Jocul Didactic, Suport DE Învățare ȘI Mijloc DE Dezvoltare A Limbajului ÎN Învățământul Preșcolar
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI PSIHOLOGIE
DEPARTAMENTUL: ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
LUCRARE DE LICENȚĂ
COORDONATOR:
CONF. UNIV. DR. ADIA CHERMELEU ABSOLVENT:
BÎRCĂ (MARCU) PATRICIA
TIMIȘOARA
2015
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI PSIHOLOGIE
DEPARTAMENTUL: ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI
SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
JOCUL DIDACTIC, SUPORT DE ÎNVĂȚARE ȘI MIJLOC DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR
COORDONATOR:
CONF. UNIV. DR. ADIA CHERMELEU ABSOLVENT:
BÎRCĂ (MARCU) PATRICIA
TIMIȘOARA
2015
CUPRINS:
ARGUMENT……………………………………………………………………………………………….5
Partea I: CADRUL TEORETIC AL TEMATICII STUDIATE
CAPITOLUL I
JOCUL DIDACTIC………………………………………………………………………………..7
Definiții și caracterizări ale jocului…………………………………………………….7
Tipologie…………………………………………………………………………………………12
Funcțiile jocului didactic………………………………………………………………….14
Structura jocului didactic………………………………………………………………..16
CAPITOLUL II
ÎNVĂȚAREA………………………………………………………………………………………..19
Definiții…………………………………………………………………………………………..19
Tipologii………………………………………………………………………………………….21
Particularitățiile învățării la preșcolari…………………………………………….24
Jocul didactic, suport de învățare la preșcolari…………………………………27
Relația joc-învățare la preșcolari……………………………………………………..30
CAPITOLUL III
DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA PREȘCOLARI……………………………37
Importanța dezvoltării limbajului la preșcolari………………………………..37
Modalități de dezvoltare a limbajului la preșcolari…………………………..40
Rolul jocului didactic în dezvoltarea limbajului la preșcolari……………43
Partea a II-a: CADRUL PRACTIC AL TEMATICII STUDIATE
CAPITOLUL IV
STUDIU INVESTIGATIV…………………………………………………………………….55
Obiectivele cercetării……………………………………………………………………….55
Ipoteza cercetării…………………………………………………………………………….55
Eșantionul cercetării……………………………………………………………………….56
Instrumentul cercetării……………………………………………………………………56
Prezentarea, prelucrarea și interpretarea datelor……………………..57
CONCLUZII…………………………………………………………………………………………60
Bibliografie…………………………………………………………………………………………………62
Anexe…………………………………………………………………………………………………………67
ARGUMENT
Cereințele mereu crescânde ale societății contemporane impun învățământului actual sarcini importante care să determine creșterea calității lui .
Este necesar, pentru aceasta, să se utilizeze, în desfășurarea procesului de învățământ, cele mai eficiente căi, cele mai variate metode și mijloace care să asigure și să stimuleze, în același timp, creșterea ritmului de instruire a cunoștințelor.
Unul dintre aceste mijloace, folosite atât de frecvent în procesul de instruire și educare a preșcolarilor care și-a dovedit eficiența din ce în ce mai mult în ultimul timp, este jocul didactic.
Rolul și importanța jocului didactic constă în faptul că el facilitează procesul de asimilare, fixare și consolidare a cunoștințelor, iar datorită caracterului său formativ, influentează dezvoltarea limbajului și personalității copilului. El este și un important mijloc de educație intelectuală , pune în valoare și antrenează capacitățile creatoare ale preșcolarului.
Motivele care m-au determinat să aleg această temă sunt multiple. Cel mai important dintre ele mi se pare a fi acela că jocul didactic corespunde perfect particularităților de varstă ale preșcolarilor. Aceste particularități ale preșcolarilor fac ca prin joc ei să învețe fără a se simți constranși, obligați, nefiind conștienti că fac acest lucru.
Jocul stimulează interesul și curiozitatea preșcolarului, favorizând acumularea unei mari cantități de cunoștințe într-un timp scurt și , aparent fără efort. Prin joc copilul învață cu plăcere, devine interesat față de activitatea care se desfășoară.
Datorită conținutului său practic, jocul didactic pare a fi cel mai eficient mijloc de activizare a întregii grupe de preșcolari, potrivit formării deprinderilor practice elementare și de muncă organizată , dezvoltând spiritul de echipă.
Se poate considera că, jocurile constituie o adevarată școală de educație, a conduitei, a fanteziei și imaginației. Ele formează atenția, spiritul de observație și redare (povestiri), perseverența, îndemanarea , ordinea, abilitatea, perspicacitatea , dârzenia, promptitudinea, contribuind astfel la dezvoltarea și antrenarea capacităților fizice și intelectuale, a trăsăturilor de caracter. Dar, totodata prin jocul didactic se drezvoltă și educă cel mai eficient, limbajul preșcolarului. Folosit cu pricepere și tact pedagogic jocul reușește să înlăture și să prevină rămânerea în urmă la învățătură a preșcolarilor cu o înțelegere mai greoaie.
Toți marii psihologi și pedagogi au acordat o importanță deosebita jocului didactic în formarea, dezvoltarea copilului și a limbajului acestuia pentru viață.
J.Chateau spunea în "Copilul și jocul" : “Copilăria este ucenicia necesară vârstei mature, iar prin joc copilul își modelează propria sa statuie.”(Chateau, J., 1972, p.72). A.I.Makarenko afrma că " jocul îl pregătește pe copil pentru munca de mai tarziu ", iar Ed.Claparède spunea că " jocul pregătește viitorul, satisfăcând necesitățile prezente." . P. F. Leshaft susține că "jocul este un exercițiu care pregătește copilul pentru viață", este "oglinda mediului în care trăiește și se dezvoltă copilul."
,,Copilăria este ucenicia necesară vârstei mature. A nu studia în cursul copilăriei decât creșterea, dezvoltarea, fără a se face nici un loc jocului, ar însemna să neglijăm acest impuls irezistibil prin care copilul își modelează singur propria statuie. (Jean Chateau, 1986, p.64.)
Eduard Claparède arată că pentru copii ,,jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții…este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și, în consecință, poate să acționeze” . (Claparède, E., 1975)
Toate acestea mi-au întărit convigerea că folosind jocul în procesul instructiv-educativ se realizează o învățare eficientă, sigură și plăcută preșcolarilor, dar la fel de eficient se va dezvolta și limbajul acestora.
Lucrarea de față își propune să demonstreze că jocul didactic este într-adevăr un suport sigur de învățare și totodată și un mijloc de dezvoltare a limbajului în învățământul preșcolar.
CAPITOLUL I
JOCUL DIDACTIC
Definiții și caracterizări ale jocului
Johan Huizinga afirma că “ jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noțiunea de cultură, oricât de incompletă ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au așteptat pe om ca să le învețe să se joace.” (Huizinga, J., 1977, p.33)
Ursula Șchiopu surprindea caracterul universal al jocului în afirmația: ,,De fapt, omul se joacă la toate vârstele. Chiar și la vârsta a treia.” ( Șchiopu, U., Verza, E., 1981, p.28).
Jocul este o activitate umană conștientă și are caracter universal, permanent și polivalent. Pornind din polisemia cuvântului joc, ne dăm seama de importanța acestuia în viața omului: joc de societate, joc de cuvinte, joc de șah, jocuri olimpice, joc de cărți, joc de scenă, jocul cu viața și cu moartea, jocul dragostei, jocul de-a școala, etc.
Jocul activează la copiii funcții mintale și motrice:
Funcția principală este realizarea eului, manifestarea personalității;
Funcțiile secundare au rolul de divertisment, de element odihnitor, relaxator.
Jocul – este activitate fundamentală la vârsta preșcolară și se realizează fără nici un scop, ca plăcere gratuită. De la jocul legat de obiecte la vârsta preșcolară mică, încet se ajunge la jocul cu subiect și cu rol, care presupune adaptare la rol și la parteneri, la regulile jocului. Jocul rămâne o preocupare principală și la școlarul mic, dar este mai complex, are anumite funcții, ca:
Funcție formativă;
Funcție de relaxare;
Funcție de adaptare la activitatea de învățare;
Funcție de dezvoltare psiho-motrică;
Funcție de satisfacere a trebuințelor de activitate.
Jocul este prezentat în teoria psihopedagogică ca unul din principalele mijloace de educare a copiilor având un rol determinant în dezvoltarea psihică, pregătindu-l pentru trecerea la un nivel superior de dezvoltare psihică canalizându-i în mod pozitiv energia în modelarea viitoarei sale personalități. Jucându-se, copilul își folosește atât mintea cât și corpul. Astfel, învață lucruri esențiale despre lumea din jurul lui. Copiii se joacă, pentru că jocul îi distrează, le aduce un sentiment plăcut, le aduce bucurie, dar, totodată are și o valoare formatoare.
Deși în perioada școlară mică activitatea predominantă este învățarea, jocul constituie o necesitate fundamentală și în această etapă. Capătă însă pondere jocul didactic, care contribuie la:
– Dezvoltarea limbajului;
– Dezvoltarea spiritului de echipă;
-Dezvoltarea spiritului de observație;
-Dezvoltarea atitudinii critice și autocritice;
-Dezvoltarea voinței
-Dezvoltarea unor trăsături morale ca: perseverența, hărnicia, cinstea, dreptatea, etc.
Jocul didactic reprezintă un ansamblu de acțiuni și operații care, paralel cu destinderea, buna dispoziție și bucuria, urmărește obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, estetică și fizică a copilului.
Explicarea jocului este raportată la modul de viață al omului, la formarea și evoluția proceselor psihice, a personalității, în general.
În jurul jocului se desfașoară numeroase dispute în literatura psihlogică și pedagogică diferite teorii încearcă o explicație cât mai adecvată a comportamentului ludic și continuității sale, a comportamentelor de joc ce îi sunt specifice omului de diferite vârste.
Ca o activitate complexă, care angajează resursele cognetive ale copilului, jocul devine terenul pe care se pot exercita cele mai importante influențe formative și informative.
Accentuarea laturii formative și a celei aplicative procesului instructiv-educativ se fundamentează pe concepția-verificată experimental potrivit căreia, calea cea mai eficientă de pregătire a copilului constă în dezvoltarea limbajului și comunicării, formarea unor capacități intelectuale implicate în actul cunoașterii și al învățării propriu-zise bazate pe jocul didactic .
Cunoștințele dobândite astfel sunt ușor și corect înțelese, temeinic asimilate, ordonate, sistematizate, corelate, constituind instrumente prețioase cu care gândirea copilului va opera ulterior.
Ursula Schiopu în " Psihologia copilului " afirmă că , “prin joc copilul se apropie mai facil de întelegerea lumii, îmbogățindu-și gama de atitudini și simțăminte față de ea ". (Șchiopu, U., 1976)
Rolul jocului în viața copilului rezultă și din ideea lui M. Dougall că „jocul este și o pregătire pentru viața de mai târziu, dar, mai presus de toate, el este însăși viața copilului.”
Fiind forma de activitate specifică vârstei preșcolare, jocul îndeplinește în viața copilului importante funcții formative. Prin joc se îmbogățește sfera afectivă și cognitivă a copilului, se dezvoltă curiozitatea, se conturează interesele, se extinde sfera relațiilor interpersonale și se deschide în planul imaginației prin interpretarea rolurilor socio-profesionale, accesul la viața și activitatea adultului.
Jocul dă posibilitatea formării unor relații corecte în cadrul societății infantile și pune bazele relațiilor caracteristice societății adulților spre care tinde întreaga activitate de educație.
În timpul jocului se desfășoară un proces de asimilare, ce compară o funcție dublă. Pe de-o parte are loc o asimilare de impresii și relații ce duc la funcționalitate, iar pe de altă parte, asimilarea se organizează datorită unor antrenări și organizări de natură mentală.
Pentru copil, jocul presupune un anumit efort fizic, dar și un anumit consum nervos- chiar dacă este vorba de activități nesemnificative. Efortul depus stabilește astfel o relație stransă între joc și muncă, ambele fiind forme de activități specific umane.
Jocul, deci, face legătura copilului cu munca, îl fortifică și îl abilitează cu numeroase însușiri, cu gustul performanțelor și mijloacelor de a le realize, așa cum afirma J. Chateau în " Copilul și jocul " este " o punte aruncată între copilărie și vârsta matură ". (Chateau, J., 1972)
În același timp creează la copii deprinderi și obișnuințe pentru colaborarea de grup, pentru sincronizarea acțiunilor cu alți copii, pentru conjugarea efortului în vederea atingerii scopului propus.
În toate formele de joc are loc o intensa socializare, tocmai datorită faptului că jocul cuprinde și asimilează dinamica vieții sociale.
Jocul și munca sunt practic “ două fețe ale activității umane”, după cum observa J.C. Petrescu . Jocul dezvoltă toate forțele omului și este prezent, după părerea lui Lucian Blaga "de-a lungul vietii".
Studiile moderne de psihologia dezvoltării, pedagogie preșcolară și scolară, psihosociologie, care abordează problematica jocului din perspective variate și care au adus contribuții valoroase pentru întelegerea valentelor complexe ale conduitei, admit în unanimitate și susțin cu argumente specifice faptul că în copilăria mică și mijlocie jocul constituie tipul fundamental de activitate , adică forma de activitate care susține în cel mai înalt grad dezvoltarea psihică, prin antrenarea psihomotorie, senzorială, intelectuală și afectivă .(Claparede, E., 1975, Chateau, J., 1980, Piaget, J., 1973, Vâgotski, L.S., 1971, Huizinga, J., 1998, Rosca, Al., Chircev, A., 1970, Schiopu, U., 1970, s.a.)
W. F. Froebel (1782-1852) considera că, prin joc, copilul își manifestă și dezvoltă personalitatea, gândirea și sentimentele. În concepția sa jocul este cel care îl face pe copil să înțeleagă realitatea. Teoria lui Froebel pune la baza jocului experiența nemijlocită a copilului, care trebuie susținută și stimulată în cadrul procesului educațional. Această idee este împărtășită și de alți pedagogi, prefigurând importanta funcție formativă a jocului în evoluția și dezvoltarea copilului: Margaret Mc Millan (1860-1931), Susan Isaacs (1885- 1948), Jhon Dewey (1859-1952) ș.a.
Froebel a intuit specificul vârstei căreia se adresează, înclinația copiilor mici spre joc, spre acțiunea cu obiectele, adaptând formele de organizare ale activităților din grădinițe acestui specific. El afirma că, prin activități precum cântece, povestiri, jocuri aceștia vor deveni mult mai buni, mai cooperanți, mai creativi și promova ideea că integrarea jocului în cadrul educațional ar angrena mai bine copiii în activitățile școlare și ar cultiva un interes pe termen lung pentru învățare, contrazicând astfel ideea, larg răspândită în acele vremuri, că sub vârsta de șapte ani copiii nu pot învăța, dată fiind durata scurtă a concentrării atenției. Dintre toate formele de joc prezente la vârsta preșcolară în grădiniță rolul cel mai important îl au jocurile didactice.
În dinamica procesului de învățare, alături de activitate, jocul didactic constituie o modalitate valoroasă de acțiune pedagogică, menită să ducă la dezvoltarea limbajului preșcolarului.
Jocul, în special cel didactic, angajează în activitatea de cunoaștere, cele mai importante procese psihice, având în același timp,un rol formativ și educativ.
Prin jocul didactic le cultivăm preșcolarilor dragostea pentru studiu, le stimulăm efortul susținut și îi determinăm să lucreze cu plăcere, cu interes, atât în timpul activităților, cât și în afara lor.
După cum remarcă psihologul american, Jerome S. Bruner: “Jocul constituie o admirabilă modalitate de ai face pe elevi să participe activ la procesul de învățare. Elevul se găsește aici în situația de actor, de protagonist și nu de spectator, ceea ce corespunde foarte bine dinamismului gândirii, imaginației și vieții lui afective, unei trebuințe interioare de acțiune și afective, unei trebuinte interioare de acțiune și afirmare.” (Jerome S., B., 1970, p. 11)
Cercetări minuțioase asupra psihologiei jocului a facut și D.B. Elkonin care definește jocul – acea formă de activitate în care relațiile sociale dintre oameni se recrează în afara condițiilor activității utilitare nemijlocite. (Elkonin, D., B., 1980).
Psihologul francez J. Piaget definește jocul ca “pol al exercițiilor funcționale în cursul dezvoltării individului” celălalt pol fiind exercițiul neludic, când subiectul învață să învețe într-un context de adaptate cognitivă și nu numai de joc.
În sinteză putem defini jocul ca o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară ce și-o crează singur. Și atunci când facem referire la “om” putem avea în vedere caracterul universal al jocului, surprins foarte bine de Ursula Șchiopu în afirmația: ”De fapt, omul se joacă la toate vârstele. Chiar și la vârsta a treia.” (U. Șchiopu, E. Verza, 1981, p.28)
Tipologie
„Jocul – spune Claparede – este cea mai buna introducere în arta de a munci “.(E. Claparéde, 1920, pag 143-apud “Învățământul primar”, 2001, pag 66 )
În literatura de specialitate, jocul este definit și explicat în moduri foarte diferite; tot atât de diferite sunt și funcțiile și sensurile care i se atribuie. Așa cum îl definește Johan Huizinga , “jocul este o acțiune specifică , încărcată de sensuri și tensiuni întotdeauna desfasurată după reguli acceptate de bună voie și în afara sferei utilității sau necesității materiale, însoțită de simțăminte de învățare și de încordare, de voioșie și destindere”. (Huizinga, J., 1977, p 214-215)
Din multitudinea și varietatea încercarilor de a surprinde și descifra esența acestui proces complex – jocul – pornind de la definiții care determină jocul ca fenomen tranzitoriu, ca mijloc de exprimare și exteriorizare a trăirilor, ca formă de conduită, drept proces și cale de modelare, activitate în care se prefigurează diferite genuri de activități, doresc să mă opresc asupra definiției jocului dată de A.N. Leontiev după care: “ jocul este o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în evoluția copilului, constând în reflectarea și reproducerea vieții reale într-o modalitate proprie copilului, rezultat al interferenței dintre factorii biopsihosociali”. (Leontiev, A., N., 1953) Cu alte cuvinte, jocul este transpunerea pe plan imaginar al vieții reale pe baza transfigurării realității, prelucrării aspirațiilor, tendințelor, dorințelor copilului.
Jocul este o activitate cu caracter dominant la acestă vârstă, fapt demonstrat de modul în care polarizează celelalte activități din viața copilului, după durata și ponderea sa, după eficiență, în sensul că jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modifcări în psihicul copilului.
Cunoscând locul pe care îl ocupă jocul în viața copilului este ușor de înțeles eficiența folosirii lui în procesul instructiv-educativ. Această realitate face oportună preocuparea specialiștilor în teoria jocului de a se ocupa mai atent de clasificarea lui, însă varietatea foarte mare a jocurilor se lasă greu de introdus într-o schemă satisfăcătoare. Iată cum au clasificat într-o oarecare măsură unii specialiști, jocurile:
Cuérat vorbește de trei categorii de jocuri cu character ereditar (luptă, urmărire, vânătoare), jocuri de imitație privind activitățile umane și jocurile de imaginații.
Karl Gross a clasificat jocurile în jocuri experimentare, jocuri de funcții generale, jocuri senzoriale, jocuri motorii, intelectuale, afective și de voință.
Pe de altă parte, psihologul structuralist, W. Stern, a împărțit jocurile în jocuri individuale și jocuri sociale. Prima categorie se poate surprinde la toate vârstele, iar a doua categorie se supune aceleiași legități, deosebirea dintre ele constând în solicitarea de reacții solitare sau divizate în grup.
Jean Piaget, în cadrul teoriei jocului, pornește de la concepția că însușirile psihice au cel puțin 3 caracteristici, astfel clasificând jocurile în trei categorii: jocuri exerciții, jocuri simbolice, jocuri de reguli. Acestea la rândul lor se clasifică în mai multe tipuri de jocuri, precum:
Jocurile exerciții:
-jocuri senzorio-motorii (de manipulare);
-jocuri de exercitare a gândirii.
Jocurile simbolice-J. Piaget spune că există două feluri de simbolistică:
– conștientă ;
– inconștientă.
Jocurile cu reguli:
-senzoriale;
-intelectuale;
-cu competiții și reguli incluse în coduri complicate sau abstracte.
Jocurile didactice pot fi asimilate la unele sau la altele din categoriile de jocuri citate. Ele se caracterizează prin faptul că au funcții mai clar conturate de antrenare a copilului în intenționalități clare, educative.
" Dirijarea jocului trebuie să fie metodică, sistematică, dar în același timp plină de delicatețe și tact, fără intervenții brute.Printr-o întrebare, printr-un sfat, prin selectarea materialului pedagogul directionează conținutul și desfășurarea jocului, îi ajută pe copii să se asocieze în joc ". (Evghenie Alexandrovna Florina, 1976, p. 86 ) .
Funcțiile jocului didactic
Jean Piaget consideră că jocul este o modalitate de adaptare, adică asimilare și acomodare. El stabilește următoarele funcții ale jocului:
Funcție de adaptare – cea mai importantă – se realizează prin asimilarea realului la eu și prin acomodare, prin imitație, a eului la real;
Funcție formativă și informativă;
Funcție de descărcare a energiilor și de rezolvare a conflictelor afective, adică funcție catartică;
Funcție de socializare a copilului. Substratul psihologic al jocului este asigurat de:
– Capacitatea omului de a transfigura realitatea în imaginar;
-Capacitatea de a opera cu simboluri, cu semne atribuite obiectelor, acțiunilor și faptelor care semnifică altceva decât în realitate;
-Capacitatea omului de a acționa în mod creativ în diferite situații concrete de viață.
Funcțiile jocului (STAN ,2000):
a)Funcția adaptativă
Se manifestă prin asimilarea realității fizice și sociale și prin acomodarea eu-lui la realitate. Jucându-se, copilul experimentează roluri ce se suprapun cu propriul eu și se exersează pe el însuși ca agent activ și nu doar reactiv al mediului, fapt ce îi va asigura treptat adaptarea și întelegerea lumii reale și premisele pentru trecerea firească de la copilarie la adolescență și maturitate.
b)Functia formativă
Cunoasterea prin experiență nemijlocită, pe care o asigură jocul, presupune implicarea capacităților perceptive, a abilităților de reacție, a capacităților de raționare și a posibilităților de comunicare, ce sunt exersate și îmbogățite în plan cantitativ și calitativ. Jocul stimulează fantezia, imaginația reproductivă și creatoare, este un mijloc de dezvoltare a flexibilității și spontaneității. Jocul presupune relaționarea copilului cu obiectele și partenerii de joc,având character competitiv.
c) Functia informativă
Prin intermediul jocului, copilul achiziționează informații, concepte, notiuni necesare întelegerii și integrării lumii reale. Investigând realități fizice diverse, manipulează, alege, ordonează, clasifică, măsoară, se familiarizează cu proprietățile diverselor lucruri și dobândește cunoștințe despre greutate, duritate, înalțime, volum, textură, categorii, serii și familii de obiecte, legile lumii fizice, etc. În reflectarea realității sociale, exersează statusuri, roluri, limbaje și reguli specifice, a căror învățare sistematică, necontextualizată ar fi în mare parte imposibilă la această vârstă.
d) Funcția de socializare
Este concretizată în exersarea prin joc și asimilarea în plan comportamental a exigențelor vieții sociale. Prin activitatea ludică este dat de tendința copilului de a-și apăra și afirma individualitatea, alături de nevoia de a se integra. Obligat de contextul ludic să se dedubleze și să interpreteze roluri diverse, preșcolarul mare ajunge să-și formeze un sens al identității proprii și să acumuleze elemente ale imaginii de sine, lucru facilitat tocmai de ocaziile create prin joc.
e) Functia de relevare a psihicului
Copilul transpune în joc trăiri, intenții neîmplinite, impresii, temeri, gânduri, atitudini, conflicte intrapsihice și inter-relaționale. Ele sunt astfel accesibile educatoarei și părintilor care observă jocul copilului.
La vârsta preșcolară, caracterul și conținutul jocului este dat de o serie de factori, precum: nivelul dezvoltării intelectuale și sociale, experiența de joc și de viață a copilului, modelul relațiilor interpersonale și sociale dintre adulți care se reflect mai mult sau mai puțin în jocul copilului și mediul, echipamentele și contextul în care are loc jocul.
Structura jocului didactic
Ca activitate didactică dirijată, jocul didactic impune următoarele:
– proiectarea judicioasă, într-o succesiune de activități care asigură însușirea cunoștințelor ce vizează
conținutul jocului,
– cunoașterea tuturor aspectelor jocului,
– procurarea și/sau confecționarea materialului didactic necesar și adecvat.
Selectarea jocului se face în funcție de obiectivele propuse și de caracteristicile grupei de copii. În funcție de acestea trebuie alese și materialele didactice, care trebuie să satisfacă următoarele cerințe:
– accesibilitate,
– adecvare la conținutul jocului,
– simplitate,
– claritate,
– atractivitate,
– vizibilitate din orice poziție,
– valoare artistică, etc.
Etapele jocului didactic sunt următoarele:
1.Organizarea jocului: presupune asigurarea unui cadru adecvat conținutului jocului și acțiunilor copiilor. Totodată acum se face pregătirea și antrenarea copiilor pentru jocul ce urmează.
2.Desfășurarea jocului conține o serie de secvențe în care este prezentat jocul, se realizează familiarizarea copiilor cu jocul și antrenarea lor la o participare activă, efectivă. Principalele momente organizatorice ale desfășurării jocului sunt:
a) Introducerea în activitate constă în: captarea atenției copiilor, utilizându-se un element surpriză, o noutate, un scurt dialog care le mobilizează imaginația, o jucărie care va avea rol specific în desfășurarea propriu-zisă a jocului.
b) Familiarizarea copiilor cu jocul are următoarele obiective:
– trezirea interesului copiilor pentru joc, pentru tema abordată; altfel spus trebuie să se creeze o motivație pentru joc,
– prezentarea și intuirea materialului didactic,
– prezentarea și înțelegerea sarcinilor didactice și a regulilor jocului, care este condiție de bază pentru buna desfășurare a jocului și pentru realizarea sarcinilor didactice; înțelegerea succesiunii elementelor jocului. Metodele de însușire a jocului diferă în funcție de grupa de vârstă, de complexitatea jocului, de experiența copiilor și de sarcinile didactice. În practica pedagogică cel mai frecvent se utilizează două procedee de însușire a jocului didactic: a) Cea mai simplă modalitate, folosită mai ales în grupa mică, este acțiunea, adică explicarea și demonstrarea jocului prin desfășurarea lui efectivă. Această modalitate se numește calea inductivă a însușirii jocului. b) Calea deductivă presupune explicarea prealabilă a jocului, a sarcinilor didactice, a regulilor jocului și a acțiunilor în succesiunea lor. Aceste explicații trebuie să fie simple, clare și concise. Demonstrația se poate face cu ajutorul unor copii sau cu grupa întreagă.
c) Etapa principală a jocului didactic este desfășurarea propriu-zisă a acestuia. Desfășurarea jocului și performanțele copiilor demonstrează gradul de înțelegere a regulilor, nivelul de cunoștințe anterioare ale copiilor, capacitățile intelectuale și abilitățile motrice ale lor. Pe parcursul desfășurării jocului educatoarea trebuie să urmărească:
– gradul de îndeplinire a acțiunilor în succesiunea lor normală,
– gradul de respectare a regulilor,
– rezolvarea rapidă a sarcinilor didactice,
– activizarea tuturor copiilor după posibilitățile lor,
– îmbinarea elementelor de joc cu sarcinile didactice,
– stimularea spiritului de independență al copiilor,
– asigurarea unui ritm vioi, pe o atmosferă relaxantă,
– antrenarea unor copii la conducerea jocului.
Jocul didactic poate fi eficientizat prin următoarele posibilități:
– introducerea unor elemente noi de joc,
– complicarea jocului cu sarcini mai complexe, cu un grad mai înalt de dificultate,
– prezentarea unor materiale didactice suplimentare,
– introducerea unor reguli noi,
– organizarea unei întreceri,
– utilizarea fișelor de lucru independente.
Ca modalitate de asigurare a înțelegerii corespunzătoare a jocului, se poate introduce
înainte de desfășurarea propriu-zisă a jocului și un joc de probă. Jocul de probă trebuie să
fie însoțit de explicații și indicații care vor servi desfășurarea corectă a jocului propriu-zis.
3.Încheierea jocului didactic
În acest moment se rezolvă unele sarcini de sinteză, se reproduce sau se audiază un
text literar, un cântec, o poezie. Se pot îndeplini acțiuni legate de temă: închiderea
magazinului, sosirea sau plecarea într-o excursie, la o expoziție, la teatru de păpuși, etc.
Tot acum se fac aprecierile frontale și individuale, etc.
Devine tot mai evidentă necesitatea organizării și desfășurării jocurilor didactice cu
conținuturi și sarcini didactice interdisciplinare. Acestea accentuează latura formativă a
jocului, sporesc atractivitatea și facilitează antrenarea proceselor psihice.
CAPITOLUL II
ÎNVĂȚAREA
Definiții
Behavioriștii (E.L.Thorndike, B.F.Skinner) definesc învățarea drept dobândirea de noi comportamente în urma acțiunii repetate a unor stimuli asupra organismului și a fixării unor reacții. Este în esență, o asimilare activă de informație (retenție mnezică) însoțită de achiziționarea de noi operații și deprinderi.
Pentru E.Hunt, învățarea reprezintă o schimbare progresivă a comportamentului cu repetarea aceluiași stimul, schimbarea neputând fi atribuită nici oboselii, nici modificării sistemelor de recepție sau efectorilor.
Însă, J.Piaget întelege învățarea într-un sens mai general, ca asimilare informațională succedată de acomodare sau restructurare operațională, ceea ce se reduce la un act de echilibrare.
“Învățarea reprezintă acel proces evolutiv, de esență informativ-formativă, constând în dobândirea (recepționarea, stocarea și valorificarea internă) de către ființa vie, într-o maniera activă, explorativă, a experienței proprii de viață și, pe această bază, în modificarea selectivă și sistematică a conduitei, în ameliorarea și perfecționarea ei controlată și continuă sub influența acțiunilor variabile ale mediului ambient.” (Golu, P, 1985, p. 24).
În sens definițional, învățarea este o transformare de comportament pe baza unei experiențe organizate școlar, organizare supusă unei structurări, observației, în condițiile activității și ambianței școlare.
Procesul de învățământ încearcă să producă o schimbare, în timp, în spatiu și în formă a experienței trăite de individ: psihomotrice, acționale, deoarece numai o experiență nouă poate genera o nouă învățare.
Procesul de învățare implică două forțe, și anume:
-forțe care înlesnesc, provoacă și determină schimbarea (cadrul didactic) ;
-forte în dezvoltare, care suportă schimbarea și care se implică activ în actul de transformare personală.
Sensurile date procesului de învățare sunt cunoscute în literatura de specialitate sub două denumiri: învățarea ca proces și învățarea ca produs:
a) învățarea ca proces- reprezintă o succesiune de operați, de acțiuni, stări și evenimente interne, conștient finalizate în procesul de transformare a comportamentelor interne, în structuri de cunoștințe mentale:
-imagine-noțiune-act-gândire
-contemplare senzorială-gândire abstractă
-empiric-știintific în învățare
-percepție-reprezentare
Abordarea procesuală învățării conduce la elaborarea unor produse ce apar ca produse noi și care devin în plan interior puncte de plecare și mecanisme interne ce stau la baza unor noi acte de învățare. Învățarea este în permanență pierdere și câștig, elaborare și reelaborare, reținere și excludere, o continuă evoluție progresivă pe calea cunoașterii, pe baza angajării și dezvoltării unor însușiri intelectuale : creativitate și independență .
Învățarea ca proces solicită un activism susținut din partea celui care învață, astfel încât, sarcina cadrului didactic este aceea de a organiza și dirija învățarea într-o maniera în care ea poate implica, angaja și determina participarea activă a preșcolarului.
b) învatarea ca produs- apare ca un ansamblu de rezultate noi, produse de activitatea procesuală și se referă la cunoștințe, priceperi,modalități de gândire, noțiuni, atitudini și comportamente.
Rezultatele reprezintă o concretizare a schimbărilor cantitative și calitative, relativ stabile, de natura afectivă sau cognitivă și de asemenea, corespund unor schimbări apărute față de stadiul anterior. Oscilarea rezultatelor oferă măsurarea eficacității și a eficienței procesului de predare-învățare.
Tipologii
În ceea ce privește problematica teoriilor învățării, una dintre cele mai interesante și mai controversate discuții pe o tema de psihologie educațională, profesorul Ioan Neacșu de la Universitatea din București, unul dintre marii specialiști în psihologia educației, arată în anul 1990: " nu există o singură teorie a învățării care să fie completă și să servească aplicării și organizării comportamentului de învățare; există în mod cert, mai multe teorii ale învățării în baza cărora ne putem apropia de substanța unei conduite aflate sub incidența conceptului de învățare”. (Neacșu, I., 1990)
În ceea ce privește, tendințele principalelor tipuri de învățare, schimbările produse în momentul actual sunt următoarele:
– învățarea prin imitație;
– învățarea prin rezolvarea de probleme;
-învățarea senzorială;
– învățarea prin receptare;
-învățarea logică;
-învățarea mecanică;
-învățarea creatoare.
a) Învățarea prin imitație. Se încadrează într-o teorie mai largă, cea a învățării sociale, concept introdus de N.E. Miller si J. Dollard, în lucrarea sugestiv-intitulată: "Învățarea socială și imitația", 1941.
Aceasta teorie a imitației deschide perspectiva implicării socialului în explicarea învățării umane. Omul poate adesea să învețe prin observarea altor persoane. Comportamentele acestora sunt modele reale supuse imitației de către cei care se află în interacțiune socială. Se presupune că tendința spre imitație este proprie ființei umane. Comportamentul educatorului în grupa de preșcolari reprezintă un model prin imitație pentru aceștia.
b) Învățarea prin rezolvarea de probleme. Se realizează prin înlănțuirea a două sau mai multe reguli însușite anterior. Este tipul superior de învățare care, în esență, este expresia efectelor cumulative ale celorlalte tipuri. " Prin acest proces de combinare a vechilor reguli în altele noi, omul rezolvă probleme noi pentru el și își formează astfel mai multe capacități noi." (H. Wallon, 1959, p.76) Ele sunt noi pentru el, nu și pentru știință. Rezolvarea de probleme ne apare astfel ca o combinare a unor reguli învățate anterior.
c) Învățarea senzorială. Putem spune astfel că în cadrul învățării senzoriale se realizează anumite corespondențe și articulații între datele perceptive și actele motrice corespunzătoare. Semnificativ, deci, în cadrul acestui tip de învățare este modelul în care se articulează latura perceptivă cu cea motorie .
" Din jocul combinat al factorilor externi și interni – modelul actului, tatonări, exercițiul, autocontrol, corecții etc– va rezulta o nouă desprindere, o nouă cucerire." (Radu, I., 1974, p. 23)
d) Învățarea prin receptare este cunoscută și sub denumirea de învățare verbală, de învățare a conceptelor (noțiunilor), a sensurilor sau de învățare conștientă.
Cel care a studiat acest tip de învățare a fost psihologul David Ausubel. Potrivit tezei sale fundamentale, copiii învață în primul rând cele mai multe prin receptare și apoi prin descoperire, principiile și ideile ce constituie conținutul celor ce urmează a fi învățate sunt prezentate și recepționate de copii și în mai mică măsură descoperite de ei. De aici și denumirea pe care o întâlnim de "învățare verbală a sensului". Deducem astfel că purtatorul informației este cuvântul. Învățarea nu se reduce la simpla memorare a acestuia, ea presupune în mod necesar înțelegera sensului, prin conștientizarea sarcinii de învățat cu ajutorul acțiunilor mintale prealabile.
Achiziția de informații pe care o presupune acest tip de învățare include un număr larg de elemente, începând din imagini și reprezentări privitoare la obiecte și fenomene concrete și terminând cu noțiuni (concepte) principii și idei abstracte.
e) Învățarea logică este acea alternativă în care achiziția finală a procesului de învățare (notiune, principiu, idée, etc.) poate fi articulată și inclusă în structura conjunctivă a subiectului, poate fi corelată cu ceea ce subiectul știe dinainte, dându-i astfel acestei achiziții un sens. Achiziția devine veriga sau componenta într-un lanț mai complex îmbogățind-o cu nuanțe suplimentare.
f) Învățarea mecanică e alternativa în care achiziția finală este doar memorată fară să fie articulată cu cunoștințele anterioare.
g) Învățarea creatoare presupune cu precădere acest din urmă aspect, descoperirea unei soluții originale pentru rezolvarea situațiilor problematice. Ea intervine atunci când simpla aplicare a unor răspunsuri automatizate sau algoritmi nu este suficientă pentru descoperirea soluției.
h) Învățarea prin descoperire se referă la o situație în care materialul de învățat nu este prezentat întra-o formă finală, el urmează să fie descoperit ca urmare a unei activități mintale și apoi inclus în structura cognitivă a celui ce învață.
Din punct de vedere teoretic învățarea prin descoperire constituie un generator al motivației și încrederii în sine . Accentul pus pe descoperire în cazul învățării "are drept efect călăuzirea copilului pe o cale constructivă" ( D. Ausubel, F. Robinson, 1971). Condiția necesară este ca situația de învățare să fie bine structurată și adaptată particularităților de vârstă ale preșcolarului care învață cât și conținutul disciplinei științifice.
În construirea unei activități putem efectua, desigur, potrivit noilor concepții metodologice, combinarea diversă de metode, precum și a fiecărei modalități de folosire a formelor, procedeelor sau mijloacelor de învățământ fie pentru întreaga activitate, fie pentru părti din ea.
Întreaga problematică a învățării trebuie să constituie alături de predare o constantă a preocupărilor cadrului didactic la nivel de organizare și desfășurare a procesului de învățământ.
Particularitățiile învățării la preșcolari
Învățarea la vârsta preșcolară se deosebește în mod distinct de învățarea în cadrul activităților obligatorii.
Învățarea este o activitate complexă a omului în care sunt implicate și alte procese cognitive. O contribuție importantă în învățare o au procesele afective, voința și motivația ca și atenția și utilizarea numeroaselor deprinderi de toate felurile.
Preșcolaritatea este și stadiul în care se realizează o evidentă învățare afectivă prin observarea conduitelor celorlalți, prin imitarea, dar și prin asimilarea unor cerințe și norme.
Între trei și șase ani învățarea apare frecvent în împletirea cu jocul, iar la cei mari, și ca activitate de sine stătătoare atât în forme spontane cât și organizate.
Învățarea reprezintă o activitate menită să schimbe comportamentul preșcolarului, să-i faciliteze asimilarea de informații, să ajute copilul să se adapteze la mediu. Ea presupune asimilarea de cunoștințe și abilități, formarea de capacități adaptative, prelucrare de informații, aplicarea în practică și evaluare a propriilor performanțe.
Științele educației și psihologia au parcurs în ultimile decenii pași importanți în descifrarea mecanismelor cognitive, în decriptarea modului cum învață copilul, mai ales la vârsta preșcolară.
J.Piaget, Henry Wallon, Vagotski și alți precursori ai psihologiei cognitive au deschis drumul unor cercetări fructuoase în domeniu, urmate de psihologii și pedagogii contemporane.
Activitățile din grădiniță sunt un antrenament al capacității de învățare, în măsura în care sunt adaptate particularitățile și capacităăile de învățare, specifice vârstei. Numai prin cunoșterea psihologiei copilului și a personalității fiecărui copil în parte, educatorul poate să-i organizeze experiența de învățare în așa manieră încât să-i faciliteze accesul în cunoaștere și să-i amplifice capacitățile de asimilare de noi cunoștințe, de formare a unor deprinderi de muncă intelectuală esențiale în adaptarea la activitatea școlară.
Cercetările de psihologie a învățării, particularizate pentru vârsta preșcolară, subliniază caracterul concret-intuitiv al învățării, necesitatea de vehiculare a obiectivelor și al jocului în dezvoltarea personalității preșcolarului. Rolul familiei, al educatorului, al grupului de copii (prieteni și colegi de grădiniță) reprezintă factorii ce influențează major evoluția învățării.
Astfel că, decurg urmatoarele cerințe ale stimulării interesului pentru învățare și pentru lărgirea orizontului de cunoaștere:
– deschiderea copilului pentru cunoașterea nemijlocită (concret-intuitivă) a realității cu care poate intra în contact direct, pe calea simțurilor și a acțiunii, a jocului și a manipulării de obiecte;
-lărgirea cunoașterii prin antrenarea capacităților de reflectare la nivelul percepțiilor și reprezentărilor (dezvoltarea spiritului de observație, a fineții analizatorilor);
-declanșarea curiozității epistemice, accentul pe activități la alegere, care-i trezesc interesul;
-formarea deprinderilor de muncă intelectuală accesibile vârstei.
Cercetările au pus în evidență că preșcolarul are disponibilități de cunoaștere sporite față de cele valorificate în grădiniță, rezerve de energie neutilizate. Se impune educarea timpurie și creșterea numărului de conexiuni nervoase (50.000 la nivel normal). Generalizarea grupei pregătitoare și, în perspectivă, a grădiniței ar fi o soluție mai ales pentru situațiile în care familiile nu acordă suficient interes pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. Grădinița de copii oferă cadrul prielnic pentru organizarea știintifică a învățării, eșalonarea gradată a sarcinilor de învățare, conducerea cu profesionalism a copilului pe calea cunoașterii.
Valorificarea experienței de viață a copilului, predominantă jocului ca tip de activitate și îmbinarea activităților comune cu cele alese sunt premisele unei învățări eficiente la vârsta preșcolară. Recuperarea unor rămâneri în urmă, a unor carențe educative din familie, a unor componente greșite se realizează numai în cadrul organizat din gradiniță.
Treptat, copiii vor putea trece de la cunoașterea senzorio-motorie la cea rațională prin valorificarea situațiilor propice învățării: "curiozitatea vie" a copiilor, repetarea, uneori obsesivă a întrebarilor cauzale: "de ce?", "cum?", demonstrează marea plasticitate a sistemului nervos, capacitatea de a descoperi relații cauzale și interpretări științifice, dacă raspunsurile vor fi formulate adecvat vârstei (de exemplu, copilul de 5-6 ani întelege și poate explica de ce cad frunzele toamna, de ce pleacă păsările călătoare, de ce îngheață apa, etc. ) , iar la șapte ani poate întelege transformarea naturii de-a lungul anotimpurilor. Legarea explicațiilor teoretice de demonstrarea practică și de experiența copiilor, va grăbi trecerea lor în stadiul operațiilor formale, accesul lor la abstracțiuni și generalizări.
Dezvoltarea limbajului este spectaculoasă,deoarece, copilul învăță noțiuni empirice într-un ritm ce nu va mai fi niciodată același în toată viața sa; se dezvoltă la 5-6 ani limbajul contextual ( chiar în absența materialului intuitiv ) care face trecerea la noțiunile științifice. Gândirea se dezvoltă în același ritm cu limbajul, legătura dintre cele două procese psihice fiind una de condiționare reciprocă.
Atitudinile și formele de conduită se constituie în cea mai mare parte de învățare, deși se vorbește și despre "stilul personal " în comportare de la vârste fragede ( 3-4 ani ). Factorii întăritori ca: repetiția, aprobarea adultului, aprecierea reciprocă în grup, trăirea afectiv-pozitivă a reușitei, satisfacerea motivului sau a trebuinței care au îndemnat la acțiune, își manifestă din plin influența. Achiziția unor atitudini nu presupune doar imitarea, copierea atitudinii adulților, ci și îmbunătățirea lor prin autocontrol și creație proprie, prin originalitate. Pentru Piaget, evoluția personalității infantile apare ca o învățare prin asimilare, acomodare (deci ca o adaptare), ca o construcție de structuri acomodate condițiilor exterioare, pe care copilul le asimilează.
La vârsta preșcolară mare se remarcă o "descentralizare" a psihismului, în sensul depășirii egocentrismului. Apare identificarea sinelui și eului, în trei ipostaze (Ursula Schiopu- "Cunoașterea copilului preșcolar ", 1976): sinele sau eul perceput de copil (autoperceput), cel dorit sau ideal și imaginea de sine reflectată în perceperea de către cei apropiați ( părinți, educatori ). Totodată apar relații sociale de tip eu-tu, eu-noi, eu-noi-voi, etc. Învățarea psihosocială dă naștere unor noi comportamente: comportarea reverențioasă, salutul, exprimarea gratitudinii, adresarea cu "dumneavoastră" în discuțiile cu adulții, atenție și solicitudine în grup ce constituie temeiul angregării normale în colectivul clasei întai . Învățarea comportamentelor civilizate, a regulilor morale elementare și aplicarea lor în practică, sunt desigur, un domeniu important al muncii educative din grădiniță.
Jocul didactic, suport de învățare la preșcolari
„Copilul este o ființă a cărui trebuință principală este jocul, … această trebuință spre joc este ceva esențial naturii sale. Trebuința de a se juca este tocmai ceea ce ne va permite să îmbrăcăm școala cu viață, să procurăm școlarului acele mobiluri de acțiune care se consideră de negăsit în sala de clasă.” (Claparède, E., 1975, p.17)
Grădinița, ca factor activ al progresului, utilizează cele mai diverse și mai eficiente modalități care să asigure și să stimuleze creșterea ritmului de asimilare a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, în raport cu evoluția și exigențele contemporane.
Metodele, procedeele și mijloacele didactice reprezintă elementele componente ale oricărui demers metodologic, integrate într-o structură unitară de acțiune, semnificativă pentru activitatea de predare-învățare-evaluare.
Metodele didactice reprezintă „ansamblul procedeelor de executare a operațiilor implicate în activitatea învățării, într-un flux continuu de acțiuni în vederea atingerii obiectivelor propuse.”(Cerghit, I., 1976)
Pe lângă metodele clasice, care se impun în continuare ca fiind indispensabile în procesul de predare-învățare-evaluare, se promovează tot mai mult metodele activ-participative, metode care îi determină pe preșcolari să colaboreze, dezvoltându-și astfel capacitatea de comunicare, de ascultare a opiniilor celorlalți, de reflecție împreună cu ceilalți în vederea soluționării unor situații-problemă. Cooperând astfel, se creează oportunitatea utilizării învățării reciproce, un tip de învățare prin care copiii învață de la unul la altul, prin împărtășirea experiențelor, uneori cu mai multă eficiență decât de la educator.
Metodele de activizare îi ajută pe copii să învețe cu plăcere, fiindcă ei sunt implicați, în mod direct, activ în procesul de învățare, declanșând interes față de activitatea desfășurată,încurajându-i pe cei timizi spre a fi mai încrezători în forțele proprii.
În demersul didactic, educatoarea trebuie să țină seama de integrarea metodelor activ-participative combinate cu metodele specifice de predare-învățare-evaluare și să acorde o foarte mare importanță mijloacelor de învățare moderne și atractive. Fișele de lucru, materialele PowerPoint, calitatea auxiliarelor folosite, jocurile didactice stimulează randamentul școlar al elevilor.
În preșcolaritate, datorită faptului că, copii sunt la o vârstă mică, demersul didactic poate „îmbrăca” un aspect ludic, prin care activitățile să fie mai plăcute și cunoștințele mai ușor de înțeles.
Dintre metodele didactice în care predomină acțiunea didactică operațională, care stimulează participarea directă a preșcolarilor la activitate în ipostaze și roluri multiple, adaptabile formativ la specificul fiecărei trepte de vârstă, se amintește metoda jocului didactic.
Jocul didactic reprezintă „o acțiune care valorifică la nivelul instrucției finalitățile adaptative de tip recreativ proprii activității umane, în general, în anumite momente ale evoluției sale ontogenetice, în special.”(Cristea, S., 1998)
Jocul didactic este creat de educator, este orientat și subordonat îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative. Proiectarea jocului didactic presupune proiectarea elementelor structural, în care se includ: scopul didactic, sarcina didactică și conținutul ludic.
Scopul didactic al jocului, dat de finalitatea instructiv-educativă și formativă vizată. Conținutul jocului este alcătuit din ansamblul cunoștințelor și capacităților obținute în diferite activități instructiv-formative, care sunt activate în funcție de sarcina jocului ce presupune reactualizarea, completarea, aplicarea lor în practică.
În proiectarea jocului didactic, trebuie să se formuleze explicit regulile jocului și elementele de joc, astfel încât ele să fie aplicabile pe perioada derulării întregului joc și pentru toți participanții, pentru a se menține caracterul ludic și disciplina în clasă.
În finalul jocului cadrul didactic trebuie să sublinieze că toți copiii sunt câștigători, dar pe primul loc se află aceia care au rezolvat cel mai bine cerințele date. Orice recompensă, cât de neînsemnată, pentru adulți, este pentru preșcolari un motiv de mândrie, constituind în același timp o modalitate prin care se dezvoltă motivația pentru învățare. Copiii vor dori să învețe mai bine, să cunoască mai multe despre temele propuse pentru a fi recompensați, felicitați în fața celorlalți copii. Prin urmare, motivația pentru învățare se dezvoltă de la cele mai mici vârste, mai întâi prin aprecierile verbale asupra activităților realizate, apoi prin întreceri, jocuri, concursuri, toate acestea organizate cu scopul de a verifica capacități și comportamente dobândite pe parcursul procesului educativ.
Copiii trebuie să învețe jucându-se căci jocul este activitatea prin care copilul cucerește încredere în forțele sale. De aceea învățarea apare frecvent în împletirea cu jocul la această vârstă. În programul zilnic al preșcolarilor intervin schimbări impuse de de ponderea pe care o are acum grădiniță, schimbări care nu diminuează însă dorința de joc, jocul rămânând o problemă majoră a întregii copilării.
În familie, jocul se desfășoară într-o manieră distractivă, devenind un mijloc plăcut de petrecere a timpului liber. La grădiniță, acesta este înlocuit cu jocul didactic și cu elemente de joc, favorizând astfel adaptarea cu ușurință a preșcolarilor la activitatea dominantă – învățarea.
Pentru reușita jocului didactic, profesorul are în vedere următoarele cerințe de bază:
pregătirea jocului didactic;
organizarea corectă a acestuia;
respectarea momentelor jocului didactic;
ritmul și strategia conducerii lui;
stimularea preșcolarilor în vederea participării active la joc;
asigurarea unei atmosfere prielnice de joc;
varietatea elementelor de joc (complicarea jocului, introducerea altor variante, etc.)
Jocului didactic ca suport de învățare la preșcolari are un grad mai ridicat de eficiență, deoarece:
– stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceștia fiind mai conștienți de responsabilitatea ce și-o asumă;
– exersează capacitățile de analiză și de luare a deciziilor oportune la momentul potrivit, stimulând inițiativa tuturor elevilor implicați în sarcină;
– asigură o mai bună punere în practică a cunoștințelor, exersarea priceperilor și capacităților în variate contexte și situații;
– asigură o mai bună clarificare conceptuală și o integrare ușoară a cunoștințelor asimilate în sistemul moțional, devenind asfel operaționale;
– asigură un demers interactiv al actului de predare-învățare-evaluare, adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru pentru fiecare elev, valorificând și stimulând potențialul creativ și originalitatea acestuia;
Relația joc-învățare la preșcolari
„Nu ne putem juca sau nu putem face experiențe cu mintea și sufletul copiilor. Firea omenească își are un mers firesc care trebuie cunoscut și respectat.” (Cucoș, C., 2000, p.60)
Concepția modernă asupra educației preșcolare presupune folosirea din plin a învățării dirijate și spontane considerând învățarea, factorul principal al dezvoltării inteligenței preșcolarului și o normare de bază a procesului de largă sociabilizare a copilului. Învățarea are, în acest sens, un conținut foarte larg și este strans legată de latura psihică și socială a personalității copilului. În lumina acestei concepții, învățarea nu este îndreptată spre achiziționarea de cunoștințe verbale și nu este înțeleasă ca o activitate bazată pe operații abstracte, ci se sprijină pe structura concretă a gandirii copilului. Abia la vârsta preșcolară mai mare, când structura psihicului copilului trece din planul acțiunii, în planul vorbirii, învățarea dobândește caracterele de învățare propriu-zisă și servește la formarea și structurarea cunoștințelor elementare în anumite domenii.
Baza învățământului preșcolar trebuie să o constituie activitatea operațional-activă a copilului, care îi oferă copilului ocazia de inițiativă și experiență- constituind o bază pentru formularea verbală a cunoștințelor.
Se știe că învățarea este uneori obositoare-dacă nu intelectual, cel puțin fizic. De aceea, introducând cu mult tact, cu pricepere, activități de joc, creăm o legătură, o continuitate cu perioada de vârstă anterioară, iar prin reușita acestei acțiunii, îi oferim copilului satisfacție, îi captăm pentru mai departe intelectul, cu alte cuvinte, “îl înviorăm”.
În fragedă copilărie, învățarea este naturală și spontană. Curiozitatea și gândirea care-l stimulează în joc sunt parte integrată din dorința sa de a învăța.Prin joc, copilul se angajează în necunoscut, încercând să vadă cât poate să construiască de înalt un turn din cuburi; câte obiecte diferite poate modela din plastilină, testând astfel și materialul de joc și pe sine.
Jocul dă copilului preșcolar esențialul ideilor importante în forma cea mai simplă, care treptat constituie "mijloacele" cu ajutorul cărora el va cuprinde, mai târziu, mai multe concepte complexe, când copilul va dobândi o gândire profundă.
Tot jocul este cel care dă posibilitatea copilului de a fi mai de grabă un inițiator în propria sa lume decât o persoană manipulată și disciplinată. Tot jocul determină creșterea încrederii în sine a copilului, cât și dorința de autodepășire, lăsându-i la îndemână, libera opțiune, libera direcționare, fantezia și imaginația.
Îmbinarea armonioasă a elementelor de joc cu cele de învățare constituie un mijloc important de pregătire psihologică a copilului pentru școală.
Jocul de asemenea, trebuie îndrumat de adult, fără ca prin aceasta, spontanietatea. copilului să fie constrânsă.
Rolul educatoarei constă în orientarea și conducerea jocului nu numai pentru clarificarea obiectivelor urmărite, dar și pentru sporirea efortului conștient în direcționarea efectelor educative.
În funcție de particularitățile de vârstă ale preșcolarilor, însuși procesul de învățare prezintă anumite particularități. Aceste particularități sunt, de fapt, un rezultat al legăturilor ce se stabilesc între joc și învățare, pe parcursul perioadei preșcolare. Această corelație între cele două forme de activitate nu rămâne constantă. Ca regulă generală, pe masură ce se trece de la o grupă preșcolară la alta, activitățile obligatorii câștigă termen din ce în ce mai mult. Chiar și în jocurile copiilor, motivele învățării la școala încep să apară net exprimate (la preșcolarii mari). La această vârstă copii manifestă un viu interes pentru o formă mai organizată de activitate, pentru învățătură, ceea ce dovedește că ei au atins sub aspectul dezvoltării psihice nivelul corespunzător spre a putea intra în școală.
Acest fapt se poate constata comparând felul în care se joacă preșcolarii din grupa mijlocie și cei din grupa mare " de-a școala ". Se observă că sensul principal al învățării nu este încă oglindit în jocurile preșcolarilor de vârstă mijlocie. Cand se joacă " de-a școala ", elementul dominant îl constituie rolurile și acțiunile ce decurg din activitățile jocului (trezirea la timp pentru a nu întârzia la școală, drumul spre școală, așezarea în bănci, etc). Învățarea ca atare nu apare de loc în jocurile copiilor.
Altfel se reprezintă lucrurile în jocurile preșcolarilor mari. În centrul jocului se află activitatea propriu-zisă de învățare. Acțiunile de joc constau în "a scrie", "a citi", "a calcula", cu alte cuvinte, în a face tot ceea ce preocupă un copil care învață. Prin urmare, în jocul copiilor din grupa mare, învățarea ocupă un loc central. Semnificativ este și faptul că rolurile preferate de copii sunt acelea de elevi, adică, toti vor să desfășoare o activitate specifică vieții școlare, aceea de a învăța. Aceasta ne dovedeste noua atitudine a copilului față de activitatea de învățare, faptul că el s-a ridicat la o nouă treaptă de înțelegere a semnificației acestei activități de răspundere.
Corelația dintre joc și învățare la diferite etape ale vârstei preșcolare este condiționată de nivelul general de dezvoltare psihică a copilului. Dar pe măsura introducerii treptate a elementelor de învățare, se produc schimbări vizibile în activitatea psihică a copilului; la vârsta preșcolară mică asimilarea cunoștințelor și formarea deprinderilor în cadrul activităților obligatorii sunt indispensabil legate de joc. Copilul manifestă tendința de a transforma în joc activitățile programate de educatoare pentru a-i transmite cunoștințe și a-i forma deprinderile. De pildă copilul mânuiește cu multă plăcere creionul pe hârtie, dar fără intenția de a "desena" ceva,însă, pe el îl captivează însuși procesul operării cu creionul, faptul că, trasând cu creionul pe hârtie diferite linii întortocheate. La fel se întâmplă și cu celelalte activități. Pe el nu-l interesează încă obținerea unui anumit rezultat, de exemplu,prin așezarea cuburilor realizarea unei construcții, prin modelarea plastilinei, confecționarea unei jucării. De asemenea, asimilarea cunoștințelor și însușirea deprinderilor nu constituie pentru copil o problemă de rezolvat Cu toate acestea, prin îmbinarea elementelor de învățare cu cele de joc copilul își însușește unele cunoștințe și face pași în direcția formării deprinderilor de muncă intelectuală.
Această particularitate psihologică a învățării la vârstă preșcolară unică face necesară includerea "procedeelor de joc" în desfășurarea activităților obligatorii. Pe această cale se captează mai ușor atenția, se intesifică procesele de analiză și sinteză, se dirijează mișcările și acțiunile, se menține viu interesul copiilor pentru activitatea desfășurată. Jocul devine astfel un important mijloc pentru însușirea cunoștințelor și deprinderilor, dacă este îmbinat în mod rațional cu elemente de învățare.
Jocurile și învățarea sunt formele de activitate sub influența cărora copilul preșcolar se formează și se dezvoltă. Între aceste forme există o stransă legătură. La diferite etape ale vârstei preșcolare, corelația dintre joc și învățare se realizează în forme specifice. La vârsta preșcolară mică, jocul ocupă în preocupările copilului locul central. Chiar și învățarea implică anumite elemente de joc. Totuși în formele cele mai simple motivele învățării încep să se constituie chiar și la preșcolarii mici.
Aceste motive nu sunt dominante față de motivele jocului. La preșcolarii din grupa mijlocie și din cea mare, interesul pentru învățare crește din ce în ce mai mult. Cu toate acestea jocul nu-și pierde din însemnătate nici la această vârstă. El rămâne și mai departe tipul fundamental de activitate preșcolară, care îndeplinește importanța funcției educative. Astfel, în procesul jocului, copilul își însușește mai bine semnificația socială și își formează mai ușor unele deprinderi practice elementare. (De pildă, în cadrul unor jocuri, preșolarii confectionează din diferite materiale cadouri pentru alții).
Jocul și învățarea exercită o influență pozitivă asupra dezvoltării psihice a copilului. La rândul lor, ele suferă influența pozitivă a acestei dezvoltări. Nivelul tot mai înalt al dezvoltării psihice generale a copilului acționează pozitiv asupra nivelului la care se desfășoară cele două forme de activitate. În aceasta constă influența reciprocă, relația dialectică între joc și învățare, pe de-o parte și dezvoltarea psihică generală a preșcolarului, pe de altă parte. Fiind factori importanți a-i dezvoltării psihice, jocul și învățarea sunt în același timp și un efect al acestei dezvoltări. În felul acesta, în procesul desfașurării activităților obligatorii se crează premisele psihologice ale pregătirii preșcolarului pentru activitatea de învățare în școală.
În procesul de învățământ, jocul este conceput ca mijloc de instruire și educare a copiilor, ca procedeu de realizare optimă a sarcinilor concrete pe care și le propune procesul de învățământ și ca formă de organizare a activității de cunoaștere și dezvoltare a capacităților psiho-fizice pe toate planurile.
"Prin joc, ca activitate inrstuctiv-educativă, se realizează adaptarea copilului la învățarea sistematică, prin libera manifestare a spiritului de independență în efectuarea diferitelor activități, jocuri, simulând la maximum actvismul copilului." (Pop, El., 1976 )
În literatura pedagogică, ca mijloc de instruire și educare, jocul este cunoscut sub numele de joc didactic- forma de învățare prin joc.
Ca mijloc de învățare, jocul contribuie la dezvoltarea intelectuală a copiilor, prin el procedeul luând cunoștință cu observațiile și fenomenele lumii înconjurătoare, proprietățile, relațiile și raporturile dintre ele, învățând să le denumească. Tot în cadrul jocului se dezvoltă percepția, imaginația, memoria, gândirea, etc; copiii își pot exprima în joc impresiile, descoperirile și stările afective, jocul – ca formă a învățării-contribuind astfel la dezvoltarea proceselor și însușirilor psihice.
Prin joc, copilul își exersează pronunția, își îmbogățește vocabularul, învață să facă unele generalizări care duc la precizarea conținutului noțional. Îmbinând elementele de învățare cu cele de joc și invers, copilul își îmbogățește sistematic cunoștințele.
Jocul creează premisele comportării conștiente a copiilor, condiție esențială a învățării. Indiferent de forma pe care o îmbracă, jocul dezvoltă capacitatea de cunoaștere a copilului, cultivă sentimentele dintre cele mai variate, educă voința, pune bazele însușirii pesonalității, încât toate aceste modificări apărute în viața psiho-fizică au o înrăurire pozitivă asupra desfășurării tot mai eficiente a activității organizate în scopul învățării. Relațiile dintre învățarea sistematică și joc este suportul pe care se sprijină întreaga activitate instructiv-educativă din gradiniță.
Participarea activă, opțională și liberă la jocuri a copilului duce permanent la învățarea noului, învățarea sistematică la această vârstă nu poate fi concepută în afara jocului.
Sintetizând cele relatate mai sus, privind raportul dintre joc și învățarea dirijată în anii preșcolarității, putem reține următoarele coordonate generale:
a) la vârsta prescolară activitatea de învățare dirijată nu se poate realiza decât în sprijinul jocului, ea trebuie să conțină elemente ludice pentru a se înscrie printre ocupațiile preferate și să poată fi finalizată în cele din urmă;
b) învățarea dirijată nu se poate realiza în mod strict-independent, ci numai în prezența și sub îndrumarea atentă, pas cu pas, a educatoarei;
c) învățarea, sub aspectul conținutului, nu se poate ridica decât până la nivelul real de a gândi și acționa (obiectual, verbal, afectiv) al copilului, teoria structurilor mintale a lui J. Piaget fiind convingătoare din punct de vedere științific.
Jocul și învățarea influențează poziția dezvoltării psihică generală. Influența lor este reciprocă, pentru că între joc și învățare există o relație dialectică.
Între dezvoltarea comportamentului psihic și învățare, la vârsta preșcolară se stabilesc raporturi de interdependență și condiționare reciprocă. Forma specifică de realizare a învățării în această perioadă este jocul. Prin el copilul învață, iar prin intensificarea învățării se ating nivelurile progresive de dezvoltare psihică și implicit, forme și tipuri, progresiv superioare de joc (de la jocul de manipulare simplă de obiecte și jucării, la jocul cu subiect imitat, la cel cu subiect creat de copil, de construcție, iar în final la jocul de dramatizare și cel cu reguli).
În perioada preșcolară, deși jocul deține importante funcții formative, el nu este unica formă de activitate prin care se asigură dezvoltarea psihică a copilului. Activitatea de învățare de tip școlar organizată sub forma activității comune, întregește și desăvârșește funcția formativă a jocului.
Relația dintre joc și învățare se schimbă pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, în sensul că activitatea comună câștigă din ce în ce mai mult teren (de la durata de 10-15 minute la durata de 25-30 minute).
La vârsta preșcolară mică, pentru a facilita însușirea cunoștințelor, formelor și deprinderilor prin activități comune, este indispensabilă folosirea elementelor de joc pentru a le capta ușor atenția și pentru a-i antrena în activitățile întregului parcurs.
Trecând la grupa mijlocie, procesul însușirii cunoașterii de formare a deprinderilor și obișnuințelor încep să se detașeze de acțiunile cu caracter de joc. Acum preșcolarii dovedesc interes în urmărirea explicațiilor transmise verbal, pun întrebări, solicitând precizări cu privire la realizarea temei, toate acestea fiind posibile datorită intensificării funcției reglatoare a sistemului verbal și a experienței dobândite anterior. La această vârstă se pune accent pe integrarea copiilor în activitatea de învățare sistematică, organizatorică, în care procedeele de joc sunt folosite în mai mică măsură, fără, însă, a se renunța la ele.
La grupa mare, învățarea începe să fie privită ca activitate dominantă, realizandu-se asimilarea activă a cunoașterii, conturăndu–se anumite procedee mintale de lucru, copiii înțelegând mai bine problemele supuse spre rezolvare, străduindu-se să găsească soluții proprii, sporind astfel rezistența la efortul intelectual.
Așa cum rezultă din cercetările lui J. Piaget, învățarea este un fenomen specific adaptării omului la viața socială.
În concluzie, din punct de vedere educativ, trebuie să fie asigurată o justă proporționare a jocului cu învățarea, a elementului distractiv cu efortul fizic și intelectual. Deși jocul este activitatea dominantă la vârsta preșcolară, totuși ea se îmbină cu anumite forme de muncă intelectual accesibile acestei vârste. Unele jocuri sunt inventate de copii, altele sunt închipuite și organizate de educatoarea lor, anume pentru a-i ocupa pe copii cu o activitate plăcută, ce contribuie, fără să a se observa, la educarea lor.
CAPITOLUL III
3. DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA PREȘCOLARI
Importanța dezvoltării limbajului la preșcolari
„Viața omului nu este posibilă în afara comunicării pentru că omul comunică în mediul în care trăiește, iar dezvoltarea psihică este legată de comunicare.” (Gherghina, D., Novac, C., 2005, p.18)
Limbajul reprezintă una dintre cele mai importante aptitudini pe care le achiziționează un copil preșcolar, acesta fiind totodata un element-cheie în însușirea unei bune educații în școală și mai apoi în mediul universitar. Prin limbaj copilul face deducție, stabilește niște raporturi, își amintește anumite situații trecute sau cere explicații cu privire la unele obiecte.
Nu există limbaj nesemantic, comunicarea fiind un process de transmitere a mesajelor, a informațiilor, între comunicare și cunoaștere existând o strânsă legătură. Nu se poate gândi fără mijlocele de limbaj, aceasta având mai multe funcții, și anume: de comunicare cognitivă, symbolic-reprezentativă, expresivă, persuasivă, reglatorie, ludică.
Dezvoltarea limbajului include evoluția în plan fonetic, gramatical, lexical și semantic. Se știe deja că preșcolarii sunt niște parteneri de conversație excelenți, nu doar că pun o mulțime de întrebări, dar le și place foarte mult să povestească. Această caracteristică îî ajută foarte mult pe părinți și educatori în activitățile de dezvoltare a limbajului.
În preșcolaritate, o spectaculoasă dezvoltare se petrece în planul limbajului, iar diferențele dintre începutul și sfârșitul stadiului sunt remarcabile. Pe la vârsta de cinci ani, unii preșcolari surprind prin felul cum vorbesc: corect fonetic și gramatical.
Materialul necesar desfășurării normale a gândirii și a limbajului este dat de realitate, de povestirile educatorului, de experiența de viață a copilului și de relațiile cu ceilalți preșcolari.
Importante pentru învățarea limbajului sunt cel puțin trei secvențe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaște, identifica, discrimina și manipula), dezvoltarea capacității de a discrimina și înțelege vorbirea pe care o aude de la ceilalți din apropiere și dezvoltarea abilității de a produce sunete și succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulților .
Din punctul de vedere al dezvoltării codului lingvistic se arată că acum limbajul copilului se îmbogățește nu numai cu substantive, ci și cu verbe, adjective, pronume. Utilizarea corectă a diferitelor elemente ale frazei are loc progresiv. Pronumele personale și posesive sunt cele care facilitea-ză dialogul, ele sunt achiziționate între 2 și 4 ani, mai întâi în forma lor de singular și abia apoi în forma de plural, către vârsta de 5 ani. Primele sunt achiziționate prepozițiile și adverbele ce expri-mă posesiunea, apoi, către vârsta de 3-4 ani, cele de loc, iar cele de timp par să fie ultimele achiziții, între 4 și 5 ani .
Tatiana Slama Cazacu evidențiază că în utilizarea verbelor se fixează mai întâi timpul prezent, contaminând celelalte timpuri verbale construite mai târziu, mai ales perfectul compus care este la început format după structura prezentului. Pe parcursul perioadei, copiii folosesc din ce în ce mai corect acordul gramatical al cazurilor și timpurile verbale.
Dacă la 3 ani vocabularul copilului cuprinde între 700/800 și 1.000 de cuvinte, la 6 ani el ajunge să cunoască 2.600 de cuvinte.
La această vârstă raportul între vocabularul pasiv (cel înțeles) și cel activ (folosit) se modifică, astfel încât limbajul pasiv se apropie de cel activ ca valoare de comunicare. Dezvoltându-se concomitent cu gândirea, limbajul preșcolarului se îmbogățește foarte mult devenind un instrument activ în relaționare.
În jurul vârstei de 3 ani vorbirea copilului se caracterizează printr-o expresivitate accentuată, prin bogăție, varietate, originalitate (utilizarea mijloacelor expresive, melodice ale limbii, ale intonației și ale mimicii).
Vorbirea este încărcată de exclamații, repetiții, pronume demonstrative. Spre vârsta de 6 ani copilul se exprimă prin propoziții și fraze tot mai corecte gramatical folosind epitete, comparații, verbe, adverbe. Toate au loc concomitent cu dezvoltarea corectitudinii pronunțării.
Sintetic spus, pentru această perioadă, indicii dezvoltării normale minimale a limbajului sunt:
3 ani și 6 luni – copilul este capabil să redea până la 2 strofe;
4 ani – este uzuală folosirea pluralului în vorbirea curentăși a pronumelui („eu”, „tu”, „noi”, „voi”);
5 ani – sunt folosite cel puțin două adverbe de timp („azi”, „mâine”); – este capabil să relateze despre 3 imagini cu detalii;
5 ani și 6 luni – folosește 3 adverbe de timp („ieri”, „azi”, „mâine”); -recită poezii lungi cu intonație
• 6 ani – 3 adverbe folosite corect; – relatează despre 3 imagini; – recunoaște corect 3, 4 litere.
În această perioadă datorită unor defecte anatomice ale mandibulei (buze de iepure), anomalii ale maxilarului, prezența unor vegetații adenoide, lipsa dinților se observă deficiențe în articularea anumitor cuvinte, sunete, consoane etc.
Apar așa numitele dislalii simple – când este afectat un sunet sau polimorfe – când sunt afectate mai multe sunete. Pe măsură ce copilul crește, de la caz la caz și în funcție de cauza care a provocat dislalia, anumite deficiențe de pronunție se corectează de la sine. Cele care sunt persistente până la o vârstă mai mare 5-6 ani trebuie remediate cu ajutorul logopedului, specialistul care, prin anumite tehnici, poate corecta aceste defecte.
Alte tulburări ale limbajului sunt cauzate de deficiențe neurologice. Și în acest caz recuperarea logopedică este necesară. Sunt situații în care nedezvoltarea corespunzătoare a limbajului (expresiv – cel vorbit și receptiv – ceea ce înțelege copilul) apare ca rezultat al unor deficiențe de dezvoltare cum ar fi autismul, ca reacție la un șoc traumatic, emoțional sau ca expresie a unei întârzieri în dezvoltarea intelectuală a copilului.
Copiii stresați, frustrați, abuzați emoțional pot prezenta tulburări ale fluxului vorbirii, tulburări cunoscute sub numele de balbisme (logonevrozele). Tulburările de limbaj remarcate de părinți, educatori care trebuie să intervină apelând la specialiști..
Concluziile sunt că foarte devreme (cercetările au fost făcute pe un lot de 360 de copii, cu vârste între aproape 2 ani și până la 6 ani) copiii simt nevoia de a vorbi pentru ceilalți, de a intra în relație cu ceilalți prin limbaj, de a utiliza limbajul pentru a comunica gândurile proprii și chiar de a folosi limbajul pentru a coopera, de aceea este necesară intervenția adulților în dezvoltarea corectă a limbajului.
Modul în care se dezvoltă limbajul este puternic influențat de mediul în care trăiește copilul, de cât de mult i se vorbește, de cât de mult este stimulat să folosească limbajul în comunicare. De aceea la această vârstă se remarcă diferențe între copii (dacă nu este stimulat corespunzător copilul va vorbi mai târziu). Copilul educat corespunzător își însușește rapid cuvinte noi, folosește activ clișeele verbale ale adulților.
Modalități de dezvoltare a limbajului la preșcolari
Mihai Eminescu spunea “limba, alegerea și cursivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă este un element esențial, ba chiar un criteriu al educației”. (Eminescu, M., apud Druta, Gh., 2010)
„Reușita actuclui de predare-învățare necesită folosirea în interacțiune a diverselor tipuri de limbaje, corespunzător conținutului ideatic și practic al genurilor de activități.” (Bontaș, I., 2001, p.150)
Pentru dezvoltarea și conturarea limbajului la preșcolari se pot folosi metode, mijloace și activități variate. Reforma din învățământul românesc a deschis o portiță în abordarea umanistă a procesului didactic care este de fapt o necesitate evidentă.
Prin stimularea imaginației preșcolarilor în interpretarea unor planșe cu imagini, a unor roluri, în crearea unor povestiri, în cadrul jocurilor care au sarcina didactică de dezvoltare a limbajului și a comunicării, a vorbirii corecte, a creativității verbale a preșcolarilor, a fluenței și originalității în gândire și vorbire, se valorifică la maxim fiecare posibilitate de cultivare a exprimării verbale în activitățile ce se organizează la grădiniță.
În scopul cunoașterii nivelului dezvoltării limbajului preșcolarilor, se pot utiliza unele metode complementare. Știind că la sosirea copiilor în grădiniță, se impune o
evaluare inițială, pentru a cunoaște dezvoltarea limbajului la acest moment și pentru a
ști cum să proiectezi activitățile didactice, astfel, se pot folosi metode precum:
-interviul (convorbire liberă în scopul verificării cunoștințelor și a dezvoltării limbajului la sosirea în grădiniță);
-verificarea orală (educatoarea discută individual cu fiecare copil și notează eventualele probleme în evoluția limbajului și cum ar putea fi rezolvate acestea);
– jocul didactic prin care preșcolarii sunt atrași să participe pentru a-și demonstra
capacitățile (pentru verificarea nivelului de dezvoltarea limbajului, exersarea, dezvoltarea
capacităților de exprimare corectă, etc) ;
– povestiri, repovestiri ale unor povești sau întâmplări (se verifică vocabularul, capacitatea de a se exprima corect, de a face asociații logice, de a respecta succesiunea evenimentelor, etc);
-memorizări (educatoarea verifică capacitatea de memorare dar și de exprimare corectă, coerentă în momentul recitării poeziei memorate);
– problematizarea;
– fișele de lucru (cu suport intuitiv) pentru: verificarea cunoștințelor despre obiectele din mediul ambiant, utilitatea acestora,formarea de propoziții cu ajutorul grafismelor,
rezolvarea de probleme ilustrate.
Dezvoltarea limbajului în grădiniță poate fi verificată mai ales în cadrul activităților specifice dar și în cadrul altor activități ( cunoașterea mediului, activitatea matematică, activități de educație estetică, activități libere, concursuri, serbări,etc).
În cadrul activității de educare a limbajului se pot proiecta activități specifice în scopul verificării capacităților de exprimare ale copiilor, având în vedere în același timp și utilizarea metodelor active în cadrul acestora :
-lecturi după imagini;
-memorizări;
-povestiri după ilustrații- crearea unui text descriptiv pentru imaginile date;
-povestiri cu început dat ( se dă începutul poveștii și copilul trebuie să construiască un final posibil )
– jocuri didactice ( exemple de astfel de jocuri pot fi: „Formează o propoziție”, „Câte cuvinte am spus?”, „Câte silabe are cuvântul ?”, „Cercurile”- cuvinte, silabe, sunete ).
Implicarea copiilor preșcolari în cadrul activităților din proprie inițiativă, datorită stimulării curiozității și motivației intrinsece,conduce la o asimilare a conținuturilor mai bună.
Jocurile, alături de alte metode sunt considerate ca „fiind complexe (compozite), în care se combină de fapt mai multe metode, considerate simple sau primare (ca expunerea, conversația, demonstrația, exercițiul, etc.)” (Cucoș, C. 1998).
„Jocul e o metodă activă prin care copilul este direct implicat în activitatea de învățare. Strategia jocului este în esență, o strategie euristică” (Bandura, A., Cerbone, D., 1983), de combinare, de relaționare, de interpretare a experienței copilului (cunoștințele sale sunt multiple: îmbogățește cunoștințele și formează capacități, dezvoltă atenția, spiritul de observație, memoria, imaginația, formează motivația și atitudinea față de diverse activități, cultivă spiritul de investigație, perseverența și spiritul cooperant.
Prin urmare, modalitățile de dezvoltare a limbajului la preșcolari stau la baza metodelor activ-participative utilizate în grădiniță, contribuind astfel la dezvoltarea
sferei de cunoaștere, la dezvoltarea capacităților de exprimare ale copilului, a semanticii și nuanțării limbii prin folosirea unor cuvinte, expresii, legate de aspectul, forma, culoarea obiectelor cunoscute de copil și nu numai .
Rolul jocului didactic în dezvoltarea limbajului la preșcolari
„Prin joc copilul este stimulat din toate punctele de vedere ale dezvoltării sale! De aceea, jocul este cea mai eficientă formă de învățare integrată datorită naturaleței cu care copilul învață.” (Ghid de bune practici pentru educația timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani, 2008, p. 37)
Unul din obiectivele fundamentale ale învățământului preșcolar este dezvoltarea capacității de exprimare a copiilor. Perfecționarea limbii se realizează pe măsură ce copilul își dezvoltă gândirea și începe să-și însușească primele elemente de cultură generală.
La dezvoltarea limbajului participă mai mulți factori: mediul familial și cel social, toate obiectele de studiu și în special disciplinele școlare care prevăd cunoștințele pedagogice și au ca obiectiv cunoașterea limbii și dezvoltarea limbajului.
În anii de practică pedagogică, pe care i-am petrecut în mijlocul copiilor de vârstă preșcolară, am plecat de la ipoteza că, limbajul constituie instrumentul de lucru pentru toate celelalte activități ce se desfășoară în grădiniță, am constatat că cel mai eficient mijloc prin care copiii își dezvoltă limbajul, se pot corecta anumite defecte de vorbire, se pot consolida și verifica însușirea unor noțiuni, cât și a priceperilor și deprinderilor formate, este jocul didactic. Acesta regăsindu-se în grădinița sub diferite forme, putând fi clasificat, precum îl găsim la subcapitolul 1.2 Tipologii, la pag. 13-14.
Preșcolarul în timpul jocului didactic, mânuiește diferite obiecte, jucării, astfel îi creăm posibilitatea de a le atinge, de a le pipăi, având asupra lui un puternic caracter motivațional, dând frâu liber gândurilor fiind nevoit să redea ceea ce vede, ceea ce gândește în momentul respectiv.
I., Cerghit afirma că „jocul didactic a devenit una din principalele metode active, atractive, extrem de eficace în munca instructivă cu copiii.” (Cerghit, I., 1979, p.18)
Pornind de la ideea că activitatea predominantă din grădiniță este jocul, obiectivele regăsite în programă, pentru dezvoltarea limbajului, pot fi atinse cu ajutorul jocului didactic, datorită faptului că îl antrenează pe copil în stimularea și exersarea vorbirii în direcția dorită.
Jocul didactic la activitatea de educarea limbajului (DLC) reprezintă o activitate de bază, organizată în gradiniță, în scopul dezvoltării limbajului și activizării vocabularului copiilor preșcolari.
Jocul didactic are un rol deosebit în amplificarea acțiunii formative a gradiniței, în primul rând prin faptul că poate fi inclus în structura activității comune, realizând în acest fel un continuum între activitatea de învațare și cea de joc. Datorită faptului că preșcolarul își structurează operațiile și acțiunile fără a resimți efortul, învățarea prin intermediul jocului se realizează eficient.
Jocul didactic la educarea limbajului constituie un mijloc atractiv de realizare a sarcinilor. El conține o problemă, o sarcină didactică pe care copilul trebuie s-o îndeplinească concomitent cu participarea lui la acțiunea jocului. Experiența probează că jocul didactic are o eficiență formativă crescută în situația sistematizării, consolidării și verificării cunoștințelor.
Consolidarea sau verificarea cunoștințelor copiilor prin intermediul jocurilor didactice la educarea limbajului se realizează diferit în funcție de scopul imediat al activității, de forma pe care o îmbracă acțiunea jocului și de materialul folosit de educatoare. Unele jocuri pot crea copiilor posibilitatea de a recunoaște poveștile după imaginile date (,,Recunoaște povestea?"), recunoașterea sunetului inițial din cuvintele date (,,Cu ce sunet începe cuvântul?"), de a indica locul sunetului în cuvânt (,,Unde se află sunetul? – la început, la mijloc, la sfârșit"), de a despărți în silabe (,, Desparte în silabe cuvântul dat"). În alte jocuri au prilejul să alcătuiască propoziții cu ajutorul cuvintelor care reprezintă imaginile date ,etc.
“Jocurile didactice, prin haina pe care o pot îmbrăca îi pun pe preșcolari în situația de a se transpune în diferite roluri din viața cotidiană, lărgind orizontul de cunoaștere al copiilor, îmbogățindu-le experiența de viață, antrenându-i în dialoguri care-i obligă să-și îmbunătățească și să-și activizeze vocabularul, folosind limba ca mijloc de comunicare ce oferă copiilor posibilitatea să-și formeze anumite noțiuni, să-și însușească treptat formele structurii gramaticale, contribuind la ridicarea nivelului calității al comunicării verbale.” (Stan, F., 2013, p.13)
În lucrarea: ,,Metodica activităților de educarea limbajului. Jocul didactic la educarea limbajului. Suport de curs”, 2007, Craiova, Bunăiașu C., Cămărașu G., Dănilă I., Gherghina D., Ilie V., Novac C., Oprescu N., Păunescu A., clasifică jocurile didactice la activitatea de educarea limbajului, în trei categorii:
jocuri didactice pentru dezvoltarea laturii fonetice a limbajului;
jocuri didactice pentru formarea deprinderii de exprimare corectă din punct de vedere gramatical;
jocuri didactice pentru precizarea și activizarea vocabularului.
Activitatea de educarea limbajului, fiind o activitate care utilizează termeni dificili încă de la vârsta preșcolară, se impune abordarea acesteia într-un mod cât mai simplu și mai plăcut, iar jocul didactic răspunde acestei necesități.
Având în vedere importanța jocului în această perioadă și ținând cont de opiniile psiho-pedagogilor din domeniul științelor educației, care au sesizat valențele lui informativ-formative, utilizarea acestei forme de organizare în activitățile de educarea limbajului reprezintă o metodă eficace de instruire a preșcolarilor, deoarece reușește să îmbine elementele distractive cu cele instructive. Prin îmbinarea dintre învățare și joc educatoarea facilitează asimilarea cunoștințelor la educarea limbajului de la cea mai fragedă vârstă, stimulează dezvoltarea intelectuală a preșcolarilor și mai ales realizează toate aceste obiective într-un mod antrenant pentru cei mici, asigurând astfel o retenție și un feed-back mai bun.
Jocul didactic împreună cu celelalte mijloace de dezvoltare a vorbirii, contribuie într-un mod deosebit la următoarele aspecte deosebit de importante necesare pregătirii pentru școală:
-pronunțarea clară și corectă a tuturor sunetelor ce intră în componența cuvintelor;
-corectarea pronunțării greșite a unor sunete și cuvinte;
-clasificarea și precizarea unor noțiuni legate de activitatea preșcolară și de cea școlară;
-activizarea vocabularului cu achizițiile noi, introduce în limbajul copiilor.
Astfel, în urma celor spuse anterior, doresc în continuare să prezint câteva jocuri didactice realizate și îmbunătățite de Stan Floarea, în cartea “Jocul didactic.Jocurile exercițiu și rolul lor în dezvoltarea limbajului copiilor preșcolari ”, care contribuie într-un mod deosebit la dezvoltarea limbajului la preșcolari:
Jocuri didactice de pronunțare corectă a diferitelor sunete ale limbii române- vocale/ consoane:
“Cu ce sunet începe cuvântul? ”
Obiective:
-familiarizarea cu unele sunete;
-formarea deprinderii de a pronunța corect cuvintele care se deosebesc prin sunetul de la începutul cuvântului;
-activizarea vocabularului;
-dezvoltarea auzului fonematic, a rapidității în gândire;
-dezvoltarea spiritului de observație.
Sarcina didactică:
-pronunțarea corectă a sunetelor “s” și “ș”, ca și a cuvintelor care încep cu aceste sunete;
-diferențierea cuvintelor;
-recunoașterea dintr-un grup de obiecte a acelora ale căror denumire începe cu sunetul “s” sau “ș”.
Regulile jocului: răspunsurile copiilor se dau după îndicațiile educatoarei, răspunde mai întâi copilul care se anunță mai repede, se iau în considerație, în întrecere răspunsurile corecte, care nu s-au mai spus.
Elemente de joc: Întrecerea între copii, aplauze pentru răspunsurile corecte, aruncarea mingii de la educatoare la copil.
Desfățurarea activității:
Copii vor fi anunțați că vor juca un joc cu cuvinte, care copil va ști mai multe cuvinte ce încep cu sunetul “s” sau “ș”. Educatoarea pronunță cuvântul “sau”. Se repetă acest cuvânt de către copii, spunânduli-se că începe cu sunetul “s”.
Se solicită copiii să gândească cuvinte care încep cu sunetul “s”.
Se pronunță apoi cuvântul “șarpe” și se explică copiilor că acest cuvânt începe cu sunetul “ș”. Apoi se cere copiilor să găsească cuvinte care încep cu sunetul “ș”. Toate răspunsurile corecte sunt aprciate și notate cu o steluță.Câștigătorul este acela care adună mai multe steluțe.
“Ștafeta”
Obiective:
-recunoașterea imaginii prezentată prin descoperire și a sunetului cu care începe cuvântul reprezentat de imagine;
-să delimiteze sunetul cu care începe cuvântul;
-să găsească cuvinte cu sunetul respectiv;
-dezvoltarea auzului fonematic și al operațiilor gândirii.
Sarcina didactică – pronunțarea corectă a sunetelor cât și a cuvintelor care încep cu aceste sunete.
Regulile jocului: răspunsurile se dau după indicația educatoarei, răspunde mai întâi copilul care se anunță primul.
Elemente de joc – întrecerea între copii.
Desfășurarea jocului:
Copii sunt împărțiți în 2 echipe, pentru că acest joc se desfșoară sub formă de concurs. Întrebările au fost adresate pe rând echipelor, iar în cazul în care una din ele nu a răspuns se solicit ajutorul celorlalți.
Exemplu: Se prezintă o imagine cu o barcă și se întreabă:
-Ce reprezintă această imagine? (o barcă)
-Cu ce sunet începe cuvântul “barcă”? (b)
-Care sunt sunetele acestui cuvânt? (“b”, “a”, “r”, “c”, “ă”).
Întrebările continuă până la epuizarea imaginilor pregătite cu sunete mai greu de pronunțat, precum: “gâscă”, “șapcă”, “păpușă”, “tobă”, “pușcă”, etc…
Jocuri didactice de despărțire în silabe a cuvintelor și de formare a propoziției:
“Spune cum este și ce are”
Obiective:
-consolidarea deprinderii de a alcătui propoziții din trei cuvinte;
– consolidarea deprinderii de a efectua analiza lexical a unor propoziții;
-formarea deprinderii de a introduce în cadrul propoziției verbe auxiliare “a fi”, “a avea”;
-dezvoltarea gâmdirii și a imaginației creatoate.
Sarcina didactică – alcătuirea propozițiilor din trei cuvinte și de a efectua analiza lexicală a lor.
Regulile jocului – răspunsurile copiilor se dau după îndicațiile personajului “Țăndărică”. Răspunde mai întâi copilul care se anunță mai repede și răspunde corect.
Elemente de joc: elemental surpriză “Țăndărică”, întrecerea între copii, aplauze.
Desfășurarea jocului: Se cere copiilor să formuleze propoziții formate din trei cuvinte, folosind suport material jetoane sau jucării și să stabilească componența numerică și locul fiecărui cuvânt (care este primul, al doilea, ultimul).
“Cine spune mai repede?”
Obiective:
-denumesc obiectele reprezentate de jetoanele extrase din coșulețul cu surprise;
-formulează propoziții simple și dezvoltate;
-delimitează cuvintele din propozițiile formate;
Scop – consolidarea de a alcătui propoziții simple și dezvoltate, realizând acordul între părțile de propoziție.
Regulile jocului: Educatoarea va atinge cu bagheta magică pe câte un copil, care va extrage din coșuleț un jeton, denumind obiectul reprezentat pe jeton și va formula cu acesta o propoziție.
Desfășurarea jocului: Copilul atins cu bagheta magică de către educatoare, va extrage un jeton din coșuleț, apoi îl denumește și formulează o propoziție. Ceilalți copii sunt solicitați și ei să formuleze apoi o propoziție cu obiectul extras de acest copil.
Jocuri didactice de îmbogățire și activizare a vocabularului:
“Hai să împerechem!”
Obiective:
-să găsească antonimele potrivite unor cuvinte;
-să formuleze propoziții simple și dezvoltate cu antonimele găsite.
Scop: folosirea corectă a antonimelor, consolidarea deprinderii de a utiliza cuvinte în contexte variate.
Sarcina didactică: Găsirea antonimelor potrivite, unor cuvinte date și utilizarea lor în propoziții.
Regulile jocului: Copilul care va răspunde este desemnat de educatoare prin aruncarea în dreptul lui a unei jucării de pluș sau a unei mingi de burete. Răspunsurile corecte vor fi aplaudate.
Desfășurarea jocului: Copii sunt așezați în semicerc. Educatoarea va desășura jocul cu ajutorul jetoanelor. Copilul prinde jucăria de pluș și dă răspunsul așezând alături jetoanele care se pot împerechea – exemplu:
-o fetiță cu rochița curată- o fetiță cu rochița murdară;
-o păpușă mare- o păpușă mică, etc.
Jocul se poate desfășura printr-o poveste: “ Am cunoscut două fetițe, care deși erau surori erau totuși foarte diferite: una era bună, iar cealaltă era….; una era harnică, iar cealaltă era………; etc.
“Spun la fel, da-i altceva”
Obiective:
-să aleagă imaginea corectă corespunzătoare sensului corect al cuvântului utilizat într-o propoziție;
-să precizeze celelalte sensuri ale aceluiași cuvânt (omonime);
-să formuleze propoziții logice în care se explică sensurile cuvintelor omonime.
Scop: activizarea vocabularului cu omonime, consolidarea deprinderii de a utiliza cuvintele cunoscute în context variate.
Sarcina didactică: să completeze propozițiile date, alegând semnificația corectă a cuvântului (în funcție de contextual dat).
Regulile jocului: Pentru fiecare propoziție se prezintă jetoane cu desene corespunzătoare semnificațiilor pe care le poate avea cuvântul dat. Păpușa aplaudă și dă ecusoane celor care răspund corect.
Desfășurarea jocului: Păpușa alege un plic din coșuleț, afișează jetoanele din interiorul acestuia și “citește” propoziția: “Fata moșului curăță cu multă grijă părul de omizi.” Copiii au de ales între jetoane reprezentând: păr (pom) sau păr (podoabă capilară); “Tata a vopsit ușa și tocul.” Copiii ale între toc (instrument de scris), toc (de la pantof), toc (de la ușă). În continuare se formulează propoziții pentru celelalte sensuri ale cuvântului ales.
Jocuri didactice de formare a unei vorbiri corecte din punct de vedere gramatical
“Completează ce lipsește!”
Obiective:
-formarea deprinderii de a se exprima în propoziții alcătuite corect din punct de vedere grammatical;
-activizarea vocabularului cu cuvinte corespunzătoare ca sens;
-pronunțarea corectă a sunetelor și a cuvintelor care alcătuiesc propoziția;
-dezvoltarea spiritului de observație și a imaginației creatoare.
Sarcina didactică: alcătuirea de propoziții cu cuvântul dat care să aibă funcția de subiect și apoi de predicat în propoziție, realizarea acordului dintre subiect și predicat.
Regulile jocului: Copiii răspund în ordinea în care se anunță, după ce educatoarea pronunță cuvântul.
Elemente de joc: surpriza, bagheta magică, întrecerea, aplauze.
Desfășurarea jocului: Copiii sunt așezați pe scăunele sub formă de semicerc. Pentru a veni în ajutorul copiilor, în formarea propozițiilor se începe cu propoziții eliptice de predicat – exemplu:
Copilul…………(se joacă, desenează).
Câinele………(latră, aleargă).
Mama……….(spală, citește).
Mai întâi se formulează de către educatoare o propoziție pentru a exemplifica sarcina didactică și se adresează întrebarea “Ce face?” ,iar apoi, copilul atins de bagheta magică răspunde formulând propoziția completă, clară, logică cu un cuvânt corespunzător ca sens.
Exemplu: “Mama citește o carte.”
Se trece la propoziții la care lipsește subiectul:
“………………………..cântă.” (fetița, radioul, etc)
“………………………..desenează.” (elevul, pictorul, etc)
Se adresează de câte ori este nevoie întrebarea “cine?”
“Al cui glas este?”
Obiective:
-să recunoască personajul dintr-o poveste după replica ascultată;
-să utilizeze corect în răspunsurile formulate substantivele în cazul dativ și genitiv.
Scop:
-verificarea cunoștințelor legate de folosirea corectă a substantivelor în cazul genitive și dativ;
-dezvoltarea acuității auditive;
-verificarea cunoștințelor legate de personajele din poveștile sau basmele audiate anterior.
Regulile jocului: Copilul care recunoațte primul personajul și răspunde folosind corect substantivul în cazul genitive este recompensat cu ecuson.
Desfășurarea jocului: Educatoarea cere copiilor să asculte vocea înregistrată a unui personaj dint-o poveste cunoscută, după care va întreba: “Al cui glas este?” (“A cui voce este?”)
În funcție de complexitatea acțiunii, mai poate întreba cui I se adresează (îi vorbește….?) personajul pe care l-au recunoscut.
Opțional, copiii pot fi solicitați să aleagă și să afișeze și silueta personajului recunoscut.
Variantă: Copiii recunosc personajul înregistrat pe casetofon și apoi educatoarea le cere să răspundă la întrebarea: “Cui I se adresează?”
Exemplu: “Cui îi cere cocoșul punguța?”
“Cui îi spune vulpea de unde să ia pește?”
“Jocul este mijloc de cunoaștere și autocunoaștere, de exersare a gândirii și a unor deprinderi, este calea de relaxare și distracție, este mijloc de învățare; el este un mijloc de exprimare și exersare a originalității și creativității și, mai ales de socializare a copilului.” (Tomșa, Ghe., 2005, p.156)
CAPITOLUL IV
4. STUDIU INVESTIGATIV
Obiectivele cercertării
Determinarea gradului de influență pe care jocul didactic îl are în învățarea din cadrul învățământului preșcolar.
Evidențierea importanței utilizării jocului didactic asupra dezvoltării limbajului în învățământul preșcolar.
Determinarea rolului jocului didactic în creșterea gradului de participare activă a preșcolarilor la activitățile didactice.
Ipotezele cercetării
Ipoteza generală:
Folosirea jocului didactic, în învățământul preșcolar, reprezintă un suport de învățare și un mijloc de dezvoltare a limbajului.
Ipoteze specifice:
Prin utilizarea jocului didactic ca suport de învățare, în activitățile didactice cu preșcolarii, are loc o învățare activă, eficientă și o integrare ușoară a cunoștiințelor asimilate, în comparație cu nefolosirea acestuia în activitățile didactice, în acest caz învățarea este una deficitară, cunoștiințele nefiind asimilate cu aceeași ușurință de către preșcolari.
Utilizarea jocului didactic ca mijloc de dezvoltare a limbajului,în activitățile didactice din învățământul preșcolar, are un grad de eficiență ridicat datorită feed-back-ului pozitiv primit imediat din partea preșcolarilor în cadrul aceleiași activități didactice.
Eșantionul cercetării
Eșantionul cercetării îl constituie un număr de 30 de persoane (cadre didactice), din instituții școlare diferite, din mediu rural și urban, aflate în județul Timiș. Aceste cadre didactice sunt educatoare aparținătoare următoarelor grădinițe:
Grădinița cu Program Normal, Săcălaz, structura Beregsău-Mare ;
Grădinița cu Program Normal, Săcălaz;
Grădinița cu Program Prelungit, Săcălaz;
Grădinița cu Program Step by Step, Săcălaz.
Grădinița cu Program Normal, Nr. 27, Timișoara.
Instrumentul cercetării
Datele provin din aplicarea unei singure metode de investigație și anume, chestionarul.
Chestionarul este un instrument de cercetare ce constă într-o serie de întrebări și solicitări în scopul adunării informațiilor necesare de la diferite persoane. Chestionarele au avantajul, față de alte instrumente de cercetare, având costuri reduse, nefiind nevoie de foarte mult efort din partea celui ce chestionează față de ancheta verbală sau prin telefon și au adesea răspunsuri standardizate.
Chestionarele sunt, de asemenea, drastic limitate de faptul că respondenții trebuie să fie capabili să citească. Astfel, pentru anumite grupuri demografice efectuarea unui studiu realizat de chestionar nu poate fi practic.
Chestionarul aplicat este original, conceput de către mine și conține date de identificare a cadrelor didactice chestionate și opt întrebări cu variante de răspuns date și o întrebare cu răspuns deschis (anexa 1).
Prezentarea, prelucrarea și interpretarea datelor
Ipoteze:
Folosirea jocului didactic, în învățământul preșcolar, reprezintă un suport de învățare și un mijloc de dezvoltare a limbajului.
Întrebările: 2, 6, 7, 8 4.1 Tabel – chestionar
4.1 Grafic – tabel
După cum se poate observa din interpretarea datelor, peste 90% din cadrele didactice chestionate consideră că jocul didactic reprezintă un suport de învățare și mijloc de dezvoltare a limbajului în mare și foarte mare măsură.
Prin utilizarea jocului didactic ca suport de învățare, în activitățile didactice cu preșcolarii, are loc o învățare activă, eficientă și o integrare ușoară a cunoștiințelor asimilate, în comparație cu nefolosirea acestuia în activitățile didactice, în acest caz învățarea este una deficitară, cunoștiințele nefiind asimilate cu aceeași ușurință de către preșcolari.
Întrebările: 2, 6 4.2. Tabel – chestionar
4.2 Grafic – tabel
Din statistica obținută peste 80% din cadrele didactice chestionate consideră că jocul didactic utilizat ca suport de învățare, contribuie în foarte mare măsură la o învățare activă, eficientă și o integrare ușoară a cunoștiințelor asimilate în cadrul activităților didactice din grădiniță. Prin urmare, ipoteza se confirmă.
Utilizarea jocului didactic ca mijloc de dezvoltare a limbajului,în activitățile didactice din învățământul preșcolar, are un grad de eficiență ridicat datorită feed-back-ului pozitiv primit imediat din partea preșcolarilor în cadrul aceleiași activități didactice.
Întrebările: 7, 8 4.3 Tabel – chestionar
4.3 Grafic – tabel
Se poate observa din prelucrarea datelor, gradul ridicat al eficienței jocului didactic ca mijloc de dezvoltare a vocabularului în preșcolaritate. Conform statisticii în peste 90% din cazuri se obține un feed-back pozitiv. Prin urmare, ipoteza se confirmă.
5. CONCLUZII
Pornind de la următoarea ipoteză, cum că „Folosirea jocului didactic, în învățământul preșcolar, reprezintă un suport de învățare și un mijloc de dezvoltare a limbajului.„ și având în vedere că jocul este forma de activitate preferată și indispensabilă acestei vârste de preșcolaritate, am constatat că baza învățământului preșcolar trebuie să o constituie activitatea operațional-activă a copilului, care îi oferă acestuia ocazia de inițiativă și experiență- constituind astfel un support pentru formularea verbală a cunoștințelor.
Faptul că jocul stimulează interesul și curiozitatea preșcolarului, favorizând acumularea unei mari cantități de cunoștințe într-un timp scurt și, aparent fără efort. Prin joc copilul învață cu plăcere, devine interesat față de activitatea care se desfășoară; datorită conținutului său practic, jocul didactic pare a fi cel mai eficient mijloc de activizare a întregii grupe de preșcolari, potrivit formării deprinderilor practice elementare și de muncă organizată, dezvoltând spiritul de echipă, dezvoltând cel mai eficient vocabularul preșcolarilor.
Am constatat că jocul ne permite să studiem copilul sub toate aspectele dezvoltării sale, în întreaga sa complexitate: cognitiv, motor, afectiv, social, moral. Prin joc el pune în acțiune posibilitățile care decurg din structura sa particulară; traduce în fapte potențele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale, le asimilează și le dezvoltă, le îmbină și le complică, își coordonează ființa și îi dă vigoare.
Jocul didactic, este practic suportul de bază al învățării în preșcolaritate, este indispensabil activității preșcolarului. După cum afirmă Claparede –jocul- este cea mai buna introducere în arta de a munci “.(E. Claparéde, 1920, pag 143-apud “Învățământul primar”, 2001, pag 66 ) sau, mai bine spus, așa cum este definit de Johan Huizinga , “jocul este o acțiune specifică , încărcată de sensuri și tensiuni întotdeauna desfasurată după reguli acceptate de bună voie și în afara sferei utilității sau necesității materiale, însoțită de simțăminte de învățare și de încordare, de voioșie și destindere”. (Huizinga, J., 1977, p 214-215).
Chiar și în noul curriculum pentru educație timpurie se pune accent pe jocul liber inițiat de copil sau ales de acesta dintre centrele de activitate puse la dispoziție în sala de grupă.
Acum câteva secole în urmă, M. Parten a analizat rolul jocului în viața copilului preșcolar din perspectiva relației joc-dezvoltare socială. Astfel el a observat că în joc comportamentul copilului evoluează progresiv cu capacitatea lui de a opera pe plan mental și de a relaționa cu ceilalți, cu experiența ce o dobândește acesta în fiecare zi.
Faptul că toți marii psihologi și pedagogi au acordat o importanță deosebita jocului didactic în formarea, dezvoltarea copilului și a limbajului acestuia pentru viață, mă ancorează și mai profund în convingerea mea, validând ipoteza de la care am pornit în realizarea acestei lucrări.
O afirmație foarte profundă despre joc, care m-a făcut să reflectez mult asupra ei și a acestei lucrări, a avut-o J. Chateau : ,,Copilăria este ucenicia necesară vârstei mature. A nu studia în cursul copilăriei decât creșterea, dezvoltarea, fără a se face nici un loc jocului, ar însemna să neglijăm acest impuls irezistibil prin care copilul își modelează singur propria statuie. (Jean Chateau, 1986, p.64.)
Atât afirmațiile specialiștiilor în domeniu, cât și partea de interpretare psihopedagogică, și de prelucrare a datelor din chestionarele completate de educatoare cu experiență în domeniul învățământului preșcolar, dar și experiența dobândită în anii de practică la grădiniță, toate acestea mi-au întărit convigerea că folosind jocul în procesul instructiv-educativ se realizează o învățare eficientă, sigură și plăcută preșcolarilor, dar la fel de eficient se va dezvolta și limbajul acestora.
Prin studiul realizat s-a demonstrat că cele afirmate de marii psihologi și pedagogi, dar și de cadre didactice specializate în domeniul învățământului preșcolar și totodata, cu experință, cum că jocul didactic este într-adevăr un suport de învățare eficient și un mijloc de dezvoltare a limbajului în învățământul preșcolar.
BIBLIOGRAFIE
Antonovici, Șt., (2005), Metodica activităților de educare a limbajului în învățământul preșcolar, Editura Humanitas Educațional, București.
Antonovici, Șt., (2005), Jocuri didactice interdisciplinare, Editura Aramis, București.
Ausubel, D., Robinson, F., (1971), Învățarea în școală, Editura didactică și pedagogică, Bucuresti.
Balázs, T., (2011), Jocul didactic și contribuția lui la dezvoltarea și nuanțarea limbajului școlarului din clasa I, Editura Aquila, Oradea.
Bocoș, M., (2006), Teoria și metodologia instruirii. Teoria și metodologia evaluării, Editura Paralela 45, Pitești.
Breben,S., Gongea, E., (2002), Metode interactive de grup, Editura Arves, Craiova.
Cerghit, I., Radu, T.I., Popescu, E., Vlăsceanu, I., (1998), Didactica, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Cerghit, I., (1979), Metode de învățământ, Editura didactică și pedagogică, București.
Cristea, S., (1998), Dictionar de termini pedagocici, Editura Didactică și pedagogică, București.
Cucoș, C., (2000), Pedagogie, Editura Polirom, Iași.
Dascălu, L., M., (2010), Raportul joc-învățare în preșcolaritate, Editura Casei Corpului Didactic, Bacău.
Dumitrana, M., (1999), Educarea limbajului în învățământul preșcolar. Comunicare orală, vol. I, Editura Compania, București.
Dumitrana, M., (2001), Educarea limbajului în învățământul preșcolar. Comunicare orală, vol. II, Editura Compania, București.
Dumitrana, M., (2005), Jocuri și jucării pentru preșcolari, Editura Compania, București.
Dumitru, G., (2005), Didactica activităților instructiv-educative pentru preșcolari, Editura Didactica Nova, Craiova.
Dumitru, G., (2005), Limba română prin…joc!, Editura Didactica Nova, Craiova.
Evghenie Alexandrovna F., (1976), Jocul și jucăria, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Huizinga, J., (1955), Homo ludens; a study of the play-element in culture, Beacon Press, Boston.
Huizinga, J., (1977), Homo ludens, Editura Univers, București.
Ionescu, M., Radu, I. (coord.) (2001), Didactica modernă, ediția a II-a, revizuită, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Kessel, F., Goncu, A., (1984), Analyzing Children's Play Dialogues, Jossey-Bass Inc., San-Francisco.
Leontiev, A., N., (1953), Studii de psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Lespezeanu, M., (2007), Tradițional și modern în înățământul preșcolar, Editura Omfal Esențial, București.
Melanie, K., (1975), The psycho-analysis of children, Virago Press, London.
Moyles, J.R., (1989), Just Playing? The role and status of play in early chilhoodeducation, Open University Press, Philapdelphia.
Neacșu, I., (1990), Metode și tehnici moderne de învățare eficientă, Editura Militară, București.
Nicolescu, Mădălina-Mihaela, (2012), Relația joc-învățare în procesul instructiv-educativ din grădiniță, Editura Didactic Pres, Slatina.
Nicolescu, Mădălina-Mihaela, (2012), Jocul didactic-metodă de predare-învățare, Editura Didactic Pres, Slatina.
Nuissl E., (2011), Cercetare educațională empirică pentru începători, Editura Mirton, Timișoara.
Păun, E., Potolea, D., (2002), Științele educației. Structuri, conținuturi, tehnici, Editura Polirom, Iași.
Pînzariu, D., (2010), Jocul didactic și comunicarea elevilor, Editura Casei Corpului Didactic, Vaslui.
Plotnil, R., Mollenauer, S., (1986) , Introduction to psychology, San Diego State University.
Preda, V., Radu, I., Golu, P., Șchiopu, U., Todorescu, Șt., (1983), Psihologia educației și dezvoltării, Editura Academiei, București.
Preda, V., Radu, I., (1991), Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca.
Radu, I.,(1979), Studii de psihologie școlară, Editura Didactică și pedagogică, București.
Roșu, L., V., (2011), Jocul didactic- formă de trecere de la jocl la învățare, Editura Aramis, București.
Sion, G., (2003), Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de Mâine, București.
Sion, G., (2003), Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de Mâine, București.
Stănescu, D., V., (2011), Jocul didactic la limba română, Editura Stef, Iași.
Szekely,E., (2006), Literatură pentru copii, pentru institutori și învățători, “Universitatea Petr Maior”, Târgu Mureș.
Șchiopu, U., Verza, E., (1997), Psihologia vârstelor, Editura Didactică și pedagogică, București.
Tomescu, I., (2009), Importanța jocurilor didactice și a diverselor tipuri de exerciții în formarea, exersarea și dezvoltarea limbajului și a comunicării orale-lucrare științifică, Editura Didactic Pres, Slatina.
Tomșa, Gh., (coordonator), (2005), Psihopedagogie preșcolară și școlară, Editura Didactică și Pedagogică, București.
Voiculescu, E., (2003), Pedagogie preșcolară, Editura Aramis, București.
*** Benga, O., (2013), Curs Universitar de Psihologia Dezvoltării, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca.
*** Curriculum pentru învățământ preșcolar (3-6/7 ani), (2009), București.
*** Ghid de bune practice pentru educația timpurie a copiilor între 3-6/7 ani, (2008), MECT, București.
*** Ghiurcă, S., (feb. 2010), Studiu privind aplicarea metodelor activ participative în grupuri mici de elevi , în Didactica nr.15, p. 4-5.
*** Pop, El., (1976), Jocuri și alte activități la alegerea copiilor în Programul grădiniței, în Jocuri și alte activități alese- supliment al revistei pedagogice, Bucuresti.
Webografie:
Lupu (Muntean) Ligia, (2014), Relația dintre jocul didactic și metodele interactive în contextul dezvoltării armonioase la preșcolari. Accesat la adresa http://www.progettoperformer.eu/index_htm_files/Lupu%20muntean%20ligia%20DISERTATIE.pdf la data de 08 iun. 2015.
Nicu, Adriana, Curs de pedagogie. Accesat la adresa http://dppd.ulbsibiu.ro/ro/cadre_didactice/adriana_nicu/cursuri/Pedagogie%202_curs_3_Metode%20si%20mijloace%20de%20invatamant.pdf la data de 18.06.2015.
Răduț-Taicu, R., (2007), Curs-jocul didactic- teorie și aplicații. Accesat la adresa https://www.academia.edu/7551061/JOCUL_DIDACTIC_teorie_%C5%9Fi_aplica%C5%A3ii_-Syllabus_ID la data de 28.05.2015.
ANEXE
CHESTIONAR
Anexa nr.1
Nume-prenume (opțional):
Vârsta:
Gen: masculin; feminin;
Mediul de proveniență: urban; rural;
Nivel de studii:
liceale
universitare
altele
Gradul didactic:
debutant
definitivat
gradul didactic II
gradul didactic I
necalificat
Cât de important este jocul în această perioadă a preșcolarității, din punctul dumneavoastră de vedere?
foarte important
important
mai puțin important
deloc important
În ce măsură considerați că jocul didactic este un suport de învățare benefic preșcolarilor?
în foarte mare măsură
în mare măsură
în măsură potrivită
în mică măsură
deloc
Cât de des folosiți jocul didactic în activitățile de la grupă?
foarte des
des
moderat
rar
foarte rar
Care este feed-back-ul primit de preșcolari în momentul paricipării la jocul didactic?
pozitiv
negativ
Care este formă de organizare a activităților preferată de către elevii grupei dumneavoastră?
individual
pe grupe
frontal
În ce măsură considerați că jocul didactic este un suport de învățare mai activă și eficientă pentru preșcolari?
în foarte mare măsură
în mare măsură
în măsură potrivită
în mică măsură
deloc
În ce măsură considerați că jocul didactic este un mijloc eficient de dezvoltare a limbajului preșcolarilor?
în foarte mare măsură
în mare măsură
în măsură potrivită
în mică măsură
deloc
În ce măsură utilizați jocul didactic la activitățile de educare a limbajului?
în măsură foarte mare
în mare măsură
în măsură potrivită
în mică măsură
deloc
Spuneți în câteva rânduri părerea dumneavoastră despre importanța jocului didactic în preșcolaritate! ………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
JOCURI DIDACTICE DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI
PREȘCOLARILOR
Anexa nr.2
Jocuri didactice de pronunțare corectă a diferitelor sunete ale limbii române- vocale/ consoane:
“Cu ce sunet începe cuvântul? ”
Obiective:
-familiarizarea cu unele sunete;
-formarea deprinderii de a pronunța corect cuvintele care se deosebesc prin sunetul de la începutul cuvântului;
-activizarea vocabularului;
-dezvoltarea auzului fonematic, a rapidității în gândire;
-dezvoltarea spiritului de observație.
Sarcina didactică:
-pronunțarea corectă a sunetelor “s” și “ș”, ca și a cuvintelor care încep cu aceste sunete;
-diferențierea cuvintelor;
-recunoașterea dintr-un grup de obiecte a acelora ale căror denumire începe cu sunetul “s” sau “ș”.
Regulile jocului: răspunsurile copiilor se dau după îndicațiile educatoarei, răspunde mai întâi copilul care se anunță mai repede, se iau în considerație, în întrecere răspunsurile corecte, care nu s-au mai spus.
Elemente de joc: Întrecerea între copii, aplauze pentru răspunsurile corecte, aruncarea mingii de la educatoare la copil.
Desfățurarea activității:
Copii vor fi anunțați că vor juca un joc cu cuvinte, care copil va ști mai multe cuvinte ce încep cu sunetul “s” sau “ș”. Educatoarea pronunță cuvântul “sau”. Se repetă acest cuvânt de către copii, spunânduli-se că începe cu sunetul “s”.
Se solicită copiii să gândească cuvinte care încep cu sunetul “s”.
Se pronunță apoi cuvântul “șarpe” și se explică copiilor că acest cuvânt începe cu sunetul “ș”. Apoi se cere copiilor să găsească cuvinte care încep cu sunetul “ș”. Toate răspunsurile corecte sunt aprciate și notate cu o steluță.Câștigătorul este acela care adună mai multe steluțe.
“Ștafeta”
Obiective:
-recunoașterea imaginii prezentată prin descoperire și a sunetului cu care începe cuvântul reprezentat de imagine;
-să delimiteze sunetul cu care începe cuvântul;
-să găsească cuvinte cu sunetul respectiv;
-dezvoltarea auzului fonematic și al operațiilor gândirii.
Sarcina didactică – pronunțarea corectă a sunetelor cât și a cuvintelor care încep cu aceste sunete.
Regulile jocului: răspunsurile se dau după indicația educatoarei, răspunde mai întâi copilul care se anunță primul.
Elemente de joc – întrecerea între copii.
Desfășurarea jocului:
Copii sunt împărțiți în 2 echipe, pentru că acest joc se desfșoară sub formă de concurs. Întrebările au fost adresate pe rând echipelor, iar în cazul în care una din ele nu a răspuns se solicit ajutorul celorlalți.
Exemplu: Se prezintă o imagine cu o barcă și se întreabă:
-Ce reprezintă această imagine? (o barcă)
-Cu ce sunet începe cuvântul “barcă”? (b)
-Care sunt sunetele acestui cuvânt? (“b”, “a”, “r”, “c”, “ă”).
Întrebările continuă până la epuizarea imaginilor pregătite cu sunete mai greu de pronunțat, precum: “gâscă”, “șapcă”, “păpușă”, “tobă”, “pușcă”, etc…
Jocuri didactice de despărțire în silabe a cuvintelor și de formare a propoziției:
“Spune cum este și ce are”
Obiective:
-consolidarea deprinderii de a alcătui propoziții din trei cuvinte;
– consolidarea deprinderii de a efectua analiza lexical a unor propoziții;
-formarea deprinderii de a introduce în cadrul propoziției verbe auxiliare “a fi”, “a avea”;
-dezvoltarea gâmdirii și a imaginației creatoate.
Sarcina didactică – alcătuirea propozițiilor din trei cuvinte și de a efectua analiza lexicală a lor.
Regulile jocului – răspunsurile copiilor se dau după îndicațiile personajului “Țăndărică”. Răspunde mai întâi copilul care se anunță mai repede și răspunde corect.
Elemente de joc: elemental surpriză “Țăndărică”, întrecerea între copii, aplauze.
Desfășurarea jocului: Se cere copiilor să formuleze propoziții formate din trei cuvinte, folosind suport material jetoane sau jucării și să stabilească componența numerică și locul fiecărui cuvânt (care este primul, al doilea, ultimul).
“Cine spune mai repede?”
Obiective:
-denumesc obiectele reprezentate de jetoanele extrase din coșulețul cu surprise;
-formulează propoziții simple și dezvoltate;
-delimitează cuvintele din propozițiile formate;
Scop – consolidarea de a alcătui propoziții simple și dezvoltate, realizând acordul între părțile de propoziție.
Regulile jocului: Educatoarea va atinge cu bagheta magică pe câte un copil, care va extrage din coșuleț un jeton, denumind obiectul reprezentat pe jeton și va formula cu acesta o propoziție.
Desfășurarea jocului: Copilul atins cu bagheta magică de către educatoare, va extrage un jeton din coșuleț, apoi îl denumește și formulează o propoziție. Ceilalți copii sunt solicitați și ei să formuleze apoi o propoziție cu obiectul extras de acest copil.
Jocuri didactice de îmbogățire și activizare a vocabularului:
“Hai să împerechem!”
Obiective:
-să găsească antonimele potrivite unor cuvinte;
-să formuleze propoziții simple și dezvoltate cu antonimele găsite.
Scop: folosirea corectă a antonimelor, consolidarea deprinderii de a utiliza cuvinte în contexte variate.
Sarcina didactică: Găsirea antonimelor potrivite, unor cuvinte date și utilizarea lor în propoziții.
Regulile jocului: Copilul care va răspunde este desemnat de educatoare prin aruncarea în dreptul lui a unei jucării de pluș sau a unei mingi de burete. Răspunsurile corecte vor fi aplaudate.
Desfășurarea jocului: Copii sunt așezați în semicerc. Educatoarea va desășura jocul cu ajutorul jetoanelor. Copilul prinde jucăria de pluș și dă răspunsul așezând alături jetoanele care se pot împerechea – exemplu:
-o fetiță cu rochița curată- o fetiță cu rochița murdară;
-o păpușă mare- o păpușă mică, etc.
Jocul se poate desfășura printr-o poveste: “ Am cunoscut două fetițe, care deși erau surori erau totuși foarte diferite: una era bună, iar cealaltă era….; una era harnică, iar cealaltă era………; etc.
“Spun la fel, da-i altceva”
Obiective:
-să aleagă imaginea corectă corespunzătoare sensului corect al cuvântului utilizat într-o propoziție;
-să precizeze celelalte sensuri ale aceluiași cuvânt (omonime);
-să formuleze propoziții logice în care se explică sensurile cuvintelor omonime.
Scop: activizarea vocabularului cu omonime, consolidarea deprinderii de a utiliza cuvintele cunoscute în context variate.
Sarcina didactică: să completeze propozițiile date, alegând semnificația corectă a cuvântului (în funcție de contextual dat).
Regulile jocului: Pentru fiecare propoziție se prezintă jetoane cu desene corespunzătoare semnificațiilor pe care le poate avea cuvântul dat. Păpușa aplaudă și dă ecusoane celor care răspund corect.
Desfășurarea jocului: Păpușa alege un plic din coșuleț, afișează jetoanele din interiorul acestuia și “citește” propoziția: “Fata moșului curăță cu multă grijă părul de omizi.” Copiii au de ales între jetoane reprezentând: păr (pom) sau păr (podoabă capilară); “Tata a vopsit ușa și tocul.” Copiii ale între toc (instrument de scris), toc (de la pantof), toc (de la ușă). În continuare se formulează propoziții pentru celelalte sensuri ale cuvântului ales.
Jocuri didactice de formare a unei vorbiri corecte din punct de vedere gramatical
“Completează ce lipsește!”
Obiective:
-formarea deprinderii de a se exprima în propoziții alcătuite corect din punct de vedere grammatical;
-activizarea vocabularului cu cuvinte corespunzătoare ca sens;
-pronunțarea corectă a sunetelor și a cuvintelor care alcătuiesc propoziția;
-dezvoltarea spiritului de observație și a imaginației creatoare.
Sarcina didactică: alcătuirea de propoziții cu cuvântul dat care să aibă funcția de subiect și apoi de predicat în propoziție, realizarea acordului dintre subiect și predicat.
Regulile jocului: Copiii răspund în ordinea în care se anunță, după ce educatoarea pronunță cuvântul.
Elemente de joc: surpriza, bagheta magică, întrecerea, aplauze.
Desfășurarea jocului: Copiii sunt așezați pe scăunele sub formă de semicerc. Pentru a veni în ajutorul copiilor, în formarea propozițiilor se începe cu propoziții eliptice de predicat – exemplu:
Copilul…………(se joacă, desenează).
Câinele………(latră, aleargă).
Mama……….(spală, citește).
Mai întâi se formulează de către educatoare o propoziție pentru a exemplifica sarcina didactică și se adresează întrebarea “Ce face?” ,iar apoi, copilul atins de bagheta magică răspunde formulând propoziția completă, clară, logică cu un cuvânt corespunzător ca sens.
Exemplu: “Mama citește o carte.”
Se trece la propoziții la care lipsește subiectul:
“………………………..cântă.” (fetița, radioul, etc)
“………………………..desenează.” (elevul, pictorul, etc)
Se adresează de câte ori este nevoie întrebarea “cine?”
“Al cui glas este?”
Obiective:
-să recunoască personajul dintr-o poveste după replica ascultată;
-să utilizeze corect în răspunsurile formulate substantivele în cazul dativ și genitiv.
Scop:
-verificarea cunoștințelor legate de folosirea corectă a substantivelor în cazul genitive și dativ;
-dezvoltarea acuității auditive;
-verificarea cunoștințelor legate de personajele din poveștile sau basmele audiate anterior.
Regulile jocului: Copilul care recunoațte primul personajul și răspunde folosind corect substantivul în cazul genitive este recompensat cu ecuson.
Desfășurarea jocului: Educatoarea cere copiilor să asculte vocea înregistrată a unui personaj dint-o poveste cunoscută, după care va întreba: “Al cui glas este?” (“A cui voce este?”)
În funcție de complexitatea acțiunii, mai poate întreba cui I se adresează (îi vorbește….?) personajul pe care l-au recunoscut.
Opțional, copiii pot fi solicitați să aleagă și să afișeze și silueta personajului recunoscut.
Variantă: Copiii recunosc personajul înregistrat pe casetofon și apoi educatoarea le cere să răspundă la întrebarea: “Cui I se adresează?”
Exemplu: “Cui îi cere cocoșul punguța?”
“Cui îi spune vulpea de unde să ia pește?”
Jocuri – exercițiu pentru dezvoltarea auzului fonematic
„Repetă după mine!”
Copiii repetă cuvintele rostite de educatoare:
pentru r – l:
ramură – lamă;
rac – lac;
rar – val;
pentru p – b:
paie – baie;
pere – bere;
-etc…
„Spune cum face?! „
Copiii imită glasul animalelor, apoi în grup imită glasul și mișcările corespunzătoare:
-Cum face câinele? (ham, ham)
-Cum face pisica? (miau, miau)
-Cum face ursul? (mor, mor)
-Cum face albina? (zum, zum)
-Etc…
„Bondarii și florile”
Copiii sunt „bondari”, apoi, „șerpi”, apoi, „albine”, etc. Educatoarea formulează propoziții, iar copii trebuie să fie atenți și să imite sunetul animalelor spuse de educatoare.
Exemplu: „Copiii, imitând bondarii, zboară în jurul florilor (bzzzz, bzzz). Apare un șarpe (ssss, ssss) și bondarii (bâzzz, bâzzz) se ascund după flori….”
„Fetița și gâștele”
Acest joc contribuie la reproducerea corectă a sunetelor „ș” și „s”.
Desfășurat sub formă de povestire, jocul are sarcină ușoară și plăcută pentru copii, de a imita, atunci cțnd intervin personajele gâște, sunetele scoase de acestea, etc…
„Spune cât mai multe cuvinte! ”
„a” – acar, animal, acasă, albină, alb, etc;
„ț” – țăran, țigară, țară, țăruș, țepos, etc;
„m” – masă, meci, melc, mama, etc;
„l” – lampă, lac, lucios, lemn, etc;
„r” – rac, rasă, rușine, roșu, etc.
Jocuri – exercițiu pentru dezvoltarea capacității de exprimare orală
„Recunoaște meseria! ”
-Cine coase hainele? (croitorul)
-Cine țese? (țesătoarea)
-Cine conduce locomotiva? (mecanicul)
-Cine conduce avionul? (pilotul)
-Cine tunde? (frizerul)
-Cine repară mașina? (mecanicul auto)
-etc…
„Trenul (pentru pronunțarea sunetelor „ș” și „f” ) ”
Copiii se vor așeza în șir, prinzându-se unul de celălalt cu mâinile, imitând mersul trenului. În joc vor fi antrenați mai ales copii cu deficiențe de pronunțare a sunetelor.
„Locomotiva” pornește încet și spune:
-„În sfârșit, am pornit! În sfârșit am pornit!”
„Vagoanele”:
-„Și noi! Și noi!”
„Vagonul din urmă”:
-„Și eu! Și eu!”
Trenul urcă…….
„Locomotiva”:
-„Ufff, mi-e greu! Ufff, mi-e greu!”
„Vagoanele mișcându-se după ea”:
-„Ei, și ce? Ei și ce?”
„Ultimul vagon”:
-„Hop și eu! Hop și eu!”
Jocuri – exercițiu pentru dezvoltarea vocabularului și însușirea unor elemente de construcție a comunicării
„Eu zic una, tu zici multe!” (singular-plural)
Ca material de lucru se poate folosi cuvântul sau ilustrația. Educatoarea spune numele unui singur obiect sau arată ilustrația, copiii având ca sarcină de a denumi mai multe obiecte de același fel.
Exemplu:
Elev – elevi;
Penar – penare;
Băiat – băieți;
Floare – flori, etc..
„Eu zic multe, tu zici una!” (plural-singular)
Ca material de lucru se poate folosi cuvântul sau ilustrația. Educatoarea spune numele mai multor obiecte sau arată ilustrația, copiii având ca sarcină de a denumi un singur obiect de același fel.
Exemplu:
Păpuși – păpușă;
Mese – masă;
Fete – fată;
Cărți – carte, etc..
„Cuvinte micșorate” (diminutive)
Eu zic: Tu zici:
Izvor izvoraș
Soră surioară
Scaun scăunel
Văr verișor
Floare floricică
Etc….
„Dacă nu-i așa, cum e?” (antonime)
Eu zic: Tu zici:
Mare mic
Înalt scund
Tânăr bătrân
„Spune altfel!” (sinonime)
Pe un panou amplasat în fața grupei, se așează 3 – 4 imagini care sugerează acțiunea de a se ascunde – având ca subiect animale sau copii. Se cere preșcolarilor să descrie în propoziții scurte, ce fac personajele din imagini: „Copilul s-a ascuns sub pat.”, „Vulpea s-a băgat în vizuină.”, acceptându-se fiecare răspuns.
La semnalul „Spune altfel!”, copii trebuie să găsească și să rostească sinonime verbale: s-a pitit, s-a pitulat, s-a dosit, etc. Dacă nu știu, intervine educatoarea, care restește pe rând câte un sinonim, cerând copiilor să-l potrivească imaginilor prezentate și să descrie imaginea folosind noul cuvânt.
Pentru fixare, jocul se reia, având sarcina să găsească pe rând sinonimele enunțate deja.
„În oglindă” (omonime)
Educatoarea prezintă un joc pentru înțelegerea relațiilor de omonimie dintre substantive, respectiv pentru cuvântul „ochi”.
Se distribuie copiilor imagini sugestive care reprezintă obiecte diferite, dar acre poartă în denumire cuvântul „ochi”. Aceleași imagini, dar de dimensiuni mai mari le are și educatoarea. Aceasta ridică un jeton și spune: „Priviți în oglindă!” . Copilul care are aceeași imagine ridică jetonul, iar el (dacă știe) sau educatoarea, denumelte obiectul. Copilul trebuie să alcătuiască o propoziție folosind cuvântul sau expresia vizată.
Educatoarea prezintă o altă imagine, procedând ca mai sus. De exemplu, expune o imagine cu ochiul uman, solicitându-le să alcătuiască 2 – 3 propoziții. După epuizarea imaginilor care reprezintă omonimele cuvântului „ochi”, educatoarea întreabă: „Căror obiecte le spunem noi <ochi> ?” Copiii trebuie să enumere 4 – 5 accepțiuni, fără imagini. La sfârșit toți copiii ascultă poezia „Ochiul”:
„Printr-un ochi de geam
La ploaie-am privit
Și când ploai-a stat,
În curte-am ieșit.
Ochiul boului
Am cules din iarbă
Și-ntr-un ochi de apă
Am călcat din grabă.”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jocul Didactic, Suport DE Învățare ȘI Mijloc DE Dezvoltare A Limbajului ÎN Învățământul Preșcolar (ID: 117200)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.