Jocul Didactic Si Implicatiile Lui la Nivelul Limbajului Copiilor

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ

PENRTU OBȚINEREA GRAGULUI DIDACTIC I

ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL 1. JOCUL DIDACTIC ȘI IMPLICAȚIILE LUI LA NIVELUL LIMBAJULUI COPIILOR. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1. Trăsături psihologice și de limbaj ale preșcolarului

1.2. Definirea și caracterizarea jocului didactic la nivelul învățământului primar

1.3. Importanța jocului didactic în dezvoltarea vorbirii clare și coerente a preșcolarilor

1.4. Jocul didactic în grădiniță. Tipologii

CAPITOLUL 2. ASPECTE METODOLOGICE ALE UTILIZĂRII JOCULUI DIDACTIC ÎN GRĂDINIȚĂ

2. 1.Deficiențele de limbaj și corectarea acestora prin intermediul jocului didactic

2.2. Jocul didactic – parte instructiv-educativă în activitățile din grădiniță

2.3. Aspecte ale metodologiei jocului didactic în vederea dezvoltării limbajului preșcolarilor

2.4. Jocul didactic și rolul acestuia în educația timpurie a copiilor

2.5. Importanța folosirii jocului didactic în realizarea obiectivelor instructiv-educative la ciclul primar

2.6. Jocul didactic-cadru optim pentru o evaluare eficientă la preșcolari

CAPITOLUL 3. MICROCERCETAREA

3.1. Delimitarea problemei de cercetat

3.2. Proiectarea activității de cercetare

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

De-a lungul anilor de practică în învățământul preșcolar, am constatat că vocabularul activ al copilului influențează întregul său comportament, precum și evoluția lui ulterioară, ca școlar. Punând mereu copilul în situația de a rezolva probleme, el va face implicit apel la limbaj, îl vom obișnui să gândească, să găsească răspunsuri la întrebări. În acest mod contribuim la dezvoltarea gândirii sale și la lărgirea sferei de cunoștințe, la dezvoltarea vocabularului, la sporirea posibilităților de exprimare.

Am conceput această lucrare în trei capitole.

În primul capitol ”Jocul didactic și implicațiile lui la nivelul limbajului copiilor.Delimitări conceptuale”, m–am axat pe trăsăturile psihologice și de limbaj ale preșcolarilor, unde am vorbit de importanța dezvoltării limbajului, despre funcția sa de utilizare în raporturile cu ceilalți oameni, cât și despre funcțiile semnificative de comunicare. Tot în acest capitol, am definit și caracterizat jocul dodactic la nivelul învățământului primar, am relatat importanța acestuia în dezvoltarea vorbirii clare și coerente a preșcolarilor, precum și diferite tipologii de jocuri didactice.

În cel de-al doilea capitol intitulat „Aspecte metodologice ale utilizării jocului didactic în grădiniță” am evidențiat importanța deosebită pe care o are dezvoltarea limbajului la vârsta preșcolară, întrucât aceasta este perioada când preșcolarul își formează și asimilează fondul lexical, își însușește seminificația cuvintelor și astfel trebuie să-i depistăm deficiențele de limbaj (dislalia, bâlbâiala) și să i le corectăm prin joc didactic. De asemenea, tot în acest capitol am prezentat importanța jocului didactic ca parte instructiv-educativă în activitățile din grădiniță (rolul jocului, funcțiile jocului, conținutul), numeroase aspecte ale metodologiei jocului didactic în vederea dezvoltării limbajului preșcolarilor (metode tradiționale și moderne de lucru, particularități ale jocului didactic).

În ultimul capitol „Microcercetarea” am desfășurat activitatea de cercetare având ca grupă experiment preșcolarii de la grupa mică a Grădiniței Vînători și am evidențiat rezultatele progresului înregistrat în urma aplicării jocului didactic în activitatea de educare a limbajului.

Vârsta preșcolarității este perioada imaginației, a fanteziei și a jocului, iar învățarea limbajului constituie un proces complex și de lungă durată. Copilul învață limbajul după „un program propriu” așa cum afirma Vîgoțski, la grădiniță însă el vine cu „niveluri evolutive” verbale, care fac absolut necesară intervenția activă a educatoarei.

Astfel, mi-am propus să studiez tot ce apare în publicațiile de specialitate în legătură cu acest subiect, să cercetez și să observ evoluția copiilor privind dezvoltarea lor prin intermediul jocului didactic.

Am urmărit ca o dată cu dezvoltarea gândirii, să formez la copii o vorbire corectă, să contribui la îmbogățirea și activizarea vocabularului lor, într-un mod atractiv, sub formă de joc, acesta fiind deosebit de important la această vârstă.

Posibilitățile pe care le oferă jocul didactic în crearea unor legături strânse între ceea ce simte, ceea ce gândește și ceea ce face copilul, m-au determinat să studiez și să utilizez intens acest fel de activitate.

Practica a dovedit că aceste jocuri contribuie nu numai la consolidarea și sistematizarea cunoștințelor, ci și la dezvoltarea tuturor potențialităților copilului. Orice tip de joc presupune din partea copiilor o rezolvare corectǎ a sarcinilor, putere de a-și stăpâni dorințele, spirit de ordine în relațiile cu materialul didactic și cu ceilalți copii din grupǎ. Punând mereu copilul în situația de a rezolva probleme, el va face, implicit, apel la limbaj, îl vom obișnui să gândească, să găsească răspunsuri la întrebări. În acest mod contribuim la dezvoltarea gândirii sale și la lărgirea sferei de cunoștințe, la dezvoltarea vocabularului și la sporirea posibilităților de exprimare.

În marea lor majoritate, jocurile didactice exercită o influență bunǎ asupra dezvoltării psihice a copiilor, contribuind la dezvoltarea lor intelectuală, la educarea spiritului de observație, a imaginației creatoare, a gândirii și limbajului, deprinzându-i cu munca intelectuală independentă necesară în școală. Se știe că prin joc copilul pune în acțiune toate posibilitățile sale, toate potențele sale intelectuale, fizice și morale.

Jocul didactic este activitatea cea mai fireascǎ care corespunde cerințelor de percepere activǎ și dezvoltare a copilului, de exprimare a gândurilor, deoarece în cadrul jocului preșcolarul se manifestǎ liber și nestingherit.

CAPITOLUL 1. JOCUL DIDACTIC ȘI IMPLICAȚIILE LUI LA NIVELUL LIMBAJULUI COPIILOR. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1.Trăsături psihologice și de limbaj ale preșcolarului

Mijloc specific de comunicare umană, vorbirea nu apare spontan la copii, ci constituie un lung și dificil proces de învățare, presupunând un efort îndelungat al individului, în decursul dezvoltarii sale ontogenetice. Dacă la adult articularea sunetelor, respectarea formei gramaticale au devenit acte automatizate, în cazul copilului, până la învățarea și formarea tuturor mecanismelor vorbirii, a automatizarii acestui act extrem de complex, vorbirea se impune permanent supravegheată de conștiință.
Experiența de viață a copilului se dezvoltă și se îmbogățește pe baza comunicării verbale cu adulții, fapt ce duce la perfecționare și la însușirea unor modalități de gândire și de activitate deoarece există o inserție subtilă a limbajului în personalitatea umană și în totalitatea comportamentelor dobândite ale copilului. Caracteristicile diferențiate din conduita verbală sunt determinate de dezvoltarea ontogenetică a capacității de verbalizare, dar și de procesul instructiv-educativ și de experiența practică.
Modul în care copilul se realizează în planul vorbirii și al dezvoltării psihice este influențat de o serie de factori precum mediul de viață și de activitate, preocuparea adulților pentru stimularea vorbirii sale, eficiența demersului didactic, capacitățile intelectuale, afectivitatea și personalitatea acestuia.

Limbajul nu este singurul mod de exprimare al ideilor, dar prin intermediul său se transmite o cantitate de informații, o anumită atitudine, conținutul gândurilor, sentimente. Ceea ce distinge limbajul de alte mijloace de expresie este faptul că el există ca o activitate preponderent intersubiectivă, de aprehensiune, dar și de seducție în fața ideii de cunoaștere, precum și de manifestare primară a socializării.

Copilul inventează oarecum limbajul, sau mai curand îl reinventează, pe măsură ce aude vorbindu-se în jurul lui , asimilând propria substanță a gândirii: un sistem coerent de reguli, un cod ce determină în toată interpretarea sa semantică un ansamblu de fraze reale, exprimate sau înțelese . Pentru realizarea limbajului este necesară, atât existența unui potențial care reprezintă echipamentul de baz , cât și de un angrenaj social .

Toți copiii, indiferent de mediul cărora aparțin și de limba pe care o vorbesc, prezintă o succesiune identică a etapelor dezvoltării limbajului. Faptul că o anumita stadialitate este prezentă la toate culturile, demonstrează faptul că acele componente înnăscute ale limbajului sunt foarte specifice, verbală, să vorbească liber, deschis, să-și exprime gândurile, Pentru că nu și-a format un limbaj pe care să-l poată folosi activ și în afara grădiniței, copilul își modifică întreagă atitudine afectivă față de activitatea sa. El refuză să vorbească, devine timid, se izolează, este nervos.

Limbajul articulat este principalul instrument de contactare socială, de intercomunicare umană, de achiziție și prelucrare a cunoștințelor, precum și de reglare a activității psihosociale.

Limbajul este funcția de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalți oameni. A. Cosmovici prezintă limbajul ca „o funcție complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcții, în special a celor intelectuale și motorii. astfel încât copiii parcurg traseul normal al achiziției limbajului chiar și în conditiile în care mediul în care trăiesc nu le oferă cele mai dezirabile modele.

Marea majoritate a copiilor normali, care se dezvoltă în medii normale învață să vorbească . Acest fapt reflectă, fără îndoială capacitățile ereditare ale speciei noastre care duc atât la posibilitatea cât și la inevitabilitatea învățării unei limbi. Există dovezi care sugerează faptul că mediul social influențează însușirea unei limbi, prin furnizarea oportunităților privind experiența de comunicare, care aduc o motivație procesului de învățare al unei limbi și un model lingvistic, care servește ca bază de date pentru mecanismul de învățare al acelei limbi. Diferite medii ambientale acționează însă diferit asupra diferitelor stadii de învățare, producând în consecință diferențe individuale sau de grup în cadrul dezvoltării lingvistice.

Contribuții remarcabile în acest domeniu îl au o serie de cercetatori preocupați atât de investigarea achiziției lingvistice, cât și de fenomenul de socializarea a copiilor . Nici un sistem social, organizat după legitățile unei societăți nu se poate stabili și menține ori schimba fără relații de tipul comunicării interumane. Numai participând la activități de comunicare omul poate deveni ființă socială

În grădinița de copii prin planul de învățământ este stabilită o activitate specială care are ca obiectiv „dezvoltarea vorbirii”, activitate ale cărei sarcini sunt continuate și sporite în școală prin limba și literatura română, compunere, etc.

„A învăța să vorbești, afirmă Jean Rostand, înseamnă a învăța să joci o serie de roluri și apoi să le interpretezi în funcție de cerințe, comportări, simțăminte personale. A comunica implică o motivație, o relație cu interlocutorul. Dacă limbajul are o structură proprie, limba nu se creează decât în cadrul unei relații, iar actul vorbirii este o activitate de complicitate între cel ce vorbește și cel căruia i se adresează.”(Jean Rostand,1972,pag.75)

Copilului trebuie să i se dea prilejul să aibă inițiative de comunicare Înțelegerea cuvintelor impune o percepție clară și antrenează memoria semantică, imaginile și gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă și voluntară. În limbaj sunt prezente și stările afective, influențând vorbirea și transmițându-se celorlalți .” (Cosmovici A.,1996, pag.170)

De asemenea, E.Verza(1999,p.23) subliniază faptul că: „Limbajul nu trebuie privit izolat, ci în strânsă legătură cu ansamblul manifestăriare are ca obiectiv „dezvoltarea vorbirii”, activitate ale cărei sarcini sunt continuate și sporite în școală prin limba și literatura română, compunere, etc.

„A învăța să vorbești, afirmă Jean Rostand, înseamnă a învăța să joci o serie de roluri și apoi să le interpretezi în funcție de cerințe, comportări, simțăminte personale. A comunica implică o motivație, o relație cu interlocutorul. Dacă limbajul are o structură proprie, limba nu se creează decât în cadrul unei relații, iar actul vorbirii este o activitate de complicitate între cel ce vorbește și cel căruia i se adresează.”(Jean Rostand,1972,pag.75)

Copilului trebuie să i se dea prilejul să aibă inițiative de comunicare Înțelegerea cuvintelor impune o percepție clară și antrenează memoria semantică, imaginile și gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă și voluntară. În limbaj sunt prezente și stările afective, influențând vorbirea și transmițându-se celorlalți .” (Cosmovici A.,1996, pag.170)

De asemenea, E.Verza(1999,p.23) subliniază faptul că: „Limbajul nu trebuie privit izolat, ci în strânsă legătură cu ansamblul manifestărilor psiho-comportamentale pe care le influențează și este influențat de acestea.”

Astfel, învățarea limbajului se integrează în ansamblul procesului de edificare a personalității și reprezintă cel mai de seamă element al procesului de umanizare. Preocuparea pentru realizarea la copil a unui limbaj normal se înscrie pe coordonate educaționale principale și are valoarea actului dăruit comunității

După A.Ombredane,se poate orbi de șase funcții: funcția semnificativă de comunicare, dialectică, practică, afectivă, ludică. La acestea se mai adaugă și funcția cathartică.

1) În ce privește funcția semnificativă, după psihologul francez, ar fi vorba de proprietatea cuvintelor de a fi în relație cu anumite înțelesuri, pe care cineva le poate comunica altcuiva. Am putea disocia aceste aspecte în: rolul cognitiv al limbajului și rolul său în comunicarea semnificațiilor și a sensurilor.

2) Funcția de comunicare

La baza activității umane stă comunicarea verbală. Fără aceasta nu poate să existe cooperare. Când o informație este transmisă dintr-un loc în altul are loc un proces de comunicare.

Învățarea limbajului presupune modelul adulților, corectarea greșelilor, dirijarea însușirii limbii, și aceasta în primii ani de viață. Copilul rostește primele vorbe în jurul vârstei de 1 an. Pe la 18 luni, el utilizează propoziții de două cuvinte. Abia după 2-3 ani exprimarea devine mai dezvoltată. E drept că își însușește destul de repede o vorbire corectă gramatical (cu puține erori), dar nu e surprinzător, întrucât, chiar din anul al doilea, însușirea limbii este o preocupare permanentă și se realizează o exersare extrem de intensivă: ploaia de întrebări din partea copilului de 3-4 ani e destinată îndeosebi aflării denumirilor pe care o au lucrurile ori fenomenele înconjurătoare.

Percepția sunetelor și a cuvintelor necesită o mare discriminare și putere de sinteză. Fiecare sunet, vocală sau consoană nu e pronunțat la fel de toată lumea. De pildă, consoana „r” are o sonoritate foarte diferită în rostirea persoanelor ce vorbesc aceeași limbă. Varietatea aceasta se încadrează însă într-o clasă în care toți „r” devin echivalenți: e vorba de o constantă a percepției, formată în cursul experienței de comunicare. Când ascultăm, pentru a înțelege, reproducem, imităm în gând spusele celuilalt („teoria percepției motorii a limbii”). La fel și când scriem: pronunțăm în limbaj interior ceea ce scriem. Așadar, componentele motorii au un rol fundamental în limbaj.

3) Funcția dialectică

Termenul dialectică este luat aici în sensul pe care-l avea în antichitate: arta discuției în contradictoriu, cu scopul descoperirii adevărului.

Această funcție vizează formularea și rezolvarea contradicțiilor sau conflictelor problematice. Prezentarea de argumente pro și contra unei teze, în cadrul unei dezbateri colective, este calea principală prin care teza poate fi pe deplin elucidată. Comunicările și mai ales discuțiile animate ce urmează sunt mijloace importante ale progresului în știință și tehnică. Gândirea abstractă presupune o discuție interioară, în limbaj intern, iar formarea acestei capacități are la bază participarea la controverse reale.

4) Funcția practică

Limba este o unealtă. Prin limbaj noi acționăm asupra altora, asupra celor din jur în special. Dar acțiunea nu constă numai în comunicarea de informații, cuvintele noastre pot incita imediat la fapte. Nu împing o persoană, ci îi spun: „pleacă!”, nu o trag, ci o chem: „vino!”, și tot așa: „stai!”, „ridică-te!”, „hai!”. Aceste imperative urmăresc declanșarea unor acțiuni sau a unor reacții.

Limbajul ajută și la coordonarea activității mai multor persoane. Când trebuie urnit un buștean greu, cei 4-5 muncitori își sincronizează efortul prin binecunoscutul „hei! rup!”.

În legătură cu această funcție declanșatoare a acțiunilor, unii autori vorbesc de funcția de reglare a vorbirii. Aceasta este o caracterizare mai largă, întrucât se referă și la rolul de autoreglare al limbajului, vizibil mai ales în situația de autosugestie, pe care A.Ombredane n-a avut-o în vedere.

5) Funcția afectivă

Este funcția cea mai veche, întâlnită și la animalele superioare: prin diferite expresii (de aceea unii o denumesc „funcția expresivă”), se comunică celor din jur stările afective, îndeosebi emoțiile. Țipătul unei păsări alertează un întreg stol de gâște sălbatice. Mimica unei persoane ne comunică, adesea, bucuria ori enervarea: acesta e „limbajul nonverbal”. Dar și limbajul vorbit ne comunică atitudinile și sentimentele persoanei care vorbește. Tonul unei replici poate avea (în funcție de situație) sensuri afective opuse. Prin ton se transmite atitudinea atât față de ceea ce povestim (ca fiind important sau fără nici o consecință), cât și față de persoana căreia ne adresăm. Arta de a transmite, în afară de informații, emoții și sentimente este o componentă esențială a oratoriei.

6) Funcția ludică

Această funcție presupune asociații verbale de efect, consonanță ritmică, ciocniri de sensuri, mergând până la construcția artistică.

Vorbirea poate fi prilej de joc. Copiii, mai ales în primii ani de viață când învață limbajul, se joacă repetând la nesfârșit un cuvânt sau inventând sonorități inexistente în limba lor maternă. Dar și adulții utilizează termenii în joacă: rezolvarea de cuvinte încrucișate, jocuri de cuvinte, căutarea de rime, ș.a. Tot un fel de joacă este și sporovăiala întreprinsă din plăcerea de a se auzi vorbind.

7) Funcția cathartică

Vorbirea ne ajută uneori să ne eliberăm sau, cel puțin, să diminuăm o stare de tensiune. Persoanele necivilizate își „descarcă nervii” înjurând sau blestemând. Omul „bine crescut” înjură de obicei numai în gând.Limbajul și gândirea sunt strâns legate și se intercondiționează, deși nu sunt fenomene identice. Limbajul este un instrument al gândirii, fiind indisolubil legat cu gândirea, iar gândirea se poate realiza numai pe baza materialului limbii. Luând limbajul ca un proces comunicațional, trebuie să precizăm că ceea ce se transmite sau comunică, este un mesaj, deci un conținut informațional semantic. De altfel și limbajul are o latură semantică și fiecare cuvânt are o semnificație principală și multe alte sensuri secundare. Și așa cum este legat cuvântul de propoziție, tot așa este legat și conceptul de judecată. Normele gramaticale și normele logicii formale sunt solidare și simetrice.

Cercetările întreprinse de Piaget reprezintă o întreagă epocă în dezvoltarea teoriei despre limbajul și gândirea copilului, despre logica și concepția lui asupra lumii, ele având o importanță istorică. Prin metoda de cercetare clinică a limbajului și a gândirii infantile, elaborată și introdusă pentru prima dată în știință de către Piaget, acesta a realizat, cu o neobișnuită cutezanță, într-o cuprindere profundă, studiul sistematic al particularităților logicii la copil, dintr-o perspectivă complet nouă.

1. 2. Definirea și caracterizarea jocului didactic la nivelul învățământului primar

“ Omul nu este întreg decât atunci când se joacă”

Shiller

Pornind de la această cugetare mult comentată, nu putem decât confirma că multe lucruri frumoase (din artă, știința, religie) au fost realizate prin joc și, prin urmare, pentru un copil, aproape orice activitate este joc, deoarece prin joc el ghicește și anticipează condițiile superioare .În decursul anilor, numeroși autori (pedagogi și psihologi) au încercat să dea o definiție cât mai elocventă jocului prin care să explice această formă de activitate umană. Evident că aceste încercări s-au dezvoltat cronologic, definițiile, explicațiile, comentariile, clasificările, aspectarea teoretică situându-se astfel pe o scară evolutivă.

De pildă, St. Hall punea la baza explicării jocului legea biogenetică a lui Haeckel, de unde reieșea că jocul ar fi o repetare a instinctelor și formelor de viață primitivă în ordinea cronologică a apariției lor.

O teorie superioară celor dinainte a formulat A. N. Leontiev, prin care a definit jocul „ ca o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în evoluția copilului, constând în reflectarea și reproducerea vieții reale într-o modalitate proprie copilului , rezultat al interferenței dintre factorii bio-psiho-sociali. Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vieții reale pe baza transfigurării realității, prelucrării aspirațiilor, tendințelor, dorințelor copilului ”.

Jocul este o activitate cu caracter dominant la această vârstă, fapt demonstrat de modul în care polarizează celelalte activități din viața copilului, după durata și ponderea sa, după eficiență, în sensul că jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modificări în psihicul copilului.

Valoarea formativă a jocului se poate aprecia mai bine în funcție de planul dezvoltării. Prin joc, dezvoltarea intelectuală este puternic influențată în sensul dobândirii de informații pe de o parte, și a diversificării acțiunilor mintale, pe de altă parte.

Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinilor imaginative, a capacităților de creare a unor sisteme de imagini generalizate despre obiecte și fenomene, posibilitatea de a opera mintal cu reprezentări după modelul acțiunilor concrete cu obiectele în timpul jocului.

Esențial și specific în modul de tratare a activității ludice la Leontiev este perspectiva psihologică de exprimare a vieții psihice la vârsta preșcolară, iar pe de altă parte, de exersare, de dezvoltare a personalității în ansamblu.

Din punctul lui de vedere, jocul se naște din necesitatea obiectivă a cunoașterii și dintr-o serie de trebuințe ale copilului:

Trebuința de mișcare și acțiune ;

Trebuința de asimilare a realului la sine ;

Trebuința de valorificare a propriei persoane;

Trebuința de a se identifica cu adultul .

Edouard Claparède în ,,Psihologia copilului și pedagogia experimentală”(1975.pag.179), dezvoltă teoria jocului prin preluarea conceptului mai vechi formulat de Karl Gross: “teoria exercițiului pregătitor”. În concepția sa jocul ar avea rolul de a acționa la copil nu instincte (ca la animale), ci funcții motrice sau mintale.

“Jocul – spunea Claparède – este cea mai bună introducere în arta de a munci ”. Claparède era în total acord cu Gross definind și el jocul ca un exercițiu pregătitor pentru viața de adult.

În cadrul teoriei sale, renumitul teoretician realizează o prezentare destul de riguroasă a funcțiilor principale și secundare ale jocului și o clasificare a jocurilor destul de complexă în funcție de exersarea funcțiilor principale sau ale unora speciale . Astfel din categoria celor care exersează funcțiile principale fac parte jocurile senzoriale, motrice și psihice (intelectuale și afective), iar din categoria celor care exersează numai unele funcții speciale fac parte jocuri de luptă , de vânătoare, jocuri sociale, familiale și de imitație.

Deși sunt vizibile anumite limite ale teoriei sale dictate de orientarea biologizantă, contribuția lui Claparède în acest domeniu trebuie apreciată ca remarcant.La copil, scrie Claparede, jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții, este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și, în consecință poate să acționeze.

Copilul este o ființă care se joacă și nimic altceva, iar acel copil care nu știe să se joace, ‘‘ un mic bătrân ’’, este un adult care nu va ști să gândească .

A nu întreba de ce se joaca copilul, înseamnă a nu întreba de ce e copil, însă nu ne putem imagina cum ar putea exista copilărie fără râsete și jocuri, fără strigăte și plânsete care vin din grădină sau curte și de aceea ar trebui să nu punem mari întrebări când această cumințenie, fără tăcere – de care părinții greșit se bucură uneori-anunță adesea la copilul mic grave deficiențe mintale.

Și –atunci pentru ca un copil să devină ulterior un adult, e nevoie de copilărie, întrucât prin joc el pune în acțiune posibilitățile care decurg din structura sa particulară, traduce în fapte potențele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale, le asimilează și le dezvoltă, le îmbină și le complică, își coordonează ființa și îi dă vigoare „Copilăria este, așadar, ucenicia necesară vârstei mature ”.

Astfel de definiții cu caracter preponderent biologic au mai fost date, evident cu aspectări și cu puncte de vedere proprii, de către mulți alți pedagogi printre care K. Buhler, S. Freud, Maria Montessori .A nu studia în cursul copilăriei decât creșterea , dezvoltarea funcțiilor, fără a face nici un loc jocului, ar însemna să neglijăm acest impuls irezistibil prin care copilul își modelează singur propria sa statuie.

Prin urmare, despre un copil nu se poate spune că el „ crește ” și atât, trebuie să spunem că el “se dezvoltă” prin joc. Copilăria are deci drept scop antrenarea prin joc, atât a funcțiilor fiziologice, cât și a celor psihice .

Jocul este așadar, centrul copilăriei și nu-l putem analiza fără a-i releva, cum spunea Gross, rolul de preexercitiu. Trebuie să admitem, că nu putem trata în același fel jocul animalului și diversele jocuri ale copiilor de diferite vârste, deoarece jocul animalului depinde de structura și de instinctele proprii fiecărei specii și prin aceasta îl antrenează pe animal, pregătindu-l pentru activitatea adultă – exista un joc al mersului, și al alergatului care dezvoltă mușchii picioarelor, există jocuri de-a vânătoarea care precizează instinctele de vânătoare, cum este cazul jocului pisicului cu ghemul de lână.

La copilul mic regăsim jocuri de acest fel, care sunt simple exerciții ale funcțiilor și pe care le putem numi jocuri funcționale.

Dacă acordăm doar câteva minute unui copil de câteva luni, putem observa că el desfășoară asemenea jocuri: își lovește căruciorul cu piciorușul, scoate șiruri lungi de gangureli, își agită brațele ca și cum ar vrea să facă gimnastică, își lovește capul, apucă obiectele și le lasă să cadă, însă cu toate acestea, nici unul din aceste gesturi nu prezintă vreo semnificație în sine, deoarece aparent ni se pare ca acest copil ‘‘ nu face nimic’’, dar el efectuează totuși o muncă foarte importantă și anume: se formează singur, face exerciții de mișcare a picioarelor ce îi vor permite mai târziu să meargă, schițează în gîngurelile sale limbajul căruia îi vine în curând rândul.

Prin urmare, jocul funcțional provine însă exclusiv dintr-o trebuință de activitate: copilul strigă din cauza unor impulsuri interne, comparabile cu dorința pe care o simțim uneori de a căsca; dacă își agită picioarele o face dintr-o pornire asemănătoare cu cea care ne îndeamnă uneori să ne ‘‘dezmorțim picioarele’’.

În jocul copiilor mai mari, principiul activității ludice nu mai trebuie căutat într-un îndemn intern al tendințelor, ci într-o trebuință mai largă de a se afirma, de a-și dezvălui potențele. Întorcându-ne la întrebarea :” de ce se joaca copilul ?”, răspunsul se găsește în activitatea serioasă, sursa de plăcere senzorială (ex. suptul degetului, sau sărutul pe propriul braț gol), într-o activitate practică decât una ludică.

Adevăratul joc prezintă un caracter serios de care de obicei nu se ține seama în suficiență măsură. În primii săi ani, copilului îi place ”să facă pe nebunul,”să se amuze”, dar el simte bine diferența între a face pe nebunul și a se juca (între fooling și play, spun englezii ).

Jocul serios, are reguli severe, presupune osteneală și uneori duce chiar la istovir . Pentru copil a se juca nu este un simplu amuzament, deoarece își ia rolul foarte în serios, iar primul lucru care nu atrage atenția este seriozitatea cu care încearcă să realizeze obiectivul propus.

De exemplu, fie că se joacă de-a vaporul, de-a locomotiva sau construiește, gătește, putem observa că el pune suflet în tot ceea ce face și că este tot atât de absorbit de ocupația sa, la fel ca și oricare dintre noi în cele mai serioase cercetări ale noastre.

Iată de ce copilul, mai ales în primii ani, ajunge să fie atât de absorbit de rolul său, încât pentru moment se identifică cu personajul pe care-l joacă; într-adevăr el nu se uită în jurul său ca un jucător de poker dintr-o cafenea – care se cufundă în întregime în jocul său, pentru că este o treabă serioasă. Această seriozitate a jocului infantil este totuși deosebită de ceea ce numim, în opoziție cu jocul, viata serioasă. ”Jocul constituie astfel o lume aparte, o lume care nu-și găsește locul în vasta lumea adulților „este un alt univers”.

Dar a separa astfel lumea ludică de cea reală, înseamnă a te separa pe tine însuți de ceea ce te înconjoară .Sunt absorbiți de joc, deci nu se află în lumea adulților, deoarece au lumea lor proprie, o lume în care își pot exercita suveranitatea, o lume în care se pot transpune , pot fi diferite personaje: profesor, medic, rege, etc.

Prin această detașare de real, se conturează personalitatea copilului conferindu-i putere și de aici înțelegem că jocul poate fi, printr-unul din aspectele sale – evaziune și compensație. Deci, lumea jocului este o anticipare a lumii preocupărilor serioase.

Așa cum afirmă Gross, jocul este o pregătire pentru viața serioasă, prin intermediul jocului, copilul dobândește mai întâi acea autonomie, acea personalitate și chiar acele scheme practice pe care le necesită activitatea lui de adult.

Jocul pornește dintr-o spontaneitate originară, nimeni nu poate fi silit să se joace. Libertatea inerentă a jocului poate prezenta și urmări, așa cum este, cazul copilului jucăuș, care are un caracter slab, o voință lipsită de libertate, care nu poate fi determinată de judecată, de rațiune, fiind mereu supusă unor instincte și porniri de moment.

Fiind liber de constrângeri externe, jocul se naște numai atunci când cel ce se joacă se află la înălțimea cerințelor jocului, iar din această cauză, există de la început în fiecare joc, în ciuda unor posibile eforturi, o armonie naturală între cerințele situației de joc și aptitudinile celui ce se joacă.

Astfel, s-a vorbit despre „echilibrul “ sau după cum se exprima Frobel, de o „rotunjime “ a jocului. Jocul nu capătă sens decât prin limitarea câmpului cognitiv care vine de la atitudinea de rea-credința .În afara acestei limitări el își pierde sensul; jocul evoluează între ficțiunea pură a visului și realitatea munciiJocul înlătură plictiseala pricinuită de lipsa de afecțiune; funcția jocului este, și aceea de a introduce elemente pe care mediul nu le oferă.

Groos considera că, jocul ne introduce într-o altă „sferă”, trezește brusc acea parte din eul nostru refulată de necesitățile muncii și în același timp face să țâșnească noi surse de energie, ceea ce ne dă impresia ca jocul ne-a restaurat sleit.

Plăcerea funcțională a jocului, precum și echilibrul său, ne indică o nouă particularitate: jocul ca o activitate vădit caracterizată prin plăcere se prezintă ca o „desfătare a vieții”.Orice fel de joc produce plăcere, făcând desigur abstracție de factorii complementari ce survin în situații schimbate cum ar fi situația celor înfrânți la întreceri sau a acelor ce pierd la jocurile de noroc.

Jocul are particularitatea de a crea jucătorilor o dispoziție fericită, de a-i scoate din „caracterul temporal de griji”- prin acest lucru se înțelege acea atitudine ce conturează în general comportamentul individului față de lume, în care prezentul este timpul său, în care trăiește exclusiv tot timpul jocului.

Dimensiunile prezentului și savoarea momentului reclamă însă o interpretare suplimentară, deoarece în timpul jocului se manifestă, de fiecare dată, și o echilibrare armonioasă a contrastelor, cum ar fi aceea dintre cerință și putință, dintre regulile jocului și libertate.

În joc se manifestă deci, latura „sănătoasă a lumii”, motiv pentru care Schiller considera că „ omul e cu adevărat om, numai atunci când se joacă ”. Expresiile folosite în limbajul cotidian:”joacă”, „jucăuș”, „este numai joacă”, demonstrează că jocul este considerat a fi o lume iluzorie, situată dincolo de așa-zisa realitate.

Pentru adulți, jocul nu reprezintă o activitate serioasă, el are un caracter fictiv, ce se vede și în scenele și rolurile jucate (ex. pe scenă moartea nu este reală, doliul nu este un doliu real), însă acest caracter de nereal merge mai departe , jocul cunoscând alte etaloane valorice decât cele obișnuite. Prin urmare, din diferite cauze, jocul nu poate fi evaluat cu taloanele obișnuite ale eficienței, utilității și necesității, în timp ce munca este impusă de necesitățile vieții, omul acceptând-o din nevoia procurării celor necesare traiului, pe când jocul nu cunoaște această necesitate.

Jocul nu are un scop conștient , dar are o semnificație, el apare lipsit de scop. Copilul se joacă, într-adevăr, numai de dragul jocului, însă dacă și-ar fixa scopuri care depășesc acțiunea jocului, ar munci atunci și nu s-ar mai juca.

Prin urmare, jocul poate sluji totuși unor scopuri, pe care cel ce se joacă nu le sesizează, dar care sunt inerente jocului, fără intenția sa, permițându-ne totuși să putem vorbi despre o funcție pedagogică a jocului.

Noi, educatorii putem descoperi și constata totuși diferite scopuri atunci când propunem anumite jocuri, pe care le folosim ca mijloc de educație.

În concluziile teoriei cu privire la natura, esența și funcțiile jocului, J. Chateau conchide:

„ a te juca înseamnă a-ți propune o sarcină de îndeplinit, a te obosi, a face un efort pentru a îndeplini sarcina jocului;

scopul jocului este arbitrar, dar aduce la suprafață scopuri posibile ale activității ;

jocul este un jurământ făcut în primul rând ție însuți, apoi altora, de a respecta anumite reguli (consemne);

jocul se manifestă ca acțiune în grup la vârsta preșcolară;

atracția jocului este una specifică și superioară, iar nesocotirea ei duce la greșeli pedagogice grave;

educația prin joc trebuie să fie o sursă atât de progres fizic, cât și de bucurie morală;

înclinația pentru regulă, în joc, trebuie folosită pentru acceptarea și chiar pentru formarea nevoii de ordine și de disciplină;

școala trebuie să se sprijine pe rolul important al jocului în educarea spiritului de disciplină la copii;

jocul rămâne în afara activității propriu-zise (a muncii), face abstracție de situația reală, nu ține seama de loc și oră; în consecință, o educație numai prin joc rămâne în afara timpului și a locului, deci în afara epocii;

jocul nu este decât o pregătire pentru muncă, un exercițiu;

jocul nu este un substitut al muncii;

copilul este serios, nu admite schimbarea regulilor pentru că prin joc el își afirmă ființa, își proclamă forța și autonomia; jocul, la copil, are rolul pe care îl îndeplinește munca la adult.

Reevaluând informațiile inserate până acum, conchidem că în teoria jocului, cele mai importante contribuții le-au avut Piaget, Claparède și Leontiev și drept urmare scrierile lor constituie opere de referință în domeniu.

În sinteză putem defini jocul ca o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară ce și-o crează singur. Și atunci când facem referire la “om” putem avea în vedere caracterul universal al jocului, surprins foarte bine de Ursula Șchiopu în afirmația: ”De fapt, omul se joacă la toate vârstele. Chiar și la vârsta a treia.”.

„ Jocul poate deveni un simbol, chiar dacă, în anumite forme are mai mult un sens transmis, cum ar fi în succesiunile de mișcări, determinate de o plăcere funcțională, deoarece această capacitate a jocului, poate reda toate manifestările vieții, indiferent de trăiri ” după cum afirmă Jean Chateau.

.1.3. Importanța jocului didactic în dezvoltarea vorbirii clare și coerente a preșcolarilor

,, Copilul râde:

Înțelepciunea și iubirea mea e jocul “

(,, Trei fețe ” – Lucian Blaga)

Jocul ocupă un loc central în învățământul preșcolar, fiind forma fundamentală de activitate în dezvoltarea psihică a copilului și în satisfacerea cerințelor vitale ale acestuia, cât și principala metodă și mijloc de învățare, care constituie izvorul unor experiențe complementare celei de adaptare, experiență ce are un rol formativ deosebit de mare și multilateral.

Activitățile ludice (de joc) dezvoltă nu numai câmpul psihologic, ci și angajarea inteligenței în situații numeroase și diverse, fapt ce dezvoltă toate dimensiunile activităților psihice.

Prin întregul proces instructiv-educativ din grădiniță, copilul cunoaște realitatea înconjurătoare, își dezvoltă limbajul și implicit gândirea. În grădiniță, preșcolarul vorbește și se joacă mult, își însușește multe cunoștințe, fiind la această vârstă foarte activ.

Caracterul dominant al activității ludice stă la baza conceperii procesului instructiv-educativ pe coordonatele generale ale jocului specific vârstei. După cum constată și Claparede, la grădiniță „ar fi cu totul imposibil să facem altfel ”.

Ar fi cu totul imposibil să se renunțe la joc, pentru că la acest nivel al dezvoltării copilului preșcolar nu sunt constituite încă mecanismele psihice ale actelor neludice pe care se sprijină activitatea de învățare sistematică. Mecanismele respective se află abia în fazele inițiale de constituire, ritmul evolutiv al perfecționării lor depinzând de nivelul la care se ridică jocul însuși.

Jocul are o dublă semnificație: pe de o parte, este cadrul în care se manifestă și se exteriorizează viața psihică a preșcolarului, în joc el exprimându-și cunoștințele, emoțiile, satisfăcându-și dorințele și descărcându-se tensional, iar pe de altă parte, constituie instrumentul de formare și dezvoltare a capacităților psihice ale copilului.

Jocul este o activitate care își găsește motivația și împlinirea în sine însăși și spre deosebire de muncă nu-și propune să obțină bunuri materiale sau spirituale, iar spre deosebire de învățătură, nu-și propune să obțină în mod expres noi cunoștințe.

Ca formă de activitate instructiv-educativă, jocul însă nu poate suplini îndrumarea, stimularea, informarea pe care le oferă în special adulții, însă satisface în cel mai înalt grad nevoia de mișcare și de acțiune a copilului, dezvoltă dorința lui de a se comporta ca adulții dându-i posibilitatea de a se apropia de realitatea înconjurătoare, de a cunoaște și stăpâni lumea ambientală. Așadar, jocul formează, dezvoltă și restructurează întreaga viață a copilului.

Psihologii au explicat diferit natura, motivele și funcția pe care o îndeplinește jocul în viața copilului, în dezvoltarea fizică generală și anume că „jocul este o satisfacere inedită a dorințelor și trebuințelor copilului, este singura atmosferă în care ființa psihologică poate să respire și să acționeze în consecință. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale ”-dupa cum afirmă Claparede.

A.N.Leotiev afirmă , la rândul său, că jocul este o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în evoluția copilului, care reflectă și reproduce viața reală într-o modalitate originală copilului, că este de fapt o transpunere pe plan imaginar a lumii reale și o activitate cu caracter dominant la această vârstă, conducând la cele mai importante modificări în psihicul copilului.

În lucrarea „The psyhology of play ”, Patrick susține că, făcând abstracție de jocurile de imitație, cele mai multe jocuri ale copilului nu seamănă cu activitățile serioase ale adultului, ci, dimpotrivă, sunt cu totul diferite, pentru el jocul copilului este numai manifestarea activității lui: „ dacă copilul are vreo activitate, el se joacă, pentru simplu motiv că centrii săi nervoși de care depinde munca nu sunt destul de dezvoltați pentru a funcționa; ca urmare, activitatea copilului ia forma habitudinilor dobândite de genul uman ”.

Această interpretare ar fi confirmată de faptul că și adultul se joacă atunci când centrii săi psihici sunt prea obosiți ca să mai lucreze și că, prin urmare jocul nu este altceva decât activitatea îndreptată spre făgașurile săpate de ereditate. Prin urmare, jocul are rolul de a acționa la copil, nu instincte ci funcții motrice sau mintale.

Appleton afirmă că, tipul de joc este determinat, „ pe de o parte de nevoia copilului, iar pe de altă parte, de gradul dezvoltării sale organice. Copilul nu posedă un instinct al vânătorii, nici un instinct migrator, ci posedă pofte instinctive, apetit de senzații, de obiecte, de necunoscut, de mișcare… apetituri ce vor provoca reacții asemănătoare cu cele ale adultului sau ale omului primitiv (în aer liber, etc.) sau cu un mediu care oglindește starea actuală a civilizației ”.

Jean Piaget spune însă că jocul este o formă de activitate a cărei motivație este „asimilarea realului la eul său fără constrângeri sau sancțiuni, astfel spus este o activitate prin care copilul se dezvoltă în conformitate cu etapele formării sale intelectuale ”.

Jocul este activitatea preferată a preșcolarului, o activitate aparent gratuită fără un scop material, a cărei motivație este intrinsecă. Jocul satisface în cel mai înalt grad trebuințele copilului: de mișcare, de exprimare originală, de realizare a năzuințelor și dorințelor pe care nu le poate satisface în plan real.

În lumea imaginată, în joc, copilul se simte puternic, inteligent, adult, aici el este capabil de fapte eroice, de acțiuni spectaculoase, totul îi este permis în joc, el poate reflecta insatisfacțiile proprii asupra păpușii sau ursulețului pe care le ceartă, le hrănește, le obligă să facă ce-și dorește el.

Prin joc, preșcolarul își lărgește și îmbogățește sfera cognitivă, își conturează interesele, se îndreaptă spre o activitate socio-profesională, sporind afectivitatea și câmpul acțional, fantezia și investigația.

De asemenea, toate jocurile constituie un minunat prilej de cunoaștere a copilului pe care educatoarea îl formează, atât în exercitarea unor influiențe stimulatoare, dar și în direcțiile pe care și le propune. Jocul este un mijloc deosebit de cunoaștere și autocunoaștere, de exersare a unor capacități, de socializare primară, de antrenare a capacităților cognitive și de exteriorizare a emoțiilor și sentimentelor.

Activitatea de joc, se numără printre mijloacele cu o mare eficiență instructiv-educativă și ocupă în regimul zilei spațiul cel mai întins, fiind socotit a fi activitatea fundamentală a copiilor de 3-6/7 ani și a avea o contribuție extrem de valoroasă la dezvoltarea lor pe plan intelectual, moral, estetic și fizic.

Prin joc se îmbogățește și se dezvoltă o exprimare verbală nuanțată, deoarece copilul când se joacă vorbește și astfel învață limba maternă, își însușește armonia ei. Jocul influențează dezvoltarea generală a copilului, pornind de la perfecționarea capacității de a avea răbdare, spirit de colectiv, perseverență, respect față de alții și față de adevăr, responsabilitate, cinste și corectitudine.

Jocul reprezintă activitatea de bază a copilului, fiind o sursă a unor variate forme de manifestare a activismului, o manifestare superioară, întrucât în evoluția sa normală, jocul trece de la simpla agitare și manipulare a obiectelor la exprimarea unui anumit sens dat acțiunilor întreprinse. Copiii preiau deseori ocupații, moduri de viață de la adulți și le reproduc întocmai, dar introduc și elemente de noutate, de creativitate în rezolvarea unor probleme concrete.

Îndeplinirea sarcinilor tuturor jocurilor presupune o adevărată gimnastică a gândirii și voinței copilului, care străduindu-se să răspundă cerințelor, dobândește de fapt deprinderea unui mod de a gândi, de a acționa și rezolva problemele, asemănător adulților pe care îi copiază. În nici o altă împrejurare copilul nu este atât de activ și de cointeresat de ceea ce face, pentru că „ jocul stimulează la maximum activismul său caracteristic ”.

Vârsta preșcolară este vârsta jocurilor, varietatea și noutatea lor este strâns legată de bogăția impresiilor pe care copiii le capătă din mediul înconjurător, din povestiri și basme. Deși este un mijloc de relaxare și distracție, jocul are importante funcții instructiv – educative, contribuind „prin conținutul său obiectual sau logic la dezvoltarea intelectului ”- după cum afirmă Elisabeta Voiculescu.

Orice joc include elemente afective: bucurie, surpriză sau captare a atenției, satisfacție sau insatisfacție. Jocurile de mișcare contribuie la dezvoltarea fizică, la călirea organismului, la coordonarea și precizia mișcărilor. Un rol deosebit are însă jocul în dezvoltarea creativității, a inventivității, deoarece pe lângă elementele consacrate (versuri, numărătoare, cântece, etc.), jocul determină imaginarea de situații, transpunerea în pielea personajelor, găsirea de soluții noi, originale, de a câștiga sau de a ieși din impas.

Prin joc, dezvoltarea intelectuală este puternic influențată, în sensul dobândirii de noi cunoștințe pe de o parte și diversificării acțiunilor mintale pe de altă parte.

În contact cu jucăria și cu ale obiecte pe care le folosește în joc, copilul învață să le cunoască însușirile. De la reproducerea imitativă a faptelor și acțiunilor, pe baza unor reprezentări neprelucrate, copilul trece la continuarea reprezentărilor în imaginație , introducând noi elemente de creație.

Integrând temele de joc sugerate de adulți, copilul capătă independent noi forme, creează jocuri noi, îmbogățindu-și fantezia. În cadrul jocurilor cu subiecte din povești, preșcolarii își exersează vorbirea, își însușesc expresii literare folosindu-le în dialogurile și replicile cerute de situația noastră.

În joc, copiii se corectează uneori în ceea privește exprimarea, creează îmbinări lexicale, își dezvoltă gândirea și își îmbogățesc mijloacele de exprimare.

Jocul stimulează imaginația și contribuie la îmbogățirea cunoștințelor preșcolarilor, aceștia trebuind să găsească răspuns la numeroasele probleme: cum să construiască, care este materialul cel mai indicat, ce obiecte ar putea folosi în joc, cum să transforme un scaun în mașină, etc. La început, răspunsurile la întrebările problemă, sunt clar conturate, în funcție de experiența restrânsă a copilului, dar în acțiune, în procesul activității, ideile se materializează, încep să caute contur.

În strânsă legătură cu educația intelectuală, prin joc se realizează și o educație morală. Preșcolarii își însușesc nu numai cunoștințe despre obiecte și fenomene din natură, ci își formează și reprezentări și noțiuni despre relațiile sociale, trăiesc emoții și sentimente morale, își dezvoltă calități de voință și caracter.

În timpul jocului, preșcolarul, învață ce este bine și ce este rău, încearcă sentimente de dragoste și atașament față de jucăria îndrăgită: păpușă, ursuleț, avion, mașinuță, etc., care ulterior devin membrii societății preșcolarului.

Acționând ca eroii lor preferați, preșcolarii învață să dea dovadă de curaj, hărnicie, dreptate, cinste, bunătate. Interpretând roluri variate, ei se apropie de viață, se orientează în relațiile sociale, se deprind să se joace laolaltă, să urmărească realizarea unui scop comun, să folosească împreună aceleași materiale.

Maurisse Debesse afirmă în prefața volumului „Copilul și jocul“ al lui Jean Chateau, că„ jocul ne oferă unul din cele mai bune turnuri de observație, de unde putem avea o vedere de ansamblu asupra copilului, în același timp în viața sa motorie, afectivă, socială și morală”.

Urmărind cu atenție copilul în timpul jocului, educatoarea constată lacunele din experiența individuală, și poate lua măsurile cele mai potrivite pentru a completa golurile semnalate. Orientându-și astfel preocupările, aceasta va îmbogăți cunoștințele copiilor, formându-le astfel capacitatea de a opera cu cunoștințele pe deplin asimilate, de a se folosi de ele în toate împrejurările, atât în activitatea de joc, cât și în activitatea de învățare.

Educatoarea are datoria de a îmbina armonios manifestarea spontană și liberă a copilului cu normele și direcțiile prioritare ale educației. Prin intermediul jocului, se stabilește un contact direct al preșcolarului cu diferire domenii de activitate din viața adulților, putându-se realiza astfel pregătirea pentru muncă a preșcolarilor.

Eduard Claparede consideră că „jocul este cea mai bună introducere în arta muncii” și ca prin munca îndeplinită sub formă de joc, preșcolarul capătă informații și se formează ca membru al grupului social, deoarece numai prin jocul-muncă, acesta va înțelege necesitatea și utilitatea muncii, și va căpăta respectul față de munca altuia, întrucât la vârsta preșcolară, munca are un predominant caracter imitativ, ce se împletește cu jocul, fiind subordonată acestuia.

Jucându-se, copiii află despre munca din diferite sectoare de activitate și educatoarea îi va sprijini în acest sens. Jocul îl deprinde pe copil cu efortul fizic și intelectual și astfel îl pregătește pentru munca de mai târziu.

Într-un joc bine organizat, elementele distractive se întrepătrund cu cele de muncă. În lucrarea sa „Copilul și jocul” – J.Chateau afirmă că: „a te juca, înseamnă în general a-ți propune o sarcină de îndeplinit și a te obosi, a face un efort, pentru a îndeplini aceasta sarcină ”.

Jocul are o putere imensă în viața copiilor și poate fi considerat munca specifică acestora. Jocul, la preșcolari, condiționează viața însăși, care poate să înflorească sau să degenereze după câtă hrană spirituală este el în stare să ofere.

Rolul jocului în viața copilului rezultă și din ideea lui M.Dongall că „jocul este o pregătire pentru viața de mai târziu, dar, mai presus de toate, el este însăși viața copilului”. Activitatea educativă trebuie orientată în direcția formării la copii a capacității de a diferenția, de a discerne binele de rău, adevărul de minciună.

În consecință, jocul are contribuții instructive și educative de neînlocuit și este folosit ca formă de organizare a procesului de învățământ din grădiniță și din treptele superioare ale învățământului.

1.4. Jocul didactic în grădiniță. Tipologii

Specific activităților didactice, jocul didactic îmbogățește cunoștințele copiilor, declanșează capacitățile mentale, asigură participarea activă a preșcolarului la activitate.

„Debutul” în școlaritate impune adaptarea unei strategii prin care se păstrează un raport achitabil între activitățile didactice propriu-zise și joc, de aici importanța jocului didactic prin orice conținut specific unei discipline poate deveni „un joc”, dacă raportat la conținut se atinge un scop, se realizează o sarcină didactică întru-un mod atractiv, accesibil sau se formulează reguli de joc, dar se împart și recompense.

În general, jocurile implică întrecere între componenții unei echipe și determină o ierarhie. Psihologul francez J. Piaget(1976,p.75) definește jocul ca “pol al exercițiilor funcționale în cursul dezvoltării individului” celălalt pol fiind exercițiul neludic, când subiectul învață să învețe într-un context de adaptate cognitivă și nu numai de joc. El stabilește trei categorii de joc la care adaugă o a patra categorie ca tranziție între jocurile simbolice și activitățile neludice, astfel:

jocul-exercițiu la nivel senzoriomotor, realizat în scopul adaptării;

jocul simbolic ca mod de asimilare a realului la eu;

jocul cu reguli ca punct de pornire în socializarea progresivă;

jocul de construcție în care la început este integrat simbolismului ludic, pentru că se poate constitui mai târziu în rezolvări de probleme și creații inteligente.

Tot Piaget a stabilit în cadrul teoriei sale funcțiile jocului:

funcția de adaptare;

funcția formativă;

funcția de descărcare energetică și rezolvare a conflictelor affective;

funcția de socializare;

Erich E.Geissler(1977,p.191) afirmă că: „ jocul este un fenomen antropologic foarte complex, nu-l putem privi numai sub aspectul pedagogic, deoarece posibilitățile pedagogice ale jocului se lămuresc numai dacă cunoaștem importanța sa general antropologică”.

Acesta clasifică jocurile după mai multe criterii și anume:

– după felul acțiunii de joc se pot diferenția: jocuri de mișcare, jocuri funcționale, jocuri în care este vorba de o realizare, jocuri după anumite reguli, jocuri demonstrative, jocuri pe roluri, jocuri de creație, jocuri de fantezie, jocuri de noroc.

– după felul regulilor se pot deosebi: jocuri transmise din generație în generație, cu o puternică legătură tradițională (jocuri de societate și jocuri de noroc) și jocuri liber inventate (jocuri de creație, demonstrative, fantezie, pe roluri).

– jocuri după aptitudinile necesare jocului, se pot face următoarele deosebi: jocuri care reclamă o anumită aptitudine fizică, jocuri de pură mișcare, jocuri de performanță, jocuri care se adresează spiritului de observație, care promovează judecata, jocuri la care cere o memorie bună, jocuri de fantezie.

– jocuri după numărul participanților la joc și anume: joc de unul singur, joc în perechi și joc de în grup.

– jocuri după fazele evoluției umane:

– jocuri funcționale (mișcări impulsive și imitarea acestora: apucare, suprapunere de obiecte, turnarea obiectelor în alte forme –în primul an de viață);

– jocuri funcționale lărgite (modelare, pendularea unui obiect, jocuri cu mingea, cu cercul, pe calul de lemn –între 2 ani și 4 ani);

– jocuri de ficțiune, pe roluri (hrănirea jucăriilor, discuții cu păpușile, fumatul degetului, imitarea unui animal, negustor etc.- în jurul vârstei de4 ani);

– jocuri de recepționare (a privi cărțile cu poze, ascultarea basmelor povestite sau citite, a cânta împreună cu alții, a viziona filme – începând de la circa 2 ani);

– jocuri de construcție (lucrări în nisip, modelare, construiri, decuparea unor imagini, aranjarea într-o anumită ordine a unor imagini, povestirea, folosirea abțipildurilor, baloane de săpun, joc de umbre – constatându-se un progres vizibil după 4 ani);

-jocuri împreună cu alții, faza jocurilor după reguli (jocuri de societate în casă: domino, „Omule nu te supăra”, jocuri cu roluri în aer liber: de-a hoții și vardiștii, cowboy și indieni, jocuri cu mingea: oina, jocuri de întrecere cu coarda, de-a v-ați ascunselea, etc.

Jocul – conform condiției sale de acțiuni prin joc și nu a formei pe care o îmbracă de la caz la caz, se situează în afara oricăror succesiuni cauzale ale proceselor instructive; reprezintă un ansamblu de acțiuni și operațiuni care urmăresc obiective de pregătire intelectuală, tehnică, morală, fizică a copilului.

Încorporat în activitatea didactică, elementul de joc imprimă acesteia un caracter mai viu și mai atrăgător, aduce varietate și o stare de bună dispoziție funcțională, de veselie și bucurie, de destindere, ceea ce previne apariția monotoniei și a plictiselii, a oboselii.

Jocul didactic este un tip specific de activitate prin care educatoarea consolidează, precizează și chiar verifică cunoștințele preșcolarilor, le îmbogățește sfera lor de cunoștințe, pune în valoare și le antrenează capacitățile creatoare ale acestora.

Știm că jocul didactic reprezintă o metodă de învățământ în care predomină acțiunea didactică simulată. Această acțiune valorifică la nivelul instrucției, finalitățile adaptive de tip recreativ proprii activității umane, în general, în anumite momente ale evoluției sale ontogenice, în mod special.

Psihologia jocului evidențiază importanța activării acestei metode mai ales în învățământul preșcolar și primar. Analiza sa permite cadrului didactic valorificarea principalelor cinci direcții de dezvoltare, orientate astfel, după cum afirmă Elkonin:

„ – de la grupurile mici spre grupurile tot mai numeroase;

– de la grupurile instabile spre grupurile tot mai stabile;

– de la jocurile fară subiect spre cele cu subiect;

– de la șirul de episoade nelegate între ele spre jocul cu subiect și cu desfășurare sistematic;

– de la reflectarea vieții personale și a ambianței apropiate, la reflectarea evenimentelor vieții sociale.

Această metodă dinamizează acțiunea didactică prin intermediul motivațiilor ludice care sunt subordonate scopului activității de predare-evaluare într-o perspectivă pronunțat formativă. Modalitățile de realizare angajează urmatoarele criterii pedagogice de clasificare a jocurilor didactice dupa cum urmează:

– după obiectivele prioritare: jocuri senzoriale (auditive, vizuale, motorii, tactile), jocuri de observare, jocuri de dezvoltare a limbajului, jocuri de stimulare a cunoașterii interactive;

– după conținutul instruirii: jocuri matematice, jocuri muzicale, jocuri sportive, jocuri literare/ lingvistice;

– după formă de exprimare: jocuri simbolice, jocuri de orientare, jocuri de sensibilizare, jocuri conceptuale, jocuri-ghicitori, jocuri de cuvinte încrucișate;

– după resursele folosite: jocuri cu materiale, jocuri orale, jocuri pe bază de întrebări, jocuri pe bază de fișe individuale, jocuri pe calculator;

– după regulile instituite: jocuri cu reguli transmise prin tradiție, jocuri cu reguli inventate, jocuri spontane, jocuri protocolare;

– după competențele psihologice stimulate: jocuri de mișcare, jocuri de observație, jocuri de imaginație, jocuri de atenție, jocuri de memorie, jocuri de gândire, jocuri de limbaj, jocuri de creație.

Prin joc, copiii pot ajunge la descoperiri de adevăruri, își pot antrena capacitatea lor de a acționa creativ, pentru că și strategiile jocului sunt în fond strategii euristice, în care se manifestă istețimea, spontaneitatea, inventivitatea, initiațiva, rabdarea, îndrazneala, etc. Jocurile copiilor devin metodă de instruire, în cazul în care ele capătă o organizare și se succed în ordinea implicată de logica cunoașterii și a învățăturii.

În acest caz, intenția principală a jocului nu este divertismentul, rezultat din încercarea puterilor, ci învățătura care pregătește copilul pentru muncă și viață. Pentru a atinge aceste scopuri, jocul didactic trebuie să fie instructiv, să le consolideze cunoștințele.

Folosirea jocului didactic ca activitate de completare cu întreaga grupă, aduce variație în procesul de instruire a copiilor, făcându-l mai atractiv.

Fiecare joc didactic cuprinde următoarele laturi constitutive:

conținut

sarcina didactică

regulile jocului

acțiunea de joc

Prima latură, conținuturi, este constituită din cunoștințele anterioare ale copiilor însușite în cadrul activităților comune cu întrega grupă, cunoștințe ce se referă la plante, animale, anotimpuri, reprezentări matematice, istorice, etc. Cea de a doua componentă a jocului, sarcina didactică, poate să apară sub forma unei probleme de gândire, de recunoaștere, denumire, reconstituire, comparație, ghicire. Jocurile didactice pot avea același conținut, acestea dobândind un alt caracter, datorită sarcinilor didactice pe care le au de rezolvat, de fiecare dată altele. A treia latură, regulile jocului, decurge din însăși denumirea ei.

Regulile sunt menite să arate copiilor cum să se joace, cum să rezolve problema respectivă. Totodată regulile îndeplinesc o funcție reglatoare asupra relațiilor dintre copii.

Ultima latură – acțiunea de joc – cuprinde momente de așteptare, surprize, ghicire, întrecere și fac ca rezolvarea sarcinii didactice să fie plăcută si atractivă pentru preșcolari. Dacă vin în completare, jocurile didactice, pot fi grupate după obiectivele urmărite și tipul activității.

După obiectivele urmărite, jocul este folosit în cadrul tuturor ariilor curriculare, iar după tipul activității, jocul este folosit ca mijloc de predare, asimilare, mijloc de consolidare, sistematizare, recuperare a cunoștințelor. Indiferent de modul de folosire, jocul didactic îl ajută pe copil să-și angajeze întregul potențial psihic, să-și cultive inițiativa, inventivitatea, flexibilitatea gândirii, spiritul de cooperare și de echipă.

În cazul în care jocurile organizate au scop educativ bine precizat, devin metode de instruire, iar dacă jocul este folosit pentru a demonstra o caracteristică a unei activități, acesta devine un procedeu didactic.

Metodica desfășurării unui joc didactc cuprinde:

– introducerea în activitate;

– prezentarea și intuirea materialului;

– anunțarea temei;

– explicarea și demonstrarea jocului;

– executarea jocului didactic de către copii;

– complicarea jocului didactic;

– încheierea jocului didactic.

Jocul didactic nu poate fi desfășurat la întâmplare, în aplicarea lui trebuie să se ia în considerare următoarele condiții:

să se constituie pe fondul activității dominante urmărindu-se scopul și sarcinile activității;

să fie pregătit educatoare în direcția dozării timpului și a materialului folosit;

să fie variat, atractiv, să îmbine forma de divertisment cu cea de învățare;

să se folosească atunci când copiii dau semne de oboseală;

să creeze momente de relaxare, de odihnă, în vederea recuperării energiei nervoase a elevilor;

să antreneze toți copiii în activitatea de joc;

să fie proporționat cu activitatea prevăzută de programă și structurat în raport cu tipul și scopul activității desfășurate;

să urmărească formarea deprinderii de muncă independentă;

activitățile în completare prin joc să fie introduse în orice moment al activității;

să nu afecteze fondul de timp al activității propriu-zise;

să fie repartizate, după caz, în diferite secvențe, sarcinile didactice având caracter progresiv;

indicațiile privind desfășurarea activității să fie clare, corecte, precise, să fie conștientizate de către preșcolari și să le creeze o motivație pentru activitate;

activitățile de joc să se desfășoare într-un cadru activ, stimulator și dinamic;

să nu se facă abuz de joc, încât procesul de învățare să se transforme în joc și să fie luat ca atare;

să nu fie prea ușoare, nici prea grele;

regulile de joc să fie explicate clar și să se urmărească respectarea lor de către copii.

Elementele de joc: ghicirea, mișcarea, întrecerea, surpriza, etc. creează stări emoționale care întrețin interesul și dau un colorit viu activității. Folosirea jocului didactic în cadrul procesului de învățare ne va demonstra că:

– randamentul orei este mai mare, verificarea cunoștințelor făcându-se în mod plăcut, activ, temeinic;

– gândirea copiilr este mereu solicitată și astfel în continuă formare;

– independența, creativitatea, se formează de timpuriu;

– inițiativa copiilor crește în joc, copilul devine mai curajos, mai degajat;

– prin jocuri îi putem cunoaște pe copii mai repede și mai bine;

– prin varietatea jocurilor, prin crearea unor situații-problemă, ele dezvoltă spiritul de observație, de analiză, de judecată, înlătură monotonia, rutina, stereotipia, dau posibilitatea copiilor să-și dezvolte vocabularul, comunicarea devine mai permisivă;

– jocul didactic ne oferă prilejul de a afla mai ușor cum gândesc copiii și de a modela logica gândirii lor.

Jocul asigură dezvoltarea socială a copilului, cât și cea intelectuală, deoarece in joc se integrează domeniile academice ale învățării, diferitele discipline de studiu (matematică, stiințele naturii, limba română, etc.).

Pentru copii, jocul este foarte serios, întrucăt prin intermediul acestuia, aceștia își exprimă cunoștințele, își clarifică conceptele, își organizează propriile strategii de cunoaștere.

Ecaterina Vrășmas, afirmă în lucrarea „Educația copilului preșcolar” (1999, pag.125) că „în joc este cel mai sigur și eficient pentru copil să învețe cum să se stăpânească și de ce” . De asemenea, tot în aceeași lucrare, mai sus amintită sunt prezentate câteva tipuri de jocuri în evoluția copilului, care pot servi alcătuirii programului educativ timpuriu.

În viața de zi cu zi a copilului, jocul ocupă un loc important deoarece, jucându-se, copilul își satisface nevoia de activitate, de a acționa cu obiecte reale sau imaginare, de a transpune în diferite roluri și situații care îl apropie de realitatea înconjurătoare.

Relevând legătura dintre joc și munca copilului, Jean Piaget a pus în evidență aportul jocului la dezvoltarea intelectuală a școlarului. De aceea, el susține că ,,toate metodele active de educare a copiilor mici să furnizeze acestora un material corespunzător pentru ca jucându-se, ei să reușească să asimileze realitățile intelectuale care, fără aceasta, rămân exterioare inteligenței copilului ”.

CAPITOLUL 2. ASPECTE METODOLOGICE ALE UTILIZĂRII JOCULUI DIDACTIC ÎN GRĂDINIȚĂ

2.1. Deficiențele de limbaj și corectarea acestora prin intermediul jocului didactic

Vârsta preșcolară are o deosebită importanță în dezvoltarea limbajului și în ridicarea gândirii pe trepte mai înalte de generalizare și de abstractizare. La această vârstă copilul începe să depășească faza limbajului situativ, desprinzându-se de influența momentului present și-și dezvoltă din ce în ce mai mult capacitatea de a folosi limbajul contextual, intensificându-se funcția intelectuală a limbajului care constă în planificarea mintală și reglarea activităților practice.

Odată cu asimilarea fondului lexical, copilul își însușește și semnificația cuvintelor. El nu învață regulile gramaticale, nu cunoaște definiții, nu știe ce este substantivul, verbul, adjectivul, declinarea sau alte denumiri, dar respectă în vorbire aceste reguli, pentru că are în jur modelul de vorbire, este antrenat să le cunoască prin jocuri și exerciții, este corectat atunci când greșește. Tocmai de aceea modelul de vorbire trebuie să fie corect, iar adultul trebuie să aibă o exprimare îngrijită, să respecte regulile gramaticale după care este structurată vorbirea.

În categoria tulburărilor de limbaj sunt cuprinse toate deficiențele de înțelegere și exprimare orală, de scriere, citire, de mimică și articulare. Prin tulburare de limbaj înțelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât și al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului și până la imposibilitatea de comunicare totală sau scrisă.
Categoriile de persoane care prezintă tulburări de limbaj reclamă cerințe educaționale speciale deoarece, oricât de slaba ar fi deficiența, ea influențează negativ întregul comportament uman , datorită atât posibilităților reduse de exprimare, cât și existenței unei anumite temeri și rețineri care le împiedică să se desfășoare la nivelul posibilităților reale, producând o stagnare în dezvoltarea personalității copilului , modificând relațiile lui cu semenii, singularizându-l și împiedicându-l în mare măsură să participe la joc sau la celelalte activități comune celor mici.

Identificarea precoce a copiilor cu tulburări de limbaj este extrem de importantă deoarece orice intervenție corectiv-recuperatorie necesită cu atât mai mult efort și timp cu cât prezentarea la logoped se amână pentru o perioadă mai lungă.

Nu trebuie să cădem nici în extrema cealaltă și să vedem la prima mica greșeală de pronunție o tulburare de limbaj , mai ales în perioada de schimbare a dentiției. Este, de asemenea, hazardat să etichetăm drept bâlbâială orice nesiguranță verbală a copilului, mai ales când acesta fie dorește să spună mai multe decât reușește să formuleze oral, fie are trac în situația de comunicare respectivă.

În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficiențele de înțelegere și exprimare orală, de scriere și citire, de mimică și articulare. Sau: orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepției limbajului, face parte din categoria tulburărilor de limbaj.

“Prin tulburările limbajului înțelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât și al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului și pană la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă”.

Principalele tulburări de vorbire sunt dislaliile și bâlbâiala.

Dislalia este o tulburare de vorbire care se manifestă prin omiterea, substituirea sau denaturarea pronunției unuia sau mai multor sunete.

La dislalici sunt afectate consoanele și foarte rar vocalele, deoarece acestea au un mod de articulare mai simplu. Consoanele cele mai frecvent denaturate, având un mod de articulare mai complex, sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copilului: s, z, c, g, t, ș, j, r.

Dislalia, ca tulburare de pronunție are frecvența cea mai mare între handicapurile de limbaj atât la subiecții normali din punct de vedere psihic, cât și la cei cu deficiențe de intelect și senzoriale. Multe dintre tulburările de pronunție dispar odată cu înaintarea în vârstă a persoanei. Este o tulburare de articulație-pronunție ce se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea si inversarea sunetelor.

Astfel, Sheridan (1946) este de părere că la vârsta de 8 ani dislaliile sunt în proporție de15% la fete și 16% la baieți; la școlarii mici cel mai des sunt întâlnite omisiunile și deformările.

Disartria sau dislalia centrală se manifestă printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică, cu o pronunțată rezonanță nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunțarea neclară; este mai frecventă la subiecții cu debilitate mintală.

Disgrafia, ca tulburare a limbajului scris, și dislexia ca handicap al cititului influențează pregnant dezvoltarea psihică a copilului și mai cu seamă, rezultatele la învățătura. Însușirea scrisului presupune existența unei anumite dezvoltări intelective a copilului care să-i permită să stabilească anumite corelații între emisia orala a sunetelor și imaginile lor grafice. Și formarea deprinderilor de citit se realizează prin dezvoltarea unui cod lingvistic ce îi permite copilului să perceapă grafemele ca unitați cu valoare de simbol.

Tulburarea citit-scrisului dereglează integrarea socială, datorită unor eșecuri și conflicte permanente în viața școlară, cât și a instalării unor trăsături caracteriale negative ca: negativismul, descurajarea, inerția, nepăsarea, teama de insucces, izolarea.

Bâlbâiala afectează ritmul și fluența vorbirii; este mai mult decât un defect de vorbire, este o tulburare de comunicare. Bâlbâiala constituie o formă a tulburării limbajului oral; se prezintă ca un handicap mai grav comparativ cu dislalia.

Deficiența este deosebit de vizibilă și afectează profund înțelegerea vorbirii de catre cei din jur, ceea ce determină un complex de inferioritate accentuat. Fenomenul constă în repetarea unor silabe la începutul și mijlocul cuvântului, cu prezentarea unor pauze între acestea sau prin aparitia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator care împiedică desfășurarea vorbirii ritmice și cursive .

În unele cazuri, bâlbâiala copilului poate să dispară de la sine, dar de obicei, copilul devine conștient de defectul său, aceasta agravându-se, putând deveni chiar o boală a întregii personalități (logo-nevroză).

Pe lângă munca depusă pentru dezvoltarea limbajului copiilor, trebuie să ne implicăm și în acțiunea de înlăturare a tulburărilor de vorbire la aceștia, realizarea acestui obiectiv presupunând respectarea următoarelor etape:

constatarea abaterilor de la vorbirea corectă și a eventualelor tulburări de vorbire;

depistarea cauzelor care au generat tulburările de vorbire constatate;

prevenirea și corectarea tulburărilor de vorbire;

Măsurile indicate a fi luate în prevenirea și corectarea defectelor de vorbire la copiii preșcolari în vederea școlarizării sunt:

îmbunătățirea condițiilor de mediu ale acestor copii, în direcția exercitării unor influențe pozitive care să contribuie la dispariția bâlbâielii;

colaborarea cu părinții, căreia trebuie să i se acorde o atenție deosebită, fiindcă nu este foarte ușoară și nu e întotdeauna eficientă;

optimizarea condițiilor de viață a copiilor prin organizarea unui regim zilnic adecvat de igienă, hrană, activitate, odihnă și joc;

crearea unui climat afectiv stimulator pentru exprimarea verbală;

evitarea situațiilor în care copiii se bâlbâie și încurajarea exprimării verbale în cânt sau activități însoțite de mișcare și ritm;

corectarea indirectă prin exerciții colective realizate cu întreaga grupă sau pe subgrupe (nu individual)

exerciții colective de respirație în vederea creșterii capacității respiratorii, precum și pentru sporirea duratei fazei expiratorii la acești copii.

Categoriile de persoane care prezintă tulburări de limbaj reclamă cerințe educaționale speciale deoarece, oricât de slabă ar fi deficiența, ea influențează negativ întregul comportament uman, datorită atât posibilităților reduse de exprimare, cât și existenței unei anumite temeri și rețineri care le împiedică să se desfășoare la nivelul posibilităților reale, producând o stagnare în dezvoltarea personalității copilului, modificând relațiile lui cu semenii, singularizându-l și împiedicându-l în mare măsură să participe la joc sau la celelalte activități comune celor mici.

Întârzierile în dezvoltarea generală a vorbirii se recunosc după sărăcia vocabularului și după neputința de a se exprima coerent. Cauzele care pot determina asemenea fenomene pot fi căutate în carențele sistemului nervos central, boli grave ale primei copilării, carențe de mediu nefavorabil și de ordin educativ.

De aceea limbajul necesită o permanentă stimulare, copilul necesitând o antrenare insistentă în activitățile scolare. Climatul afectiv, încurajările și crearea unui tonus psihic ridicat constituie factori deosebit de importanți pentru recuperarea copiilor cu handicap de limbaj – după cum afirmă E.Verza .

Cunoașterea handicapurilor de limbaj prezintă o importanță deosebită deoarece au o frecvență relativ mare; ele influențează negativ randamentul școlar și în general integrarea în colectiv și activitate.

Limbajul contribuie în bună parte la realizarea progresului în întreaga viața spirituala. În cazurile când se produc deteriorări ale limbajului evoluția este îngreunată sau stopată în funcție de gravitatea tulburării. Implicațiile ce urmează se fac simțite în întreaga activitate psihică, și ca atare modifică comportamentul subiectului.

Prevenirea și corectarea deficiențelor de vorbire ale copiilor prezintă o importanță deosebită, atât pentru integrarea cu succes în viața școlară a copiilor, cât și pentru dezvoltarea ulterioară a întregii lor personalități.

Formarea și dezvoltarea la copii a unei exprimări verbale corecte și expresive constituie unul din factorii importanți ai evitării insuccesului preșcolar dar și școlar. Necorectarea unor tulburări de vorbire, mai ales a bâlbâielii, poate duce la tulburări grave ale personalității acestor copii.

Este necesar să existe o permanentă stimulare lingvistică, să se ofere modele corecte de pronunție, cuvintele, noțiunile să fie selectate și adaptate nivelului de înțelegere al copilului, să se evite suprasolicitarea, să se stimuleze limbajul sub toate aspectele (înțelegere, vocabular, structură gramaticală, organizarea comunicării). Convorbirile tematice, lecturile după imagini, memorizările, jocurile didactice cu structuri gramaticale se utilizează atât la "grupa 0", cât și la clasa I.

Din literatura de specialitate, educatoarele și învățătorii au posibilitatea de a alege o multitudine de exerciții pentru corectarea tulburărilor de pronunție, oferind fiecărui copil posibilitatea de a exersa actul vorbirii în clasă sau acasă. Este bine să se discute cu părinții despre tulburările de limbaj ale copiilor lor și să li se lea acestora un program de lucru individualizat, pentru exersarea zilnică a vorbirii.

Pentru educarea auzului fonematic, educatoarele și mai apoi învățătorii (în special în perioada preabecedară și abecedară) folosesc: exerciții de imitare a sunetelor din natură, de pronunțare a unor serii de silabe opuse, din cuvinte paronime, de diferențiere a consoanelor surde de cele sonore, de diferențiere a sunetelor cu punct de articulare apropiat, de transformare a cuvintelor prin înlocuiri de sunete sau silabe.

Acumularea experienței verbale duce treptat la formarea unor generalizări lingvistice empirice, la eliberarea așa-numitului “simț al limbii”. Sensibilitatea față de fenomenele lingvistice, în general, inclusiv față de formele gramaticale, este o trăsătură caracteristică copilului preșcolar. Pe baza acestui “simț al limbii” copiii ajung să folosească tot mai corect formele gramaticale și tot prin aceasta se poate explica și un alt fenomen caracteristic vârstei preșcolare și anume – crearea de cuvinte.

Unul din obiectivele majore ale învățământului preșcolar îl constituie omogenizarea relativă a dezvoltării limbajului copiilor, în așa fel încât la intrarea lor în școală, copiii să posede noțiunile strict necesare însușirii cunoștințelor de bază prevăzute în programa școlară, îndeosebi pentru însușirea citit-scrisului .

Un mijloc adecvat particularităților de vârstă ale preșcolarului, util în realizarea dezvoltării vorbirii, este jocul didactic. Prin intermediul lui se consolidează, fixează și se activizează vocabularul care contribuie la perceperea structurii limbii române.

Eficiența jocurilor didactice de dezvoltare a vorbirii depinde însă de modul în care educatoarea știe să le selecționeze în raport cu particularitățile concrete ale grupei. Aceasta presupune o foarte bună cunoaștere a copiilor, sub raportul nivelului atins de dezvoltare a limbajului, precum și sub aspectul defectelor de vorbire, ca în funcție de aceste realități să se acționeze în vederea prevenirii și a corectării acestora..

În organizarea și în desfășurarea acestor jocuri, educatoarea are adesea posibilitatea să depisteze cu mai multă ușurință defectele de vorbire ale copiilor, deoarece în cadrul jocului aceștia se manifestă liberi, nestingheriți, fără rezervele determinate uneori de intervenția directă a educatoarei.

Cu diverse ocazii am constatat că, din spirit de imitație, copiii își pot transmite unul altuia greșelile de vorbire. Contaminarea devine, firește, nocivă, ea influențând asupra procesului de dezvoltare normală a vorbirii la un grup mai numeros de copii. Dată fiind vârsta, îndreptarea greșelilor nu poate fi concepută rigid, ca o reproducere repetată a unor cuvinte, silabe, sunete, până la corecta lor executare. Una din modalitățile cele mai recomandate este aceea a includerii exercițiului, oricare ar fi el, într-un joc antrenant cu un conținut inteligibil, corect.

Iată câteva exerciții care pot fi desfășurate la începutul fiecărui joc:

1) Gimnastica facială:

a) închiderea și deschiderea alternativă a gurii;

b) imitarea surâsului, pentru obținerea unei deschideri transversale a gurii;

c) umflarea și retragerea simultană a obrajilor;

d) imitarea sărutului;

e) vibrarea surdă a buzelor.

2) Gimnastica linguală:

a) ridicarea și coborârea limbii în cavitatea bucală;

b) ascuțirea limbii, în afara cavității bucale;

c) așezarea limbii între buze , în formă plată;

d) mișcări de lateralitate a limbii;

e) mișcări de formare a șanțului lingual, prin ridicarea marginilor laterale ale limbii;

f) mișcări de proiectare a limbii în afara cavității bucale;

g) pronunțarea ritmică a sunetelor.

Deosebit de eficiente sunt exercițiile de imitare a sunetelor din natură (onomatopeele). Găsim în jurul nostru o mare varietate de sunete care ne pot fi utile în activitatea noastră la clasă, în scopul prevenirii și a corectării eventualelor deficiențe de vorbire, pe care le întâlnim la copii noștri.

Jocurile didactice destinate dezvoltării vorbirii contribuie, în mare măsură, la dezvoltarea acuității auditive a auzului fonematic. Ele solicită perceperea corectă a sunetelor, descifrarea compoziției sonore sau semnalarea prezenței sau absenței unui anumit sunet într-un cuvânt.

Dezvoltarea auzului fonematic este strâns legată de sarcina deosebit de importantă privind corectarea defectelor de vorbire. Jocurile didactice își aduc contribuția nu numai la perceperea clară și corectă a sunetelor corespunzătoare ci și la corectarea pronunției defectuoase a acestora, solicitând copiilor audierea lor cu atenție și reproducerea lor corectă.

De astfel de sarcini am ținut seama în jocurile didactice: “Deschide urechea bine”, “Cine face așa?” , “Ce se aude?” , “Cine vine la noi?” , “De-a trenul”, “N-am spus bine?”, “Repetă ce spun eu”, “A cui este?”

Aceste jocuri sunt introduse începând cu grupa mică, ele putându-se realiza și cu grupele mai mari respectându-se particularitățile de vârstă, respectiv complicându-se sarcina didactică.

Am ales spre exemplificare jocul “Spune cum face” ce are ca scop:

exersarea pronunțării corecte a unor consoane ca: r, c, g, s, ș, z aflate în diferite părți ale cuvintelor;

activizarea vocabularului cu cuvinte care desemnează animale cunoscute de copii;

dezvoltarea capacității de a face legături simple (între glas, mișcare și animalul respectiv);

Sarcina didactică:

recunoașterea animalelor și reproducerea onomatopeelor corespunzătoare glasului acestora;

să completeze propoziția începută.

Reguli de joc :- la primirea jucăriei sau a imaginii, copilul trebuie să imite glasul animalului respective, iar ceilalți copii să-l recunoască și să-l denumească.

-copiii prind mingea aruncată de educatoare și completează propoziția începută.

Elemente de joc:surpriza, aplauze,steluțe;

Material didactic: animale-jucării sau imagini reprezentând câinele, pisica, oaia, calul, rața, găina, cocoșul, gâsca, albina,etc;mingea.

Jocul se desfășoară astfel:

Materialul necesar jocului va fi acoperit sau introdus într-un coșuleț pentru a crea surpriza la prezentare și a da posibilitatea să se perceapă pe rând fiecare animal al cărui glas va trebui imitat.Copiii vor fi așezați pe scăunele în jurul mesei cu materialul de joc.

Varianta I: Se prezintă jucăriile sau imaginile iar copiii trebuie să imite glasul animalului respectiv, individual sau în colectiv. Se va asigura o anumită succesiune în prezentarea imaginilor, începând cu cele care sunt mai ușor de pronunțat (pisica) și terminând cu cele care prezintă dificultăți în reproducere (albina, cocoșul).

Varianta II: Se modifică ordinea acțiunilor. Copiii ascultă onomatopeea (reprodusă de educatoare) apoi aleg animalul al cărui glas l-au auzit și-l reproduc individual sau în colectiv.

Varianta III: Copiii stau cu capul pe măsuțe, fără a avea voie să privească, iar educatoarea așează un animal de jucărie în dreptul unuia dintre ei. La semnalul ei: ”Spune cum face”, copiii se uită în fața lor. Cel care a primit jucăria reproduce onomatopeea corespunzătoare denumind totodată și animalul. De exemplu:”Pisica face miau.”Ceilalți copii imită acțiunile caracteristice animalului și repetă sunetele corespunzătoare.

Varianta IV: Educatoarea aruncă mingea, iar copilul care o prinde vine în față și alege de pe masă un jeton reprezentând tot animale. Acesta răspunde la întrebarea: ”Cine este și cum face?” De exemplu: ”Acesta este un urs. El face mor, mor, mor.”

Varianta V: Aceasta se desfășoară fără material intuitiv. Educatoarea începe să spună o propoziție despre animale, iar copilul care a primit mingea trebuie să completeze propoziția cu onomatopeea corespunzătoare.

Cocoșul strigă ………(cucurigu)

Găina cântă………(cot-co-dac)

Cioara face………(cra,cra,cra)

Jocul didactic prezentat se poate introduce cu success la toate grupele, indiferent de vârstă, inclusiv la clasa I, mai ales în perioada preabecedară.

Introducerea jocului în structura activității constituie un mijloc de prevenire a oboselii și chiar la înlăturarea acesteia, cunoscută fiind capacitatea redusă de efort a preșcolarilor. Jocul didactic poate fi introdus și în cadrul activităților alese, el constituind și un procedeu deosebit de valoros de acumulare de noi cunoștințe și astfel de pregătire a copilului pentru școală.

La grupa mare ca și la grupa pregătitoare, copiii respectă regulile și sarcinile didactice, deși acestea sunt uneori complexe și impuse de educatoare. La această vârstă jocurile cer o mai mare concentrare, copiii conștientizând sarcina, dar nu neglijând aspectul distractiv.

Din gama variată de mijloace de realizare a activităților de dezvoltare a limbajului în grădiniță, jocurile didactice constituie una dintre cele mai plăcute forme de muncă cu preșcolarii, întrucât asigură, totodată o participare activă, atractivă și deconectantă.

Exemplele de jocuri didactice pe care le voi descrie în continuare au avut în vedere tocmai realizarea obiectivelor enumerate mai înainte.

Exemplu – Jocul “Cu ce sunet începe cuvântul?”

Scop:

-dezvoltarea capacității de a diferenția sunetul inițial al diferitelor cuvinte;

-perfecționarea auzului fonematic prin efectuarea unor analize ale structurii fonetice ale cuvintelor;

-activizarea vocabularului referitor la obiecte de uz personal, mobilier, jucării, veselă etc.

Sarcina didactică:

-pronunțarea corectă a sunetelor din componența cuvintelor;

-găsirea unor cuvinte care încep cu sunetul dat.

Reguli de joc: copiii trebuie să denumească obiectul descoperit și să precizeze sunetul cu care începe cuvântul respectiv; copilul care a sesizat sunetul inițial al cuvântului are dreptul să numească un coleg care trebuie să găsească un cuvânt care începe cu același sunet iar un alt copil să formuleze o propoziție cu cuvântul dat.

Elemente de joc: surpriza, aplauze, ghicire, căutare.

Material didactic: obiecte de uz personal, mobilier-jucării, alte jucării din grădiniță ca:

-creion , cretă , caiet , carte, căciulă,

-fular, floare, farfurie, făraș, furculiță,

-ramă, rochie, roată, roabă.

-gumă, gărgăriță, gard.

Jocul se desfășoară astfel:

Obiectele aranjate în mai multe părți ale sălii de grupă vor fi descoperite pe rând de câte un copil numit de educatoare. Acesta va denumi obiectul sau jucăria găsită. Un alt copil va fi antrenat să pronunțe sunetul cu care începe cuvântul, iar acela, la rândul lui, va alege un coleg pentru a găsi un alt cuvânt care începe cu același sunet. Acesta va alege un alt coleg care să formeze o propoziție cu cuvântul respectiv.

Varianta I: Educatoarea pronunță un sunet, consoană sau vocală, iar copilul numit trece la tablă sau la flanelograf și alege o imagine sau mai multe, a căror denumire începe cu sunetul dat. După acest moment, copiii sunt solicitați să formuleze propoziții despre obiectul sau obiectele acăror imagine a fost prezentată. Copiii pot fi antrenați să găsească și alte cuvinte care încep cu același sunet, fără să aibă suport intuitiv.

Varianta II: Imaginile sunt puse într-o cutie astfel încât să nu poată fi văzute. Cutia este dată unui copil care va scoate o imagine și după ce o denumește precizează sunetul cu care începe cuvântul. O oferă unui alt copil care trebuie să găsească un alt cuvânt care începe cu același sunet.

Varianta III: Se shimbă sarcina, respectiv copilul trebuie să spună cu ce sunet se sfârșește cuvântul și de a găsi un cuvânt care să se sfârșească cu același sunet.

Dând jocului un caracter dinamic, de întrecere, sarcina fiecărei variante a fost ușor realizată de copii cu mult interes, dezvoltându-le acestora spiritul de competiție, autocontrolul asupra reacțiilor verbale și motrice și deprinderea de a analiza fonetic cuvintele.

Perceperea diferențiată a silabelor am introdus-o tot prin intermediul jocurilor didactice, dar am avut în vedere gradarea dificultăților în analiza fonetică a cuvintelor. Am folosit în primele jocuri cuvinte din una sau două silabe, apoi am introdus și cuvinte din trei, patru silabe.

Jocul didactic” Din jumătate întreg ”, familiarizează copii cu componența silabică a unor cuvinte din două silabe- cu sarcina de a reconstitui imaginile din două jumătăți.

Spre exemplificare am ales jocul didactic:”Jocul silabelor”

Scop:

formarea deprinderii de a găsi cuvinte care să înceapă cu o silabă dată, precum și de a despărți cuvintele din cuprinsul unei propoziții în silabe;

perfecționarea capacității de analiză și sinteză fonetică, a capacității de a efectua rapid asociații;

exersarea pronunțării corecte a unor sunete.

Sarcina didactică:

-să completeze silaba dată cu alte silabe pentru a obține un cuvânt;

-să alcătuiască propoziții cu cuvântul dat și să despartă în silabe toate cuvintele din propoziție, menționând numărul silabelor din fiecare cuvânt spus.

Reguli de joc :

Copilul indicat prin intermediul unei baghete va pronunța silaba enunțată de educatoare și o va completa construind un cuvânt. Copiii vor căuta alte cuvinte care să aibă în cuprinsul lor aceeași silabă și se vor anunța să le spună.

Elemente de joc : aplauze ,bagheta fermecată, ghicire

Material didactic: ilustrații care să sugereze copiilor diferite cuvinte cu silabe frecvent folosite în vorbire, de exemplu:

1) casă, cană, cadă

masă , mazăre, mamă, macara

tavă , taburet, taraf, taxi

măgar , măceș, mălai, mănușă, mătură, mătase

ladă, lamă, lacăt, labă

2) Cuvinte care conțin 2-3 consoane consecutive:

capră, castană, castel, carte, castravete

creion, cretă, crap, parc, porc, palme, scrisoare, stropitoare

Fișă de evaluare, creioane (buline)

Varianta I: Educatoarea pronunță o silabă din cele frecvent întâlnite în structura cuvintelor: ma, na, la, pa, da, ca, etc. și lasă timp de gândire copiilor.Ea se deplasează prin spatele copiilor. Cel atins cu bagheta trebuie să spună un cuvânt care începe cu silaba spusă.

Varianta II: Un copil numit de educatoare spune o silabă, grupa găsește cât mai multe cuvinte cu silaba spusă și formează propoziții cu ele. Răspunsurile bune vor fi aplaudate, iar copiii care răspund corect primesc buline.

Varianta III: Educatoarea spune un cuvânt, iar copilul cu care a dat mâna îl desparte în silabe. Grupa de copii scoate din coșuleț atâtea bețișoare câte silabe are cuvântul.

Varianta IV: Educatoarea pune pe flanelograf imagini cu obiecte a căror denumire începe cu aceeși silabă. Spune prima silabă, iar copiii spun un cuvânt, apoi aleg de pe flanelograf toate imaginile a căror denumire începe cu silaba enunțată și le pun într-un coșuleț. Copiii care dau cele mai multe răspunsuri corecte primesc câte un steguleț.

Varianta V: Copiii primesc câte o fișă pe care se găsesc imagini. Trebuie să scrie în dreptul fiecărei imagini atâtea liniuțe câte silabe are fiecare cuvânt.

Copiii pot primi buline și să așeze atâtea buline, în spațiul din dreptul fiecărei imagini, câte silabe are cuvântul.

Am dat copiilor cuvinte care conțin sunete, în pronunțarea cărora, ei întâmpină greutăți. În același timp am urmărit și corectarea unor anumite tulburări de vorbire, prin repetarea în timpul jocului a acestor sunete, cât și perfecționarea deprinderii de a despărți corect cuvintele în silabe, dar și de a forma cuvinte.

Pe lângă valoarea deosebită pe care o are acest joc în dezvoltarea limbajului, el acționează și asupra imaginației creatoare, dezvoltând deasemenea și operațiile gândirii: analiza, sinteza, comparația, flexibilitatea și fluiditatea.

Prin introducerea fișei de evaluare am depistat copiii care nu știau să despartă corect cuvintele în silabe, având astfel posibilitatea să recuperez aceste cunoștințe în activități cu grupuri mici sau individual pentru a-i aduce pe toți copiii la nivelul cerut de programă.

Jocurile didactice amintite și altele asemănătoare lor vin să pregătească trecerea copiilor într-un mediu avansat al analizei și sintezei fonetice, activitate specifică perioadei preabecedare din școală.

În cadrul activităților de educare a limbajului , cât și în cadrul celorlalte activități din programa preșcolară, s-au urmărit cu atenție defectele de exprimare ale copiilor și apoi s-a trecut la corectarea lor. Exercițiile desfășurate în preșcolaritate se regăsesc și la școlarii mici, ele desfășurându-se în aceeași formă sau puțin mai complicate.

De un real folos sunt frământările de limbă, utilizate tot ca și activități în completare. Pentru exprimarea corectă a sunetelor ( b, m, j, ț, gi ) s-au folosit în cadrul jocurilor didactice câteva versuri pe care copiii le repetau de mai multe ori, reușind să rostească corect sunetele respective.

Exemple:

B. –Boc, boc, boc!

Boby este un boboc

Galeș, galben și bondoc

-Boc, boc, boc!

M. Moș Martin mănâncă mure

în desișul din pădure

…………………………

Zice o gaiță isteață

-Dă-mi și mie de-o dulceață!

Măcar una de culeg

Mi-ar ajunge un an întreg

Moș Martin n-o asculta

Mesteca și înfuleca.

J. Eu mă joc

În cojoc,

Dar deodată aud: poc!

Mi s-a rupt cojocul,

Se vede mijlocul !

Ț. Țicu ține ținta

Și Tanța țintește.

Un țânțar înțeapă,

Chiriță vrea apă.

Gi. Gimnastica e bună

Pentru copilași

Gelu și cu Gina

Sunt și ei gimnaști.

Pentru dezvoltarea vocabularului copiilor am folosit mai multe jocuri didactice: “Spune mai departe”, “Unde se găsește sunetul?”, “Eu spun una, tu spui multe” , “Ieri, astăzi, mâine”, “Caută perechea”, “Găsește repede propoziția”, “Roata vremii”, “Ce știi despre mine?” .etc.

2.2. Jocul didactic –parte instructiv – educativă în activitățile din grădiniță

Jocul reprezintă unul dintre mijloacele importante de socializare a copiilor preșcolari, de descoperire de către ei a unor forme incipiente ale colaborării sociale .

În cadrul jocului, unde funcționează toate calitățile grupului de copii ”se fundamentează sociabilitatea, componentă importantă de integrare socială a individului, care constă în aptitudinea dea stabili și a întreține legături cu alții ” –dupa cum afirmă Gheorghe Tomșa(2007,pag.86) .

Jocul, ca formă de activitate instructiv-educativă, trebuie înțeles în primul rând ca un cadru organizatoric inedit de desfășurare a activității didactice, care trebuie să fie creat în așa fel de educatoare, încât copiii să găsească cel mai bun climat psihologic și social de manifestare și de dezvoltare a propriei lor personalități. Ca rezultat al activității de joc, preșcolarul ajunge în cele din urmă la o mai adâncă cunoaștere a lumii înconjurătoare.

Între teoreticienii moderni, un loc important îl ocupă psihologul Jean Piaget care spune că jocul este o formă de activitate a cărei motivație este „asimilarea realului la eul său” fără constrângeri sau sancțiuni. Altfel spus, este o activitate prin care copilul se dezvoltă în conformitate cu etapele formării sale intelectuale.

Renumitul pedagog elvețian, Fr.W.Froebel “părintele grădiniței de copii”, după cum îl numește Ghe.Tomșa în lucrarea sa, a elaborat o interesantă “teorie despre joc”. În om, scria el, “există instinctual de activitate, care la copil se manifestă sub forma jocului . Jocul, iată treapta cea mai înaltă a dezvoltării omului în această perioada, deoarece aceasta este prezentarea activitații libere a interiorului din nevoia și cerințele lui însuși” (cf.Șt.Bârsănescu, 1970, pag.159).

După opinia lui Froebel, jocul poate împlini un mare rol dacă este bine practicat. El deschide copilului perspectiva universului spre care île ducăm și prin care el se dezvoltă. În joc copilul se dezvoltă în mod liber, spontan, antrenând toate puterile lui fizice și sufletești.

Froebel subliniază că jocul nu are rolul numai de a dezvolta copilul sub aspect fizic, ci și sub aspect psihic, dezvoltarea spirituală depinzând de felul în care copilul se joacă.

Socializarea copilului de vârstă preșcolară înseamnă integrarea lui într-un nucleu social, altul decât familia, lucru ce se realizează ușor în funcție de gradul de deschidere al copilului spre relatia cu ceilalți; în funcție de temperamentul său, de calitatea mediului din care provine; în funcție de gradul de independență în acțiune, însă la toate acestea contează și competența educatoarei, calitatea mediului ambiant al grădiniței, deschiderea spre colaborare a familiei, etc.

Conform lui E.Geissler(1977,pag.200) „ jocul este un mijloc de educație indirect, cu ajutorul lui, copilul poate fi influențat prin intermediul situației ludice ”. Efectul educativ care urmează a fi realizat pe calea situației ludice, constă în faptul că:” întotdeauna când te joci, te joci cu ceva ”, pentru că fiecare joc are totuși un ”obiect al jocului” , cum ar fi de exemplu chiar jocul fară sens al degetelor pe tăblia mesei sau chiar jocul fanteziei cu gânduri și reprezentări.

Jocurile constituie un minunat prilej ce se oferă educatoarei, atât pentru cunoașterea copilului pe care îl formează, cât și în exercitarea unor influențe stimulatoare, în direcțiile pe care și le propune.

Jocul se numără printre mijloacele cu o mare eficiență instructivă și educativă și ocupă în regimul zilei din grădiniță spațiul cel mai întins, fiind socotit a fi activitatea fundamentală a copiilor de 3-6/7 ani și a avea o contribuție extrem de valoroasă la dezvoltarea lor pe plan intelectual, moral, estetic și fizic.

Jocul ocupă în viața preșcolarului același loc pe care îl ocupă învățătura în viața școlarului și munca în viața unui adult.

Maria Taiban consideră că „viața adultului este definită prin ocupațiile profesionale; cea a copilului este determinată de joc”. Dacă la început copiii reflectă în jocuri situații concrete, foarte clare, cu timpul ei se ridică de la reprezentări la noțiuni pe bază de generalizări. Odată cu dezvoltarea gândirii pe baza comunicării, mai ales în jocul colectiv, copilul își dezvoltă vorbirea. Denumind elementele de joc, împărțindu-și rolurile, interpretându-le, copiii sunt puși în situația de a-și alege cu grijă cuvintele, de a imita vorbirea adulților, de a folosi cuvinte și expresii adecvate.

În cadrul jocurilor cu subiecte din povești, preșcolarii își exersează vorbirea, își însușesc expresii literare, folosindu-le în dialogurile și replicile cerute de situația noastră. În joc copiii se corectează uneori în ceea ce privește exprimarea, creează îmbinări lexicale, își dezvoltă gândirea și își îmbogățesc mijloacele de exprimare.

Jocul, stimulează imaginația și contribuie la îmbogățirea cunoștințelor preșcolarilor.

Aceștia trebuie să găsească răspuns la numeroasele probleme: cum să construiască, care este materialul cel mai indicat, ce obiecte ar putea folosi în joc, cum să transforme un scaun în mașină, etc. La început, răspunsurile la întrebările problemă sunt clar conturate, în funcție de experiența restrânsă a copilului, dar în acțiune, în procesul activității, ideile se materializează, încep să caute contur.

Rolul jocului este însemnat și în ceea ce privește dezvoltarea atenției. De exemplu, la un joc de creație cu subiect dintr-o poveste, copilul trebuie să urmărească atent desfășurarea jocului, pentru a-și da replica în funcție de rolul pe care îl îndeplinește.

În jocurile cu subiecte din viața cotidiană, „mama” este atentă când se întoarce „fetița” de la școală să așeze masa, să răspundă la anumite întrebări, „șoferul” urmărește când camionul a fost încărcat, pentru a-și continua acțiunea ce-i revine. Urmărind cu viu interes jocul, copilul reușește să fie atent pe o durată mai lungă de timp, se deprinde să se concentreze.

Jocul didactic este jocul prin care se realizează obiective și sarcini de învățare, folosind un conținut accesibil, modalități atractive și recreative de organizare și desfășurare, precum și materiale didactice interesante.

Prin specificul său, jocul didactic îmbină funcții și sarcini de învățare cu forma plăcută și atractivă a, jocului, cultivând interesul pentru studiu. Jocul didactic contribuie la realizarea sarcinilor formative ale procesului de învățământ, în cadrul jocului copilul fiind solicitat pe toate planurile psihicului său: cognitiv, afectiv și volițional .

Jocul devine ,,didactic” atunci când prin modul de formulare al sarcinii de învățare copilul este adus în situația de a-și utiliza energiile și potențialul psiho-fizic pentru a-și optimiza parametrii comportamentali.

Termenul "didactic", asociat celui de joc, accentuează latura instructivă a activității care devine, in mod necondiționat, parte integrantă a acestuia și se concretizează printr-un anumit volum de cunoștințe, de acțiuni obiectuale și mintale pe care le solicită. Indiferent de etapa de vârsta la care este utilizat, jocul didactic favorizează atât aspectul informativ al procesului de învățământ cât și aspectul formativ al acestuia.

Jocul didactic utilizat în contextul activităților preșcolare are această particularitate esențială : el trebuie să îmbine armonios elementul instructiv-educativ și exercițiul cu elementul distractiv. Învățând prin joc, copilul trebuie să se distreze în același timp. Îmbinarea elementului distractiv cu cel instructiv duce la apariția unor stări emotive complexe, care stimulează și intensifică procesele de dezvoltare psihică .

Importanța jocului didactic constă în faptul că el facilitează pregătirea copiilor preșcolari pentru introducerea lor în activitatea de învățare. În cadrul jocului didactic, copilul învață să observe, să compare, să susțină un dialog, să trăiască, și să acționeze într-un câmp mai mic sau mai mare , acesta îmbogățindu-și viața personală prin relațiile pe care le stabilește cu ceilalți copii, prin prietenile pe care le leagă, deoarece are posibilitatea să facă schimb nu numai de sentimente, cunoștințe ,ci și de experiență socială .

Jocurile didactice solicită intelectul copiilor pentru a rezolva unele sarcini în mod individual. Astfel, unele jocuri le cer să deosebească obiectele mari de cele mici, pe cele lungi de cele scurte, să compare lucrurile după diferite criterii (ce se potrivește), să facă clasificări ale obiectelor după anotimp, sau ale animalelor după modul și locul unde trăiesc. Ei fac unele generalizări folosindu-se după loto-urile cu animale, cu fructe.

Jocul didactic contribuie la dezvoltarea spiritului de observație, la concentrarea atenției și la formarea unor deprinderi de muncă intelectuala. independenta..

Comparând jocul didactic cu activitatea de învățare, vom vedea că el conține elemente din ambele categorii de activități.

În cadrul jocului didactic, copilul preșcolar dispune de totală independență, libertatea lui mergând la autoorganizarea și conducerea jocului. Sunt jocuri a căror organizare și desfășurare- sub îndrumarea educatoarei- se produce sub conducerea unuia din membrii grupului. Jocul didactic lasă loc pentru inițiativă și creativitate totală din partea copiilor preșcolari.Jocul didactic conține elemente de joc (așteptarea, surpriza, competiția ș.a.), care produc atmosfera plăcută a acestei activități.

În încheierea jocului didactic, se face o evaluare stimulativă, fără a se aprecia cu note sau calificative.Activitatea de învățare solicită un efort intelectual, ca fiind o muncă intelectuală. Organizarea activității de învățare impune o disciplină riguroasă, iar aprecierea rezultatelor obținute apeleză la responsabilitatea elevilor.

Conținând elemente din ambele categorii de activitate, jocul didactic servește ca punte de legătură între grădiniță și școala primară, având rolul de tranziție de la joc la activitatea de învățare. De aceea, jocul didactic este forma fundamentală de organizare a activității instructiv- educative din grădinița de copii,pentru activitatea de învățare sub formă de joc .

Structura și metodologia jocului didactic.

Structura jocului didactic este alcătiută din: conținut, sarcina (sarcinile didactice), acțiunea, regulile (restricțiile jocului) cu elemente specifice de joc.

În programul grădiniței de copii, jocul didactic, ca una din activitățile principale, este echivalent cu lecția în programul școlii primare. Așa cum lecția ca microsistem trebuie să cuprindă toate componentele procesului de învățământ (obiective, conținuturi, metode – mijloace – tehnici, forme de organizare a activității, criterii de evaluare ș.a.) tot așa și jocul didactic trebuie să cuprindă în structura sa componentele procesului de învățământ la nivelul vârstei preșcolare.

Elementele constitutive ale jocului didactic :

Conținutul jocului didactic este format din cunoștințele, priceperile și deprinderile cere trebuie formate la activitatea (disciplina) respectivă. De exemplu, la activitățile matematice, programa prevede exerciții de formare a mulțimilor după formă (mărime, culoare, grosime) sau învățarea șirului numerelor naturale ș.a.

Pentru completarea și precizarea acestora, se organizează jocuri de genul "Cum este (cum nu este) o piesă a jocurilor logice?", "Formarea perechilor", "Cui aparțin jucăriile?", "Caută vecinii" ș.a

Sarcina didactică reprezintă sarcina care se dă copiilor spre rezolvare- a cunoaște, a denumi, a clasifica, a construi, ș.a.- și care se referă la -conținutul care trebuie învățat. De exemplu, în jocul "Caută vecinii", sarcina didactică este aceea de a găsi numărul mai mare sau mai mic cu o unitate decât numărul dat. În jocul "Al câtelea porumbel a zburat?", sarcina didactică se referă la găsirea numărului care lipsește din șirul de numere.

Așadar, sarcina didactică este una din componentele principale ale jocului didactic care concretizează, la nivelul vârstei preșcolare, scopul urmărit în activitatea matematică respectivă.

Acțiunea jocului și elementele de joc, reprezintă modalitatea în care se desfășoară realizarea sarcinii didactice. O activitate didactică capătă caracter ludic numai în măsura în care cuprinde elemente de joc, ca: mișcarea, competiția (întrecerea), cuvântul, ghicirea, așteptarea, surpriza ș.a. O parte din aceste elemente se utilizează în majoritatea jocurilor didactice, ca mișcarea și cuvântul; altele se introduc în funcție de conținutul jocului.

Important este ca elementele de joc să servească realizării sarcinii didactice, să creeze condiții optime pentru aceasta.

Elementele de joc se pot aplica în modalități diferite. Astfel, cele mai variate aspecte le reprezintă mișcarea, care se poate realiza prin mânuirea materialului didactic, ridicarea lui în sus. ascunderea și găsirea acestuia, trecerea materialului clin mână în mână- cu pornire și oprire la semnal-schimbarea jetoanelor între copii ș.a.

Un efect deosebit în cadrul jocurilor didactice cu copiii preșcolari îl are imitarea unor mișcări specifice animalelor ca: zborul fluturilor, săritura iepurașului, sau a unor mijloace de locomoție ca: autobuzul, trenul, ș.a.

Competiția sau întrecerea constituie un alt element de joc, cu utilizare frecventă, în care accentul cade pe ritm și calitate. Astfel, întrecerea poate să se refere la alegerea rapidă a jetonului corespunzător (în jocul "Cine are un număr mai mare?") sau la găsirea locului corespunzător numărului ("Caută-ți căsuța!").

Cuvântul ca element de joc, are o contribuție valoroasă la crearea unei atmosfere plăcute, antrenante. El poate fi folosit sub forma semnalelor de oprire a unei acțiuni ("Stop!"), sub forma onomatopeelor prin imitarea diferitelor animale sau zgomotul produs de unele mijloace de locomoție, punerea în scenă a unor acțiuni, interpretarea unor roluri, a unor dialoguri între membrii echipei dejoc șa.

Ghicirea este folosită cu precădere în jocurile fără material, contribuind la antrenarea copiilor la activitate. O întâlnim în jocuri ca "Ghici, ghici!", sau "Ghici care obiect lipsește!" sau "Ce am ascuns în mâna cealaltă?".

Așteptarea și surpriza dau un colorit emoțional jocului didactic, mai ales atunci când sunt în legătură cu prezentarea sau mânuirea materialului, cu mișcarea copiilor în diferite sensuri sau cu folosirea unor semnale verbale, vizuale, auditive, etc. Așteptarea și surpriza se folosesc în majoritatea jocurilor asociate cu mișcarea sau cu un alt element de joc.

Regulile jocului fac legătura între sarcina didactică și acțiunea jocului. Fiind aservite sarcinii didactice, ele reglementează acțiunea jocului.

Fiecare joc didactic trebuie să conțină cel puțin două reguli: prima regulă transpune sarcina didactică într-o acțiune concretă, atractivă, adică transformă exercițiul în joc, iar cea de-a doua precizează organizarea jocului și momentele de terminare a acțiunii jocului.

În afară de regulile care reglementează acțiunea jocului, există și reguli care privesc comportarea copiilor, ordinea în care ei trebuie să intre în joc.

În unele jocuri, intrarea copiilor în joc este condiționată de momentul când primesc un anumit material (de exemplu un jeton cu un anumit număr de porumbei). Numirea copiilor sau intrarea în joc într-o ordine rigidă produce scăderea intensității jocului.

În lucrarea „Educarea limbajului în învățământul preșcolar ”1999, Magdalena Dumitrana consideră că „dacă jocul ia forma unei competiții,cele două echipe trebuie să cuprindă un număr mic de membri, iar afirmațiile și părerile trebuie să fie limitate”. De exemplu, fiecare echipă are dreptul la trei propoziții exprimând lucruri „reale” despre obiectul respectiv și la trei opinii sau sentimente. Împrejur, ceilalți copii reprezintă suporterii.

Se pot introduce variante de joc cu ajutor din partea publicului, ceea ce contriuie la educarea pentru cooperare. În altă zi, acest joc se va relua, iar echipele vor fi formate din foștii spectatori.

În multe situații copiii întreabă cadrul didactic despre diferitele evenimente sau cuvinte pe care le întâlnesc în împrejurărivariate ale vieții lor. Cu cât relația dintre preșcolari și educatoare este mai bună, cu atât mai multe vor fi întrebările. Se poate nota în treacăt că modalitatea cea mai eficientă de a creea contexte spontane de învățare este stabilirea și păstrarea unor raporturi de încredere și de afecțiune între cadrul didactic și copiiipe care îi are în grijă .

Ori de câte ori copilul întreabă, el trebuie să primească răspuns. Dacă situația nu permite să i se răspundă imediat, copilului i e explică acest lucru, și i se promit lămuriri imediat după terminarea activității în curs, iar adultul trebuie să-și respecte promisiunea.

Pentru copil, aproape orice activitate este un joc în care pune în practică funcții pe care mediul social în care evoluează , prin solicitudinea adultului care îl ferește de contactele cu realitatea, le-ar fi lăsat netilizate. Marele psiholog și pedagog Edouard Claparede consideră că ”prin joc copilul ghicește și anticipează conduitele superioare și că, pentru copil, jocul este muncă, este binele, este datoria, este idealul vieții, prin joc ființa sa psihologică poate să acționeze.

Jocurile didactice pot cuprinde, de asemenea, unele reguli care precizează cine poate fi conducătorul jocului sau cine poate deveni conducătorul jocului, pe bază de concurs.

Jocurile didactice pot cuprinde și unele restricții, care merg până la eliminarea din joc a copiilor care greșesc, pe rând rămânând până la urmă un câștigător.

Structura unitară a jocului didactic depinde de felul în care regulile asigură echilibrul dintre sarcina didactică și elementele jocului. De asemenea, reușita jocului este condiționată, în mare măsură, de desfășurarea lui metodică, de felul în care acesta este condus de educatoare.

În concluzie, oricare ar fi orientarea acestor teorii asupra jocului, autorii recunosc funcțiile formative ale jocului (de relaxare, de facilitare a adaptării și de umanizare) pentru că el constituie o pregătire a preșcolarului și, deci jocul are o semnificație funcțională esențială și nu este un simplu amuzament fiindcă jocul se împletește cu învățarea și munca.

După cum susțin teoriile moderne, în felul de a se juca al copilului desprindem influența societății în care acesta trăiește. Există jocuri care, prin subiectele lor, evocă condiții și etape sociale uneori actuale, alteori depășite, sunt jocuri care se transmit din generație în generație pentru ca să dispară sau să dobândească un conținut nou, o transformare specifică societății și mediului de viață al copilului.

Prin joc, preșcolarul își lărgește și își îmbogățește sfera cognitivă, își conturează interesele, se îndreaptă spre o activitate socio-profesională, sporind afectivitatea și câmpul acțional, fantezia și investigația.

În societatea contemporană, grădinița are o „funcție instructiv-educativă”, rolul ei funcțional fiind socializarea copilului preșcolar și pregătirea lui pentru integrarea școlară .Grădinița trebuie să le dea copiilor un început de instruire școlară care să fie, în esență, un început de pregătire științifică, după cum afirmă Ghe.Tomșa/ Nicolae Oprescu, în lucrarea „Bazele teoretice ale psihopedagogiei preșcolare”.

Importanța deosebită a jocului pentru pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr incontestabil. Jocul are un caracter universal, fiind o manifestare în care este evidențiată o luptă a contradicțiilor, un efort de depășire, avănd un rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvolării.

2.3. Aspecte ale metodologiei jocului didactic pentru dezvoltarea limbajului preșcolarilor

Limbajul este definit cel mai adesea, ca fiind activitatea psihica de comunicare între oameni , cu ajutorul limbii .

După Sillany, limbajul este o activitate verbală, el reprezintă comunicarea prin intermediul limbii; este una dintre formele activității umane .

De asemenea, lingviștii cred că minimum două diferențieri existente între limbă și limbaj ar putea fi subliniate: în timp ce limba este un fenomen social, care apare la nivelul societății, limbajul este un fenomen individual.

Limbajul odată elaborat, finisat, intervine prin verigile sale interne în desfășurarea tuturor formelor de activitate umana, inclusiv în procesul comunicării non-verbale.

Sub influența limbajului, percepția capătă sens și semnificație, se îmbogățește, devine observație iar reprezentările când sunt evocate cu ajutorul cuvintelor devin generalizate. La un nivel mai profund, în absența limbajului, nu putem vorbi de formarea noțiunilor, judecăților și raționamentelor, nu este posibilă activitatea de tip”problem-solving”.

Prin urmare, cu ajutorul formulărilor verbale avem garanția memorării de lungă durată, deoarece verbalizând, omul reușește să transforme imaginile, să definească motivele și să își ierarhizeze scopurile, întrucât numai cu ajutorul limbajului comunica idei, stări, dorințe, adică transmite semnale și coduri.

Eficiența unei activități educaționale depinde de pregătirea pedagogică și metodologică, de calitățile pedagogice ale celui care desfășoară această activitate. Unul din elementele esențiale care contribuie la realizarea sarcinilor didactice ale jocurilor didactice sau jocurilor-exercițiu, îl constituie densitatea care exprimă raportul dintre durata activității și timpul în care copilul participă activ la activitate. Realizarea optimă a sarcinilor ce revin jocurilor didactice este condiționată de asigurarea unui volum corespunzător de activitate și efort intelectual din partea copilului, în concordanță cu particularitățile de vârstă.

Prin urmare, folosirea cu maximă eficiență a timpului acordat desfășurării jocului didactic și a jocurilor-exercițiu pentru dezvoltarea vorbirii și angrenarea întregului colectiv de copii într-o activitate continuă pe întreaga durată, trebuie să constituie o preocupare majoră a educatoarei.

Pentru a asigura o bună densitate, activitatea de joc didactic sau joc-exercițiu nu va începe până nu sunt asigurate toate condițiile pentru ca timpul aferent activității să fie folosit în întregime în mod rațional.

În primul rând, trebuie asigurată o planificare judicioasă a jocurilor didactice și a jocurilor-exercițiu, ținându-se seama de nivelul de cunoaștere al copiilor, de particularitățile psihice ale acestora, precum și de scopul lor (corectarea pronunției copiilor, însușirea structurii gramaticale).

Reușita jocurilor didactice sau a jocurilor-exercițiu depinde și de cunoașterea lor temeinică de către cel ce le inițiază. Având o structură deosebită față de celelalte activități frontale, dirijate, jocul didactic trebuie studiat cu foarte mare atenție înainte de a fi planificat și executat cu preșcolarii.

Cel ce inițiază jocul didactic trebuie să cunoască în profunzime sarcina didactică urmărită, acțiunea lui, precum și regulile care-l reglementează. Nerespectarea sau ponderea mai mică sau mai mare a uneia dintre componentele jocului poate schimba profilul jocului didactic sau îl poate transforma în alt tip de activitate cu elemente de joc (în lecturi după imagini, convorbiri sau exerciții cu material).

Pentru a asigura succesul activității de joc didactic sau jocuri-exercițiu, nu am ignorat cunoașterea și aplicarea în mod creator a unor principii didactice, a unor metode și procedee adecvate acestui tip de activitate. Principiile didactice, în cadrul jocului didactic, nu se aplică pe rând sau izolat, ci într-o strânsă interdependență, asigurând astfel succesul în activitate.

Un alt element esențial ce asigură succesul jocului didactic îl constituie modalitatea sau calea pe care o folosește educatoarea în corectarea defectelor de vorbire, în exprimarea corectă din punct de vedere fonetic sau gramatical. Cu alte cuvinte, este vorba de utilizarea metodelor de învățământ în realizarea sarcinilor didactice ale jocului.

Este cunoscut faptul că atât profesorii cât și elevii acționează prin intermediul unor metode de predare și învățare iar calitatea muncii lor depinde de aceste metode ce constituie sursa creșterii eficacității sistemului de învățământ.

Metoda – cuvânt ce provine din grecescul „methodos”(metha – spre, către; odos – cale) este definită ca acea cale de urmat pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, mai nou, metoda desemnează o cale pe care educatorul o urmează pentru a ajuta copiii să găsească propria cale în vederea redescoperirii lumii înconjurătoare.

Aici se impune sublinierea că ne referim la metode activ – participative utilizate în activitatea instructiv – educativă din grădinițe și că în ultimele decenii interesul față de acestea s–a situat pe o curbă ascendentă. Dacă ar trebui să explicăm caracterul activ – participativ al acestor metode, putem spune că se bazează pe stimularea atitudinii active, a activității din proprie inițiativă, a implicării proprii a copiilor.

Acest lucru este posibil datorită punerii accentului pe procesele de cunoaștere și nu pe produsele cunoașterii; metodele ajută copiii să caute, să descopere, să găsească singuri soluții ale problemelor apărute, valorificând tendința naturală a gândirii de a avansa prin organizarea și reorganizarea progresivă a cunoștințelor.

Organizatorul unei acțiuni trebuie să cunoască măsura în care aceasta și-a atins scopul urmărit și modul în care s-a derulat . Astfel, demersurile educative pe care le întreprindem, necesită o măsurare corectă, care să reflecte nivelul atins de copii.

Cunoscând faptul că întreaga activitate din grădiniță se axează pe comunicare orală, educatoarea are în vedere verificarea nivelului evoluției limbajului copiilor. Precum știm, vorbirea este o activitate comunicativă ce se însușește prin acumulări treptate, se învață și se sistematizează prin numeroase exersări. Desigur, limbajul se dezvoltă în strânsă legătură cu gândirea și se interacționează reciproc, deși nu sunt fenomene identice.

Ca proces comunicațional, limbajul transmite un conținut informațional și semantic, știut fiind că fiecare cuvânt are o semnificație principală și multe sensuri secundare atribuite de latura semantică a limbii.

Dar la un nivel evoluat nu se poate gândi fără mijloacele limbajului iar vorbirea fără înțeles sau conținut cognitiv nu are sens. Formulările verbale sunt garanția memoriei de durată prin semnificația pe care o capătă percepțiile și reprezentările datorită verbalizării. Tot prin verbalizare se face departajarea dintre motive și scopuri, voința apărând ca un proces de autoreglaj verbal condiționat de funcțiile limbajului.

Pe de altă parte, limbajul este cel care ajută la evaluarea majorității activităților ce se desfășoară la nivel preșcolar.

Având în vedere acest lucru, educatoarei îi revine sarcina de a contribui la formarea, exersarea și dezvoltarea limbajului copiilor preșcolari.

Îmbinarea metodelor clasice cu metodele moderne de învățământ asigură o mai bună realizarea a sarcinilor activităților de joc didactic. Prin metode moderne ca problematizarea sau învățarea prin descoperire, însușirea sau verificarea cunoștințelor nu mai apare ca ceva impus din afară, ci ca o necesitate dorită de copii.

Pe parcursul desfășurării jocurilor didactice și jocurilor-exercițiu am folosit metode cât mai variate și judicios îmbinate, prin care am solicitat copiii la o activitate permanentă, la căutare și descoperire, la învățarea prin participate activă, conștientă și independentă. Nu am renunțat la metodele tradiționale, ci am reevaluat practica valoroasă a acestora, adaptând-o noilor cerințe educaționale de pregătire și dezvoltare a personalității copiilor.

De aceea, metodele folosite le-am considerat eficiente și active numai dacă ele au reușit să ducă la:

1.asimilarea unui anumit conținut;

2.înțelegerea unei anumite probleme;

3.formarea și consolidarea unei priceperi sau deprinderi;

4.stimularea interesului pentru cunoaștere;

5.educarea unor calități morale, estetice.

Metodele tradiționale au fost alternate cu modelele noi de lucru. Pe durata desfășurării jocului didactic este greu să se folosească numai două, trei metode: explicația, demonstrația, exercițiul, și în toate momentele lui. Consider metode active, participative, acele metode care îi învață pe copii cum să acționeze, cum să descopere, cum să se organizeze și cum să decidă, nu numai cum să reproducă, să se conformeze.

Am folosit conversația, formulând întrebări și solicitând răspunsuri care să facă mereu apel la procesele gândirii, să stimuleze efortul propriu în munca independentă. Am căutat ca demonstrația să dobândească un caracter atractiv și să stimuleze învățarea, să necesite interesul de investigare, de căutare a răspunsurilor.

Metode ca problematizarea, învățarea prin descoperire, răspund învățământului actual, trezesc interesul de cunoaștere al copiilor și se bazează pe atitudinea interogativă, pe curiozitatea vie, iscoditoare, caracteristică copiilor. Am folosit cu mare randament în jocurile didactice problematizarea, care a imprimat un caracter dinamic învățării, a dezvoltat capacitățile de cunoaștere și de creație ale copiilor, a mobilizat resursele intelectuale, stimulându-le gândirea în direcțiile capacităților creatoare.

Caracterul creator al metodelor folosite în jocurile didactice constă în folosirea cu maximă eficiență a acestora prin accentuarea caracterului euristic, dar și prin măiestria didactică a cadrului didactic.

În strânsă legătură cu noțiunea de metodă este noțiunea de procedeu metodic. Privit ca element al unei metode de învățământ, asigură realizarea activităților propuse în cadrul unei activități didactice în general. Astfel, în introducerea în activitatea de joc didactic, deseori am folosit procedee adecvate care au avut menirea desfășurării jocului.

În general, se pot folosi povestirea, convorbirea, expunerea care au ca scop conținutul jocului, fie de a face trecerea la tema jocului care urmează a fi executat. Respectând judicios principiile didactice, îmbinând armonios metodele și procedeele mai sus arătate, am reușit să activez întreaga grupă de copii pe toată durata jocului didactic, să-i determin la o activitate permanentă, la rezolvarea conștientă și independentă a sarcinilor ce implică gândirea, limbajul, să-și formuleze judecăți, raționamente, pe care le valorifică în diferite situații.

Dată fiind orientarea concretă a gândirii copilului preșcolar și experiența lui limitată, el are nevoie pentru însușirea cunoștințelor, pentru formarea priceperilor, deprinderilor și a unor abilități prevăzute de actuala programă pentru dezvoltarea vorbirii, să se sprijine pe un material didactic foarte bogat. Acesta îl ajută pe copilul preșcolar la înțelegerea mai deplină a conținutului comunicat pe cale verbală.

Necesitatea utilizării materialului didactic este determinată de relațiile existente între cunoștințele copilului și limbaj, de interacțiunea dintre obiect –imagine mintală –cuvânt, precum și de particularitățile de vârstă ale preșcolarului.

Materialul didactic folosit în cadrul jocului didactic trebuie, prin conținutul său, să răspundă integral obiectivelor activității, adică să sugereze acele cuvinte care se cer exersate sau care cuprind sunetele pe care le propune educatoarea spre a fi pronunțate cu precădere, să exprime evident acțiunile, culorile, formele, etc., care se cer a fi recunoscute, denumite și cu care se construiesc apoi propozițiile.

Prin formele de prezentare și colorit, materialul didactic trebuie să satisfacă cerințele estetice (imagini clare, frumos colorate, expresive, ușor de recunoscut), iar prin mărime, greutate, asperitate să respecte cerințele igienice. Materialul didactic folosit în jocurile didactice se impune să fie pregătit dinainte cu toată seriozitatea și să fie folosit în momentele cele mai potrivite ale jocului pentru a ridica astfel eficiența acestuia.

Metodica organizării și desfășurării jocului didactic sau a jocului-exercițiu pentru dezvoltarea limbajului are trăsături comune cu ale celorlalte jocuri didactice cu conținut matematic, de cunoaștere a mediului.

La grupa copiilor de 3-4 ani, introducerea în lumea jocului didactic se poate realiza sub formă de surpriză (sosirea personajului, aducerea săculețului fermecat) sau printr-o scurtă povestire. Prin acestea se urmărește atât crearea unei atmosfere plăcute de joc, trezirea interesului și a curiozității pentru ceea ce va urma, cât și anunțarea jocului propriu-zis de către educatoare. Imediat se trece la joc, demonstrarea și explicarea regulilor și a sarcinii didactice făcându-se din mers, aceasta constituind prima etapă propriu-zis a jocului. Folosind un astfel de procedeu, se înregistrează rezultate mult mai bune pe linia înțelegerii și practicării jocului, cât și în ceea ce privește menținerea interesului copiilor față de sarcina didactică a jocului și a ritmului antrenant al acestuia.

La această grupă, educatoarea sau un alt personaj (ursul, albinița, etc.) este întotdeauna conducătorul jocului, acestuia revenindu-i sarcini importante pe linia antrenării tuturor copiilor în acțiunea de joc, a supravegherii respectării regulilor jocului și a corectitudinii răspunsurilor, a aprecierii răspunsurilor corecte, a complicării jocului dacă este cazul. Pentru a atrage copiii și ai ajuta în rezolvarea cu bine a sarcinilor de limbă propuse, răspunsurilor verbale li se pot asocia multă mișcare (de brațe, de corp, etc.), mimică. Totodată, se acceptă atât răspunsurile individuale, cât și în cor.

Corectarea greșelilor din exprimarea copiilor trebuie făcută cu mult tact pedagogic pentru a nu deranja copiii și a nu le diminua dorința de a participa activ pe plan verbal la joc. Efortul copiilor trebuie răsplătit pentru a-i încuraja și a-i determina să încerce să persevereze în continuare.

Încheierea jocului didactic se realizează în strânsă legătură cu conținutul acestuia și cu materialul folosit. Există mai multe modalități de realizare a acestui moment al jocului didactic și anume: ieșirea din sala de grupă imitând prin anumite mișcări, acțiuni efectuate de personajele prezentate în joc sau prin onomatopee, aprecieri asupra rezultatelor obținute pe plan verbal și comportamental, etc.

Principalele particularități ale jocului la această vârstă sunt:

1.preșcolarul mic se caracterizează prin incapacitatea de a participa corelat și concomitent cu ceilalți la toate etapele jocului;

2.el reține și practică cu dificultăți regulile jocului;

3. nu realizează nici un plan mental de joc –„se joacă de-a valma”;

4.scenariile elaborate în joc de preșcolarul mic sunt relativ restrânse și au tendința de a se repeta (un fel de reacții circulare).

La grupa de 4-5 ani, se mențin aceste caracteristici de la grupa de 3-4 ani în desfășurarea jocului didactic, în special la începutul anului școlar. Treptat, o dată cu perioada de acomodare a copiilor ce au venit pentru prima dată la grădiniță, în organizarea și desfășurarea jocului didactic apar aspecte noi.

Astfel, introducerea în activitatea de joc didactic se poate realiza și sub formă de ghicitoare, de prezentare a unor versuri sau scurte poezii prin care se anunță copiilor tema și li se captează atenția și interesul pentru jocului didactic sau jocul-exercițiu.

Ca moment aparte în desfășurarea jocului didactic sau a jocului-exercițiu este intuirea materialului didactic de către copii cu sprijinul educatoarei, moment ce satisface curiozitatea copiilor față de conținutul acestuia și asigură înțelegerea modului în care va fi folosit în activitate.

Explicarea și demonstrarea jocului didactic sau a jocului-exercițiu se realizează de către educatoare. Acest moment privește întreaga desfășurare a jocului-exercițiu sau a unei părți a jocului didactic, atunci când acesta are două variante. Explicația trebuie realizată în cuvinte puține, clare, precise, în concordanță deplină cu demonstrația și apoi se trece la fixarea regulilor.

Se mențin și la această grupă cerințele referitoare la manifestarea tactului pedagogic de către educatoare, în special în cazul copiilor timizi, cu persistente defecțiuni de pronunție și de exprimare corectă.

În desfășurarea jocului didactic poate să fie inclusă, ca un stimulent al rapidității formulării răspunsurilor, al calității vorbirii, întrecerea între copii.

La această grupă, încheierea activității se mai poate realiza sub formă de cântec, poezie, aprecieri cu caracter stimulativ.

Spre deosebire de preșcolarul mic, preșcolarul mijlociu cunoaște și aplică toate regulile jocului, nu dispune de capacitatea de a-și organiza bine toate etapele jocului, deși trăiește afectiv jocul, el are dificultăți de integrare socială în joc. În concluzie, se poate spune că, în această „vârstă de aur a copilăriei”, jocul devine aproape obsedant și preșcolarul recreează în joc tot mai numeroase situații de viață. În jocurile în care preșcolarul mijlociu se antrenează, începe să devină activă competiția, ca expresie a creșterii implicației în colectiv. El trăiește succesul și eșecul, manifestă timidități și agresivități, invidii și sentimente de vinovăție, remușcări și admirații.

La grupa copiilor de 5-6 ani sau 6-7 ani, deși se mențin unele caracteristici prezentate la celelalte grupe care țin de existența jocului didactic, apar totuși unele aspecte noi, dat fiind faptul că sarcinile privind dezvoltarea vorbirii copiilor vizează în mod special calitatea și cantitatea vocabularului, structura gramaticală, expresivitatea.

Introducerea în activitate se poate realiza atât prin procedeele prezentate mai sus, aceasta la începutul anului școlar, cât și prin introducerea unor procedee noi, cum sunt: convorbirea, prezentarea directă a materialului didactic și anunțarea temei jocului. Aceste procedee, prin caracterul lor, impun copiilor mai multă răspundere față de modul de rezolvare a sarcinilor didactice date prin joc.

La aceste grupe, educatoarea poate descrie de la început fazele acțiunii jocului și apoi să treacă la precizarea regulilor, după ce în prealabil, s-a realizat intuirea materialului didactic. Eficiența explicării și demonstrării, atât a sarcinilor didactice, cât și a regulilor și elementelor de joc, este verificată prin aplicarea ei în jocul a 1-2 copii. Eventualele carențe se înlătură prin precizări suplimentare.

Tot la aceste grupe, o deosebită atenție se acordă calității jocului didactic sau jocului-exercițiu, care se constituie ca o rezultantă a mai multor factori:

1. activizarea corectă, promptă a cuvintelor;

2. schimbarea lor corectă din punct de vedere gramatical;

3. rapiditatea găsirii răspunsului corect;

4. intonația adecvată;

5. modularea intensității vocii.

În general, jocurile didactice și jocurile-exercițiu la aceste grupe capătă caracter de întrecere, urmărind a stabili cine rezolvă repede și bine, ținând seama de toate regulile jocului.

Preșcolarul mare se caracterizează prin conduite mai adaptate și mai ales printr-o organizare strategică în plan mental a etapelor jocului. De multe ori apar încălcări ale regulilor jocului și de aici se ivesc conflictele. În concluzie, putem afirma că o dată cu trecerea de la o vârstă la alta se schimbă și motivația conflictelor ce apar în cadrul jocului.

La grupa de 6-7 ani, în cadrul căreia se intensifică pregătirea copiilor pentru școală, se impune exersarea vorbirii fiecărui copil în parte, în aceleași cerințe de tact pedagogic și condiții de stimulare și încurajare a copiilor pe planul gândirii și al exprimării cu voce tare.

În încheierea jocului didactic se analizează contribuția fiecărui copil la desfășurarea jocului sau se împart recompensele simbolice care trebuie să vizeze progresele înregistrate de fiecare copil în parte.

Educatoarea trebuie să-și dozeze la maximum intervențiile, pentru ca atât jocul didactic, cât și jocul-exercițiu să nu-și piardă cursivitatea. Ea este aceea care face, inițiază, organizează și conduce sistematic jocul didactic, familiarizează copiii cu acțiunea de joc, uneori complexă și dificilă, îi pune pe copiii în situația de a se conforma cu problemele care cer o rezolvare adecvată.

Educatoarea, pe tot parcursul desfășurării jocului, nu trebuie să piardă nici un prilej de a interveni în acțiunile copiilor prin forța cuvântului, a mimicii, a gesticulației sugestive pentru a stimula sau corecta atitudini. Totodată, trebuie să asigure complicarea treptată a sarcinii didactice, necesară trezirii interesului copiilor pentru joc, pentru efectuarea unor procese intelectuale mai profunde.

De asemenea, trebuie să aibă în vedere ca fiecare joc didactic și joc-exercițiu să se remarce prin finalitate specifică. De aceea, abordarea jocului didactic presupune cunoașterea specificității jocului la o anumită vârstă și stadiul de dezvoltare individuală și, bineînțeles, multă măiestrie pedagogică din partea educatoarei.

Astfel, dacă la preșcolarii mici conflictul apare din dorința acestora de a se juca cu același obiect, la cei mijlocii, din dorința de a juca un anumit rol preferat, la cei mari conflictul apare în urma încălcării regulilor jocului, ceea ce evidențiază maturizarea intelectuală și afectivă a preșcolarilor.

2.4. Jocul didactic și rolul acestuia în educația timpurie a copiilor

„Copilul nu este o materie de modelat, ci o

personalitate în devenire care se poate

constitui ca partener a propiei sale formări ”

Ecaterina Vrășmaș

Conceptul de educație timpurie, după cum afirmă Ecaterina Vrășmaș în lucrearea „ Educația copilului preșcolar ”, se referă la două dimensiuni esențiale și anume:

începerea preocupărilor educaționale de la vârstele mici;

implicareea familiei și comunității în educarea copilului mic și preșcolar;

După cum se știe, copilul mic, până intră în creșă sau grădiniță, este în grija familiei. De asemenea, chiar și după intrarea în creșă sau grădiniță, copilulface parte din familie, întrucât acolo își petrece în mod firesc, cea mai mare parte a existenței sale.

Prin urmare, instituțiile de educație nu se pot substitui familiei, ci o sprijină și contribuie la dezvoltarea relațiilor intra și extra familiale, însă nici una din aceste instituții, oricât de bună ar fi ea, nu poate înlocui familia.

Pe ansamblu, educația timpurie se preocupă de extinderea strategiilor de stimulare și dezvoltare a copilului și la nivelul familiei.

Gh.Tomșa, ne prezintă în lucrarea sa câteva argumente pentru includerea timpurie a copilului în sistemul instituțional de educație, propunând implementarea unui program național de educație pentru vârstele timpurii, ce se poate realiza prin intemeierea unor serii de argumente teoretice și practice, cum ar fi :

perioadele vârstelor mici constituie baza dezvoltării personalității;

problema formării personalității trebuie pusă astăzi în termeni noi, mult mai largi, mai bogați și mai diverși, pentru a depăși încadrarea trăsăturilor ei în tipare preconcepute, întrucât copilul de astăzi nu mai încape în tiparele moștenite din secolele trecute;

personalitatea copilului trebuie cunoscută încă de la naștee, pentru a se putea găsi încă de la început modalitățile corespunzătoare de formare și îndrumare a ei;

temelia personalității copilului se pune încă din primii ani de viață, deoarece mai târziu e mai greu să corectezi o parte din deprinderile și obișnuințele negative care s-au format, punându-se astfel accent pe „primii șapte ani de acasă”;

educația copilului nu trebuie să constea doar în îngrijirea sa biologică, dupa cum se afirma în trecut, ci nivelul de civilizație și cultură trebuie să constituie prima „școală” a copilului, deoarece ncă din primele sale clipe ale vieții, acesta începe să absoarbă elementele civilizației moderne, începând astfel să acumuleze de timpuriu informații, comportamente sociale, etc.

depistarea cât mai timpurie a copiilor dotați și supradotați se impune ca o cerință a epocii moderne, pentru dirijarea formării personalității lor.

Educația timpurie se referă la momentele de învățare ale copilului cu vârsta până la 6 ani. Ea presupune, în sensul mai larg, dezvoltarea timpurie a copilului. Presupune învățare, îngrijire și protecție

Perioada cuprinsă între 0-6 ani este cea mai importanta deoarece este perioada în care copiii se dezvoltă rapid, iar dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu, mai târziu este mult mai dificilă și mai costisitoare compensarea acestor pierderi.

Educația timpurie prevede parteneriatul activ cu părinții copilului mic sau preșcolar, în așa fel încât aceștia să continuie acasă ceea ce se realizează la creșă sau la grădiniță și chiar să-și îmbunătățească astfel practicile parentale.

Educația parentală cu care au fost obișnuiți parinții noștrii, prin modelul familiei sau „după ureche, nu mai e potrivită erei în care trăim, drept pentru care s-au propus desfășurarea unor programe de educație preșcolară, la care să participe familia și comunitatea, amândouă constituind astfel premiza cea mai importantă în dezvoltarea copilului.

Un astfel de program, de educare a părinților, numit „Educăm așa”, am realizat și la una din grupele anterioare, rezultatul fiind unul pozitiv, deoarece părinții participanți la curs au fost foarte încântați de ceea ce au învățat în cursul celor câteva săptămâni de cursuri, aceștia dezvoltându-și astfel și îmbogățindu-și practicile parentale.

Însă, revenind la tema acestui subcapitol, pot spune că o importanță majoră în educația timpurie o constituie “setea” de cunoaștere. Astfel, instruirea trebuie să înceapă de la o vârstă fragedă, dacă se vrea să fie o hrană pentru minte și o satisfacție pentru copilul stăpânit de dorința de a învăța.

Copilul nu mai este privit strict din punctul de vedere al nevoilor de hrană și de sănătate, ci îi sunt acoperite și nevoile de cunoaștere.

Trebuie menționat că, copilul nu mai este un adult mic, ci un individ cu personalitate unică și potențial intelectual unic.

Până în urmă cu câțiva ani, specialiștii și toata lumea, considerau că persoana este constituită la majoratul individului, vârstă ce diferă de la o convenție legislativă la alta, de la o țară la alta și de la o cultură la alta. Însă din primele momente ale vieții, individual este o persoană.

În prezent, acest fapt este recunoscut nu numai de specialiști, ci și de părinții din lumea întreagă. Adulții, părinții sunt primii responsabili de felul în care se formează și se informează personalitatea copilului lor.

Mult timp, perioada de nou-născut și cea de sugar au fost neglijate de specialiști, lipsa amintirilor din aceasta perioadă ducând la concluzia falsă că sugarul ar avea nevoie doar de somn și de hrană. Însă, cercetările de specialitate au dovedit că nevoile nou-născutului sunt mult mai complexe.

Unele nevoi ale copilului sunt urmări ale învățării, ale interacțiunii cu mediul social. Astfel, nevoia de a cunoaște, cea de a avea un statut social nu sunt înnăscute, ci se constituie prin învățare. Alte nevoi ale existenței sunt însă înnăscute, cum ar fi de pildă, nevoia de hrană, de eliminare, de a bea, de a regla temperatura corpului. Prin urmare, îngrijirea nou-născutului implică satisfacerea tuturor nevoilor.

Totuși, la un moment actual, educația timpurie a copiilor cu vârsta între 0-3 ani se desfășoară acasă, în familie, deoarece în România, vârsta de acceptare a copiilor în grădiniță este începând de la 3 ani. Putem afirma totuși, că această vârstă nu este aleasă întâmplător, fiind justificată atât de dezvoltarea fizica, cât și de cea psihică și socială a copilului.

Cu toate acestea putem observa o cerere tot mai mare de grupe pentru copiii între 2 și 3 ani sau chiar sub 3 ani. Este cert că pentru copii este un lucru benefic, deoarece prezența lor în grădiniță, alături de cei mai mari, duce la accelerarea deprinderilor de socializare, care formează obiectivul principal la această vârstă.

Până la 3 ani ne propunem să învățăm copilul cum să relaționeze într-un mediu organizat în care totul se desfășoară conform unei scheme orare riguroase, care se adresează întregii grădinițe. La ora actuală, în cadrul grupelor de educație timpurie nivelul vârstei copiilor se află între 2 și 3 ani.

Acest fapt se datorează, fie posibilității părinților de a beneficia de concediu de maternitate sau paternitate până ce copilul împlinește vârsta de 2 ani, fie unor temeri de a-și lăsa copilul între 0 și 2 ani într-o grădiniță, din cauza lipsei capacității de comunicare, deprinderilor de mișcare autonome, și, mai ales, din cauza schimbării persoanei de referință : mama-educatoare.

Prima zi de grădiniță poate fi traumatizantă atât pentru copil, cât și mai ales pentru părinte căruia “i se rupe sufletul” când își vede copilașul plângând și trebuie să se desparta de el, fie și pentru câteva ore.

De aceea, rolul principal în acomodarea cât mai ușoară și plăcută a copilului la grădiniță îl are educatoarea. Ea trebuie să discute în primul rând cu părinții, invitându-i să petreacă câteva ore alături de copiii lor în sala de grupă, asigurându-i că toate rolurile părinților vor fi preluate de către educatoare, fără însă ca aceștia să riște diminuarea afecțiunii pe care copilul le-o poartă.

De asemenea, existența în sala de grupă a unor poze cu familiile copiilor, precum și a unor obiecte dragi de acasă (o jucărie, o păturică), contribuie la acomodarea mai ușoară a copiilor. Perioada de acomodare poate dura până la o lună, o lună și jumatate.

„Grădinița nu este și nu trebuie să devină o mică scoală”, după cum afirmă Ecaterina Vrăjmaș în lucrarea mai sus amintită, ea are propria ei importanță pentru copil, devenind astfel instituția care oferă „ocaziile jocului în sensul dezvoltării copilului și astfel face trecerea de la informal la formal”.

Este foarte important să le explicăm părinților că se vor desfășura activități conform programei fiecarei grădinițe. La această vârstă, activitatea preferată a copilului este jocul.

Educația timpurie nu se adresează „copiilor” ci fiecărui copil în parte, iar cerințele copilului față de educație pot fi satisfăcute dacă activitatea educativă începe cu cunoașterea lor.

În educația timpurie(0/6/7 ani), forma specifică de activitate a copilului este jocul, de aceea învățarea depinde la această vâstă. Jocul care asigura dezvoltarea este jocul liber ales,în concordanța cu nevoile și cerințele educative ale copilului, deoarece, oferind ocazii de joc și dându-le posibilitatea de a alege liber jocurile și jucăriile, se deschide motivația intrinsecă pentru activitate și asumarea deciziilor și responsabilităților.

Jocul are mai multe funcții pentru copii decât pentru adulți. Pentru copii, jocul nu este numai un mijloc de destindere, ci și modalitate eficientă de-a învăța să-și perfecționeze funcțiile, cum ar fi mersul, echilibrul și deprinderile manuale.

Prin joc, copilul cunoaște lucrurile și utilitatea obiectelor din jur și învață unele comportamente sociale. Pentru el, jocul este asemănător cu munca adultului: copilul imită munca mamei, a bunicii, a tatălui și a bunicului. El repară ca tata, face curățenie și îngrijește casa ca mama.

Unealta de muncă a jocului este jucăria. De aceea, într-o sală de grupă, trebuie să ne asigurăm că jucăriile se află la îndemâna copiilor, că sunt adecvate vârstei și nivelului de dezvoltare.

Fiind o grupă experimentală, lipsa mobilierului, a materialelor specifice acestei vârste poate fi o problemă.Și totuși, deoarece pot fi considerate jucării toate obiectele care servesc jocului, pe multe dintre ele le putem găsi în gospodăria noastră.

Un mare avantaj în acomodarea copiilor la grădiniță îl constituie existența unor aparate in curtea grădiniței, cum ar fi: tobogane, nisipar, leagăne, balansoare, etc. Câteva activități în aer liber pot provoca o mare plăcere copiilor, deoarece jocurile de mișcare constituie una dintre activitățile preferate ale copilului.

Pentru reușita procesului educațional trebuie știut că, copilul între 2 și 3 ani explorează totul, se mișcă repede și constant, începe să-și stăpânească sentimentele și corpul, și învață să fie independent. De asemenea, este capabil să se îmbrace și să mănânce singur.

Este vârsta la care îi place să se prefacă, să simuleze, dar nu la fel de complicat ca și copiii mai mari.Vrea să învețe să se joace cu cei de vârsta lui, dar are nevoie de mult sprijin din partea adultului pentru a face acest lucru.

Deoarece copiii între 2 și 3 ani au o înțelegere limitată asupra noțiunii de timp, activitățile de grup trebuie sa fie eliminate. Astfel, o activitate nu poate dura mai mult de 10 minute, decât în cazul în care copiii sunt atât de absorbiți de ceea ce fac încât își doresc să continue.

Din cauza unei carențe de materiale de specialitate, lipsei unei programe adecvate, cadrul didactic alege activitățile pe care le va desfășura în funcție de “cerințele” copiilor. Deși, ideal ar fi să existe maxim 4-5 copii la un cadru didactic, numărul de copii într-o astfel de grupă poate ajunge până la 20.

Și totuși, chiar și așa se pot obține rezultate deosebite cu grupa de copii. Fiind foarte curioși și având o dorință avidă de a învăța și de a deprinde noutăți, copiii pot asimila lucruri la care nici nu te aștepți.

Prima activitate de lipire, de memorizare a unei poezii, de pictură aduc o rază de lumină în sufletul celor mici, dar mai ales în sufletul educatoarelor și al părinților. Chiar dacă ni se pare că tot ce își doresc copii este să se joace, rămânem surprinși de câte informații pot stoca, de câte deprinderi își pot forma.

Nu există bucurie mai mare, decât să observăm că în doar câteva luni de grădiniță, copiii s-au adaptat programului de la grupă, au învățat să mănânce, să se spele, să se dezbrace singuri, să își aleagă singuri jucăriile și să coopereze cu colegii și nu în ultimul rând să participe activ la activitățile specifice vârstei lor.

O serbare de Crăciun realizată cu acești copii reprezintă o dovadă a capacităților de adaptare și învățare pe care copiii de 2-3 ani le posedă. O poezie spusă în fața unei săli pline cu părinți și bunici, un cântecel cântat alături de colegi este o adevarată reușită. Și totul este răsplătit, bineînțeles, deoarece laudele și răsplățile reprezintă un model de învățare pozitivă, ambiționându-l pe micul preșcolar.

În cele ce urmează, voi enumera câteva exemple de activități ce pot fi desfășurate cu succes cu copiii de 2-3 ani:” Potrivesc șosetele”, “ Mă maschez”, “Eu spăl”, “Folosesc uneltele”, “ De-a trenulețul prieteniei”, “ Ghicește cine te-a strigat”, “ Petrecere în pijama”, “Colaj de hârtie ruptă”, “Lipire-Casa câinelui”, “Memorizare-Tica-tica”, “Ora poveștilor”, “Fac gimnastică”, ” Găsirea animalelor” etc.

Desigur, că un rol foarte important în urmărirea progreselor îl ocupă ca și la alte grupe, evaluarea.

Evaluarea inițială se realizează în primele două săptămâni de la sosirea copiilor în grădiniță, observațiile fiind notate în fișa copilului. Apoi se realizează evaluări prin lucrări ale copiilor care sunt stocate în mapele (portofoliile) lor personale, lucrări colective, fișe și chiar și prin serbări.

Orice program preșcolar trebuie să țină seama de o serie de realități practice și valori teoretice contemporane, care determină direcțiile tuturor orientărilor de progame la vârstele mici, cum ar fi : valoririzarea persoanei, a contextului multicultural, a mediului educativ, noi dimensiuni ale strategiilor și metodelor folosite, redimensinarea activității fundamentale de joc a copilului preșcolar, precum și implicarea societății în rezolvarea problemelor educative.

Acest program al educației timpurii, este un program care urmărește stimularea dezvoltării copiilor prin cunoașterea lor și evaluarea permanentă a progreselor, prin organizarea flexibilă a spațiului educațional, dar și prin folosirea unor strategii participative și experențiale de învățare și joc.

La baza programului propus stau două principii legate de următoarele domenii :

a) asigurarea eficienței programului educativ;

b) aspecte ale abordării operaționale.

În cadrul primului principiu, cel al eficienței programului trebuie să se țină seama de planificare în concordanță cu vârstele de dezvoltare a copiilor; de implementarea anumitor schimbări în acord cu cerințele, interesele celor implicați în program; de asemenea programul să fie bazat pe activitatea de joc, ca activitate fundamentală de dezvoltare a personalității copilului; să se axeze pe cunoașterea copilului ca partener, a resurselor existente (materiale, teoretice și umane) și a perspectivelor de dezvoltare; să ofere o varietate de soluții, materiale, metode, activități și idei care să corespundă cu diversitatea problemelor și indivizilor implicați în program.

Pentru cel de-al doilea principiu și anume cel al abordării opraționale propuse, acesta se referă la modul de abordare al copilului; la organizarea și alegerea jocului ca activitate fundamentală de învățare și adaptare pentru copil; la amenajarea și folosirea spațiului educațional prin mesaje directe și indirecte; la antrenarea strategiilor de învățare individualizatăprin experiență și relaționare; la materiale și mijloace variate și flexibile de sprijinire a jocului și învățării;etc. .

Prin specificul vârstelor mici și prin posibilitatea extrem de mare de influențarea dezvoltării personalității, grădinișa devine astfel responsabilă nu numai de pregătirea pentru școală, ci și de dezvoltarea armonioasă a personalității, deoarece fiecare copil este unic, cu nevoile lui specifice și particulare, întrucât aceste nevoi sunt cerințe impotrtante pentru educație, ce diferă de la un copil la altul, de la o perioadă la alta.

În concluzie, pentru buna reușită a educației la vârstele timpurii trebuie să ținem cont de faptul că fiecare copil este o entitate unică, având propriile sale origini, propria sa istorie dinainte de a se naște, propria sa personalitate irepetabilă.

De asemenea, este important să ne amintim că fiecare copil se dezvoltă într-un ritm propriu, în consecință, nu trebuie modelat după o formă preconcepută, ci trebuie susținut să-și manifeste personalitatea originală și nu în ultimul rând, pentru ca personalitatea copilului să se realizeze total, el are nevoie de adulți care să-l ghideze cu dragoste și răbdare, fără a-l supune unor constrângeri tiranice.

Îngrijirea și educarea unui copil este o sarcină foarte dificilă, care cere o maturitate și o responsabilitate deplină.

Dar, nu uitați, că am fost și noi copii și numai așa vom putea înțelege copiii!

2.5. Importanța folosirii jocului didactic în realizarea obiectivelor instructiv-educative la ciclul primar

Activitatea instructiv-educativă din grădiniță este concepută și realizată în practica curentă ca un proces de formare a diferitelor priceperi și deprinderi legate de dezvoltarea fizică, intelectuală, morală, estetică a copiilor.

În procesul educațional copilul trebuie să fie în centrul activității, să contribuie la propria sa formare prin acțiune concretă, prin efort intelectual și prin implicare verbală sub îndrumarea educatoarei. În acest sens, practica educativă din grădiniță a fost însușită astfel încât, prin formele de organizare a activităților, prin metodele și procedeele aplicate să se realizeze cu maximă eficiență scopurile instructiv-educative.

Numărându-se în seria mijloacelor și metodelor cu largi valențe formative, jocul didactic, adecvat particularităților de vârstă ale preșcolarilor, face trecerea treptată, în timp, de la joc la muncă și, implicit, la învățare. În această coexistență, joc – muncă – învățare, jocul didactic înlesnește saltul de la o etapă la alta, fiind o formă de activitate atractivă și accesibilă copiilor. În comparație cu alte jocuri, jocurile didactice au un caracter instructiv mult mai pronunțat, contribuind la îmbogățirea și aprofundarea experienței cognitive a copiilor, la dezvoltarea proceselor psihice.

Valoarea jocului didactic reiese și din faptul că, în procesul desfășurării lui, copilul are posibilitatea să-și aplice cunoștințele, să-și exerseze priceperile și deprinderile. Jocul didactic este unul din cele mai eficiente mijloace prin care este asigurată participarea afectiv-activă a copiilor la soluționarea sarcinii didactice propuse, îmbinând cel mai bine elementul instructiv și exercițiul cu elementul distractiv.

Rolul și locul jocului în sistemul mijloacelor educative a fost și este recunoscut de marea majoritate a pedagogilor lumii.Formele de manifestare ale jocului și funcțiile sale diferă de la o perioadă de vârstă la alta.

Dacă în perioada copilăriei jocul îndeplinește mai mult funcții cognitive sau formativ educative, mai târziu funcțiile sale devin de recreere și reconfortare fizică și pshică. Practica dovedește că, atât cronologic cât și educativ, legea dezvoltării copilului urmează calea de la joc la învățătura și muncă, ponderea având-o una sau alta din activități, în funcție de specificul și particularitățile diverselor perioade ale vârstei umane.

Trecerea de la o perioadă de dominație a unei activități la alta, se realizează în mod treptat într-o perioadă destul de îndelungată de timp și care nu presupune excluderea uneia și înlocuirea bruscă prin alta, ci dimpotrivă, coexistă cele două forme de activitate printr-o îmbinare care înlesnește saltul de la o etapă la alta fără praguri, fără obstacole.

Jocul didactic reprezintă forma de trecere de la joc la învățătura și este o activitate care se deosebește prin structura specifică de celelalte activități cu conținut asemanator. Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire și educare a preșcolarilor, deoarece rezolvă într-o formă cu totul adecvată vârstei, sarcini instructive complexe.

Eficiența jocului didactic în raport cu celelalte mijloace practicate în grădiniță, este cu atât mai mare cu cât se realizează o concordanță perfectă între procesul de cunoaștere a mediului înconjurător, procesul de învățare și acțiunea de joc, atât de atractive pentru preșcolari.În felul acesta procesul asimilării și adâncirii cunoștințelor este adaptat la cerințele și specificul vârstei preșcolare.

Prin introducerea și folosirea jocului didactic ca mijloc de bază în cunoașterea mediului înconjurător și dezvoltarea vorbirii, se realizează una din cele mai importante cerințe ale educației preșcolare, aceea de a-i învăța pe copii foarte multe lucruri, însă nu prin metode școlare ci sub forma de joc.

Activitățile de educație a limbajului au un rol hotărâtor în privința folosirii corecte, coerente și expresive a limbii materne literare. Activitățile de dezvoltare a limbajului dezvăluie copiilor frumusețea și armonia limbii române, deprind pe copii cu o exprimare orală corectă, în structuri gramaticale mai ample, în propoziții și fraze.

Dezvoltarea vorbirii copiilor se înscrie ca o sarcină prioritară a educației intelectuale la vârsta preșcolară. Obiectivele și conținuturile activității de educație a limbajului sunt structurate în jurul câtorva centre de interes a căror cunoaștere permit copiilor o integrare corespunzătoare în activitățile zilnice din grădiniță și familie și, mai târziu, în viața școlară și în viața socială.

Prin mijloace de realizare ca: povestiri, repovestiri, lecturi după imagini, lecturi ale educatoarei, convorbiri tematice, jocuri didactice, memorizări, copiii sunt familiarizați cu frumusețea limbii literare și în același timp sunt create condiții menite a favoriza copiilor progrese în sfera cognitivă, afectivă și psiho-motorie, a educației estetice și educației pentru societate, necesare adaptării cu succes la activitatea intelectuală din școală.

Jocul didactic reprezintă forma de activitate care îmbină în mod armonios sarcinile instructive cu latura distractivă. El realizează în practică dezideratul învățării prin joc, prin organizarea unor activități special create de adulți în acest scop.

Structura lui este specifică, reușind să îmbine într-o fină țesătură sarcina didactică, regulile și elementele de joc. Fiind un joc a cărui acțiune este construită în scopuri didactice se ține seama de linia generală a evoluției copiilor în joc și se complică cerințele, complexitatea problemelor didactice, regulile.

Cu cât copiii sunt mai dezvoltați, elementele de joc se estompează și apar din ce în ce mai conturate problemele didactice la a căror rezolvare copiii sunt antrenați din timp.

Treptat jocul didactic trece de la rezolvarea pe planul acțiunilor concrete la acela al acțiunilor mintale. Concludente sunt jocurile în care copiii trebuie să răspundă prompt și corect, să ghicească repede un cuvânt dupa unele indicii abstracte, să compună o ghicitoare, să găsească cuvântul care lipsește într-un context etc.

Între mijloacele instructiv-educative, jocul didactic ocupă locul cel mai important prin influența pe care o exercită asupra celor mai profunde laturi ale personalității copilului, prin rolul sau informarea unei gândiri corecte .

Prin conținutul său rezolvă o mare parte din problemele educației intelectuale, având o contribuție largă în precizarea, consolidarea, adâncirea, sistematizarea și verificarea cunoștintelor.

De pildă, prin jocul didactic „Găsește aceeași culoare” se precizează și se specifică denumirea culorilor învățate anterior, prin jocul „Cu ce construim” se fixează denumirile diferitelor unelte și materiale folosite în construcții, prin jocul „Cine are aceeași figură” se actualizează reprezentările de formă: cerc, pătrat, dreptunghi, triunghi.

Comparat cu celelalte jocuri cu subiect și reguli stabilite de educatoare, jocul didactic se deosebește prin conținutul pe care-l dezvăluie și prin faptul că accentul cade pe rezolvarea sarcinilor intelectuale, respectiv pe cunoașterea mediului înconjurător, dezvoltarea vorbirii sau formarea reprezentărilor matematice.

Jocul didactic are o largă contribuție, mai cu seamă în stimularea și dezvoltarea tuturor proceselor psihice. Cea mai mare parte a jocurilor didactice cuprind importante exerciții senzoriale și de memorare, contribuind la dezvoltarea sesibilității auditive și a auzului fonematic, cum ar fi: ”Spune cum face” sau „Cine face așa”.

Jocul „Ce a găsit ursulețul” contribuie la dezvoltarea sensibilității vizuale și tactile. În jocul „Ghicește ce ai gustat”, accentul cade pe perfecționarea sensibilității gustative și olfactive.

Un deosebit aport îl au jocurile didactice în educarea calităților memoriei. De exemplu jocurile „Ce s-a schimbat” sau „Ghicește ce lipsește”, solicită copiii să rețină felul obiectelor și așezarea lor, ceea ce implicit, duce la dezvoltarea memoriei voluntare.

Spiritul creator, imaginația sunt stimulate intens prin jocurile care pun în față copiilor sarcina de a compune o ghicitoare, de a crea o poveste.De pilda jocurile „Ghicește cine este”, „Telefonul”, „Ghicește la ce m-am gandit” etc.

Jocurile didactice solicită în mare măsură activitatea gândirii, ele reclamând întotdeauna rezolvarea unor probleme în mod individual.Astfel, în cadrul unor jocuri, copiii trebuie să deosebească obiectele mari de cele mici („Este mic este mare”), pe cele lungi de cele scurte (‚Panglicuțele”), să compare obiectele în funcție de formă, de culoare („Caută-ți căsuța”, „Caută greșeala”).

Altele jocuri, pun pe copil în situația de a efectua clasificări ale obiectelor după diferite criterii concrete („Ce se potrivește”), clasificări ale unor animale după mediul și locul unde trăiesc („Spune unde trăiește”). În aceste cazuri, copiii sunt deprinși să efectueze generalizări și abstractizări. Sunt jocuri didactice care presupun judecăți și raționamente simple din partea participanților. Astfel, în jocul „Poștasul”, copilul trebuie să deducă după unealta desenată pe jeton ce meseriaș a trimis scrisoarea.

În strânsă legătură cu dezvoltarea gândirii, jocul didactic contribuie la dezvoltarea limbajului și a comunicării. În acest sens, în afară de jocurile didactice prin care se fixează, se precizează și se activizează vocabularul copiilor, se planifică și jocuri speciale , care ajută la îmbunătățirea pronunțării unor consoane mai greu de rostit, ca de exemplu jocul „Spune cum face’’, pentru pronunția corectă a consoanelor c , m, s, t. , cât și a unor grupuri de consoane.

De asemenea, jocurile didactice rezolvă probleme mai complexe și anume: formarea unor reprezentări generale și noțiuni, cum ar fi: animale domestice, animale sălbatice, mobilier, îmbrăcăminte, etc. De asemenea, contribuția unor jocuri didactice constă în obișnuirea copiilor cu folosirea diferitelor constructii gramaticale, cu formarea pluralului substantivelor („Eu zic una, tu zici multe”), cu acordul corect între subiect și predicat („Răspunde repede și bine”).

Alte jocuri didactice solicită perceperea corectă a sunetelor, descifrarea compoziției sonore sau semnalarea prezenței sau absenței unui anumit sunet într-un cuvânt. Asemenea sarcini pot fi realizate prin jocurile „Trenul și vântul”, „Spune cum face”, „Am spus bine, n-am spus bine”, „Cu ce sunet începe cuvântul”.

Efortul intens intelectual al copiilor este posibil în cadrul jocului didactic, numai cu condiția de a menține trează atenția lor.

Jocurile orale cer copilului discernământ în alegerea cuvintelor, în înlocuirea unui cuvânt prin altul cu înțeles opus. Ele dezvoltă promptitudinea reacțiilor verbale, contribuie la precizarea vocabularului, la activizarea vorbirii corecte din punct de vedere gramatical.

Jocul didactic contribuie fie direct, fie indirect și la educarea emoțiilor, a sentimentelor morale, a trăsăturilor pozitive de voință și caracter. Multe jocuri stimulează cinstea, răbdarea, spiritul critic și autocritic, stăpânirea de șine.

De asemenea, au un rol valoros în închegarea colectivului și în formarea disciplinei constiente. În joc, copilul este obligat să respecte inițiativa colegilor, să le aprecieze munca și să le recunoască meritele, să respecte regulile jocului și să reacționeze în conformitate cu ele, să-și autoregleze propria activitate.

Trebuie să subliniem și influența pe care o au jocurile didactice la educarea estetică a copiilor. Mânuind diferite materiale artistic realizate, făcând aprecieri asupra lor, copiii învață să aprecieze frumosul, își dezvoltă simțul estetic.

Jocul didactic este activitatea cea mai firească, care corespunde cerințelor de dezvoltare a copiilor, tendinței lor de a fi în contact cu adulții și cu alți copii, de a percepe activ, de a înțelege și a oglindi lumea înconjuratoare, de a-și exprima gândurile.

Teoriile despre joc, în majoritatea lor, au pus în evidență un aspect sau altul, fără a releva preponderent implicațiile intelectuale, fără a considera jocul ca o acțiune de cunoaștere, de organizare a cunoașterii. Alți autori aduc contribuții la clarificarea conceptului și a semnificației jocului în procesul de dezvoltare a personalității copilului.

Așa se explică de ce unii psihologi, ca de exemplu, P.P.Blanski consideră că nici nu se poate vorbi de o teorie a jocului atâta vreme cât termenul de „joc” este folosit pentru variate genuri de activitate (jocuri de ficțiune, de construcție, imitație, dramatizare etc.). Plecând de la această premisă, el propune chiar renunțarea la termenul de „joc” și înlocuirea lui cu cel de artă a construcției sau a dramatizării.

J.Piaget sublinia că funcția esențială a tuturor formelor de joc este aceea că transformă realul, printr-o asimilare mai mult sau mai puțin supusă la trebuințele eului. Jocul este considerat ca o activitate de asimilare care funcționează pentru ea însăși, neînsoțită însă de un efort de acomodare.

În cadrul jocului, copilul se manifestă liber, nestingherit, ceea ce dă posibilitatea să se depisteze cu mai multă ușurință defectele de vorbire ale acestuia. Întrucât cauza principală a acestor defecte o constituie slaba dezvoltare a auzului fonematic, jocurile didactice pot aduce o contribuție deosebită nu numai la perceperea clară și corectă a sunetelor, descifrarea compoziției sonore sau semnalarea prezenței sau absenței unui anumit sunet în cuvânt, ci și pentru corectarea pronunției defectuoase a acestora, solicitându-se audierea cu atenție și reproducerea corectă a lor.

Oricare ar fi forma de aplicare în practică, jocul didactic asigură în cel mai înalt grad participarea activă intelectuală a copilului, descoperirea prin efort direct și personal a legăturilor dintre obiecte, a unor cauze și efecte, fiind eliminat astfel pericolul prezenței în celelalte tipuri de activități de a se repeta pasiv afirmațiile educatoarei.

Jocul didactic este o activitate foarte accesibilă, care rezolvă una sau mai multe sarcini didactice pe baza îmbinării tehnicii de realizare a acestor sarcini cu elementul de joc, fiind una dintre activitățile prin care copilul învață să cunoască lumea reală. Pe măsură ce copilul se dezvoltă, conținutul jocurilor se extinde cuprinzând și relațiile sociale dintre oameni.

Îmbinarea armonioasă a elementului instructiv cu cel distractiv duce la apariția unor stări emoționale complexe, care intensifică procesele de reflectare directă și nemijlocită a realității.

Jocul didactic rămâne joc numai dacă conține elemente de așteptare, de surpriză, de întrecere, elemente de comunicare reciprocă între copii. Toate acestea fac ca elementul instructiv să se îmbine cu cel de divertisment. în procesul desfășurării jocului, copilul are posibilitatea să-și aplice cunoștințele, să-și exerseze priceperile și deprinderile ce și le-a format în cadrul diferitelor activități. Deci, jocul didactic capătă o valoare practică și exercită totodată o influență pozitivă nu numai asupra laturii intelectuale, ci și asupra întregii personalități a copilului.

Rolul dominant al jocului didactic nu exclude celelalte tipuri de activități pentru dezvoltarea limbajului, ci dimpotrivă într-o coexistență accentuată, în care doar ponderea o are acesta, devine formă de trecere de la joc la învățătură care contribuie atât de mult la integrarea cu succes a preșcolarului în școală.

Folosirea jocurilor didactice în toată varietatea lor constituie prima treaptă în realizarea învățământului formativ, care urmărește să dezvolte în primul rând capacitățile intelectuale, activismul intelectual, deprinderile de muncă intelectuală, de conduită morală, de activitate fizică, urmărind, ca toate aceste deprinderi active să se dezvolte pe fonduri psihice proprii.

Importanța deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr incontestabil. Jocul are un caracter universal, fiind o manifestare în care este evidențiată o luptă a contradicțiilor, un efort de depășire, având rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării.

2.6. Jocul didactic – cadru optim pentru o evaluare eficientă la preșcolari

Evaluarea este o acțiune de cunoaștere a unor fenomene sub raportul însușirilor acestora, a stării și funcționalității unui sistem, a rezultatelor activității. Verificarea și aprecierea cunoștințelor dobândite de elevi dețin o pondere variabilă în munca educatorului la clasă;acesta trebuie să aibă o pregătire psihopedagogică înaltă și să stăpânească tehnicile specifice de evaluare.

Primele cercetări științifice în problema examinării și notării au fost efectuate de către psihologul H. Piéron in 1922, autorul atribuind numele de docimologie preocupării de a evalua cunoștințele dobândite de către elevi in școală. Termenul își are originea în limba greacă , „dokimo” însemnând probă, încercare ,”dokimaze” însemnând examinez și „logos” știință, deci docimologia reprezintă știința despre probe, examene.

Deoarece „orice probă sau examen se încheie cu o apreciere numerică ori verbală, în sfera de preocupări a docimologiei didactice intră: • studiul sistematic al examenelor • analiza științifică a modurilor de notare • a variabilității notării la examinatori diferiți și la același examinator • a factorilor subiectivi ai notării • precum și a mijloacelor menite să contribuie la asigurarea obiectivității examenului.”(V. Pavelcu , 1968,pag. 9)

În activitatea instructiv-educativă din grădinițe, evaluarea este prezentă prin toate formele sale – evaluarea inițială, evaluarea formativă și evaluarea sumativă.

Numeroase studii sugerează schimbarea raportului între verificarea capacităților și verificarea cunoștințelor în favoarea celor dintâi; de asemenea, probele bazate pe memorie cedează locul celor axate pe capacitatea de rezolvare a problemelor, de a opera cu informațiile respective, de a opera transferuri, aplicații.

Aceasta vizează, pe de o parte, cantitatea și calitatea cunoștințelor, pe de altă parte axa temporală pe care se situează evaluarea, precum și sistemul de referință pentru emiterea judecăților de valoare asupra rezultatelor evaluate.

La grădiniță se aplică evaluarea parțială, dar și cea globală, la începutul, pe parcursul sau la finalul instruirii. Se poate aprecia, de asemenea, că în raport cu obiectivele, pentru atingerea standardului minim acceptat, sunt prezente strategiile evaluative criteriale care se află în raport de complementaritate cu cele comparative.

Pornind de la ideea că orice evaluare este stresantă și din dorința de a face din această activitate un demers cât mai firesc, atractiv chiar, respectând vârsta copiilor și principala formă de activitate a preșcolarilor, la grădiniță evaluările se desfășoară sub formă de joc.

La grupa copiilor de 3-4 ani , dar și la 4-5 ani (în cazul celor care nu au frecventat grădinița) , evaluarea este preponderent orală și se realizează prin intermediul observației curente, chestionarea orală, dar și prin intermediul anumitor probe practice care se referă la motricitate și la aptitudini.

Copiii care au frecventat grădinița, trebuie să răspundă, în vederea evaluării, la întrebările formulate în următoarea manieră – „Ce știu?”, „ Ce-aș vrea să mai știu?” sau „Ce-mi amintesc despre…?”.

Activitățile desfășurate, în acest sens, îmbracă forma jocului didactic, al jocului exercițiu și a activităților liber alese putând avea titlurile următoare: „Ce știi despre?”, „Spune ce ai găsit?”, „Recită o poezie” sau „Recită mai departe!”, „Ghici ce lipsește?”, „Arată ce spun eu!”, „Mergi cum bat!”, „Mergi cum cânt!”. Desenează/pictează ce dorești („Omulețul”,”Păpușa”, ”Peisaj”, ”Familia”, ”Jucăriile preferate”, „Animale”, „Păsări ” sau „Flori”).

În educarea copiilor de grupă mică trebuie să se accentueze stimularea activității verbale și prin aceasta, să se acționeze asupra întregii dezvoltări psihice. Prin stimularea limbajului se înțelege să se verbalizeze acțiuni practice, să se îmbogățească vocabularul copiilor (să se folosească un limbaj clar, corect din punct de vedere gramatical), să se urmărească creșterea capacității de reglare și autoreglare prin cuvânt.

Pentru realizarea cu succes a activității de educare a limbajului la copilul aflat la grădiniță, dar mai ales a celor din grupa mică-mijlocie a fost necesară, mai întâi, o bună cunoaștere a posibilităților sale și a nivelului atins în dezvoltarea vorbirii până în acel moment. În acest scop, la evaluarea inițială am aplicat :

probe de evaluare pentru determinarea volumului vocabularului ;

probe de formare a unor propozitii simple ca răspuns la întrebările primite ;

probe pentru denumirea activităților specifice unor meserii;

proba pentru determinarea pronunției ;

În urma aplicării acestor probe am constatat că sunt copii cu fond lexical sărac, ceea ce duce la o exprimare greoaie. De aceea, mi-am propus ca prin jocul didactic și prin exercițiile de stimulare a creativității verbale, să aduc copiii la un nivel de dezvoltare optimă a exprimării verbale în vederea debutului școlar, să contribui la îmbogățirea vocabularului, la înțelegerea semnificației cuvintelor, structurii gramaticale orale, corecte, dezvoltării vorbirii reproductive și a dialogului .

Se știe că jocul este activitatea preferată a copiilor preșcolari, care pentru mulți pare o activitate aparent gratuită, fără scop material, a cărei motivare este extrinsecă, că prin joc copilul pune în acțiune toate posibilitățile sale intelectuale, fizice, morale.

Jocul îi antrenează pe copii într-o comunicare multiplă, le stimulează capacitatea de a trăi din plin, cu pasiune fiecare moment, îi destinde, ceea ce satisface în cel mai mare grad nevoile copilului de mișcare, de exprimare originală, de realizare a dorințelor și speranțelor pe care nu le poate împlini în mod real.

Când copilul se joacă cu alți copii, el învață să respecte reguli și algoritmi ce constituie temeiul conformării la normele de comportare socială, morală, învață să împartră jucăriile cu alții, să colaboreze cu coechipierii, își dezvoltă altruismul, spiritul de echipă, comunicarea cu ceilalți.

Detașându-se de activitatea propriu- zisă de joc, jocul didactic permite copiilor asimilarea de noi cunoștințe, exersarea comunicării orale, verificarea și consolidarea anumitor cunoștințe, priceperi și deprinderi. Prin intermediul jocului didactic se dezvoltă la copii capacități cognitive, afective și volitive, se educă trăsături ale personalității, jocul devenind astfel o foarte bună modalitate de conturare și dezvoltare a competenței de comunicare la preșcolari.

În literatura de specialitate, jocul didactic este considerat ca fiind tipul de activitate care urmărește un dublu scop :

instruirea copiilor într-un domeniu al cunoașterii ;

stimularea interesului pentru activitatea desfășurată prin folosirea unor elemente distractive, caracteristice jocului.

Jocurile didactice pentru dezvoltarea limbajului și a comunicării (jocuri didactice verbale) pot fi :

jocuri fonetice lexicale și gramaticale ;

jocuri pentru formarea deprinderii de exprimare corectă ;

jocuri pentru precizarea și activizarea vocabularului ;

jocuri de recunoaștere a personajelor și a textelor literare ;

jocuri cu imagini, cu povestiri, cu obiecte ;

jocuri fără suport material ;

jocuri de simulare.

În învățământul preșcolar se poate apela la o largă paletă de jocuri didactice care vizeavă realizarea obiectivelor menționate mai sus.

În cele ce urmează, voi exemplifica modalități de dezvoltare a limbajului copiilor începând de la grupa mică până la grupa mare pregătitoare, prin intermediul jocului didactic.

În grădiniță, copiii preșcolari sunt familiarizați cu noțiunile de cuvânt, silabă, sunet, cu propoziția simplă, apoi cu cea dezvoltată. Astfel, ei află că totul în jurul nostru poate fi denumit prin cuvinte care îmbinate între ele conduc la situații de comunicare a unor idei. Astfel realizăm vorbirea.

Tot în jocul didactic îi putem face pe copii să înțeleagă că uneori cuvintele, ca și noi oamenii, au o familie. Există așadar cuvinte-părinți și cuvinte-copii. Pornind de la acest aspecte, am utilizat și creat jocuri didactice care să contribuie la realizarea obiectivelor menționate anterior.

Pentru consolidarea înțelegerii de către preșcolari a sensului cuvintelor, am desfășurat numeroase jocuri didactice în care am explicat cuvinte pe care nu le-au înțeles copiii, prin cuvinte cu sens apropiat, prin cuvinte cu sens contrar, prin comparație, prin folosirea unor materiale concrete și a unor ilustrații(imagini).

În jocul ,,Surorile’’copiii au avut ca sarcină să găsescă antonimele cuvintelor propuse. Jocul s-a desfașurat pe baza unei povestiri în care era vorba despre două fetițe de grădiniță, surori, care nu semănau deloc la fire: Ioana era cuminte, iar Roxana era neastâmpărată. Copiii au înțeles că trebuie să le caracterizeze pe cele două surori. Am avut grijă să le precizez că trebuie să reiasă din cuvintele lor că cele două fete nu seamănă nici în ceea ce privește comportamentul, nici starea lor psihică. După ce le-am explicat ce trebuie să facă, le-am adresat următoarele întrebări :

,,Cine poate să-mi spună cum este Roxana, dacă eu spun cum este Ioana ?’’

De exemplu, eu spun : ,,Ioana este bună’’.

Copiii au răspuns : ,,Roxana este rea’’.

,,Oana este ordonată‘‘.

Roxana este…………….’’.

,,Ioana este darnică‘‘.

Roxana este………………’’.

,,Oana este veselă‘‘.

Roxana este……………….’’.

,,Ioana este înaltă‘‘.

Roxana este………………..’’.

Tot pentru înțelegerea noțiunii de antonime folosim jocul ,,Găsește imaginea opusă’’ în care copiii au sarcina de a recunoaște și descrie imagini care reprezintă stări, trăiri opuse : copil care se spală/copil murdar ; copil care aruncă ghizdanul/ copil care merge cu geanta în spate ;copil care plânge/copil care râde, etc.

Ca să înțeleagă noțiunea de sinonime, am explicat copiilor că putem să denumim același obiect prin intermediul mai multor cuvinte, folosind jocul didactic ,,Cum mai putem spune’’(exemple : nea, omăt, zăpadă sau pădure, codru).

Jocul didactic ,,Dacă nu-i așa” are și el ca obiectiv însușirea de către copii a noțiunii de omonime.

Jocul ,,Cum se spune în loc de…’’ a vizat descoperirea de sinonime.

În cadrul jocului,,Găsește imaginea opusă‘‘copiii au avut sarcina de a recunoaște și descrie imagini care reprezintă stări, trăiri opuse(antonime).

În jocuri precum :

,, Ce mai poate denumi acest cuvânt’’, ,,Unde se află ?’’, ,,Când și cum’’,, Jocul contrariilor’’, ,,Hai să împachetăm’’, ,,Folosește cuvântul potrivit’’, copiii au căutat și găsit antonime.

Jocul didactic ,,Dacă nu-i așa” are ca obiectiv însușirea de către copii a noțiunii de omonime; li se explică acestora că prin intermediul unui cuvânt pot fi denumite mai multe obiecte. Astfel este cuvântul toc: toc de scris, toc de ușă, toc de pușcă, toc de ochelari, toc de pantof, toc de geam.

În alte jocuri didactice care au vizat dezvoltarea limbajului și a comunicării am antrenat copiii în căutarea și găsirea de noi omonime, aceasta numai după ce le-am explicat că acestea sunt cuvinte care denumesc obiecte diferite dar se pronunță la fel.

Pentru exemplificare și înțelegere, m-am folosit de ilustrații, ca de exemplu :

pentru cuvântul ,,racheta‘‘ am prezentat imagini reprezentând o rachetă de tenis, o rachetă cosmică ;

pentru cuvântul,, broasca‘‘ am prezentat imaginea unei broaște de ușă, a broaștei animal de baltă și o broască țestoasă;

Știm că jocurile didactice dau posibilitatea copiilor să exprime, la această vârstă, detalii despre conținutul unor ilustratii.

Jocul didactic ,,Scara cuvintelor‘‘ a pus copiii în situația de a recunoaște imagini, să le denumească, să formuleze o propoziție despre ele și să așeze imaginile în ordine, în funcție de numărul de litere care compun denumirea obiectului respectiv. Unii copii au formulat propoziții, alții au spus câte cuvinte are propoziția, alții au despărțit cuvintele în silabe. Alți copii au precizat care cuvânt din propoziție are un anumit număr de litere precizat de educatoare.

În acest fel, copiii și-au îmbogățit vocabularul activ și pasiv pe baza experienței personale și a relațiilor cu ceilalți, au putut utiliza un limbaj oral corect din punct de vedere gramatical, s-au familiarizat cu componența grafică și sonoră a cuvintelor.

Prin jocurile :,,Cum este ?’’, ,, Care culoare îți place’’, ,,Completează ce lipsește’’, am realizat îmbogățirea și nuanțarea vocabularului, sporindu-se numărul cuvintelor-însușiri folosite de preșcolari, prin descrierea de către aceștia a ilustrațiilor, ajungând chiar la povestirea lor.

Aceste jocuri-exerciții trebuie orientate pe coordonate sigure, care să vizeze cultivarea valențelor exprimării directe, spontane, naturale.

M. Dumitrana afirma într-o lucrare a sa :

,,Exercițiul-joc, îmbrăcând o haină atractivă, trezește interesul copilului pentru executarea unei sarcini didactice și întreține efortul necesar exersării ei. Prin marea diversitate, prin variantele pe care le poate avea, precum și prin faptul că poate fi jucat de o grupă numeroasă și chiar individual, constituie un instrument didactic maleabil.‘‘

Acest lucru se poate explica prin aceea că se pot adapta nivelului de dezvoltare al fiecărui copil, permite reluarea lui repetată până când se obține saltul calitativ pe o nouă treaptă de dezvoltare a copilului.

O deosebită importanță în dezvoltarea comunicării o au și jocurile didactice literare, care, pe lângă faptul că au drept scop cunoașterea și recunoașterea unor personaje din povestiri, ele au menirea să stimuleze observația, să favorizeze asociații de idei, să contribuie la găsirea unor metode practice de a combina faptele de viață, obsertvațiile, ideile, sentimentele, emoțiile în imagini artistice vii, originale, bogate în conținut și să le găsească un mod de exprimare adecvată, potrivind cuvintele într-un stil propriu.

Deci, unele jocuri didactice contribuie la stimularea de aptitudini și factori care intră în sfera creației literare și artistice, antrenând adesea emoții artistice. Din această categorie fac parte jocurile didactice :,,Hai să ne imaginăm”, ,,Călătorie în lumea poveștilor”, ,,Să născocim o poveste’’, etc.

Eficiența jocului didactic depinde de felul în care educatoarea știe să asigure o proiectare eficientă, o concordanță între tema jocului și materialul didactic existent, de felul în care știe să folosească cuvântul ca mijloc de îndrumare a copiilor prin întrebări și răspunsuri, indicații, explicații, corectări, aprecieri, întrucât toate aceste jocuri didactice au au o mare importanță în pregătirea copilului pentru activitatea de din clasa I și nu numai.

CAPITOLUL 3. MICROCERCETARE

3.1. Delimitarea problemei de cercetat

Prin cercetare pedagogică se lărgește sfera de investigație, se îmbogățește sistemul conceptual și metodologic privind încercările de abordare în ansamblul fenomenelor instructiv-educative, constatând-se astfel în însușirea rapidă și eficientă a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor prevăzute în programa școlară.

Fiecare om descoperă încă din copilărie ce înseamnă a te juca. Jocul este ocupația cea mai preferată și cea mai captivantă pentru copii. Ideea de „joc” ne arată în sens pozitiv, că trebuie să îndrăznim, că trebuie să luptăm, că trebuie să ne lăsăm ademeniți de această activitate. Jocul, prieten nelipsit al copilului, reprezintă pentru perioada preșcolară principala activitate, o formă de manifestare fără bariere, o activitate care îi reunește pe copii și în același timp îi reprezintă.

Putem considera cercetarea psihopedagogică ca fiind o strategie desfășurată în vederea surprinderii unor relații noi între componentele acțiunii educaționale și a elaborării pe această bază a unor soluții optime ale problemelor pe care le ridică procesul educațional, în conformitate cu exigențele sociale și cu logica internă a desfășurării lui.

3.2. Proiectarea activității de cercetare

a. Formularea ipotezei cercetării

Mulți copii atunci când vin la grădiniță știu deja să vorbească, au un fond lexical sărac, știu o poezie sau un cântecel, iar uneori chiar și un joc, ceea ce duce la o exprimare greoaie.

Copiii au un orizont de cunoștințe redus, o slabă putere de concentrare a atenției asupra unui obiect, nu dispun de limbajul adecvat și de o fluență a acestuia. Aceste inconveniențe trebuiesc înlăturate prin procesul de învățământ sau mai bine spus prin procesul de educație preșcolară, care transmite cunoștințe, desprinderi, capacități, abilități pe care preșcolarii să le folosească în orice situație.

În perioada preșcolară se naște în copil dragostea, atracția sau repulsia pentru activitatea de educare a limbajului.

Dacă obiectivele dezvoltării limbajului și comunicării orale se vor realiza la un nivel optim și se va interveni organizat prin variante de jocuri didactice concepute sau adaptate, atunci se vor obține rezultate favorabile privind fixarea și nuanțarea vocabularului preșcolarului.

De aceea, dacă folosesc jocul didactic în activitățile de educare a limbajului, atunci voi aduce copiii la un nivel de dezvoltare optimă a exprimării verbale, dacă gândirea lor este stimulată fără să facă efort, atunci voi contribui la îmbogățirea vocabularului, la înțelegerea semnificației cuvintelor, structurii gramaticale orale, corecte, dezvoltării vorbirii reproductive și a dialogului.

Ipoteza își are originea în experiența proprie câștigată în urma unor investigații cu caracter aplicativ, referitoare la folosirea metodelor active și a formelor de organizare moderne în activitățile de educare a limbajului.

Dacă copilul își dezvoltă limbajul și operațiile gândirii, atunci se lărgește conținutul activității. Utilizarea jocului asigură optimizarea performanțelor școlare ale preșcolarilor.

b.Stabilirea obiectivelor cercetării

Utilizarea unor metode și tehnici adecvate pentru determinarea gradului de dezvoltare a vocabularului preșcolarilor implicați în cercetare ( observația, anamneza, studiul documentelor personale, comunicări libere și dirijate, test de stabilire a vârstei psihologice a limbajului);

Activizarea și optimizarea achiziționării unui vocabular conform vârstei, particularităților și nevoilor individuale ale copiilor;

Determinarea gradului de influență al mediului educativ asupra dezvoltării, fixării și nuanțării vocabularului la copilul de vârstă preșcolară;

Înregistrarea, monitorizarea și compararea rezultatelor obtinute de către copiii din eșantionul experimental prin intermediul jocului didactic în cadrul activităților de educare a limbajului

c. Proiectul cercetării

-Locul de desfășurare a cercetării : Grădinița Vînători, județul Vrancea și Grădinița Jorăști, judetul Vrancea ;

-Perioada de cercetare : Anul școlar 2008-2009 ;

-Etapele implicate : Evaluare inițială ; Aplicarea unor jocuri didactice în activitatea de educare a limbajului; Evaluare finală;

-Activitatea implicată: Jocul didactic în Educarea limbajului;

-Eșantioanele de subiecți :

Pentru verificarea ipotezei de lucru adoptate în cercetare și atingerea obiectivelor voi iniția o cercetare experimentală în cadrul căreea eșantionul experimental va fi reprezentat de Grupa Mică de 20 copii din cadrul Gradiniței Vînători, jud.Vrancea și a grupei de control Grupa Mică de 18 copii din cadrul Grădiniței Jorăști, comuna Vînători. Copiii ambelor grupe o frecvență bună și foarte bună la grădiniță. Familiile din care provin copiii au o stare socio-economică bună și foarte bună, fiind interesați de evoluția copiilor, colaborând foarte bine cu educatoarele grupelor.

Variabila independentă: în desfășurarea jocurilor didactice, pe lângă forma clasică frontală, voi trece la îmbinarea formelor: individual, frontal și pe grupuri, pentru o mai bună activizare a tuturor copiilor, pentru imprimarea unui ritm activ de participare la joc. Aceste forme de desfășurare pot alterna pe tot parcursul activității, plasându-se în momente prielnice ale jocului didactic.

Variabila dependentă: se va înregistra evoluția copiilor în urma folosirii jocurilor didactice pe parcursul cercetării.

-Metodologia de cercetare : jocul didactic, metoda observației, metoda testelor, convorbirea, demonstrația, exercițiul, experimentul, metodele sociometrice

Se va stabili un program de lucru bazat pe integrarea jocului didactic în cadrul activităților de educare a limbajului în vederea dezvoltării, fixării și nuanțării vocabularului la preșcolarii din grupa experimentală.

Observația este o metodă prin care elevii percep direct, activ și sistematic obiectele și fenomenele lumii înconjurătoare în scopul cunoașterii unor trăsături esențiale ale acestora; descriu și explică datele sesizate prin raportarea la noțiunile cunoscute; integrează cunoștințele noi în ansamblul celor deja asimilate.

Această metodă permite o percepție polimodală, prin antrenarea mai multor analizatori, extragerea unor noi informații, prin efort propriu; contribuie la dezvoltarea spiritului de observație, curiozității, gândirii cauzale, la formarea unor capacități de explorare, investigare a realității, dezvoltă perseverența, perspicacitatea, imaginația. Observațiile pot fi de scurtă sau de lungă durată și pot fi organizate individual sau pe echipe.

Observația copiilor în timpul activităților, în activitățile alese, afară, la joacă, sau în mediul familial îmi vor aduce informații prețioase despre personalitatea în formare, despre nivelul cunoașterii, despre aptitudini, temperament, motivație, trăsături de caracter, afectivitate, voință, creativitate ș.a. Copiii vor fi observați discret pentru ca ei să se comporte firesc, natural, iar rezultatele vor fi consemnate fără a le trezi curiozitatea.

Testul, este de regulă, o probă sau o serie de probe elaborate în vederea înregistrării unui proces psihic, unui comportament sau reacții la un stimul dat, însă în cadrulul cercetării mele voi folosi câteva jocuri didactice, pentru a demonstra importanța pe care o are jocul didactic în activitatea de educare a limbajului. Testul corect elaborat presupune două operații prealabile : standardizarea și etalonarea.

Standardizarea constă în precizarea unor reguli și cerințe privitoare la administrarea testului, stabilirea modalităților de răspuns și a modului cum se face evaluarea.

Etalonarea constă în elaborarea unei scări de valori, considerată etalon la care vor fi raportate rezultatele individuale și în funcție de care se vor face măsurarea și evaluarea acestora.

Structura unui test implică două aspecte fundamentale: unul care se referă la stabilirea întrebărilor (probelor), iar altul la măsurarea și evaluarea răspunsurilor.

1. Stabilirea întrebărilor. Delimitarea ariei pe care o va acoperi testul constituie punctul de plecare. Pe baza programei școlare se precizează capitolul sau capitolele ce vor constitui obiectul verificării. După aceea se trece la identificarea în interiorul acestei arii a principalelor noțiuni și operații ce urmează a fi testate. Ele constituie obiectivele operaționale pe care trebui să le avem în vedere. În funcție de aceste obiective se formulează întrebările testului. Pornind de la obiective avem posibilitatea să întrevedem performanțele și să identificăm caracteristicile ce urmează a fi măsurate.

Întrebările pot fi de două feluri: cu răspunsuri deschise și cu răspunsuri închise. Întrebările cu răspunsuri deschise se caracterizează prin aceea că oferă preșcolarilor posibilitatea de a-și formula independent răspunsul. Avantajul lor constă în aceea că asigură condiții prielnice manifestării spontaneității, creativității și a altor însușiri ale personalității. Datorită caracterului original și irepetabil al răspunsurilor se pretează mai greu la măsurare și evaluare, prin compararea și raportarea lor la o scară etalon. De obicei aceste întrebări solicită explicarea unor fenomene, argumentarea unor afirmații, lansarea unor presupuneri sau ipoteze, etc.

2. Măsurarea și evaluarea răspunsurilor. Pentru aceasta este necesar ca în prealabil să stabilim o scară sau un etalon de evaluare a măsurii individuale înregistrate, prin însumarea scopurilor tuturor întrebărilor. În cazul în care se apelează la procedeul punctajului, atunci scara va fi astfel întocmită, încât să permită transformarea punctajului în calificative. Oricât de bine ar fi elaborate aceste instrumente, nu se poate vorbi de o obiectivitate deplină. Formularea însăși a întrebărilor include un coeficient de subiectivitate, după cum și stabilirea precisă a răspunsului corect nu întrunește întotdeauna un consens unanim. Reducerea subiectivității în formularea întrebărilor presupune stabilirea unei relații cât mai adecvate între sarcină și procesul psihic solicitat, între obiectivele urmărite și conținutul informațional.

Cunoașterea personalității celui chestionat, a stării lui de moment, a traiectoriei succesului pe care se plasează sunt factori care influențează într-o mare măsură calitatea răspunsurilor.

Folosirea testelor la diferite intervale de timp și combinarea rezultatelor obținute cu ajutorul altor metode de verificare este o condiție care amplifică valoarea lor pedagogică.

După ce este aplicat un eșantion reprezentativ, care este selectat din populația pentru care s-a întocmit testul, pe baza acestor rezulate obținute și prelucrate statistic se întocmește scara etalon.

Exemple de jocuri didactice pe care le voi folosi în cadrul activității de cercetare : ”Vesel sau trist”, „Camionul cu jucării” și „Eu spun una tu spui multe”.

Ca material didactic voi folosi ilustrații, jetoane, jucării, siluete, planșe ș.a.

Pentru a forma la copii deprinderi de exprimare orală corectă, voi alege cele mai potrivite metode și mijloace, voi activiza copiii în procesul cunoașterii, voi cultiva dialogul viu: educatoare-copil, copil-educatoare,căutând să cunosc individualitatea fiecăruia.

Dorind să asigur o particularitate activă, creativă a copiilor la activitate, să le captez și să le mențin interesul, voi folosi procedee prin care să fie solicitați emoțional.

În cadrul jocurilor didactice,voi căuta să asigur prezentarea sarcinii didactice într-o formă atractivă, saturată de elemente de joc pentru a facilita rezolvarea optimă a acesteia, pentru a stimula vorbirea copilului, trezind la aceștia dorința de a-și comunica gândurile și impresiile, de a se juca.

d)Organizarea și desfășurarea cercetării pedagogice

EVALUARE INIȚIALĂ

În stadiul de început al cercetării pe care am întreprins-o la grupă am urmărit măsurarea cât mai exactă a nivelului copiilor, a capacității lor de exprimare, printr-o serie de jocuri didactice, respectiv teste.

Obiectivele pe care le-am urmărit în evaluarea inițială a copiilor au fost următoarele :

Obiective cadru :

-dezvoltarea capacității de exprimare orală, de înțelegere și utilizare corectă a semnificațiilor structurilor verbale orale ;

-educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical,sintactic ;

-dezvoltarea creativității și expresivității limbajului oral ;

Obiective de referință :

-să participe la activitățile de grup, inclusiv la activitățile de joc, atât în calitate de vorbitor, cât și în calitate de auditor ;

-să înțeleagă și să transmită mesaje simple ;să reacționeze la acestea ;

-să-și îmbogățească vocabularul activ și pasiv pe baza experienței , activității personale și/sau a relațiilor cu ceilalți și simultan să utilizeze un limbaj oral corect din punct de vedere gramatical ;

-să înțeleagă semnificația cuvintelorși să formuleze propoziții cu acestea ;

-să pronunțe corect cuvintele fără omisiuni sau inversări de sunete, ori de grupuri de sunete ;

Pentru a cunoaște care este nivelul cunoștințelor pe care le posedă preșcolarii de la ambele grupe mici, la începutul experimentului și pentru eficiența procesului instructiv-educativ, am aplicat următoarele jocuri: ”Vesel sau trist”, „Camionul cu jucării” și „Eu spun una tu spui multe”.

La prima probă am aplicat jocul didactic” Vesel sau trist” și am urmărit exprimarea verbală din punct de vedere fonetic, denumirea a 3-4 jucării, precum și redarea unei stări emoționale:

– grupa experiment : din 20 de copii:10 au obținut F.B., 5 au obținut B. și 5 u obținut S.;

– grupa de control:din 18 copii, 9 au obținut F.B, 5 au obținut B. și 4 au obținut S.

La a doua probă am aplicat jocul didactic ”Camionul cu jucării”, unde am urmărit formularea unei propoziții simple ca răspuns la întrebările primite, precum și pronunțarea relativ corectă a cuvintelor, fără omisiuni sau inversări de sunete, ori de grupuri de sunete.

– grupa experiment: din 20 de copii: 11 copii au obținut F.B., 5 au obținut B. și 4 au obținut S.

– grupa de control: din 18 copii: 10 au obținut F.B., 5 au obținut B. și 3 au obținut S.

La ultima probă, în urma jocului didactic „Eu spun una, tu spui multe”: am urmărit formarea deprinderii de a folosi corect substantivele la singular si plural, dezvoltarea atenției și a memoriei vizuale, precum și integrarea cuvintelor în propoziții simple;

– grupa experiment: din 20 copii : 10 au obșinut F.B.,6 au obținut B., 4 au obținut S.

– grupa de control : din 18 copii: 10 au obținut F.B., 4 au obținut B. și 4 au obținut S.

Tabel cu calificativele obținute la evaluarea inițială

Figură 1. Calificativ Foarte Bine

Figură 2. Calificativ Bine

Figură 3. Calificativ Suficient

EVALUARE FINALĂ

Pentru a demonstra confirmarea ipotezei formulate la începutul cercetării pe parcursul întregului an școlar am aplicat numeroase jocuri didactice care au contribuit la îmbogățirea vocabularului, la înțelegerea semnificației cuvintelor, a structurii gramaticale orale corecte, a dezvoltării vorbirii reproductive și a dialogului.

La sfarșitul anului școlar am aplicat pe același număr de copii, aceleași jocuri didactice din evaluarea inițială, la care copiii din grupa experiment au obținut rezultate foarte bune.

Astfel, la prima probă :

– grupa experiment : din 20 copii, 15 au obținut calificativul „foarte bine” răspunzand cu succes toate sarcinile, 4 copii au obținut calificativul „bine” și un singur copil a obținut calificativul „satisfăcător”.

– grupa de control: din 18 copii: 11 au obținut F.B, 3 au obținut B. și 4 au obținut S.

La a doua probă:

– grupa experiment: din 20 de copii: 14copii au obținut F.B., 5 au obținut B. și 1 au obținut S.

– grupa de control: din 18 copii: 11 au obținut F.B., 4au obținut B. și 3 au obținut S.

La ultima probă:

– grupa experiment: din 20 copii : 16 au obșinut F.B.,3 au obținut B., 1 au obținut S.

– grupa de control : din 18 copii: 12 au obținut F.B., 3 au obținut B. și 3.

Redând toate aceste concluzii, am ajuns să consider că planificarea judicioasă a jocurilor didactice, folosirea acestora în activitățile educarea a limbajului, organizarea serbărilor, a dramatizărilor,a discuțiilor de dimineață, a făcut ca preșcolarii din grupa experiment să înregistreze creșteri progresive la toate probele, în raport cu rezultatele obținute față de grupa de control.

Tabel cu calificativele obținute la evaluarea finală

Figură 4. Calificativ Foarte Bine

Figură 5 Calificativ Bine

Figură 6 calificativ Suficient

e) Interpretarea datelor

Analizând tabelele nominale și comparative, la grupa experiment și grupa de control se constată următoarele:

la prima probă, se observă că preșcolarii din grupa experiment au înregistrat o creștere în etapa finală de 30% față de etapa inițială la calificativul „Foarte Bine”, iar față de grupa de control de 14% la același calificativ.

-la proba a doua, se constată că grupa experiment a cunoscut o creștere în etapa finală față de cea inițială cu15% calificativul „Foarte bine”, iar față de grupa de control o creștere de 9% la același calificativ.

la proba a treia, s-a înregistrat o creștere în etapa finală la grupa experiment de30% la calificativul „Foarte Bine” față de etapa inițială, iar față de grupa de control o creștere de 14% la același calificativ.

Redând toate aceste concluzii, am ajuns să consider că, planificarea judicioasă a jocurilor didactice, folosirea lor în toate domeniile experiențiale, organizarea serbărilor, a dramatizărilor, a discuțiilor de dimineață, a făcut ca preșcolarii din grupa experiment să înregistreze creșteri progresive la toate probele, în raport cu rezultatele obținute de grupa de control.

CONCLUZII

Jocul este un important mijloc de educație estetică a preșcolarului, care se inițiază în tainele frumosului și învață să-l creeze. Interpretând în joc diferite roluri, cunoscând replici variate, copiii încep să înțeleagă unele imagini artistice, folosesc îmbinări meșteșugite de cuvinte, ajung să aprecieze și să îndrăgească frumosul.

Jocurile create de copii constituie pentru ei un bun prilej de a-și valorifica în mod creator propria experiență de viață, să aplice în joc ceea ce au întâlnit în viața de toate zilele, cum rezolvă diferitele situații conflictuale, cât de dezvoltate le sunt cunoștințele, priceperile, deprinderile și obișnuințele

Urmărind cu atenție copilul în timpul jocului, am constatat ca și educatoare, lacunele din experiența individuală și am încercat să iau măsurile cele mai potrivite pentru a completa golurile semnalate.

Orientându-mi astfel preocupările, am îmbogățit cunoștințele copiilor, le-am format capacitatea de a opera cu cunoștințele pe deplin asimilate, de a se folosi de ele în toate împrejurările, atât în activitatea de joc, cât și în activitatea de învățare.

Prin munca îndeplinită sub formă de joc, preșcolarul capătă informații și se formează ca membru al grupului social. Numai prin jocul-muncă, preșcolarul va înțelege necesitatea, utilitatea muncii și va căpăta respectul față de munca altuia.

La vârsta preșcolară, munca are un predominant caracter imitativ, împletindu-se permanent cu jocul, fiind subordonată acestuia. Jucându-se, copiii află despre munca din diferite sectoare de activitate unde am încercat să îi sprijin în acest sens.

Prin joc se realizează educația viitorului om în acțiune. Așa cum se comportă preșcolarul în joc, tot așa se va comporta și în muncă, în perioada maturității. Organizarea justă a jocului duce la educarea unei atitudini pozitive față de muncă.

Jocul îl deprinde pe copil cu efortul fizic și intelectual și astfel îl pregătește pentru munca de mai târziu. Într-un joc bine organizat, elementele distractive se întrepătrund cu cele de muncă.

Din punct de vedere educativ, este foarte important să fie asigurată o justă proporționare a jocului cu munca, a elementului distractiv cu efortul fizic și intelectual.

Jean Chateau, în lucrarea sa „Copilul și jocul”, afirmă că „a te juca înseamnă în general a-ți propune o sarcină de îndeplinit și a te obosi, a face un efort, pentru a îndeplini această sarcină.”

În întreaga mea activitate, am constatat că folosirea celor mai eficace metode moderne, îmbinarea modernului cu tradiționalul, folosirea mijloacelor audio-video, activizează întregul colectiv de copii, spre a-și însuși temeinic cunoștințele.

Datele culese prin metoda observației, a convorbirii, a testului, precum și a celor furnizate prin evaluarea cunoștințelor, deprinderilor și aptitudinilor copiilor, relevă rolul deosebit al al jocului didactic ca modalitate și mijloc de realizare a unor sarcini și obiective din programa activităților instructiv-educative, dar mai ales rolul său în dezvoltarea educării limbajului copiilor preșcolari.

ANEXE

PROBE DE EVALUARE ORALĂ

PROBA 1:

GRUPA:Mică(3-5 ani)

NUMĂR DE COPII: 20

DENUMIREA PROBEI: jocul didactic”Vesel sau trist”

OBIECTIVUL URMĂRIT : educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical,sintactic.

SARCINI:

Item1: exprimarea verbală din punct de vedere fonetic – 3puncte;

Item2: denumirea a 3-4 jucării – 4 puncte;

Item3: redarea unei stări emoționale-3 puncte;

Proba a fost cotată cu 10 puncte.

DESFĂȘURARE: Proba s-a desfășurat pe grupe de copii

CONȚINUTUL ITEMILOR:

-„Ce este aceasta? ”- (o veveriță)

-„Ce este acesta?” – (un cățel)

-„Matei, ce am eu în mână?” – (o minge)

-„Andrei, ce sunt acelea?” – (rățuște )

-„Cum este iepurașul?”( vesel )

-„Cum este fetița din imagine?”- (tristă )

PROBA 2

GRUPA:Mică(3-5 ani)

NUMĂR DE COPII: 20

DENUMIREA PROBEI: jocul didactic”Camionul cu jucării ”

OBIECTIVUL URMĂRIT : formarea de propoziții simple în vederea dezvoltării vocabularului

SARCINI:

Item1: formarea unei propoziții simple ca răspuns la întrebările primite -4puncte;

Item2: pronunțarea relativ corectă a cuvintelor – 3puncte;

Item3: denumirea a 3-4 jucării -3puncte;

Proba a fost cotată cu 10 puncte.

DESFĂȘURARE: Proba s-a desfășurat pe grupe de copii

CONȚINUTUL ITEMILOR:

-„Ce este aceasta? ”- (o veveriță)

-„Ce este acesta?” – (un cățel)

-„Matei, ce am eu în mână?” – (o minge)

-„Andrei, ce sunt acelea?” – (rățuște )

PROBA 3

GRUPA:Mică(3-5 ani)

NUMĂR DE COPII: 20

DENUMIREA PROBEI: jocul didactic”Eu spun una, tu spui multe”

OBIECTIVUL URMĂRIT : formarea deprinderii de a folosi corect substantivele la singular și plural;

SARCINI:

Item1: utilizarea corectă a substantivelor la singular -3puncte;

Item2:utilizarea corectă a substantivelor la plural– 3puncte;

Item3: integrarea cuvintelor în propoziții – 4puncte;

Proba a fost cotată cu 10 puncte.

DESFĂȘURARE: Proba s-a desfășurat pe grupe de copii

CONȚINUTUL ITEMILOR:

-„Câte păsări sunt pe jetonul meu?”-(„Pe jeton este o pasăre.”)

-„Ce este pe acest jeton?” – (”Pe jeton sunt două mingi.”)

-„Ce jucărie ai găsit în cutie?” –„În cutie am găsit o vulpe.)

UNITATEA DE INVĂȚĂMÂNT: Grădinița Vînători

INSTITUTOR: Stanciu Mariana

DATA: 19.09.2008

GRUPA: Mică

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Educarea limbajului

TEMA: „Vesel sau trist”

TIPUL DE ACTIVITATE: Verificare și consolidare

FORMA DE REALIZARE: Joc didactic

SCOPUL ACTIVITĂȚII:

– educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical,sintactic ;

– dezvoltarea creativității și expresivității limbajului oral ;

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ;

– să participe la activitățile de grup ,atât în calitate de vorbitor cât și de auditor;

– să fie capabil să creeze el însuși (cu ajutor)structuri verbale;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

– să pronunțe relativ, relativ corect,cuvintele;

– să denumească corect 3-4 jucării;

– să denumească stările emoționale vesel / trist

SARCINA DIDACTICĂ: pronunțarea ,relativ corectă a cuvintelor descoperite în urma recunoașterii jucăriilor;

REGULI DE JOC: Fiecare copil din grup răspunde pe rând atunci când este întrebat de educatoare;

După fiecare răspuns educatoarea pune pe tăblița magnetică câte o bulină roșie;

ELEMENTE DE JOC: Surpriza, aplauzele,stimulentele

STRATEGII DIDACTICE:

METODE ȘI PROCEDEE: explicația, conversația, demonstrația, jocul didactic

MATERIAL DIDACTIC: jucării, planșe, stimulente

EVALUAREA: Continuu-formativă, observarea comportamentului copiilor, orala,

aprecieri privind corectitudinea răspunsurilor copiilor.

DURATA: 15 min.

MATERIAL BIBLIOGRAFIC:

„Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii”, Ed. a II-a, Ed. V&I Integral, București, 2005;

„Metodica activităților de educare a limbajului în învățământul preșcolar”, Ed. Humanitas, București, 2005.

„Jocuri didactice integrate pentru învățământul preșcolar”, Ed. Humanitas, București, 2005.

R.I.P., p.94, nr. 2/2007;

„Curriculumul pentru învățământul preșcolar” – București, 2008

GRUPA MICĂ

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL VÎNĂTORI – VRANCEA

EDUCATOARE: INST. I. MARIANA STANCIU

ACTIVITATE INTEGRATĂ

SCENARIUL ZILEI

Activitatea zilei va începe cu ÎNTÂNIREA DE DIMINEAȚĂ.

Salutul pornește de la educatoare prin recitarea unei poezii salut:

„ Bună dimineața!

În fiecare dimineață

S-avem gândul bun pe față.

Către soare să privim

Iubire să dăruim,

De gând rău să ne ferim:

S-aducem doar bucurie,

Dragoste și hărnicie!

Și-acum să ne apucăm de treabă!”

Copiii sunt invitați să se așeze în semicerc și să se prezinte.

După salut vor urma discuțiile de grup care cuprind:

Prezentarea musafirilor;

Observarea sălii de grupă;

Completarea în Calendarul Naturii;

Discuții despre tema săptămânii: „În lumea insectelor”.

ACTIVITATEA PE CENTRE DE INTERES

Li se va prezenta copiilor la geam un fluturaș pe ale cărui aripi va fi prinsă o scrisoare, iar ei vor avea misiunea să recunoască zâna a cărui anotimp este. Li se va spune că Zâna Vară a adus la noi mai multe materiale cu ajutorul cărora ei să realizeze activități legate despre cunoașterea insectelor ( albinuțe, fluturași, gărgărițe, flori).

Sunt anunțați că Zâna Vară îi roagă să fie cuminți, să răspundă frumos la întrebările adresate de educatoare, vor trebui să lucreze frumos și îngrijit și să asculte cu atenție sarcina didactică pentru a putea primi recompensa (un fluturaș).

Împreună cu copiii vom vizita centrele de interes, vom descrie materialele pe care le vom utiliza.

La centrul de interes:

CONSTRUCȚII – vom realiza un stup pentru albinuțe;

JOC DE MASĂ – vom sorta și grupa diferite obiecte după culoare;

ARTĂ – colorăm insectele de pe fișa primită.

ACTIVITATEA PE DOMENII EXPERIENȚIALE

Legătura dintre centrele de interes și activitatea pe domenii experiențiale se va realiza prin prezentarea unui tablou de vară copiilor, descrierea acestuia de către copii cu sprijinul meu și cântăm un cântecel. După descrierea acestui tablou de vară îi voi anunța pe copii că Zâna Vară vrea să afle dacă noi știm culorile și astfel vom juca jocul didactic „Care este culoarea ta?” (Fluturii vin la flori).

Apoi, pentru a ne relaxa și căpăta forțe proaspete pentru realizarea următoarei activități, vom trece la măsuțe pentru a realiza colaje cu diferite insecte în care noi să demonstrăm că știm să lipim „Fluturași, gărgărițe, albinuțe”.

PROGRAM ARTISTIC

Ziua se va încheia cu prezentarea de către copii a unui scurt program artistic „Fluturașii dansează”

PROIECT DE ACTIVITATE

GRUPA: mică

DATA:

EDUCATOARE: Inst. I. Mariana Stanciu

TEMA: Când, cum și de ce se întâmplă?

SUBTEMA: „În lumea insectelor”

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Activități liber alese (activități pe centre de interes)

DENUMIREA ACTIVITĂȚII:

Sector: 1. Joc de masă

2. Construcții

3. Arta

TEMA ACTIVITĂȚII:

Sector: 1. „Sortăm și grupăm diferite obiecte după culoare”

2. „Stupul albinuțelor”

3. „Colorăm insecte”

TIPUL ACTIVITĂȚII: activitate de fixare, consolidare și relaxare

FORMA DE REALIZARE: activitatea individuală și pe grupuri mici

SCOPUL: socializarea copiilor prin activități semidirijate care fixează cunoștințe noi și pregătește activitățile următoare, verificarea culorilor cunoscute (roșu, galben, albastru, alb, verde)

OBIECTIVE CADRU:

Educarea trăsăturilor de voință și caracter, formarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți;

Dezvoltarea capacității de cunoaștere și înțelegere a mediului înconjurător, precum și stimularea curiozității pentru investigarea acestuia;

Dezvoltarea simțului practic și estetic;

Stimularea capacității creatoare.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

Sectorul: Joc de masă:

O1 – să sorteze obiectele după culoare;

O2 – să denumească obiectele corect;

O3 – să formeze mulțimi după criteriul cerut.

Strategii didactice:

Metode și procedee:

conversația;

explicația;

instructajul verbal;

jocul.

Material didactic: fluturași decupați din carton de diferite culori, coșulețe;

Desfășurarea activității:

Copiii sortează fluturași și îi pun în coșulețe. Apoi formează mulțimi după criteriul culorii.

Sectorul: Construcții

O1 – să construiască din cuburi lego un stup și să așeze în el un roi de albinuțe;

O2 – să termine lucrul început respectând indicațiile educatoarei;

O3 – să colaboreze cu membrii grupului.

Strategii didactice:

Metode și procedee:

conversația;

explicația;

instructajul verbal;

jocul;

demonstrația.

Material didactic: cuburi lego, albinuțe.

Desfășurarea activității:

Copiii vor construi un stup, iar în el vor așeza câteva albinuțe.

Sectorul: ARTA

O1 – să privească imaginea;

O2 – să denumească obiectele din imagine;

O3 – să coloreze corespunzător insectele.

Strategii didactice:

Metode și procedee:

conversația;

explicația;

instructajul verbal.

Material didactic: fișa cu imagini, creioane colorate, carioci.

Desfășurarea activității:

Copiii se așază la măsuțe, privesc cu atenție imaginile de pe fișa primită, denumesc oniectele desenate și colorează corespunzător cerința.

DURATA: 40 minute

BIBLIOGRAFIE:

„Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii”, Ed. VJIntegral, București, 2005;

„Didactica activităților instructiv-educative pentru învățământul preprimar”, Ed. Didactica Nova, , 2005;

„Curriculum pentru învățământul preșcolar (3 – 6/7ani)”, M.E.C.T., 2008.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII

BIBLIOGRAFIE

Alexandru , Julieta,(1992), Cunoașterea copilului preșcolar, Colecția Cathedra;

Boșcaiu, Emilia,(1970), Corectarea tulburărilor de vorbire, în suplimentul pentru preșcolari al “Revistei de pedagogie”, București,

Boșcaiu, Emilia, (1973), Prevenirea și corectarea tulburărilor de vorbire la preșcolari, E.D.P., București,

Bruner, J.S.,( 1970), Procesul educației intelectuale, Editura Științifică, București

Chircev, Anatolie, (1973), Problematica pregătirii preșcolarului pentru școală, în Tribuna școlii,

Chateau Jean,( 1967), Copilul și jocul, Ed.Did.și ped.București

Claparede Ed.(1975), Psihologia copilului și pedagogia experimentală, E.D.P.București

Claparede Ed, (1946), Psychologie de l`enfant et pedagogie experimentale

Cosmovici, A., (1996), Psihologie generală, Iași, Ed. Polirom

Cucoș, Constantin, (2008), Teoria și metodologia evaluării, Ed. Iași

Damșa, I, Damșa, M, Dezvoltarea vorbirii în grădinița de copii și în clasele I-II,(1996), Ed.Didactică și Pedagogică,R.A., București

Dumitru, Alexandrina, (2005), Activități transdisciplinare pentru grădiniță și ciclul primar, Ed paralela 45, București

Dumitrana, Magdalena,(1999), Educarea limbajului în învățământul preșcolar , vol I, Ed. Compania,București

Hanganu, Ileana, Răclaru, Cireșica, (2005), Jocuri pentru preșcolari – culegere, Ed.Aramis

Interferențe didactice, Periodic pentru inițiativă și dezvoltare profesională în educație, (2006), Anul III, Nr.4, Editura Corgal Press, ;

Jurcău, Emilia; Jurcău, Nicolae,(1999), Învățăm să vorbim corect, Editura Printek, Cluj-Napoca

Lupașcu Cătălina,(2006), „Posibilități de optimizare a evaluărilor prin abordare interdisciplinară”, „Revista Învățământului Preșcolar”

Lespezanu, Monica, (2007), Tradițional și modern în învățământul preșcolar, Ed didactica Esential,București

Gessler, Erich, (1977), Mijloace de educație, Ed Didactică și Pedagogică, București;

Mititiuc, I.,( 1996), Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Iași, Ed. Ankarom

Patrick „Psihologia jocului”, „The psyhology of play ”

Programa activității instructiv-edicative în grădinița de copii, 2005, București, Editura V&I Integra, București;

Popescu-Mihăiești, Alexandru,(1998), Puterea “magică” a gândurilor, a sentimentelor și a limbajului, în Revista Învățământul primar, nr.2-3

Șchiopu, Ursula, Verza, E., (1991), Psihologia vârstelor, E.D.P.,București

Taiban, Maria,(1971), Metodica jocului și programului distractiv în grădinița de copii, E.D.P., București,

Stoican, Oana, Ștefănescu,C. ș.a.(2009), Educația la început de mileniu, Ed.Terra, Focșani

Tomșa, Gheorghe, (coordonator), (2005), Psihopedagogie preșcolară și școlară, Ed. Coresi, București

Verza, Emil,(1973), Conduita verbală a școlarilo mici, Ed Pedagogică, București

Verza, Emil, (1999), Psihopedagogie specială, Ed Pedagogică, București,

Vrasmaș, Ecaterina,(1999), Educația copilului preșcolar, Ed Pro Humanitate,București

Voiculescu, Elisabeta, (2003), Pedagogie preșcolară, Ed Aramis,București

BIBLIOGRAFIE

Alexandru , Julieta,(1992), Cunoașterea copilului preșcolar, Colecția Cathedra;

Boșcaiu, Emilia,(1970), Corectarea tulburărilor de vorbire, în suplimentul pentru preșcolari al “Revistei de pedagogie”, București,

Boșcaiu, Emilia, (1973), Prevenirea și corectarea tulburărilor de vorbire la preșcolari, E.D.P., București,

Bruner, J.S.,( 1970), Procesul educației intelectuale, Editura Științifică, București

Chircev, Anatolie, (1973), Problematica pregătirii preșcolarului pentru școală, în Tribuna școlii,

Chateau Jean,( 1967), Copilul și jocul, Ed.Did.și ped.București

Claparede Ed.(1975), Psihologia copilului și pedagogia experimentală, E.D.P.București

Claparede Ed, (1946), Psychologie de l`enfant et pedagogie experimentale

Cosmovici, A., (1996), Psihologie generală, Iași, Ed. Polirom

Cucoș, Constantin, (2008), Teoria și metodologia evaluării, Ed. Iași

Damșa, I, Damșa, M, Dezvoltarea vorbirii în grădinița de copii și în clasele I-II,(1996), Ed.Didactică și Pedagogică,R.A., București

Dumitru, Alexandrina, (2005), Activități transdisciplinare pentru grădiniță și ciclul primar, Ed paralela 45, București

Dumitrana, Magdalena,(1999), Educarea limbajului în învățământul preșcolar , vol I, Ed. Compania,București

Hanganu, Ileana, Răclaru, Cireșica, (2005), Jocuri pentru preșcolari – culegere, Ed.Aramis

Interferențe didactice, Periodic pentru inițiativă și dezvoltare profesională în educație, (2006), Anul III, Nr.4, Editura Corgal Press, ;

Jurcău, Emilia; Jurcău, Nicolae,(1999), Învățăm să vorbim corect, Editura Printek, Cluj-Napoca

Lupașcu Cătălina,(2006), „Posibilități de optimizare a evaluărilor prin abordare interdisciplinară”, „Revista Învățământului Preșcolar”

Lespezanu, Monica, (2007), Tradițional și modern în învățământul preșcolar, Ed didactica Esential,București

Gessler, Erich, (1977), Mijloace de educație, Ed Didactică și Pedagogică, București;

Mititiuc, I.,( 1996), Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Iași, Ed. Ankarom

Patrick „Psihologia jocului”, „The psyhology of play ”

Programa activității instructiv-edicative în grădinița de copii, 2005, București, Editura V&I Integra, București;

Popescu-Mihăiești, Alexandru,(1998), Puterea “magică” a gândurilor, a sentimentelor și a limbajului, în Revista Învățământul primar, nr.2-3

Șchiopu, Ursula, Verza, E., (1991), Psihologia vârstelor, E.D.P.,București

Taiban, Maria,(1971), Metodica jocului și programului distractiv în grădinița de copii, E.D.P., București,

Stoican, Oana, Ștefănescu,C. ș.a.(2009), Educația la început de mileniu, Ed.Terra, Focșani

Tomșa, Gheorghe, (coordonator), (2005), Psihopedagogie preșcolară și școlară, Ed. Coresi, București

Verza, Emil,(1973), Conduita verbală a școlarilo mici, Ed Pedagogică, București

Verza, Emil, (1999), Psihopedagogie specială, Ed Pedagogică, București,

Vrasmaș, Ecaterina,(1999), Educația copilului preșcolar, Ed Pro Humanitate,București

Voiculescu, Elisabeta, (2003), Pedagogie preșcolară, Ed Aramis,București

ANEXE

PROBE DE EVALUARE ORALĂ

PROBA 1:

GRUPA:Mică(3-5 ani)

NUMĂR DE COPII: 20

DENUMIREA PROBEI: jocul didactic”Vesel sau trist”

OBIECTIVUL URMĂRIT : educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical,sintactic.

SARCINI:

Item1: exprimarea verbală din punct de vedere fonetic – 3puncte;

Item2: denumirea a 3-4 jucării – 4 puncte;

Item3: redarea unei stări emoționale-3 puncte;

Proba a fost cotată cu 10 puncte.

DESFĂȘURARE: Proba s-a desfășurat pe grupe de copii

CONȚINUTUL ITEMILOR:

-„Ce este aceasta? ”- (o veveriță)

-„Ce este acesta?” – (un cățel)

-„Matei, ce am eu în mână?” – (o minge)

-„Andrei, ce sunt acelea?” – (rățuște )

-„Cum este iepurașul?”( vesel )

-„Cum este fetița din imagine?”- (tristă )

PROBA 2

GRUPA:Mică(3-5 ani)

NUMĂR DE COPII: 20

DENUMIREA PROBEI: jocul didactic”Camionul cu jucării ”

OBIECTIVUL URMĂRIT : formarea de propoziții simple în vederea dezvoltării vocabularului

SARCINI:

Item1: formarea unei propoziții simple ca răspuns la întrebările primite -4puncte;

Item2: pronunțarea relativ corectă a cuvintelor – 3puncte;

Item3: denumirea a 3-4 jucării -3puncte;

Proba a fost cotată cu 10 puncte.

DESFĂȘURARE: Proba s-a desfășurat pe grupe de copii

CONȚINUTUL ITEMILOR:

-„Ce este aceasta? ”- (o veveriță)

-„Ce este acesta?” – (un cățel)

-„Matei, ce am eu în mână?” – (o minge)

-„Andrei, ce sunt acelea?” – (rățuște )

PROBA 3

GRUPA:Mică(3-5 ani)

NUMĂR DE COPII: 20

DENUMIREA PROBEI: jocul didactic”Eu spun una, tu spui multe”

OBIECTIVUL URMĂRIT : formarea deprinderii de a folosi corect substantivele la singular și plural;

SARCINI:

Item1: utilizarea corectă a substantivelor la singular -3puncte;

Item2:utilizarea corectă a substantivelor la plural– 3puncte;

Item3: integrarea cuvintelor în propoziții – 4puncte;

Proba a fost cotată cu 10 puncte.

DESFĂȘURARE: Proba s-a desfășurat pe grupe de copii

CONȚINUTUL ITEMILOR:

-„Câte păsări sunt pe jetonul meu?”-(„Pe jeton este o pasăre.”)

-„Ce este pe acest jeton?” – (”Pe jeton sunt două mingi.”)

-„Ce jucărie ai găsit în cutie?” –„În cutie am găsit o vulpe.)

UNITATEA DE INVĂȚĂMÂNT: Grădinița Vînători

INSTITUTOR: Stanciu Mariana

DATA: 19.09.2008

GRUPA: Mică

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Educarea limbajului

TEMA: „Vesel sau trist”

TIPUL DE ACTIVITATE: Verificare și consolidare

FORMA DE REALIZARE: Joc didactic

SCOPUL ACTIVITĂȚII:

– educarea unei exprimări verbale corecte din punct de vedere fonetic, lexical,sintactic ;

– dezvoltarea creativității și expresivității limbajului oral ;

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ;

– să participe la activitățile de grup ,atât în calitate de vorbitor cât și de auditor;

– să fie capabil să creeze el însuși (cu ajutor)structuri verbale;

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

– să pronunțe relativ, relativ corect,cuvintele;

– să denumească corect 3-4 jucării;

– să denumească stările emoționale vesel / trist

SARCINA DIDACTICĂ: pronunțarea ,relativ corectă a cuvintelor descoperite în urma recunoașterii jucăriilor;

REGULI DE JOC: Fiecare copil din grup răspunde pe rând atunci când este întrebat de educatoare;

După fiecare răspuns educatoarea pune pe tăblița magnetică câte o bulină roșie;

ELEMENTE DE JOC: Surpriza, aplauzele,stimulentele

STRATEGII DIDACTICE:

METODE ȘI PROCEDEE: explicația, conversația, demonstrația, jocul didactic

MATERIAL DIDACTIC: jucării, planșe, stimulente

EVALUAREA: Continuu-formativă, observarea comportamentului copiilor, orala,

aprecieri privind corectitudinea răspunsurilor copiilor.

DURATA: 15 min.

MATERIAL BIBLIOGRAFIC:

„Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii”, Ed. a II-a, Ed. V&I Integral, București, 2005;

„Metodica activităților de educare a limbajului în învățământul preșcolar”, Ed. Humanitas, București, 2005.

„Jocuri didactice integrate pentru învățământul preșcolar”, Ed. Humanitas, București, 2005.

R.I.P., p.94, nr. 2/2007;

„Curriculumul pentru învățământul preșcolar” – București, 2008

GRUPA MICĂ

GRĂDINIȚA CU PROGRAM NORMAL VÎNĂTORI – VRANCEA

EDUCATOARE: INST. I. MARIANA STANCIU

ACTIVITATE INTEGRATĂ

SCENARIUL ZILEI

Activitatea zilei va începe cu ÎNTÂNIREA DE DIMINEAȚĂ.

Salutul pornește de la educatoare prin recitarea unei poezii salut:

„ Bună dimineața!

În fiecare dimineață

S-avem gândul bun pe față.

Către soare să privim

Iubire să dăruim,

De gând rău să ne ferim:

S-aducem doar bucurie,

Dragoste și hărnicie!

Și-acum să ne apucăm de treabă!”

Copiii sunt invitați să se așeze în semicerc și să se prezinte.

După salut vor urma discuțiile de grup care cuprind:

Prezentarea musafirilor;

Observarea sălii de grupă;

Completarea în Calendarul Naturii;

Discuții despre tema săptămânii: „În lumea insectelor”.

ACTIVITATEA PE CENTRE DE INTERES

Li se va prezenta copiilor la geam un fluturaș pe ale cărui aripi va fi prinsă o scrisoare, iar ei vor avea misiunea să recunoască zâna a cărui anotimp este. Li se va spune că Zâna Vară a adus la noi mai multe materiale cu ajutorul cărora ei să realizeze activități legate despre cunoașterea insectelor ( albinuțe, fluturași, gărgărițe, flori).

Sunt anunțați că Zâna Vară îi roagă să fie cuminți, să răspundă frumos la întrebările adresate de educatoare, vor trebui să lucreze frumos și îngrijit și să asculte cu atenție sarcina didactică pentru a putea primi recompensa (un fluturaș).

Împreună cu copiii vom vizita centrele de interes, vom descrie materialele pe care le vom utiliza.

La centrul de interes:

CONSTRUCȚII – vom realiza un stup pentru albinuțe;

JOC DE MASĂ – vom sorta și grupa diferite obiecte după culoare;

ARTĂ – colorăm insectele de pe fișa primită.

ACTIVITATEA PE DOMENII EXPERIENȚIALE

Legătura dintre centrele de interes și activitatea pe domenii experiențiale se va realiza prin prezentarea unui tablou de vară copiilor, descrierea acestuia de către copii cu sprijinul meu și cântăm un cântecel. După descrierea acestui tablou de vară îi voi anunța pe copii că Zâna Vară vrea să afle dacă noi știm culorile și astfel vom juca jocul didactic „Care este culoarea ta?” (Fluturii vin la flori).

Apoi, pentru a ne relaxa și căpăta forțe proaspete pentru realizarea următoarei activități, vom trece la măsuțe pentru a realiza colaje cu diferite insecte în care noi să demonstrăm că știm să lipim „Fluturași, gărgărițe, albinuțe”.

PROGRAM ARTISTIC

Ziua se va încheia cu prezentarea de către copii a unui scurt program artistic „Fluturașii dansează”

PROIECT DE ACTIVITATE

GRUPA: mică

DATA:

EDUCATOARE: Inst. I. Mariana Stanciu

TEMA: Când, cum și de ce se întâmplă?

SUBTEMA: „În lumea insectelor”

CATEGORIA DE ACTIVITATE: Activități liber alese (activități pe centre de interes)

DENUMIREA ACTIVITĂȚII:

Sector: 1. Joc de masă

2. Construcții

3. Arta

TEMA ACTIVITĂȚII:

Sector: 1. „Sortăm și grupăm diferite obiecte după culoare”

2. „Stupul albinuțelor”

3. „Colorăm insecte”

TIPUL ACTIVITĂȚII: activitate de fixare, consolidare și relaxare

FORMA DE REALIZARE: activitatea individuală și pe grupuri mici

SCOPUL: socializarea copiilor prin activități semidirijate care fixează cunoștințe noi și pregătește activitățile următoare, verificarea culorilor cunoscute (roșu, galben, albastru, alb, verde)

OBIECTIVE CADRU:

Educarea trăsăturilor de voință și caracter, formarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți;

Dezvoltarea capacității de cunoaștere și înțelegere a mediului înconjurător, precum și stimularea curiozității pentru investigarea acestuia;

Dezvoltarea simțului practic și estetic;

Stimularea capacității creatoare.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

Sectorul: Joc de masă:

O1 – să sorteze obiectele după culoare;

O2 – să denumească obiectele corect;

O3 – să formeze mulțimi după criteriul cerut.

Strategii didactice:

Metode și procedee:

conversația;

explicația;

instructajul verbal;

jocul.

Material didactic: fluturași decupați din carton de diferite culori, coșulețe;

Desfășurarea activității:

Copiii sortează fluturași și îi pun în coșulețe. Apoi formează mulțimi după criteriul culorii.

Sectorul: Construcții

O1 – să construiască din cuburi lego un stup și să așeze în el un roi de albinuțe;

O2 – să termine lucrul început respectând indicațiile educatoarei;

O3 – să colaboreze cu membrii grupului.

Strategii didactice:

Metode și procedee:

conversația;

explicația;

instructajul verbal;

jocul;

demonstrația.

Material didactic: cuburi lego, albinuțe.

Desfășurarea activității:

Copiii vor construi un stup, iar în el vor așeza câteva albinuțe.

Sectorul: ARTA

O1 – să privească imaginea;

O2 – să denumească obiectele din imagine;

O3 – să coloreze corespunzător insectele.

Strategii didactice:

Metode și procedee:

conversația;

explicația;

instructajul verbal.

Material didactic: fișa cu imagini, creioane colorate, carioci.

Desfășurarea activității:

Copiii se așază la măsuțe, privesc cu atenție imaginile de pe fișa primită, denumesc oniectele desenate și colorează corespunzător cerința.

DURATA: 40 minute

BIBLIOGRAFIE:

„Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii”, Ed. VJIntegral, București, 2005;

„Didactica activităților instructiv-educative pentru învățământul preprimar”, Ed. Didactica Nova, , 2005;

„Curriculum pentru învățământul preșcolar (3 – 6/7ani)”, M.E.C.T., 2008.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII