Jocul Didactic, Mijloc de Imbogatire Si Activizare a Vocabularului
CUPRINS
Introducere……………………………………………………………………2
Capitolul I. Jocul în structura activităților instructiv-educative……………………4
I.1. Conceptul de joc………………………………………………………………………………4
I.2. Teorii despre joc………………………………………………………………………………7
I.3. Clasificarea jocurilor……………………………………………………………………….10
I.4. Natura și funcțiile jocului………………………………………………………………..13
I.5. Metode de organizare și desfășurare a jocurilor………………………………….15
Capitolul al II-lea Profilul psihologic al școlarului mic……………………………..19
II.1. Aspecte ale dezvoltării fizice…………………………………………………………..19
II.2. Dezvoltarea gândirii, memoriei și imaginației……………………………………20
II.3. Afectivitatea și motivația la școlarul mic………………………………………….23
II.4. Dezvoltarea personalității……………………………………………………………….27
II.5. Învățarea și limbajul în școlaritatea mică………………………………………….28
Capitolul al III-lea Jocuri didactice utilizate la clasele I-IV…………………………34
III.1. Aspecte ale îmbogățirii și activizării vocalularului școlarului mic……..36
III.2. Exemple de jocuri didactice utilizate pentru activizarea șI îmbogățirea vocabularului…………………………………………………………………..38
III.3. Jocul implicat în actul evaluativ……………………………………………………..52
Capitolul al IV-lea Îmbogățirea și activizarea vocalularului cu ajutorul jocului didactic ……………………………………………………………………………………………..56
Concluzii ……………………………………………………………………………………………72
Bibliografie…………………………………………………………………………………………76
INTRODUCERE
Societatea se dezvoltă de la o zi la alta și aceasta impune profesorului sarcini importante în scopul pregătirii tinerei generații cu informații necesare dezvoltării ei multilaterale, pregătirea ei pentru viață și pentru a se putea integra rapid noilor schimbării care se produc.
Pentru acest lucru este necesar ca școala, fiind factor care intervine activ în dezvoltarea elevului să folosească în derularea procesului de învățămănt cele mai eficiente căi, cele mai diverse metode și mijloace care să asigure și să stimuleze în același timp creșterea ritmului de formare a achizițiilor în raport cu societatea și cuceririle științei.
Unul din aceste mijloace folosite din ce în ce mai mult în cadrul procesului de instruire și educare a școlarilor care și-a dovedit eficiența este jocul didactic.
Rolul și importanța jocului didactic constă în faptul ca el facilitează procesul de reținere, fixare și verificare a cunoștințelor, iar datorită caracterului său formativ iși pune amprenta asupra dezvoltării personalitații elevului. Jocul didactic este de asemenea un important mijloc de educație intelectuală care pune în valoare si antrenează capacitatea creatoare a școlarului.
Jocul ocupă în viața copilului un rol foarte important deoarece acesta îi satisface nevoia de activitate, de a acționa cu obiectele reale, sau cele pe care și le imaginează, de a se vedea în diferite roluri și situații care îl apropie de realitatea înconjuratoare. Este bine cunoscută nerăbdarea cu care copiii își așteaptă colegii de joacă, seriozitatea cu care se implica în respectarea regulilor și sarcinilor jocului, dorința lor de a ieși câștigători în disputa directa cu amicii pe care astazi îi vor învinge, dar de care mâine poate fi învins.
După ce împlinește vârsta de 6/7 ani, în viața copilului începe procesul de intrare în viața școlară, ca o necesitate obiectivă rezultată din cerințele dezvoltării sale multilaterale. Începând cu această vârsta o mare parte din timp este rezervată școlii, activității de cunoaștere care devine o preocupare aproape permanentă. Acum programul copilului se schimbă datorită ponderii pe care o are activitatea de învățare, dar dorința de joc a copilului nu se diminuează, deoarece jocul ramâne o problemă majoră în timpul întregii copilării.
În desfașurarea acțiunilor formative, jocul didactic are un rol important, deoarece, putând fi inclus în structura lecției se poate realiza o îmbinare intre activitatea de învațare și cea de joc, îmbinare care facilitează procesul de consolidare a cunoștințelor.
Eficiența lui depinde în mare masură de felul în care profesorul știe să asigure o concordanță între tema jocului și materialele didactice folosite, de felul în care știe să folosească cuvântul ca mijloc de a îndruma a elevii. Un joc bine pregătit și organizat constituie un mijloc de cunoaștere și de acomodare a elevilor cu viața înconjurătoare, deoarece în desfașurarea lui intervin sarcini didactice care ajută la exersarea deprinderilor, la întărirea cunoștințelor și la valorificarea lor creatoare.
Prin joc elevul reține cu ușurință, devine captivat de activitatea ce se desfașoara, își dezvoltă spiritual de echipă, de ajutor.
Jocul didactic ca activitate organizată este eficientă cu deosebire pentru elevii din clasa pregătitoare și clasele I-II. Jocul didactic prin sarcina lui precisă permite reținerea într-o forma mai dinamica și atractivă a cunoștințelor care s-au predat, face utilă repetarea și la șfârșit fixarea acestora cu mai multă ușurință.
Toate acestea sunt motive care m-au orientat spre această tema. Am urmărit obiectivele: analiza celor mai importante teorii despre joc, identificarea funcțiilor jocului, identificarea celor mai adecvate modalități de organizare și desfășurare a jocului. Identificarea celor mai utilizate jocuri didactice pentru activizarea și îmbogățirea vocabularului, precum și desfășurarea unei cercetării în finalul careia am arătat cât de ușor se învață și se reține prin joc.
CAPITOLUL I
JOCUL ÎN STRUCTURA ACTIVITĂȚILOR INSTRUCTIV-EDUCATIVE
I.1. Conceptul de joc
Cuvântul “joc” are multiple sensuri. Astfel “joc” poate avea sensul de petrecere cu dansuri la țara, horă, dar și de activitate fizică sau mentală desfașurată din plăcere (amuzament, distracție, hârjoneală) și de asemenea are sensul de competiție sportivă (de fotbal, de baschet etc.), mai poate fi folosit și cu sensul de interpretare sau realizare scenică. În general cuvântul ”joc” desemnează anumite acțiuni proprii copiilor și corespunde noțiunii de glumă și haz. Atunci când vorbim despre “joc” ne gândim la bucurie, la veselie, la ceva care provoacă satisfacție, la ceva care nu presupune o muncă grea și de ce nu la relaxare.
Prin joc, copilul își completează reprezentările privind noțiunile de bine, rau, datorie își manifestă sentimentele și își apreciază obiectiv aptitudinile pe care le are jocul. Jocul satisface o gamă largă de nevoi ale copilului: nevoia de mișcare, de a acționa, de a asimila realul la sine, nevoia de a se compara cu ceilalți, cu adultul și de a se identifica cu aceștia, nevoia de a asimila informații, de a cunoaște, nevoia de comunicare etc.
Jocul satisface in cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, generată de tendințe, dorințe specifice copilului. Tocmai de aceea jocul constituie forma de manifestare întâlnită la copiii tuturor popoarelor din cele mai vechi timpuri. Se poate spune că este tovarașul de nedespărțit al copilăriei și constituie una din formele cele mai importante de activitate.
Copilul începe să se joace cu obiectele apropiate (să le mânuiască) încă din primii ani de viață. Jocul devine însă o activitate fundamentală a copilului doar la vârsta preșcolară. De aceea această fază evolutivă este considerată adesea drept o perioadă a jocului. Jocul este necesar dezvoltării fizice și psihice a copilului ca și lumina soarelui. Un copil sănătos, cu organismul în creștere nu poate să nu se joace. A-l opri să facă acest lucru înseamnă a-i frâna dezvoltarea fizică și psihică.
Jocul deține un rol așa de însemnat în viața copilului pentru că-i satisface dorința firească de manifestare și independență. Realitatea de care este înconjurat este mult prea sofisticată. Jocul este tocmai una din activitațile prin care copilul învață să cunoască treptat ambianța și satisface nevoia de mișcare și înțelegere, dobândește încredere în forțele proprii.
“Esența jocului constă tocmai în reflectarea și transformarea pe plan imaginar a realitații înconjuratoare. Jocul nu constituie pentru copil o destracție simplă. Jucându-se copilul înțelege lumea și viața. Cunoașterea devine prin jocuri atractivă pentru copii; în timpul jocului copilul desfașoară o variată activitate de cunoaștere. Pe masură ce copilul înaintează în vârstă și crește, de asemenea și jocurilor se extind, cuprinzând și relațiile dintre oameni în cadrul societății. Jocurile încep să oglindească tot mai mult fenomenele complexe ale vieții sociale, aspecte variate din viața oamenilor adulți. Daca la început jocul reflectă relațiile reciproce dinte membrii familiei mai târziu sfera acestor relații se lărgește tot mai mult” (Jean Chateau).
În jocurile lui, copilul descrie viața și activitatea socială a oamenilor pentru că aceasta este mediul în care își duce existența.
Jocul este forma de activitate prin care în situații imaginare copilul își realizează tendințele și dorințele nerealizate. Așadar, în timpul jocului el își închipuie că este doctor, aviator, soldat etc. și se transpune pe plan imaginar în “rolurile sociale” pe care le îndeplinește. Așadar, jocul este o formă de activitate accesibilă, prin care copilul imită relațiile sociale dintre adulți. Atunci când copiii se joaca “de-a doctoral”, “de-a gradinița de copii”, ei reflectă relațiile sociale dintre adulți în sensul că “ingrijesc” păpușile ca și când ar fi părinți “tratează bolnavii” închipuindu-și că ar fi medici etc.
Jocul este serios, el are îndeosebi reguli severe, presupune osteneală și uneori duce chiar la istovire. Nu este un simplu amuzament, ci este mult mai mult. Copilul în jocul său își ia rolul în serios într-o masură atât de mare încât nu poate admite să intervenim cu unele cuvinte stângace. În unele cazuri, copiii pot să inventeze reguli noi sau să adauge reguli suplimentare în jocurile lor. Odata jocul învățat, copiii se joaca singuri neavând nevoie de un conducător de joc.
Copilul în primii ani de viață ajunge să fie așa de absorbit de rolul său, încât pentru moment copilul se indentifică cu personajul pe care-l joacă. Așa cum adultul este mândru de reușitele sale, așa și copilul este fericit pentru succesele sale.
Jocul prezintă și imitarea unor stări și trăiri sufletești, daca nu ne-am juca realitatea ar fi mai greu de suportat. Pentru că nu doar copiii se joacă ci și adulții, chiar și animalele, deoarece putem “juca” așa cum vrem noi o situație, noi stabilim regulile și noi îl oprim atunci când vrem. Așadar capacitatea de a ne juca este simbolică prin intermediul jocului ne amintim unele evenimente, întămplări din viața adevărată putându-le modifica dupa bunul plac. De aceea, jocul produce plăcere prin el însuși, nu doar prin rezultatele lui. Pe chipul copiilor se citește bucuria atunci când se joaca chiar dacă este un joc blând sau unul mai agresiv. Acesta este de fapt și primul scop al jocului: voia bună. Adulții joacă și ei table sau șah din placere, dezleagă rebusuri sau integrame, mamele se joacă croind rochii pentru păpușile fetițelor, dar și tații se joacă alături de băieții lor cu lego sau cu trenulețele și mașinuțele telighidate.
Termenul de joc este unul complex și exprimă adevărul mascat și ficțiunea ce tânjește după realitate. Din punctul de vedere al copil jocul reprezintă tot ceea ce-l înconjoară, pentru el viața însuși e un joc, în copilarie totul pare ca un joc. Jocul copiilor tinde spre realitate spre lumea celor mari, aceștia vrând să imite stilul lor de viață în timp ce adulților le-ar placea să rămână copii.
Spre deosebire de muncă jocul nu își propune să obțină bunuri materiale sau spirituale și nici nu își propune să contribuie cu anumite cunoștințe noi în cultura copilului (deși uneori se întâmplă acest lucru) așa cum își propune activitatea de învătare.
“Pentru Schiller, jocul este o activitate estetică, este surplusul de energie, este o activitate liberă de cerințele exterioare, constituind doar o condiție a apariției desfășurării artistice pe care o realizează jocul” (D. B. Elkonin, 1980, p 45)
“Spencer de asemenea nu acordă jocului un loc însemnat și nu se ocupă în mod special de elaborarea unei teorii a jocului. Interesul său pentru joc este determinat, ca și la Schiller de interesul pentru natura trăirii estetice”( D. B. Elkonin, 1980, p 46)
Spre deosebire de Spencer și Schiller, Wundt se apropie mai mult de înțelegerea corectă a cuvântului “joc”. El afirmă că omul pentru a exista trebuie să muncească, dar muncind poate să obțină și satisfacție.
Majoritatea pedagogilor și psihologilor sunt de acord în privința definirii ca un mijloc ideal de educație. Deși în ultima vreme copiii consacră din ce în ce mai puțin timp jocului, numărul terenurilor de joacă din incinta orașelor fiind din ce în ce mai mic.
O metoda importantă care se aplică cu mare succes în învațământul preșcolar și școlar este jocul didactic.
“Jocul didactic reprezintă o metodă de învățamânt în care predomină acțiunea simulată. Aceasta acțiune valorifică la nivelul activității umane, în general, în anumite momente ale evoluției sale ontogenetice, în mod special”( Sorin Cristea, 2000, 78).
“Aceasta metodă dinamizează acțiunea didactică prin intermediul motivațiilor ludice care sunt subordonate scopului activității de predare-învătare-evaluare într-o perspectivă pronunțat formativă” (Sorin Cristea, 2000, p. 79).
Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe ducând la relaxare și la bunădispoziție.
I.2. Teorii despre joc
În general, jocurile au o contribuție complexă la îndeplinirea obiectivelor educației fizice. Spre deosebire de celelalte forme de mijloace folosite în pregatirea elevilor, ele prezintă următoarele trăsături:
permit manifestarea și dezvoltarea complexă și simultană a deprinderilor motrice de bază sau specifice, a însușiirilor fizice;
permite manifestarea liberă în acțiuni, particularitate specifică tuturor tipurilor de organizare;
favorizează dezvoltarea inițiativei și spiritului creativ;
permit dezvoltarea spiritului de întreceri în concursuri.
După cercetarea cu mare atenție a surselor istorice definițiile pe care le dau autorii cu privire la joc sunt numeroase. S-a încercat explicarea jocului din diferite puncte de vedere și anume: biologic, fiziologic, psihologic, dar și pedagogic.
Se poartă numeroase discuții contradictorii, dar prin faptul că au aparut numeroase teorii se încearcă să se explice jocul și funcțiile sale în viața noastra de la început și până la sfarșitul ei.
“Cea mai veche și mai amplă teorie asupra jocului este “Teoria recreațiunii” elaborată de Lazarus, acesta diferențiază jocul de activitatea de muncă prin elemente de recreere, de odihnă, jocul este însă prezent nu numai la vârsta adultă când omul este implicat în principal în activitatea de muncă și are nevoie de recreere fizică și spirituală ci mai ales la vârsta copilariei când activitatea de muncă lipsește. Aceasta înseamnă că cei mici nu mai au nevoie de relaxare, jocul copilului presupune pentru el o activitate serioasă, o muncă, efort în principal fizic.
Poetul german Schiller elaborează “Teoria surplusului de energie”, potrivit acestei copilul dispune de un exces de energie de care se descarcă prin mișcari. Unele mișcări sunt utile și se repeta devenind deprinderi iar altele nu au utilitate. Aceste mișcări lipsite de utilitate prin care copilul și adultul se descarcă de surplusul de energie constituie forme diferite de joc. Adeptul aceleiași teorii este și filozoful englez Spencer care adaugă și ideea imitației, în jocul său copilul imitând modele întâlnite în viața cotidiană. Spencer identifică rolul condițiilor culturale în desfășurarea și evoluția jocului dar exagerează imitația, copilul îmbină în jocul său diferite modele de activități și valorifică originalitatea și potențialul creativ propriu” (Elena Rafailă, note de curs, 2005)
O altă teorie foarte cunoscută este cea elabotată de Karl Gross. El a făcut notații prețioase cu privire la jocul ce caracterizeaza câteva specii de animale, printre care puii de leu, capre și pisici. Acesta observând puii de animale a observat că în conduita acestora apar o serie de mișcări utile mai târziu în viața adultă.
Teoria lui Gross furnizează un fond (de explicații) satisfăcător pentru diversitatea tipurilor de jocuri proprii diferitelor spețe de animale. Există evidente aspecte de asemănări între tipurile de conduite prezente la jocurile puilor de animale de diferite spețe și conduite mature antrenate în modul de viață al exemplelor adulte ale speței respective.
“Teoria lui Gross cu privire la joc se completează într-un fel prin teoria dezvoltată de Carr. Acest autor consideră și el că jocul este un exercițiu, dar funcțiile ludice nu se referă la formarea și perfecționarea instinctelor, jocurile nu sunt ca atare preexerciții, ci slujesc mai ales întreținerii instinctelor deja existente, fiind ca atare postexerciții” (Ursula Șchiopu, 1970, p. 123)
Pentu a dovedi teza evoluționismului Karl Gross arată că jocul copilului este identic cu jocul puiului de animal. Acesta critică pe Spencer și Schiller pentru teoriile lor (“Teoria surplusului de energie” și “Teoria imitației”).
Stern este de acord și completează teoria lui Gross prin următoarele puncte de vedere:
prin joc sunt anticipate capacitațile viitoare;
sunt considerate și perfecționate capacitațile necesare adaptării.
Opunându-se lui Gross, Stern arată că jocul este un instinct, un impuls.
Un alt teoretician care a fost de acord cu teoria lui Gross este Lange care arată că jocul este o activitate de proiectare și de compensare față de anumite cerințe ale vieții cotidiene” .
Concepția lui Piaget despre specificul și locul jocului în dezvoltarea omului rezultă din concepția lui generală, referitoare la geneza și dezvoltarea inteligenței precum și la formarea judecăților morale.
Piaget nu numește jocul ca fiind o activitate ci ca fiind un exercițiu care are un rol deosebit de important pentru dezvoltarea individului. El consideră că jocul este o transformare a realului printr-o asimilare mai mult sau mai puțin precisă la trebuințele eu-lui și în același timp printr-o acomodare mai mult sau mai puțin pură la modelele exterioare. Funcțiile principale sunt extinderea mediului și adaptarea copilului prin procese de asimilare și acomodare.
Lehman și Witlz scot în evidență faptul că prin joc conținutul este dependent de mediul social al copilului, însușindu-și cunoștințe privind natura activităților.
Claparede este de părere că jocul reprezintă o adevărată muncă pentru copil, fiind un mod cu sprijinul căruia își poate dezvolta eu-ul său psihologic. Claparede a elaborat un sistem psihogenetic cu trei etape:
etapa de achiziții și experimentare;
etapa de organizare și evaluare;
etapa de producție și muncă.
Leontiev definește jocul ca o activitate fundamentală ce are rol hotărâtor în evoluția copilului ce constă în reflectarea și reproducerea vieții reale. Este o îndeletnicire biopsihosocială având începuturile legate de resorturile biologice. Jocul își are geneza în copinia lui Leontiev, în decalajul care există între necesitățile puse in fața copilului față de mediu și posibilitațile de care dispune pentru a raspunde acestora. Jocul apare din necesitatea cunoașterii mediului, în cadrul lui copilul își satisface următoarele trebuințe: de mișcare, de acțiune, de asimilare a realului la sine, de identificare cu adultul, de realizare a propriei personalitați.
Jocul cuprinde două laturi: semnificația și sensul ludic. Semnificația este chiar obiectul cu care copilul se joacă și căreia îi cunoaște însușirile, utilitatea. Sensul ludic reprezintă semnificația aparte pe care copilul o dă obiectului. Între semnificația obiectului și sensul lui ludic există un dezacord pe baza căruia apare situația imaginară, aceasta ramâne valabilă numai în cadrul jocului.
Vâgotski nu elaboreaza în mod coeficient o teorie despre joc, ideile sale derivă din teoria asupra dezvoltării psihice. Jocul este formativ atunci când cerințele manifestate față de copil prin reguli sau sarcini de rol și subiect depășesc cu puțin nivelul psihic al copilului. Stimulările mediului exterior trebuie să țină seama de perspectivele apropiate dezvoltării.
Activitatea ludică reprezintă o bună parte, dacă nu întreaga activitate diurne a copilului. Jocul reprezintă o forță puternică, o forță spontană de pregătire pentru viața matură și fixează multe achiziții pe care le creează. El este astfel folosit în mod educativ, iar aplicarea jocului în scopuri educvative aparține lui Platon. Acum jocul este pus sistematic în slujba școlii, nu numai ca mod de practicare a exercițiilor fizice, dar și pentru educație intelectuală și educarea propriu-zisă
I.3. Clasificarea jocurilor
Varietatea foarte mare a jocurilor se lasă greu încorporată într-o schemă satisfăcătoare. Există scheme de clasificare a jocurilor mai simple și mai complexe, după o normă ori după mai multe.
Querat vorbește de trei categorii de jocuri:
jocuri care au caracter ereditar (luptă, urmărire, vânătoare);
jocuri de imitație a activitățile umane (aici sunt incluse jocurile ca cele cu praștia, cu arcul și terminând cu jocurile de-a școala, de-a plimbarea etc.);
cea de-a treia categorie este cea a jocurilor de imaginație.
Această clasificare este greoaie deoarece este foarte dificil de stabilit dacă un joc oarecare este de imitație sau de imaginație, sau dacă este ereditar sau de imitație.
Gross a clasificat jocurile în jocuri de experimentare, jocuri cu funcții generale, jocuri senzoriale, jocuri motorii, jocuri intelectuale, jocuri afective și jocuri de voință.
“Claparede, inspirându-se din lucrările lui Gross, a clasificat jocurile în jocuri ale funcțiilor generale și jocuri ale funcțiilor specifice, considerând în esență că interesează în special direcția formativă mai pregnantă inclusă în diferitele tipuri de jocuri. În prima categorie Claparede a inclus ca subgrupe jocurile senzoriale, jocurile motorii și jocurile pshice. În jocurile senzoriale, Claparede a integrat toate tipurile de jocuri care antrenează capacitățile senzoriale. Așa ar fi jocurile cu trâmbițe, cu fluiere, mâzgăleala cu creioanele colorate etc. Jocurile motorii antrenează mai ales îndemânarea, coordonarea mișcărilor, agilitatea. Așa ar fi jocul cu mingea, gimnastica, aruncatul cu praștia etc. Jocurile psihice se împart în jocuri intelectuale si jocuri afective” (Ursula Șchiopu, 1970, p 134). Jocurile intelectuale antrenează gândirea, imaginația, curiozitatea etc. În jocurile afective se provoacă chiar emoții de durere (cățărarea pe schele, suportatea apei reci etc.). Cele mai numeroase jocuri afective sunt cele care antrenează emoții estetice subtile ca: desenul, modelajul, muzica, pictura.
În categoria jocurilor privind funcțiile speciale se amintesc cinci categorii de jocuri mai importante și anume:
– jocuri de luptă;
– jocuri de vânătoare;
– jocuri speciale;
– jocuri familiare;
– jocuri de imitație.
Stern a împarțit jocurile în individuale și sociale. Prima categorie se poate surprinde la toate vârstele și are caracteristici din ce în ce mai complexe. A doua categorie se supune aceleiași legități, deosebirea dintre cele două categorii constând în solicitatea de reacții solitare sau divizate în grup.
“Charlotte Buhler a împarțit jocurile copiilor în cinci grupe care delimitează diferențe calitative, dar și unele diferențe specifice. Așa sunt:
jocurile funcționale;
jocurile de ficțiune și iluzie;
jocurile receptive;
jocurile de construcții;
jocurile colective.
Această clasificare este criticabilă deoarece jocurile receptive fiind asimilate de alte categorii de jocuri” (Ursula Șchiopu, 1970,p. 137).
O clasificare care trebuie amintită este cea dată de Decroly. Acesta are în vedere în clasificarea sa jocuri care se raportează la dezvoltarea percepțiilor senzoriale și aptitudinea motorie. Aici sunt incluse jocuri precum:
– jocuri de inițiere aritmetică;
– jocuri ce se referă la noțiunea de timp;
– jocuri de gramatică și de sesizare a limbajului.
Piaget grupează jocurile în trei categorii: jocuri exerciții, jocuri figurale și jocuri cu indicații. “Jocurile exerciții pot fi clasate în jocuri funcționale simple, ce pot fi grupate ca preexerciții, exerciții sau postexerciții. Jocurile exerciții domină la vârstele mici, ele nu sunt însă legate numai de perioadele copilăriei timpurii. Piaget împarte jocurile exerciții în doua categorii polare: jocuri senzorio-motorii sau de mânuire. Jocurile senzorio-motorii propriu-zise se împart și ele în mai multe categorii și anume:
– jocuri exerciții simple;
– jocuri de combinații fără scop;
– jocuri de combinații de obiecte și acțiuni cu scopuri.
Cea de-a doua categorie fiind cea a jocurilor exerciții de gandire”(Ursula Șchiopu, 1970,p. 142). Jocurile figurale se împart și ele în mai multe categorii și anume în prima categorie intră simbolistica de care copiii sau subiecții umani sunt în genere conștienți, iar în cea de-a doua categorie intră simbolistica inconștientă.
Jocurile cu reguli au și ele o evoluție ontogenetică. Ele se constituie începând cu perioada preșcolară și capătă amploare în perioada școlară mică. Se pot distinge în cadrul acestui tip de joc două categorii de reguli: reguli spontane și reguli transmise de la o generație la alta. Jocurile cu reguli pot fi, dupa Piaget:
– senzoriale;
– intelectuale
– cu competiții și reguli incluse în coduri complicate, abstracte.
Clasificarea facută de Piaget are la bază criterii psihologice. Se pot face clasificări și după alte criterii cum ar fi: după rolul formativ al jocului, gradul de complexitate, faptul că întrunește un număr mai mare sau mai mic de parteneri.
Ioan Cerghit și Ioan Neacșu au clasificat jocurile în funcție de anumite criterii și anume:
● după obiectivele prioritare sunt: jocuri senzoriale și jocuri de observare;
● după conținutul instruirii jocurile se împart în: jocuri matematice, muzicale, tehnologice etc.;
●după forma de exprimare sunt: jocuri simbolice, de îndrumare, de sensibilizare, conceptuale, jocuri-ghicitori, de cuvinte încrucișate;
●după resursele folosite sunt: jocuri materiale, verbale, pe bază de întrebări, pe bază de fișe individuale, pe calculator;
●după regulile instituite sunt: jocuri cu reguli transmise prin tradiție, jocuri cu norme inventate, jocuri naturale, protocolare;
●după competențele psihologice stimulate sunt: jocuri de mișcare, de observație, de atenție, de memorie, de gândire, de imaginație, de limbaj, de creație.
Jocurile copiilor sunt felurite prin caracterul, conținutul și organizarea lor. Clasificarea jocurilor a fost facută din diferite puncte de vedere și anume:
a). după poziția corpului în timpul jocului (jocuri de mișcare și jocuri sedentare);
b). după principiul dezvoltării (jocuri de inteligență și jocuri fizice);
c). după asociația copiilor (jocuri de grup și jocuri individuale).
Toate aceste clasificări subliniază unele semne ale jocurilor, dar nu cuprind însă-și esența lor. Un semn mai general determinat de influența generală pedagogică a jocurilor îl constituie regula la care se supune copilul. Această regulă este dată gata copilului sau este constituită chiar de el însuși dacă acesta se joacă în mod creativ. Pe această bază se desprind două tipuri de jocuri: jocuri creatoare gândite independent de copii unde conținutul, regulile și organizarea lor sunt stabilite chiar de copii și sunt gata pregătite în care conținutul și regulile sunt stabilite dinainte. În jocurile cu reguli dinainte stabilite se deosebesc cu precadere două categorii: jocuri de mișcare care influențeaza dezvoltarea fizică și sunt folosite la educația fizică și jocuri didactice, cu influență asupra dezvoltării intelectuale a copiilor, folosite pentru educația intelectuală.
O altă clasificare care necesită a fi amintită este cea elaborată de Eugenia Popescu, H. Barbu și Filofteia Ștefan. Aceștia grupează jocurile în două mari grupe și anume:
1.jocuri simbolice -a).jocuri primare -de manipulare și de inițiere;
-b).jocuri evoluate -cu subiect din viața cotidiană care sunt: de conviețuire sociala și de construcții;
-cu subiecte din basme și povești care sunt: dramatizare și de dramatizare;
2.jocuri cu reguli -a).jocuri didactice -jocuri pentru dezvoltarea psihică care pot fi: senzoriale, pentru dezvoltarea gândirii, memoriei, atenției, imaginației, creativității, pentru dezvoltarea linbajului;
-jocuri pentru dezvoltarea motrică care sunt de două feluri: jocuri simbolice și jocuri sportive;
-b).jocuri distractive.
I.4. Natura și funcțiile jocului
Multiplele clasificări de jocuri pun în evidență faptul că există posibilitatea de a face clasificări de jocuri după funcțiile pe care le îndeplinesc în contextul trebuințelor și dezvoltării personalității umane, după natura lor, după criterii de longevitate, după unele finalități psihologice, proiective, educative și instructive, apropiate de artă, sport, de viața cotidiană și după felul în care se realizează (colective sau individuale), cu reguli sau fără reguli etc.
Diferitele studii și observații efectuate asupra jocului au evidențiat multiple funcții ale acestora. Se poate vorbi despre funcții esențiale, funcții secundare și funcții marginale ale jocului.
“Funcția principală a jocului se exprimă în asimilarea practică și mentală a caracteristicilor lumii și vieții. Aceasta reprezintă de fapt funcția de cunoaștere. Aceasta conferă jocului o curbă de viabilitate specifică, întreținută de o curiozitate și atenție cu totul deosebite. Funcția de cunoaștere asigură dozarea subtilă a caracteristicilor cognitive ale jocului, adâncirea acestora pe parcursul consumării lor” (Ursula Șchiopu, 1970, p. 145).
Tot datorită acestei funcții apar și aderări individuale, sunt preferate anumite jocuri la un moment dat. Curiozitatea și atenția impregnate de ele fac să se părăsească anumite jocuri și să se constituie variante noi și mai interesante. Apoi, la un moment dat jocul ajunge să se extindă și pe primul loc apar jocuri cu noi conținuturi și caracteristici.
O alta funcție importantă a jocului constă în exercitatea stimulativă a mișcărilor, în contribuția activă la creștere și dezvoltare complexă. Apare ca funcție principală în jocurile de mișcare sau în jocurile cu caracter sportiv, de concurs și secundară în jocurile simple de mânuire de obiecte proprii copiilor mici sau în jocurile didactice de tipul loto-urilor etc. Această funcție este principală în perioada copilăriei și tinereții apoi devine o funcție marginală.
Cea de-a treia funcție a jocului o constituie funcția formativ-educativă, care este condiționată de o serie de caracteristici ale jocului. Jocurile constituie o școală a distracției, a educației, a comportamentului, a gesturilor, a imaginației în cadrul nevoilor de a acorda conduita la situații cu anumite dimensiuni. Jocul educă atenția, abilitățile și capacitățile fizice și mintale, trăsăturile eficace ale caracterului, trăsături legate de atitudine față de colectiv, corectitudinea, sociabilitate în genere. În felul acesta jocul modelează dimensiunile etice ale conduitei.
“Printre funcțiile secundare ale jocului trebuie enumerată și funcția de echilibru și tonifiere prin caracterul activ și corespunzator pe care-l întreține complementar jocul față de actvitățile cu caracter tensional. Aceasta este o funcție de seamă ce face din jocuri activități de tip “loisir” ” (Ursula Șchiopu, 1970, p.154).
Jocul a primit funcții sociale însemnate datorită acestor caracteristici ce-l definesc.
Jocul are de asemenea o funcție terapeutică, fiind utilizată cu succes numai în cazuri maladive. Funcția terapeutică a jocului se constituie pe seama priorităților proiective ale acestuia, precum și pe unul din aspectele jocului și anume funcția de integrare în rol prin transfigurarea trăsăturilor de personalitate individuale și comutarea lor în trăsăturile personalităților subliniate în joc.
I.5. Modul de organizare și desfășurare a jocurilor
Probabil că nimeni nu consideră inutilă o discuție despre modul de desfășurare a jocurilor. Numai acela care n-a pregătit sau nu a condus un joc poate fi de altă părere. Aparent, lucrurile par destul de simple: se explică regulile, se dă semnalul de începere și restul decurge de la sine. O astfel de desfășurare o au însă numai jocurile simple, cunoscute indeosebi de copii. Atunci când niște copii se joacă pe stradă de-a v-ați ascunselea, practic nu au nevoie de o pregătire specială sau de un arbitru. Dacă jocul început îi plictisește, decurg de îndată la altul la fel de simplu și la fel de cunoscut.
Dacă le vom propune alt joc, sitiația se complică. Din lipsa de experiență, strădaniile lor pot să eșueze. Ca urmare vor abandona jocul și vor decreta ca este plictisitor deși jocul este destul de interesant.
Ca urmare trebuie să ne răspundem la următoarele întrebari:
Este oare jocul cel mai indicat?
Este adecvat clasei sau colectivului respectiv?
S-au evaluat just calitățile copiilor și dispoziția de joc a acestora?
Corespunde vârstei copiilor?
S-au ales bine locul și timpul?
Au fost explicate clar regulile?
Toate aceste întrebări sunt importante. Este suficient un raspuns negativ și toată străduința a fost zadarnică. Iată de ce în alegerea unui joc nou trebuie să dăm un raspuns anticipat la întrebările de mai sus. Dacă jocul nu a fost practicat de educator, acesta trebuie să se limiteze la lecturarea instrucțiunilor și la reconstituirea lui imaginară. În cadrul fiecărui joc creativitatea are un rol foarte important. Succesul jocului este în primul rând sccesul organizatorului, iar insuccesul i se datorează în exlcusivitate.
Pentru ca jocurile propuse de organizator să aibă o cât mai mare eficiență acesta este bine să aibă în vedere următoarele aspecte:
în alegerea unui joc este bine să țină cont de necesitatea de a răspunde cerințelor și așteptărilor copiilor;
să acorde o mare importanță momentului în care propune un joc, luând în considerare ritmurile biologice ale copiilor; asigurând alternanța între timpii intenși de lucru cu timpi calmi, a activităților dinamice cu cele relaxante;
să încurajeze propunerile făcute de copii pentru diverse tipuri de jocuri;
să adopte jocuri în funcție de: numărul de copii, categoria de vârstă, particularitățile psihofizice, locul de desfășurare, timpul de care dispune etc.;
să creeze un mediu favorabil exprimării, oferindu-i copilului posibilitatea de a deveni agentul propriei sale schimbări , educări;
este bine să dovedească o mare disponibilitate și răbdare, fiind egal cu toți copiii, acordându-i fiecăruia încrederea și respectul cuvenit;
de asemenea va avea sarcina să încurajeze copiii, oferindu-le mijloace în ceea ce-și propun.
În timpul unui joc educatorul va urmări obișnuirea copilului cu respectarea anumitor reguli care vizează: împărțirea sarcinilor, munca în echipă, cooperarea cu ceilalți, respectarea partenerului de lucru, folosirea judicioasă a materialelor etc. Organizatorul poate interveni pentru a explica, a da sfaturi, a-l susține și a-l ajuta pe copil în demersul său, dar nu pentru a lucra în locul acestuia.
Pentru ca jocul să fie eficient, sunt necesare o serie de cerințe și mișcări ce urmează a fi respectate înainte de joc, la începerea lui, în timpul desfășurării și la încheierea acestuia.
Înainte de joc. În această etapă se va realiza alegerea și studierea jocului care să corespundă obiectivelor urmărite, iar conținutul să se integreze în activitatea propusă. În cadrul pregătirii materialelor pentru joc se procură toate elementele necesare, care vor fi transportate la locul stabilit.
La începutul jocului. Se va crea un spațiu unde să se poată desfășura în cele mai bune condiții jocul, se vor împărți rolurile și echipele (dacă este cazul). Organizatorul va avea permanent în vedere să asigure securitatea copiilor. Explicațiile care conduc la învățarea jocului trebuie să fie scurte, clare, îmbinate cu demonstrații, ceea ce duce la înțelegerea rapidă a jocului, iar comenzile date trebuie să orienteze activitatea copilului.
În timpul desfășurării jocului. În această secvență se condensează jocul propriu-zis. Adultul are menirea să supravegheze respectarea regulilor și să valideze rezultatele. O altă problemă constă în dozarea și reglarea efortului copiilor care se poate realiza prin: mărirea sau micșorarea timpului de joc, a distanțelor de parcurs, a numarului de repetări, a pauzelor. Obiectivul principal ce trebuie urmărit este acela al cultivării, în paralel, a aptitudinilor psihice și cele fizice, stimulându-le evoluția.
La încheierea jocului. În această secvență se întreprind eficient și scurt următoarele acțiuni: omologarea rezultatelor și valorificarea instructiv-educativă a jocului.
Importanța jocului în copilarie rezultă din faptul că el permite afirmarea plenară a copilului, contribuind la formarea capacităților și deprindepilor acestuia. Jocul reprezintă, pentru copil, o necesitate vitală, fiind o realitate permanentă cu mare mobilitate în funcție de vârstă. Jocul are bogate valențe formative, favorizând dezvoltarea sistemului psihomotor prin activitatea motrică, fizică și intelectuală. Prin spiritul și natura sa jocul reușește să dezvolte spiritul de observație, de investigare, să cultive gândirea, imaginația și creativitatea, să disciplineze conduita morală, caracterială, să formeze mai rapid mecanismele psihice care ușurează învățarea, munca, creația în funcție de posibilitățile fiecărui copil.
Din păcate, societatea contemporană, puternic industrializată a deformat rolul jocului. Cu toate acestea jocul a fost și este folosit ca un mijloc complex de educație, considerat ca un element determinant în dezvoltarea personalității copilului.
BIBLIOGRAFIE
Barbu, H.; Popescu, Eugenia; Ștefan, Filofteia; – Activități de joc si recreativ-distractive, Editura Didactică și Pedagogică, București,1994;
Chateau, Jean; – Copilul si jocul, Editura Didactică și Pedagogică, București;
Cristea, Sorin; – Dicționar de pedagogie, Editura Litera Internaționala, Iași, 2000;
Elkonin, D., B.; – Psihologia jocului, Editura Didactică și Pedagogică, București,1980;
Pompiliu, Dinu; – 179 de jocuri in sprijinul invatatorilor, Editura Fundatiei Academice “Vasile Voiculescu”, Buzău, 2003;
Rafailă, Elena; -note de curs, 2005.
Voda, Claudiu; Voda, Ștefan; – Jocuri și probleme distractive, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;
Voda, Ștefan; – Joaca-te cu mine, Editura Aramis, București, 2002;
Zlate, Ștefania; Vlaicu Claudia; Psihopedagogia jocului, Editura Pro Universitaria, București, 2012.
CAPITOLUL al II-lea
PROFILUL PSIHOLOGIC AL ȘCOLARULUI MIC
II.1. Aspecte ale dezvoltării fizice
Procesul creșterii intră într-o nouă fază în perioada școlară mică. Greutatea crește aproximativ cu 10 kg, fetele ajungând la 28 de kg, iar baieții la 29kg. Înălțimea crește cu aproximativ 20 de cm, la fete fiind mai pronunțată, care la 10 ani devin mai înalte decât băieții. Concomitent cu creșterea în greutate și în statură are loc o fortificare a întregului organism. Creșterea fizică este mai atenuată la început și mai accelerată către sfârșit. Fiind prima dată când fetele întrec băieții în înălțime.
“Continuă procesele de osificare la nivelul craniului privind legătura dintre plăcile craniene, la nivelul coloanei constatându-se stabilirea curburii cervicale și a celei toracice, dar cea lombară nu este încă stabilizată și există riscul deformării ei datorită poziției proaste la scris sau a purtării unor ghiozdane prea grele. Sunt de asemenea osificării la nivelul oaselor lungi a carpienelor și a falangelor. Osificări la nivelul bazinului care sunt mai importante pentru fetițe” (Tinca Crețu, note de curs, 2005).
Schimbarea dentiției începe cu dinții incisivi la 6 ani și influențează pe de o parte alimentația, iar pe de altă parte vorbirea. Alimentația este afectată la acest proces, în sesul că mugurii dentari noi sunt relativ dureroși, mucoasele bucale sensibile la cald-rece, dar și la dulce-acru datorită cariilor și fisurilor danturii provizorii. Datorită schimbării dentiției au loc și discrete alterării ale vorbirii din cauza modificărilor de formă (prin căderea unor dinți) ale rezonatorului bucal, angajat în vorbire. Pronunția devine uneori sigmatizată (alternanța sunetului “s”).
Sistemul muscular dobândește o nouă musculatură a capacității de efort în timp ce musculatura mâinii înregistrează perfecțiuni importante. Cresc și se întăresc mult și articulațiile, tendoanele și implicit forța, coordonarea și suplețea mișcărilor. Copilul capătă viteză în mers, în fugă, poate învăța să meargă cu bicicleta, cu patinele, fetițele pot practica baletul etc. La această vârstă copilul își poate mișca cu ușurință mâinile, de dezvoltă numeroase abilității manuale implicate în activitățile practice, aruncă mingea cu o mai mare precizie și de asemenea capătă îndemânare în activitățile de cusut, desenat, efectuare de figuri geometrice, scriere etc., ca și în abilitățile implicate în efectuarea de noduri, montaj și modelaj. Cu cât aceste activității sunt efectuate mai des cu atât se perfecționează, dezvoltându-se cât mai bine musculatura mică a mâini. Fenomenele de dezvoltare au loc și în ceea ce privește organele interne precum stomacul, plămânii etc.
Sistemul nervos prezintă următoarele particularități:
din punct de vedere structural neuronii creierului sunt ca ai adultului;
se intensifică activitatea lobilor frontali și a zonelor verbo-motorii;
crește viteza de formare a legaturilor interneuronale;
se continuă procesele de miemilizare ;
se dezvoltă mai mult inhibiția condiționată de diferențiere.
În genere, școlarul mic devine mai rezistent, mai sănătos. Uneori copilul răcește și poate face forme minore sau grave de amigdalite, cu temperatură ridicată, dar și guturaiuri (totuși mult mai rar decât în perioada preșcolară).
Toate acestea arată cât de mari sunt progresele în dezvoltarea generală fizică și psihică înte 6/7-10/11 ani.
II.2. Dezvoltarea gândirii, memoriei și imaginației
Perioada școlară mică se caracterizează printr-o permanentă solicitare a gândirii, a cunoșterii sistematice a realității înconjurătoare. În cursul acestei etape se trece de la gândirea preoperatorie la noul stagiu al inteligenței, al gandirii operatorii.
“Copilului i se impune sistemul gândirii conform unei definiții, unei reguli, unul plan, model, schemă, principiu prin raportarea la acesta. Ca atare, dezvoltarea acestor forme de operații devine foarte importantă în organizarea de reguli de gândire activă utilizate în situații ca acelea de descompunere a unei text în ideile pe care le conține, de decompunere a întrebărilor unei probleme aritmetice, de extragere a regulilor implicate într-o problemă, în alcătuirea unei lucrări ori în rezolvarea de probleme, după planuri efectuate în prealabil etc. Crește capacitatea de a depista repede și a soluționa în alte contexte aceste reguli, ceea ce pune în evidența dezvoltarea gândirii” (Viorica Piscoi, Ursula Șchiopu, 1980, p.176).
Fiind o gândire a operațiilor concrete înseamnă că permite și necesită un sprijin intuitiv foarte bogat și păstrarea unei legaturi cu percepția și reprezentările. Numai în această condiție operațiile funcționează corect.
“Gândirea școlarului mic prezintă următoarele caracteristici:
dispune de o reversibilitate simplă, adică fiecare operație formează o unitate numai cu operația contrară ei;
este legată de percepție, dar gândirea subordonează percepția și astfel copilul păstrează în plan mental tablourile perceptive anterioare, iar cele care vor fi dobândite se vor confrunta și vor perite gândirii desprinderea relațiilor generale;
este în felul ei mai obiectivă, tinde să respecte realitatea obiectelor, relațiile obiective dintre ele și să nu mai introducă niciun amestec al său la subiect;
operează la început cu preconcepte sau noțiuni empirice, dar treptat se formează noțiunile științifice elementare care prezintă următoarele trăsături:
-sunt concrete, au corespondenți reali și sunt ușor de exemplificat;
-are un grad mai restrâns de abstractizare;
-păstrează o strânsă legatură cu reprezentările ;
-nu rămân izolate și alcătuiesc sisteme restânse de noțiuni între care sunt relații logice riguroase și copiii reușesc pe baza lor să gândească logic.
Raționamentul dominant este cel intuitiv care însă dobândește rigoare logică, copiii înțeleg faptul că judecățile particulare sunt cele ce susțin și sunt absolut necesare pentru că judecata generală să fie adevărată. Spre sfârșitul stadiului începe să apară și raționamentul deductiv în variante mai simple.
devine rațională, pentru prima dată copilul nu se mai mulțumește doar să afirme ceva și caută argumente concrete, practice, reale dar spre sfârșitul stadiului va căuta și argumente logice. Toate acestea se exprimă în capacitatea copilului de a gândi legatura dintre unele și altele, însușirile obiectelor, relațiile dintre obiecte și astfel dobândește conservarea cantității la 7/8 ani, a greutății la 9/10 ani și a volumului la 11/12 ani;
gândirea cauzală simplă, copiii fac distincția dintre real și imaginar, înțeleg bine caracterul miraculos din povești și diferențiază de ceea ce este realitate” (Tinca Crețu, note de curs, 2005).
Cu toate acestea școlarii mici sunt încă sensibili, sesizează contradicțiile dinte idei, sunt mai receptivi și pot învăța din greșeli, nu pot rezolva însă orice tip de probleme, nu pot prevedea toate urmările comportamentului lor, nu pot lua singuri decizii, sunt considerați minori și tuteleți de părinți.
Procesul instructiv-educativ nu se poate desfășura fără o memorie bine dezvoltată, deoarece elevului i se vorbește de evenimente istorice din trecutul neamului, despre alte țări, i se cere să calculeze etc. Memoria lucrează sub presiunea principiului realității, ceea ce înseamnă că se fixează, se recunosc și se reproduc cunoștințe, situații asa cum se produc în viața reală, amestecate și necoerente.
În perioada micii școlarități se dezvoltă memoria voluntară (intenționată) alaturi de memoria spontană, involuntară. Totodată se dezvoltă tehnici generale și particulare de memorare, se amplifică eficiența fiecăruia dintre cele patru etape ale memoriei: fixarea, păstrarea, recunoașterea și reproducerea. Memoria de scurtă durată devine foarte activă după 8 ani, iar cea de lungă durată, la rândul său devine mai consistentă.
“Memoria școlarului mic prezintă următoarele particularități:
sub influența învățării scolare cresc conținuturile verbale (semnificația cuvintelor, cunoștințelor de limbă, de matematică, de istorie, cântece, poezii).
crește caracterul activ al memoriei pentru ca sub îndrumarea învățătorului copiii însuțesc primele procedee mnezice, gasirea unui titlu pentru un paragraf, extragerea ideilor principale dintr-un text, organizarea planului etc.;
se stabilesc reguli mai bune și cu gândirea și se produc adaptări cognitive la sarcinile școlii și astfel crește ponderea memoriei logice;
datorită dezvoltării mentale generale școlarii mici încep să fie capabili să selecteze ceea ce este mai important din materialul de învățat și să elimine detaliul;
păstrarea în memorie se îmbunătățește pe de o parte deoarece ceea ce a fost memorat este implicat în noile lecții și pe de altă parte pentru că învățătorul realizează lecții de consolidare și recapitulare;
încep să se dovedească particularitățile individuale și astfel măcar după criteriul memorării și reproducerii se pot identifica următoarele grupuri de elevi:
memorează repede, păstrează bine, reproduc bine și repede;
memorează greu, păstrează bine, reproduc bine;
memorează repede, păstrează nesatisfăcător, reproduc greu;
memorează greu, păstrează greu, reproduc greu” (Tinca Crețu, note de curs, 2005).
Imaginația este puternic implantată în viața intelectuală și emoționala a copilului. Copiii sunt în genere imaginativi în mod spontan.
În perioada școlară mică se dezvoltă mult atât imaginația reproductivă cât și cea creatoare.
Imaginația reproductivă care deja și-a construit mecanismele în stadiul anterior este frecvent implicaă în însușirea cunoștințelor de istorie, geografie și cele despre mediul înconjurător.
“Este posibil ca școlarii mici să ajungă la rezultate relativ eronate dacă nefiind avertizați includ în construcția imaginară elementele experienței proprii și datele prezente, astfel ei pot să ajungă la un fel de modernizare a trecutului istoric, să construiască imaginativ o imagine eronată despre cum trăiau dacii. Prin urmare există o grilă specifică care să-i facă pe copii să utilizeze datele experienței proprii în mod selectiv și critic. Învățând despre zone geografice depărate poate să transfere aspecte ale mediului înconjurător personal la acele medii.
Imaginația creatoare: primele cercetari i-au făcut pe unuii autori să considere că este un fel de scădere a capacităților creatoare, că manifestă mai puțină fantezie, iar aspectul cromatic este chiar sărac. Dar relevarea cercetărilor a permis explicarea acestei situații; dacă nu există un îndemn, școlarul mic rămâne dominat de experiențele școlii și ale acestui univers inteligibil în care-l duce școala și-și restrânge fantezia, inițiativa, nu mai folosește prea multe culori și nici dacă sunt îndemnuri speciale ca activitățile extrașcolare, școlarul mic se dovedește capabil de creații în desen, modelaj, colaj, iar spre sfârșitul stadiului în poezie și compuneri. Își însușește tehnica grafică, pe de altă parte are o experiență mai bogată și un ritm mental mai înalt” (Tinca Crețu, note de curs, 2005).
II.3. Afectivitatea și motivația la școlarul mic
În perioada școlară mică se consolidează și capătă pondere nivelul
trebuințelor de apartenență și de afirmare de sine. Această mutație în structura generală a afectivității este determinată de integrarea copilului în colectivul școlar și sub influența acesteia are loc creșterea întregii emoționalități. Mediul școlar facilitează și inhibă diferite tendințe ale personalității. În aceste condiții, se dezvoltă emoții și sentimente intelectuale, sociale și estetice.
Se consideră că emoționalitatea are o bază ereditară, dar nu se știe care anume emoții pot fi legate de această bază în afară de abilitatea de a te emoționa.
Micul școlar realizează, sub influența dezvoltării a numeroase interrelații pozitive și negative, o oarecare temperare a manifestărilor afective. Se abține să râdă, să iasă din bancă în timpul orelor. Statutul de școlar cuprinde regula stăpânirii de sine, fapt motivat de cerința de protejare a procesului de învățare din clasă. Copilul de clasa a III-a sau a IV-a dacă primește un calificativ foarte bun sau unul mai slab ca de obicei, nu se va arăta expansiv, cum fac cei mici când reușesc ceva, nici deprimat în al doilea caz.
Emoțiile și sentimentele intelectuale – în a treia copilărie se formează o disponibilitate generală evidentă față de cerințele adulților și față de regulile școlare, se îmbunătățește și se nuanțează deosebit de mult domeniul afectiv care are valențe cu procesele de cunoaștere (de acumulare de achiziții).
În cazul în care se rezolvă o problemă grea și complicată de aritmetică, un exercițiu gramatical etc. se dezvoltă forme de rezonanță afectivă puternic pozitivă. După ce s-au efectuat toate lecțiile pentru a doua zi se constituie emoții, sentimente de mulțumire și satisfacție sau de confort pshic. În genere se consideră că toate dispozițiile afective, calitatea lor pozitivă sau negativă sunt dependente mult de temperament, de starea de sănătate, de oboseală.
“Emoțiile intelectuale sunt relativ decente, dar foarte variate. Sunt emoțiile de satisfacție și insatisfacție intelectuală, cele de incertitudini și în complementar cele de certitudine. Emoțiile intelctuale sunt mai intense. Ele se strucurează în sentimente intelectuale care întrețin activă curiozitatea chiar și în momente de activitate intelectuală rutinieră” (Viorica Piscoi, Ursula Șchiopu, 1980, p 186).
Emoțiile și sentimentele estetice se dezvoltă mai ales în contactul cu produsele artistice, cu frumusețea naturii, dar și prin trăirea emoțiilor legate de procesul de creație.
Evenimentele festive din viața școlară, serbările, aniversările istorice, teatru pentru copii, teatru de marionete, lecturile literare, cântecele, dansurile și chiar ordinea și aspectul estetic al clasei constituie momente importante de dezvoltare a emoțiilor estetice.
După 8 ani diferențierea este mai clară între emoțiile și sentimentele estetice, legate de gustarea operei de artă și cele legate de pocesul de creație, se formează cerințe interne ale frumosului – aspirații, dorințe, interese și aptitudini estetice.
Emoțiile și sentimentele sociale cunosc cea mai mare rată de schimbare. În perioada școlară mică se află numeroase persoane în spațul de viață, în câmpul psihologic al copilului. Aceștia sunt fie adulți cu rol și status social diferit, fie colegi aflați în competiția școlară și în situație egală de învățătură și realizare de activități școlare sau sociale, fie din familie și cercul intim al acesteia față de care există numeroase și complexe sentimente. Emoțiile devin foarte variate situațional fiind condiționate de schemele câmpului psihologic și ale caracteristicilor acestuia.
Conduita și regulile conduitei de elev se impun ca atare. În viața de colectiv apar numeroase probleme și reacții emoționale fața de acestea. Iau naștere emoții față de succesele clasei, emoții legate de unele activități colective, emoții legate de micile grupuri aflate în cooperare, de într-ajutorare, dar și reacții emoționale contrarii și negative de invidie, mici momente de agresivitate față de alți copii, forme de rivalitate etc..
Există numeroase manifestări afective explosive: țipete, fugă, râsete în hohote, un fel de explozii implicate în colectivitatea de copii, manifestări amplificate de prezența colectivității.
Cooperarea presupune o amplă coordonare de eforturi motivaționale, procedură și prietenie. Cooperarea se confruntă în grupurile școlare cu competiția. În genere cooperarea începe să devină mai activă spre nivelul claselor a III-a și a IV-a. Spre clasa a IV-a are loc o dezvoltare a solidarității de status și încep să impună reguli ce decurg din dorința de conservare a onoarei colectivului și de impunere a voinței acestuia în micile conflicte dintre copii.
Problemele deosebite de dezvoltare a activității pe planul relațiilor se ivesc în legatură cu frustrația și agresivitatea. Există o agresivitate determinată de frustrație care se manifestă la copii în pauze. Limitarea mișcărilor în timpul lecției constituie pentru copiii din clasele I-IV o formă discretă de frustrație. Explozia de strigăte, fugă, trântire, cățărare din recreații constituie agresivitatea acumulată prin frustrația din timpul liber.
Conduitele critice din timpul școlarității mici: minciuna, furtul, chiulul, vagabondajul se manifestă dupa 7 ani. La acestea se adaugă lenea, manifestată prin dezordine în efectuarea lecțiilor. Minciuna poate fi agresivă (cu intenția de a pedepsi pe cineva), de apărare (ascunderea unei note proaste de teama pedepsei), cu scopuri evazive sau compensatorii. De asemenea poate avea loc din laudăroșenie sau pentru a căpăta prestigiu și admirație socială; copilul povestește false întâmplări interesante prin care a trecut sau se laudă că are acasa exact ceea ce dorește. De fiecare dată interesează substratul motivațional și agresivitatea acestor conduite aberante.
Școala creează un vast teren de socializare emoțională, conform sentimentului de apartenență la o anumită școală, clasă. Emulația școlară se socializează și imprimă vieții școlare un tonus psihologic formativ foarte bun. Teama de a nu corespunde în diferite cazuri se atenuează treptat și face loc unor reacții emoționale încărcate de solidaritate. Contaminarea afectivă și imitația ceează un fel de atmosferă afectivă prielnică învățării și activităților școlare.
Emoțiile se trăiesc profund față de contextele situaționale ale fiecărui moment din viață. Motivația se organizează în funcție de sistemul cerințelor ce se manifestă față de elev ca o adaptare afectiv-volițională la acestea.
Părinții care cer mult de la copiii lor contribuie la organizarea de atitudini și tensiuni interne ce se concentrează pe raspunsul la aceste exigențe. De asemenea învățătorii exigenți și drepți aceează o tensiune înaltă a exigențelor interne și obișnuiesc copiii cu exigențe înalte. Dar nu întotdeauna posibilitățile copiilor sunt destul de dezvoltate și coerente ca să facă față exigențelor celor mai înalte. Mai mult, dacă exigențele sunt primite cu prea multă tensiune de catre copil, este posibil ca el să efectueze o situare exterioară față de ele (motivația extrinsecă).
Există o relație pozitivă între statusul social și stabilitatea emoțională. În contextul motivațiilor joacă un rol important și emoțiile numite personale: afecțiunea, simpatia, preferințele, încrederea etc. Chiar dacă persistă o oarecare tensiune și nesiguranță generală, motivația tinde spontan să se amelioreze la copii.
Rolul voinței în motivație. Școlarul mic are în mod diferit și de la caz la caz încredere în sine, aceasta este foarte importantă în activitatea de învățare. Interrelațiile școlare, dar și confruntarea cu dificultățile și cu vastitatea problemelor învățării creează copilului o discretă erodare a autoîncrederii. Motivația implică și dorințele, aspirațiile. Printre acestea au rol important il au dorințele de securitate, dorințele de experiențe noi, dorințele de raspuns și de recunoaștere.
Voința, care trebuie să se angajeze întotdeauna în învățare, temperează intensitatea factorilor motivaționali angajând energia psihică. În cazul în care aceasta este relativ difuză, eronată de timiditate, gelozie sau incapacitate mentală voința devine ineficientă. Voința poate fi: ineficientă, de prea scurtă durată, dar poate fi și de mică tensiune, fapt care va face ca învățarea să fie superficială.
Există cazuri mai grave în care copiii nu pot învăța, fie din cauza unor baraje psihice, fie din cauza pierderii de timp și a neorganizării timpului în vederea pregătirii lecțiilor. Există situații în care elevii nu au răbdare în a repeta lecțiile, astfel încât să le fixeze în mod satisfăcător.
Este important a sesiza astfel de situații pentru a efectua o tratare individuală corespunzătoare. În toate cazurile trebuie dezvoltată voința și organizată activitatea în ansamblu, astfel încât să devină realizabilă și confortabilă.
II.4. Dezvoltarea personalității
Activitatea școlară implică o puternică angajare a personalității în viața social-culturală, care se manifestă prin trebuințe noi centrate pe procesele de transmitere de cunoștințe. Cea mai mare parte a timpului este ocupată de acestea și de actvități legate de ele ca: îngrijirea caietelor, punerea de etichete, aranjarea ghiozdanului, a carților, efectuarea lecțiilor etc..
Caracteristic pentru școlarul mic este faptul că interesele sale devin numeroase, dar până la 9 ani încă instabile. La sfârșitul perioadei școlare mici, copilul dispune de numeroase hobiuri. În genere, satisfacerea de nevoi, interese are loc într-un spațiu de viață impregnant de prezența școlii și de căutarea și întărirea statusului de școlar și a recunoașterii de sine în relațiile cu ceilalți. Totuți, personalitatea nu se impune ca în perioadele anterioare prin crize de negativism, opoziție agresivă în imprejurările de frustrație sau de necesitate de a efectua ceva ce nu-i place, ci are loc înțelegerea rolului afirmării de sine prin amprenta activității școlare bune.
În școlaritatea mică personalitatea, deși împovărată de sarcini relativ numeroase și dificile, trece printr-o etapă expansivă bună. Copilul este, în genere, fericit. Dezvoltarea nu a ajuns la capăt, în schimb forțele psihice și fizice încep să se exprime și să provoace copilului o autodezvăluire a posibilităților care il mulțumesc și-i creează conștiința unei mari independențe.
Aceasta este o perioadă a “celor mai buni prieteni”, care au în genere, “secretele lor”, legate de micile escapade în care sunt implicați, au hobiuri comune, forme de cooperare și întra-ajutorare.
Personalitatea fiecărui copil este în plină dezvoltare și trăiește din plin antrenarea potențialității.
Copiii sănătoși, puternici beneficiază de o deplină continuitate a tuturor activităților, sunt omniprezenți, părinții au un fel de satisfacție, încredere și lipsă de griji. Știindu-i rezistenți și activi, învățătorii simt că se pot baza pe ei. Copiii delicați în ce privește sănătatea cer îngrijire și atenție, diverse forme discrete de protecție, creează o grijă permanentă, o tensiune psihologică discretă pentru părinți, chiar dacă învață bine, fiind inteligenți.
Aptitudinile parcurg o nouă fază în dezvoltarea lor și vor duce la rezultate care încep să fie recunoscute și să fie semnificative pentru nivelul respectiv al vârstei. Astfel se pot identifica elevi care au aptitudini în domeniile întâlnite și în preșcolaritate ca: muzică, desen, gimnastică etc. Vor începe să se manifeste noi aptitudini cele pentru poezie și matematică. Pentru cei dotați acest stadiu poate conduce la o dezvoltare foarte importantă a aptitudinilor și talentelor. Aceștia pot ajunge la rezultate care au o semnificație, care depășește raportarea la vărstă și pot să se înscrie între valorile respectivului domeniu.
Școala oferă condiții noi de dezvoltare a aptitudinilor constând în următoarele:
formarea unor deprinderi de lucru;
realizarea unor activității care se desfășoară sistematic în sistemul de lungă durată, în evaluări care se fac după respectarea caracteristicilor clasei de care aparține fiecare copil, dar și după repere mai generale care clasifică mai bine cantitatea și calitatea acestor aptitudini.
În ceea ce privește caracterul se consolidează trăsăturile formate în preșcolaritate și se formează trăsături noi așa cum ar fi: sârguința, perseverența, disciplina, conștienciozitatea, încrederea în sine, toate acestea fiind cerințe în cadrul procesului instructiv-educativ. Dar mediul școlar presupune și un sistem de relații specifice cu învățătoarea și covârsnicii și astfel se amplifică procesul de dezvoltare: se dezvoltă sociabilitatea, colegialitatea, respectul față de persoanele adulte, continuarea respectului față de părinți.
Temperamentul este din ce in ce mai bine subordonat trăsăturilor caracteriale și criteriilor comportamentelor voluntare, astfel se vede ușor deosebirea dintre școlarii de clasa a III-a și a IV-a în ceea ce privește capacitatea lor de a-și regla manifestările temperamentului în raport cu cerințele activității școlare comparativ cu cei de clasa a II-a.
II.5.Învățarea și limbajul în școlaritatea mică
În perioada școlară mică învățarea sistematică devine activitate permanentă, solicită și este însoțită de atenție, în afară de alfabetizare și formarea unor cunoștințe de bază și unele comportamente sociabile. Învățarea însăți are loc prin întărirea conduitelor achiziționate.
Se poate vorbi de învățare perceptuală, verbală, motorie, afectivă, socială. Toate aceste specii de învățare devin foarte active în perioada școlară mică. În orice act de învățare există atitudini, componente emoționale. Aceste sunt implicate și în obviectivele esențiale ale educației. Societatea își conservă structura și se mobilizează spre succes, prin atitudinile pe care le formează și le transmite prin educație. Învățarea este implicată în toate resorturile și domeniile vieții, școala fiind instituția centrală care produce și întreține învățarea.
Școlarul mic conștientizează faptul că pentru a putea reproduce cunoștințele școlare predate este nevoie ca acestea să fie înțelese și repetate. Numai că în timp ce înțelegerea se realizează fără mari eforturi, de cele mai multe ori repetițiile nu mai prezintă interes și se fac cu o cantitate mai mare de efort. Odata cu conștientizarea necesității de invățare se dezvoltă caracterul voluntar al memoriei, o atenție mai concentrată în vederea fixării cunoștințelor prin repetiție pentru a le putea reproduce.
Există o adevărată igienă și organizare tehnică a învațării. Acesta se referă la numărul de repetiții, la eșalonarea lor în timp, la organizarea condiției psihologice de “interes” sau aceleia de “descoperire” în actul învățării pentru a anula efectele efortului. Interesul se formeză relativ ușor la copiii de la clasele I-IV prin chiar modul de a expune o lecție (tonul, timbrul, pauze și modul de a povestii, imagini și modul de a le prezenta). Întărirea prin repetiții se numește consolidare. Acesta are o întărire de integrare a cunoștințelor noi în cele vechi.
Ca variante de învățare la școlarul mic putem enumera:
învățatrea care are la bază reflexe condiționate. Aceasta e forma de învățare prin intărire cu ajutorul repetițiilor și se manifestă în toate situațiile în care se evaluează pozitiv performanțele sau se pedepsesc greșelile.
învățarea prin încercare și eroare (în rezolvarea de probleme, studiul individual și mai ales în învățarea de comportamente).
În perioada școlară mică se însușește o importantă experiență de învațare, tehnicile cu voce tare, a repetării cu reluării, tehnica de grupare spontană, apoi pe puncte etc.
Există o serie de factori psihologici importanți în învățare. Așa pot fi enumerate: starea de sănătate, gradarea corectă a predării, lipsa de motivație și suprasolicitările ce vin din partea părinților, încărcarea exagerată a programului copilului cu ore suplimentare extrașcolare. Acestea creează o tensiune permanentă, o criză de timp, alimentație în fugă, somn agitat, oboseală, frustrații.
Interesează de asemenea atmosfera din clasă, tensiunile dintre elevi, dintre copii și învățătoare. Notele (calificativele) au o foarte mare valoare, nu numai ca sistem de evaluare a procesului de învățare și ca atare ca reper pentru fiecare elev și pentru părinte a calității efectuate de copil, dar mai ales ca sistem de evaluare socială a competiției școlare.
În perioada școlară mică se dezvoltă caracteristici importante și se realizează progrese în activitatea psihică, din pricina conștientizării ca atare a procesului de cunoaștere, interes solicitat de școală, aceasta după cum am arătat devine tipul fundamental de activitate. Aceasta semnifică că munca școlară este un proces gradat de achiziții prevăzute în programele școlii, astfel, copilului i se va forma și dezvolta strategii de învățare, va fi conștient de rolul atenției și repetiției, își va forma deprinderi se scris-citit și calcul. Învățarea aspită tot mai mult să ocupe un loc important în viața de fiecare zi a copilului școlar. Această nouă formă își modifică existența și acționează mult asupra personalității copilului. Ele se desemnează în efecte directe asupra creșterii psihice, dar la rândul lor sunt secondate de efecte ale activității școlare.
Limbajul devine factorul cel mai important în comunicarea interpersonală, mijlocită de limbă maternă, este o funcție complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcții în special a celor intelectuale și motorii.
Limbajul constituie unul dintre cele mai accentuate fenomene ce-i diferențiază pe copii la intrarea în școală. Diferențele apar mai ales în ceea ce privește exprimărea. Aceste diferențe în vorbirea copiilor se mențin și după intrarea la școală, ca efect al puteriiinstructiv-educative repetate și asimilate diferit.
Sub influența procesului citit-scris apare un stil personal de exprimare a ideilor. Deși limbajul nu este încă suficient automatizat sub raportul stereotipului gramatical. Posibilitățile de verbalizare înlesnesc folosirea unui limbaj ce conține deseori elemente literare și estetice pe fondul unui stil vioi și al pronunției corecte. Structura cuvintelor, a propozițiilor și a frazelor este tot mai complexă și mai nuanțată. Dacă în clasa I și a II-a se întâlnesc verbalizări incomplete, în clasa a III-a și a IV-a apar răspunsuri mai complete, structurate și sistematizate. O astfel de exprimare fluentă și coerentă este facilitată și de dezvoltarea limbajului interior care constituie cadrul de organizare a limbajului exterior.
Progresul în limbaj pe care-l realizează copilul are la bază o serie de achiziții ce se completează și se îmbină unele cu altele.
progresul limbajului se face și în contextul altor preocupări școlare: educație plastică, educație fizică, istorie, cunoașterea mediului înconjurător, cu prilejul cărora copilul face cunoștință cu o nouă terminologie care variază de la un domeniul la altul.
Particularitățile limbajului:
la 6 ani – vocabularul are peste 3500 de cuvinte; – pronunță corect cele mai dificile sunete; – numără peste zece cuburi.
la 7 ani – dialoghează mai mult cu copiii decât cu adulții;
– își perfecționează forma scrisă a limbajului.
la 8 ani – enumeră corect lunile anului;
– își automatizează scrisul.
la 9 ani – se orientează cu ajutorul limajului în rezolvarea problemelor.
la 10 ani – folosește fraze scurte dar variate;
– are vocabular variat, influențat de educație și
mediul educativ;
– are aspect elaborat al limbii materne și sensibilitate
pentru limbi străine;
la 11 ani – vorbește repede, cu accent pe anumite cuvinte.
Îndrăznim să spunem că o parte din aceste caracteristici nu mai sunt comforme cu realitatea de astăzi, deoarece copiii au la dispoziție o tehnică avansătă in domeniul cunoașterii (PC-ul, programe TV diversificate etc.).
Perioada școlară mică este dosebit de semnificativă din următoarele considerente:
-cincide cu perioada cea mai semnificativă ca intensitate în organizarea exprimării verbale;
-exprimarea și conduita verbală sunt mai libere, mai sincere;
-se manifestă o serie de particularități ale limbajului;
-se precizează sensul și semnificația ce se poate acorda diferitelor cuvinte,;
-cunoașterea caracteristuicilor comportamentului verbal are o deosbită importanță pentru procesele instructiv-educativ în general pentru influențarea gândirii, memoriei, imaginatiei și altor procese psihice și însușiri ale personalității in special.
Așadar, în perioada școlară mică, se apar toate formele de limbaj. Conduitele verbale încep din ce în ce mai mult să subordoneze toate celelalte comportamente, să le aranjeze și să le dinamizeze.
Rolul profesorului este foarte important deoarece el constituie persoana care prin metodele didactice activ-participative folosite în cadrul activităților ce se desfășoară la clasă cât și în activitățile extrașcolare poate să-i ajute pe cei cu deficiențe de limbaj, iar celorlalți să le înfrumusețeze și să le imbunătățească vocabularul la un nivel ridicat, nivel ce va fi o rampă de lansare pentru o viitoare reușită școlară și socială.
Elevii din etapa primar prezintă caracteristici diferite la început (clasele I-II) față de sfârșitul ciclului (clasele III-IV).
Astfel în prima perioadă se întîlnesc următoarele caracteristici ale dezvoltării psihice: atenție fluctuantă, memorie predominant vizuală, tendință spre joc, interes crescut pentru evenimentele concrete din mediul înconjurător, instalare rapidă a oboselii. Spre sfârșitul clasei I, copiii pârăsc pe cei care încalcă regulile, ceea ce denotă o creștere a acceptării regulilor de grup.
În a doua parte a ciclului primar, elevii manifestă inters pentru cunoștințe, “demască” mai rar pe cei care încalcă regulile de comportare, folosesc tehnici intelectuale de învățare, prezintă atracție pentru jocurile de competiție și o conturare treptată a mentalității realiste și cu destrămarea credulității naive.
BIBLIOGRAFIE
Cretu, Tinca; -note de curs,2005;
Cristea, Sorin; – Dicționar de pedagogie, Editura Litera Internaționala, Iași, 2000;
Piscoi, Viorica; Șchiopu, Ursula; – Psihologie generala și a copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985;
Capitolul al III-lea
Îmbogățirea și activizarea vocalularului la școlarul mic
III.1. Aspecte ale îmbogățirii și activizării vocalularului școlarului mic
Pentru a putea forma competențele elementare de comunicare ale școlarului mic trebuie sa acordăm o atențe deosebită vocabularului, acesta fiind baza pentru o bună și o corectă comunicare.
Potrivit actualului curriculum de limbă și literatură română pentru învățământul primar, elevul trebuie sa fie apt pentru următoarele:
să deducă sensul unui cuvânt nou prin raportare la un text dat;
să sesizeze modificările de sens ale unui cuvânt în contexte diferite;
să utulizeze cuvinte cunoscute intr-o temă dată;
să valorifice în texte proprii un vocabular adecvat.
Prin parcurgerea abecedarului, se pun bazele înțelegerii sensului propriu al cuvintelor, elevii învățând să se exprime într-un mod sigur și precis.
Pentru a putea explica cuvintele a căror sensuri nu sunt cunoscute de elevi, profesorul poate apela la diferite tehnici de explicare a sensurilor necunoscute.
La clasa a II-a, la sfârșitul manualelor sunt mici dicționare unde apar explicațiile unor cuvinte necunoscute care sunt considerate de autori ca fiind necunoscute de elevi.
La clasele mai mari, sensurile cuvintelor necunoscute se pot căuta in dicționare, profesorul avand rolul de a învăța elevul cum să se orienteze intr-un dicționar pentru a putea gasi cuvantul a carui sens îi este necunoscut.
Elevii sunt ajutați să învețe și să înțeleagă vocabularul ca o mulțime de cuvinte între care există relații se sens și de formă.
a). de sens – polisemia
– sinonimia
– antonemia
b). de formă – omonimia
– paronimia
Polisemia reprezintă capacitatea unor cuvinte ale limbii române de a avea mai multe sensuri. Un sens fiind mai des întâlnit, iar celelalte mai puțin.
Astfel cuvântul școală prezină următoarele sensuri: “1. Instituție de învățământ publică unde se predau elementele de bază ale principalelor discipline; 2. Izvor, sursă de cunoaștere, de învățătură; 3. Curent, mișcare științifică, literară, artistică etc” (DEX, 1998, p.1053)
În învățământul primar exercițiile de polisemie sunt prezente cel mai des în clsa a IV-a. La început, se propun contexte în care se folosens diferite sensuri ale aceluiași cuvânt, elevii fiind solicitați să descoperepe baza unei liste de sensuri puse la îndemână de profesor sau cu ajutorul dicționarului, sensul pe care îl are în fiecare enunț dat.
Exemplu:
Pe drum treceau multe mașini.
Excursioniștii se pregateau de drum.
Autobuzul urmează drumul stabilit.
Mașina de marfă a făcut două drumuri.
Sinonimia este acea relație de sens în care cuvintele au același înțeles.
În cadrul orele de limbă și literatură română, la clasele primare se organizează foarte des aceste exerciții de sinonimie, deoarece acestea au o valoare formativă deosebită.
Exemplu de exerciții folosite la clasa I:
Uniți cuvintele cu acelașii înțeles:
prieten bucuros
școlar amic
vesel supărat
trist elev
Rolul sinonimelor fiind acela de a evita repetițiile supărătoare.
Antonimia este cunoscută la clasele primare sub denumirea de cuvinte cu sens opus. “Rapiditatea cu care orice elev stabilește perechile
mare-mic
frumos-urât
bine-rău
dovedește că în mintea lui cuvintele se asociază pe baza unor legături preexistente actului vorbirii făcând din antonemie un fenomen semantic fundamental” (Maria Dumitrache, 1999, p. 18).
Opoziția poate fi:
a). calitativa:
frumos-urât
bun-rău
b). cantitativă
mare-mic
mult-puțin
plin-gol
c). temporala
ieri-azi
azi-mâine
d). spațială
sus-jos
aici-acolo
aproape-departe
Jocul didactic, poate face activizarea și îmbogațirea vocabularului elevilor în ceea ce privește cuvintele ce au sensul opus.
De exemplu se pot prezenta diferite ilustrații aflate în dezordine, iar levii primesc sarcina de a pune în corespondență ilustrațiile care înfățișează obiectele ale căror însușiiri se află în relație de antonimie.
-casă mare- casă mică
-copil frumos -copil urât
-minge mare –minge mică
Omonimia se referă la cuvintele care se scriu la fel dar prezintă sens total diferit. Cuvântul creștet poate avea următoarele sensuri.
Pe creștet, copilul purta o pălărioară.
Pe creștetul dealului se ridica pădurea.
Sus, pe creștetul bradului, lumina o stea.
Paronimia se referă la cuvintele care au sens asemănător, dar nu identic și sens total diferit.
Exemplu: -familiar (cunoscut) – familial (legat de familie)
Un obiectiv important al claselor primare legat de vocabular este deprinderea elevilor de a forma cuvinte în limba română. Aceasta se referă la familiarizarea elevilor cu mijloacele de imbogățire a vocabularului.
Derivarea
Compunerea
Schimbarea valorii gramatical
Începând cu clasa I se realizează cu ajutorul jocului didactic o mulțime de noțiuni. “Jocul diminutivelor” sau “Alintă cuvintele” ajută elevii sa-și formeze noțiunile cu privire la obiectele și ființele mai mici.
fată-fetiță
iepure-iepuraș
carte-cărticică
ciban-ciobănaș
De asemenea prin “Jocul augumentativelor” se formează cuvintele ce denumesc obiecte, ființe mai mari.
băiat-băiețoi
iepure-iepuroi
mătură-măturoi
flăcău-flăcăiandru
“Familiarizarea elevilor cu derivarea se realizează mai ales în cazul cuvintelor pentru ortografierea cărora utilizăm consoana dublă (nn), m înainte de p șI b, vocala dublă ee și î în interiorul cuvântului” (Maria Dumitrache, 1999, p. 20).
Compunerea este reuniunea a două sau mau multe cuvinte într-o unitate lexicală nouă. Textile din perioadele abecedară șI postabecedară include cuvintele compuse.
a). cu cratimă: Făt-Frumos
b).fără cratimă: Zâna Zorilor
La clasa a II-a apar șI cuvinte formate prin abreviere (Robotul BTS).
Apariția în text a unui cuvânt compus poate constitui un pretext pentru un joc didactic care să ducă la formarea unor cuvinte compuse.
La clasele a III-a și a IV-a elevii pot afla că aceste cuvinte compuse pot fi substantive comune sau proprii, numerale, verbe.
Pe lângă compunere și derivare ca procedee de îmbogățire a vocabularului se află și schimbarea valorii gramaticala (conversiunea). În acest caz, formarea unui cuvânt nou se face prin trecerea de la o parte de vorbire la alta, fără a modifica forma acesteia. Aceste pot fi înțelese de elevii claselor a III-a și a IV-a care studiază parțile de vorbire.
Exemplu:
În mijlocul pădurii este un stejar bătrân. (adjectiv)
La umbra nucului se odihnește un bătrân. (substantiv)
Toate cuvintele obținute prin derivare și compunere sau conversiune de la un cuvânt de bază formează familia lexicală a cuvantului respectiv.
Exemplu:
român- româncă, românaș, românesc, România etc.
“La vârsta preșcolară elevii stăpânesc aproape în întregime sistemul gramatical al limbii române și regulile cele mai generale de formare a cuvintelor, în schimb creșterea volumului lexical și al priceperii de a-l utiliza rămâne un căamp deschis nu numai pentru perioada studiilor, ci pentru toată viața. Școala înseamnă în această privință o etapă hotărâtoare în care o dată cu cunoștințele generale, elevul urmează să-și insușească un instrument de comunicare alcătuit dintr-un bogat registru gramatical și lexical, în cadrul acestei acțiuni generale este important sa fie luate în considerație locul și tratamentul ce i se asigură vocabularului limbii materne, atît pe planul cunoștințelor despre structura lui, despre relațiile cu celelalte componente ale limbii, cât și pe planul activițăților aplicative, practice care urmăresc cultivarea limbajului sub toate aspectele ” (Ștefania Zlate,2006, p. 110).
III.2. Exemple de jocuri didactice utilizate pentru activizarea șI îmbogățirea vocabularului
1. Repetă vocala
Jocul poate fi folosit pentru activizarea și îmbogățirea vocabularului ca și pentru familiarizarea elevilor cu componența fonetică și grafică a cuvintelor.
Sarcina didactică: găsirea unor cuvinte în componența cărora se repetă o anumită vocală.
Materialul didactic: conducătorul de joc își va nota pe o hârte câteva cuvinte în care vocalele se repetă de două, trei ori, de exemplu: cocoș, cocoloș, salată, pisică, muguri, elev, cereale etc.
Se împarte clasa în două echipe. Se va explica apoi elevilor că, în funcție de indicația și vocala scrisă de învîțîtor pe tablă, aceștia vor trebui să gasească și să scrie dedesupt exemple de cuvinte în care vocala respectivă să se repete de un anumit numar de ori.
Se comunică elevilor că fiecare are la dispoziție un minut și faptul că nu au voie să repete cuvintele scrise. După ce clasa a fost organizată și pregătită pentru joc, învățătorul scrie pe tablă, de exemplu “o” și anunță că în exemplele ce se vor da, vocala “o” va trebui să se repete de două ori. Începe jocul un elev din echipa A. Dacă exemplul este bun, se acordă echipei un punct, iar dacă este greșit, elevul trece la loc fără să i se acorde niciun punct și vine la tablă un elev din echipa B. Se procedează identic, indiferent de calitatea raspunsului.
Având în vedere că pentru unele vocale exemplele sunt mai greu de găsit, recomandăm ca după 3-5 cuvinte corecte, să se schimbe vocala. Va fi declarată câștigatoare echipa care va totaliza cele mai multe puncte.
Exemple:
“o” “a” “i” “u”
cocoș tata pisică muguri
gogoși mama Mitică cucu
popor fata pitic struguri
topor Dana milimetru suluri
Exemple de cuvinte în care vocala se repetă de trei ori:
“e” “o” “a”
cereale cocoloș salată
Numărul vocalelor identice din cuvânt va fi stabilit în funcție de capacitățile elevilor care joacă jocul.
2. Găsește cuvântul opus
În acest joc se urmărește dezvoltarea vocabularului activ și nuanțarea limbajului.
Sarcina jocului: cere elevilor să recunoască antonimele unor cuvinte și să le integrese în propoziții.
Materialul didactic: un disc de carton cu diametrul de 40 cm împărțit în 8-10.12 părți egale, în care se vor scrie cuvinte care au antonime, de exemplu: silitor, prieten, cald, umed, atent etc. În centrul discului se va fixa o săgeată în poziție orizontașă. Pentru o mai mare stabilitate, se recomandă să fie fixat de o șipcă de lemn și introdus într-un vas cu nisip sau într-un suport special.
Jocul se poate desfășura individual sau pe grupe. Un elev vine la catedră, unde se găsește discul și îl învârte pănă ce aduce un cuvânt în dreptul săgeții. Citește cuvăntul cu voce tare și apoi formulează o propoziție folosind un cuvînt opus celui indicat de săgeată.
Aprecierea se face cu participarea elevilor din echipa adversă.
De exemplu, dacă în dreptul săgeții a fost adus cuvântul atent, raspusul poate fii: Viorel este neatent la lecții, sau Ileana este neatentă când trece strada. Nu este voie să se repete o propoziție deja formulată.
Se acordă câte doua puncte pentru răspunsurile corecte care respectă regula. Dacă antonimele au fost gasite în mod corect, dar propoziția nu este bine formulată sau constituie o repetare a unei propoziții care fusese formulată anterior se acordă numai un punct. Dacă niciuna din condiții nu este îndeplinită, nu se acordă niciun punct. Fiecare copil primește câte o bulină pentru fiecare punct. Câștigă cei care au mai multe buline.
În cayul în care la joc iau parte două grupe, se interoghează alternativ câte un copil din fiecare grupă, iar aprecierea se va face cu participarea membrilor grupei adverse. Căștigă echipa care a totalizat mai multe buline.
3. Completarea versurilor
În acest joc se caută să se activizeze vocabularul, să se dezvolte expresivitatea vorbirii, gustul pentru citit, imaginația creatoare.
Sarcina didactică: completarea unor versuri dintr-o poeyie punând cuvintele cele mai potrivite.
Materialul didactic: se scrie pe tablă poezia de mai jos și se acoperă.
Jocul este colectiv. Învățătorul explică elevilor că pe tablă este scrisă o poezie despre iarnă, cu unele versuri incomplete, pe care ar dori să o învețe copiii. Pentru aceasta însă este nevoie ca mai întâi poezia să fie completă. De aceea fiecare elev trebuie să citească cu atenție fiecare vers, fiecare strofă, după care să copieze poezia și să pună în locul punctelor cuvintele cele mai potrivite.
Se face verificarea lucrărilor, se stabilesc cuvintele cele mai potrivite pentru fiecare vers.
Vor fi evidențiați elevii care au reușit să găsească cuvintele cele mai potrivite.
Exemplu:
Iarna
Fulgii mari cobor alene
Din văzduhul…………..(înnorat)
Și s-așază în troiene
Peste campul……………(înghețat)
O cărare subțirică
Printre dealuri se ………..(strecoară)
Iar o săniuță mică
Iute, dealul îl…………….(coboară)
Casele par adormite,
Iar din coșuri iese……………..(fumul)
Și-n coloane răsucite,
Către cer își află……………(drumul).
4. Scara cuvintelor
Scopul urmărit în joc este activizarea vocabularului, dezvoltarea atenției, familiarizarea elevilor cu componența grafică și sonoră a cuvintelor.
Sarcina didactică cere elevilor să descopere și să așeze într-o anumită ordine cuvinte formate dintr-un numar crescând de litere sau silabe.
Pentru joc se împarte clasa în două echipe, având grijă să se asigure forțe egale de ambele părți. Fiecare echipă își va alege un căpitan care va stabili ordinea în care elevii vor veni la raspuns.
Învățătorul scrie pe tablă pe vericală, de exemplu: d, de 6-8 ori și explică elevilor că vor trebui să găsească pentru al doilea d, un cuvânt format din două litere, pentru al treilea un cuvânt format din trei litere și asa mai departe, fiecare cuvânt care urmează având o literă în plus față de cel anterior. Se atrage atenția elevilor că toate exemplele date trebuie să înceapă cu litera d.
Se șterge exemplul, se scrie o altă literă pe verticală, după care începe jocul un reprezentant al echipei A. Acesta scrie cuvântul, se apreciază dacă a respectat regula și se acordă un plus echipei respective dacă rspunsul a fost bun. Dacă raspunsul nu a fost corect, se șterge se penalizează cu minus echipa din care face parte și este chemat la tablă un elev din echipa adversă. Dacă și acesta greșește, va fi penalizat și în locul lui va veni un elev din cealaltă echipă. Se procedează identic pănă la obținerea unui răspuns corect. Echipa care a dat un răspuns corect are dreptul să dea și raspunsul următor. Numai atunci când se greșește se trece la echipa adversă. Se totalizează rezultatele și câștigă echipa care a obținut cele mai multe plusuri.
Pentru exemplificare, luând cazul literei d, scara cuvintelor va arăta astfel după ce va fi completată.
d-
d-
d- da
d- dop
d- disc
d- dulap
d- durere
d- diafilm etc.
Variantă: folosind același mod de desfășurare, elevii vor trebui ca în loc de cuvinte formate din 2-3-4 litere, să găsească cuvinte formate din 1-6 silabe.
Exemlpu:
m-
m- mi
m- mare
m- mașină
m- macaroane
m- mirositoare
m- manifestație.
5. Răspunde la întrebare
Jocul caută să activeze vocabularul și să dezvolte atenția și capacitatea de integrare rapidă a cuvintelor în propoziții.
Sarcina didactică: formularea de răspunsuri la întrebări cu includerea obligatorie a unor cuvinte.
Materialul didactic:
bilețele pentru fiecare elev, pe care se va scrie câte o întrebare;
bilețele pentru fiecare elev pe care se va scrie căte un substantiv, verb, adjectiv etc.
Bilețele din fiecare grup se vor împărți, se vor amesteca și se vor așeza pe catedră în grămăjoare separate.
Jocul se poate desfășura pe două echipe, fiecare copil avănd pentru răspuns 1minut și 30 de secunde. Fiecărei grupe i se va rezerva o jumătate de tablă, unde vor fi notate punctele căștigate. Vine la catedră câte un copil din fiecare grupă și fiecare ia căte un bilet din fiecare grămăjoară. Se cere răspunsul cănd de la un membru al unei grupe, când de la un membru al celeilalte grupe. Primul concurent desface un bilețel, apoi celălelt și citește cu voce tare cuvăntul și întrebarea scrise pe ele. Răspunsul trebuie astfel formulat încăt să includă și cuvântul de pe bilețel, chiar dacă aparent acesta nu are nicio legătură cu întrebarea. Pentru răspunsurile bune se acordă căte un punct, însemnat cu o linie trasă pe tablă în dreptul coloanei grupei respective, iar pentru cele incorecte s-au cele care nu s-au încadrat în timp, se scade unul (se șterge o linie de la grupa respectivă).
De exemplu, un elev a luat din fiecare grămadă câte un bilețel. Pe primul scrie: Unde ai fost astă vară?, iar pe al doilea cuvântul cosmonauți. Pentru a respecta regula, elevul va putea formula răspunsul la întrebare astfel: Am fost la munte și am citit o carte despre cosmonauți.
Se procedează în felul acesta până ce au fost interogați toți elevii. Se face punctajul și este declarată învingătoare grupa care totalizează mai multe puncte.
6. Ghicește cine este
Jocul are ca scop activizarea vocabularului elevilor, dezvoltarea capacităților de analiză și sinteză, de a raționa, de a memora.
Sarcina didactică: recunoașterea unui coleg după răspunsurile la anumite întrebări referitoare la aspectul fizic, la calitățile sau defectele acestuia.
Jocul se desfășoară în colectiv, fiecare elev având dreptul să adreseze întrebări ala căror răspunsuri să-l ghideze în realizarea sarcinii.
Învățătorul explică elevilor modul de desfășurare a jocului: un elev ca fi chemat la catedră, iar învățătorul ii va comunica în secret numele unuia dintre colegii lor. Ceilalți participanți sunt chemați să răspundă cine este persoana în cauză, (numele lui), cu ajutorul unor întrebări pe care le vor adresa elevului de la catedră și la care acesta este obligat să răspundă.
Prezentăm mai jos câteva exemple de întrebări orientative ale căror răspunsuri vor putea sugera elevilor cine este colegul (sau colega) aleas (aleasă):
Cum este colegul nostru: mai înalt sau mai mic de statură?
Este brunet sau blond?
Ce culoare au ochii?
Ce talent are?
Ce sport îi place mai mult?
Poți să ne spui în ce rănd de bănci stă în clasă?
7. Hai să împerechem!
Scop: folosirea corectă a antonimelor, consolidarea deprinderii de a utiliza cuvinte în contexte variate.
Obiective operaționale:
să găsească antonimele potrivite unor cuvinte;
să formuleze propoziții cu antonimele găsite;
Sarcina didactică: găsirea antonimelor potrivite unor cuvinte date și utilizarea lor în propoziții.
Regulile jocului:
Elevul care va răspunde este desemnat de profesor prin aruncarea unei mingi. Răspunsurile corecte vor fi aplaudate.
Materialul didactic: jetoane care ilustrează cuvinte cu însușiiri opuse.
Desfășurarea jocului: elevii sunt așezați în semicerc. Cel care prinde mingea va aranja jetoanele reprezentând cuvinte opuse.
Exemplu: copil mare-copil mic
căciulă curată-căciulă murdară
fetiță harnică-fetiță leneșă
pahar plin-pahar gol
8. Cine poate face?
Scop: consolidarea deperinderii de a se exprima în propoziții complexe și corecte din punct de vedere gramatical; utilizarea cunoștințelor în situații noi; activizarea vocabularului elevilor cu unele cuvinte ce denumesc substantive.
Obiective operaționale:
să asocieze cât mai multe cuvinte (substantive) unor acțiuni determinate;
să formuleze propoziții corecte cu aceste cuvinte găsite.
Sarcina didactică: completarea propoziției cu acel cuvânt potrivit acțiunii indicate.
Reguli de joc: profesorul va preciza o acțiune, iar elevii vor specifica cine poate face acțiunea. Atunci când acțiunea poate fi facută de mai multe ființe, profesorul va cere cât mai multe variante.
Desfășurarea jocului: profesorul va preciza o acțiune efectuată de o persoană și va întreba: Cine poate face…..? Elevii completează propoziția cu substantivul potrivit.
Exemplu: Cine dirijează circulația?
Polițistul dirijează circulația.
9. Folosește cuvântul
Scop: întărirea deprinderii de a forma propoziții simple și dezvoltate enunțiative, interogative și exclamative; activizarea vobabularului.
Obiective operaționale:
să alcatuiască propoziții simple și dezvoltate enunțiative, interogative, exclamative;
să recunoscă semnele de punctuație și rolul lor în propoziție.
Sarcina didactică: formularea de propoziții.
Regulile de joc: la solicitarea profesorului elevii arată semnul de punctuație potrivit propoziției formulate. Profesorul va arăta semnul întrebării sau semnul exclamării, iar elevii formulează propoziții corespunzătoare semnului.
Desfășurarea jocului:
Pe un panou sunt 4-5 imagini reprezentând aspecte diferite. Elevii formulează cel puțin două propoziții legate de fiecare imagine, indicând și semnul de punctuație ce se pune la sfârșitul propoziției.
Exempu:
Pomii au înflorit (la sfârșitul propoziției se pune punct)
În imagine este anotimpul primăvara (la sfârșitul propoziției se pune semnul întrebării)
Ce flori frumoase au pomii (la sfârșitul propoziției se pune semnul exclamării).
10. Spun la fel, da-i altceva!
Scop: activizarea vocabularului cu omonime (cuvinte care se pronunță la fel, dar au sens diferit); consolidarea deprinderii de a utliza cuvintele cunoscuteîn contexte variate.
Obiective operaționale:
să aleagă imaginea corespunzătoare sensului corect al unui cuvânt utilizat într-o propoziție;
să precizeze celelalte sensuri ale aceluiași cuvânt;
să formuleze propoziții logice în care se explică sensurile cuvintelor omonime.
Sarcina didactică:
-să completeze propozițiile date, alegând semnificația corectă a cuvântului.
Regulile jocului: pentru fiecare propoziție se prezintă jetoane cu desene corespunzătoare seminificațiilor pe care le poate avea cuvântul dat.
Materialul didactic: jetoane cu desene corespunzătoare pentru fiecare seminificație a cuvintelor date.
Exemplu: broască-animal, broască de la usă
capră-animal, suport pentru tăiat lemne, aparat de gimnastică.
Desfășurarea jocului: profesorul solicită un elev, se afișează jetoanele și se citeste propoziția scrisă acolo: Fata moșului cutăță cu multă grijă părul de omizi. Elevii au de ales între jetoane reprezentând: păr (pom) sau păr (podoabă capilară).
11.Spune la ce m-am gândit!
Scop: dezvoltarea capacității de analiză fonetică a cuvintelor; activizarea vocabularului.
Obiective operaționale:
să întregească cuvântul început cu silaba potrivită;
să descopere și alte variante de întregire a cuvintelor pentru a formrea de alte cuvinte.
Sarcina didactică: întregirea cuvântului început de profesor cu silaba potrivită.
Regulile jocului: fiecare răspuns corect este premiat cu o steluță, elevul care descoperă cele mai multe cuvinte devine conducătorul jocului.
Desfășurarea jocului: elevii sunt așezați în semicerc. Profesorul spune prima silabă a cuvântului și cere completara lui cu silaba potrivită. Un elev este ales să descopere cuvântul despre care este vorba. Cuvântul este stabilit printr-un jeton pe care-l văd toți elevii, mai puțin cel care trebuie să-l ghicească. Se interpretează versurle: Spune repede-ai ghicit / Oare la ce m-am gândit? Profesorul încurajează elevii să găsească cât mai multe variante de cuvinte care încep cu silaba dată.
Exemplu: ma-re
ma-ma
ma-și-na
ma-ca ra
12. Ce știm despre meserii?
Scop: reactualizarea cunoștințelor despre meserii, dezvoltarea capacității de a face abstractizări și generalizări, activizarea vocabularului elevilor cu verbe ce reprezintă acțiuni specifice diverselor meserii, dezvoltarea deprinderii de a interpreta expesiv cântece cunoscute respectând tempoul dat.
Obiective operaționale:
să recunoască meseriile pe baza unei scurte prezentări, ghicitori;
să grupeze imaginea care sugerează o meserie cu imaginea uneltelor necesare desfășurării ei;
să spună verbe ce exprimă acțiuni pe care omul le îndeplinește în meseria respectivă;
să formeze propoziții despre meseriile reprezentate în imagini;
să interpreteze corect un cântec adecvat temei.
Sarcina didactică:recunoașterea meseriilor și asocietea meseriei cu imagini ce reprezintă unelte necesare desfășurării ei; găsirea a cât mai multe cuvinte ce arată acțiunile specifice unei meserii și numirea produselor rezultate din aceste meserii; interpretarea unor cântece despre meseriile amintite.
Materiale didactice: jetoane reprezentând diferite meserii și imagini cu uneltele corespunzătoare, un panou pentru afișarea lor.
Reguli de joc: elevii ascultă ghicitoarea și elevul indicat de profesor denumește meseria despre care este vorba și așază pe panou imaginea simbol. Alt copil alege imaginile ce reprezintă uneltele necesare și enumeră cât mai multe acțiuni ce se pot executa în meseria respectivă.
Desfășurarea jocului: în prima secvență a jocului, profesorul valorifică cunoștințele copiilor referitoare la diferite meserii. Pe baza elementelor din ghicitoare ellevii deduc numele meseriei apoi așază pe panou imaginea. În dreptul imaginii va așeza uneltele corespunzătoare. În a doua secvență a jocului se va realiza un exercițiu de limbaj, elevii fiind solicitați să spună cât mai multe cuvinte ce denumesc acțiunile specifice deferitelor meserii.
Exemplu: Ce face bucătarul? – cântărește, cerne, amestecă, frământă, coace etc.
Elevii alcătuiesc propoziții privind diversele meserii. În ultima secvență a jocului elevii interpretează cântece despre meseriile amintite.
13. Să protejăm natura
Scop: verificarea cunoștinețelor elevilor în legătură cu normele de comportare specifice asigurării sănătății și protejării naturii; formarea deprinderii de a culege gate necesare în scopul informării pe o temă dată; activizarea vocabularului elevilor cu unele cuvinte ce denumesc antonime; consolidarea deprinderii de a interpreta cât mai expresiv un cântec cunoscut.
Obiective operaționale:
să găsească imaginile în care omul acționează pentru mediului;
să găsească acțiunile omului prin care se degradează natura;
să așeze în albumul potrivit imaginea decupată anteror, motivând alegerea;
să găsească antonimele cuvintelor date;
să intepreteze corect melodia și textul unui cântec;
Sarcina diactică:identificarea și gruparea imaginilor în funcție de urmările acestora asupra mediului; alegerea unuo cuvinte cu sens opus și utilizarea lor corectă în propoziții; interpretarea adecvată a unui cântec necunoscut.
Reguli de joc: răspunsurile bune sunt aplaudate, cele eronate sunt îndreptate de colegi. Câștigă echipa care așază prima jetoanele corect.
Desfășurarea jocului:Clasa se imparte în două, fiecare grupă primește câte un set de imagini pe care trebuie să le așeze pe panou după următoarele criterii:
-pe panoul alb se așază imaginile care reprezintă acțiuni de îngrijire a mediului;
-pe panoul gri se așază imaginile care reprezintă acțiuni de deteriorare a mediului.
Exemplu: sădirea pomilor-tăierea pomilor
adunarea gunoaielor- aruncarea gunoaielor
14. Cum este?
Scopul: activizarea vocabularului privind unele cuvinte cu sens contrar; dezvoltarea memoriei și a rapidității în gândire; dezvoltarea unei exprimări corecte.
Sarcina didactică: descoperirea răspunsului bun.
Regulile jocului: alegerea și descrierea imaginii de pe cartonaș de către elev se va face la indicația profesorului. Cel care are cartonașul ce exprimă inversul se va anunța foarte repede și va răspunde.
Materiale didactice: jetoane diferite, coșulețe sau plicuri.
Desfășurarea jocului: elevii vor primi atâtea cartonașe câte răspunsuri le se vor cere. În cursul jocului rolul de conducător va fi interpretat la început de profesor, iar după însușiirea luo de către elevi. Conducătorul face un semn. Elevul indicat vine la masa profesorului și alege un cartonaș – denumește succint elementul cu caracterizarea lui- un coș gol. Copilul care are imaginea coșului plin o aduce la masă și spune o propoziție în care cuprinde elementul redat cu caracterizarea lui, Cosul plin este greu sau Mama aduce acasă un coș plin cu fructe.
15. Ce e bine, ce e rău?
Scop:însușiirea capacității de a pronința corect cuvinte, exersarea auzului fonematic, activizarea vocabularului prin folosirea unor cuvinte ce denumesc fructe, legume, alimente, precum și însușiirile acestora.
Sarcina didactică: să găsească greșelile atunci când se pronunță cuvinte și să pronunțe corect.
Regulile jocului: elevii aplaudă de fiecare dată când se pronunță corect cuvintele date și corectează atunci când este greșit.
Desfășurarea jocului: Elevii sunt așezați în semicerc. Profesorul pronunță un cuvânt, dacă este bine elevii vor aplauda, iar dacă este spus greșit se alege un elev pentru a pronunța corect.
Exemplu: pâne-pâine
zacăr-zahăr
macaoane-macaroane
cheion-creion
16. Cu ce sunet începe cuvântul?
Scopul: dezvoltarea capacității de a face diferența între sunetul inițial al diferitelor cuvinte, exersarea auzului fonematic, activizarea vocabularului.
Sarcina didactică: articularea corectă a sunetelor care compun cuvintele și depistarea unor cuvinte care încep cu sunetul dat.
Regulile jocului: Elevii trebuie să denumească obiectul pe care l-au descoperit și să precizeze sunetul cu care începe cuvântul respectiv. Elevul care a sesizat sunetul cu care începe cuvântul are dreptul să aleagă un coleg care trebuie să spună un cuvânt care are ca prim sunet același sunet. Iar un alt elev trebuie să formuleze o propoziție cu un cuvânt dat.
Desfășurarea jocului: Se alege un obiect din clasă. Un elev zice cu ce sunet începe, iar altul zice un alt obiect care începe tot cu sunetul acela, iar apoi un elev alcătuiește o propoziție cu acesta.
Exemplu: cretă – carte- Cartea este groasă.
17. Anotimpurile
Scop: activizarea vocabularului și formarea de propoziții cu verbe la modul indicativ, timpul prezent, perfect compus și viitor.
Sarcina didactică: formarea de propoziții.
Regulile jocului: elevul numit trebuie să răspundă.
Desfășurarea timpului: se afișează imagini cu diferite anotimpuri (anexa 1). Elevii au ca sarcină să observe imaginile și la cerința profesorului să le descrie. Ele vor reda o mulțime de acțiuni legate de cele patru anotimpuri. Întrebările profesorului vor ajuta elevii să formuleze în așa fel răspunsul încât verbul să fie la modul indicat.
Exemplu:
În ce anotimp te-ai jucat cu mingea?
Eu m-am jucat cu mingea în anotimpul vara.
Când te vei da cu sania?
La iarnă mă voi da cu sania.
18. Găsește cuvinte asemănătoare
Scop: însușirea sinonimelor, dezvoltarea și activizarea vocabularului.
Sarcina didcatică: descoperirea cuvintelor care au înțeles asemănător, formularea de propoziții folosind cuvintele date.
Regulile jocului: elevii trebuie să facă corespondența între cuvintele care au înțeles asemănător.
Desfășurarea jocului: se prezintă două coloane cu anumite cuvinte. Cuvintele din prima coloană au câte un corespondent în cea de-a doua coloană. Un elev este numit și trebuie să găsească corespondentul primului cuvânt, apoi un alt elev pentru cel de-al doilea și tot așa până la ultimul cuvânt.
Exemplu:
veselă parfumată
mirositoare harnică
prieten fericită
muncitoare amic
spune școlar
elev zice
19. Basmaua înnodată
Scop:însușiirea sinonimelor ca fenomen de vocabular, activizarea și dezvoltarea vocabularului.
Sarcina didactică: să zică un cuvânt cu sens asemănător, pentru un cuvânt dat.
Regula jocului: elevul care prinde basmaua trebuie să spună un cuvânt cu acelașii înțeles.
Materialul didactic: o basma innodată.
Desfășurarea jocului: profesorul zice un cuvânt și aruncă basmaua printre elevi. Cel care prinde basmaua trebuie să spună un cuvânt cu sens asemănător, dacă cuvântul este corect aruncă basmaua mai departe, iar dacă nu a gasit un cuvânt bun acesta este pus să formeleze o propoziție cu acel cuvânt dat.
Exemplu:
elev-școlar
vesel-bucuros
supărat-trist
zăpadă-nea
țipă-strigă
20. Alintați cuvintele
Scop: insușirea diminutivelor, imbogățirea și activizarea vocabularului.
Sarcina didactică: elevii trebuie să descopere cuvinte cu sensuri mai mici decât cele date.
Regulile jocului: elevul care este solocitat spune denumirea mai mică a cuvântului care a fost dat.
Desfășurarea jocului: elevii sunt așezați în semicerc. Profesorul spune cuvântul mai mic. Dacă a spus corect este aplaudat, iar dacă a spus greșit este pus să mimeze un animal sălbatic sau domestic.
Exemplu:
geantă-gentuță
ghiveci-ghivecel
floare-floricică
trandafir-trandafiraș
III.3. Jocul didactic implicat în actul evaluativ
Una din cele mai importante forme de manifestare ale copilului este jocul. În mod obișnuit o asemenea activitate i-a naștere din nevoia de mișcare, o modalitate de a-și consuma energia sau de a se distra, un mod plăcut de a umple timpul liber și nu numai.
Jocul este un ansamblu de acțiuni și operații care privesc o serie de obiective de natură cerebrala, tehnică, etică, corporala a copilului. Absorbit în activitatea didactică, elementul de joc dă acesteia un caracter mai colorat și mai atrăgător, aduce varietate și o stare de bunădispoziție funcțională, de veselie și bucurie, de destindere ceea ce previne apariția plictiselii.
Jocul didactic este un tip distinct de activitate prin care profesorul consolidează, precizează și chiar evaluează cunoștințele elevilor, le îmbunătățește sfera de cunoaștere, pune în valoare și le antrenează capacitățile creatoare ale acestora.
Atunci cand jocul este utilizat în procesul de învățământ, i se atribuie funcții psihopedagogice deosebite, asigurând participarea dinamică a elevului la lecții, mărind interesul de cunoaștere față de conținutul lecției. Jocul didactic este o metodă de învățământ în care predomină acțiunea didactică stimulată.
Psihologia jocului evidențiază importanța activării acestei metode mai ales în învățământul preșcolar și primar. Analiza sa permite profesorului valorificarea principalelor cinci direcții de dezvoltare, dirijate astfel:
de la grupurile mici, spre grupurile tot mai numeroase;
de la grupurile instabile, spre grupurile tot mai stabile;
de la jocurile fără subiect, spre cele cu subiect;
de la șirul de episoade fără legătură, spre jocul cu subiect și cu derulare sistematică;
de la reflectarea vieții personale și a ambianței apropiate, la oglindirea evenimentelor vieții sociale.
Această activitate activează acțiunea didactică prin intermediul motivațiilor ludice care sunt subordonate scopului activității de predare-învățare, dar și de evaluare.
Jocurile copiilor devin metoda de instruire în cazul în care ele capătă o organizare și se succed în ordinea implicată de logica cunoașterii și a învățării. În acest caz intenția principală a jocului nu este divertismentul rezultat din încercarea puterilor ci învățătura care pregătește copilul pentru muncă și viață. Pentru a face aceste scopuri, jocurile trebuie să fie instructive, să le verifice cunoștințele.
Evaluarea prin joc condiționează în așa manieră felul clasei, încât putem spune că nu există învățare eficientă fără verificare. Ea nu poate și nu trebuie să fie limitată la simplul fapt al notării. Principala funcție a verificării fiind aceea de a determina măsura în care diferitele obiective pedagogice au fost atinse. În același timp încearcă să arate randamentul nesatisfăcător.
În cadrul procesului de învățământ, evaluarea îți exercită:
funcția prognostică – realizată prin lucrări de aptitudini, lucrări pedagogice de tip criterial sau de tip normativ;
funcția diagnostică – realizată prin teste de cunoștințe de tip diagnostic;
funcția de selecție – care intervine în ierarhizarea elevilor în clasă.
Experiența pedagogică a permis conturarea a trei forme de evaluare, din modul lor de integrare în procesul didactic:
evaluarea inițială – care are loc la începutul unui program de instruire și este menită să stabilească nivelul de pregătire al elevilor în acel moment;
evaluarea continuă (formativă) – costituie un proces ce se întrepătrunde funcțional cu acțiunile de instruire și cu activitatea de învățare;
evaluarea cumulativă (sumativă) –se face prin verificări parțiale pe parcursul programului și o estimare globală de bilanț a rezultatelor pe perioade lungi în general corespunzătoare semestrelor, anului școlar sau ciclului de învățământ.
Orice program de evaluare judicios se întemeiază pe o evaluare periodică frecventă (înainte, în timpul și la sfârșitul anului școlar), aducând la cunoștință elevilor rezultatele diferențiat și nu global. Aprecierea profesorului devine pentru elev un reper de autoapreciere. Ea influențează asupra creșterii intelectuale, contribuind la sesizarea nivelului pe care-l are elevul, iar pe de altă parte influențează sfera volitiv-afectivă prin intermediul trăirii nemijlocite a succesului și eșecului.
Jocul constituie un sprijin necesar în organizarea verificării, având în vedere faptul că plictiseala produsă de formele stereotipe ale exercițiilor produc rapid plictiseală. Aceasta are ca efect neplăcut scăderea dorinței de a cunoaște, a interesului și atenția elevilor. Jocul ca modalitate de evaluare are un rol important în ceea ce-i privește pe copii, prin joc evaluarea este mai eficientă și întotdeauna mai antrenantă.
De exempu la abecedar, atunci când elevul învață literele, jocurile de evaluare pot ajuta atât la consolidare dar și la etalarea cunoștințelor dobândite până la un moment dat. La matematică jocul are un rol bine definit. Jucându-se cu cifrele copilul reacționează și participă vioi la cerințele spuse.
Rebusul la clasa a III-a și a IV-a este un instrument de evaluare folosit pentru fixarea și etalonarea cunoștințelor; prin raspunsuri corecte date la afirmații simple, vor descoperi un cuvânt “cheie”, esența cunoștințelor lor. Rebusul poate fi folosit la majoritatea obiectelor.
Jocul în procesul de evaluare este o activitate prin carre sunt adunate, asamblate și interpretate informații despre starea, funcționarea sau modificarea viitoare a elevului. Elementele de joc incorporate în procesul de evaluare pot motiva și stimula puternic acest proces în toate formele lui.
Jocul didactic poate fi folosit în orice moment al lecției pentru pregătirea, înțelegerea unor cunoștințe, pentru deconectarea și reflectarea forțelor intelectuale, pentru fixarea unor strategii de muncă sau pentru formarea priceperilor și deprinderilor de muncă independentă. Folosit în evaluare jocul face ca aceasta să fie mai eficientă și mai antrenantă.
BIBLIOGRAFIE
Badica, Tatiana; Marinescu, Eugenia; Verzari, Elena; – Jocuri didactice pentru cunoașterea mediului și dezvoltarea vorbirii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974;
Dumitrache, Maria; – Explorarea textului literar în învățământul primar, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;
Pompiliu, Dinu; – 179 de jocuri in sprijinul invatatorilor, Editura Fundatiei Academice “Vasile Voiculescu”, Buzău, 2003;
Popovici, Constantin; – Culegere de jocuri didactice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971;
Voda, Claudiu; Voda, Ștefan; – Jocuri și probleme distractive, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;
Voda, Ștefan; – Joaca-te cu mine, Editura Aramis, București, 2002;
Zapletal, Milos; – Mica enciclopedie a jocurilor, Editura Sport-Turism, București, 1980.
Zlate, Ștefania; Didactica aplicată a limbii și literaturii române în învățământul primar și preprimar, Editura Bren, București 2006.
Capitolul al IV-lea
Îmbogățirea și activizarea vocalularului cu ajutorul jocului didactic
Motivarea cercetării
Cu ajutorul unei cercetări vom încerca să vedem în cadrul procesului educativ, jocul didactic contribuie sau nu la dezvoltarea și activizarea vocabularului.
Pentru a vedea dacă este așa vom lua ca situație tipică de cercetare contribuția jocului didactic la îmbogățirea și activizarea vocabularului, având ca grup țintă 12 elevi de clasa I de la Liceul Tehnologic Pătârlagele.
Cercetarea se poate desfășura în condiții optime datorită faptului că mă aflu învățătoarea acestei clase.
Metode de cercetare
Pentru a putea strânge un material cât mai semnificativ am folosit următoarele metode.
Metoda observației
Observarea comportamentului inițial și final, precum și exprimarea elevilor.
Această metodă constă în urmărirea intenționată a unui subiect. Prin observarea sistematică am reușit să adun date cu privire la starea inițială, starea din timpul cercetării și starea finală a clasei de elevi.
Metoda experimentală
Este nelipsită în cercetarea propusă deoarece prin intermediul ei ipoteza este confirmată și devine lege științifică.
Metoda testelor
Aceasta constă în aplicarea unor serii de probe elaborate în vederea înregistrării prezenței sau absenței unui fenomen, a unui comportament sau reacție la un stimul dat.
Pentru desfășurarea cercetării am creat un set de probe, prin care mi-am propus să cunosc vocabularul elevilor.
Metoda convorbirii
Metodă care mi-a permis culegerea de date cu privire la vocabularul și cunoștințele copiilor.
Ipoteza cercetării
Dacă vom aplica în mod constant, pe o perioadă de timp jocuri didactice pentru îmbogățirea și activizarea vocabularului și strategii didactice activ-participative, atunci elevii își vor însușii și dezvolta vocabularul.
Organizarea și desfășurarea cercetării
În dorința de a constata eficiența jocului dicactic în dezvoltarea și activizarea vocabularului elevilor am organizat pe o perioadă limitată de aproximativ 5 luni o situație experimentală.
Numărul subiecților în acest experiment este de 24 de elevi, repartizați în doua grupe.
Grupa experimentală (G E) 12 elevi de clasa I de la Liceul Tehnologic Pătârlagele, judetul Buzău.
Structura grupei apare redată în tabelul următor:
Grupa de control sau martor ( G M) 12 elevi de aceeași vârstă, cu aproximativ același nivel de dezvoltare intelectuală cu elevii de la prima grupă de la Școala Generala Amaru, județul Buzău.
Experimentul s-a desfășurat în trei etape.
În prima etapă s-a realizat evaluarea inițială.
În a doua etapă s-au desfășurat la clasă jocuri didactice pentru îmbogățirea și activizarea vocabularului.
Iar în a treia etapă s-a desfășurat testarea finală.
Grupa martor a fost aleasă astfel încât elevii din această clasă să aibă niveluri de dezvoltare aproximativ asemănătoare cu cele ale elevilor din cadrul clasei experimentale. În acest fel vom putea să vedem dacă modificările introduse în cadrul grupei experimentale va produce efectele dorite.
Similitudinea celor două clase de elevi a fost stabilită în urma evaluării inițiale care va fi prezentată mai jos.
Evaluarea inițială
Pentru a determina nivelul celor două grupe (experimentală și martor), în faza testării inițiale am aplicat probe existente în limba română sau create de mine.
Am notat reușita sau nereușita în funcție de numărul de răspunsuri corecte, fiecare probă fiind notată astfel:
0 puncte – Insuficient (I)
1 punct – Suficient (S)
2 puncte – Bine (B)
3 puncte Foarte bine (FB)
Rezultatele obținute la cele două clase au fost înregistrate în tabele.
Probele au fost următoarele:
a).Găsiți cuvinte cu sens opus pentru:
seară
vesel
lumină
b). Alintați cuvintele:
urs
stea
brad
c).Potriviți cuvintele din cele două coloane pentru a obține cuvinte noi:
bine vară
primă caval
caș crescut
d). Scrieți cuvinte cu sens asemănător pentru:
bucuros
patrie
școlar
e). Alcătuiți propoziții cu ajutorul cuvintelor:
român
pisică
caiet
Punctajul obținut în urma testării inițiale a grupei experimentale a fost următorul:
Punctajul obținut în urma testării inițiale a grupei martor a fost următorul:
Tabel cu rezultatele obținute de elevii grupei experimentale și a grupei martor în determinarea vocabularului în etapa testării inițiale.
Figură 1 Graficele comparative cu rezultatele obținute de grupa experimentală și grupa martor la testarea finală
Introducerea jocului didactic, pentru a ajuta la îmbogățirea și activizarea vocabularului
Am folosit următoarele tipuri de jocuri didactice:
Găsește cuvântul opus
În acest joc se urmărește dezvoltarea vocabularului activ și nuanțarea limbajului.
Sarcina jocului: cere elevilor să recunoască antonimele unor cuvinte și să le integrese în propoziții.
Materialul didactic: un disc de carton cu diametrul de 40 cm împărțit în 8-10.12 părți egale, în care se vor scrie cuvinte care au antonime, de exemplu: silitor, prieten, cald, umed, atent etc. În centrul discului se va fixa o săgeată în poziție orizontașă. Pentru o mai mare stabilitate, se recomandă să fie fixat de o șipcă de lemn și introdus într-un vas cu nisip sau într-un suport special.
Jocul se poate desfășura individual sau pe grupe. Un elev vine la catedră, unde se găsește discul și îl învârte pănă ce aduce un cuvânt în dreptul săgeții. Citește cuvăntul cu voce tare și apoi formulează o propoziție folosind un cuvînt opus celui indicat de săgeată.
Aprecierea se face cu participarea elevilor din echipa adversă.
De exemplu, dacă în dreptul săgeții a fost adus cuvântul atent, raspusul poate fii: Viorel este neatent la lecții, sau Ileana este neatentă când trece strada. Nu este voie să se repete o propoziție deja formulată.
Se acordă câte doua puncte pentru răspunsurile corecte care respectă regula. Dacă antonimele au fost gasite în mod corect, dar propoziția nu este bine formulată sau constituie o repetare a unei propoziții care fusese formulată anterior se acordă numai un punct. Dacă niciuna din condiții nu este îndeplinită, nu se acordă niciun punct. Fiecare copil primește câte o bulină pentru fiecare punct. Câștigă cei care au mai multe buline.
În cayul în care la joc iau parte două grupe, se interoghează alternativ câte un copil din fiecare grupă, iar aprecierea se va face cu participarea membrilor grupei adverse. Căștigă echipa care a totalizat mai multe buline.
Hai să împerechem!
Scop: folosirea corectă a antonimelor, consolidarea deprinderii de a utiliza cuvinte în contexte variate.
Obiective operaționale:
să găsească antonimele potrivite unor cuvinte;
să formuleze propoziții cu antonimele găsite;
Sarcina didactică: găsirea antonimelor potrivite unor cuvinte date și utilizarea lor în propoziții.
Regulile jocului:
Elevul care va răspunde este desemnat de profesor prin aruncarea unei mingi. Răspunsurile corecte vor fi aplaudate.
Materialul didactic: jetoane care ilustrează cuvinte cu însușiiri opuse.
Desfășurarea jocului: elevii sunt așezați în semicerc. Cel care prinde mingea va aranja jetoanele reprezentând cuvinte opuse.
Exemplu: copil mare-copil mic
căciulă curată-căciulă murdară
fetiță harnică-fetiță leneșă
pahar plin-pahar gol
Cine poate face?
Scop: consolidarea deperinderii de a se exprima în propoziții complexe și corecte din punct de vedere gramatical; utilizarea cunoștințelor în situații noi; activizarea vocabularului elevilor cu unele cuvinte ce denumesc substantive.
Obiective operaționale:
să asocieze cât mai multe cuvinte (substantive) unor acțiuni determinate;
să formuleze propoziții corecte cu aceste cuvinte găsite.
Sarcina didactică: completarea propoziției cu acel cuvânt potrivit acțiunii indicate.
Reguli de joc: profesorul va preciza o acțiune, iar elevii vor specifica cine poate face acțiunea. Atunci când acțiunea poate fi facută de mai multe ființe, profesorul va cere cât mai multe variante.
Desfășurarea jocului: profesorul va preciza o acțiune efectuată de o persoană și va întreba: Cine poate face…..? Elevii completează propoziția cu substantivul potrivit.
Exemplu: Cine dirijează circulația?
Polițistul dirijează circulația.
Folosește cuvântul
Scop: întărirea deprinderii de a forma propoziții simple și dezvoltate enunțiative, interogative și exclamative; activizarea vobabularului.
Obiective operaționale:
să alcatuiască propoziții simple și dezvoltate enunțiative, interogative, exclamative;
să recunoscă semnele de punctuație și rolul lor în propoziție.
Sarcina didactică: formularea de propoziții.
Regulile de joc: la solicitarea profesorului elevii arată semnul de punctuație potrivit propoziției formulate. Profesorul va arăta semnul întrebării sau semnul exclamării, iar elevii formulează propoziții corespunzătoare semnului.
Desfășurarea jocului:
Pe un panou sunt 4-5 imagini reprezentând aspecte diferite. Elevii formulează cel puțin două propoziții legate de fiecare imagine, indicând și semnul de punctuație ce se pune la sfârșitul propoziției.
Exempu:
Pomii au înflorit (la sfârșitul propoziției se pune punct)
În imagine este anotimpul primăvara (la sfârșitul propoziției se pune semnul întrebării)
Ce flori frumoase au pomii (la sfârșitul propoziției se pune semnul exclamării).
Să protejăm natura
Scop: verificarea cunoștinețelor elevilor în legătură cu normele de comportare specifice asigurării sănătății și protejării naturii; formarea deprinderii de a culege gate necesare în scopul informării pe o temă dată; activizarea vocabularului elevilor cu unele cuvinte ce denumesc antonime; consolidarea deprinderii de a interpreta cât mai expresiv un cântec cunoscut.
Obiective operaționale:
să găsească imaginile în care omul acționează pentru mediului;
să găsească acțiunile omului prin care se degradează natura;
să așeze în albumul potrivit imaginea decupată anteror, motivând alegerea;
să găsească antonimele cuvintelor date;
să intepreteze corect melodia și textul unui cântec;
Sarcina diactică:identificarea și gruparea imaginilor în funcție de urmările acestora asupra mediului; alegerea unuo cuvinte cu sens opus și utilizarea lor corectă în propoziții; interpretarea adecvată a unui cântec necunoscut.
Reguli de joc: răspunsurile bune sunt aplaudate, cele eronate sunt îndreptate de colegi. Câștigă echipa care așază prima jetoanele corect.
Desfășurarea jocului:Clasa se imparte în două, fiecare grupă primește câte un set de imagini pe care trebuie să le așeze pe panou după următoarele criterii:
-pe panoul alb se așază imaginile care reprezintă acțiuni de îngrijire a mediului;
-pe panoul gri se așază imaginile care reprezintă acțiuni de deteriorare a mediului.
Exemplu: sădirea pomilor-tăierea pomilor
adunarea gunoaielor- aruncarea gunoaielor
Cum este?
Scopul: activizarea vocabularului privind unele cuvinte cu sens contrar; dezvoltarea memoriei și a rapidității în gândire; dezvoltarea unei exprimări corecte.
Sarcina didactică: descoperirea răspunsului bun.
Regulile jocului: alegerea și descrierea imaginii de pe cartonaș de către elev se va face la indicația profesorului. Cel care are cartonașul ce exprimă inversul se va anunța foarte repede și va răspunde.
Materiale didactice: jetoane diferite, coșulețe sau plicuri.
Desfășurarea jocului: elevii vor primi atâtea cartonașe câte răspunsuri le se vor cere. În cursul jocului rolul de conducător va fi interpretat la început de profesor, iar după însușiirea luo de către elevi. Conducătorul face un semn. Elevul indicat vine la masa profesorului și alege un cartonaș – denumește succint elementul cu caracterizarea lui- un coș gol. Copilul care are imaginea coșului plin o aduce la masă și spune o propoziție în care cuprinde elementul redat cu caracterizarea lui, Cosul plin este greu sau Mama aduce acasă un coș plin cu fructe.
Găsește cuvinte asemănătoare
Scop: însușirea sinonimelor, dezvoltarea și activizarea vocabularului.
Sarcina didcatică: descoperirea cuvintelor care au înțeles asemănător, formularea de propoziții folosind cuvintele date.
Regulile jocului: elevii trebuie să facă corespondența între cuvintele care au înțeles asemănător.
Desfășurarea jocului: se prezintă două coloane cu anumite cuvinte. Cuvintele din prima coloană au câte un corespondent în cea de-a doua coloană. Un elev este numit și trebuie să găsească corespondentul primului cuvânt, apoi un alt elev pentru cel de-al doilea și tot așa până la ultimul cuvânt.
Exemplu:
veselă parfumată
mirositoare harnică
prieten fericită
muncitoare amic
spune școlar
elev zice
Basmaua înnodată
Scop:însușiirea sinonimelor ca fenomen de vocabular, activizarea și dezvoltarea vocabularului.
Sarcina didactică: să zică un cuvânt cu sens asemănător, pentru un cuvânt dat.
Regula jocului: elevul care prinde basmaua trebuie să spună un cuvânt cu acelașii înțeles.
Materialul didactic: o basma innodată.
Desfășurarea jocului: profesorul zice un cuvânt și aruncă basmaua printre elevi. Cel care prinde basmaua trebuie să spună un cuvânt cu sens asemănător, dacă cuvântul este corect aruncă basmaua mai departe, iar dacă nu a gasit un cuvânt bun acesta este pus să formeleze o propoziție cu acel cuvânt dat.
Exemplu:
elev-școlar
vesel-bucuros
supărat-trist
zăpadă-nea
țipă-strigă
Alintați cuvintele
Scop: insușirea diminutivelor, imbogățirea și activizarea vocabularului.
Sarcina didactică: elevii trebuie să descopere cuvinte cu sensuri mai mici decât cele date.
Regulile jocului: elevul care este solocitat spune denumirea mai mică a cuvântului care a fost dat.
Desfășurarea jocului: elevii sunt așezați în semicerc. Profesorul spune cuvântul mai mic. Dacă a spus corect este aplaudat, iar dacă a spus greșit este pus să mimeze un animal sălbatic sau domestic.
Exemplu:
geantă-gentuță
ghiveci-ghivecel
floare-floricică
trandafir-trandafiraș
Evaluarea finală
La sfârșitul etapei experimentale, după ce elevii grupei experimentale au participat la un program de lucru în care am intergrat corespunzător jocurile didactice prezentate anterior, au fost supuși acelorași teste aplicate în etapa evaluării inițiale, prin intermediul cărora am intenționat observarea modificărilor aduse de jocul didactic la îmbogățirea și activizarea vocabularului.
Proba de evaluare finală
a). Găsiți câte două cuvinte cu sens opus pentru următoarele cuvinte:
vesel
dușman
urât
b). Alintați cuvintele:
porc
caiet
floare
c).Desparte în silabe cuvintele:
primăvară
prietenește
matematică
d). Scrieți câte două cuvinte cu sens asemănător pentru următoarele cuvinte:
pădure
amic
imediat
e). Alcătuiți propoziții de patru cuvinte folosind fiecare dintre cuvintele date:
școală
munte
câine
Rezultatele obținute de grupa experimentală la proba de evaluare finală au fost notate în tabele următoare:
Punctajul obținut în urma testării finale a grupei experimentale a fost următorul:
Punctajul obținut în urma testării finale a grupei martor a fost următorul:
Tabel cu rezultatele obținute de elevii grupei experimentale și a grupei martor în determinarea vocabularului în etapa testării inițiale.
Figură 2 Graficele comparative cu rezultatele obținute de grupa experimentală și grupa martor la testarea finală
Din compararea rezultatelor reiese un salt calitativ între proba inițială și proba finală la ambele grupe, însă cu o creștere net superioară la grupa experiment.
Concluziile cercetării
La sfârșitul experimentului, am vazut doada că jocul didactic este o formă deosebit de eficientă în ceea ce privește dezvoltarea îmbogățirea și activizarea vocabularului.
Îmbogățirea vocabularului presupune lărgirea progresivă a sferei de cunoaștere a elevilor, a experienței lor de viață și înseamnă dobândirea de noi achiziții care contribuie la dezvoltarea vorbirii elevilor.
La vârsta școlară mică, elevii învață și rețin mult mai ușor dacă predarea și învățarea se face cu ajutorul jocurilor didactice. Acestea se aleg în funcție de temă și de vârsta elevilor.
Cu ajutorul jocurilor didactice elevii și-au îmbunătățit vocabularul fără să vadă acest lucru ca pe o activitate plictisitoare de memorare. Cunoștințele s-au fixat ușor și elevii își reamintesc mai repede și mai bine atunci când activitatea se desfășoară sub formă de joc.
Dacă ne dorim din inimă, nu declarativ să fim folositori elevilor și să-i facem să cunoască căât mai multe lucruri, atunci trebuie să ne dăruim profesiei și s-o facem în cel mai plăcut mod cu putință pentru elevii noștrii.
CONCLUZII
Studierea bibliografiei, analiza activităților instructiv-educative, dar și experiențele pedagogice personale ne-au condus la reținerea următoarelor concluzii.
Omul este probabil ființa care simte cel mai mult nevoia jocului sau a distracției.
Jocul este o activitate specifică umană, dominantă în copilărie prin care individul își mulțumește imediat, după posibilități propriile doleanțe, acționând lucid și liber în lumea ireală pe care și-o creează singur. În viața copilului, jocul îndeplinește rolul pe care-l are munca în viața adultului. Este forma specifică prin care copilul se dezvoltă și asimilează cunoștințe. Este suficient să privim concentrarea unui copil antrenat în joc, seriozitatea cu care urmărește respectarea unor norme, ori modul în care se antrenează și putem înțelege că în viața copilului jocul este un fapt esențial. Dacă viața adultului este definită prin ocupațiile profesionale, aceea a copilului este determinată de joc.
Ar mai putea fi definit ca fiind o pregătire pentru viața de mai tărziu, dar mai presus de toate este însăși viața copilului.
Jocul înseamnă descarcarea energiei de prisos, relaxare după încordare, pregătire pentru cerințele vieții. Dacă în anii copilăriei jocul este o activitate majoră, odată cu intrarea copilului în școlaritate, jocul trece pe planul al doilea, pentru ca la tinerețe să devină o activitate de reconfortare. Însă la copii jocurile au o importanță mult mai mare decât aceea a petrecerii în mod plăcut și distractiv a timpului liber.
Ca activitate complexă, care asigură angajarea resurselor cognitive și afective ale copilului, jocul devine terenul pe care se pot exercita cele mai importante influențe informative și formative.
Jocul implicând activitatea senzorială, intelectuală, afectivă și întotdeauna atenția, spiritul de observație, imaginația, gândirea, exprimarea verbală. Ideea că trebuia să învingă cel mai bun are în jocul copiilor un caracter dominant. Copiii nu tolerează încercările de a minți sau de a trișa. Din această cauză cei care organizează jocurile trebuie să fie întotdeauna obiectivi și imparțiali. Acest fapt are o mare importanță în educarea copilului în spiritul cinstei și dreptății.
Eficiența jocului depinde de sincronizarea pe care o asigură cadrul didactic între tema jocului și ambianță, elementele de joc, recompensele sau pedepsele, rigoarea jocului.
Variantele de joc se aplică în funcție de imaginația propunătorului, de sarcina pe care acesta și-o propune, de mutiplele lor valențe. Dinspre atracția și hazul jocului, drumul importanței acesteia se ramnifică în formarea deprinderilor de muncă organizată, prevenirea oboselii, găsirea de noi căi eficiente de învățare, evaluarea propriilor rezultate și evaluarea rezultatelor colegilor, dezvoltarea abilităților în activități, integrarea copilului în colectiv, dezvoltarea rapidității și preciziei în acțiune, formarea intelectuală, etică, estetică, formarea conduitei civile, suscitarea curiozității și a unor noi interese pentru cunoaștere.
Jocul didactic este o metodă eficientă folosită cu precadere în învățământul primar și preșcolar, sarcina lui fiind aceea de a ajuta elevii să-și însușească cunoștințele predate într-un mod mai atractiv și să-și evalueze cunoștințele dobândite într-un mod mult mai plăcut.
Prin jocul didactic se evaluează și se consolidează cunoștințele însușite de copii, se îmbunătățește universul lor gnoseologic și afectiv.
În mod normal o asemenea activitate apare din nevoia de acțiune de mișcare a copilului, o modalitate de a-și consemna energia sau de a se distra, un mod plăcut de a utiliza timpul liber, de a învăța într-un mod mai distractiv, dar nu numai.
Anexe
Anexa 1
BIBLIOGRAFIE
Barbu, H.; Popescu, Eugenia; Ștefan, Filofteia; – Activități de joc si recreativ-distractive, Editura Didactică și Pedagogică, București,1994;
Badica, Tatiana; Marinescu, Eugenia; Verzari, Elena; – Jocuri didactice pentru cunoașterea mediului și dezvoltarea vorbirii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974;
Chateau, Jean; – Copilul si jocul, Editura Didactică și Pedagogică, București;
Cretu, Tinca; -note de curs,2005;
Cristea, Sorin; – Dicționar de pedagogie, Editura Litera Internaționala, Iași, 2000;
Dumitrache, Maria; – Explorarea textului literar în învățământul primar, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;
Elkonin, D., B.; – Psihologia jocului, Editura Didactică și Pedagogică, București,1980;
Piscoi, Viorica; Șchiopu, Ursula; – Psihologie generala și a copilului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985;
Pompiliu, Dinu; – 179 de jocuri in sprijinul invatatorilor, Editura Fundatiei Academice “Vasile Voiculescu”, Buzău, 2003;
Popovici, Constantin; – Culegere de jocuri didactice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971;
Rafailă, Elena; -note de curs, 2005.
Șchiopu, Ursula; – Probleme psihologice ale jocului si distracțiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București,1970;
Voda, Claudiu; Voda, Ștefan; – Jocuri și probleme distractive, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996;
Voda, Ștefan; – Joaca-te cu mine, Editura Aramis, București, 2002;
Zapletal, Milos; – Mica enciclopedie a jocurilor, Editura Sport-Turism, București, 1980.
Zlate , Ștefania; Didactica aplicată a limbii și literaturii române în învățământul primar și preprimar, Editura Bren, București 2006.
Zlate, Ștefania; Vlaicu Claudia; Psihopedagogia jocului, Editura Pro Universitaria, București, 2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jocul Didactic, Mijloc de Imbogatire Si Activizare a Vocabularului (ID: 159721)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.