară care au menirea să asigure coerența acestei discipline.

Structura programei școlare la disciplina educație muzicală pentru etapa prenotației (respectiv clasele I-II) are la bază două obiective cadru, și anume:

1.Valorificarea în practica muzicală vocală și instrumentală a elementelor de limbaj muzical receptate.

Exprimarea prin muzică.

Sunt prevăzute apoi o serie de obiective de referință și activități specifice de învățare, care să facă funcțională realizarea obiectivelor cadru propuse.

Astfel, pentru formarea deprinderilor ritmice ale micilor școlari din clasele I-II, sunt prezentate următoarele obiective de referință și activități de învățare aferente Tabelului nr.2.

Tabelul nr. 2 – Obiective de referință și activități de învățare

3. Metodica educației muzicale ritmice în etapa prenotației

Deprinderile ritmice au o importanță deosebită în învățarea muzicii. Ritmul este elementul muzical care dă viață muzicii și de aceea copiii manifestă un mare interes pentru activitățile ritmice pe care le efectuează, dar și în jocurile lor.

Pe parcursul perioadei prenotației, copiii se confruntă cu exerciții de reproducere, executare și recunoaștere a sunetelor de durate diferite, recunoașterea și marcarea pauzelor în cânt, ritmizarea cântecelor cu ajutorul palmelor, instrumentelor de percuție sau a jucăriilor muzicale, recunoașterea cântecelor după formula ritmică de început, valorificarea cunoștințelor despre ritm în scurte improvizații.

Ritmul reprezintǎ „factorul de mișcare, viațǎ, impuls și dinamism al artei muzicale”. Celelalte elemente ale limbajului muzical nu pot exista fǎrǎ ritm.

Ritmul muzical este generat de succesiunea organizatǎ a duratelor sunetelor.

Noțiunea generalǎ de ritm muzical cuprinde trei elemente:

ritmul propriu-zis (combinarea diferitelor durate muzicale);

metrul (alternarea periodicǎ a timpilor accentuați și neaccentuați ai mǎsurii);

tempoul (viteza în care se desfǎșoarǎ ritmul propriu-zis).

Fiind legat intrinsec de mișcare, ritmul ocupǎ un loc esențial în viața copilului. De aceea, în cadrul procesului instructiv-educativ, activitǎțile destinate domeniului ritmic sunt numeroase. Ele învioreazǎ și dinamizeazǎ totodatǎ orele de educație muzicalǎ.

Obiectivele acestui domeniu, desprinse din obiectivele cadru ale educației muzicale pentru ciclul primar, etapa prenotației au în vedere:

formarea capacitǎții de exprimare a ritmului din cântece și jocuri;

formarea capacitǎții de receptare a ritmului ( a diferențelor de duratǎ și de accentuare dintre sunete).

Programa specificǎ la acest capitol urmǎtoarele conținuturi:

Tabelul nr.3 – Conținuturile programei școlare privind deprinderile de ritm muzical în etapa prenotației școlare

În clasele I-II continuǎ activitǎțile ludice, cu caracter oral-intuitiv, specifice stadiului preșcolaritǎții.

Cântecele și jocurile muzicale sunt mijloacele predominante în aceastǎ etapǎ. Fiecare dintre ele posedǎ un ritm propriu (anumite relații de duratǎ și de accentuare dintre sunete) care se însușește concomitent cu linia melodicǎ.

Principalele metode didactice utilizate în formarea deprinderilor de ritm în etapa prenotației sunt:

– metode expozitive: expunerea, explicația, conversația;

– metode interogative: conversația, problematizarea;

– metode bazate pe explorarea realității: demonstrația, modelarea didactică, învățarea prin descoperire;

– metode bazate pe acțiune reală: exercițiul;

– metode de simulare: jocul didactic;

– metode de raționalizare a predării și învățării: algoritmizarea.

Expunerea este o metodă didactică de tip expozitiv.

În cadrul lecțiilor de educație muzicală, această metodă este utilizată în predarea noilor cunoștințe, beneficiind de prezența unor procedee didactice precum: demonstrația, conversația, exercițiul. Intervenția institutorului în prezentarea și explicarea unor noțiuni este esențială în fiecare lecție, dar cu condiția ca aceasta să fie scurtă și concisă, fără ca aceasta să se transforme într-o teoretizare.

Conținutul și caracterul practic emoțional al educației muzicale impun institutorului o abordare a expunerii în alternanță cu demonstrația directă (vocal sau instrumental) sau indirectă (audiția muzicală) a elementelor de ritm muzical.

Forme ale expunerii:

Povestirea didactică se utilizează frecvent în momentele introductive ale lecției pentru a capta atenția, la momentul familiarizării cu conținutul cântecului, precede audiția oferind date despre viața și opera compozitorilor, poate îmbrăca forma unei povești muzicale în procesul de formare a deprinderilor ritmice etc.

Această metodă stimulează creativitatea și imaginația ritmică a micilor elevi.

Explicația este o formă a expunerii în care predomină argumentarea rațională. Este prezentă în toate strategiile de predare. Rolul său este acela de a face mai ușoară înțelegerea noțiunilor de ritm, a relațiilor dintre diferitele valori ale sunetelor etc.

Datorită caracterului practic al educației muzicale, explicația trebuie să se împletească cu conversația , demonstrația și exercițiul, rolul său fiind acela de a orienta gândirea elevilor către înțelegerea cauzelor care determină ritmul muzical ș a modului în care acesta se produce.

În predare este indicat să se pornească de la exemple sugestive, elevii fiind puși să descopere noul element muzical și de a-i stabili principalele caracteristici. După parcurgerea acestei etape, institutorul poate interveni, oferind explicațiile teoretice necesare aprofundării subiectului. Acestea vor fi urmate de exerciții ritmice legate de tema lecției, prin care elevul să integreze noile informații într-un context muzical.

Principalele caracteristici ale metodei expunerii sunt:

– este o cale simplă, directă și rapidă de transmitere a informațiilor;

– facilitează transmiterea unui volum mai mare de cunoștințe decât alte metode;

– influențează atitudinile și sentimentele, convingerile și opiniile elevilor;

– incită la căutări personale;

– oferă posibilitatea transmiterii unor conținuturi pentru care nu există altă soluție de a fi transmise.

Dezavantajele metodei ar fi:

– gradul scăzut de activism pe care metoda îl impune;

– învățarea pasivă din partea elevilor;

– feed-back scăzut.

Eficientizarea metodei se poate face prin:

– prezentarea riguroasă a conținuturilor;

– structurarea conținuturilor;

– indicarea modalităților de valorificare a informațiilor prezentate;

– utilizarea unor materiale didactice adecvate temei;

– utilizarea altor metode (problematizarea, descoperirea, modelarea, simularea, asaltul de idei, etc.) care să-i activizeze pe elevi;

– îmbunătățirea feed-back-ului prin întrebări care să-i incite pe elevi.

Conversația este o metodă bazată pe dialogul dintre institutor și elevi, în cadrul căreia, prin întrebări succesive, se stimulează gândirea elevilor în scopul însușirii noilor cunoștințe sau pentru fixarea, sistematizarea și evaluarea acestora.

Accentul se pune pe intensificarea comunicării institutor – elev.

Conversația poate fi:

– euristică (utilizată în însușirea noilor cunoștințe);

– de reactualizare (reactualizarea și introducerea în tematica noii lecții);

– de fixare (fixarea și sistematizarea cunoștințelor însușite);

– de verificare (verificarea orală a deprinderilor ritmice).

Cea mai utilizată în predare este conversația euristică, o metodă de stimulare a elevilor prin întrebările care le sunt adresate. Aceasta trebuie combinată permanent cu demonstrația, mai ales în momentul verificării cunoștințelor, elevul axându-și răspunsurile pe exerciții ritmice ilustrative, cântece și combinații ritmice prin care să-și dovedească cunoștințele.

Metoda poate fi utilizată și în consolidarea deprinderilor ritmice, combinată cu exercițiul și demonstrația. De exemplu, la dictările ritmice orale, institutorul adresează întrebări, iar elevii răspund verbal prin scriere sau cântând, realizând un dialog specific orelor de educație muzicală.

În cazul exercițiilor de creație, improvizațiile ritmice pornesc de la un dialog realizat între institutor și elevi sub formă de întrebare și răspuns.

Întrebarea reprezintă o invitație la acțiune. Ea este predecesoarea raționamentului , orientează gândirea pe calea descoperirii adevărului, dă un impuls generalizărilor.

Caracteristicile întrebărilor sunt:

– să fie variate, să stimuleze gândirea elevilor și să-i pună în situația de a găsi singuri răspunsurile;

– trebuie să aibă o înlănțuire logică pentru a-i direcționa pe copii la esența problemei, să fie accesibile și să fie adresate întregii clase;

– nu se recomandă întrebările cu răspunsuri monosilabice, cele care presupun alegerea răspunsului și nici cele voit eronat, deoarece acestea nu-și pot proba eficiența;

– trebuie să fie clare, concise,exprimate corect și simplu.

Demonstrația este o metodă didactică prin care institutorul dovedește, pe baza unui material concret, intuitiv,exemple, argumente logice, realitatea unui obiect, fenomen, proces sau a unor adevăruri afirmații. Demonstrația este echivalentă cu convingerea, prezentarea, dovedirea.

În predarea muzicii, această metodă se regăsește în toate momentele lecției, atât în activitățile de predare-învățare, cât și în cele de evaluare. Prin această metod[, institutorul prezintă elevilor în mod intuitiv problemele care se studiază în acea lecție, cu scopul de a facilita înțelegerea noțiunilor de către elevi ș realizarea lor în practică.

În cadrul orelor de educație muzicală, demonstrația poate îmbrăca mai multe forme:

– demonstrația prin cânt, care se poate realiza cu vocea sau prin intermediul diferitelor instrumente muzicale. Este forma cea mai des întâlnită.

În formarea deprinderilor de ritm muzical, institutorul trebuie să realizeze o demonstrație cât mai corectă pentru a fi un bun model de învățare a acestora.

– demonstrarea prin scris are diferite forme: reprezentări grafice ale elementelor ritmice, reprezentări lineare ale duratelor prin linii de lungimi diferite, scări și linii poziționate diferit pentru redarea înălțimii sunetelor etc.

– demonstrația prin gesturi își găsește aplicabilitatea în predarea deprinderilor ritmice. Se poate apela la acest tip de demonstrație atunci când se explică marcarea timpului, a unor formule ritmice, tactarea măsurilor, a pașilor de dans, a anumitor mișcări sugerate de textul cântecului sau linia ritmico-melodică etc.

În realizarea acestei metode se cere respectarea unor cerințe, cum ar fi:

– pregătirea riguroasă a demonstrației deoarece aceasta reprezintă un model;

– demonstrarea mișcării să se facă frontal, din profil sau chiar din spate, atunci când mișcarea este complicată;

– prezentarea mișcării în formula „acțiune inversă”;

– respectarea, pe parcursul demonstrării, a succesiunii:

– demonstrarea model;

– demonstrarea pe părți;

– demonstrarea pe părți în ritm încetinit cu explicații, evidențiind anumite secvențe, părți ale execuției etc.;

– revenirea la demonstrarea model.

– evitarea prezentării mai multor acțiuni în același timp.

– demonstrarea cu obiecte se prezintă sub forma unor instrumente/ pseudoinstrumente muzicale sau a unor materiale didactice cu rol de sporire a eficienței predării și învățării muzicii: costume, măști, partituri etc.

Demonstrarea trebuie să respecte succesiunea:

– ansamblu;

– părți componente;

– detalii;

– revenirea la ansamblu.

Modelarea didactică reprezintă o metodă de predare în cadrul căreia mesajul ce urmează a fi transmis este cuprins într-un model ce reprezintă un substitut sau un înlocuitor pentru un anumit conținut.

Modelul este un sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietățile și transformările obiectului sau fenomenului original cu care are o anumită asemănare sau analogie esențială. Asigură accesibilitatea la ceea ce nu este accesibil.

În lecțiile de educație muzicală, modelul are două funcții:

– ilustrativă – prezintă un anumit fragment din realitatea sonoră;

– cognitivă – induce direct informații privitoare la un anumit conținut.

Tipuri de modele:

– modele obiectuale – sunt reprezentate de instrumentele muzicale, jucăriile muzicale etc.;

– modele figurative (iconice) – constau în imagini ale obiectelor menționate mai sus, care seamănă structural și funcțional cu cele de referință;

– modele simbolice – reprezentările grafice care redau valorile de note sau sensul liniei melodice, etc.;

– modelul similar – reproducerea simplificată sau la dimensiuni mai mici/mari a unui obiect, fenomen, proces;

– modelul analogic – constă în studiul asemănărilor dintre obiecte, procese sau fenomene. Aici se încadrează schemele de reprezentare grafică a elementelor de ritm muzical.

Prin utilizarea acestei metode sunt stimulate funcțiile creative ale gândirii copiilor.

Învățarea prin descoperire este metoda didactică prin care institutorul concepe și organizează activitatea, astfel încât să-i faciliteze elevului descoperirea prin efort propriu a cunoștințelor, explicațiilor, legilor și fenomenelor. Se realizează prin metode diferite de natură euristică cum ar fi: observația dirijată, învățarea prin încercări-experiențe, problematizarea,etc.

Are două forme:

după sprijinul oferit de institutor poate fi:

– independentă – elevul este actorul principal, el fiind doar supravegheat, controlat și evaluat;

– dirijată – institutorul intervine pe tot parcursul activității, conducând descoperirea prin sugestii, soluții parțiale etc.;

b) în funcție de direcția demersului gândirii în utilizarea metodei:

– inductivă – când se pleacă de la situații particulare ș se ajunge prin efort propriu la generalizări, reguli, definiții;

– deductivă – când se pleacă de la general spre particular;

– analogică – se realizează pe baza asemănării a două situații;

– transductivă – nu realizează o cunoaștere profundă, ci doar o viziune comparativă, de la abstract spre concret și invers.

În realizarea descoperirii, elevii parcurg următoarele etape:

– confruntarea cu problema;

– declanșarea procesului de explorare-experimentare;

– sesizarea relațiilor cauzale sau a legăturilor cu cunoștințele anterioare;

– stabilirea rezultatelor.

În cadrul orelor de educație muzicală, metoda este folosită în transmiterea noilor cunoștințe. Prin intermediul cântecului sau a unor exemple muzicale, copilul poate fi orientat spre perceperea conștientă a duratelor muzicale.

Exercițiul reprezintă o modalitate de efectuare a operații ș acțiuni mintale sau motrice, conștient și repetat, în vederea însușirii sau consolidării unor cunoștințe sau deprinderi.

Clasificarea exercițiilor:

– după funcțiile îndeplinite: introductive, de consolidare, operatorii, structurale;

– după numărul de participanți: individuale, de echipă, colective;

– după gradul de intervenție al institutorului: dirijate, semidirijate, autodirijate,combinate.

În lecția de educație muzicală, exercițiul se utilizează mai ales în formarea deprinderilor și priceperilor muzicale.

Exercițiile muzicale duc la formarea capacității de a intui, executa, recunoaște un element muzical etc. În funcție de elementul muzical la care se referă, pot fi:

– melodice;

– ritmice;

– psiho-motrice;

– de cultură vocală;

– de interpretare expresivă etc.

În funcție de sarcina pe care o au de îndeplinit, se pot clasifica în exerciții:

– de recunoaștere;

– de execuție;

– de creație.

Unele exerciții îndeplinesc funcții de familiarizare cu noile acțiuni și operații de însușire, altele asigură execuția repetată a acestora, până la constituirea automatismelor sau consolidarea deprinderilor formale.

Jocul didactic vizează realizarea obiectivelor pedagogice, elevilor li se sugerează jocuri în care, pentru a reuși, trebuie să-și însușească anumite cunoștințe sau să le aplice în contexte diferite.

Incluse în activitățile muzicale, jocurile didactice imprimă un caracter dinamizator, aduc varietate și o stare de bună dispoziție, de veselie și bucurie, ceea ce previne monotonia, plictiseala și oboseala.

Această metodă didactică a fost prezentată în detaliu în capitulul anterior.

Algoritmizarea constă în utilizarea și valorificarea algoritmilor. Algoritmii se prezintă ca o succesiune aproximativ fixă de operații, stabilite de către institutor, prin care se rezolvă o serie de probleme specifice disciplinei.

În lecțiile de educație muzicală, se poate stabili un algoritm al pregătirii vocii pentru cânt, algoritmi de execuție și recunoaștere a exercițiilor muzicale, un algoritm de solfegiere. Se poate discuta despre algoritmizarea unei activități muzicale, în sensul parcurgerii unor etape fixe în procesul de predare-învățare.

Mijloacele de învățământ sunt instrumentele utilizate cu scopul de facilita transmiterea cunoștințelor, formarea deprinderilor, evaluarea achizițiilor.

Din punctul de vedere al educației muzicale, mijloacele didactice cele mai utilizate sunt:

– cântecul;

– audiția muzicală;

– exercițiul muzical;

– jocul muzical etc.

Cântecul reprezintă principalul mijloc de realizare a cunoașterii muzicale. Cunoștințele, priceperile și deprinderile însușite în lecție sunt materializate doar prin cântec.

Selecționarea cântecelor ce urmează a fi utilizate în cadrul lecției de muzică se poate face după următoarele criterii:

– concordanța cântecului cu subiectul lecției;

– valoarea estetică;

– valoarea educativă;

– accesibilitea.

În etapa prenotației, etapele însușirii unui cântec sunt:

– familiarizarea copiilor cu conținutul cântecului;

– anunțarea titlului și a autorului;

– interpretarea model de către institutor sau audierea lui prin intermediul mijloacelor audio;

– analiza cântecului;

– interpretarea model;

– însușirea pe fragmente și integral;

– consolidarea utilizându-se diferite modalități de interpretare.

Audiția trebuie înțeleasă sub un dublu aspect:

1. ca activitate de ascultare ( dezvoltă auzul acustic ș stau la baza formării deprinderilor ritmice și melodice);

2. ca activitate complexă cu rol de îmbogățire a informației culturale – audiția muzicală propriu-zisă, care are în vedere:

– formarea capacității de a audia lucrări muzicale;

– formarea deprinderii de a observa și analiza diferite aspecte și elemente de limbaj muzical;

– formarea deprinderii de relaxare prin muzică;

– familiarizarea și memorarea repertoriului muzical.

Audiția trebuie să îndeplinească unele condiții, cum ar fi: să fie accesibilă, să aibă valoare estetică și educativă și să fie în concordanță cu conținutul lecției.

Din punct de vedere organizatoric, desfășurarea audiției muzicale presupune: asigurarea condițiilor necesare, amplasarea corespunzătoare a elevilor, pregătirea aparaturii audio. Se va asigura liniștea totală : se va prezenta lucrarea muzicală destinată audierii.

Etapele audiției muzicale sunt:

– pregătirea copiilor pentru audiție;

– audierea piesei;

– comentarea audiției;

– reaudierea piesei.

În etapa prenotației, audiția poate avea o desfășurare liberă în ceea ce privește comportamentul copiilor. Ei sunt tentați să se apropie de sursa sonoră, să vorbească, să se miște, iar institutorul trebuie să stimuleze această formă specifică a copiilor de a intui muzica.

Exercițiul este mijlocul muzical prin care se urmărește formarea deprinderii de a intui, executa, recunoaște un anumit element muzical ți de a-l valorifica creativ.

Acesta nu are o formă prestabilită, având grade de dificultate și dimensiuni diferite.

Clasificarea exercițiilor:

a) în funcție de elementele muzicale la care se referă:

– melodice;

– ritmice;

– psiho/motrice;

– de cultură vocală;

– de formare a deprinderilor de interpretare expresivă;

– de audiere etc.

b) în funcție de sarcina pe care o au de îndeplinit:

– de execuție;

– de recunoaștere;

– de creație.

Activitǎțile de consolidare a cântecelor și jocurilor învǎțate se pot însǎ completa și îmbogǎți cu urmǎtoarele activitǎți ritmice:

recitarea ritmicǎ a textului cântecelor;

asocierea unor mișcǎri sugerate de conținutul cântecelor;

marcarea ritmului cântecelor;

marcarea metrului;

acompaniamentul ritmic;

asocierea unor mișcǎri de dans adecvate cântecelor;

jocuri ritmice;

improvizații ritmice;

exerciții de audiție ritmicǎ interioarǎ;

recunoașterea cântecelor dupǎ ritmul caracteristic.

Institutorul trebuie să găsească soluții afective și metodice care să formeze elevului un comportament adecvat trăirii și interpretării valorilor muzicale autentice, utilizând criterii de apreciere și de descifrare a mesajului artistic.

Și dacă „la noi, românii, întâi se aud cântecele și apoi răsare soarele”, așa cum spunea Nicolae Iorga, noi, dascălii, suntem datori să sădim în sufletele micilor școlari dragostea de cântec, astfel încât să pregătim pe consumatorul avizat de valori estetice, dar și pe interpretul și creatorul de muzică.

BIBLIOGRAFIE

***** M.Ed.C. – Curriculum național

***** M.Ed.C. – Programa școlară la educație muzicală,format electronic

Aldea, Georgeta; Munteanu, Gabriela – Didactica educației muzicale în învățământul primar, E.D.P., București, 2005

Căruntu, Mariana – Integrarea jocului didactic în activitățile desfășurate la clasa I, în Revista Învățământul primar, nr.1/2002, Editura Discipol, București

Cerghit, I.; Radu, I.T.; Popescu, E.; Vlăsceanu, L. – Didactica, E.D.P., București, 1994

Chateau, Jean – Copilul și jocul, E.D.P., București, 1967

Ciurea, Rodica – Educația prin artă și literatură – studii, E.D.P., București, 1973

Claparède, Edouard – Educația funcțională ,(trad.), Editura Lumina, București, 1973

Claparède, Edouard – Psihologia copilului și pedagogia experimentală, E.D.P., București, 1975

Comes, Liviu – Jocul muzical, cel mai adecvat gen pentru vârsta preșcolară, Conservatorul de Muzică „G.Dima”, Cluj-Napoca,1986

Cosmovici, Andrei; Iacob, Luminița(coord.) – Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași, 1999

Crețu, Elvira – Psihopedagogia școlară pentru învățământul primar ,Editura Aramis, București, 1999

Drăgan, Ion; Nicola, Ioan – Cercetarea psihopedagogică, Editura Tipomur, Tg. Mureș, 1993

Enache, Maria; Munteanu, Maria – Jocuri didactice, Editura „Porto-Franco”, Galați, 1998

Ene, Stela – Dialog muzical, Editura Aramis, București, 2005

Florea, Marioara; Petrache, Vicenția – Jocuri muzicale, Editura Carminis, Pitești, 2003

Geissler, Erich – Mijloace de educație, E.D.P., București, 1977

Giugleanu, Victor – Tratat de teoria muzicii, Editura Muzicalǎ, București, 1986

Huizinga, Johan – Homo ludens, Editura Humanitas, București, 1998

Ilea, Anca; Stoica, Magdalena; Petre, Beatrice – Muzică, metodică pentru clasa a XI-a, școli normale, E.D.P., București, 1998

J.M., Tanner – Educația și creșterea fizică a copilului, E.D.P., București, 1978

Joița, Elena (coord.) – Pedagogie și elemente de psihologie școlară, Editura Arves, Craiova, 2005

Leroy, Gilbert – Dialogul în educație, E.D.P., București, 1974

Maurice, Debesse – Etapele educației, E.D.P., București, 1981

Meser, G.A. – Metode de anchetă în investigarea fenomenelor sociale”, Editura Științifică, București, 1977

Motora-Ionescu, Ana; Tudorie, Elena; Scornea, Anton – Metodica predării muzicii în școala generală de opt ani, E.D.P., București, 1965

Motora-Ionescu, Ana – Culegere de cântece pentru copii, E.D.P., București, 1977

Muster, Dumitru – Metodologia cercetării în educație și învățământ, Editura Litera, București, 1985

Nicola, Ioan – Tratat de pedagogie școlară, Editura Aramis, București, 2000

Osterieth, Paul – Introducere în psihologia copilului, E.D.P., București, 1976

Pantelimon,Golu – Dinamica personalității, Editura Geneze, București, 1993

Pantelimon,Golu; Mielu,Zlate; Emil,Verza – Psihologia copilului, E.D.P., București, 1994

Piaget, Jean – Psihologia inteligenței , Editura Științifică, București, 1965

Piaget, Jean – Psihologie și pedagogie, E.D.P., București, 1972

Piaget, Jean; Inhelder, B. – Psihologia copilului, E.D.P., București,1976

Popescu-Neveanu, Paul – Curs de psihologie generală, vol. 11, Universitatea București, 1977

Rizea, Mirela; Predețeanu, Lucia – Abecedar muzical, Editura Petrion, București, 2001

Sion, Grațiela – Psihologia vârstelor, Editura Fundației „România de mâine”, București, 2006

Șchiopu, Ursula; Verza, Emil – Psihologia vârstelor,ciclurile vieții, Editura didactică și pedagogică, București, 1995

Șchiopu, Ursula – Probleme psihologice ale jocului, E.D.P., București, 1975

Șerfezi, Ion – Metodica predării muzicii, E.D.P., București, 1973

Vasile, Vasile – Metodica educației muzicale, Editura Muzicală, București, 2004