Jocul Didactic – de la Teorie la Practica

CAPITOLUL II: JOCUL DIDACTIC – DE LA TEORIE LA PRACTICA

II.1. Jocul – principala forma de activitate la copiii din grădiniță

"Omul nu este întreg decât atunci când se joacă" (Schiller)

Puține dintre problemele de psihopedagogie preșcolară au frământat într-o asemenea măsură, încă din cele mai vechi timpuri, mintea oamenilor de știință, ca problema jocului. Numeroasele teorii existente despre joc vin să răspundă la o seamă de întrebări dintre cele mai complexe și dificile. Care este originea și natura jocului? Pentru ce simte copilul o asemenea nevoie de a se juca? Ce funcții îndeplinește jocul în dezvoltarea psihofizică a copilului? Constituie jocul o funcție predominantă sau numai conducătoare de activitate a copilului preșcolar? Care sunt și cum se explică particularitățile caracteristice ale jocurilor copiilor de vârstă preșcolară?

Iată numai câteva întrebări la care pedagogii și psihologii, au dat răspunsuri dintre cele mai diferite.

O teorie superioară a formulat A. N. Leontiev prin care a definit” jocul ca o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în evoluția copilului, constând în reflectarea și reproducerea vieții reale într-o modalitate proprie copilului, rezultat al interferenței dintre factorii bio-psiho-sociali.” . Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vieții reale pe baza transfigurării realității, prelucrării aspirațiilor, tendințelor, dorințelor copilului. Jocul este o activitate cu caracter dominant la această vârstă, fapt demonstrat de modul în care polarizează celelalte activități din viața copilului, după durata și ponderea sa, după eficiență, în sensul că jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modificări în psihicul copilului. Valoarea formativă a jocului se poate aprecia mai bine în funcție de planul dezvoltării.

Noutăți în teoria jocului aduce J.Chateau. El consideră că jocul oferă posibilitatea descătușării ființei umane de lumea înconjurătoare, că anticipează conduitele superioare, pentru copil orice activitate fiind joc.

Psihologul francez J. Piaget definește jocul ca “pol al exercițiilor funcționale în cursul dezvoltării individului” celălalt pol fiind exercițiul neludic, când subiectul învață să învețe într-un context de adaptate cognitivă și nu numai de joc.

Reevaluând informațiile inserate până acum, conchidem că în teoria jocului, cele mai importante contribuții le-au avut Piaget, Claparède și Leontiev și drept urmare scrierile lor constituie opere de referință în domeniu.

Și atunci când facem referire la “om” putem avea în vedere caracterul universal al jocului, surprins foarte bine de Ursula Șchiopu în afirmația:”De fapt, omul se joacă la toate vârstele. Chiar și la vârsta a treia.”

Pedagogia preșcolară științifică ne învață că jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, generată de trebuințe, dorințe, tendinșe specifice copilului preșcolar. De aceea, jocul constituie o formă de manifestare întâlnită la copiii tuturor popoarelor, din cele mai vechi timpuri.

Putem concluziona astfel, că jocul este tovarășul de nedespărțit al copilăriei și constituie una din formele cele mai importante de activitate ale preșcolarului.

În viața copilului jocul deține un rol atât de însemnat pentru că-i satisface dorința firească de manifestare și independență. Realitatea care-l înconjoară este mult prea complexă. Jocul este una dintre activitățile prin care copilul învață să cunoască lumea reală.

Dacă la început copiii reflectă în jocuri situații concrete, foarte clare, cu timpul ei se ridică de la reprezentări la noțiuni pe bază de generalizări.

Urmărind cu atenție copilul în timpul jocului, educatoarea constată lacunele din experiența individuală și poate lua măsurile cele mai potrivite pentru a completa golurile semnalate. Orientându-și astfel preocupările, ea îmbogățește cunoștințele copiilor, le formează capacitatea de a opera cu, cunoștințele pe deplin asimilate, de a se folosi de ele în toate împrejurările, atât în activitatea de joc, cât și în activitatea de învățare.

Prin munca îndeplinită sub formă de joc, preșcolarul capătă informații și se formează ca membru al grupului social. Numai prin jocul-muncă, preșcolarul va înțelege necesitatea, utilitatea muncii și va căpăta respectul față de munca altuia. La vârsta preșcolară, munca are un predominant caracter imitativ, împletindu-se permanent cu jocul, fiind subordonată acestuia. Jucându-se, copiii află despre munca din diferite sectoare de activitate și educatoarea îi va sprijini în acest sens.

Prin joc se realizează educația viitorului om în acțiune. Așa cum se comportă preșcolarul în joc, tot așa se va comporta și în muncă, în perioada maturității. Organizarea justă a jocului duce la educarea unei atitudini pozitive față de muncă. Jocul îl deprinde pe copil cu efortul fizic și intelectual și astfel îl pregătește pentru munca de mai târziu.

Într-un joc bine organizat, elementele distractive se întrepătrund cu cele de muncă. Din punct de vedere educativ, este foarte important să fie asigurată o justă proporționare a jocului cu munca, a elementului distractiv cu efortul fizic și intelectual. J.Chateau, în lucrarea sa „Copilul și jocul”, afirmă că „a te juca înseamnă în general a-ți propune o sarcină de îndeplinit și a te obosi, a face un efort, pentru a îndeplini această sarcină.”

Rolul jocului în viața copilului rezultă și din ideea lui M. Dougall că „jocul este și o pregătire pentru viața de mai târziu, dar, mai presus de toate, el este însăși viața copilului.”

Fiind forma de activitate specifică vârstei preșcolare, jocul îndeplinește în viața copilului importante funcții formative. Prin joc se îmbogățește sfera afectivă și cognitivă a copilului, se dezvoltă curiozitatea, se conturează interesele, se extinde sfera relațiilor interpersonale și se deschide în planul imaginației prin interpretarea rolurilor socio-profesionale, accesul la viața și activitatea adultului.

Jocul dă posibilitatea formării unor relații corecte în cadrul societății infantile și pune bazele relațiilor caracteristice societății adulților spre care tinde întreaga activitate de educație.

La vârsta unei receptivități deosebite, copilul preșcolar reflectă, oprindu-se la situațiile care l-au impresionat mai puternic. De aceea, educatoarea trebuie să sublinieze exemplele pozitive din mediul înconjurător copilului.

Prin conținutul, forma și funcționalitatea pe care o are, jocul nu poate fi confundat cu nici o altă formă de activitate educativă și nici nu este în măsură să suplinească pe vreuna din ele. Practica a dovedit că jocurile, în nenumăratele lor variante, pot fi folosite în scopul educării cu succes a copiilor de vârstă preșcolară.

Trezirea interesului pentru joc, pentru tema lui, crearea unei dispoziții emoționale, înțelegerea de către copii a sarcinii didactice și a regulilor jocului sunt obiective ce pot fi realizate prin diverse modalități. În raport cu vârsta și nivelul de dezvoltare al copiilor, cu emotivitatea și interesele lor, folosirea elementelor de joc (așezarea și surpriza, ghicirea, mișcarea, întrecerea) și indicațiile verbale devin o modalitate permanentă pentru realizarea acestor obiective.

Jocul este activitatea preferată a copilului. În grădiniță, preșcolarul este încurajat să se joace, la baza organizării procesului instructiv-educativ desfășurat în învățământul preșcolar stând respectarea acestei nevoi naturale de joc a copilului și valorificarea funcțiilor acestuia.

Mulți ar putea considera jocul ca fiind o activitate banală, ce este executată de către copii sau de tineri și adulți ce nu au treburi “serioase”. Însă jocul este un moment deosebit de important în viața omului. El are rol formativ și informativ pe tot parcursul dezvoltării individului, dar cu momente mai importante în anumite etape de dezvoltare ontogenetică. Din aceste motive, psihologia și pedagogia studiază tipurile de jocuri ca momente importante în evoluția omului, dar și particularitățile psihice implicate și solicitate de desfășurarea unor astfel de activități.

Jocul a început să fie studiat mai întâi la animale și abia apoi la om, prin menținerea cadrului necesar fixat de jocul animalelor. Astfel, K. Groos abordează în mod sistematic problema jocului la animale, iar mai târziu elaborează un studiu serios cu privire la jocurile umane. Activitatea ludică (de joc) este considerată de către Groos un “preexercițiu”, adică un exercițiu al tendințelor ce îl pregătesc pe viitorul adult pentru viața normală de mai târziu.

Specificul activității de joc la copii se poate raporta la nivelul dezvoltării funcțiilor psihice și la etapele evoluției vieții sociale. Superioritatea funcțiilor psihicului copilului permite o antrenare activă în joc, o intervenție originală și descoperirea unor noi momente care duc la desfășurarea complexă a activității ludice. Pe de altă parte, jocul capătă o serie de caracteristici noi ce se supun influențelor nemijlocite a modului de viață socială. Astfel, se poate urmări o evoluție a jocului din cele mai vechi timpuri ca urmare a procesului de umanizare și a constituirii formațiunilor sociale. Jocul nu numai că imită și reproduce la o scară mai restrânsă o serie de momente specifice relațiilor dintre oameni și activității desfășurate, dar antrenează și aspecte creatoare din partea participanților care presupun o anumită dezvoltare a capacităților psihice.

Prin intermediul jocurilor, copiii manifestă forme specifice comportamentale atât față de partenerii de joacă cât și față de adulți, de viața acestora, de lumea ce-i înconjoară în genere. Nu este greu să observăm evoluția jocurilor la copii, de la simplu la complex; odată cu creșterea copiilor jocurile se diversifică și se complică în toate planurile de realizare. Dacă observăm jocul de-a școala al unor copii preșcolari constatăm că are loc pe bază de imitație, reproducerea unor conduite specifice, atât în planul vorbirii cât și în cel al manifestărilor generale, al relațiilor ce se stabilesc între adulți și copii în procesul educativ. Dacă la copiii preșcolari predomină reproducerea unor relații simple, fără sesizarea unor aspecte intrinseci legate de procesul respectiv, același joc la copiii școlari evidențiază relații complexe și exacte, se surprind calitățile intime ale conduitelor umane și ale atitudinilor față de activitatea instructivă. Angajarea copilului în acivitatea ludică pornește de la o necesitate reală. La anumite vârste copilul acționează izoform adulților și reproduce în joc activitățile observate, ceea ce înseamnă, într-un anumit fel, înțelegerea lor. Astfel spus, existența socială este reflectată, la nivelul jocului în proporții limitate. Atunci când unui copil, fie el și preșcolar, i se oferă posibilități de manifestare în activitatea adultului, mai cu seamă dacă este înconjurat în aceasta, el renunță la joc antrenându-se cu toate forțele în asemenea “lucruri serioase”. Se poate afirma că, în felul acesta, se satisface nevoia sa acută de acțiune. Jocurile suferă o serie de influențe social-istorice care determină nu numai modificarea conținutului lor, dar și a formei de desfășurare. Astfel, diverse cercetări legate de inventarierea și investigarea conținutului jocurilor au relevat patru aspecte mai importante:

existența unor jocuri răspândite pe teritoriul numai al anumitor țări;

existența unor jocuri cu caracter universal ce sunt răspândite pe zone întinse și cunoscute în majoritatea țărilor;

existența unor jocuri care au suferit profunde modificări de la o etapă la alta, de la un timp la altul, sub influența unor evenimente social-istorice importante;

nașterea unor noi jocuri sub influența schimbărilor condițiilor cotidiene de viață.

Se poate afirma cu temei că indiferent de natura și tipurile de jocuri toate au un caracter formativ-educativ. Prin intermediul acestora se formează și se dezvoltă o serie de însușiri ale personalității și se exersează caracteristicile proceselor psihice. Astfel, se educă particularitățile intelectuale și fizice cum sunt curajul, dârzenia, perseverența în activitate, abilitățile manuale, agilitatea și îndemânarea, atitudinea principală față de parteneri și colectiv, spiritul de competiție și socialitatea. Se dezvoltă caractere și personalități integre.

Odată cu dezvoltarea gândirii pe baza comunicării, mai ales în jocul colectiv, copilul își dezvoltă vorbirea. Denumind elementele de joc, împărțindu-și rolurile, interpretându-le, copiii sunt puși în situația de a-și alege cu grijă cuvintele, de a imita vorbirea adulților, de a folosi cuvinte și expresii adecvate.

În cadrul jocurilor cu subiecte din povești, preșcolarii își exersează vorbirea, își însușesc expresii literare, folosindu-le în dialogurile și replicile cerute de situația noastră. În joc copiii se corectează uneori în ceea ce privește exprimarea, creează îmbinări lexicale, își dezvoltă gândirea și își îmbogățesc mijloacele de exprimare.

Jocul stimulează imaginația și contribuie la îmbogățirea cunoștințelor preșcolarilor. Ei trebuie să găsească răspuns la numeroasele probleme: cum să construiască, care este materialul cel mai indicat, ce obiecte ar putea folosi în joc, cum să transforme un scaun în mașină, etc.

Caracterul formativ al jocului este cu atât mai evident cu cât prin intermediul său copilul asimilează nu numai caracteristicile modelelor, ci și felul relațiilor acestora cu mediul social în care trăiește. Jocul îl obișnuiește pe copil să trăiască și să acționeze într-un grup mai mic sau mai mare. El își îmbogățește viața personală prin relațiile pe care le stabilește cu ceilalți copii, prin prieteniile pe care le leagă, deoarece are posibilitatea să facă schimb nu numai de sentimente, cunoștințe, ci și de experiență socială.

La toate vârstele ființa umană se joacă, dar numai că rolul pe care îl are jocul în viața omului este diferit de la o vârstă la alta; la vârsta adultă, jocul devine o cerință a reconfortării, iar în copilărie este activitatea principală. Odată cu intrarea copilului în școală, jocul nu-și pierde din importanță, dar trece pe al doilea plan ca urmare a activității ocupaționale de învățare.

II.2. Rolul jocului în dezvoltarea multilaterală copilului preșcolar

Voi încerca în continuare sa subliniez importanța jocului asupra dezvoltării în ansamblu a personalității copilului.

Astfel, mă voi raporta, pe rând, la rolul jocului în dezvoltarea fizică, intelectuală, morală și estetică a copiilor la vârsta preșcolară.

Jocul- mijloc de educație fizică. Jocurile constituie instrumentul principal de realizare a sarcinilor educației fizice a preșcolarilor. In timpul jocului copilul aleargă, sare, fortificându-și astfel organizmul. Mișcările de joc creează condiții favorabile pentru desfășurarea optimă a proceselor metabolice, accelerează și intensifică functiile aparatelor respirator și circulator, ridicând tonusul vital al organismului. Jocul de mișcare contribuie și la dezvoltarea unei ținute corecte, a curajului, perseverenței, promptitudinii reacțiilor, spiritului de inițiativă.

Educația intelectuală prin joc.

Jocul creează condiții favorabile și pentru dezvoltarea intelectuală a copilului. prin activitatea de joc se produc două categorii de schimbări în conținutul și structura proceselor cognitive. Pe de o parte, prin joc, copilul dobândește noi cunoștințe despre mediul înconjurător, pe de altă parte jocul favorizează dezvoltarea aptitudinii imaginative a copiluui, a capacității de a crea sisteme de imagini generalizate despre obiecte și fenomene, precum și de efectua diverse combinări mentale cu imaginile respective. Jocul reprezintă forma de activitate care face trecerea de la acțiunile practice, materiale de joc, spre acțiunile mintale, în planul reprezentărilor. Rolul formativ al jocului constă în faptul că prin intermediul lui preșcolarul devine stăpân pe procedee accesibile de reconstituire a unor variate conținuturi cu ajutorul acțiunilor obiectuale, externe, materializate. Jocul îi oferă copilului posibilitatea de a reconstitui , de a reconstrui și astfel, de a reproduce într-o foră intuitiv-activă, o arie cuprinzătoare din realitatea obiectivă. Prin joc, dezvoltarea intelectuală este puternic influențată în sensul dobândirii de informații pe de o parte, și a diversificării acțiunilor mintale, pe de altă parte.

Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinilor imaginative, a capacităților de creare a unor sisteme de imagini generalizate despre obiecte și fenomene, posibilitatea de a opera mintal cu reprezentări după modelul acțiunilor concrete cu obiectele în timpul jocului.

Cu cât preșcolarul este mai mic, cu atât influența jocurilor asupra proceselor lui cognitive este mai mare. Venind în contact nemijlocit cu obiectele pe care le folosește în joc, copilul învață să perceapă și să observe variatele lor însușiri. Aceste două procese – percepți și observația – se dezvoltă la copil în procesul de analiză și sinteză a însușirilor de culoare, formă, mărime, greutate ale obiectelor respective.

Impresiile concrete provenite din mediul înconjurător, constituie o sursă negreșită pentru dezvoltarea reprezentărilor și imaginației copilului. Imaginația reproductivă și cea creatoarese dezvoltă prin prelucrarea reprezentărilor ce s-au format pe baza ipresiilor nemijlocite.

In timpul jocului, reprezentările copilului se îmbogățesc, se precizează și se corectează. Interpretând un rol sau altul, copilul trebuie să-și reprezinte acțiunile diferiților oameni, atitudinile lor. In astfel de situații copilul pune întrebări, iar noi, educatoarele, trebuie să le satisfacem nevoia de cunoaștere, să le dezvoltăm spiritul de investigație.

Astfel folosind jocul ca mijloc de formare intelectuală, educatoarea acționează în mai multe direcții : imbogățește impresiile copiilor despre realitatea înconjurătoare, le extinde sfera reprezentărilor, le stimulează imaginația creatoare și reproductivă, le activizează gândirea și procesul de comunicare verbală, le exersează « verbalizarea » elementelor de joc.

Educația morală prin joc.

În strâsă legătură cu educația fizică și intelectuală, prin joc se exersează și sarcinile educației morale la preșcolari. Copiii își însușesc nu numai cunoștințe despre obiecte și fenonomenele naturii, ci își formează și reprezentări și noțiuni despre relațiile sociale, trăiesc variate emoții și sentimente morale și își dezvoltă elemente ale calităților de voință și caracter.

Reprezentările și noțiunile morale se formează la copii prin relații de joc. In timpul jocului, copilul învață ce este « bine » și ce este « rău », ce este « permis » și ce este « interzis ». rolul jocului este considerabil și în educarea emoțiilor și sentimentelor morale. Spre vârsta de 4-5 ani copilul simte o deosebită atracție pentru jocurile colective. In aceste jocuri apar și se dezvoltă primele simpatii și sentimente de prietenie între copii.

În jocurile colective copilul își însușește în mod activ regulile și normele de conduită ale oamenilor. El învață să fie stăpân pe sine, să se autocontroleze, să se supună unor reguli și să-și asume obligatții și responsabilități. Astfel i se dezvoltă priceperea de a-și preciza scopul jocului, de a-și organiza condițiile pentru joc, de a depune eforturi fizice și intelectuale pentru a învinge, de a persevera în ducerea lucrului până la capăt.

Dezvoltarea unor însușiri morale, așa cum sunt : atașamentul, curajul, solidaritatea, cinstea, sinceritatea, stăpânirea de sine, perseverența, se produce, fără îndoială, numai în condițiile unei influențe bine orientate, a unei îndrumări raționale a jocului din partea adulților. Educatoarea trebuie să îl învațe pe copil să respecte , să se conformeze regulilor jocului.

Educația estetică prin joc.

Pe lângă alte influențe formative, jocul constituie în același timp și un mijloc foarte important de educație estetică. In procesul jocului se dezvoltă atât emoțiile și sentimentele estetice, cât și gustul pentru frumos al copiilor.

Această influență formativă se diferențiază în funcție de natura jocului. In unele jocuri, ca de pildă cele de construcție, copiii își înfrumusețează construcțiile, formâandu-și gustul pentru frumos, gustul estetic. În jocurile cu subiecte din basme și poveșticopiii interpretează diferite roluri trăind variate emoții estetice. Materialul auxiliar are un rol însemnat în stimularea emoțiilor și sentimentelor estetice. La fel, cântecele, dansurile,recitările- parte componentă a multora dintre jocuri,- favorizează dezvoltarea trăirilor afective de natură estetică.

Așadar, putem concluziona că jocul preșcolarilor constituie un mijloc foarte important de dezvoltare și educație fizică, intelectuală, morală și estetică a acestora.

Jocul poate fi definit ca o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară ce și-o creează singur.

Jocul este un mijloc de cunoaștere și autocunoaștere, este mijloc de învățare; el este și un mijloc de exprimare și exersare a originalității și creativității și mai ales un mijloc de socializare.

Este cunoscut rolul jocului în formarea, dezvoltarea și restructurarea întregii activități psihice a copilului preșcolar, el fiind numit forma de bază a activității prin care se formează și se dezvoltă personalitatea copilului. Jocul este o adevărată <<școală>> a vieții pentru copil.

II.3. Tipuri de jocuri în grădinița de copii.

Clasificarea jocurilor

In ceea ce priveste clasificarea jocurilor au existat diferite puncte de vedere. Conform teoriei lui Groos, toate fac să se exerseze o funcție psihologică sau fiziologică.

După numărul participanților la joc există:

jocuri individuale ;

în perechi ;

în grup ;

După felul acțiunii de joc :

jocuri de mișcare ;

jocuri pe roluri, demonstrative;

jocuri de creație;

jocuri dupa reguli ;

După felul regulilor:

jocuri transmise din generație în generație ;

jocuri liber inventate ( jocuri de creație, demonstrative, pe roluri );

În raport cu acțiunea adultului în joc :

jocuri spontane , inițiate de copii;

jocuri conduse de adult ;

Ed. Claparede a făcut o clasificare a jocurilor luând în considerare procesele generale și funcțiile speciale ale vieții mintale. Astfel, există:

jocuri care exerseaza unele funcții generale :

jocuri senzoriale

jocuri motrice( jocul cu bile, jocul cu mingea )

jocuri psihice :

– jocuri afective

– jocuri intelectuale ( loto, domino )

jocuri care exerseaza unele funcții speciale:

jocuri de luptă( șah, tenis , fotbal)

jocuri de vânătoare (culesul fructelor, jocul cu colecțiile )

jocuri sociale ( plimbări în grup )

jocuri familiale ( jocul cu păpușa )

jocuri de imitație ( jocul de-a maimuța )

O clasificare a jocurilor specifice perioadei preșcolare o întâlnim în lucrarea “Jocul didactic modern și tradițional în activitățile din grădiniță ” :

jocuri cu reguli ;

jocuri cu subiect ;

jocuri de mișcare ;

jocuri de creație ;

jocuri pentru dezvoltarea intelectuală ;

jocuri cu caracter distractiv ;

jocuri didactice .

Prin caracter, conținut și structură, jocurile sunt foarte numeroase și variate. În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe încercări de clasificare a jocurilor.

Ed. Claparède clasifică funcțiile jocului în două categorii:

funcție cardinală sau principală – aceea de a-i permite individului să-și realizeze eul

și funcțiile secundare în număr de patru:

Funcția de divertisment – în joc apar elemente pe care copilul nu le găsește în mediu, se înlătură rutina și plictiseala;

Funcția de recreare, relaxare – jocul obosește mai puțin decât învățarea, munca sau creația;

Funcția de agent de manifestare socială – copilul își manifestă nevoia de a fi împreună cu ceilalți;

Funcția de agent de transmitere a ideilor și experienței – jocul devine un vehicul pentru perpetuarea credințelor, tradițiilor, ritualurilor, un instrument de educație populară.

Funcția principală a jocului o reprezintă, din perspectiva lui Edouard Claparède, manifestarea personalității prin unica activitate posibilă, deoarece copilul nu este dezvoltat suficient pentru a se putea exprima prin celelalte tipuri de activități psihice. Astfel, jocul după Claparède ar fi înlocuitor al activității serioase. Individul este obligat să recurgă la joc din două motive:

– pentru că este incapabil să presteze o activitate serioasă din cauza dezvoltării insuficiente;

– din cauza unor împrejurări care se opun îndeplinirii unor activități serioase care să satisfacă dorința respectivă.

Jocul devine astfel un fenomen de derivare explicat în felul următor de Claparède: „Curentul dorințelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru caută o ieșire în ficțiune, prin joc, atunci când realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare”.

În concepția lui J. Piaget, expusă în lucrarea „Psihologia copilului”, jocul are funcția de a realiza adaptarea copilului la realitate. Jocul este formativ și informativ și îndeplinește și o importantă funcție de socializare. și francezul Roger Caillois, în lucrarea sa, „Les jeux et les hommes”,vine să susțină această idee a lui Piaget.

Ursula Șchiopu specifică trei categorii de funcții esențiale ale jocului:

Funcția de cunoaștere, susținută de curiozitate și atenție;

Funcția de exercitare complexă, stimulativă a mișcărilor, ce se manifestă cu preponderență în timpul copilăriei;

Funcția formativ–educativă.

Dintre funcțiile secundare, autoarea menționează: echilibrarea, tonifierea și compensația care au loc în timpul jocului.

Ed. Claparède clasifică jocurile în două mari categorii: jocuri care exersează funcții generale și jocuri care exersează funcții speciale.

În prima categorie, autorul enumeră:

Jocurile senzoriale (cu trâmbițe, fluiere, desene, desene cu degetele);

Jocurile motrice (cu mingea, cu coarda etc);

Jocurile psihice intelectuale (loto, domino, asociații verbale, ghicitori) și afective (cele ce antrenează emoții precum satisfacție, ca în cele de tip farsă, emoții estetice, ca în pictură).

Jocurile care exersează funcții speciale sunt: cele de luptă, de vânătoare, sociale („De-a plimbarea”), familiale („De-a mama”), de imitație (adoptarea unor roluri, imitarea unor activități cotidiene).

Jocurile senzoriale sunt tipice copiilor mici, explorând realitatea, gustând substanțele cele mai diverse, produc sunete cu diferite jucării, examinează culorile.

Categoria jocurilor motrice este specifică tot vârstei mici, ajungând chiar la coordonarea mișcărilor, dezvoltarea forței, a promptitudinii și chiar a vorbirii.

Jocurile intelectuale se bazează pe comparație și recunoaștere, pe asociație prin asonanță, pe raționament și imaginație creatoare. Oprindu-se asupra jocurilor în care imaginația este procesul de bază, Claparède afirmă: „Copilul dovedește o neînchipuită bogăție a fanteziei când atribuie unui obiect neînsemnat cu care se joacă toate calitățile dorite de el”.

Din a doua categorie, Claparède enumeră:

Jocurile de luptă, au menirea de a exersa forța fizică și îndemânarea.

Jocurile de vânătoare îmbracă în copilărie forma jocului de urmărire, cum ar fi „De-a v-ați ascunselea”.

Jocurile sociale au menirea de a dezvolta instinctele sociale. Din această categorie fac parte plimbările, organizarea taberelor, raporturile colective.

Jocurile familiale se bazează pe instinctul matern sau pe instinctul de familie (jocul cu păpușa, „De-a mama” etc.).

Jocurile de imitație. Aici Claparède încearcă o diferențiere între imitația ca atare și care ar avea mai ales scopul de a procura elemente pentru îndeplinirea jocului și imitația, joc în care copilul imită pentru simpla plăcere de a imita. Claparède pornește de la a întreba: De ce imită copilul?,Ce imită el?, Cum imită?. Tendința copilului este aceea de a repeta o mișcare până ce ea devine conformă cu modelul.

Copilul nu imită totul. Puterea sa de imitație este limitată de structura anatomică, structură care predispune la reproducerea anumitor fenomene într-o măsură mai mare decât a altora. Alegerea modelului de imitat prin joc variază după vârstă, după nevoile momentului. Copilul imită ceea ce prezintă interes pentru perfecționarea sa. Adesea copilul imită nu pentru că îl interesează actul, ci persoana care execută obișnuit acest act. La copilul mic imitația urmărește două lucruri – spune Claparède: copilul imită pentru a învăța să imite; acesta este chiar jocul instinctului conformării. Copilul imită pentru a dobândi alte cunoștințe cu ajutorul imitației. Funcția imitației este, astfel, și scop si mijloc.

J. Piaget operează după criteriu evolutiv și grupează jocurile în următoarele categorii:

Jocurile-exercițiu sunt „jocuri funcționale” deoarece prin joc se exersează o anumită achiziție doar pentru plăcerea de a o realiza cât mai bine. Ele pot fi:

Senzorio-motorii sau de mânuire (se trage, se împinge, se manevrează butoane, îmbinări de piese);

Jocuri de combinații fără scop clar definit, de dezmembrare și reconstruire de obiecte;

Jocuri de combinații de obiecte sau acțiuni cu scor (recompuneri după un model).

Jocul-exercițiu constă în „repetarea pentru plăcerea activității însușite pe alte căi în scopul adaptării”. De pildă, după ce copilul a descoperit din întâmplare posibilitatea legănării unui obiect atârnat, reproduce la început urmărind rezultatul pentru a i se adapta și pentru a-l înțelege, ceea ce nu constituie un joc; apoi folosește aceeași conduită din simplă „plăcere” funcțională sau din plăcerea de a fi o cauză și de a afirma o cunoștință nou dobândită. Obiectele nu prezintă în sine nici un interes, ci sunt asimilate în calitate de simple elemente funcționale.

Jocurile simbolice sau de creație redau aspecte ale realității, iar după patru ani iau forma jocului cu mai multe reguli. În evoluția jocului copilului, simbolistica devine mai complexă și mai abstractă, în joc se utilizează mai multe simboluri și, treptat, jocul simbolic se transformă în joc cu reguli.

Obligat să se adapteze neîncetat lumii sociale a celor mari, ale cărei interese și reguli îi rămân exterioare, și unei lumi fizice pe care, deocamdată, o înțelege greu si eronat, copilul nu reușește să satisfacă trebuințele afective ale propriului eu în cursul acelor adaptări care, pentru el, rămân cu atât mai nedeslușite, cu cât este mai mic.

În jocul simbolic – arată Piaget – ficțiunea depășește cu mult simțul pre-exercițiu al instinctelor particulare. Jocul cu păpușa nu servește numai pentru dezvoltarea instinctului matern, ci pentru a reprezenta într-o formă simbolică ansamblul realităților trăite de copil și încă neasimilate. În această privință, jocul simbolic se explică și el prin asimilarea la eu a realului: „El reprezintă gândirea individului în forma ei cea mai pură; prin conținutul său, el reprezintă o expansiune a eului și o realizare a dorințelor, în opoziție cu gândirea rațională socializată, care adaptează eul la real și exprimă adevăruri comune”.

Jocurile cu reguli pot fi: senzoriale și intelectuale. Ele se transmit în cadrul social de la copil la copil, importanța lor crescând o dată cu vârsta. Piaget consideră că tocmai acest tip de joc, pe care copilul începe să-l utilizeze, este unul dintre punctele de pornire a procesului de socializare progresivă. La punctul de plecare, copilul nu cunoaște nici reguli, nici semne și trebuie să cucerească, printr-o adaptare treptată, formată din asimilarea altora la sine și acomodarea lui la alții, ceea ce se realizează în joc și, în primul rând, în jocul cu reguli, aceste două proprietăți esențiale ale societății exterioare: înțelegerea reciprocă bazată pe cuvânt și disciplina comună bazată pe norme de reciprocitate.

Jocurile de construcții ajută la dezvoltarea abilităților manuale și a reprezentărilor spațiale.

La început, jocurile de construcții sunt integrate în simbolism ludic, pentru ca, mai târziu, să constituie adevărate adaptări sau rezolvări de probleme și creații inteligente.

II.4. Jocul didactic – aspecte teoretice si metodologice.

O înțelegere greșită sau o neînțelegere a rolului jocului în viața copilului poate avea consecințe iremediabile asupra psihicului său. De aceea traseele educaționale trebuie să țină seama de acest spațiu al căutărilor nedefinite, dar care favorizează experiențe psihologice, afective și motivaționale semnificative.

Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire și educare a copiilor de vârstă preșcolară, deoarece rezolvă într-o formă cu totul adecvată vârstei, sarcinile instructive complexe programate în grădiniță. Teoria și practica preșcolară contemporană consideră jocul didactic o activitate ce contribuie în mod deosebit la formarea profilului intelectual și moral al viitorului școlar, dar și la lărgirea orizontului său de cunoștințe.

Prin introducerea și folosirea jocului didactic ca mijloc de bază în activități de educare a limbajului și activități matematice se realizează una din cele mai importante cerințe ale educației preșcolare, aceea de a-i învăța pe copii destul de multe lucruri însă nu prin metode școlărești, ci sub formă de joc.

Spre deosebire de celelalte jocuri, jocul didactic este creat de pedagog, este orientat și subordonat îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative și intră în fondul mijloacelor pedagogice fiind însușit treptat de către copii și apoi preluat, prelucrat și integrat în activități de către copii, influențând sistematic conținutul acestora.

Jocul didactic este o activitate care se deosebește prin structura sa specifică de celelalte activități cu un conținut asemănător prin unitatea deplină între sarcina didactică și acțiunea de joc, forma distractivă pe care o îmbracă și o păstrează permanent.

Între mijloacele instructiv – educative, jocul didactic, ocupă locul cel mai important prin influența pe care o exercită asupra celor mai profunde laturi ale personalității copilului, prin rolul său în formarea unei gândiri corecte.

Jocul didactic, așa cum am mai subliniat, rezolvă prin conținutul său o mare parte din problemele educației intelectuale. Deși, rolul său este mai însemnat în privința transmiterii noilor cunoștințe, în schimb el are o contribuție mai largă în precizarea, consolidarea, sistematizarea și evaluarea cunoștințelor.

Putem trage concluzia că jocul didactic ne ajută să organizăm activitatea intelectuală a copiilor în forme cât mai atrăgătoare, accesibile și de o vădită eficiență.

Deși rolul său este mai neînsemnat în privința transmiterii noilor cunoștințe, jocul didactic are o contribuție largă în precizarea, consolidarea, adâncirea, verificarea, sistematizarea și evaluarea cunoștințelor, iar între mijloacele instructiv-educativ ocupă locul cel mai important prin influența pe care o exercită asupra celor mai profunde laturi ale personalității copilului.

Fiind tipul de activitate prin care se urmărește fixarea, sistematizarea și consolidarea cunoștințelor, trebuie reținut faptul că jocul didactic se desfășoară după activitățile de observare, lecturi după imagini, memorizări, povestiri, deci este necesar să se asigure legătura și continuitatea cu activitățile care constituie rezerva de cunoștințe necesare jocului didactic.

După cum bine știm, înainte de a trăi și a acționa în lumea ideilor, individul trăiește și acționează în lumea lucrurilor, a obiectelor și fenomenelor din lumea reală. Viața psihică a copilului începe prin contactul senzorial cu obiecte și fenomene, iar primele sale acțiuni apar ca reacții de răspuns la incitațiile lor. Prin urmare, întreaga evoluție a activității și comportamentului uman „poate fii interpretată ca un proces continuu de acomodare la obiect și de asimilare a obiectului”, acest proces având la bază permanenta semnalizare senzorială.

Nu puține sunt jocurile didactice care se desfășoară în grădiniță și urmăresc distingerea culorilor și nuanțelor asemănătoare, actualizarea cunoștințelor despre anumite însușiri ale obiectelor și fenomenelor : „Găsește culoarea potrivită”, „Te rog să-mi dai”, „Ce formă au?” etc.

Fiind pregătite în cadrul jocurilor alese prin exercițiile senzoriale sau jocuri-exerciții, jocurile didactice contribuie la dezvoltarea sensibilității auditive, gustative, olfactive, tactilo-kinstezice.

Trecerea de la perceperea nediferențiată spre perceperea organizată și sistematică a mediului înconjurător nu se face rapid și nici spontan, ci presupune un proces de educație și instrucție relativ îndelungat, prin organizarea unor activități complete cu obiectele și substitutele acestora.

Pentru a cunoaște îndeaproape rolul și locul jocului didactic în cadrul activităților instructiv-educative din grădiniță, trebuie să cunoaștem conținutul cunoștințelor care se consolidează, se adâncesc, se sistematizează și se verifică prin jocul didactic.

La vârstă preșcolară copilul este în plină dezvoltare deci, și procesele psihice se dezvoltă, jocul didactic contribuind la dezvoltarea gândirii logice care operează cu noțiuni, judecăți, raționamente. Tot acum, gândirea copilului se ridică treptat la un nivel mai înalt, se dezvoltă operațiile gândirii, copilul comparând fructe, legume, animale, scoate în evidență deosebiri și asemănări, face analize și sinteze ajungând la generalizări și abstractizări.

În strânsă legătură cu dezvoltarea gândirii se dezvoltă și limbajul astfel sunt prevăzute în programă jocuri didactice care ajută la îmbunătățirea pronunției unor sunete mai greu de rostit – „Spune cum face?”,”Ghicește cine face așa?”, „Răspunde repede și bine”, la folosirea corectă a numărului substantivelor „Eu spun una, tu spui multe” și a acordului gramatical „Spune mai departe”.

Jocul didactic are o largă contribuție și la stimularea și dezvoltarea atenției, memoriei, imaginației, la conturarea personalității copilului preșcolar, la pregătirea lui pentru școală.

Numai cunoscând conținutul și varietatea jocului didactic, educatoarea poate să se orienteze cu ușurință în alegerea și conducerea metodică a jocului didactic, la utilizarea lui pentru formarea și educarea copilului de vârstă preșcolară.

Reflectând la maxima lui M. Eminescu „fiecăruia-i dată de natură măsura de minte, pe care a fost dat s-o aibă. Educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ceea ce nu-i”, consider că jocul didactic prin conținutul său și obiectivele ce le urmărește prin cele trei tipuri de activități are o puternică valoare informativ-formativă asupra copilului preșcolar și propun astfel creșterea valențelor informativ-formative ale jocului didactic în învățământul preșcolar prin folosirea, în cadrul activităților matematice și de educare a limbajului bazate pe joc didactic, pe lângă metodele tradiționale și a unor metode activ-participative, metode care solicită copilului mai mult efort de gândire, imaginație, memorie, voință, implicându-l pe acesta în procesul de redescoperire a cunoștințelor.

Felurile jocurilor didactice

Clasificarea jocurilor didactice se poate face dupa două criterii, în funcție de: conținut și materialul didactic. În dependență de aceste criterii deosebim mai multe feluri de jocuri didactice.

În funcție de conținut, jocurile didactice pot fii grupate în următoarele trei categori:

Jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător și pentru însușirea limbii materne,

Jocuri didactice pentru numărat și socotit,

Jocuri didactice muzicale.

La baza acestui criteriu stă principiul dezvoltării proceselor psihice ale copiilor: dezvoltarea percepțiilor și reprezentărilor de formă, mărime, culoare, spațiu, timp; îmbogățirea vocabularului, însușirea sistemului fonetic al limbii materne, însușirea structurii gramaticale a limbii, formarea reprezentărilor matematice, etc.

Cel de-al doilea criteriu se orientează după materialul didactic folosit în jocuri, indiferent de natura conținutului lor. După acest criteriu jocurile didactice se împart în două grupe mari, cu subdiviziunile respective:

Jocuri didactice cu material:

Jocuri cu material didactic,

Jocuri cu material ajutător, diferite obiecte și jucării din natură,

Jocuri cu interpretarea unor povești și lecturi, precum și jocuri cu numarătoare, folosindu-se materiale corespunzătoare( ex: „Cine basmul va asculta, până la zece va număra”)

Jocuri didactice fără material sau jocuri orale, care se practică, mai ales la grupa de 5-6 ani. Din această categorie fac parte : ghicitorile, jocuri cu alcătuire de propoziții și fraze, jocuri cu compunere de povești.

Clasificarea jocurilor după cele două criterii este mult mai puțin convențională. Astfel, unele jocuri clasificate după criteriul conținutului se realizează cu material didactic, altele fără el. jpcurile clasificate după criteriul materialului didactic urmăresc realizarea aceluiaș obiectiv al dezvoltării copilului ca și jocurile clasificate după conținut. O delimitare perfectă nu este posibilă nici între jocurile didactice individuale și cele colective. Dacă la început multe jocuri didactice sunt accesibile copiilor numai în colectiv, mai târziu, datorită priceperii educatoarei, aceste jocuri devin individuale, așa cum se întâmplă cu jocurile de masă.

II.5. Structura și desfășurarea jocului didactic în grădiniță

O problemă deosebit de importantă de care trebuie să țină seama orice educatoare, se referă la faptul că jocul, impune o pregătire foarte serioasă. Improvizația bazată pe inspirația de moment în materie de joc este la fel de dăunătoare ca și în cazul unor experiențe efectuate la întâmplare.

Bine elaborat și condus, jocul constituie un veritabil instrument de lucru în activitățile cu copiii preșcolari, dezvăluind virtuți formative nebănuite, dincolo de orice așteptări. Pentru valorificarea acestui incredibil potențial, educatoarea va trebui să-și folosească, să-și dezvolte disponibilitățile empatice, reușind să se transpună astfel, imaginar, în vârsta copilăriei.

Însușirea corectă a limbii române de către preșcolari are o deosebită importanță, atât pentru comunicare, pentru cunoaștere – în general – cât și pentru stimularea gândirii și inteligenței, astfel încât la intrarea în școală preșcolarii să posede noțiunile necesare însușirii cunoștințelor de bază prevăzute de programa școlară.

Jocul didactic este o modalitate adecvată de organizare a învățării limbii materne, deoarece el asigură participarea activă a tuturor preșcolarilor, iar prin complexitatea sa, noțiunile care vizează dezvoltarea limbajului sub toate aspectele (fonetic, lexical, gramatical), se transmit, se fixează și se consolidează.

Eficiența jocului, depinde în mare măsură, de modul în care educatoarea selectează conținutul informațional.

„Jocul didactic are un conținut și o structură bine organizate, subordonate particularităților de vârstă și sarcinii didactice, se desfășoară după anumite reguli și, la momentul ales de adult, sub directa lui supraveghere, un rol important capătă latura instructivă, elementele de distracție nefiind mediatori ai stimulării capacităților creatoare”.

Structura jocului didactic este bine definită, cuprinzând: conținut, sarcina (sarcinile didactice), acțiunea, regulile (restricțiile jocului) cu elemente specifice de joc.

S-a realizat o similitudine pertinentă în ceea ce privește activitatea ludică din grădiniță: jocul didactic, fiind cea mai eficientă formă de activitate pentru preșcolari este echivalent cu lecția în programul școlii primare. Așa cum lecția ca microsistem trebuie să cuprindă toate componentele procesului de învățământ (obiective, conținuturi, metode-mijloace-tehnici, forme de organizare a activității, criterii de evaluare ș.a., tot așa și jocul didactic trebuie să cuprindă în structura sa componentele procesului de învățământ la nivelul vârstei preșcolare.

Elementele constitutive ale jocului didactic se regăsesc în Didactica învățământului preșcolar.

Conținutul jocului didactic este format din cunoștințele, priceperile și deprinderile care trebuie formate la activitatea (disciplina) respectivă.

Varietatea mare a jocurilor didactice practicate în gradiniță pentru cunoașterea mediului înconjurător, spiritul creator și inventivitatea educatoarelor care îmbogățesc rezerva de jocuri prin creații noi, impun găsirea unor criterii de clasificare a acestora. Cel mai important criteriu în acest sens îl constutuie conținutul jocurilor didactice. Distingem următoarele jocuri didactice:

Jocuri didactice cu referire la cunoștințe despre natură:”Găsește mama și puiul!", „Animalele și hrana lor”, „Să facem un tablou de primăvară!”, „Ce se potrivește?”, „Spune ce-ai gustat?”;

Jocuri didactice referitoare la cunostințe despre mediul ambiant apropiat: „Ce face mama?”, „Ce-a găsit păpușa?”, „Poștașul”;

Jocuri didactice referitoare la cunoștințe despre om și activitatea lui: „Să facem ordine în casa păpușii!”, „ Cine a scris scrisoarea?”, „Cu ce se îmbracă păpușa?”;

Jocuri didactice pentru cunoașterea și precizarea însușirilor obiectelor lumii înconjurătoare: „ Ghiceste din ce este făcut!”, „Ghiceste culoarea mea!”, „Este mic, este mare?”, „Cine are aceeași figură?”;

Jocuri didactice pentru însușirea reprezentărilor spațiale și de timp: „ Așază la locul potrivit!”, „Când se întâmplă și de ce?”, „Anotimpurile”, „Unde am așezat jucăria?”;

Jocuri didactice pentru educarea proceselor și calităților psihice, jocuri care fac apel la diverse operații ale gândirii: „Ce părți se potrivesc?”, „Găsește cuvinte potrivite!”, „Ce lipsește?”, „Ce deosebiri există?” etc.

Sarcina didactică reprezintă sarcina care se dă copiilor spre rezolvare (a cunoaște, a denumi, a clasifica, a construi ș.a.) și care se referă la conținutul pe care educatoarea l-a propus pentru învățat.

Din punct de vedere al sarcinii didactice, majoritatea jocurilor didactice urmăresc fixarea cunoștințelor copiilor care au fost predate în acivitățile anterioare. De exemplu, jocul didactic „Ce a cumpărat mama?” se organizează după observarea fructelor și legumelor cu scopul de a fixa și preciza însușirile caracteristice ale acestora și de a activiza vocabularul copiilor.

O mare parte a jocurilor didactice se grupează în jurul sarcinii didactice de a verifica sau de a sistematiza cunoștințele însușite de copil. În acest caz, jocul constituie o activitate de verificare și control a modului de însușire a cunoștintelor și deprinderilor de către copii. De pildă, jocul didactic „Ce culoare are balonul?” are drept scop verificarea culorilor cunoscute de copii, iar prin jocul didactic „Când se întâmplă?” se urmărește verificarea însușirii de către preșcolari a caracteristicilor anotimpurilor.

Un număr mai restrâns de jocuri didactice are drept scop predarea unor cunostințe noi sau lărgirea vocabularului copiilor referitor la însușirile obiectelor. Un exemplu ar putea fi jocul didactic „Găsește o eșarfă la fel!” în care se urmărește însușirea noțiunilor „lung-scurt”.

Așadar, sarcina didactică este una dintre componentele principale ale jocului didactic care concretizează, la nivelul vârstei preșcolare, scopul urmărit în activitatea respectivă.

Pregătirea jocului didactic. Întrucât problemele metodice cele mai complexe le ridică jocurile didactice încadrate în activitățile pe domenii experiențiale, trebuie pregătite din vreme și cu multă atenție. Măsurile prealabile care pot fi luate în acest sens sunt: planificarea judicioasă a jocurilor didactice, cunoașterea lor temeinică, întocmirea proiectului de activitate, asigurarea materialului didactic necesar, pregătirea copiilor în vederea desfășurării jocului didactic. O parte din aceste măsuri sunt comune tuturor activităților.

Planificarea jocurilor didactice. Aproape toate metodicile activităților distractive în grădiniță atestă faptul că înscrierea jocurilor didactice în planificările anuale și calendaristice trebuie să se facă întotdeauna în funcție de obiectivele acestora (precizarea, verificarea sau predarea cunoștințelor, corectarea pronunției copiilor, însușirea structurii gramaticale a limbii etc.). Jocurile didactice care urmăresc fixarea cunoștințelor trebuie planificate după activitățile în care au fost predate cunostințele respective. De exemplu, jocurile didactice „Săculețul cu surprize” sau „Ce a găsit fetița?” trebuie să fie planificate după activitatea de observare „Sala de grupă”.

Este urmărit principiul accesibilității și al acumulării progresive; astfel, jocurile didactice care au drept scop predarea unor cunoștințe noi și lărgirea vocabularului copiilor cu o serie de cuvinte trebuie planificate în raport cu alte activități de predare, astfel încăt să se asigure transmiterea gradată a cunoștințelor.

Având o structură compexă, jocul didactic trebuie studiat cu multă atenție înainte de a fi executat de către copii. Educatoarea trebuie să cunoască bine sarcina didactică urmărită în joc, acțiunea lui și regulile care-l reglementează, astfel încât să-l poată preda corect în activitatea pe care o desfășoară cu copiii.

Componentele jocului se află într-o strânsă interdependență, astfel că neluarea în seamă a uneia ori cunoașterea insuficientă a acțiunii sau a regulilor afectează buna îndeplinire a sarcinii didactice, ducând la schimbarea profilului activității.

Pregătirea materialului didactic. Materialul folosit în jocurile didactice trebuie să întrunească unele cerințe bine cunoscute, cum sunt: accesibilitatea, aspectul atrăgător, calitățile artistice, dar și cerințe speciale: materialele nu trebuie să fie încărcate, greoaie din punct de vedere al compoziției, fapt care ar împiedica preșcolarii să rezolve corect sarcina didactică.

Materialele didactice trebuie să fie corespunzătoare și din punct de vedere al dimensiunii. Există jocuri în care se utilizează numai material demonstrativ. În acest caz, materialul didactic trebuie să aibă dimensiuni mai mari pentru a fi bine perceput de copii. Materialul distributiv trebuie să aibă dimensiuni mai mici. Cu cât numărul exemplarelor pe care le primește fiecare copil este mai mare, cu atât dimensiunea lor se micșorează. În afară de grija pe care trebuie să o aibă educatoarea în selecționarea sau confecționarea meterialului didactic necesar unui joc, este necesar ca ea să găseasă soluții interesante de prezentare a acestuia, astfel încât prin procedeul folosit să trezească nu numai interesul pentru material, ci și pentru jocul în sine.

Acțiunea jocului și elementele de joc sunt pilonii pe care se sprijină realizarea sarcinii didactice. O activitate didactică capătă caracter ludic numai în măsura în care cuprinde elemente de joc, ca: mișcarea, competiția (întrecerea), cuvântul, ghicirea, așteptarea, surpriza ș.a. O parte dintre aceste elemente se utilizează în majoritatea jocurilor didactice, ca mișcarea și cuvântul; altele se introduc în funcție de conținutul jocului. Important este ca elementele de joc să servească realizării sarcinii didactice, să creeze condiții optime pentru aceasta.

Competiția sau întrecerea constituie un alt element de joc, cu utilizare frecventă, în care accentul cade pe ritm și calitate. Astfel, întrecerea poate să se refere la alegerea rapidă a jetonului corespunzător (în jocul „În ce anotimp se întâmplă?”) sau la găsirea locului corespunzător imaginii („Caută-ți căsuța!”).

Cuvântul, ca element de joc, are o contribuție valoroasă la crearea unei atmosfere plăcute, antrenante. El poate fi folosit sub forma semnalelor de oprire a unei acțiuni („Stop!”), sub forma onomatopeelor prin imitarea diferitelor animale sau zgomotul produs de unele mijloace de locomoție, punerea în scenă a unor acțiuni, interpretarea unor roluri, a unor dialoguri între membrii echipei de joc șa.

Ghicirea este folosită cu precădere în jocurile fără material, contribuind la antrenarea copiilor la activitate. O întâlnim în jocuri ca „Ghici, ghici!” sau „Ghici care obiect lipsește!” sau „Ce am ascuns în mâna cealaltă?”.

Așteptarea și surpriza dau un colorit emoțional jocului didactic, mai ales atunci când sunt în legătură cu prezentarea sau mânuirea materialului, cu mișcarea copiilor în diferite sensuri sau cu folosirea unor semnale verbale, vizuale, auditive etc. Așteptarea și surpriza se folosesc în majoritatea jocurilor asociate cu mișcarea sau cu un alt element de joc.

Regulile jocului concretizează sarcina didactică; arată cum trebuie rezolvată problema intelectuală, făcând legătura între sarcina didactică și acțiunea jocului.

Fiecare joc didactic este necesar să aibă formulate cu măistrie două reguli: prima regulă transpune sarcina didactică într-o acțiune concretă, atractivă, adică transformă exercițiul în joc, iar cea de-a doua precizează organizarea jocului și momentele de terminare a acțiunii jocului.

În afară de regulile care reglementează acțiunea jocului, există și reguli care privesc comportarea copiilor, ordinea în care ei trebuie să intre în joc. În unele jocuri, intrarea copiilor în joc este condiționată de momentul în care primesc un anumit material (de exemplu un jeton cu un anumit număr de obiecte). Numirea copiilor sau intrarea în joc într-o ordine rigidă produce scăderea intensității jocului.

Jocurile didactice pot cuprinde, de asemenea, unele reguli care precizează cine poate fi conducătorul jocului sau cine poate deveni conducătorul jocului, pe bază de concurs. Jocurile didactice pot cuprinde și unele restricții, care merg până la eliminarea din joc a copiilor care greșesc, pe rând, rămânând până la urmă un câștigător.

Desfășurarea jocului cuprinde, ca și lecția, mai multe momente:

Emil Verza și Maria Taiban amintesc de etapa numită Introducerea în joc. Înainte de a se începe activitatea, se folosește, de obicei, o scurtă introducere cu caracter pregătitor și care are, în același timp, menirea de a crea o atmosferă cât mai prielnică desfășurării jocului. Se poate realiza printr-o scurtă convorbire pentru familiarizarea copiilor cu unele aspecte ale jocului și cu regulile care trebuie respectate, prin intuirea materialului, ca și printr-o expunere care să stârnească interesul copiilor sau chiar printr-o ghicitoare. Felul în care se realizează această introducere depinde de tema jocului și de vârsta copiilor cu care lucrează educatoarea. La nivelul I, dată fiind vârsta copiilor, este recomandat să se folosească povestirile foarte scurte, pentru a nu se răpi prea mult din timpul activității.

Prin povestire, educatoarea poate familiariza copiii cu tema jocului, poate stimula curiozitatea copiilor față de materialul care urmează să fie prezentat sau față de acțiunea jocului.

La nivelul al II-lea, unde copiii sunt mai mari, pot fi folosite în introducere ghicitorile și versurile. Utilizarea ghicitorilor se recomandă mai cu seamă pentru familiarizarea copiilor cu titlul jocului sau cu materialul care urmează să fie prezentat.

În unele jocuri didactice, educatoarea poate prezenta în introducere materialul care urmează să fie folosit în joc, mai cu seamă atunci când materialul este mai compex. În acest fel se realizează economie de timp, deoarece atunci când introducerea în joc se face prin alte modalități este necesar să se rezerve timp si pentru intuirea materialului de către copii.

Anunțarea jocului reprezintă o etapă simplă, dar importantă, pentru simplul fapt că preșcolarii descoperă titlului jocului pe care îl vor desfășura. În cadrul anunțării jocului se poate da și o explicare a titlului acestuia. Uneori anunțarea titlului jocului se poate face într-o formă interogativă. După intuirea materialului, educatoarea anunță copiilor titlul jocului, simplu și concis formulat.

Explicarea jocului. Demonstrarea jocului. Este momentul în care educatoarea folosește cele mai potrivite metode pentru a da cele mai bune explicații, adaptate înțelegerii preșcolarilor, astfel încât aceștia să nu aibă dificultăți cu privire la implicarea în joc. Sunt prezentate principalele etape ale acțiunii jocului, regulile jocului, indicații asupra modului de folosire a materialului didactic, comunicarea sarcinilor conducătorului jocului și a cerințelor pentru câștigătorul individual sau pentru echipa câștigătoare.

Este de la sine înțeles faptul că explicarea jocului, metodele și procedeele la care recurge educatoarea pentru a-l face înțeles variază după natura și complexitatea lui, ca și după posibilitățile grupei. În general, la grupele mici, metodele folosite sunt explicația și demonstrația. Cu ajutorul acestor metode educatoarea arată în amănunt felul cum decurge acțiunea jocului și regulile care trebuie respectate. Sunt jocuri în care acțiunea poate fi prezentată paralel cu regulile. În unele jocuri, în timpul explicației și exemplificării, educatoarea apelează și la copii.

Explicarea trebuie să fie însoțită de demonstrație. Fie că se explică și, în timpul explicației, se demonstrează, fie că se dă explicația integrală și apoi se demonstrează. În jocurile mai complexe educatoarea poate să eșaloneze explicația în mai multe etape. De pildă, poate să prezinte o serie de reguli și în timpul desfășurării jocului.

Iată câțiva pași pe care este bine să-i respecte această etapă a explicației::

Descrierea acțiunilor jocului în succesiunea lor firească;

Indicații cu privire la folosirea materialului;

Precizarea sarcinilor copiilor;

Formularea clară a regulilor jocului, precum și a rezultatului ce trebuie urmărit de către copii.

Pentru ca efectul unui joc didactic să fie cel scontat, nu este întotdeauna suficient ca educatoarea să enunțe regulile. Ea trebuie să se asigure că toți copiii le-au însușit corect.

Fixarea regulilor. Jocul de probă. Se realizează fie printr-o scurtă convorbire în care se precizează ce va trebui să facă copiii în momentele importante ale acțiunii sau executarea jocului de probă sub conducerea și îndrumarea directă a educatoarei. Când este vorba despre un joc cu o acțiune mai complexă, regulile jocului pot fi atenționate fie imediat după explicație, fie după semnalul de începere a jocului. De exemplu: „Începem jocul! Nu uitați, nu aveți voie să deschideți ochii înainte de a bate eu (educatoarea) din palme. După ce ați deschis ochii, va trebui să observați al câtelea elefant lipsește”.

Executarea jocului. În această etapă care are loc sub îndrumarea educatoarei trebuie să se urmărească mai multe probleme:

Îndeplinirea acțiunilor în succesiunea dată;

Respectarea regulilor;

Reamintirea lor atunci când este necesar;

Îndeplinirea corectă a sarcinilor didactice;

Atragerea în joc a tuturor copiilor;

Sprijinirea celor care nu reușesc să efectueze corect sarcina;

Îmbinarea armonioasă a elementelor de joc cu cele instructive;

Asigurarea unui ritm vioi de joc;

Introducerea unor noi variante de joc;

Complicarea jocului.

Jocul începe la semnalul educatoarei care, la început, intervine mai des amintindu-le copiilor regulile, dând indicații asupra folosirii materialului ș.a. Pe măsură ce jocul se repetă, ea acordă copiilor mai multă independență lăsându-i să acționeze liber.

Sunt jocuri didactice la care educatoarea poate grada sarcinile copiilor, le poate cere treptat eforturi sporite (se creează pentru început o perioadă de acomodare în care sunt date sarcini mai simple, apoi ele se complică în limitele cerute de joc).

În desfășurarea jocului, educatoarea trebuie să urmărească respectarea regulilor de către toți copiii. Abaterile de la regulă trebuie semnalate de fiecare dată, iar copiii în cauză vor fi ajutați să le aplice corect. Toată atenția trebuie acordată desfășurării jocului în prima etapă. Dacă, de la început se insistă pentru respectarea regulilor, iar apoi copiii sunt îndrumați și ajutați să le aplice corect (se poate realiza în jocul de probă), activitatea evoluează fără dificultăți, fără explicații suplimentare sau atragerea atenției.

Educatoarea trebuie să-și dozeze la maximum intervențiile pentru ca jocul să nu-și piardă cursivitatea și intensitatea, fapt care ar face ca preșcolarii să nu-l mai urmăreasă cu interes. Intervențiile prea numeroase, conducerea rigidă a jocului se soldează întotdeauna cu rezultate slabe.

Încheierea jocului. Pentru ca să nu scadă brusc dispoziția copiilor, mai ales când este vorba de cei mici, este bine să se folosească procedee atractive prin care să se anunțe încetarea jocului. Procedeele cel mai frecvent folosite în încheierea jocului didactic sunt:

Joc liber cu jucăriile folosite;

Mișcări imitative cu jucării sau fără jucării;

Reproducerea unor onomatopee;

Stabilirea câștigătorului jocului, aplaudarea celor care au obținut rezultate bune;

Îndeplinirea acțiunii finale, consecință firească a acțiunii jocului: închiderea magazinului, plecarea păpușilor la plimbare etc.;

Folosirea unei ghicitori sau a unei poezii adecvate în cazul în care acest procedeu nu a fost utilizat în introducere.

O încheiere plăcută, prin bucuria succesului și prin satisfacția imediată pe care o dă copilului, sporește interesul preșcolarului pentru jocurile didactice.

Educatoarea are un rol extrem de important în desfășurarea jocului didactic. Călăuzită de cunoștințele pe care le posedă, având clar stabilite obiectivele și dispunând de experiență și de interes pentru tot ceea ce face, educatoarea va ști să găsească momentul adecvat pentru complicarea jocului, pentru terminarea lui și etapa potrivită pentru a interveni în sprijinirea unui copil ce are dificultăți în îndeplinirea sarcinii.

II.6. Locul jocului didactic printre celelalte mijloace de cunoaștere și dezvoltare a vorbirii

Jocul didactic intră în rândul formelor de organizare a activității didactice, este creat de către pedagog și condus de acesta. În comparație cu jocurile didactice cu obiecte și reguli, jocul didactic se deosebește prin conținut și prin faptul că accentul cade pe rezolvarea unor sarcini de joc dar acestea urmăresc, de fapt, sarcini ale educației intelectuale.

Cu ajutorul jocului didactic copiii învață să recunoască mărimi, forme, relații spațiale, învață cuvinte, semnificația unei noțiuni, ceea ce lărgește sfera folosirii acestor cuvinte și dezvoltarea operațiilor gândirii: analiza, sinteza, generalizarea, abstractizarea. Prin intermediul jocului se fixează, se precizează și se activizează vocabularul copiilor; jocul este un mijloc foarte eficient pentru corectarea pronunției și însușirea unor construcții gramaticale. Eficiența jocului didactic în dezvoltarea vorbirii depinde, în mare măsură, de modul în care educatoarea știe să selecteze jocul, în raport cu situațiile concrete existente în grupa de copii. Aceasta presupune o foarte bună cunoaștere a copiilor sub raportul nivelului atins în dezvoltarea limbajului, precum și sub aspectul defectelor de vorbire. De asemenea, jocul didactic își aduce contribuția la precizia, consolidarea, adâncirea, sistematizarea și verificarea cunoștințelor.

Referitor la aspectul dezvoltării vorbirii jocul didactic poate oferi posibilitatea de a percepe cuvintele ca unități lexicale deschizând căi în vederea analizei pe unități lexicale (operații de analiză și sinteză silabică a cuvintelor).

Prin jocul didactic copiii au posibilitatea să aprofundeze cunoștințele dobândite în alte activități obligatorii și să-și dezvolte creativitatea. Jocurile didactice de tipul „Găsește cuvântul potrivit!”. „Completează ce lipsește!”, „Ce e bine, ce e rău?”, „Cu ce sunet începe cuvântul?”, „Spune mai departe” etc. contribuie la consolidarea cunoștințelor privitoare la cuvânt, silabă, sunet și propoziție. Altele ca: „Oglinda fermecată”, „Poștașul” ajută la pronunțarea corectă a sunetelor situate în diferite poziții în cuvinte (inițiale, mediane, finale), precum și la îmbogățirea vocabularului de cuvinte care denumesc obiecte, ființe, fenomene, însușiri, acțiuni, trăiri afective.

Aportul jocului didactic la educarea memoriei este deosebit, de exemplu, în jocurile „Ce s-a schimbat?”, „Ghicește ce lipsește!” care solicită copiii să rețină însușirile obiectelor și așezarea lor în spațiu, să sesizeze esențialul prin exersarea memoriei voluntare. Gândirea este exersată și solicitată mai ales în jocurile „Spune unde trăiește?”. „Este mare, este mic?”, „Cu ce trebuie să lucrăm?”.

În strânsă legătură cu gândirea se dezvoltă limbajul. Jocurile didactice care facilitează dezvoltarea limbajului fixează și activează vocabularul copiilor, ajută la îmbunătățirea pronunției unor consoane mai greu de rostite de către copii – c, m, r, t, ț, g; de exemplu jocurile didactice „Spune cum facem?”, „Cine a venit?”, „Ce face copilul?”.

Prin efectul distractiv, jocul didactic favorizează efortul intelectual și susține vie atenția copiilor în timpul jocului. Faptul acesta are o importanță deosebită pentru antrenarea atenției voluntare.

Prin jocul didactic se exersează nemijlocit analizatorii. Jocurile „Ghicește cum este?”, „Spune cum face?” contribuie la dezvoltarea sensibilității auditive. Jocul „Ce ai pipăit?” dezvoltă sensibilitatea vizuală și tactilă, iar jocul „Spune ce ai gustat?” dezvoltă sensibilitatea gustativă și pe cea olfactivă.

Este cunoscut faptul că jocurile didactice, prin comparație cu celelalte jocuri, au un caracter instructiv mult mai pronunțat și se utilizează în grădiniță mai cu seamă în scopul îmbunătățirii și aprofundării experienței cognitive a copiilor, precum și în vederea dezvoltării optime a proceselor și funcțiilor psihice. Dată fiind substanța și finalitatea acestor jocuri ele trebuie să se participe în mod curent și în afara activităților obligatorii, paralel cu celelalte forme de joc.

Pentru ca jocurile didactice să se poată desfășura cu eficiența scontată și în perioadele care depășesc cadrul strict al activităților obligatorii se impune să se asigure copiilor de fiecare dată toate condițiile materiale necesare și în același timp să se prevadă sarcinile didactice care vor face obiectul acestor jocuri – în raport cu volumul de cunoștințe și deprinderi însușite anterior.

Valoarea educativă principală a jocului constă în faptul că îi face pe copii participanți direcți, activi și interesați la actul instructiv- educativ. Astfel, jucându-se de fapt prin utilizarea metodelor active de educație, cât și a materialului corespunzător, ci reușesc să asimileze realități care, fără aceasta rămân, „exterioare inteligenței copiilor”. Această valoare constă în stimularea cinstei, a răbdării, a spiritului critic, a stăpânirii de sine (Găsește și taci!, Ce s-a schimbat?). Jocul încheagă colectivul de copii al grădiniței sau al grupei educându-i pe copii să devină disciplinați. Prin respectarea sarcinilor de joc, a regulilor de joc, copiii învață să-și antreneze propriile activități. Apreciem, de asemenea, rolul jocului didactic în educarea estetică a copiilor. Întrebuințând un material adecvat – realizat estetic, artistic, copiii învață să aprecieze fenomenul dezvoltându-și gustul estetic.

Deci, jocul didactic constituie activitatea cea mai firească, cea mai eficientă în dezvoltarea multilaterală a copilului, în perceperea și înțelegerea lumii înconjurătoare, în stimularea dorinței preșcolarului de a cunoaște și de a-și exprima gândurile și impresiile. Toate acestea potențează considerabil valoarea educativă a jocului didactic pentru dezvoltarea vorbirii.