Jocul, Factor de Socializare Si de Sociabilitate la Copii

Jocul, factor de socializare și de sociabilitate la copii

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL 1: PERSPECTIVE TEORETICE

COPILĂRIA

ADOLESCENTA

ADULTUL TÂNĂR

CAPITOLUL 2: CONCEPTE TEORETICE:

JOCUL

SOCIALIZARE VS. SOCIABILITATE

CAPITOLUL 3: DEZVOLTAREA PSIHOFIZIOLOGICĂ

CAPITOLUL 4: ROLUL ȘI TIPURILE FAMILIEI ÎN VIAȚA COPILULUI

CAPITOLUL 5: CERCETAREA EXPERIMENTALĂ PRIVIND RAPORTUL DINTRE SOCIALIZARE ȘI SOCIABILITATE DUPĂ INTERVENȚIA JOCURILOR DE SOCIALIZARE

OBIECTIVE ȘI IPOTEZE

METODOLOGIA CERCETĂRII

DESFĂȘURAREA EXPERIMENTULUI

DESCRIEREA METODELOR DE CERCETARE

PRELUCRAREA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR

CAPITOLUL 6: CONCLUZII GENERALE

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Este cunoscut faptul că toate ființele vii dețin un material genetic ce le permite adaptarea și dezvoltarea în mediul înconjurător.

Jocul ca prima expresie și formă de cunoaștere și dezvoltare a omului.

Pentru un adult poate că jocul nu mai reprezintă aceeași activitate ludică încărcată cu o energie menită să cerceteze și să creeze însă pentru un copil jocul reprezintă forma prin care el se exprimă; cu ajutorul jocului cei mici în primul rând experimentează și “tatonează” ce este în jurul lor că mai apoi să se adapteze noilor cerințe impuse de “regulile” jocului.

Pentru copil, rolul pe care îl are în timpul jocului, poate fi extrapolat la nivelul unui individ care respecta regulile și rolurile societății. Motivul principal pentru care am ales să studies această temă îl reprezintă influența pe care o poate avea jocul în dezvoltarea anumitor funcții psihice: socializare/sociabilitate.

Spre exemplu, jocul în terapiile ABA pentru copii diagnosticați cu TSA. (jocuri de socializare, jocuri de modelare comportamentală, manding etc.) este o modalitate de depășire a patologiei și inserare socială.

Chiar aca se afla in colturi diferite ale lumii, copii prezinta in general (cu diferente in functie de mediu si cadrul genetic) potential (atat fizic cat si psihic). In mod normal potentialul psihic se dezvolta in functie de cerintele/regulile mediului in care copilul se afla. In aceasta lucrare conceptele “sociabilitate” si “socializare” vor fi utilizate pentru a demonstra importanta jocului iar in finalul cercetarii voi confrunta rezultatele obtinute inainte si dupa aplicarea jocurilor (atat pentru nivelul de sociabilitate cat si pentru socializare).

CAPITOLUL 1: PERSPECTIVE TEORETICE

COPILĂRIA

În dezvoltarea acestei perioade putem să vorbim despre trei etape principale: preșcolarul mic (3-4 ani), preșcolarul mijlociu (4-5 ani) și preșcolarul mare (5-6 ani). Pentru toate aceste categorii, autorii au găsit ca numitor comun jocul. Jocul rămâne activitatea dominantă a acestei etape, dar el începe să coreleze în mod natural și evident cu sarcinile de ordin educativ.

Preșcolarul mic se caracterizează printr-o puternică expansiune, copilul trăiește din plin fantezia explorării și cercetării mediului înconjurător. Această perioadă este denumită și etapa de trecere de la centrarea organismului pe satisfacerea necesităților immediate spre activități în care modalitățile de satisfacere sunt mai complexe și corespund în mod special psihicului (Papalia, Olds, Feldman, 2000, pag. 66) .

In acesta perioada sociabilitatea copiilor creste si se manifesta prin tolerarea mai buna a necunoscutilor, disconfort mai scazut atunci cand persoana semnificativa pleaca si scaderea nevoii de apropiere fizica adult-copil. Copilul interactioneaza cu alti copii prin schimburi de expresii faciale , vrebale sau de jucarii. Isi aleg prietenii pe considerente de sex , de varsta si in functie de modul in care se joaca. La aceasta varsta cer frecvent ajutorul, dar pot s ail si ofere. La 3 ani se pot juca cu mai multi copii deodata.

În ceea ce privește preșcolarul mijlociu se adaptează mai ușor mediului înconjurător din grădiniță și în mediul social în general iar aici jocul este în mai puternică măsura bazat pe acțiuni și stimuli iar ceea ce este obligatoriu și impus devine solicitant. Pentru copil cunoștințele despre ceea ce îl înconjoară sunt mult mai îmbogățite pe măsură ce explorează. Preșcolarul mijlociu manifestă o maximă receptivitate și perceptive fata de ce îl înconjoară ceea ce îi dezvolta percepția și duce la dezvoltarea altor procese psihice primare și importante pentru echilibrul psihic. Din punctul de vedere al emoțiilor acestea devin controlate și în accord cu cerințele cercului social apropiat (părinți, grădiniță). Caracteristica principală acestei perioadă este dată de socializarea copilului iar odată cu aceasta se pun bazele viitoarei personalități.

La aceasta varsta , copiii pot intelege intentiile celorlalti si pot sa isi assume diverse roluri. Atunci cand copiii pun in scena o situatie prin intermediul jocului simbolic ei invata cum sa priveasca acea situatiedin mai multe puncte de vedere , sa isi exprime empatia fata de experienta prin care trece o persoana. Copiii inca sunt centrati pe propria persoana si destul de vrecvent apar conficte datorate unor puncte de vedere diferite. Sunt inca centrati pe propriile dorinte si este foarte suparator pentru ei sa vada ca altcineva a luat jucaria lui.

In aceasta perioada , copiilor le place din ce in cemai mult jocul cooperative , se imprietenesc cu alti copii sile fac complimente cum ar fi cele legate de imbracaminte. Se conformeaza destul de bine regulilor grupului desi uneori pot intampina dificultati. Isi doresc sa rezolva conflictele , dar au nevoie de ajutor pentru a negocia. Acum post sa justifice actele agresive.

Pentru preșcolarul mare (5-6/7 ani) activitățile sunt din ce în ce mai ordonate și echilibrate chiar dacă la bază se afla încă jocul. În acest moment putem spune că percepția s-a transformat în mod natural în observație iar prin exercițiu aceasta devine pricepere iar limbajul capăta o structură sistematizată, ordonată și închegată. In jurul acestei varste copiii dobandesc abiliatatea de aintelege cele dou planuri:evenimentele externe si ceea ce gandim noi despre intentiile si emotiile celorlalti ca urmare a reflectarii situatiilor sociale cu care se confrunta. O data cu dobandirea limbajului , jocul symbolic devine tot mai complex(5-6ani),dupa care scade frecventa acestuia. In jurul carstei de 7 ani predomina jocurile cu reguli, incep sa practice generozitatea fata de ceilalti sis a ajute copiii mai mici decat ei. Acum copiii prefer sa imparta in mod egal lucrurile pentru a preveni certurile, relizand ca a mentine relatii bune cu ceilalti este mai important decat a primi o cantitate mi mare de dulciuri sau de jucarii.

Este foarte important de menționat că în această perioadă creierul suferă modificări esențiale atât pentru prezent cât și pentru adultul de mâine (Papalia, Olds, Feldman, 2000, pag. 72).

În prima copilărie dezvoltarea creierului nu este atât de intensă cum este dezvoltarea în perioada de sugar însă creșterea activității cerebrale este mult mai activă și impresionantă. Până la varsta de 4 ani densitatea sinapselor crește într-un ritm accelerat.

La vârsta de 6 ani creierul a ajuns la aproximativ 95% din volumul sau maxim existând totodată diferențe individuale. O altă schimbare treptată se produce la nivelul corpului calos, care face legătura între emisfera stângă și cea dreaptă. Mielinizarea treptată a fibrelor corpului calos permite transmiterea mai rapidă a informațiilor și integrarea lor mai nuna. Această evoluție care continua până la aproximativ 14-15 ani, conturează alte funcții cum ar fi echilibrarea și coordonarea simțurilor, procesele memoriei, atenția și starea de vigilență, vorbirea, auzul etc. Între 3 și 6 ani o creștere intensă are loc în ariile frontale care reglează planificarea și organizarea activităților. Dezvoltarea creierului până la această vârstă are un impact deosebit de important și la nivelul abilitaților motorii ce își vor pune amprentă și în viitorul îndepărtat al copilului.

Dezvoltarea laturilor senzoriale și motorii ale scoarței cerebrale permite coordonarea mai bună între ceea ce vor copii să facă și ceea ce pot face cu adevărat. Perioada preșcolară este recunoscută pentru progesul înregistrat în privința abilitaților motorii grosiere (alergat, sărit) ce implică categoria de mușchi mari (Papalia, Olds, Feldman, 2000, pag. 82)

În ceea ce privește abilitățile motorii fine cum ar fi încheierea nasturilor și elaborarea desenelor, presupun coordonarea ochi-mână și cea a mușchilor mici. Progresele în privința acestor abilități le permit copiilor să își responsabilizeze îngrijirea proprie.

Din punct de vedere cognitiv în prima copilărie sunt utilizate simbolurile iar copii nu trebuie să se afle în contact senzorio-motor cu un obiect, un om sau un eveniment ca să se gândească la el. O altă caracteristică este înțelegerea identității, iar copii sunt conștienți de faptul că modificările superficiale nu schimba natura lucrurilor. Tot în această perioadă copii înțeleg natura cauzei și a efectului ceea ce înseamnă că ei înțeleg cauzalitatea unui fenomen. Odată cu această perioadă se dezvolta și capacitatea de a clasifica iar ei organizează obiectele, oamenii și întâmplările în categorii cu sens logic. Cele mai importante caracteristici pentru această etapă sunt: înțelegerea ideii de număr, dezvoltarea emaptiei și tepria despre minte.

Din punct de vedere piagetian, autorul a denumit această etapă stadiul preoperational al dezvoltării cognitive pentru că la această vârstă, copii nu sunt în totalitate pregătiți să efectueze operații mentale logice, așa cum sunt în stadiul operațiunilor concrete, din copilăria mijlocie.

Stadiul preoperational ce durează aproximativ 5 ani este reprezentat de o mare extindere a folosirii gândirii simbolice sau a capacității de reprezentare apărută în stadiul senzorio-motor.

În ceea ce privește dezvoltarea limbajului la 3 ani copilul obișnuit cunoaște și poate să utilizeze aproximativ 900 de cuvinte. În jurul vârstei de 6 ani, copilul deține un vocabulary expresiv de 2600 cuvinte și înțelege peste 20000. Cu ajutorul educației primite în centrele specializate, vocabularul receptive al copilului va spori de 4 ori până la vremea intrării în liceu. Aceasta lărgire rapidă a vocabularului se poate produce prin descifrare rapidă, care-i permite copilului să prindă sensul aproximativ al unui cuvânt nou după ce i laude doar o dată sau de două ori într-o conversație.

Mediul familial are o importanță deosebit de mare pentru dezvoltarea psihosocială a copilului. Au importanță: structura familiei, nivelul intelectual, cultural, personalitatea și sănătatea membrilor familiei, metodele educative utilizate ș.a.m.d. O importanță deosebită o are relația afectivă dintre mamă și copil, mai ales în primii ani de viață. Carențele afective din această perioadă pot avea efecte negative asupra întregii vieți a copilului. Importanța acestei relații a fost remarcată în urma observării modului în care se dezvoltă copiii mici internați în instituții (Spitz, Bowlby) cât și de celebrele experimente realizate de H. Harlow (vezi Eysenck, Eysenck, 1998, p. 87).

În instituții (spitale, centre de plasament, creșe sau cămine săptămânale) copiii sunt îngrijiți relative corespunzător fizic: primesc mâncare, tratament medical etc. De cele mai multe ori, sunt neglijați afectiv și educațional. Cei care îi îngijesc nu au timp (și poate nici dispoziția afectivă) să îi ia în brațe, să le vorbească, să se joace cu ei. După internare copiii mici sunt agitați și plâng mult; după un timp ei devin pasivi, apatici, nimic nu îi mai interesează; nu se joacă, ci stau liniștiți în pătuț. Această stare a fost numită de cercetătorul R. Spitz “hospitalism” (după Mérei și V. Binét, 1972, p. 24) și are o influență negativă asupra dezvoltării psihomotorii.Copiii se dezvoltă mai încet decât cei crescuți în familie atât fizic cât și psihic: merg în picioare și vorbesc mai târziu, se îmbolnăvesc frecvent, se dezvoltă mai greu intelectual (Mironțov-Țuculescu, Predescu, Oancea, 1986, p.46). Unii dintre ei, la vârsta tinereții, au greutăDupă internare copiii mici sunt agitați și plâng mult; după un timp ei devin pasivi, apatici, nimic nu îi mai interesează; nu se joacă, ci stau liniștiți în pătuț. Această stare a fost numită de cercetătorul R. Spitz “hospitalism” (după Mérei și V. Binét, 1972, p. 24) și are o influență negativă asupra dezvoltării psihomotorii.Copiii se dezvoltă mai încet decât cei crescuți în familie atât fizic cât și psihic: merg în picioare și vorbesc mai târziu, se îmbolnăvesc frecvent, se dezvoltă mai greu intelectual (Mironțov-Țuculescu, Predescu, Oancea, 1986, p.46). Unii dintre ei, la vârsta tinereții, au greutăți în stabilirea relațiilor afective.

Ei devin egocentrici, hipoafectivi, instabili și superficiali în legăturile lor afective deoarece, în primii ani de viață, nu au avut posibilitatea să stabilească o relație afectivă securizantă cu o singură persoană. Din aceste motive, mulți dintre cei crescuți în instituții de la vârste foarte mici (din primul, al doilea an de viață) nu sunt capabili să devină soți și părinți buni. Mamele crescute în instituții își abandonează mai frecvent copiii. S-a constatat că uneori tulburări asemănătoare în dezvoltare prezintă și copiii spitalizați frecvent sau perioade lungi de timp, fără mamă, copiii internați în creșe sau cămine săptămânale, copiii proveniți din familii numeroase în care părinții nu au timp să se ocupe de copii sau din familii cu un nivel intelectual și cultural foarte redus.

Un alt factor cu o mare influență asupra dezvoltării copilului este atitudinea educativă adoptată de părinți în relațiile cu copilul. Atitudinile educative au fost clasificate în funcție de două criterii: – relația afectivă dintre părinți și copii (atitudine caldă său rece); Utilizând aceste criterii W. Becker (după Kulcsar, 1978, p.71) a descris 4 atitudini educative: protectoare, democratică, autocrată și indiferentă.

De-a lungul vietii , emotiile se schimba datorita dezvoltarii emotionale , cat si socializarii. Apar emotii noi, de exemplu, treptatat, copiii incep sa prezinte semen ca experientiaza vinovatia, mandria, si jena. Emotiile primare raman in repertoriul individului toata viata; totusi odata cu varsta se modifica si circumstantele in care vor fi evocate. Emotiile sunt exprimate prin modalitati tot mai subtile pe masura ce copilul dobandeste control asupra comportamentului si invata sa sa reactioneze prin conduite aprobate social. Astfel emotia si manifestarea ei externa vor deveni tot mai detasate pe masura ce copilul invata ‘’cum trebuie sa se poarte’’.

Dezvoltarea emotionala merge mana in mana cu cu cea cognitiva si cu dezvoltarea limbajului, acestea din urma fiind influentate de modul in care copilul reuseste sa-si exprime ideile si emotiile , precum si de felul in care se simte in legatura cu el insusi.

Sinteza caracteristicilor capacitatilor emotionale ale copiilor prescolari

Prescolarii cu varsta intre 3si 4 ani

Copiii incep sa vorbeasca despre propriile emotii. La aceasta varsta , identifica si diferentiaza expresiile faciale ale emotiilor de baza ( furie , tristete , frica , bucurie ).

Copiii de pana la 3 ani isi exprima in mod activ afectiunea fata de membrii familiei prin imbratisari , mangaieri , pupici. Pot devein posesivi cu bunurile lor ( cu anumite jucarii speciale pentru ei sau sau atunci cand cei mici vor sa capteze atentia adultilor , de exemplu refuzand sa imparta jucariile cu copiii cu care sunt in vizita stiind ca asa vor fi in centrul atentiei adultilor. Pana la varsta de trei ani , copiii se simt foarte repede frustrati , ceea ce explica si strategiile lor rudimentare de control emotional( ‘’baterea’’ obiectului de care s-au lovit). La aceasta varsta apar frecvent accese violente de furie si teama de separare.

Copiii de 3-4 ani se angajeaza in ‘’lupte pentru putere’’, ceea ce duce, de cele mai multe ori, la aparitia acceselor violente de furie. In aceasta perioada incep sa inteleaga cauzele emotiilor de baza. Copiii pot face inferente de genul ‘’ daca strig destul de tare , voi obtine ceea ce vreau’’. La varsta aceasta, copiii inteleg glume simple.

Autoreglarea emotionala se face prin comportamente simple precum suptul degetului , cautarea sau dimpotriva evitarea privirii.

Tot in aceasta perioada, copiii apeleaza si la strategii comportamentale de autoreglaj emotionalprecum cautarea suportului adultilor si cautarea proximitatii fizice a adultilor. La varsta aceasta , reglarea emotional a copiilor e realizata in cea mai mare parte de catre adulti prin ghidaj ( un copil de trei ani care e furios nu stie ca prin exprimare in mod agresiv a furiei , aceasta stare se va intensifica; adultul poate invata copilul strategia broscutei testoase ca alternative de reglare emotionalain astfel de situatii). De la varsta de apriximativ 2 ani , copiii incearca sa alunge tristetea mamei prin imbratisari.

Prescolarii cu varsta intre 4 si 5 ani , reusesc sa identifice si sa diferentieze expresiile faciale ale mai multor emotii , precum furie , tristete , frica , bucurie, rusine, mandrie , vina. Ei isi exprima emotiile foarte usor, sunt foarte sensibili si impulsiv ( prezinta episoade de plans , devin negativisti). Dupa varsta de trei ani, copiii incep sa devina din ce in ce mai confortabili cand sunt separate de persoane, locuri sau lucruri familiar. Dupa varsta de trei ani incep sa-si declare independent spunand “Nu!’’ sau “Pot sa fac singur/a’’. Copiii se rusineaza foarte usor si isi cer scuze pentru greselile neintentionate, le place responsabilitatea sis a urmeze reguli.

Intre 4 si 5 ani , copiii manifesta interes in explorarea emotiilor celorlalti- de ce alti copii plang sau sunt tristi. Inteleg diferenta dintre emotii pozitive si negative (emotii care au consecinte positive asupra comportamentului si emotii care au consecinte negativenegative). Acum incep sa inteleaga faptul ca acelasi eveniment poate fi o sursa de emotii diferite pentru persoane diferite (de exemplu in urma unui concurs , castigatorul e fericit, iar cel care a pierdut e trist). Inceo sa manifeste interes pentru rationamentele morale; exploreaza ideile de corectitudine, dreptate, comportamente bune si comportamente rele, inteleg glumele si incep sa spuna si ei glume.

In aceasta perioada sunt capabilisa amane o recompense imediata , dar mica pentru o recompense ulterioara unei activitati, dar mai substantial ( de exemplu, ‘’decat o bomboana acum , mai bine o felie de tort dup ace aranjez toate jucariile la locul lor’’). Incep sa tolereze starile de frustrare care nu au o solutie imediata. E perioada in care interioarizeaza si se supun cu usurinta lor. Incep sa aplice singuri strategii eficiente de reglare emotional: identificare de solutii adecvate la problemele cu care se confunta , rationalizarea sau minimizarea.

Copiii de 5-6/7 ani , in identificarea emotiilor se bazeaza pe expresii faciale. Datorita dezvoltarii limbajului pot denumi si identifica majoritatea emotiilor. In aceasta perioada ei oscileaza intre comportamente care indica sensibilitate la critici cu vinovatie pentru greselile facute in mod accidental , si dificultati in a admite ca ei sunt totusi cei care au facut o greseala. Nu le plac esecurile si devin critici cu ei insisi, au mare nevoie de de dragostea si afectiunea parintilor si a adultilor care au grija de ei.

Copiii pot manifesta teama de separare cand sunt despartiti de persoane semnificative (de exemplu cand schimba gradinita sau cand dorm in alta parte decat acasa); se pot simti tratati incorrect daca altcineva primeste ceea ce ei nu nu primesc.

Este perioada in care sunt fascinate de informatii noisi de cele mai multe ori sunt receptivi la informatii si sfaturi despre siguranta proprie si a celor apropiati, despre stilul de viata sanatos si despre evitarea comportamentelor de risc.

Cea mai importanta achizitie in aceasta perioada este dezvoltarea empatiei si pot manifesta strategii de reglare emotional adresate celor din jurul lor, incep sa-si dezvolte simtul moralitatii si inteleg termenii abstracti ca: onestitate, corectitudine , morala. Totusi este ‘’bun’’ sau ‘’rau’’ ceea ce considera parintii sa educatoarele a fi asa. Sunt capabili sa isi elaboreze propriile reguli de reglaj emotional in diverse situatii de de joc, de interactiuni sociale si uneori aceste reguli sunt complexe. Desi apreciaza prietenii de aceiasi varsta cu ei, continua sa apeleze la adulti ( mai ales la parinti) pentru ajutor si ghidaj .

Insusirea moralitatii ca un system de valori interiorizate parcurge, dupa J. Piaget, o serie de etape:

Stadiul heteronomiei morale, etapa initiala, cand copilul manifesta respect ‘’de sus in jos’’unilateral fat de adult, care genereaza ‘’morala ascultarii’’, heterenoma. Respectful fata de regula este generat de atitudinea de obedient pe care copiii o au fata de parinti carora le atribuie calitati morale si intelecutale care pentru ei defines notiunea de perfectiune. Copilulu preia norme , interdictii , valori , pe care le respecta pentru ca ‘’asa trebuie’’, fara a avea loc o filtrare prin prisma proprie, actionand din constrangere.

Dezvoltand cercetarile effectuate de Piaget , L. Kholberg abordeaza dezvoltarea morala a subiectului uman din unghiul structuralismului cognitiv. Acesta distinge sase stadia ale dezvoltarii morale, repartizate pet re perioade: perioada preconventionala, conventional si postconventionala. Devenirea morala debuteaza astfel prin manifestarea fricii de pedeapsa si se finalizeaza cu asumarea voluntara a normelor morale. Cele sase stadia cunosc o dispunere temporal liniara , existand un anumit parallelism intre succesiunea acestora si stadiile dezvoltarii intelectuale al lui Piaget.

Perioada preconventionala corespunde varstei de 4-10 ani , acestui nivel ‘’premoral’’corespunzandu-istadiul moralitatii ascultarii si satdiul moralitatii hedoniste. Aceasta perioada se caracterizeaza prin faptul ca normele de conduita morala sunt percepute de copil ca fiind impuse din exterior , conformarea la norme avand initial ca support motivational teama de pedeapsa ce carcterizeaza varsta prescolara. La acest nivel copilul adopta mechanic normele enturajului sau si utilizeaza ca unic nivel de referinta pentru judecarea actiunilor sale consecintele negative sau positive ale acestora in planul propriei persoane.

In stadiul moralitatii , respectarea normelor morale se realizeaza ca urmare a tendintei firesti a copilului de a evita sanctiunile c ear putea decurge ca urmare a neconformarii la regulile impuse de catre autoritatea adulta. Stadiul moralitaii hedoniste se caracterizeaza prin faptul ca , conformarea copilului la normele si reglemantarile morale se realizeaza nu din teama de a fi pedepsit ci ca urmare a constientizarii faptului ca adecvarea conduitei personale la standardele morale ale adultului reprezinta o importanta sursa de beneficii si recompense.

ADOLESCENTA

Așa cum au denumit-o cei mai importanți psihologi, adolescenta reprezintă o perioadă tranzitorie în plină dezvoltare. Ritualurile care marchează ieșirea din copilărie sunt răspândite în numeroase societăți tradiționale. Un exemplu este cel în care triburile apase sărbătoresc prima menstruație a unei fete printr-un ritual de incantații care durează de la răsăritul soarelui până la apus, timp de 4 zile. În majoritatea societăților modern, trecerea de la copilărie la vârsta adultă nu este marcată de un eveniment singular, ci de o perioadă îndelungată, numită adolescenta adică tranziția din dezvoltare care presupune dferite schimbări fizice, cognitive, emoționale și sociale și îmbrăcă forme diferite în context sociale, culturale și economice diferite.

Schimbarea fizică este importantă pentru că marchează începutul pubertății, process ce duce la maturitatea sexuală și la fertilitate. În mod normal unii autori considera că adolescența și pubertatea debutează simultan, în jurul vârstei de 13 ani însă în unele societăți medicii văd în prezent modificări puberale mult înaintea vârstei de 10 ani.

Din punct de vedere al socializării adolescenta reprezintă un construct social. În societatiile preindustriale nu se utiliza un astfel de concept; în acea perioadă copii erau considerați adulți când se maturizau fizic sau intrau în ucenicie pentru a deprinde o meserie. Putem spune că odată cu secolul XX, adolescenta a fost definită și caracterizata un fenomen global chiar dacă este percepută diferit în culture variate.

Pubertatea debutează mai devreme, iar practicarea unei meserii începe mai târziu, necesitând perioade mai lungi de educație sau formare vocaționala în scopul pregătirii pentru responsabilitățile adulte.

Din punct de vedere psihologic și fiziologic adolescenta reprezintă perioada oportunităților și a riscurilor. Putem spune că adolescența oferă oportunități de creștere, nu doar în segmentul fizic dar și din punct de vedere cognitiv și social.

Tinerii adolescenți care au sprijinul părinților sunt cei care reușesc să se dezvolte într-o manieră normală, sănătoasă și pozitivă.

În comparație cu mica copilărie pubertatea, din punct de vedere psihofiziologic, semnalează sfârșitul copilăriei, se dezvolta creșterea rapidă în înălțime și greutate, modificarea proporțiilor și a formei corpului și atingerea maturității sexuale.

Din punct de vedere hormonal pubertatea se instalează ca urmare a producției sporite de hormone corelați cu sexualitatea, existând doua stadia: adrenarha, maturizarea glandelor suprarenale, urmată după câțiva ani de gonadarha, maturizarea organelor sexuale. În jurul vârstei de 7-8 ani, glandele suprarenale, situate deasupra rinichilor, secretă o cantitate treptat tot mai mare de hormone androgeni, în principal dehidroepiandrosteron denumit la nivel medical DHEA. DHEA joacă un rol important în creșterea părului pubian, axillar și facial, precum și în creșterea mai rapidă a corpului, în creșterea cantității de sebum produsă de piele și în apariția mirosului corporal. La aproximativ 10 ani, nivelul de DHEA este de 10 ori mai mare decât era între 1 și 4 ani.

Astfel, fetele cu procent mai mare de țesut adipos în prima copilărie și cele la care se produce o creștere neobișnuită în greutate între 5 și 9 ani tind să grăbească dezvoltarea puberală. Studiile au demonstrat că acumularea de leptina, hormone din circulația sangvină indentificat ca având un rol în obezitate, poate stimula hipotalamusul să trimită semnale glandei hipofize, iar aceasta, la rândul ei, semnalează glandelor sexuale să-și intensifice secreția de hormoni.

Alte cercetări atribuie acestor evoluții hormonale afectivitatea intensificată și schimbările de dispoziție de la începutul adolescenței. Emoțiile negative cum ar fi suferința și ostilitatea, ca și simptomele de depresie la fete, tind cu adevărat să se intensifice de-a lungul pubertății. Alți factori, cum ar fi sexul, vârsta, temperament și momentul debutului pubertății, pot să modereze sau chiar să învingă influentele hormonale.

Asumarea riscurilor pare să rezulte din interacțiunea a doua rețele cerebrale: o rețea socio-emotionala sensibilă la stimulii sociali și afectivi și o rețea a controlului cognitiv ce reglează reacțiile la stimuli. Rețeaua socio-emotionala devine mai active la pubertate, în timp ce rețeaua controlului cognitive se maturează treptat, până la începutul vârstei adulte. Aceste constatări pot să explice tendința adolescenților de a avea izbucniri emoționale și de a se angaja în comportamente riscante, precum și faptul că, deseori, asumarea riscurilor se face în grup.

Adolescenții procesează informațiile despre emoții altfel decât o fac adulții. Într-un studiu cercetătorii au scanat activitatea cerebrală a adolescenților în t,p ce aceștia indetificau emoțiile exprimate de chipurile de pe un ecran de computer. Cei aflați în adolescență timpurie tindeau să utilizeze nucleul amigdalian timp în care adolescenții mai mari prezentau tipare mai similar cu ale adulților, folosind lobii frontali, care au de-a face cu implicarea, planificarea, raționarea, judecata, reglarea eotionala și controlul impulsurilor și, astfel, permit emiterea de judecăți mai corecte, mai raționale.

Prin comparație cu vârsta copilăriei mici, adolescenta reprezintă cel mai puternic val din viața unui om; reprezintă etapa în care atât procesele psihice cât și cele fiziologice trec printr-o dezvoltare continuă și accelerate punându-și amprenta pe viitoarea personalitate a tânărului adult, nou create în copilărie.

Formarea sentimentului identității este un proces îndelungat și destul de dificil. Cei mai mulți adolescenți trec printr-o perioadă de “criză de identitate” în cursul căreia își pun foarte multe întrebări de tipul: cine sunt eu, cum ar trebui să mă comport în anumite situații. Această criză are mai multe cauze. Una dintre ele este aceea că adolescentul trebuie să ia multe decizii importante privind viitorul său (spre deosebire de secolele anterioare când băieții de regulă continuau profesiunea tatălui iar fetele se căsătoreau cu cel pe care îl alegeau în multe cazuri părinții). El vrea să găsească cele mai bune soluții, dar căutarea acestora este însoțită de nesiguranță și anxietate. O altă cauză este legată de faptul că adolescentul se integrează în grupuri sociale în care trebuie să interpreteze variate roluri (să se supună în relațiile cu părinții sau profesorii, să colaboreze cu prietenii, să organizeze activitatea sau să se impună, să domine în unele împrejurări). El poate să devină nesigur privind modul în care trebuie să se comporte, poate să adopte comportamente nepotrivite situației. În aceste situații vorbim despre confuzia de roluri. În timpul acestei “crize” ei experimentează diferite comportamente, joacă diferite roluri, schimbând relativ frecvent preocupările, preferințele, prietenii.

Aceste încercări au efecte pozitive pentru că îl ajută pe adolescent să își îmbogățească experiența de viață și să ia decizii potrivite. Deciziile luate prea repede privind alegerea profesiunii sau a căsătoriei împiedică realizarea acestor încercări care poate ar fi dus la o alegere mai bună. Dacă în urma acestor experimentări adolescentul reușește să sintetizeze însușirile chiar contradictorii solicitate de diferite roluri, dacă reușește să își perceapă aptitudinile, calitățile, defectele, atitudinile, valorile ca pe un tot unitar, atunci el a reușit să își formeze identitatea. Întărirea identității eului este însoțită de intensificarea încrederii în sine, a autonomiei, și de scăderea frecvenței comportamentelor opoziționiste, demonstrativnonconformiste. Unele persoane nu reușesc nici la vârsta adultă să își formeze sentimentul identității. Ei rămân în stadiul confuziei de roluri. Acești adulți nu au scopuri precise, își schimbă frecvent serviciul, partenerul (Erikson, după Seamon și Kenrick, 1992, p. 428).

În privința conștiinței morale studiile arată că aprox. 50% dintre adolescenți și adulți rămân în stadiul moralității convenționale. Aceștia pun un mare accent pe importanța normelor, legilor, obișnuințelor pe care le respectă pentru că “așa trebuie”, “așa au procedat și alții”, “așa cer tradițiile”. Ceilalți în timpul adolescenței trec în stadiul moral ității postconvenționale . În acest stadiu legile și normele sociale nu mai au o valoare absolută, ci sunt văzute ca niște instrumente necesare pentru buna funcționare a unei societăți. Ei înțeleg că unele norme sau legi pot fi în contradicție cu bunele intenții ale unei persoane și încălcarea lor nu este neapărat condamnabilă. La vârsta adolescenței în multe familii există tensiuni, conflicte. Acestea sunt mai frecvente în prima parte a adolescenței. În această perioadă se menține sau se accentuează atitudinea critică față de părinți cât și ambivalența față de familie (ambivalență care a început din perioada pubertății și se exprimă prin dorința concomitentă de independență față de părinți și dorința de a fi sprijinit, ajutat la nevoie).

Intensitatea și durata conflictelor depind atât de adolescent cât și de atitudinea părinților. Atitudinea prea rigidă, cu interdicții exagerate, menține starea tensională și îngreunează însușirea unor comportamente independente. Dar nici atitudinea prea indulgentă, nepăsătoare nu este bună deoarece adolescentul are nevoie de sprijinul, îndrumarea, afecțiunea părinților.

În prima parte a adolescenței relațiile cu cei de aceeași vârstă au o intensitate maximă. Cea mai mare parte a timpului liber este petrecut în grup. Aici adolescentul se simte independent, eliberat de subordonarea față de adulți. În grup se poate afirma, își poate manifesta originalitatea. Adolescentul dorește să fie deosebit, nonconformist și grupul îi oferă un model de nonconformism în vestimentație, limbaj, comportament, prin care se poate opune adulților. El se conformează acestui model și este foarte mulțumit de nonconformismul său. Adolescenții care dintr-un motiv oarecare nu se pot integra în grup (sunt împiedecați de părinți, sunt prea introvertiți, sunt respinși de cei de aceeași vârstă din cauza unor deficiențe fizice sau din cauza mediului social din care provin) au sentimente de inferioritate, stări depresive, dezvoltarea lor afectivă sau socială poate fi perturbată. După un timp influența grupului de prieteni scade. Se formează grupuri mai mici alcătuite din câteva perechi. Cei mai mulți tineri după terminarea școlii se căsătoresc, încep să lucreze și cu acestea începe etapa adultă cu toate responsabilitățile sale.

ADULTUL TÂNĂR

Deseori în jurul nostru s-a pus întrebarea când devine un adolescent un tânăr adult; la aceasta tipologie de întrebare americanii dețin o diversitate de repere. Primul reper îl reprezintă maturitatea sexuală care survine în adolescență iar maturitatea cognitive că poate să apară mai târziu. Există diferite definiții ale vârstei adulte din punct de vedere legal: la 18 ani, tinerii au dreptul de a vota iar în cea mai mare parte a statelor se pot căsătorii fără acordul parntilor. De asemenea la 18 sau 21 de ani pot să încheie contracte cu character obligatoriu.

În ceea ce privese maturitatea psihică ea poate depinde de realizări cum ar fi descoperirea identității proprii, obținerea independenței fata de părinți, construirea unui sistem de valori și formarea de relații. Unii psihologi sugerează că debutul vârstei adulte nu este marcat de criteria externe, ci de indicatori interni, cum ar fi sentimental autonomiei, al autocontrolului și al responsabilității personale, că este mai mult o stare de spirit decât un eveniment discret. Din acest punct de vedere, unii oameni nu ajung niciodată adulți, indifferent de vârsta lor cronologică. Pentru majoritatea necunoscătorilor însă, vârsta adultă este definite de trei criteria: acceptarea responsabilității proprii, luarea independent a deciziilor și obținerea independetei financiare. Un bun exemplu îl reprezintă țările industrializate modern în care atingerea acestor objective ia mai mult timp și urmează trasee mult mai variate decât în trecut. Înainte de mijlocul secolului XX, bărbatul tânăr, proaspăt absolvent de liceu, își căuta, de regulă un serviciu stabil, se căsătorea și întemeia o familie. Pentru femeia tânără, calea obișnuita spre vârsta adultă era căsătoria, care avea loc imediat ce-și găsea un partener potrivit.

Odată cu debutul anilor 1950-1960, revoutia tehnologică a făcut că studiile superioare sau formarea specializată să fie esențiale în tot mai mare măsură. Vârsta tipică a primei căsătorii și cea a naterii primului cpil au crescut mult, întrucât și femeile, și bărbații urmăresc să facă studii superioase sau să găsească oportunități vocaționale. În prezent, alea spre vârsta adultă poate să fie marcată de mai multe repere: se poate inscribe la facultate, serviciul, mutarea din căminul părintesc, căsătoria și nașterea copiilor iar ordinea producerii acestora variază.

Așa cum am menționat în capitolul anterior, jocul este foarte important pentru dezvoltarea abilitaților de socializare și sociabilitate. Chiar și în cazul tinerilor adulți putem să vorbim despre joc în cadrul relațiilor socioafective.

Relațiile sociale par să fie vitale pentru sănătatea și starea de bine. Cercetările au identificat cel puțin două aspect correlate ale mediului social care pot promova sănătatea și anume integrarea socială și sprijinul social.

Integrarea socială înseamnă implicarea active într-o serie de relații, activități și roluri sociale (soț, părinte, vecin, prieten, coleg și așa mai departe). Rețelele sociale pot influența starea de bine emoțional, precum și implicarea în comportamente sănătoase, cum ar fi exercițiile fizice, alimentația adecvată și abținerea de la consumul de substanțe dăunătoare. Integrarea socială a fost asociată în mod repetat cu o rata mai scăzută a mortalității. Oamenii cu rețele sociale vaste și roluri sociale multiple au o probabilitate mai mare de a supraviețui unui infarct și au o probabilitate mai redusă de a suferi de anxietate sau depresie, comparative cu oamenii cu rețele și roluri sociale mail imitate.

În același timp voi descrie și însemnătatea sprijinului social. Acesta se referă la resursele material, informaționale și psihice obtnute din rețeaua socială, pe care persoană poate conta ca ajutor spre a face fata stresului. În situațiile foarte stresante, oamenii aflați în legătură cu alții ar putea avea o probabilitate mai mare de a anca și dormi judicious, de a face suficientă mișcare și de a evita abuzul de substanțe și o probabilitate mai mică de a fi tulburați, anxioși sau deprimați și chiar de a muri.

Așa cum căsătoria oferă un sistem deja existent de integrare socială și sprijin social, nu este deloc suprinzator că, mai ales la bărbate, căsătoria este benefică pentru sănătate.

Din punct de vedere cognitiv ca și în cazul copiilor, oamenii de știință subliniază rolul emoțiilor în comportamentul inteligent și la adulți. Chiar dacă Piaget a descries stadiul operațiilor formale drept punct culminant al achizițiilor cognitive, unii specialist din domeniul dezvoltării umane susțin că schimbările la nivelul cogniției se prelungesc dincolo de acest stadiu. Noile teorii piagetiene vizează tipul de gândire reflexive adică raționare abstractă. O altă direcție de investigație se ocupa cu gândirea postformala ce combina logica, emoțiile și experiență practică pentru rezolvarea problemelor ambigue.

În ceea ce privește gândirea reflexiva pot spune că reprezintă o formă complexă de cognitie, definită pentru prima oară de autorul John Dewy (2008) numind-o cumpănire active, insistenta și atentă a informațiilor sau a convingerilor, prin prisma dovezilor care le susțin și a conzluziilor la care duc. Cei care gândesc reflexive pun permanent la îndoială presupusele adevăruri, formulează deducții și fac legături.

Oamenii cu gândire reflexive pot crea sisteme intelectuale complexe, ce reconciliază idei sau considerații apparent conflictuale. Capacitatea de a gândi reflexive pare să-și facă apariția între 20 și 25 de ani. Abia după această vârstă sunt complet mielinizate ariile corticale cerebrale care se ocupa de gândirea la nivel superior. În același timp, în creier se formează noi neuroni, noi sinapse și noi conexiuni dendritice. Sprijinul venit din mediu poate stimula dezvoltarea de conexiuni corticale mai groase și mai dense. Chiar dacă capacitatea de a gândi reflexive se dezvolta la aproape toți adulții, puțini ajung la gradul optim de competență în ceea ce privește această aptitudine și nca și mai puțini o aplica în mod consevcent în diferite tipuri de probleme. Un exemplu este acela conform căruia un tânăr poate să înțeleagă conceptul de dreptate însă să aibă dificultăți în a-l cântări în raport cu alte concept, cum ar fi binele social, legea, etică și responsabilitatea. Acest lucru ar putea să explice parțial motivul pentru care, așa cum vom vedea ulterior în acest capitol, puțini adulți ajung la cele mai înalte niveluri de judecată morală descries de Kohlberg (2009).

În ceea ce privește gândirea postformala, cercetările și teoriile desfășurate în jurul anilor 70 sugerează că aceasta gândire matura este mai bogată și mai complexă decât a descris-o Piaget. Aceasta gândire este caracterizată de capacitatea de a se confrunta cu incertitudinea, inconsecventă, contradicția, imperfecțiunea și compromisul. Acest stadiu superior al cogniției adulte este numit uneori gândire postformala și în general debutează la vârsta adultă emergent, deseori prin contactul cu învățământul superior.

Acest tip de gândire este flexibilă, deschisă, adaptativa și individualista făcând apel la intuiție și emoții, nu doar la logică, pentru a le permite oamenilor să facă față unei lumi apparent haotice.

Jan Sinnott (2010) a dezvoltat următoarele criterii ale gândirii postformale: schimbarea vitezelor care se referă la capacitatea de a gândi din perspectivă a cel puțin două sisteme logice diferite și de a trece în mod repetat de la raționarea abstractă la considerațiile pragmatic, de viața reală și invers. Definirea problemelor se referă la capacitatea de a define o problemă încadrându-se într-o clasă sau categorie de problem logice și de a-i define parametrii. Comutarea intre proces și produs face referire la capacitatea de a vedea că o problemă poate fi rezolvată fie printr-un process, cu aplicabilitate generală la problem similar, sau printr-un produs, o soluție concretă la o problemă anume. Pragmatismul reprezintă posibilitatea de a allege cea mai bună soluție logică din mai multe soluții posibile și de a recunoaște criteriile de alegere.

Soluțiile multiple pot spune că reprezintă conștiința faptului că majoritatea problemelor au mai multe căușe, ca oameni pot urmări scopuri diferite și că se poate folosi o varietate de metode pentru a ajunge la mai multe soluții. Conștiința paradoxului se explică prin recunoașterea faptului că o problemă sau o soluție presupune un cinflict implicit. Ultimul este reprezentat de gândirea cu raportare la sine: conștiința omului ca trebuie să judece ea însăși la care logica să facă apel; conștiința faptului că folosește gândirea postformala.

Etapa tinereții a atras mai puțin atenția psihologilor decât copilăria, adolescența și bătrânețea din mai multe motive: modificările fizice, cognitive, afective nu sunt așa de rapide ca în perioadele menționate anterior; forța fizică, funcțiile psihice senzoriale și cognitive, capacitatea de învățare sunt la nivelul lor maxim de dezvoltare și de regulă nu ridică probleme; până la începutul secolului XX, datorită tendinței de a respecta tradițiile, integrarea profesională și familială a tinerilor se producea relativ simplu (în multe familii băieții învățau meseria tatălui și continuau activitatea acestuia, fetele se căsătoreau și își îndeplineau îndatoririle de soție și mamă). În prezent integrarea socială a tinerilor creează mai multe problem deoarece importanța tradițiilor a scăzut (fără să dispară), tinerii sunt mai independenți și trebuie să își asume responsabilitatea unor decizii importante privind alegerea soțului / soției și a profesiunii. Cele două probleme fundamentale ale acestei etape sunt deci întemeierea propriei familii și integrarea profesională.

Așa cum arată Erikson, problema centrală a acestei perioade este reprezentată de conflictul dintre căutarea intimității / teama de izolare. Dorința de intimitate stă la baza relațiilor de prietenie și dragoste. Cei care nu reușesc să stabilească astfel de relații au sentimente de inferioritate și izolare. Eșecul uneori se datorează faptului că tânărului îi este frică să nu fie respins și de aceea nu are curajul să se apropie de alții. Căutarea intimității conduce de cele mai multe ori la căsătorie. Cele mai multe căsătorii sunt legate în perioada tinereții. Toți cei care se căsătoresc își doresc o căsătorie fericită. Psihologii au încercat să identifice factorii de care depinde succesul sau eșecul unei căsnicii. Astfel de factori sunt: asemănarea dintre atitudinile, interesele, preferințele partenerilor; abilitatea lor de a comunica între ei și de a rezolva neînțelegerile, conflictele care apar cu o mare frecvență în primul an, până când se produce adaptarea reciprocă. Multe căsnicii se desfac în primii trei ani. Se desfac mai ușor căsătoriile care au fost încheiate prea devreme (în adolescență). Diferențele mari de vârstă, inteligență, personalitate dintre soți pot contribui la apariția unor conflicte și apoi chiar la divorț.

De asemenea se ajunge mai ușor la divorț în cazul familiilor fără copii cât și în cazul în care cel puțin unul dintre soți provine dintr-o familie în care părinții au divorțat. Acest fapt este explicat prin interiorizarea unor modele comportamentale nefavorabile pentru menținerea căsătoriei. Mulți cercetători au studiat problemele psihologice legate de căsătorie și divorț (vezi Birch, 2000, p. 276). În perioada tinereții în multe familii se nasc unul, doi sau chiar trei copii. Din cauza aceasta se produc modificări în relațiile dintre soți și în modul lor de viață.

Atenția se orientează mai mult spre familie și mai puțin spre prieteni și distracții. Tânăra mamă își îndreaptă grijă și afectivitatea spre copil, ceea ce poate să determine la soț impresia că este neglijat. Uneori soțul simte chiar o ușoară gelozie față de copil. În unele familii tinere au loc conflicte datorită intervențiilor prea frecvente a bunicilor. Aceștia, deși în general sunt bine intenționați, de multe ori dau sfaturi inutile sau critică părinții care se simt ofensați. Alte problem apar după ce mama începe serviciul. Ea, în cele mai multe cazuri, este suprasolicitată (mai ales dacă soțul nu o ajută în treburile casnice), ceea ce poate să ducă la surmenaj, iritabilitate, stări depresive, conflicte familiale. Mulți tineri părăsesc școala cu numeroase idealuri, aspirații, dorință de autorealizare. Ei speră că societatea are nevoie de cunoștințele și de munca lor. Dar în majoritatea cazurilor începerea activității profesionale este însoțită de greutăți. Unii autori vorbesc despre fenomenul numit “șocul realității” în contact cu lumea profesiunilor (Hall, Schmeider, Nygren, după Șchiopu, Verza, 1995, p. 279). Primul șoc, mai ales în perioadele de criză economică, se produce atunci când tânărul nu găsește un loc de muncă sau este obligat să accepte un servici care nu corespunde calificării pe care o are. Aceasta creează impresia că pregătirea profesională a fost inutilă sau – mai rău – persoana se simte respinsă, inutilă, incapabilă să se integreze profesional.

După ce reușesc să se angajeze, mulți tineri devin curând decepționați, dezamăgiți deoarece se izbesc de o serie de greutăți. Dintre acestea menționăm câteva: tinerilor la început li se cere să îndeplinească activități auxiliare, care nu sunt în concordanță cu pregătirea lor profesională; colegii, superiorii au anumite așteptări, cerințe cărora tinerii nu le pot face față deoarece pregătirea lor este insuficientă, mai ales din punct de vedere practic; există cazuri mai rare în care nici superiorii, colegii, dar nici tânărul nu știe ce atribuții profesionale are, mai ales dacă la locul respectiv de muncă este primul care ocupă o anumită funcție, de ex. pe cea de psiholog (este posibil ca un psiholog angajat ca psihodiagnostician sau ca psiholog școlar să nu știe care sunt atribuțiile sale, ce trebuie să facă; uneori el nu are teste, sau chiar dacă are nu știe cum să le folosească). În aceste situații uneori conducerea unității nu creează nici condițiile minime necesare pentru a lucra (psihologului nu i se dă un birou și el este obligat să lucreze în sălile de clasă care sunt întâmplător libere); colegii mai în vârstă și cu mai multă experiență refuză să îi ajute pe tineri; unii colegi, șefi sau chiar subordonați pot avea o atitudine de superioritate față de tineri; tinerii pot fi afectați negativ de lipsa de entuziasm a colegilor mai în vârstă, de receptivitatea lor redusă față de nou, de tendința lor spre rutină.

Cu trecerea anilor tinerii acumulează experiența necesară, eventual își completează studiile, se integrează în colectiv și preiau obiceiurile colegilor. Între timp se angajează persoane mai tinere, astfel cei angajați anterior avansează pe scara ierarhică și ocupă posturi care implică mai multă responsabilitate. Încet are loc trecerea spre etapa adultă.

CAPITOLUL 2: CONCEPTE TEORETICE

JOCUL

După anumiți autori cum ar fi H. Wallon (2004) dezvoltarea personalității copilului în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziție, de la 3 la 4 ani, perioada de grație, de la 4 la 5 ani, perioada de imitație, de la 5 la 6 ani. Caracteristica stadiului este în continuare centripetal, copilul fiind încă centrat pe sine.

Perioada de opoziție face parte din nevoia afirmării personalității ce se naște acum. Copilul, bazându-se pe relative independent și autonomie nou cucerită, câștiga prin opoziția față de ceilalți, conștiința de sine, ca fiind diferit de ceilalți.

Perioada de grație este cea în care eul copilului tinde să se valorizeze, el cauta acum aprobarea. Îi place să se dea în spectacol și se vrea seducător pentru adultul din preajmă și pentru propria satisfacție. Autorii psihanalizei (Vasile dem. Zamfirescu, 2011) denumesc această perioadă că fiind plină de narcisism.

Perioada imitației corespunde momentelor când copilul consacra mult timp imitației adultului, nu doar la nivelul gesturilor, ci și la nivelul rolurilor, personajelor, atitudinilor. În perioada precedent, imitația era aproape simultana producerii atitudinii, acum ea devine progresiv amanita, constuind imitația propriu-zisă. Imitația este un concept cheie în gândirea walloniana, ea făcând legătura între inteligenta situaționala și inteligenta discursivă.

În ceea ce privește jocul, majoritatea teoriilor psihologice considera jocul ca având implicații majore în dezvoltarea psihologică a copilului. Teorii contemporane (psihoterapiile scurte, cognitive comportamentale, psihanaliza etc.) apreciază jocul ca forma fundamentala de activitate acordându-i o importantă la fel de mare precum activităților de muncă sau învățare. Această formă de activitate caracterizează toate vârstele, diferența apărând legată de funcțiile jocului. Pentru perioada copilăriei, până la tinerețe, jocul are funcții formative complexe. Pentru perioada de tinerețe, precum și la vârstele adulte și chiar mai târziu, jocul își modifica funcțiile îndeplinind roluri complementare celorlalte activități. Ca activitate complementară, jocul are funcția de antrenare psihologică sau de preambul al activităților de munca propriu-zise, respective exersarea de strategii, antrenamentul pentru activitate, adaptarea la dificultăți.

Dinamica rolului jocului relative la copilărie, fiind principal formă de activitate; intrarea în școala face ca activitatea de joc să treacă în plan second, perioada tinereții este o perioadă în care activitatea de joc are rolul de consum și canalizare a energiei, iar la vârstele adulte activitatea de joc capăta veleități de activitate recuperatorie relative la activitatea de muncă. Pieron (2002) definește jocul uman ca o activitate conforma unor reguli convenționale, ce presupun întotdeauna o parte mai mică sau mai mare de hazard, fără randament real, dar în care fiecare jucător încearcă și cauta să câștige. Piaget apreciază ca activitatea de joc consta în asimilarea ce funcționează pentru ea însăși, fără niciun efort de acomodare. Jocul îndeplinește pentru toate vârstele funcții psihologice complexe, funcții educative, între care amintim asimilarea de conduite, acumularea de experiența și informație, funcții de dezvoltare fizică prin antrenarea sau menținerea capacităților fizice, funcții sociale în dezvoltarea relațiilor sociale.

Teoriile psihologice generale despre joc au fost elaborate la începutul secolului XX. Acestea ce au încercat să explice natura și scopul jocurilor sau să descries i să clasifice în funcție de variate criteria conținutul activităților de joc, de la cele care considerau că jocul este o extindere a exercitării instinctelor vieții, asimilând jocul copiilor cu cel al animanelor, până la idelile lui Claparede (1983) care considera jocul ca o satisfacere imediată a trebuințelor, sau ale lui Piaget (2001) care considera jocul ca o formă de activitate a cărei motivație este nu adaptarea ci asimilarea realului la eul său, fără constrângeri sau sancțiuni. Jean Piaget face legătura între dezvoltarea gândirii și felul în care activitatea de joc evoluează până în perioada adolescenței.

Din teoria sa se desprinde, pe de o parte, că nivelul de dezvoltare al copiilor se reflecta în activitatea de joc, iar pe de altă parte, ca activitatea de joc asigura în mare măsură dezvoltarea cognitive. În urma teoriei sale, literature de specialitate a abundant în teorii cu privire la latura formative a jocului. Piaget clasifica jocurile în: jocurile exercițiu, care presupun repetarea unei activități în scopul adaptării, jocurile simbolice, bazate pe transformarea realului prin asimilarea lui la trebuințele eului, și jocurile cu reguli, ce se transmit în cadru social, de la copil la copil, importanta acestora crescând o dată cu dezvoltarea vieții sociale.

El realizează aceasta clasificare după gradul de complexitate și le ierarhizează în ordinea evoluției lor ontogenetice. Piaget (2001) propune trei momente principale ale dezvoltării activității de joc. Primul este cel care corespunde stadiului ssenzorio-motor al dezvoltării, stadiu în care esențială este exersarea și controlul mișcărilor, explorarea prin observare și manipulare.

Jocul cuprinde manipulări de tip repetitive, care au ca scop producerea mișcării în sine. Acest stadiu se poat numi deprinderea de joc sau jocul-exercitiu. Momentul următor este momentul jocului symbolic și coincide cu stadiul preoperational. Jocul propriu-zis, domeniul de interferență pentru interesele cognitive și cele affective, apare în cursul perioadei cuprinse între 2 și 7 ani, printr-o culminare a jocului symbolic, care constituie o asimilare a realului la eu și la dorințele proprii. Apoi, copilul va evolua în direcția jocurilor de constructive și a jocurilor cu reguli, care marchează o obiectivare a simbolului și a sociabilizării eului. Jocul cu reguli este al 3-lea moment care caracterizează stadiile operaționale începând cu vârsta de 7 ani. Dezvoltarea cognitive este cea care oferă copilului posibilitatea utilizării regulilor și procedeelor de joc.

O altă teorie este cea prin care activitatea de joc este considerate factor al dezvoltării generale. Autorul considera că jocul da posibilitatea copilului de a exersa și opera cu abilități pe care încă nu le stăpânește, de exemplu, executarea pentru prima dată a unor mișcări de scriere. Autorul descrie o zonă de dezvoltare proximala, în care copilul exersează acum ceea ce va deprinde mai târziu. Zona de dezvoltare proximala reprezintă în fapt diferența dintre nivelul de dezvoltare actual al copilului, la care acesta poate ajunge prin exersări individuale sau prin intermediul altor copii sau adulți. O altă teorie ce accentuează potențialul de învățare al jocului este cea a lui Jerome Bruner (2007). Psihologul considera că jocul este principalul mijloc pentru achizițiile cognitive sau al deprinderilor fizice. Activitatea de joc este bazată pe experimentarea unor acțiuni restrânse, care mai târziu vor fi combinate cu o deprindere complexă de nivel superior.

Jocul cunoaște o dezvoltare deosebit de importantă în perioada de la 1 la 3 ani. Copilul este centrat pe jucărie, care are un rol de constituire a jocului. Acum, jocul a devenit mult mai simplu, de improvizație, respectiv acțiunile sunt de stranger, de aruncare sau de împrăștiere. La 1-2 ani, copilul, în jocul sau, este dependent de jucărie, caracteristica fiind activitatea concretă. După 2 ani, copilul poate inlocui jucăria cu un symbol al ei, evidentă fiind emanciparea de sub comandamentul concretului. Jocul copilului acoperă aproape 90% din timpul destinat activității, iar acesta aproape în totalitate este destinat jocului cu obiecte. Elementele de joc sunt conținute în cadrul celorlalte activități legate, de exemplu, de toaletă sau de hrănire. Activitatea de joc favorizează corelarea mișcărilor, care se subordonează unor comportamente precise, fapt ce conduce la o mai buna organizare a conduitei. Copilul până la 3 ani este captivat de jocul cu obiecte și mai puțin capabil de a-și corela propria activitate cu a celorlalți copii, motiv pentru care copilul de 2-3 ani se joacă singur chiar dacă este în compania altor copii. Acest fapt a dat naștere la una din cele mai cunoscute teorii, cea a egocentrismului, susținută de Jean Piaget, care explica natura jocului izolat al copilului. Egocentrismul, definit de Piaget în epistemologia genetică, se manifestă ca o conduit intermediară între conduitele individuale și cele socializate. Această atitudine regăsită la copilul între 3 și 6 ani este explicate de o imitare de perspectiva datorită nediferentierii proporțiilor intre subiect și lumea exterioară. Jocul copilului arata în particularitățile sale o determinare în baza percepției. Particularitățile psihofizilogice ale dezvoltării copilului în această perioadă limitează activitatea, care este aproape total determinată și restrânsă în mare parte la percepția obiectelor Nu egocentrismul, că trăsătura caracteriologica, determina particularitățile jocului individual al copilului, ci imposibilitatea sa de a corela acțiunile, interesele, dorințele și intențiile sale cu ale altor copii, datorită îngustimii și nedezvoltării unor capacitate psihologice fiziologice. Un factor important de dezvoltare a jocului la această vârstă îl deține apariția funcției semiotice, în cursul celui de al doilea an de viață.

Ca urmare a acestor achiziții, jocul copilului la 3-6 ani se îmbogățește foarte mult. Chiar dacă la 3 ani încă persista jocul de manipulare, apar maniere complexe de dezvoltare a acestui tip de joc. Imitația predomină, dar funcționează ca un catalizator creative, copilul preluând în comportamentul său conduitele umane simple la care a asistat.

La vârsta de 4 ani jocurile se complica și se diversifica foarte mult, poate merge pe bicicletă cu 2 roți, poate patina, sunt favorite jocurile cu mingea și simte nevoia jocului cu ceilalți copii, astfel încât jocul izolat pierde din importanță. Se joacă mai bine cu un copil mai mare sau mai mic decât vârsta lui, unde exersează rolul de lider sau de subordonat. La 5 ani, jocul de rol domina. Copilul preia roluri din families au societate, acum el devine mama, tata, pompierul, vânătorul. Jocul în care apar rolurile parentale sau din familia extinsă au funcții de identificare și de integrare, ce sprijină dezvoltarea identității. Jocurile de rol, în care copilul preia în fapt profesii întâlnite în experiența sa socială, au rolul de a integra informația privitoare la diverse aspect ale vieții sociale.

Aceste tipuri de joc se îmbogățesc spre vârsta de 6 ani, conținând scenărio și prescrieri din ce în ce mai fidele realității. Simularea în jocul de-a magazinul, doctoral sau de-a scoala/grădinița facm prin punerea copilului în situație, să se extindă experiențele de cunoaștere și comunicare, de vehiculare cu noile informații dobândite din mediul social.

Rolul adultului în jocul copilului este important în fiecare etaa a copilăriei mici, dar se modifica de la an la an, pe măsură ce copilul crește. Sintetic spus, până la 4 ani, rolul adultului este de stimulare, de la 4 ani, de acompaniere, copilul fiind cel care inițiază sau solicita tipul de joc. Cel mai important beneficiu al jocului cu adultul este cel afectiv. Copilul percepe dragostea parentala mai ușor în activitatea ludică, aceasta fiind asociata puternic cu sentimente positive fata de actitivati de tip rutina, care cel mai adesea, până la 4 ani, sunt associate negative, de obicei pentru că ele întrerup jocul.

SOCIALIZARE VS. SOCIABILITATE

Sociabilitatea este definită ca fiind ansamblul relațiilor unei persoane cu un grup. O altă definitie este aceea conform căreia sociabilitatea este nivelul de adaptare a unei persoane la un grup, integrare realizată de către copil a unor conduite (comportamente) sociale.

În cadrul dezvoltării sociabilității diferiți factori intervin pentru determinarea, la un copil dat, a frecvenței contactelor cu semenii săi, a caracterului lor armonios și a plăcerii pe care acestea o oferă. La copilul foarte mic, calitatea atașamentului fata de mama joacă un rl important în contactele cu străinii. Toți străinii nu sunt echivalenți, iar contactul cu e de-aceeași vârstă este intideauna mai ușor decât cu adulții. În anumite perioade ale dezvoltării, la intrarea la grădiniță și mai ales la adolescență, sociabilitatea este un factor foarte important al adaptării. Sociabilitatea unui copil este valorizata și totodată controlată de către părinți, sură și manifestare a multor conflicte.

Conform autorilor acesta reprezintă procesul de adaptare a unui copil la mediul sociocultural în care este crescut. Într-o perspectivă sociologică, socializarea poate fi definite ca procesul prin care subiectul învața normele unei societăți sau ale unui grup social, în așa fel încât să fie capabil să-și exercite activitatea în cadrul societății sau al grupului. Accentul este pus pe rolul coercitiv al determinanților sociali asupra comportamentelor și dezvoltării individului. Scopul socializării este să-l determine pe acesta din urmă conform prototipului grupului în comportamentele și credințele sale. Copilul este considerat o ființă pasivă pe care mediul său trebuie să-l modeleze.

Dintr-o perspectivă mai psihologică, socializarea se definește ca fiind interiorizarea culturii și a formării unor atitudini și reprezentări commune grupului. Această apropiere este active din partea subiectului, iar socializarea este rodul interacțiunilor dintre copil, nevoile și capacitățile sale, dar și mediul său social.

Unul dintre instrumentele socializării este limbajul: învățarea limbajului, cu toate variațiile pe care le autorizează la interlocutor, manifesta stabilierea unor relații sociale din ce în ce mai diferențiate, în cadrul cărora sunt definite rolul și locul fiecăruia.

Totuși în socializare intervine și tot ceea ce este comunicare nonverbal. De asemenea, dacă mama este, în mod evident, un agent de socializare privilegiat, ea nu este singura care deține acest rol. Mai mulți factori influențează socializarea unui copil: ideologiile în sens larg, filosofice, politice, religioase, la nivelul familiei și al statului, atunci când sunt rigide și puternice; personalitatea parintlor și a celorlalți copii, temperamental și capacitățile cognitive ale celui în cauză; intervenția mass-media; conflictele dintre părinți și copil dar și diversele apartenente ale copilului.

CAPITOLUL 3: DEZOLTAREA PSIHOFIZIOLOGICA

Ontogeneza reprezintă dezvoltarea individului din momentul concepției până la moarte. Cuvântul “ontogeneză” provine de la cuvintele grecești ontos “ființă” și “genesis” dezvoltare. În ontogeneză individul se dezvoltă din punct de vedere biologic, psihic și social. Dezvoltarea fizică este desemnată în general prin termenul de creștere (ex. creștere osoasă, musculară, ponderală etc.) (Golu, Zlate, Verza, 1993, p. 31). Termenul „maturizare” are două sensuri. În primul rând maturizarea desemnează procesul de dezvoltare fizică și psihomotorie din copilărie care se desfășoară în aceeași ordine la toți copiii, fiind influențat preponderent de ereditate (A. Gesell, după Seamons și Kenrick, 1992, p. 380). Ritmul dezvoltării depinde de factorii de mediu, dar ordinea nu se poate schimba. Astfel de exemplu, dezvoltarea locomoției se desfășoară în următoarea ordine: copilul stă pe șezut fiind sprijinit, stă pe șezut singur, stă în picioare sprijinindu-se de obiecte, merge cu ajutorul altei persoane, stă singur în picioare, merge singur (Arcan, Ciumăgeanu, 1980, p. 58).

Dezvoltarea limbajului se produce de asemenea în aceeași ordine la toți copiii: ei emit sunete, silabe, silabe repetate, imită sunete, înțeleg cuvintele auzite frecvent, pronunță primele cuvinte, asociază două, iar apoi trei cuvinte, formează primele propoziții. Tot în acest sens spunem că copilul prin maturizare devine capabil să învețe scris-cititul. Mediul este necesar pentru însușirea scris-cititului, dar copilul nu învață să scrie până când sistemul nervos nu a atins un anumit grad de maturizare. În al doilea rând prin maturizare înțelegem dezvoltarea bio-psihosocială până la vârsta adultă. Etapa în care se atinge nivelul maxim de dezvoltare se numește maturitate (din limba latină măturuș = copt) (Golu, Zlate, Verza, 1993, p. 25).

Dintre cele trei aspecte ale dezvoltării: biologic, psihic și social, în acest curs ne interesează mai ales dezvoltarea psihică și socială. Vom vorbi doar despre acele aspecte ale dezvoltării biologice care sunt în legătură cu dezvoltarea psiho-socială. Prin dezvoltare psiho-socială înțelegem procesul de formare și restructurare a proceselor, funcțiilor și însușirilor psiho-comportamentale care asigură adaptarea individului la mediu (după Golu, Zlate, Verza, 1993, p. 27). Dezvoltarea bio-psiho-socială este determinată de doi factori: – un factor intern: ereditatea; – un factor extern: mediul. Copilul se naște cu un echipament genetic care se găsește în nucleul tuturor celulelor, și anume în cei 46 cromozomi care formează 23 perechi.

Un cromozom din fiecare pereche provine de la mamă și celălalt de la tată. Fiecare cromozom este format dintr-o substanță numită acid dezoxiribonucleic (ADN) care este alcătuit din 4 tipuri de nucleotide: guanină, timină, adenină, citozină.

Pe cromozomi se află genele în care înscris codul genetic care poartă informații privind dezvoltarea individului (Hayes și Orrell, 1997, p. 3). Dintre cele 23 perechi de cromozomi 22 perechi se numesc autozomi și conduc formarea organismului. Doi cromozomi au rol în determinarea sexului. Aceștia se notează cu X și Y. Femeile au formula cromozomială 2 x 22 + XX iar bărbații 2 x 22 + XY. Celulele sexuale au câte 23 cromozomi: ovulele 22 + X iar spermatozoizii 22 + X sau 22 + Y. Genele sunt situate pe cromozomi în locuri bine definite. În cromozomul patern și matern pe același loc se găsesc două gene care controlează aceeași însușire (de ex. culoarea ochilor, grupa sanguină, pigmentația părului, pielii).

Dacă cele două gene sunt similare, organismul este homozigot pentru caracterul respectiv (ex. ambele gene sunt pentru grupa sanguină A). Dacă cele două gene sunt diferite, atunci organismul este heterozigot pentru însușirea respectivă. Unele gene sunt dominante, altele recesive. Genele dominante sunt cele care se manifestă în formă heterozigotă. Genele recesive se manifestă numai în formă homozigotă. De exemplu genă pentru ochi căprui este dominantă, iar cea pentru ochi albaștri este recesivă. Dacă copilul are o genă pentru ochi albaștri și una pentru ochi căprui, el va avea ochi căprui. Unele boli ereditare sunt transmise dominant, de ex. nanismul (înălțimea foarte mică) sau unele tipuri de surditate. Alte boli se transmit recesiv, de ex. daltonismul, hemofilia, albinismul (lipsa pigmentului din piele, păr, iris), microcefalia, lipsa ochilor ș.a. Unele însușiri sunt determinate de o singură pereche de gene. Cele mai multe însușiri sunt determinate poligenic, adică de acțiunea comună a mai multor gene care pot fi localizate pe cromozomi diferiți (Geormăneanu, 1978, p. 25). În cazul acestor însușiri genele determină numai predispozițiile, care se transformă în însușiri reale în funcție de factorii de mediu. Astfel de însușiri sunt înălțimea sau gradul de inteligență.

O caracteristică importantă a transmiterii poligenice este aceea că însușirea este distribuită normal (gaussian) în populație. Totalitatea predispozițiilor transmise prin codul genetic formează genotipul. Potențialitățile se transformă în trăsături fizice sau psihice reale în funcție de condițiile de mediu, adică se transformă în fenotip. Atunci când examinăm o persoană cunoaștem numai fenotipul său, genotipul nu. Genotipul poate fi doar dedus prin examinarea rudelor persoanei respective (mai ales prin examinarea părinților, fraților).

CAPITOLUL 4: ROLUL ȘI TIPURILE FAMILIEI ÎN VIAȚA COPILULUI

Literatura de specialitate urmărește cu precădere traseul parcurs de om, de la familia în care se naște – familia de origine – pană la familia pe care și-o întemeiază. “Familia devine astfel un intermediar critic, periculos, variabil intre societate și individ.” Eșecurile ce rezidă din neîndeplinirea și nesatisfacerea nevoilor și dorințelor noastre au adesea o semnificație personală și nu pot fi înlăturate. Ele rămân ca amintiri latente, chiar obsedante, așa încât acest sentiment al deficitului se dezvoltă și poate fi mereu agravat. “Sentimentul deficitului poate avea cauze din cele mai diferite: slăbiciune fizică, înfățișare neplăcută, impotență sexuală, neadaptare socială, (sărăcie, lipsă de educație, vocabular sărac, putere de judecată înceată).” Uneori, acest deficit se poate datora unor stări ce țin de vinovăție și păcat. Familia de origine este principala sursă de socializare primară, de formare a resurselor personale, ea oferă și induce copiilor și tinerilor anumite valori, norme, atitudini și comportamente.

Climatul din mediul familial poate fi relevant pentru indivizi prin iubirea și/sau conflictele cu părinții precum și prin gradul de iubire/conflicte între părinți; adolescentul care trăiește într-un mediu familial sănătos, dezvoltă mecanisme de adaptare sănătoase care au un impact fericit asupra stabilității viitorului cuplului.

Specialiștii au identificat mai multe roluri pe care actorii familiali le exercită în timpul conviețuirii, și anume: 1. Primul rol exercitat este rolul conjugal; acesta conferă parteneriat în relație, iar cei doi sunt soț și soție. 2. Cel de al doilea rol pe care îl exercită partenerii este rolul de părinte sau rolul parental; este rolul care permite celor doi parteneri să relaționeze cu copiii. 3. Al treilea rol exercitat în cadrul familiei este rolul fratern, care vizează relația dintre frați; acest rol este învățat din relațiile de afecțiune, rivalitate, solidaritate, competiție, conflictuale sau negociere promovate cu egalii. În cadrul familiei este interesant de urmărit modul în care sunt exercitate cele două roluri pe care fiecare dintre cei doi parteneri de cuplu le promovează în cadrulfamiliei constituite, rolul de sex și rolul conjugal.

La fel de important este momentul când apare copilul și când cei doi sunt obligați să își exercite cel de-al treilea rol, rolul parental. Un partener îndeplinește trei roluri în cadrul familiei cu copii. Exercitarea rolurilor în cadrul familiei pot crea uneori tensiuni, care conduc la conflicte în cadrul relațiilor intrafamiliale.

În condițiile actuale, când asupra familiei acționează factori externi care o expun unor presiuni transformative, exercitarea sarcinilor partenerilor conjugali devin greu de îndeplinit; ei trebuie să mențină un echilibru între rolurile pe care le promovează și le asumă în momente diferite, în relațiile cu persoane diferite.

Familia funcțională este construită pe relații de încredere și comunicare între soți, relațiile funcționează direct proporțional cu satisfacerea nevoilor psihologice ale celuilalt; adică, în relațiile intrafamiliale sunt satisfăcute nevoile psihologice, cu ar fi: nevoia de a exista (în situații se abuz această nevoie nu este satisfăcută), nevoia de afectivitate, nevoia de disponibilitate, nevoia de siguranță, nevoia de apreciere etc.

Dacă adolescentul experimentează sentimentul de siguranță în cadrul familiei, poate să dobândească o stimă de sine înalta și stabilă. În familia funcțională, părinții sunt flexibili, receptivi și sunt capabili de a se dezvolta personal, de a se autocunoaște; au o stimă de sine înalta și stabilă, încredere în propria persoană, dar mai ales relația conjugală este bazată pe încredere.

O familie funcțională se fundamentează pe o structură flexibilă care să-i permită adaptarea la schimbările rapide la care este supusă de către factorii care acționează din exterior asupra ei. Structurarea familiei în subsisteme reprezintă o soluție care îi permite să funcționeze flexibil și să se adapteze la realitatea imediată. Subsistemele familiale – subsistemul parental, al adulților și subsistemul frățiilor – sunt bine definite, dacă granițele sunt clare; conflictele care apar în această situație sunt de naturăconstructivă, mai de grabă decât distructivă. În familiile disfuncționale, sentimentul deficitului1 este propagat de la părinți către adolescenți și invers.

Necomunicarea conduce la formarea unor bariere, blocaje în relațiile intrafamiliale, fiind resimțite pregnant de toți membrii familiei. Fiecare din ei au dorințe și așteptări în relația cu celălalt și, este suficient ca unul dintre ei să experimenteze sentimente de nefericire, ca ceilalți să trăiască disconfort în cadrul familiei.

Acest lucru poate fi comparat cu efectul de domino: părintele care trăiește starea de disconfort, acumulează tensiuni și manifestă agresivitate față de partenerul conjugal, iar acesta, la rândul lui, acumulează tensiuni și manifestă agresivitate în relația cu adolescentul. Acumulând tensiuni, individul devine incapabil să construiască relații de orice țip: personale, intime, sociale, consecințele fiind dintre cele mai puțin dezirabile: scăderea stimei de sine, ceea ce conduce la tulburări de conduită și, în funcție de resursele personale, chiar la boala psihică.

În familia disfuncțională, partenerii conjugali au un nivel scăzut al diferențierii sinelui; fiecare dintre ei așteaptă de la partenerul său să facă ceea ce el însuși nu poate în relația de cuplu; spre exemplu, dacă unul dintre parteneri nu este capabil să acționeze pentru a schimba o situație care creează disconfort în relația conjugală, așteaptă de la celălalt să rezolve problema și să acționeze în consecință; dacă el nu comunică, seasteaptă ca partenerul să comunice în locul său în toate situațiile, inclusiv în situațiile sociale care nu au legătură cu mediul imediat al partenerului (la medic, la farmacie sau la scoala copiilor etc.).

Primul simptom al disfuncționalității cuplului conjugal îl reprezintă un nivel slab de comunicare. Consecințele războiului conjugal asupra adolescentului pot fi dezastruoase uneori; el devine “aliat” cu unul dintre părinți, distanțându-se de celălalt, situație care conduce la a se transforma în suport afectiv al părintelui cu care face alianță și trăiește un sentiment profund de vinovăție datorat „neputinței” lui de rezolva o problemă care produce suferință, problema pe care nu o poate rezolva pentru că nu este, în realitate, problema lui. Adolescentul experimentează o relație disfuncțională cu ambii părinți care presupune trăirea unor sentimente negative, și anume: – în relația cu tatăl adolescentul experimentează respingere, anxietate, necomunicare, lipsa relației; – în relația cu mama el trăiește o relație de fuziune pentru că dezvoltă o alianță care este fundamentată pe nefericire, tensiune și abuz. Relația de cuplu pe care părinții lui o promovează este, în fapt, un eșec, iar adolescentul introiectează acest eșec și simte ca și cum este propriul său eșec.

Rezultatul conștientizării slăbiciunii lui în fața eșecului este sentimentul de inferioritate, și astfel, stima de sine a adolescentului este scăzută, instabilă și produce atitudine negativă față de sine și față de ceilalți; acest lucru arată că adolescentul se află în situație de risc pentru a dezvolta comportamente rigide, dezadaptative. Realizarea unei clasificări a relațiilor disfuncționale din cadrul familiei, nu ar fi de prea mare folos, comparativ cu a se releva cele mai des întâlnite probleme promovate în relațiile intrafamiliale. În cadrul familiei se stabilesc alianțe între membri, de pildă, alianțe intre copii, sau între părinți sau între mamă și fiică, tată și fiu, s.a.

Aceste alianțe nu fac decât să strice homeostazia (armonia) familială, pentru că orice alianță are rol de a diviza, secționa sistemul, astfel încât familia devine disfuncțională, dizarmonică. Granițele sunt și ele parte integrantă a structurii familiei și diferențiază subsistemele familiale.”

Există trei tipuri de granițe, și anume: granițe clare – atunci când există deschidere și comunicare reală atât în cadrul familiei cât și între familie și lumea exterioară; granițe difuze – când comunicarea este deficitară și duce la percepții confuze ale mesajului verbal și non-verbal; granițe rigide – care generează hiperprotecție, iar aceasta, la rândul ei, izolează familia de mediu exterior și o angajează în acțiuni iresponsabile.

Relațiile care se promovează în interiorul oricărei familii nu sunt întotdeauna benefice pentru dezvoltarea în condiții optime ale adolescenților; dintotdeauna au existat “războaie” între generații – și vor exista – ideea de bază este aceea că membrii familiei să învețe să negocieze și nu să lupte pentru câștigarea puterii în relațiile cu ceilalți. “În continuare, vom prezenta unele medii familiale care pot provoca reacții dezadaptative ale membrilor ce intră în componența lor.”

Familii în care se promovează comportamente abuzive, agresive, corijare prin pedepse fizice, psihice sau respingere și izolare (granițe difuze și rigide): – sentiment de abandon pe care adolescentul îl trăiește în relație cu toate persoanele menite să-i acorde protecție și sprijin emoțional pentru că le percepe instabile emoționalsi nu poate avea încredere în ele; – are convingerea că toți ceilalți îl vor răni, că vor abuza de el, credința că îl vor manipula pentru a obține avantaje de pe urma lui; – adolescentul se așteaptă de la ceilalți să nu fie capabili să-i ofere suportul afectiv, iar emoțional el simte că nu are atenție sau înțelegere din partea celorlalți; – trăiește un sentiment de rușine și culpabilizare și este nesigur pe el, de aceea devine hipersensibil atunci când este criticat, iar pe ceilalți îi respinge ca să se apere; – sentimentul de apartenență este distrus (tendința de a se izola) și că este diferit de ceilalți.

CAPITOLUL 5: CERCETAREA EXPERIMENTALĂ PRIVIND RAPORTUL DINTRE SOCIALIZARE ȘI SOCIABILITATE DUPĂ INTERVENȚIA JOCURILOR DE SOCIALIZARE

OBIECTIVE SI IPOTEZE

Simpla abordare teoretică a problematicii raportului dintre socializare si socioabilitate, cunoașterea formelor acestora și factorilor care cresc predispoziția dezvoltării unor comportamente sociabile nu este suficientă. Cunoașterea unei probleme nu aduce de la sine și soluționarea acesteia, ci este nevoie de un plan de acțiune, de o soluție pentru problema în discuție.

Așa cum s-a arătat anterior, sociabilitate si socializarea pot fi abordate din mai multe perspective teoretice, fiecare având un rol important în cunoasterea acestei conduite, motiv pentru care s-a încercat elaborarea unei baze teoretice riguroase care să integreze principalele teorii existente, urmărind mai buna înțelegere a existentei umane.

Având această bază teoretică, prezenta cercetare pornește de la premisa că utilizarea repetată a jocurilor de sociabilitate duce la cresterea gradului de socializare.

Scopul secundar, dar nu mai puțin important al acestei cercetări este acela de a verifica existența unor legături măsurabile cu ajutorul corelațiilor, între gradul de sociabilitate inainte si dupa interventia jocurilor de sociabilitate.

Ținând cont de aceste considerente, în cazul raportului de sociabilitate am decis să urmaresc:

– Ipoteza 1: Gradul de socializare inainte si dupa interventia jocurilor de socializare.

– Ipoteza 2: Gradul de sociabilitate inainte si dupa interventia jocurilor de sociabilitate;

– Ipoteza 3: Constatarea raportului dintre nivelul dezvoltarii abilitatilor de socializare si sociabilitate.

În accepțiunea prezentei cercetări, raportul dintre nivelul abilitatilor de socializare si sociabilitate include toate formele de manifestare a acesteia: abilitatile de socializare sunt date de gradul de sociabilitate, implicarea in joc a copiilor, nivelul de cooperare, lucrul in echipa.

Pentru verificarea ipotezelor se alege folosirea designului experimental al grupurilor naturale, în care se urmărește influența variabilei independente asupra variabilelor dependente.

Pentru studiul experimental se vor selecta 60 de participanti copii, care vor fi apoi împărțiți în două grupuri, un grup experimental de 30 de subiecți, respectiv un grup de control format din restul subiecților.

Variabila independentă: – aplicarea jocurilor de socializare/tendinte de sociabilitate

Variabilele dependente: – nivelul de socializare al subiectului;

Abilitatile de sociabilitate in urma interventiei jocurilor de socializare

METODOLOGIA CERCETARII

Pentru verificarea ipotezelor exprimate anterior și pentru ilustrarea dezideratelor menționate în scopul cercetării, a fost propusă analizarea unui lot de participanti copii cu vârste cuprinse între 4 si 6 de ani. Grupul natural de subiecți (N = 60) a fost împărțit în două grupuri, un grup experimental (N = 30) și un grup de control (N = 30).

Grupul experimental este format din 17 subiecți de sex feminin (f = 17) și 13 subiecți de sex masculin (m = 13), cu vârste cuprinse între 4 si 5 de ani, media de vârstă fiind (M = 4.3) cu o deviație standard (SD = 1.199). Grupul de control este format din 16 subiecți de sex feminin (f = 16) și 14 subiecți de sex masculin (m = 14), având vârste cuprinse între 5 si 6 de ani, cu o medie (M = 5.5) și o deviație standard (SD = 2.122). Toți subiecții sunt de naționalitate română și locuiesc mediul urban.

Toți subiecții celor două grupuri au participat în mod voluntar la testările efectuate în cadrul experimentului și nu au fost remunerați în nici un fel pentru participarea lor la acest experiemnt.

DESFASURAREA EXPERIMENTULUI

După alcătuirea grupului experimental și a grupului de control, subiecților aparținând ambelor grupuri le-au fost administrat fisa de dezvoltare Portage pentru stabilirea gradului de sociabilitate.

După administrarea fisei Portage, grupului experimental i s-a aplicat pentru prima dată jocuri de socializare. La aceste jocuri au participat doar subiecții aparținând grupului experimental (30 participanti) și s-au desfășurat pe o perioadă de zece săptămâni, în perioada 2 ianuarie – 7 mai 2015, acestea având loc cu o frecvență de o ședință pe săptămână. Grupului de control (30 participanti) l-am redirectionat si am aplicat jocuri de sociabilitate cu aceeasi frecventa.

La sfârșitul perioadei mai sus manționate, dupa ultimul joc de socializare respectiv de sociabilitate, celor doua esantioane le-am fost administrat pentru a doua oara fisa de evaluare Portage, astfel putând fi culese date care apoi să fie comparate statistic cu datele obținute înainte de prima aplicare a jocurilor de socializare/sociabilitate.

5.4.DESCRIEREA METODELOR UTILIZATE

INTRODUCERE

Prezentul document conține chestionarul pentru scara de dezvoltare Portage realizat după „Ghidul Portage pentru Educația Timpurie” tradus din limba engleză în 1985 de către Colectivul de Cercetare Privind Recuperarea Copiilor Handicapați Neuro-Psiho-Motor al Institutului Pentru Ocrotirea Mamei și Copilului.

Alte versiuni

Pe internet circulă și alte versiuni ale chestionarului Portage. Una dintre versiuni este inclusă în prezentul document la secțiunea FORMA ALTERNATIVĂ. Una din problemele acestei forme alternative (și probabil a altor versiuni) este că nu acoperă tot setul de întrebări necesare completării integrale a grilei de evaluare, astfel că orice calcul al coeficientului de dezvoltare a copilului bazat pe forma alternativă este pus sub semnul întrebării. Chestionarul oferit de către prezentul document nu suferă de acest neajuns.

Diferențe față de forma alternativă

Diferența cea mai importantă este că prezentul chestionar acoperă întreaga grilă. A doua diferență este că divizarea pe vârste a întrebărilor din chestionar este în deplină concordanță cu grila. A treia diferență este că traducerea textului este mai aproape de sensul original, lucru ce se poate observa comparând cele două versiuni sau consultând Ghidul direct1. A patra diferență este că prezentul chestionar urmează ordinea ariilor de dezvoltare așa cum este ea în grilă. Astfel, calculul coeficientului de dezvoltare a copilului este mai aproape de adevăr dacă e bazat pe prezentul chestionar decât pe forma alternativă (sau altele similare), fie că se folosește metoda acumulării vârstei de dezvoltare, fie că se folosește metoda interpolării punctajului. Pentru a ușura detectarea diferențelor dintre cele două versiuni, am inclus note de picior care arată varianta alternativă acolo unde există diferențe de înțeles sau de numerotare între cele două versiuni.

Folosirea chestionarului

Chestionarul listează obiectivele de dezvoltare grupate pe arii. În cazul în care forma alternativă diferă ca sens de forma curentă, o notă de picior cu prefixul ALT arată și forma alternativă corepunzând formei curente. Notele de picior cu prefixul OBS conțin explicații suplimentare.