Jocul Didactic In Dezvoltarea Vorbirii la Prescolari

CUPRINS

A. ROLUL GRĂDINIȚEI ÎN FORMAREA CAPACITĂȚII DE COMUNICARE A PREȘCOLARILOR

Importanța acordată rolului și locului instituției preșcolare în sistemul general de învățământ din țara noastră se integrează în mod firesc concepției pedagogice moderne despre educația și instruirea continuă și permanentă.

„Vârsta preșcolară este perioada instruirii vorbirii în așa fel încât să permită copilului comunicarea cu alții. În vederea pregătirii pentru școală, pentru învățarea citirii și scrierii și pentru asimilarea conștientă și activă a cunoștințelor se cere o influență educativă sistematică asupra dezvoltării vorbirii.”

În această acțiune sunt vizate toate aspectele dezvoltării vorbirii: fonetic, lexical, semantic și structura gramaticală.

Procesul însușirii citirii este mult îngreunat când copilul intră în școală cu o vorbire defectuoasă din punct de vedere fonetic.

Tendința actuală în munca noastră, a educatoarelor este mai ales de corectare a unor deficiențe de vorbire.

Dezvoltarea capacităților de comunicare verbală constituie una din sarcinile foarte importante ale educației din instituțiile preșcolare, pentru că limba este condiția de bază în formarea, fixarea, diferențierea noțiunilor și transmiterea informației. Ea contribuie la realizarea sarcinilor de pregătire intelectuală, morală, la dezvoltarea gândirii și a capacității creatoare.

Având în vedere importanța pe care oare limbajul în viața de toate zilele, rolul etapei preșcolare în formarea capacităților de comunicare verbală și mai ales faptul că planul de învățământ nu acordă suficient loc activităților de dezvoltare a vorbirii e necesar să sporim preocuparea pentru găsirea soluțiilor capabile să pună în stare de funcționare toți factorii care contribuie la formarea și dezvoltarea limbajului.

Dacă limbajul are o structură proprie, el nu se creează decât în cadrul unei relații, iar actul vorbirii este o activitate de complicitate între cel ce vorbește și cel căruia i se adresează. Este extrem de dăunătoare acțiunea unor educatoare care se străduiesc să „disciplineze” copiii impunându-le să stea nemișcați, să vorbească numai când sunt numiți, să nu întrebe despre ceea ce prezintă interes pentru ei.

Copilului trebuie să i se dea prilejul să aibă inițiative de comunicare verbală, să vorbească liber, deschis, să-și exprime gândurile și sentimentele, să-și exerseze expresivitatea verbală.

Între capacitatea de comunicare verbală și evoluția copilului există o evoluție strânsă. Pentru că nu și-a format un limbaj pe care să-l poată folosi activ și în afara grădiniței, copilul își modifică întreaga atitudine afectivă față de activitatea sa. El refuză să vorbească, devine timid, se izolează este nervos. Își pierde interesul pentru participarea la unele activități, nu realizează relații complexe cu alți copii și adulți, fapt care creează dificultăți de integrare în colectivitate și în societate.

Toate activitățile din grădiniță sunt surse de pregătire pentru școală și trebuie organizate în așa fel încât să vizeze acest obiectiv important, pentru a-l ridica pe copil pe o treaptă superioară în dezvoltare, asigurându-i astfel reușita școlară.

Este universal recunoscut rolul esențial al comunicării în societate, în cultură și în existența interumană. Limba este un produs al istoriei și îndeplinește funcția de principal mijloc de comunicare în viața și în activitatea socială.

Precum se știe, vorbirea este o activitate comunicativă care se însușește treptat, se învață și se sistematizează prin nenumărate exersări, experiențe, care debutează în copilărie și se extind pe parcursul întregii vieți.

Din aceste considerații, se poate evidenția importanța deosebită a comunicării în procesul de învățământ, comunicarea putând fi privită ca un loc de „întâlnire”, de interacțiune între cei doi agenți care compun binomul educațional, o întâlnire care mizează pe comunicare. Desfășurarea adecvată a procesului de comunicare între cei doi are, evident, consecințe benefice asupra formării și dezvoltării intelectuale a celor aflați în plin proces de formare (preșcolar, școlar).

Este evident faptul că achizițiile individului în ceea ce privește abilitățile sale de comunicare se produc pe parcursul întregii sale vieți, dar, considerăm ca fiind foarte importantă vârsta preșcolarității. Acum se pun bazele pe care se va putea dezvolta și consolida ulterior întregul potențial al individului de a comunica, de a se comunica, de a relaționa cu semenii.

În formarea capacității de comunicare a preșcolarilor, jocul are un rol esențial, acesta fiind activitatea dominantă a vârstei.

Jocul stimulează imaginația și contribuie la îmbogățirea cunoștințelor preșcolarilor. Ei trebuie să găsească răspuns la numeroasele probleme: cum să construiască, care este materialul cel mai indicat, ce obiecte ar putea folosi în joc, cum să transforme un scaun în mașină, etc.

Urmărind cu atenție copilul în timpul jocului, educatoarea constată lacunele din experiența individuală și poate lua măsurile cele mai potrivite pentru a completa golurile semnalate. Orientându-și astfel preocupările, ea îmbogățește cunoștințele copiilor, le formează capacitatea de a opera cu, cunoștințele pe deplin asimilate, de a se folosi de ele în toate împrejurările, atât în activitatea de joc, cât și în activitatea de învățare.

Prin munca îndeplinită sub formă de joc, preșcolarul capătă informații și se formează ca membru al grupului social. Numai prin jocul-muncă, preșcolarul va înțelege necesitatea, utilitatea muncii și va căpăta respectul față de munca altuia. La vârsta preșcolară, munca are un predominant caracter imitativ, împletindu-se permanent cu jocul, fiind subordonată acestuia. Jucându-se, copiii află despre munca din diferite sectoare de activitate și educatoarea îi va sprijini în acest sens.

Prin joc se realizează educația viitorului om în acțiune. Așa cum se comportă preșcolarul în joc, tot așa se va comporta și în muncă, în perioada maturității. Organizarea justă a jocului duce la educarea unei atitudini pozitive față de muncă. Jocul îl deprinde pe copil cu efortul fizic și intelectual și astfel îl pregătește pentru munca de mai târziu.

Într-un joc bine organizat, elementele distractive se întrepătrund cu cele de muncă. Din punct de vedere educativ, este foarte important să fie asigurată o justă proporționare a jocului cu munca, a elementului distractiv cu efortul fizic și intelectual. J. Chateau, în lucrarea sa „Copilul și jocul”, afirmă că „a te juca înseamnă în general a-ți propune o sarcină de îndeplinit și a te obosi, a face un efort, pentru a îndeplini această sarcină.”

Rolul jocului în viața copilului rezultă și din ideea lui M. Dougall că „jocul este și o pregătire pentru viața de mai târziu, dar, mai presus de toate, el este însăși viața copilului.”

La vârsta unei receptivități deosebite, copilul preșcolar reflectă, oprindu-se la situațiile care l-au impresionat mai puternic. De aceea, educatoarea trebuie să sublinieze exemplele pozitive din mediul înconjurător copilului.

Prin conținutul, forma și funcționalitatea pe care o are, jocul nu poate fi confundat cu nici o altă formă de activitate educativă și nici nu este în măsură să suplinească pe vreuna din ele. Practica a dovedit că jocurile, în nenumăratele lor variante, pot fi folosite în scopul educării cu succes a copiilor de vârstă preșcolară.

Aceasta presupune o muncă stăruitoare din partea educatoarelor pentru a-i învăța pe copii să se exprime corect, expresiv și pentru a face față situațiilor care presupun vorbirea.

Beneficiind de un proces instructiv-educativ organizat în grădiniță precum și de efectul benefic al mijloacelor audio vizuale, procesul formării vorbirii decurge mai ușor, iar durata de timp pentru asimilare în școală scade. În asemenea condiții, însușirea limbajului ca instrument de comunicare, se desfășoară ca un proces de acumulare necesar formării și generalizării lingvistice.

B. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

După cum este bine cunoscut, educația reprezintă un proces complex si de durată, în cadrul căreia se realizează, treptat, prin forme instituționalizate sau nu, profilul uman cerut de o societate dată, în raport cu idealul educativ al acesteia.

Transformările profunde în domeniul economic și social sunt însoțite firesc de ample si substanțiale schimbări în sfera spiritualității, impun noi dimensiuni actului educațional în întregul sau.

Deși este veche „de când lumea”, educația are de soluționat tot timpul probleme noi, pe care societatea omenească, în ansamblu, și anumite grupuri sociale i le pun în diferite stadii de dezvoltare.

Ca instituție specializată a societății pentru instruirea și educarea copiilor și tinerilor, școlii îi revin răspunderi tot mai mari în acest proces, ea fiind în măsură să „lucreze” calificat, să țină seama de particularitățile dezvoltării fizice și psihice ale fiecărui individ, ale mediului social-familial în care el trăiește, de faptul că asupra procesului de formare a preșcolarilor și elevilor își pun amprenta numeroși factori, atât în sens pozitiv, cât și în sens negativ.

Grădinița, etapă intermediară de ucenicie socială între familie și școală are un rol fundamental în respectarea imperativelor educației; ea poate crea „imaginea unei societăți Liberale în care copilul, având sentimentul de siguranța, găsește o lume pe măsura lui, o lume în care se poate manifesta liber în compania celor de-o seama, și, în care, adultul, respectiv educatoarea, ia în serios întrebările și acțiunile lui, c onduita prin care îi da sentimentul autonomiei și valorii proprii”.

Cultivarea sau îmbogățirea spirituală se face la grădiniță, sub îndrumarea atentă a educatoarei, ce are în vedere atât aspectele intelectuale, fizice, estetice, cât și aspectele de socializare căci, după cum subliniază Rose Vincent, „e nevoie de o lungă ucenicie înainte ca un copil să ajungă să înțeleagă că două activități asemănătoare se pot constitui într-o activitate comună, fiecare aducându-și, la rândul său, contribuția la construcția proiectată; aceasta n-are loc niciodată înaintea vârstei de cinci ani și această ucenicie este unul din avantajele importante pe care un copil le găsește la grădiniță”.

Vârsta preșcolară între 3 și 6 ani are o valoare definitorie în evoluția intelectuală și afectiv-relațională a copilului. Aceasta înseamnă că, de la această vârstă, copiii trebuie să dobândească și consolideze capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a-și exprima în mod inteligibil impresiile, gândurile, ideile. Pentru dezvoltarea comportamentului comunicativ, sunt luate, în grădiniță, măsuri speciale. Există, astfel, activități destinate special dezvoltării vorbirii, în cadrul cărora educatoarea urmărește dezvoltarea la copii a limbajului, ceea ce se realizează printr-un antrenament și exerciții continue, prin corectarea greșelilor (fie fonetice, lexicale sau de construcție), prin răspunsurile date cu promptitudine la întrebările copiilor referitoare la denumirea lucrurilor, creându-le treptat deprinderea de „a mânui” corect acea „taină”, cum numește metaforic T. Arghezi, limba „care nu lasă gândul ascuns în el, să tacă”, care, „prin făptura ei de aer, dă floare de lumină si glăsuiește minții, din cărți și fără glas”.

Importanța pe care trebuie să o acorde educatoarea dezvoltării limbajului la preșcolar este consemnată de toate cercetările psihologice, pornind de la observarea că, de fapt, „comunicarea verbală forțează inteligența la ordonarea complexă a datelor ce se comunică, ori precum se știe, orice efort acționează în mod complex formativ”.

Ținând seama de aceste considerații psihopedagogice privind dezvoltarea limbajului și a comunicării copiilor preșcolari, studiind literatura de specialitate psihopedagogică precum și revistele învățământului preșcolar și de pedagogie, făcând apel și la experiența didactică dobândită de-a lungul anilor ca educatoare, ne-am îndreptat atenția asupra activităților de dezvoltarea vorbirii desfășurate în grădiniță.

Educatoarea intervine, prin întreaga activitate desfășurată cu grupa de copii, la formarea deprinderii acestora de a se exprima corect, coerent și expresiv. Convorbirile, lecturile după imagini sau tablouri, povestirile reproduse de copii, memorarea poeziilor, antrenarea în diverse jocuri didactice, redarea unor întâmplări trăite sau imaginate de copil sunt tot atâtea forme aflate la dispoziția educatoarei, prin care ea poate conduce și stimula nu numai capacitatea de exprimare a copilului, dar și expresivitatea (verbală și gestuală), fantezia, imaginația, sensibilitatea, puterea de înțelegere a copilului.

Dacă pentru copilul de mai puțin de patru ani, predominante sunt activitățile individuale de joc, treptat se dezvoltă capacitatea de cooperare, rolul stimulativ al educatoarei exprimându-se prin proiectarea unor activități specifice. Căci, să nu uităm faptul, recunoscut de întreaga psihologie, că activitatea de joc rămâne dominanta vârstei preșcolare. La copil, după cum spunea Ed. Claparede, „jocul este muncă, este binele, este datoria, este idealul vieții”. „Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și, în consecință, poate să acționeze”.

Prin joc copilul, își dezvoltă, își coordonează ființa și îi dă vigoare. Prin urmare, trebuie să ținem seama că învățarea cea mai eficientă la această vârstă este cea prin acțiune și imitație, ceea ce corespunde nevoilor copilului și, în același timp, formează și dezvoltă o serie de însușiri necesare viitorului școlar. Una din aceste însușiri absolut necesară, dar și esențială, o reprezintă capacitatea de a se exprima. Această capacitate trebuie cultivată în toate activitățile din grădiniță, dar în mod special, în activitățile de dezvoltarea vorbirii.

Din ansamblul metodelor și procedeelor utilizate în grădiniță, în vederea desfășurării activităților de dezvoltare a vorbirii, lucrarea de față își propune să trateze doar contribuția jocului didactic și a exercițiilor – jocuri verbale, în dezvoltarea vorbirii copiilor preșcolari.

În motivarea acestei teme, avem în vedere rolul deosebit de important pe care-l are jocul didactic în dezvoltarea vorbirii copiilor – îmbinare între activitatea de învățare și joc – plecând de la ideea că, folosirea permanentă a jocului didactic, conduce la dezvoltarea inteligenței copiilor, deoarece limbajul se dezvoltă în strânsă legătură cu gândirea, că exercițiile și jocurile didactice asigură dezvoltarea normală a limbajului de la o etapa la alta de dezvoltare a copilului preșcolar, sub aspect fonetic, lexical, gramatical și al expresivității vorbirii.

Pe parcursul lucrării, vom încerca să abordăm problematica folosirii jocurilor didactice și a exercițiilor – jocuri în activitățile de dezvoltare a vorbirii copiilor preșcolari, în funcție de particularitățile de vârstă ale acestora.

Prima parte a lucrării se dorește o prezentare sistematică a aspectelor teoretice privind jocul didactic și problemele dezvoltării vorbirii la vârsta preșcolară, privind caracteristicile fizice, cognitive, afective care compun profilul fizic și psiho-social al preșcolarului.

A doua parte a lucrării se ocupă de aspectele practice care vizează aportul jocului didactic și exercițiilor – jocuri în dezvoltarea vorbirii preșcolarilor și în formarea capacității de comunicare a acestora, insistând asupra intervenției formative desfășurate.

Această temă este pe deplin motivată și oportună, deoarece limbajul are un rol esențial în dezvoltarea intelectuală a copilului preșcolar, întrucât succesul lui în primele clase depinde în mare măsură de gradul de dezvoltare a vorbirii copiilor, fără a neglija activitatea de joc specifică vârstei preșcolare, prin care trebuie să se realizeze această pregătire.

În învățământul românesc de toate gradele, dar în special în învățământul preșcolar studiul lexical merită o atenție mult mai mare decât i se acordă în momentul de față din mai multe motive:

–  bogăția unei limbi este dată în primul rând de bogăția și de varietatea vocabularului;

–  schimbările care au loc în societate precum și spectaculoasele progrese ale științei contemporane se reflectă în primul rând și nemijlocit în vocabular considerat ca fiind compartimentul limbii cel mai labil și mai deschis influențelor din afară.

Legătura dintre istoria lexicului și istoria societății este atât de strânsă și de evidentă, încât celebrul lingvist francez Antoine Meillert se consideră pe deplin îndreptățit să afirme că “orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizație”. De aici rezultă necesitatea de a-l studia cât mai temeinic și ori de câte ori este posibil în indisolubila legătură cu prefacerile de diverse naturi care au loc în viața unei colectivități lingvistice.

Dezvoltarea și perfecționarea vocabularului constituie un lucru mult mai greu de realizat decât însușirea regulilor gramaticale ale limbii materne.

Încă de la vârstă preșcolară, copilul stăpânește în linii mari sistemul gramatical al limbii pe care o vorbește însă achiziționarea de noi cuvinte și folosirea lor corectă rămân un deziterat permanent de-a lungul întregii vieți.

Este de remarcat rolul grădiniței în a-i sprijini pe copii în formarea unui vocabular cât mai bogat pentru a se putea exprima liber, expresiv, coerent și corect din punct de vedere gramatical.

În decursul anilor de grădiniță sub influența cerințelor crescânde ale activității și comunicării are loc o asimilare rapidă a diferitelor aspecte ale limbii (compoziția fonetică, vocabularul, structura gramaticală) apar și se dezvoltă noi funcții și forme ale limbajului care devine mai închegat, mai coerent.

La venirea în grădiniță copilul de trei ani are un limbaj cu caracter situativ ce se exprimă prin dialog. Sensul cuvintelor și propozițiilor depinde de împrejurările concrete, iar vorbirea situativă este completată de gesturi. La această vârstă raporturile gândire-vorbire sunt deseori surprinzătoare. Uneori copilul nu este în stare să explice acțiunile inteligente pe care, totuși, le stăpânește pe plan practic, alteori execută ordine pe care nu este în stare să le repete. Uneori, de dragul sonorității cuvintelor prinde din zbor noțiuni pe care nu le înțelege și le folosește la întâmplare sau formează expresii fară să aibă o cât de mică idee despre raportul pe care-l exprimă. Limbajul la aceasta vârstă este format din propoziții scurte, abundă exclamațiile, interjecțiile, repetițiile, onomatopeele. Pe lângă aceasta, este cunoscută dificultatea pe care o întâmpină copilul de 3 ani în emiterea și pronunțarea corectă a cuvintelor vorbirii.

Mi-am propus să evidențiez în această lucrare necesitatea dezvoltării și nuanțării vocabularului prin intermediul jocului didactic, progresele realizate de copii în acest sens și – implicit – în însușirea noțiunilor toate acestea reflectate în formarea și evoluția personalității copilului.

Am pornit de la premisa că munca cu vocabularul nu trebuie socotită terminată odată cu explicarea amănunțită a cuvintelor necunoscute, ci trebuie continuată până când acestea sunt integrate în vocabularul activ al copiilor până când le folosesc corect în vorbire.

Mi-am propus să tratez în lucrare aspecte esențiale referitoare la temă (de la fundamentarea teoretică și psiho-pedagogică a problemelor implicate) la metode și procedee aplicate la lotul experimental privind îmbogățirea vocabularului activ și pasiv al copiilor.

Pe parcursul cercetării efectuate am încercat să verific și să aduc argumente în favoarea ipotezei de lucru folosind metode și strategii eficiente concretizate în rezultatele obținute pe baza evaluărilor inițiale, formative și sumative pe un lot de 16 subiecți format din copii preșcolari cuprinși între 3 și 5 ani.

Prelucrerea datelor și a concluziilor în viziunea pedagogiei moderne inserate pe parcursul lucrării reprezintă verificarea ipotezei formulate.

Grădinița trebuie să-l înzestreze pe copil cu un vocabular bogat și nuanțat. Ea poate și trebuie să reprezinte acea minunată cutie de rezonanță în care cuvântul ca material sonor specific primei trepte a copilăriei se poate tranforma în cuvântul muzică în care corespondența mentală către idee duce vădit la progres.

Fundamentarea teoretică a temei

1.Caracteristici ale limbajului la preșcolari

Jocul este cel mai eficient mijloc prin care copiii ințeleg evenimentele din jur și învață din ele. Din acest proces fac parte utilizarea și dezvoltarea limbajului. Prin joc, copilul exersează prin comunicare. De asemenea prin acest proces, își dezvoltă capacitatea de discriminare, de judecată, imaginează și formulează verbal atȃt realul și imaginarul.

Deși este specific copilului și copilăriei, jocul nu își poate fructifica valențele dacă este lipsit de modelul lumii adulte.

“ Adultul este prezent în jocurile copiilor fie ca personaj evocat, fie ca participant activ. În cazul jocurilor care se desfășoară în grădiniță, el apare în ambele ipostaze.’’

Adultul valorifică informațiile, precum și calitățile formative ale jocului prin activitatea sa direct de sugerare, sfătuire, oferă modelul de limbaj care se potrivește situației evocate în joc. Există momente când se întȃmplă blocaje. Copiii nu mai au idei și nu mai sunt capabili să ducă jocul mai departe. Educatoarea își poate folosi tactul și talentul pedagogic pentru a stȃrni din nou curiozitatea și entuziasmul copilului, pentru a stimula participarea intelectuală și verbală. Cadrul didactic organizează un joc de rol structurat, care este bazat pe jocul spontan al copiilor. Educatoarea pune la dispoziția copilului o varietate de material, care are rolul de a stimula jocul. În jocul structurat, ideile copiilor trebuie să fie extinse și diversificate. Cadrul didactic se implică în diferite feluri: uneori participă direct în activitatea care se desfășoară, alteori inițiază alte direcții în dezvoltarea jocului. Dacă în timpul jocului, preșcolarii ajung într-un impas, educatoarea găsește modalități de activare, ori găsește o încheiere mai puțin frustrantă.

Magdalena Dumitrana propune o serie de condiții în desfășurarea jocului structurat:

“- existența unor materiale potrivite cu subiectul jocului;

un spațiu adecvat în care copiii să se poată juca.

un timp suficient pentru a permite desfășurarea jocului în mod satisfăcător pentru copil.

reguli care să ofere securitate jocului, precum și cadrul unui comportament social ( de exemplu, în jocul << de-a doctorul>>, relația medic-bolnav implică reguli diferite de cele care funcționează în relația copil- copil în cadrul activităților obișnuite și, în același timp, asemănătoare celor care structurează relația adultă).

implicarea cadrului didactic prin participare, inițiere de noi direcții și intervenții”.

Educația preșcolarilor are ca scop integrarea acestora în activitatea școlară. Obiectivele educației preșcolare presupun formarea unor capacități pentru satisfacerea cerințelor din activitatea școlară. Copilul care urmează să fie școlarizat trebuie să vorbească expresiv și corect, să-și exprime gȃndurile, trăirile emoționale, să comunice folosind corect acordurile lexical și gramaticale. Nivelul de adaptare școlară este exprimat prin volumul conținutului informativ dobȃndit de copii în procesul instructiv-educativ. În dezvoltarea limbajului la vȃrsta preșcolară este foarte important asimilarea compoziției sonore a cuvintelor.

Evoluția limbajului la preșcolar

Evoluția limbajului la copil este strȃns legată de evoluția gȃndirii, care îi impune acesteaia din urmă exigențele sale culturale. Extinderea și complicarea raporturilor dintre copil și realitate înconjurătoare, sporirea independenței copilului se resfrȃng direct asupra limbajului său. Copilul apelează la realitate, dar prin limbaj se depărtează de ea, își amintește situațiile trecute. La preșcolar, limbajul se îmbogățește sub raport cantitativ. “ dacă la un an copilul pronunță 5-10 cuvinte, la 2 ani vocabularul activ crește la 300-400 de cuvinte, la 3 ani la 800-1000 de cuvinte , la 4 ani la 1600-2000 de cuvinte, iar la vȃrsta de 5 ani ajunge la circa 3000 de cuvinte, pentru ca la 6 ani să depășească 3500 e cuvinte.”

Limbajul situativ de la antepreșcolar are forma dialogului cu caracter extrem de concret, pentru că este legat de împrejurările și situațiile particulare. Copilul își însușește cu mare ușurință, limba maternă, de la cea mai fragedă vârstă, pentru că este limba pe care o vorbesc adulții în jurul său. Limba maternă permite copilului procesul de comunicare cu adulții. Prin intermediul ei, copiii dobȃndesc și își împărtășesc experiența și gȃndurile sau dorințele lor. Însușirea limbii materne reprezintă un mijloc de comunicare între membrii unei colectivități de oameni și este alcătuită din mai multe sisteme: fonetic, lexical, gramatical. Limbajul este instrument al gȃndirii pentru că joacă rol important în realizarea inducției și deducției, abstractizărilor, generalizărilor.

Cei mai importanți cercetători din domeniul psihologiei s-au ocupat de studiul limbajului în relația sa cu gȃndirea. Cu toată diversitatea posibilităților de exprimare a oamenilor, se pot stabili, în cadrul unei colectivități, unele trăsături comune. Există o deosebire între limbă și limbaj. Ferdinand de Saussure arătase că limbajul reprezintă o facultate omenească naturală, pe cȃnd limba este un lucru cȃștigat prin experiență și convențional. Limbajul este un instrument de comunicare ce se stabilește între oameni. Vorbirea este un instrument care îi dă posibilitatea omului să acumuleze cunoștiințe teoretice și experiență practică.

Comunicarea este un schimb de informații între persoane si este un liant, un factor de coeziune în viața socială.

Viața omului nu putea fi posibilă în afara comunicării, care presupune transmitere de informații. Din punct de vedere structural, conceptul de comunicare implică existența următoarelor componente: emițător, codul, canalul de comunicare, mesajul, receptorul sau destinatarul, conexiunea inversă de la destinatar la emițător.

Mesajul informațional este transmis de către emițător către destinatar. Comunicarea dintre oameni se produce datorită înțelegerii sistemului de cuvinte prin care se transmit conținuturile lingvistice, noționale. Astfel, se realizează funcția cognitivă a limbajului. Cuvintele sunt purtătoare ale informației, se află în relație de denumire a obiectelor și fenomenelor realității obiective. În perioada preșcolarității, copilul învață limbajul, prin care își exprimă dorințele, nevoile, gândurile, emoțiile. Copilul nu poate să participe în mod conștient la propriile trăiri subiective, în lipsa convertirii acestor procese psihice în semnale verbale.

Limbajul îndeplinește și o funcție acțional- reglatoare așa cum învață copilul să meargă, coordonăriile vizual-motrice implicate în mȃnuirea obiectelor.

Reflectarea cognitivă și afectiv-atitudinală a realității obiective se proiectează în plan mintal activitatea adaptativă a subiectului, orientată spre satisfacerea nevoilor materiale și spirituale. Omul acționează prin program de imagini mintale și controlează măsura în care se apropie de scopul propus, la nevoie aduce corecțiile necesare sau își poate modifica mijloacele de realizare. Conduita omului dobȃndește un caracter conștient, voluntar, finalizat datorat de autoreglare și autocontrol a sistemului verbal. Învățarea limbajului este un proces complex, laborios și de lungă durată. Pȃnă la vȃrsta preșcolară copilul învăță în stil propriu, la grădiniță vine cu niveluri evolutive verbale care fac absolut necesară intervenția educatoarei. Un fapt esențial pentru dezvoltarea psihică a copilului, este dat de nivelul posibilităților sale. Limbajul este mijloc de expresie în dezvoltarea psihică a preșcolarului. Relația gȃndire-limbaj acoperă un aspect parțial al dezvoltării și vizează întreagă personalitate a copilului, în raport cu multiple funcții ale limbajului. Verbalizarea influențelor externe și a stărilor psihologice interne asigură exprimarea prin mai multe forme și pune în evidență valențele formative ale limbajului oral. Copilul reușește să-și construiască o imagine despre lume personal prin intermediul mijloacelor verbale. Aceste mijloace sunt dimensiuni care se integrează în profilul psihologic al copilului, îi fructifică potențialul creativ și îl apropie tot mai mult de lumea adultului.

Sarcinile dezvoltării vorbirii la preșcolari sunt menționate în program, printre care: capacitatea de a percepe sunetele și cuvintele prin exersarea auzului fonematic, perfecționarea pronunțării corecte, îmbogățirea vocabularului activ al copilului, însușirea unor structuri gramaticale, dezvoltarea vorbirii în monologuri și dialoguri sunt destinate să răspundă procesului de învățare din școală.

Copilul nu poate să înțeleagă conținutul unei lecturi atȃta timp cȃt el nu are capacitatea de a asculta, dacă nu are auzul fonematic format, dacă nu este capabil să distingă sunetele. Pentru a-și exprima gȃndurile și sentimentele dacă n-a fost pus să povestească, să răspundă la diverse întrebări. Dezvoltarea comunicării în cazul preșcolarilor se realizează în activități destnate dezvoltării vorbirii, cȃt și întregului ansamblu de activități desfășurate în grădiniță. Sarcina de bază în procesul de cultivare a limbii este formarea deprinderilor de exprimare corectă din punct de vedere fonetic, lexical, gramatical, de vorbire coerentă și expresivă la copii.

Limbajul este un instrument activ și complex al relațiilor copilului cu cei din jurul său și are rol fundamental în perioada preșcolară. De asemenea, este un instrument de organizare a activității psihice. O caracteristică specifică preșcolarului de 3 ani este prezența vorbirii situative ce conține numeroase propoziții simple, completate de gesturi. Vorbirea contextuală este o formă a vorbirii coerente, care are ca punct de plecare tot perioada preșcolară.

Copilul care va deveni adult va dezvolta vorbirea situativă și vorbirea contextuală într-un ritm alert de-a lungul vieții. Însușirea corectă a limbii constituie o preocupare primordială în mediul preșcolar. Limba este o comoară inestimabilă a poporului romȃn. Există o relație strȃnsă între limbă, învățare și evoluția personalității copilului. Comunicarea verbală își pune amprenta asupra dezvoltării psihice a omului, asupra capacității sale intelectuale și asupra personalității sale.

Formarea capacității de comunicare presupune învățarea conștientă și temeinică a cuvintelor, a sensurilor acestora, necesită și rostirea lor corectă.

Relația gȃndire-limbaj

Dezvoltarea vorbirii se face prin procesul de învățămȃnt. Prin activitatea desfășurată la grădiniță se dezvoltă atȃt latura lexicală, cȃt si laturile semantic și gramaticală. La vȃrsta preșcolară au loc transformări de natură intelectuală, afectivă și relațională care își pun amprenta asupra întregii vieți psihice a copilului. Gȃndirea copilului este strȃns legată de senzații și percepții. Gȃndirea concretă a copilului se deosebește foarte puțin de impresiile sale reale. Copilul se folosește de cuvinte ca simboluri ale obiectelor, fenomenelor, persoanelor, acțiunilor. El are posibilitatea de a se juca “de-a școala”, “de-a mama”. Se dezvoltă jocul imaginar în care cuvintele înlocuiesc situațiile concrete.

Piaget afirma că această abilitate a copilului de a se folosi de simboluri nu include abilitatea relaționării logice. Printre caracteristicile gȃndirii preșcolarului se pot enumera principiul conservării cantității, a numărului, dar și a caracterului egocentric.

Frecventarea grupului de copii din grădiniță poate genera un climat de natură psihosocială, în care fiecare copil este în același timp spectator și actor al tuturor întȃmplărilor care au loc aici. Pe măsură ce sunt acceptate și conștientizate unele reguli și norme de comportare, relațiile interpersonale se diversifică și se îmbogățesc în conținutul lor informațional. Copilul de vȃrstă preșcolară este la vȃrsta la care relația dintre gȃndire și limbaj se dezvoltă în corelație. Acest lucru permite adultului să favorizeze dezvoltarea gȃndirii prin intermediul acțiunilor de ordin educativ desfășurate asupra limbajului.

Antrenarea copilului în dialog, verbalizarea permanentă a acțiunilor, utilizarea integratorilor verbali sunt astfel de procedee.

Preșcolarul trebuie să opereze cu noțiuni care sunt individualizate cognitiv, afectiv și acțional, dar nu este capabil să își organizeze cunoștiințele achiziționate pentru a rezolva diverse problem fără să fie îndrumat.

Copiii, la această vȃrstă, nu pot face abstractizări și generalizări pentru că este insuficient dezvoltat limbajul intern. Stadiul gȃndirii preoperatorii la preșcolari are drept caracteristică principală dezvoltarea schemelor și structurilor verbale ale limbajului. Cuvȃntul este principalul instrument de transmitere a datelor experienței senzoriale și de mediere a trecerii transformării din planul extern al acțiunii în plan mental. Copiii de vȃrstă preșcolară nu reușesc să facă operații de deducție, ei gȃndesc intuitiv, nu au un mecanism operator propriu-zis.

Capitolul 2

2.1. Caracteristicile jocului

Jocul este activitate distractivă la care participă un grup de persoane și care constă în dezlegarea unor probleme amuzante, manifestare sportivă, dans popular. Jocul romȃnesc este delicat, grațios, complex. Jocul unui flăcău alături de o fată este înseamnă bucurie, o bogată imaginație, talent, rafinament. Cȃnd doi oameni se îndrăgostesc vorbim de un joc al dragostei. Jocul este puternic încadrat în viață, în toată complexitatea ei. Romȃnii folosesc cuvȃntul joc pentru interpretarea unui rol într-o piesă de teatru sau film, ori cȃnd se referă la un mod particular de comportament în cazul unui sportiv, actor. Cuvȃntul joc poate apărea în combinație cu alte cuvinte “joc de mȃini”, “joc de picioare” în activități precum ale pianiștilor sau boxeurilor. În lumea teatrului “Jocul de lumini” arată măiestria celor care dirijeză lumina reflectoarelor mobile, dar și frumusețea creată de acestea. Spectacolul de lumini pe cer apare în “jocul de artificii”. Romȃnii descriu idea de aranjament făcut pe ascuns prin intermediul expresiei “jocuri de culise”. Mai întȃlnim expresii de genul “ a face jocul cuiva” tot în situații serioase. Cȃnd totul este decis și e prea tȃrziu pentru a se face modificări, se folosește expresia “jocurile sunt făcute”.

Verbul a( se) juca este folosit în sensul de a petrece timpul cu jocuri și jucării, pentru interpretarea rolului într-o piesă “joacă rolul…”, dar și în viață “joacă pe victima”. Cȃnd cineva se preface, spunem că”joacă teatru”. Vorbim despre “joc de scenă” cȃnd ne referim la mulțimea gesturilor ce concură la un anumit efect scenic. Romȃnii folosesc expresia ” bătăia de joc” cȃnd oamenii nu iau în serios pe ceva/cineva.

Se folosește pentru un lucru făcut foarte prost. Noțiunea de joc prezintă anumite paticularități la diferite popoare. La vechii greci, cuvȃntul joc poate desemna în special acțiunile proprii copiilor” a face copilării”.

La evrei, cuvȃntul joc corespunde noțiunii de glumă, de haz.

La romani, “ludo” desemna bucuria, veselia. În toate limbile europene, cuvȃntul joc a început să se extindă asupra largi sfere de acțiuni umane, care nu presupun o muncă grea și oferă oamenilor veselie și satisfacție. Johann Huizinga în lucrarea Homo ludens prezintă principalele caracteristici ale jocului:

“a) libertatea

b) ieșirea din viața obișnuită

c) caracterul dezinteresat

d) satisfacția, bucuria

e) caracterul limitat în spațiu și timp

f) fixarea în memorie

g) caracterul repetabil

h) ordinea fixată de regulile jocului

i) încordarea

j) factorul estetic”

Jocul este o activitate ce scapă normelor din viața socială, pentru că a te juca înseamnă a te situa în afara constrȃngerilor care acționează în viața obișnuită. Este mult mai comod într-o situație de joc, decȃt în realitate, pentru că în cea de-a doua situație lucrurile sunt intransigente, erorile se plătesc. Jocul se efectuează de dragul satisfacției conținute, generează bucurie, bună dispoziție dau culoare cursului obișnuit al vieții. Acesta înfrumusețează viața și o completează. Dacă aruncăm copiilor o minge, aceștia vor alerga fără să dea semne de oboseală, ceea ce demonstrează atractivitatea jocurilor, capacitatea lor de a mobiliza toate forțele. Putem afirma că jocul este izvor de bucurii, ne influențează în mod pozitiv sănătatea, este indispensabil nu numai pentru individ ci și pentru comunitate, datorită legăturilor spirituale și sociale pe care le creează. Activitatea ludică se desfășoară într-un domeniu spațiu-temporal limitat, de aceea este nevoie să se creeze spații potrivite potrivite pentru joc. Izvor de frumos, jocul se fixează cu ușurință în memorie și ne amintim cu plăcere de lucrurile frumoase care se întȃmplă în desfășurarea lui.

Orice joc are regulile lui, iar dacă se întȃmplă ca ca unul dintre jucători să nu respecte regulile are loc dispariția vrajei și se revine la lumea obișnuită. Dacă un jucător se răzvrătește se pot strica regulile jocului și în situația în care există jucători necinstiți care trișează se poate pierde magia jocului. . Izvorȃtă din trebuințele interne ale copilului, jocul este o acțiune spontană, fără utilitate imediată urmărită de jucător, o activitate care generează distracție, plăcere și bucurie.

Activitatea ludică presupune crearea unei armonii între cerințele situației de joc și aptitudinile celor care se joacă. Activitate predominant a copilului, jocul este manifestarea lipsei de griji și a unui înalt nivel de manifestare a imaginației sau fanteziei. Cȃnd intră în joc, copilul depășește limitele eului său actual și cu ajutorul imaginației, el își creează propria imaginație. Prin joc se realizează legătura copilului cu realitatea înconjurătoare. În diferite epoci, în funcție de condițiile social-istorice, geografice și de trai, copiii au practicat jocuri diferite ca subiect. O serie de jocuri practicate în Asia sau Africa sunt cunoscute și popoarelor din Europa. Avem posibilitatea de a cunoaște lumea în marea diversitate, putem fi surprinși de răspȃndirea unor jocuri în locuri situate la mii de kilometric depărtare. Putem regăsi, șotronul poate fi desenat pe trotuarele așezărilor europene, dar și în Anglia sau în Africa.

2.2. Rolul jocului în formarea personalității copilului

Problematica jocului a fost abordată din perspective variate: psihologie, pedagogie preșcolară și școlară aducând contribuții valoroase pentru înțelegerea conduitelor ludice. Studiile moderne din aceste domenii susțin cu argument specific faptul că în copilăria mică și mijlocie, jocul este tipul fundamental de activitate care susține dezvoltarea psihică, senzorială, intelectuală și afectivă.

Jocul reprezintă o activitate fizică sau mentală fără finalitate practică și căreia i te dedici din pură plăcere. Acesta este specific vârstelor copilăriei, el are o importanță hotărâtoare pentru dezvoltarea psihică a copilului. În secolul trecut, psihologia și pedagogia au recunoscut faptul că jocul nu este doar apanajul vârstelor mici, ci și modul prin care adulții ȋși manifestă liber ”copilul din ei ”. Filmele de desene animate sau povestirile fantastice, jocurile de calculator reprezintă doar aspectul de marketing al reîntoarcerii jocului ȋn atenția tuturor.

În psihologie, jocul poate fi folosit ca mijloc de investigație, dar și ca procedeu terapeutic, atât pentru copii și adolescenți, cât și pentru adulți. Psihodrama și ludoterapia sunt doar două direcții de succes care se bazează pe importanța jocului ȋn viața oamenilor.

Jocul, alături de de muncă și creație, reprezintă una din modalitățile esențiale prin care omul se raportează la realitatea ȋnconjurătoare. Copilul ȋnvață și se dezvoltă totodată prin intermediul jocului. Jocul ȋnseamnă o explorare a universului, a realității; tot prin joc, el reproduce, reconstruiește secvențe din viață sau creează o nouă lume, o altă realitate. Ursula Șchiopu surprindea caracterul universal al jocului ȋn afirmația ’’de fapt, omul se joacă la toate vârstele. Chiar și la vârsta a treia’’. În primele luni de viață, copilul se joacă cu corpul său; mai apoi îi face plăcere să reproducă elemente din ambianța lui apropiată. Într-o altă etapă, copilul ȋncepe să imite adultul (mama, medicul, educatoarea) și de aici se naște jocul de rol, care este foarte utilizat și ȋn lucrul cu adulții, ȋn care identificarea este obiectivul fundamental. Urmează jocul cu reguli, ȋn care copilul ȋnvață elemente fundamentale de socializare, convenționalitate, acordul, cooperarea și competiția.

Prin activitatea de joc, copiii ȋși formează identitatea personală, se joacă la ȋnceput cu propriul corp, ȋnțeleg că nu sunt una și aceeași cu mediul, ci sunt separați. De asemenea prin intermediul jocului ȋnvață acte, acțiuni, operații, conduite care ȋl ajută să rezolve probleme din mediul său, ȋnvață să fie mai flexibili ȋn gândire, să creeze soluții diferite, ȋși dezvoltă atenția, motivația, abilitățile sociale. Jocul este o activitate esențială, specifică și dominantă pentru preșcolar și poate fi considerat un mijloc desăvârșit de educație cu valențe infinite. Jean Piaget și E. Claparède, psihologi celebrii, susțin importanța jocului ȋn viața copilului, rolul decisiv al acestuia ȋn formarea și dezvoltarea personalității.

Dezvoltarea prin el însuși a copilului, consideră psihologul E. Claparède, se realizează prin imitație și joc. Jocul este folosit de copil chiar de la naștere și este prima lui formă de activitate. Acesta oferă copilului posibilitatea de a se simți actor principal; faptul de a se simți în centrul acțiunilor sale dezvoltă încrederea în sine și reglează comportarea. Adultul propune relații, materiale și informații care să înlesnească activitatea ludică a copilului, s-o facă complexă și utilă în planul formarii personalității. Prilej de experiențe individuale, activitatea ludică a copilului îmbină comunicarea cu dobândirea progresivă a autonomiei.

2.3. Teorii despre joc

Problematica jocului a fost abordată de o gamă largă de specialiști: psihologi, pedagogi, sociologi, antropologi și filosofi, care au recunoscut și argumentat valențele formative ale activității ludice din perspective foarte variate, unele contradictorii. Începând cu secolul XIX, s-au conturat o serie de teorii explicative cu privire la natura și funcțiile jocului care, deși nu au acoperit întreaga problematică a implicațiilor activității ludice în plan formativ, au oferit concluzii valoroase pentru înțelegerea apariției, manifestării și esenței jocului. În demersul teoretic referitor la joc este necesară și o trecere ȋn revistă a teoriilor ce vizează motivația jocului.

Psihologia copilului și pedagogia experimentală de Ed. Claparède a devenit o piesă clasică ȋn pedagogia contemporană, ȋn care autorul enumeră opt teorii care au fost enunțate pentru a explica esența și cauzalitatea ce au stat la baza jocului copilului.

Prima teorie este cea a recreării sau odihnei, potrivit căreia funcția jocului ar fi aceea de a relaxa și detensiona atȃt corpul, cât și spiritul obosit, idee nesusținută de Claparède ȋntrucât nu explică de ce copiii preferă să se joace oricând, și nu doar când sunt obosiți.

Cea de-a doua teorie este cea a surplusului de energie a fost propusă de poetul Schilller și susține că surplusul de energie acumulat de copil se descarcă prin joc, urmând niște canale create deja de obișnuință . Claparède aduce ȋn discuție caracterul inovator al acțiunilor ȋntreprinse de copii, precum și la categoria de copii care se joacă, deși nu manifestă surplus de energie.

Teoria atavismului este cea de-a patra teorie și a fost propusă de Hall susține că jocul este un exercițiu necesar dispariției tuturor funcțiilor rudimentare, devenite inutile ( jocul ’’de-a vânătoarea” exprimă o funcție rudimentară ce nu are drept scop dispariția prin istovire, ci exercitarea trecătoare a unei influențe asupra dezvoltării altor funcții.Psihologul Claparède consideră că aceste două poziții ale lui Hall sunt antagonice și susține funcția de instrument creator a jocului.

A patra teorie este teoria exercițiului pregătitor, a fost elaborată de K. Groos în 1896, ȋn care autorul a pornit de la insuficiența explicativă a teoriilor anterioare, pledând pentru o reȋntorcere la punctul de vedere biologic pentru a explica problematica jocului. Gross susține existența a multiple tipuri de joc ȋn conformitate cu numărul instinctelor (jocuri de ȋntrecere, jocuri erotice, jocuri de vânătoare, de luptă. Funcția jocului este de a fi un exercițiu pregătitor pentru viața adevărată. Ed. Claparède apreciază această teorie ca având o importanță capitală pentru pedagogie, dar precizează că ea trebuie completată de o alta, care să considere jocul ca pe un agent de dezvoltare, de expansiune a personalității.

O altă teorie prezintă jocul drept un stimulent al creșterii. Acest punct de vedere ȋși are originea ȋn ideile lui H. Carr, care a prezentat importanța jocului ȋn dezvoltarea organismului, ȋn special ca stimulent pentru sistemul nervos, dar și pentru sistemul muscular, circulator.

Teoria exercițiului complementar a fost elaborată tot de Carr susține ideea potrivit căreia jocul ȋntreține și ȋmprospătează deprinderile nou dobȃndite. Este caracteristică mai degrabă jocului adulților, funcția jocului ar fi exercițiu pregătitor, anterior. Ed. Claparède precizează că un exercițiu de repetare ȋn vederea perfecționării unei deprinderi nu poate fi considerat joc. În al doilea rând, dacă este vorba de o ȋntărire prin perfecționarea unei funcții imperfecte, nu avem de-a face cu un exercițiu posterior, ci unul de perfecționare.

2.6.1 Jocuri didactice utilizate in activitatea de dezvoltare a limbajului

Jocul didactic se caracterizează printr-o structură specifică pentru că se imbină jocul cu instruirea și se deosebește de alte activități din gradiniță. La vȃrsta preșcolară, jocul didactic este cel mai eficient și accesibil mijloc instructiv-educativ. Spre deosebire de alte jocuri, care au subiecte și reguli stabilite de educatoare, destinația jocului didactic este de a rezolva sarcini ale educației intelectuale.

Putem afirma că indiferent de vȃrsta preșcolarilor la care este utilizat, jocul didactic poate favoriza atȃt aspectul formativ al procedeului de învățămȃnt cȃt și aspectul informativ. În activitatea de dezvoltare a limbajului și comunicării jocul didactic asigură copiilor necesitatea asimilării de noi cunoștiințe, exersarea comunicării orale, consolidarea și verificarea anumitor cunoștiințe, priceperi și deprinderi. Prin acest mijloc de realizare a activităților din cadrul Domeniului Limbă și Comunicare se realizează dezvoltarea capacităților cognitive, afective și volitive, se educă o sferă largă de trăsături ale personalității. O foarte bună modalitate de conturare și dezvoltare a capacității de comunicare la preșcolari are la bază jocul didactic.

Valoarea educativă a jocurilor diactice în dezvoltarea limbajului este de neconstat. Ele contribuie la educarea emoțiilor, sentimentelor morale, a trăsăturilor pozitive de voință și de caracter. Unele jocuri didactice stimulează cinstea, răbadarea, spirirul critic, stăpȃnirea de sine. Jocul didactic are un rol valoros pentru unitatea colectivului, pentru formarea disciplinei. Prin anumite jocuri, copiii sunt obligați să respecte inițiativa colegilor, să le aprecieze munca și să le recunoască meritele. Prin ansamblul său, jocul didactic este activitatea cea mai firească, ce corespunde cerințelor de dezvoltare a copiilor, tendințelor de a fi în contact cu adulții, de a înțelege lumea înconjurătoare. Influența jocului asupra comportării copilul în colectiv, asupra disciplinei, asupra caracterului și a voinței este permanent, direct și de o mare intensitate.

Obiectivele urmărite prin jocurile didactice la grupa mică sunt următoarele:

– dezvoltarea auzului fonematic în vedera perceperii corecte a sunetelor, a compoziției sonore a cuvintelor;

-dezvoltarea aparatului fono-articular urmărind executarea corectă a mișcărilor de articulare a fiecărui sunet;

– corectarea defectelor de vorbire;

-pronunțarea corectă a sunetelor situate în diferite poziții în cuvȃnt;

-exprimarea corectă în propoziții scurte în vorbirea curentă, în redarea verbal a unor trăiri;

-corectarea defectelor de vorbire în cazul copiilor cu dificultăți de vorbire;

-îmbogățirea vocabularului active al copiilor;

-însușirea unor cuvinte care denumesc obiecte, însușiri caracteristice, relații special, stări afective, fenomene ale naturii;

-dezvoltarea vorbirii în cadrul monologurilor și dialogurilor;

La grupa mijlocie obiectivele care vizează jocurile didactice sunt:

-dezvoltarea auzului fonematic și perfecționarea percepției auditive și în diferențierea sunetelor și a compoziției sonore a cuvintelor;

-prefecționarea laturii fonetice a limbajului și pronunțarea, cu claritate și siguranță, a sunetelor și agrupurilor de sunete ale limbii romȃne, integrate în cuvinte;

-pronunțarea clară a cuvintelor în vorbirea curentă;

-corectarea unor defecte de pronunție în vorbirea curentă;

-însușirea unor structure gramaticale ale limbii romȃne, integrarea cuvintelor în propoziții dezvoltate și fraze scurte, folosirea corectă a cuvintelor de legătură;

La grupa mare se vor avea in vedere următoarele obiective:

-perceperea clară a cuvintelor

Domeniul Limbă și comunicare presupune următoarele obiective prioritare pentru preșcolari:

-îmbogățirea vocabularului activ și pasiv pe baza experienței, activității personale sau relațiilor cu ceilalți cu denumiri ale obiectelor, fenomenelor, ființelor cunoscute sau observate, însușiri caracteristice, acțiuni, poziții spațiale, relații, unele trăiri afective.

-înțelegerea semnificației corecte a cuvintelor, a indicațiilor și cerințelor verbale, a explicațiilor și a întrebărilor educatoarei, ale adulților.

– îmbogățirea și activizarea vocabularului prin însoțirea de sinonime, antonime, paronime, omonime.

Rezultatele așteptate pentru preșcolari care au 5-6 ani, în vederea dezvoltării capacității de comunicare privesc:

-pronunțarea corectă a sunetelor integrate în cuvinte;

-pronunțarea corectă a silabelor și grupurilor de sunete;

-identificarea cuvintelor dintr-o propoziție, frază;

-identificarea sunetelor inițiale, mediale, finale ale cuvintelor;

-despărțirea corectă a cuvintelor în silabe și silabele în sunete.

Vocabularul copiilor de vȃrstă preșcolară se îmbogățește treptat, în același timp cu învățarea sensului cuvintelor și folosirea lor în vorbire. Învățămăntul preșcolar utilizează o gamă largă de jocuri didactice prin care copiii sunt familiarizați cu noțiunile de cuvȃnt, silabă, sunet, cu propoziția simplă, cu propoziția dezvoltată. Cuvintele îmbinate între ele conduc la situații de comunicare a unor idei pentru a se realiza vorbirea.

Prin intermediul jocului didactic îi putem face pe copii să înteleagă cum să alcătuiască propoziții simple și chiar dezvoltate cu aspecte ale vieții sociale, aspect din natură, personaje din povești.

Pentru ca preșcolarii să alcătuiască propoziții și fraze scurte prin înlănțuirea logică a ideilor, folosirea acordului corect între subiect și predicat, recunoașterea simbolului propoziției enunțiative, diferențierea propoziției afirmative de cea negativă se poate realiza jocul “Spune ce știi…?”. În cadrul acestui joc se pot juca preșcolarii cu jetoanele scoase dintr-un săculeț și pe baza întrebării “Spune ce știi?”, copilul va răspunde: “Ursulețul mormăie”; “Ursulețul mănȃncă” (propoziții simple). Li se va cere copiilor să alcătuiască propoziții dezvoltate. “Ursulețul mănȃncă zmeură și mure.”, “ Ursulețul mănȃncă miere din stupul albinelor”. Acest joc mai poate si alte variante. O echipă formulează o propoziție simplă , iar cealaltă echipă o transformă în propoziție dezvoltată. Se pot folosi imagini, jucării. Fetița desenează. Fetița desenează un peisaj de toamnă. O altă variantă a acestui joc este folosirea propozițiilor afirmative și negative. “Părinții merg în fiecare zi la serviciu”. “Părinții nu merg în fiecare zi la serviciu”.

Un alt joc didactic foarte interesant se numește “Puneți întrebări și are ca scop formarea deprinderii de a alcătui propoziții simple și dezvoltate folosind intonația interogativă și simbolul acesteia. Regulile jocului presupun alcătuirea unor propoziții enunțiative. La îndemnul ”Puneți întrebări”, copiii transformă propoziția enunțiativă în propoziție interogativă. Se aplaudă copiii care reușesc să își modifice intonația vocii pentru a folosi interogația. Ca mijloace didactice pentu acest joc se pot folosi imagini cu personaje din povești pe echipe. Punem întrebări despre personajele preferate din povești pe baza întrebărilor formulate: “Cine a mȃncat ieduții?”, “Cine a găsit punguța cu doi bani?”, Cine a pregătit masa piticilor?”, “Cine a mers la bunicuța să îi ducă mȃncare?”. Acest joc poate folosi curiozități de la “Clubul curioșilor” ca de exemplu: “De ce plouă?”, “De ce bate vȃntul?”, “De ce pleacă păsările călătoare?”. De asemenea, fiecare echipă adresează întrebări adversarilor despre personaje din desene animate, animale domestice, fructe, legume. Va cȃștiga echipa care adresează mai multe întrebări. Se reprezintă la tablă propoziția enunțiativă, de către o echipă și propoziția interogativă de către cealaltă echipă. Se poate recunoaște punctul și semnul întrebării din cărțile de povești, în poezii, cȃntece, în ghicitori. Copiii formulează propoziții interogative cu răspunsul la ghicitoare.

“Anotimpul frunzelor uscate,

Lăzilor cu roade încărcate.

Anotimpu-n care noaptea crește

Și în care vremea se răcește.”

(toamna)

“Cine e anotimpul în care frunzele se usucă?”

“ Cine e anotimpul foarte bogat?”

Iarba o ofilește

Vȃntul îl pornește,

Frunza vestejește,

Ploaia o pornește.

(toamna)

“ Cum se numește anotimpul în care se ofilește iarba?”

“În care anotimp frunzele se veștejesc?”

Există jocuri in care copiii sunt familiarizați cu noțiunea de cuvȃnt și trebuie să înțeleagă sensul prin intermediul sinonimelor, antonimelor, omonimelor, paronimelor.

Jocul didactic “ Să vorbim corect romȃnește” presupune îmbogățirea și activizarea vocabularului cu unele cuvinte cu sens opus (antonime) și unele cuvinte care au aceeași formă, dar sensuri diferite (omonime). Se poate realiza folosindu-se mai multe variante. “Ce spun eu și ce spui tu?” Eu spun lung, tu spui…(scurt).

Eu spun moale, tu spui…(tare). Eu spun curat, tu spui…(murdar). O altă variantă a cestui joc se face prin citirea unei poezii, în care copiii vor complete versul adăugȃnd cuvinte cu sens opus celor spuse anterior:

“Muntele din depărtare

De nu-i mic e mare.

Iar zăpada dalbă

De nu-i neagră-i…(albă).

Norul ce s-a dus

De nu-i jos e…( sus).

Ursul greu la pas

De nu-i slab, e …gras.

Plopul de lȃngă gard

De nu-i scund, e …(înalt).”

Îmbogățirea și activizarea vocabularului cu cuvinte care denumesc antonime, omonime, sinonime se realizează prin intermediul jocului didactic”Găsește cuvȃntul potrivit”. Sarcina didactică a acestui joc este aceea a găsirii antonimelor, omonimelor, sinonimelor astfel încȃt să se realizeze corect acordul grammatical pentru singular și plural, pentru femininul și masculinul substantivelor. Se va recita copiilor mai multe ghicitori din conținutul cărora să reiasă însușirile contrare a unor obiecte sau ființe(antonime).

“Două fete poartă salbă

Una-i neagră, alta-i albă,

Ne-ncetat se tot alungă,

Și nu pot să se ajungă” (ziua și noaptea)

Se explică însușirile diferite a celor două cuvinte. Unde nu există obiecte se pot folosi imagini. De exemplu: copil vessel-copil trist, pahar gol-pahar plin, băiat mare-băiat mic, morcov gros-morcov subțire. Se pot solicita preșcolarii pentru a formula propoziții cu opusul obiectului pe care l-a denumit. Se execută cu imagini diferite, insistȃndu-se pe înțelegerea noțiunii cu sens contrar. În cazul omonimelor se prezintă copiilor imagini însoțite de versuri. Se insist pe cuvintele omonime.

“ a)Cȃnd crivățul începea ca să îndemne

Pe capra sa de scȃnduri, tăia lemne

b)Capra sare masa,

Iada sare casa.

c) Cȃnd vine Anul Nou în calendar,

Colindătorii veseli vin aici

Belșug și spor să ne ureze iar

Jucȃnd cu capra vechiul obicei.

d)Ce cai avea bunicul meu, ce cai,

Ziceai că sunt de foc,

Iar el, fălos peste măsură

Stă cocoțat pe capra de trăsură.”

Copiii vor formula propoziții pentru a verifica dacă au înțeles sensul și semnificația omonimelor. Capra este un animal domestic. Capra de tăiat lemne este rezistentă. Obiceiul cu capra este frumos și se practică iarna.jocul se continuă folosind alte omonime: broască-animal, broasca de la ușă, boboc de rață și boboc de floare, leu-monedă și leu animal. Se poate folosi și material în Power Point pentru a ilustra povestea Țupa-Țup, de Irimia Străuț pentru a ilustra omonimia cuvantului toc (toc de scris, toc de pantof, toc de ușă. Pentru identificarea sinonimelor se folosește material intuitiv(zăpadă-nea-omăt pisică-mȃță; steag-drapel).

Pentru înșușirea corectă a pronumelui personal și politețe se poate apela la jocul didactic “Cine

este?Cine sunt?” se folosesc personaje din poveștile cunoscute. Se insist pe folosirea corectă a pronumelui după gen, număr și caz.de esemenea se pot prezenta copiilor imagini în care copiii oferă flori unor adulți. se insistă asupra pronumelui de politețe (dumneaei, dumnnealui, dumnelor, dumneavoastră).

Copiii vor fi grupați în funcție de pronumele personal din următoarele versuri:

“Ea și ele sunt fetițe,

Lor le dau în dar păpuși.

-Mie una,

-Nouă multe!

Sprintene și jucăușe.”

El și ea sunt băieței,

Și le cumpăr mașinuțe.

Lui una cu telecomandă,

Lor mai multe,

Să le placă.”

Cine (ce) este acesta(aceasta)? este jocul didactic folosit pentru formarea deprinderii de a folosi corect în comunicarea verbală pronumele demonstrativ. Se poate ilustra cu imagini din cȃntecelul “Familia mea”:

Acesta e tata bun și serios,

Aceasta e mama cu-un chip frumos,

Fratele cel mare merge la școală.

Sora cea mică, cu păpușa-n poală.

Bunicul citește povești la nepoți

Bunica gătește mȃncare pentru toți.

Aceștia formează familia întreagă.

Copiii vor fi solicitați să spună “Cine este acesta?” si se pot referi pentru pronumele demonstrative de apropiere și la personaje din povești pentru pronumele demonstrative de depărtare.Exemplu:” Acesta e Mihai. Aceasta e Maria”.-pronumele demonstrative de apropiere. “Acela este Prȃslea cel Voinic. Aceea e Albă-ca-Zăpada. Aceia sunt pitici.”-pronume demonstrative de depărtare.

Înțelegerea noțiunilor de timp exprimate prin adverbe și locuțiuni adverbiale de timp prin folosirea corectă a cuvintelor care denumesc relații temporale (azi, mȃine, ieri, mai devreme, mai tȃrziu, zilele săptămȃnii, lunile anului) în comunicarea orală poate fi concretizată prin jocul “Cȃnd se întȃmplă?” Ca mijloace didactice se pot folosi imagini care reprezintă anotimpurile anului, lunile anului, momentele ziua și noaptea. Ca suport pentru însușirea zilelor săptămȃnii se poate apela la versurile din poezia “Săptămȃna florilor” de Elena Dragoș:

Luni în grădinița mea  
S-a ivit o viorea.
Marți a răsărit bujorul
Căruia-i  dusesem  dorul.

Miercuri vine garofița
Scânteindu-și cununița. 
Joi pansele s-au deschis
Sub  zănaticul  cais.

Vineri- galbene lalele
Înflorit-au blȃnd și ele. 
Sâmbătă lângă un tei
Văd  un  pâlc  de  stânjenei.

Iar duminică în zori
Margarete și cicori,
Prin  seninul  adierii
Țes  cămașe  primăverii.

O altă variantă de joc pornește de la ghicitoarea:

“Doisprezece frați aleargă, /Fug de zor prin lumea-ntreagă,

Anul cȃt este de lung,/Niciodată nu se-ajung”(Lunile anului)

Se vor așeza imagini cu cele patru anotimpuri și se vor formula propoziții interogative:

Cȃnd se culeg cireșele?

Cȃnd mergem la mare?

Cȃnd cad frunzele?

Cȃnd vine Moș Crăciun?

Pentru ai familiariza pe copii cu realizarea acordurilor între părțile propoziției în cadrul jocului “Spune mai departe…” prin mai multe variante. Se folosesc propoziții eliptice de predicat. Copilul… (se spală)

Fetița…(desenează)

Bunicul (citește ziarul)

Ursul (mănȃncă mure).

În altă variantă se folosesc numai propoziții eliptice de subiect. Se desfășoară pe echipe, prima echipă formulează propoziția eliptică de subiect, echipa a doua completează propoziția.

“…. se joacă cu mingea.

…bea apă.

…mănȃncă găini.

…cȃntă la fluier.”

Jocul didactic “Sacul lui Moș Crăciun” dezvoltă deprinderile de exprimare corectă în propoziții scurte în vorbirea curentă, prin denumirea jucăriilor din sala de grupă, să utilizeze structuri verbale predefinite – formule de politețe. Regulile jocului presupun ca preșcolarul chemat de Moș Crăciun să vină pentru a scoate din sacul lui Moș Crăciun o jucărie, pe care să o despacheteze și să spună ce este și să îi mulțumească frumos pentru cadou. Copiii vor alege pe rȃnd cȃte o jucărie. Fiecare preșcolar primește o jucărie, mulțumește pentru ea, specifică locul în care o jucărie asemănătoare se găsește în sala de clasă. Copilul prezintă jucăria grupei și modul de utilizare al acesteia. O altă probă a acestui joc solicită copiii să treacă la “Magazinul de jucării” amenajat într-un colț al grupei, unde cel mai atent copil va primi rolul de vȃnzător, iar toți ceilalți copii vor deveni clienți. copiii cumpără rȃnd pe rȃnd jucării și utilizează formule de politețe “Vă rog frumos să îmi dați” și “Mulțumesc! La revedere!” Ultima variantă propune îndemnul “Moș Crăciun acum te-aude”, copilul numit de educatoare precizează obiectul de pe jeton și îl așază în coșulețul potrivit.

Utilizarea corectă în enunțurile formulate a dativului și genitivului substantivelor ce denumesc meserii este punctul de plecare în jocul didactic “Cine a trimis scrisoarea?” Educatoarea solicită un copil care alege un pachet, îl desface, denumește obiectul din interiorul plicul, spune cui îi aparține și cine lucrează cu el. Un alt copil alege imaginea cu meseriașul care lucrează cu acele obiecte. Cea de-a doua variant a acestui joc presupune existența unor obiecte reale(foarfecă pentru frizer, ac și ață pentru croitor, cornulețe pentru patiser,etc.). Se împart copiilor plicuri din care se vor scoate imagini cu aceste unelte desenate. De exemplu: “Am primit o scrisoare de la un doctor pentru că în imagine am un halat alb și un stetoscop”. Răspunsul ar putea fi: “ Doctorul poartă halat alb și ascultă pacienții cu stetoscopul”. Varianta a treia este aceea în care postașul împarte 3-4 plicuri. Copilul indicat desface scrisoarea, privește imaginea, apoi execută o acțiune caracteristică meseriașului din imagine. El întreabă grupa de copii de la cine a primit scrisoarea. Colegii vor răspunde cu numele meseriașului și ce obiecte folosește pentru realizarea profesiei.

Pentru formarea deprinderii de a folosi correct substantivele la cazul genitive și exersarea în comunicarea orală este recomandat jocul didactic “ Al (a) cui este?”. Regulile presupun alegerea pe rȃnd a unei unelte sau a unei jucării de pe masă și o dă celui care o folosește sau o așează acolo unde se potrivește. Se aplaudă răspunsurile corecte, să stimulează întrecerea. Ca mijloace didactice se pot folosi jetoane cu imagini reprezȃnd diferite meserii, costumații de la jocurile de creație (medic, bucătar, polițist). Un copil numit de educatoare allege o unealtă de pe masă și o dă celui care o folosește ( ”scrisoarea … postașului”, “ polonicul… bucătarului”, “ acul … croitorului”). La întrebarea “Al (A) cui este?” se pot da alte variante de răspuns “ Veverița este a fetiței.”; “Veverița este a băiatului”. Jocul poate continua folosindu-se alte jucării: ursuleț, pisicuță, minge, avion, mașină.

Exemple:

-A cui este mașina?

– Mașina este a fetiței.

– A cui este pisicuța?

-Pisicuța este a băiatului.

-Al cui este ursulețul?

-Ursulețul este al fetiței.

Pentru folosirea pluralului în cazul genitiv sunt chemate mai multe fetițe și mai mulți băieți.

-Ale cui sunt jucăriile? (…ale fetițelor.)

-Ai cui sunt iepurașii? (… ai băieților).

O altă variante presupune împărțirea grupei în două echipe. Este ales un jeton de pe masă de către una dintre echipe, este denumită imaginea, iar cealaltă echipă alcătuiește propoziții despre imaginea respectivă.

Rochița este a fetiței.

Păpușa este a fetiței.

Cireșele sunt ale fetiței.

Cizmulițele sunt ale fetiței.

Ceasul este al băiatului.

Paltonul este al băiatului.

Pantalonii sun ai băiatului.

Ochelarii sun ai băiatului.

“Ce a greșit pictorul?” este o altă probă a castui joc care presupune așezarea pe un panou a unor imagini fragmentate( cioc, coadă, roată, aripă, labuță), copiii ghicesc și așează imaginea corect. Se pot folosi siluete-personaje din povești și obiecte folosite de către acestea așezȃndu-le corect:

Cizmulițele sunt ale Motanului Încălțat.

Piticii sun ai Albei- ca- Zăpada.

Jocul didactic ”Cȃte cuvinte am spus?” presupune formarea deprinderii de a despărți propoziția în cuvinte. Educatoarea cere copiilor să denumească diferite obiecte și imagini ( mijloace de transport, fructe, legume, animale. Pentru a putea conversa nu este posibil să rostească cuvinte izolate.

”Copiii dansează.”- propoziția are mai multe cuvinte. Separate, aceste cuvinte nu au înțeles logic. De aceea este necesar să ne exprimăm în propoziții. Explicarea jocului se va face astfel, încȃt copiii să diferențieze cele două noțiuni: propoziția și cuvȃntul.

Se așează la panou o imagine. Se alcătuiește cu cuvȃntul care denumește acea imagine, o propoziție și se așează pe panou atȃtea buline cȃte are propoziții și se așează pe panou atȃtea buline cȃte cuvinte are propoziția. Se explică și se demonstează la tablă reprezenarea grafică a propoziției și a cuvintelor. Despre aceeași imagine se alcătuiesc propoziții cu două, trei, patru cuvinte.

Exemplu: Pisica doarme.

Pisica prinde șoricei.

Copiii din prima echipă formulează propoziții cu două cuvinte, ceilalți o transformă în propoziție cu trei sau patru cuvinte. Fiecare echipă reprezintă grafic la tablă propozițiile formulate de ea.

“Al cȃtelea cuvȃnt este?” este jocul didactic care presupune formarea deprinderii de a preciza ordinea cuvintelor în propoziția dată și are ca sarcină didactică recunoașterea schimbărikor în interiorul propoziției. Regulile jocului presupun formularea de către copii a propozițiilor, numărarea cuvintelor în propoziție arătȃnd noul loc pe care acestea îl ocupă acestea. Echipele se vor încuraja reciproc, sunt aplaudate răspunsurile corecte. Se pot prezenta sub formă de surpriză un număr de cinci-șase jucării( cățeluș, iepuraș, păpușă, mașinuță, elefant, maimuță) și se stabileste o ordine a acestora( primul, al doilea, al treilea, al patrulea, al cincilea, ultima). Se vor face explicații pe baza unor corelații interdisciplinare de la așezarea in ordine a jucăriilor, la premise că și cuvintele au o ordine în propoziție. Din jucăriile prezentate copiilor se alege o păpușă si se alcătuiește o propoziție despre aceasta. “Păpușa are rochiță.” Se va preciza ordinea cuvintelor în propoziția alcatuită. Primul cuvȃnt este păpușa, al doilea cuvȃnt este are și al treilea cuvȃnt este rochiță. De asemenea, se poate modifica ordinea cuvintelor într-o propoziție pe baza imginilor. O altă modalitate de realizare a acestui joc este prin scrierea cifrei care indică ordinea cuvȃntului în propoziție. Sub cuvȃntul reprezentat grafic, copiii scriu cifrele corespunzătoare.

Ursulețul mănȃncă miere.

_____________________.

___ ____ ____ .

2 3

Mănȃncă miere ursulețul.

____________________ .

____ ____ ____ .

1 2 (3)

Băiețelul bea apă.

_____________ .

__ __ ___ .

2 3.

Bea apă băiețelul.

_____________ .

__ __ ___ .

1 2 (3)

Se observă că același cuvȃnt poate ocupa locuri diferite în propoziție. Copiii din prima echipă spun propoziții, iar copiii din cealaltă echipă schimbă ordinea cuvintelor în propoziție. O altă variantă este realizată prin formularea propoziției de către copiii din prima echipă și copiii din cealaltă echipă încercuiesc primul, al doilea sau al treilea cuvȃnt în propoziție , căutȃnd acel cuvȃnt în propoziția cu ordinea cuvintelor schimbată. O echipă alcătuiește o propoziție, iar cealaltă echipă o reprezintă grafic la tablă și numără cuvintele.

“Reporterul” presupune formarea deprinderii de a număra cuvintele și de a sesiza cuvintele de legătură din propoziție. Sarcina didactică presupune sesizarea cuvintelor ( prepoziții și conjuncții) în interiorul propoziției. Regulile jocului presupun întrebări, formulează propoziții , precizează locul cuvintelor scurte în propoziție și precizează numărul cuvintlor care alcătuiesc enunțul. Se aplaudă răspunsurile corecte. O păpușă în rol de reporter prezintă o emisiune despre copii. Li se explică copiilor ca pentru a fi un bun reporter trebuie să știi să vorbești frumos și corect. Păpușa-reporter a venit să ia un interviu copiilor din grădiniță, iar aceștia vor trebui să răspundă în propoziții gramaticale corect formulate. Sunt antrenați copiii în rol de reporter, care vor lua interviuri pe diferite teme alese de ei sau propuse de educatoare. Se insist pe numărarea cuvintelor din propozițiile alcătuite de ei, pe precizarea locului cuvintelor în propoziție, în special a locului cuvintelor de legătură.

Exemplu:

Reporter: Unde ne aflăm acum?

Copil: Noi suntem la grădiniță.

Reporter: Ce faceți la grădiniță?

Copil : Noi desenăm animale și flori.

Copil : Noi facem un puzzle.

Reporter: Ce alte activități mai faceți?

Copil: Învățăm despre anotimpuri, spunem povești, facem serbări.

Propozițiile enunțiative și interrogative, alese de educatoare, vor fi reprezentate grafic de către copii.

Prima variantă a acestui joc presupune un dialog între reporterul-copil și restul preșcolarilor din grupă despre emisiunea preferată. Educatoarea alege propoziții formulate de copii pe care să le despartă în cuvinte și să precizezenumărul de cuvinte și locul lor în propoziție. Sunt antrenați cȃt mai mulți copii în joc, răspunsurile corecte sunt aplaudate. Se reprezintă grafic propozițiile.

A doua variantă presupune că reporterul-copil formulează o propoziție despre un domeniu ales de educatoare ( animale, plante, jucării, meserii, flori, legume), numește apoi un coleg de grupă care să aleagă de pe măsuță cifra care arată cȃte cuvinte are propoziția. Se pot folosi jetoane cu imagini pentru a sugera alcătuirea de propoziții care vor afișa la panou în funcție de domeniul abordat.

A treia variantă presupune introducerea unor păcăleli. Copilul care joacă rolul de reporter alcătuiesțe o propoziție și ridică greșit cifra corespunzătoare număruli de cuvinte și ordinea lor În propoziție. Se urmăresc în special cuvintele de legătură: și, la, pe , în, spre.

Pentru formarea deprinderii de despărții cuvintele în silabe este utilizat jocul didactic “ Cȃte silabe are cuvȃntul?” ce are ca sarcina didactică pronunțarea clară a silabelor, a grupurilor de silabe și a unor logatomi-cuvinte artificiale monosilabice, fără semnificație, formate din trei sunete (consoană-vocală-consoană), folosite pentru aprecierea calității unei transmisii telefonice sau a audiției într-o sală. Regulile jocului presupun că preșcolarii aleg pe rȃnd un jeton, îl denumesc si apoi despart cuvȃntul în silabe, precizează numărul silabelor și locul fiecăreia. Alcătuiesc propoziții cu cuvȃntul cerut de educatoare. Se aplaudă răspunsurile corecte. Educatoarea va spune copiilor poezii ritmate determinȃndu-i să înțeleagă componența cuvȃntului din mai multe silabe.

Una- două, Hai că plouă! Trei – patru, Hai la teatru! Cinci – șase, Spălam vase! Șapte – opt, Porumb copt! Nouă – zece, Un pahar cu apă rece!…

Educatoarea va așeza la panou jetoane cu diferite imagini. Cere copiilor să le denumească. Apoi deschiderea gurii sau flosind explică copiilor că așa cum propoziția are mai multe cuvinte, așa și cuvintele se despart în silabe. Demonstrează copiilor folosind jetoane expuse la panou, punȃnd podul palmei sub bărbie pentru a simți deschiderea gurii sau folosind bătaia ritmică din palme pentru fiecare silabă. Cere copiilor sa le denumescă. Apoi explică copiilor că așa cum propoziția are mai multe cuvinte, așa și cuvintele se despart în silabe. Demonstreaază copiilor folosind jetoane expuse la panou, punȃnd podul palmei sub bărbie pentru a simți deschiderea gurii sau folosind bătaia ritmică din palme pentru fiecare silabă.

Exemplu: copil co-pil

Măr măr

Elefant e-le-fant

Telefon te-le-fon

Se explică copiilor că unele cuvinte sunt formate dintr-o silabă ( o singură deschidere a gurii), altele au două sau mai mule silabe. Copiii aleg de pe masa educatoarei jetoane, denumesc cuvȃntul și apoi îl despart în silabe. Jocul propriu-zis se desfășoară prin folosirea cuvintelor cu 1-2 silabe apoi cu 3-4 silabe. Jetoanele se vor așeza pe coloane laa panou. Pentru sesizarea numărului de silabe se folosește palma sun bărbie, bătăile ritmice din palme sau bătaia palmei pe măsuță. În desfășurarea jocului sunt antrenați cât mai mulți copii, iar răspunsurile bune vor fi aplaudate. Copiii vor fi solicitați de două sau trei ori în a repeta silabele unui cuvȃnt.

Acest joc se poate desfășura în mai multe variante. Educatoarea dă unui copil din grupă un plic. Aceasta va merge din mȃnă, pȃnă la semnalul “Stop”.Copilul la care s-a oprit plicul, îl deschide, denumește cuvȃntul din imagine, îl desparte în silabeși cere colegului din dreapta sau stȃnga să alcătuiascăo propoziție cu ajutorul cuvȃntului din imagine. A doua variantă a acestui joc presupune că grupa de preșcolari se va împărți în două echipe. Un reprezentant al unei echipe va alege un jeton, de pe masa educatoarei, denumește cuvȃntul din imagine, apoi îl va despărți în silabe. De exemplu: mașină. A doua echipă precizează numărul silabelor cuvȃntului și locul fiecărei silabe. Prima silabă este “ma”, a doua silabă este “și”, a treia silabă este “nă”. Cea de-a treia variant presupune existența unor plicuri, în care se află imagini grupate pe domenii: animale, păsări, mijloace de transport. Un copil din grupă, conducătorul jocului, allege un plic, așează jetoanele pe masa educatoarei și numește colegi care să aleagă cȃte un jeton, să denumească imaginea( cuvȃntul) și sa despartă în silabe. Jetoanele se vor așeza la panou pe coloane. Din domeniul florilor putem avea următoarele exemple:

a)Mac

b)La-lea

Bu-jor

c)Ghi-o-cel

Tran-da-fir

Nar-ci-să

d)Mar-ga-re-tă

Cri-zan-te-mă

Copiii precizează numărul de silabe ale fiecărui cuvȃnt. Varianta se poate desfășura pe echipe. Educatoarea demonstrează și explică modul în care se vor segmenta grafic silabele. Va rosti un cuvȃnt, pe care îl va reprezenta grafic( segment de linie). Apoi se vor reprezenta silabele cuvȃntului, de la stȃnga la dreapta, în ordinea în care se pronunță, o dată cu pronunțarea lor (segmente de linie scurte).

Exemplu:

rața

___.

_ _

Se pot folosi culori pentru reprezentarea grafică a cuvintelor și a silabelor sau buline colorate( la alegerea educatoarei). Sunt antrenați preșcolarii pentru reprezentarea grafică. Varianta se poate desfășura și pe echipe. Un reprezentant din fiecare echipă pronunța un cuvȃnt, iar alt copil din echipa adversă reprezintă grafic cuvȃntul și silabele. Copiii își încurajează coechipierii și aplaudă răspunsurile corecte.

Jocul silabelor presupune exersarea deprinderii de a despărți cuvintele în silabe. Sarcina didactică constă în precizarea locului silabei în cuvȃnt (inițial, median și final). Regulile de joc presupun ca preșcolarii să spună cuvinte care încep cu aceeași silabă dată de educatoare, caută cȃt mai multe cuvinte care încep cu aceeși silabă. Răspunsurile corecte vor fi aplaudate. Educatoarea așează la panou imagini a căror cuvinte încep cu aceeași silabă. Exemplu: mașina, macara, masă. Cere copiilor să denumească cuvintele și să le despartă în silabe. Educatoarea reia pronunțarea cuvintelor, insistȃnd asupra primei silabe (ma). Copiii aleg de pe masa educatoarei imagini care încep cu silaba dată de educatoare și completează cuvȃntul cu silaba sau silabele care lipsesc. Jetoanele se așează la panou în ordine.

Exemplu:

Ba: batic, batistă, baloane;

La: ladă, lacăt, lamă.

Pa: pasăre, papagal, pară, patine;

Există mai multe variante ale acestiu joc. Prima variant constă în împărțirea grupei în două echipe. Educatoarea pronunță o silabă. De exemplu: CA. Copiii din prima echipă găsesc cuvinte care încep cu silaba CA. (ca-să, ca-nă, ca-me-ră, ca-pră, ca-nar, ca-nal). Copiii din cealaltă echipă găsesc cuvinte care se termină cu silaba CA ( nu-ca, lun-ca, bar-ca, va-ca). O altă variant a acestui joc se numește “ Repetă aceeași silabă!” în care se folosesc jucării, imagini sau se poate desfășura oral. Educatoarea pronunță silabe care se repetă. Copiii vor găsi cuvȃntul potrivit și îl vor despărți în silabe.

Exemplu:

Veve- Veveriță

Păpă-păpădie

Gogo-gogoșar

Papa-papanași, papagal

Rere-cerere

Re-revedere

Cucu-cucurigu.

Grupa se împarte în două echipe în cea de-a treia variantă. Un reprezentant dintr-o echipă alege o imagine de pe masa educatoarei, fără să o arate copiilor și pronunță o parte din cuvȃnt (una-două silabe) în așa fel încȃt să sugereze cuvȃntul. cealaltă echipă deduce cuvȃntul și îl pronunță în întregime.

Exemplu: mași-nă

bici-cletă

croco-dil

În sprijinul formării deprinderii de a sesiza sunetul inițial al cuvintelor se poate realiza jocul didactic “ Cu ce sunet începe cuvȃntul ?” . Sarcina didactică constă în înțelegerea noțiunii de sunet și de literă și stimularea interesului pentru limbajul scris. Regulile jocului presupun ca preșcolarii să denumească imaginile cu ajutorul cuvintelor, sesizȃnd sunetul de la care pornește cuvȃntul, vor găsi cȃt mai multe cuvinte care încep cu sunetul respectiv. Se aplaudă răspunsurile corecte, se încurajează spiritul de echipă, se acordă recompense. In deschiderea acestui joc didactic se poate interpreta cȃntecul “Acum e toamnă, da!”. Acest cantecel conține sunetele (a, e, o, u, i), care se pronunță insistent în refrenul interpretat. Se prezintă seturi în care toate imaginile încep cu sunetul A. Un exemplu ar fi seria de cuvinte: alune, acvariu, ață, ac, autobuz, albină. Se dumește pe rȃnd fiecare cuvȃnt insistȃndu-se pe sunetul inițial. Educatoarea va așeza între aceste imagini, altă “imagine greșită”, copiii vor sesiza greșeala și vor preciza sunetul de la începutul cuvȃntului. Preșcolarii găsesc cȃt mai multe cuvinte care încep cu sunetul A. cadrul didactic afișează pe tabla magnetică sau pe calculator litera A, într-un ritm lent, suficient de mare pentru a putea fi văzut de către toți copiii din grupă. Se va face explicația că liera A este simbolul sunetului A. Se va intui împreună cu preșcolarii litera A prin utilizarea literelor magnetice, a unui modelaj din plastină sau de pe coperta unei cărți, reviste tipărite. Se insist pe urmărirea prin pipăire pe contur a traseului literei A. Educatoarea va explica diferența dintre sunet și literă. În exemplele pe care le va da, pentru explicarea noțiunii de sunete, educatoarea va demonstra modul de deschidere a gurii pentru vocale și pentru consoane, fără a le defini. (“ dacă rostim A, B, C, am rostit trei sunete”) (“dacă scriem A, B, C, am scris trei litere). Varianta de joc în care copiii își spun prenumele și precizează cu ce sunet începe. Despart în silabe prenumele. Se formează grupe și fiecare copil va primi un ecuson mare, pe care este scrisă litera inițială a prenumelui său. Copiii se vor grupa pe șiruri după litere:

Șirul A: Ana, Alina, Andreea,

Șirul B: Bogdan, Bobi, Bebe

Șirul C: Cosmin, Claudiu, Constantin.

Șirul D: Dan, Daniel, Denisa, Darius, Denis.

Șirul E: Elena, Eugen.

O altă variantă este aceea că o echipă spune un cuvȃnt, cealaltă precizează sunetul cu care începe cuvȃntul. Vor recunoaște litera corespunzătoare sunetului în publicațiiile puse la dispoziție de educatoare. Vor alcătui propoziții cu cuvȃntul respectiv.

Prin jocul ”Păcălește-mă pe mine!”, copiii sunt solicitați să găsească cuvinte prin care să se deosebească de cuvȃntul meu printr-un singur sunet. Educatoarea pronunță cuvȃntul cuvȃntul “rac”, iar copiii au substituit sunetul (r) cu sunetul (l), din care a rezultat cuvȃntul “lac”. Astfel a rezultat seria de cuvinte (loz-roz, paie-baie, bere-pere).Jocul se desfășoară cu material didactic. Pentru înțelegerea noțiunii de propoziție, pentru a forma deprinderea copiilor de a se exprima corect, se desfășoară jocul în care sunt folosite ilustrații care-i să-i ajute să înțeleagă faptul că, pentru a alcătui o propoziție, este necesară o înlănțuire, o relație logică între cuvinte.

Prin jocul didactic “Spune mai departe” se realizează respectarea acordului între subiect și predicat, activizarea gȃndirii logice prin găsirea cuvintelor corespunzătoare ca sens și rapiditatea în gȃndire. În textul povestirii “Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici” au fost omise cuvinte în mod intenționat. În timpul jocului, copiii au dat dovadă de multă atenție, ascultȃnd povestea, pentru a găsi cuvintele omise pe parcursul expunerii. Prin participarea activă a copiilor se poate verifica însușirea conținutului poveștii și în mod special dialogurile dintre Albă-ca-Zăpada și oglinda, dintre mama vitregă și Albă-ca-Zăpada, dintre pitici și Albă-ca-Zăpada.

Prin jocul didactic “De-a școala” s-a urmărește evaluarea nivelului de dezvoltare a limbajului și a comunicării orale a preșcolarilor sub aspect fonetic, lexical, gramatical, expresiv. Ca material didactic sunt folosite imagini care desemnează anumite obiecte pentru a denumi cuvinte, să spună cu ce sunet începe cuvȃntul, să despartă cuvȃntul în silabe, să alcătuiască cu cuvȃntul respectiv o propoziție.

Jocul didactic cu tema “Ce spun eu și ce spui tu?” are ca scop îmbogățirea și activizarea vocabularului cu cuvinte ce denumesc antonime. Sarcina didactică constă în găsirea antonimelor, astfel încȃt să se realizeze corect acordul gramatical pentru substantive la numărul singular și la plural, genul feminin și masculin.

Varianta 1:

Pe un panou, sunt mai multe imagini. Educatoarea alege o imagine, o denumește și le cere copiilor să găsească perechea opusă acesteia.

Ex: Eu spun pom scund.

Tu ce spui?

Eu spun pom înalt.

Se împarte grupa în două echipe, prima echipă adresează pe rȃnd întrebări legate de imaginile de pe panou, iar copii din cealaltă echipe vor răspunde, formulȃnd propoziții cu opusul obiectul pe care l-a denumit și invers. Se va folosi material cȃt mai variat, insistȃnd pe înțelegerea noțiunii de sens contrar (antonime).

Varianta 2:

Educatoarea spune un cuvȃnt, iar copiii trebuie să găsească opusul cuvȃntul dat:

Eu spun: Tu spui: Eu spun: Tu spui: