Jocul Didactic Ca Metoda DE Predare Invatare Si Ca Activitate Fundamentala LA Clasele I Iv
C U P R I N S
INTRODUCERE………………………………………..………. 4
CAPITOLUL I – NOȚIUNI GENERALE DESPRE JOC
I.1. Teorii despre joc……………………………………………..8
I.2. Clasificarea jocurilor……………………………………….12
I.3. Jocul didactic……………………………………………….15
I.4. Factorii sociali cu influență determinantă asupra jocului…..18
I.5. Elemente psihologice ale jocului……………………………21
CAPITOLUL II – JOCUL DIDACTIC
II.1. Conceptul de joc didactic……………………………………24
II.2. Jocul didactic, stimulent al proceselor intelectuale………….28
II.3. Raportul dintre jocul didactic și celelalte jocuri……………..34
II.4. Jocul didactic și stimularea dezvoltării vorbirii………………36
CAPITOLUL III – JOCUL DIDACTIC – mijloc de activizare a
elevilor din clasele I – IV
III.1. Elevul – subiect activ în procesul de învățământ……………..41
III.2. Activitatea de joc – activitatea de învățare……………………44
III.3. Raportul dintre învățătură și joc la începutul școlarității……..45
III.4. Influența jocurilor didactice în relațiile dintre elevi – elevi și
învățător – elevi………………………………………………46
III.5. Jocul didactic – mijloc eficient de cultivare a creativității……48
CAPITOLUL IV – JOCURILE DIDACTICE – principală
metoda și formă de activitate în predarea –
învățarea conținuturilor școlare
IV.1. Importanța jocului didactic în procesul de învățământ……….51
IV.2. Jocul didactic – mijloc de verificare și consolidare a limbajului..
………………………………………………………………..54
IV.3. Jocul didactic în predarea limbii române……………………..61
IV.4. Eficiența metodelor active în orele de limba română…………77
IV.5. Jocul didactic în predarea matematicii……………………….91
IV.6. Teste sub formă de joc la orele de matematică………………105
IV.7. Jocul didactic folosit în predarea geografiei…………………109
CONCLUZII………………………………………………………..113
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………..116
ANEXE:…………………………………………………………….119
Jocuri didactice
Proiecte de lecții
Proiecte educaționale
Fișe de lucru
INTRODUCERE
Lucrarea pe care o prezentăm, intitulată “Jocul didactic – ca metodă de predare – învățare, activitate fundamentală în clasele I – IV”, are ca scop tratarea unor probleme metodologice importante pe care le pune această metodă în învățământul primar.
Pentru folosirea acestei metode în activitatea de predare – învățare, la clasele primare, învățătorul trebuie să dea dovadă de răbdare, perseverență, tact pedagogic și înțelegerea psihicului fiecărui elev în însușirea noțiunilor la fiecare disciplină studiată în învățământul primar. Învățătorul trebuie să se bazeze pe stările afective ale elevilor,pe interesul și dragostea pe care elevii o manifestă față de școală, de materiile studiate, de colegi, pantru ca ei să participe activ la însușirea cunoștințelor.
Atunci când formăm noțiuni sau deprinderi despre limba română, matematică, geografie, istorie, științe, arte, trebuie să procedăm de așa manieră încât elevii să nu rămână cu impresia că aceste noțiuni au caracter strict aplicativ sau de lectură, ci din contră, ei trebuie să-și formeze convingeri că toate aceste discipline au caracter practic și aplicativ, care vor fi folositoare nu numai pe perioada școlarității, ci în întreaga viață.
Învățătorul are obligația să-l facă pe elev să pătrundă aceste taine ale tuturor componentelor acestor discipline pentru ca apoi,elevul de astăzi și adultul de mâine să-și poată integra pozitiv activitățile sale, în ultimă instanță, existența sa.
De consemnat este faptul că lucrarea nu ar fi putut fi eleborată fără îndrumarea atentă primită din partea doamnei prof.univ.dr. Liliana Ezechil,căreia îi aduc mulțumiri și tot respectul meu.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE DESPRE JOC
“Copilul râde;
Înțelepciunea și iubirea mea e jocul”
Lucian Blaga
În această cugetare a poetului și filosofului Lucian Blaga,observăm că, jocul este o activitate stimulativă pentru procesele psihice, la toate vârstele.Prin joc, funcțiile senzorio-motorii și verbale se activează și se dezvoltă. Copiii se joacă tot atât de natural, cum respiră sau râd. Ei se joacă din primele luni de viață(jocul cu mânuțele),pentru a continua cu jocul din antepreșcolaritate, preșcolaritate, școlaritate.
Psihologul Freinet afirmă: “un copil se naște și crește precum grăunțele de grâu”. Dacă mediul în care se găsește asigură principiile esențiale pentru alimentația sa, într-o atmosferă favorabilă, apoi luminată de o lumină puternică și de o afecțiune atentă, tânăra ființă crește și se dezvoltă cu maximă putere de care este capabilă. În concepția sa, procesul vital este posibil datorită prezenței sale în fiecare ființă a “unui potențial maxim de viață”. Secretul ființei umane trebuie căutat în “forța sa propulsivă” în tendința spre “creație și spre acțiune”.
În școala tradițională, datoria învățătorului era de a“dirija” elevii acolo unde dorea; astăzi rolul lui se exercită pe baze diverse, prin impulsionarea întregii personalități pe care copilul o închide în sine.
Putem considera că, problema principală a educației în școală nu este atât conținutul învățământului, ci modul de a provoca setea de cunoaștere a copilului.
Printre factorii auxiliari ai creativității (condițiile de mediu, experiența, cititul și scrisul) psihologii stabilesc un loc însemnat practicării jocurilor și rezolvării enigmelor. Jocul constituie o admirabilă modalitate de a-i face pe elevi să participe activ la procesul de învățământ. Spencer găsea izvorul jocului în excesivul activism al organismului tânăr. Jocurile copiilor sunt o dovadă de sănătate și produc un sentiment de voioșie și plăcere. Elevul se găsește în joc, în situație de actor, de protagonist și, nu de spectator, ceea ce corespunde foarte bine dinamismului gândirii, imaginației și vieții lui afective, unei trebuințe interioare de acțiune și de afirmare.
Jocurile didactice organizate în lumina cerințelor psihologiei și învățării reprezintă un mijloc activ și eficace de educare a școlarului mic. Prin joc elevii pot ajunge la descoperiri de adevăruri, își pot antrena capacitățile lor de a acționa creativ, se manifestă istețimea, spontaneitatea, inventivitatea, inițiativa, răbdarea, îndrăzneala, prudența.Valoarea principală a jocului reiese și din faptul că îi face pe elevi participanți activi, direct interesați la propria lor formare. Dacă îndreptăm reacția elevilor spre jocuri naționale, vom reuși să rezolvăm creator, problemele instrucției și educației.
În cadrul jocului, copilul învață mai repede ,iar trecerea de la joc la muncă comportă strategii specifice. În cadrul acestor strategii nu trebuie să se răstoarne dintr-o dată universul specific copilăriei, ci să-l folosească drept punct de plecare pentru deschiderea universului de preocupări caracteristice vârstelor mai mari.
Păstrând forma atractivă a jocului se pot introduce diferite elemente, care să pregătească activitatea intelectuală. “Oricare specialist care a devenit sau va deveni cadru didactic trebuie să studieze, în mod aprofundat, teoria instrucției și educației sau cu alte cuvinte să studieze pedagogia.” (Jean Piaget). Importanța deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr incontestabil. O serie de pedagogi i-au fixat loc pe scara realității ansamblului uman. Astfel, jocul are un caracter universal, fiind o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor, un efort de depășire, având un rol de propulsare, în procesul obiectiv al dezvoltării; jocul este o realitate permanentă, cu mare mobilitate pe scara vârstelor. Evoluția sa în raport cu alte activități umane, cu unele mecanisme ale vieții sociale îi determină în diverse momente, loc și rol diferite, dar cert este faptul că el ne lipsește, indiferent de vârsta omului.
Cercetătorul S.Iliov afirma că: “Jocul are un caracter polivalent, fiind pentru copil, și muncă și artă , și realitate și fantezie.”În procesul de integrare a copilului în grădiniță și în școală, are loc contactul dintre el și adult, moment ce oferă copilului modele de conduită, stimulând dorința copierii acestora. Jocul evoluează odată cu constituirea primelor reprezentări ce permit copilului să opereze pe plan mental cu experiența pe care o dobândește în fiecare zi. Prin joc, dezvoltarea intelectuală este puternic influențată în sensul dobândirii de informații, pe de o parte, și a diversificării acțiunilor mintale, pe de altă parte. Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinilor imaginative, a capacităților de creare a unor sisteme de imagini generalizate despre obiecte și fenomene, posibilitatea de a opera mintal, cu reprezentări după modelul acțiunilor concrete cu obiectele jocului.
În evoluția jocului, Piaget stabilește existența a trei categorii principale de joc, la care se adaugă a patra, cu rol de a face tranziția între jocul simbolic și activitățile neludice sau așa-numitele “adaptări serioase”. Punctul de pornire al jocului, forma sa primitivă, singura prezență la nivel senzoriomotor, dar care se păstrează parțial în continuare, prin includerea sa în formele imediat superioare, este jocul-exercițiul. Acesta constă în “repetarea pentru plăcerea activității însușite pe alte căi în scopul adaptării”. Prin jocul simbolic activitatea ludică a copilului ajunge bine conturată între 2-3 și 5-6 ani.
O altă categorie prezentă în teoriile lui Piaget o formează jocurile cu reguli, ce se transmit în cadrul social, de la copil la copil, și se modifică în importanță, odată cu creșterea în vârstă. În jocurile lor, copiii prezintă o conduită caracteristică. Sunt dornici de a fi mai mulți în grup; fiecare acționează pentru sine, neîncercând să-și coordoneze eforturile. De exemplu, într-un joc colectiv, cum este jocul cu bile, chiar și la 5-6 ani fiecare aplică reguli în felul său și toți copiii ies învingători. Și totuși, consideră Piaget, tocmai acest tip de joc, jocul cu reguli, pe care copilul începe să-l utilizeze, este unul din punctele de pornire a procesului de socializare progresivă.
I.1. TEORII DESPRE JOC
Conținutul principal al tuturor jocurilor este viața și activitatea socială a adultului, copilul fiind, în primul rând, o ființă eminamente socială. Importanța locului pe care-l ocupă jocul în viața copilului este conferită că acesta satisface dorința firească de manifestare, de acțiune și de afirmare a independenței copilului. Prin joc, copilul învață să descifreze lumea reală, motiv pentru care, H.Wallon apreciază jocul ca pe o “activitate de învățare”.
În domeniul teoriilor jocului situația actuală se caracterizează printr-o extremă diversitate.
Teoriile clasice – cele ale lui Spencer, Hall și Groos vedeau în joc, un fenomen indispensabil condiției umane.
Teoriile moderne – cele ale lui Buhler (1928), Piaget (1962), Edickson (1950), Chateau (1946), Elkonin, pun cu prioritate accentul pe aspectele psihologice ale jocului și a importanței sale pentru dezvoltarea copilului. Conform concepțiilor lui Piaget, prin joc, copilul vine în contact cu lumea înconjurătoare și o cunoaște. Jocul este definit de Piaget ca pol al exercițiilor funcționale în cursul dezvoltării individului, celălalt pol fiind exercițiul neludic, când subiectul învață să învețe într-un context de adaptare cognitivă și nu numai prin joc. La început, copilul nu cunoaște nici reguli, nici semne și este nevoit să cucerească printr-o adaptare treptată și acomodarea lui cu alții, ceea ce se realizează în jocul cu reguli: înțelegerea reciprocă bazată pe cuvânt și disciplina comună bazată pe norme de reciprocitate. Jocul cu reguli își face apariția în stadiul gândirii preoperatorii a copilului (2 – 7 ani). Pentru a utiliza jocul cu reguli, copilul are nevoie în consecință, de o anumită înțelegere a acțiunii ca atare, ceea ce Piaget a denumit “intenția articulată”. Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoașterea realității sociale, ci și imitarea unor anumite tipuri de relații sociale dintre adulți. Astfel, prin intermediul jocurilor, copiii deprind esului de socializare progresivă.
I.1. TEORII DESPRE JOC
Conținutul principal al tuturor jocurilor este viața și activitatea socială a adultului, copilul fiind, în primul rând, o ființă eminamente socială. Importanța locului pe care-l ocupă jocul în viața copilului este conferită că acesta satisface dorința firească de manifestare, de acțiune și de afirmare a independenței copilului. Prin joc, copilul învață să descifreze lumea reală, motiv pentru care, H.Wallon apreciază jocul ca pe o “activitate de învățare”.
În domeniul teoriilor jocului situația actuală se caracterizează printr-o extremă diversitate.
Teoriile clasice – cele ale lui Spencer, Hall și Groos vedeau în joc, un fenomen indispensabil condiției umane.
Teoriile moderne – cele ale lui Buhler (1928), Piaget (1962), Edickson (1950), Chateau (1946), Elkonin, pun cu prioritate accentul pe aspectele psihologice ale jocului și a importanței sale pentru dezvoltarea copilului. Conform concepțiilor lui Piaget, prin joc, copilul vine în contact cu lumea înconjurătoare și o cunoaște. Jocul este definit de Piaget ca pol al exercițiilor funcționale în cursul dezvoltării individului, celălalt pol fiind exercițiul neludic, când subiectul învață să învețe într-un context de adaptare cognitivă și nu numai prin joc. La început, copilul nu cunoaște nici reguli, nici semne și este nevoit să cucerească printr-o adaptare treptată și acomodarea lui cu alții, ceea ce se realizează în jocul cu reguli: înțelegerea reciprocă bazată pe cuvânt și disciplina comună bazată pe norme de reciprocitate. Jocul cu reguli își face apariția în stadiul gândirii preoperatorii a copilului (2 – 7 ani). Pentru a utiliza jocul cu reguli, copilul are nevoie în consecință, de o anumită înțelegere a acțiunii ca atare, ceea ce Piaget a denumit “intenția articulată”. Prin intermediul jocului se realizează nu numai cunoașterea realității sociale, ci și imitarea unor anumite tipuri de relații sociale dintre adulți. Astfel, prin intermediul jocurilor, copiii deprind modele de conduită și ajung să reflecte până la nivel de înțelegere comportamentală. Din pricina acestor multiple valențe ale jocului, vom înțelege de ce sunt necesare îndrumarea și controlul acestora de către adult. Din multitudinea și varietatea încercărilor de a surprinde și descifra esența acestui proces complex, jocul, pornind de la definiții care determină jocul, ca fenomen tranzitoriu, ca mijloc de exprimare și exteriorizare a trăirilor, ca formă de conduită (Ursula Șchiopu), drept proces și cale de modelare (Jean Chateau), activitate în care se prefigurează diferite genuri de activități, mă opresc asupra definirii jocului de către A.N.Leontiev, după care: “Jocul este o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în evoluția copilului, constând în reflectarea și reproducerea vieții reale într-o modalitate proprie copilului, rezultat al interferenței dintre factorii biopsihosociali”.
Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vieții reale pe baza transfigurării realității,prelucrării aspirațiilor,tendințelor,dorințelor copilului.
Referitor la funcțiile jocului, Eduard Claparède aprecia următoarele: Funcția principală a jocului este aceea “de a permite individului să-și realizeze eul, să-și manifeste personalitatea, să urmeze pentru moment, linia interesului său major, atunci când nu o poate face prin activități serioase”. Este vorba, de fapt, de o sustragere a individului din realitate, prin crearea unei realități libere, potrivite satisfacerii nevoii sale de realizare. Jocul devine astfel, un fenomen de derivare explicat în felul următor de Claparède: “curentul dorințelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru, caută o ieșire în ficțiune, prin joc, atunci când realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare”.
Alături de funcția derivării, socotită cardinală, jocul este socotit ca fiind util și din alte funcții secundare: – rol de divertisment;
– element odihnitor;
– agent de manifestare socială.
Analizând diverse categorii de jocuri, Ed.Claparède conchide că fiecare din aceste jocuri exersează o funcție psihologică sau fiziologică. Marele pedagog pornește, în teoria jocului de la următoarele întrebări: ”De ce imită copilul?”; “Ce imită el?”; “Cum imită?”. Claparède respinge ideea instinctului de imitare, afirmând că, în timp ce instinctul este un act bine determinat, actele imitate sau pe care le imităm sunt nedefinite. Tendința copilului este aceea de a repeta o mișcare, până ea devine conformă cu modelul.Copilul nu imită totul. Puterea sa de imitație este limitată de structura anatomică. Alegerea modelului de imitat prin joc variază după vârstă, după nevoile momentului. Copilul imită ceea ce prezintă interes pentru perfecționarea sa. Adesea, copilul imită nu pentru că îl interesează actul, ci persoana care execută obișnuit acest act. La copilul mic, imitația urmărește două lucruri, spune Claparède: “Copilul imită pentru a învăța să imite”; este chiar jocul instinctului conformării; ”Copilul imită pentru a dobândi alte cunoștințe cu ajutorul imitației”.
Funcția imitației este astfel, în același timp, și scop și mijloc. ”Jocul, spune Claparède, este cea mai bună introducere în arta de a munci”. Claparède a pledat pentru preocuparea mai susținută de transformare a jocului în muncă.
Jean Chateau consideră că jocul are pentru copil caracterul unei activități foarte serioase în care se identifică cu “personajul interpretat”. Un rol important în concepția lui Chateau îl are formarea grupului ca bază de activități comune de joc și implicațiile determinate de organizarea grupului:
regula;
ordinea și disciplina în grup;
formele de joc în grup;
specificitatea grupurilor de joc pe vârste și sexe.
După opinia lui Chateau, regula exprimă tendința copilului spre ordine și disciplină. Regulile pot fi: imitate, învățate, rezultate din structura jocului, din trebuințele, instinctele, tendințele de dezvoltare internă a copilului. Preocupat de problema imitației în jocul infantil, autorul apreciază că în jocurile de imitații există reguli implicite, legate de modelul concret, și ele devin mai târziu, reguli arbitrare. Disciplina în joc, asupra căreia se oprește Chateau, ar presupune posibilitatea reală de cooperare între copii. Ceea ce o împiedică în mod curent este:
atracția lucrului văzut;
instabilitatea copilului, explicabilă prin vârste;
incapacitatea psihologică a copiilor mici;
dezlănțuirea.
În condițiile teoriei cu privire la natura, esența și funcțiile jocului, J.Chateau conchide:
a te juca înseamnă a-ți propune o sarcină de îndeplinit;
atracția jocului este una specifică și superioară, iar nesocotirea ei, duce la greșeli pedagogice grave;
educația prin joc trebuie să fie o sursă, atât de progres fizic, cât și de bucurie morală.
Contribuția lui J.Piaget la teoria problemelor jocului reprezintă un derivat al studiului pe care psihologul francez îl face asupra genezei și evoluției inteligenței. Esențial și specific în modul de tratare a activității ludice la A.N.Leontiev este perspectiva psihologică prin care este privit jocul, ca activitate de exprimare a vieții psihice, în raport cu viața, iar pe de altă parte, de exersare, de dezvoltare a personalității în ansamblu. În concepția sa, jocul ia naștere din necesitatea obiectivă a cunoașterii și din următoarele trebuințe:
trebuința de mișcare și acțiune a copilului;
trebuința de asimilare a realului la sine;
trebuința de valorificare a propriei persoane;
trebuința de a se identifica cu adultul și a se compara cu el.
Analizând psihologic componentele jocului, Leontiev argumentează că elementele esențiale ale jocului sunt reale. Este vorba de: – scopul;
– operația;
– acțiunea.
În acțiunea de a călări pe un băț, scopul jocului este real; scopul de a călări și nu de a ajunge undeva. Operația este la fel de reală pentru că, reale sunt înseși obiectele jocului. Acțiunea corespunde, în joc, acțiunii oamenilor. Se construiește cu realitatea, la nivelul înțelegerii copilului. Singura deosebire între acțiunea de joc și acțiunea reală constă în motivarea ei, în faptul că ea este, din punct de vedere psihologic independentă de rezultatul ei obiectiv. Toate aceste teorii asupra jocului ne ajută să înțelegem cum a evoluat, de-a lungul timpului, concepția despre joc a oamenilor.
I.2. CLASIFICAREA JOCURILOR
Una din principalele concluzii ale Colocviului Internațional cu tema: “Jocul, terapia prin joc” (Amsterdam 1985), a fost că nu există o teorie universal admisă a jocului. Jocul, prin clasificarea făcută de Van Vylick (1936) poate fi:
1. Jocul funcțional, prin care copilul examinează jucăriile sau situația jocului;
2. Jocul de imitație, numit și jocul de ficțiune, copilul imită activități și situații, și dă o semnificație gesturilor sale;
3. Jocul de construcție, în care copilul construiește ceva semnificativ, cu ajutorul unor obiecte, care pot fi golite de semnificație;
4. Jocul de grup, sau joc de reprezentare a mediului, în care copilul regrupează obiecte simple ( case, arbori ) și le organizează ca în lumea reală.
O altă clasificare, prin care se face, pentru prima dată, încercarea de a răspunde problemelor metodologice ale clasificării aparține psihologului elvețian J.Piaget. El definește jocul, drept o activitate prin care copilul se dezvoltă, în conformitate cu etapele formării sale intelectuale.
Aceste etape sunt marcate, după J.Piaget, prin trei tipuri succesive de “structuri mintale”:a) scheme senzorio-motorice;
b) scheme simbolice;
c) forme naționale ( socializate ) ale gândirii.
La baza clasificării, psihologul amintit pune trei structuri genetice, în funcție de care evoluează jocul: – exercițiul;
– simbolul;
– regula.
Potrivit cu structurile arătate, J.Piaget clasifică jocurile în trei grupe succesive: 1.jocuri-exercițiu;
2. jocuri simbolice;
3. jocuri cu reguli.
De la originea sa, jocul-exercițiu îndeplinește o funcție formativă, dar și informativă, jocul fiind acela ce angajează copilul,o angajare pe verticală, cât și pe orizontală, a activității psihice în general.
Jocul simbolic are funcția de descărcare energetic și rezolvare a conflictelor afective de compensare și trăire intensă. Jocul are funcția de socializare a copilului, ceea ce se explică prin tendința de a se acomoda cu ceilalți, dar și de a se asimila relațiile cu cei din jur la eul său.
De asemenea, jocul simbolic contribuie la eliberarea și extinderea eului, asigurând satisfacerea unei game foarte largi de trebuințe, de la trebuințe cognitive de explorare la cea de valorificare a potențialului de care dispune, de la trebuințe perceptive și motorii la trebuințe de autoexprimare pe plan comportamental. În concepția lui Piaget, jocul simbolic corespunde funcției esențiale pe care o îndeplinește jocul în viața copilului, mai mult decât celelalte jocuri. În structura sa, simbolul jucat este în raport cu individul, ceea ce semnul verbal este în raport cu societatea.
O altă categorie de jocuri este reprezentată de “jocurile de creație”, dezvoltată pe baza jocului simbolic, după vârsta de 6 – 7 ani. La început jocurile de construcție sunt integrate în simbolism ludic, pentru ca, mai târziu, să constituie adevărate adaptări sau rezolvări de probleme și creații inteligente.
Un alt criteriu este acela al poziției copilului în timpul jocului. În funcție de aceasta se face distincția între:
1. jocuri de mișcare;
2. jocuri sedentare.
Nu e greu de văzut că această clasificare este unilaterală. Rezultă că o clasificare unanim acceptată a jocurilor este greu de realizat. Pentru elaborarea unei clasificări acceptabile este necesară selectarea criteriilor, pe de o parte ținând seama de ponderea influenței formative a jocurilor asupra dezvoltării generale a copilului. În funcție de aceste considerente, jocurile pot fi clasificate în:
1. jocuri de creație;
2. jocuri didactice;
3. jocuri de mișcare.
Această clasificare corespunde, în cel mai înalt grad, sarcinilor dezvoltării fizice, intelectuale și estetice a copiilor. După jocurile cu rol și subiect, cu regulă și sarcină, o ultimă categorie o reprezintă “jocurile de graniță”, ca “jocuri de tranziție” spre activitatea de învățare, pe care o pregătesc în mod direct.
I.3. JOCUL DIDACTIC
Jocul didactic reprezintă una dintre activitățile didactice frecvent utilizate in clasele I IV si indragite de copii. Termenul “didactic” asociat celui de joc accentuează partea instructivă a activității, deoarece, indiferent de etapa de varstă la care este utilizat, jocul didactic favorizează atât aspectul informativ cât și formativ al procesului de învățământ.
Spre deosebire de celelalte activități, jocul didactic are acea particularitate esențială de a îmbina armonios partea instructivă și exercițiul cu partea distractivă. Copilul, prin joc, într-un mod plăcut și distractiv, învață. Îmbinarea elementului instructiv cu cel distractiv conduce la apariția unor stări emotive complexe, care stimulează și exersează procesele de dezvoltare psihică. Jocul didactic are o serie de caracteristici care-l diferențiază de celelalte jocuri și activități din școală:
*Scopul didactic – reprezintă o finalitate educativă și se formulează prin raportare la obiectivele specifice; formularea scopului jocului trebuie să fie clară și precisă,asigurând buna organizare și desfășurare a activității.
*Sarcina didactică – este formulată în funcție de conținutul jocului și de vârsta copiilor și reprezintă elementul de instruire prin care se exersează operațiile gândirii ( recunoaștere, descriere, reconstituire, comparație ).
*Conținutul jocului – reprezintă ansamblul cunoștințelor deprinderilor, priceperilor, pe care le achiziționează sau le consolidează;conținutul trebuie prezentat într-o manieră accesibilă și plăcută copiilor.
*Elementele de joc – reprezintă mijloacele de realizare a sarcinii didactice, constituind elementele de realizare a sarcinii de învățare; elementele de joc sunt variate ( întrecere, recompense, aplauze ) alegerea lor făcându-se în funcție de conținutul jocului și de vârsta copiilor.
*Regulile jocului – sunt prestabilite și obligatorii pentru toți copiii; ele reglementează conduita și acțiunile copiilor pe parcursul jocului (ce este și ce nu este permis,succesiunea acțiunilor,cum să se joace,cum să se rezolve problema respectivă ).
*Acțiunea de joc – este componenta prin care se realizează sarcina de joc; ea cuprinde momente de așteptare, surprize, ghicire, rezolvare de sarcini, mișcare, întrecere.
*Materialul didactic – trebuie să fie adecvat conținutului jocului și vârstei copiilor; poate conține diferite obiecte, jetoane, cartonașe, medalioane, fișe.
Prin jocul didactic se realizează o bună parte din sarcinile instructiv-educative, el având un rol foarte important în dezvoltarea psihică a copiilor. În acest sens, obiectivele urmărite pot fi:
asimilarea, verificarea și consolidarea cunoștințelor despre lumea înconjurătoare;
dezvoltarea gândirii prin exersarea prin intermediul jocului a operațiilor intelectuale ( analiza, sinteza, comparația, clasificarea, generalizarea );
exersarea și activizarea vocabularului copiilor;
exersarea exprimării corecte, a pronunției, însușirea unor construcții gramaticale;
exersarea memoriei și atenției voluntare;
exersarea imaginației creatoare prin diverse elemente de joc;
educarea unor trăsături ca: stăpânirea de sine, autocontrolul, spiritul de independență, disciplina conștientă, perseverența;
dezvoltarea spiritului colectiv între copii, prin colaborare , cooperare și ajutor reciproc;
formarea unei atitudini pozitive a copilului în raport cu mediul în care se desfașoară activitatea.
Jocul exercițiu sau funcțional are rolul de antrenament al funcțiilor și proceselor psihice și al componentelor motorii. Copilul sare, aleargă, selectează obiecte după diferite criterii, le ordonează, își exersează atenția, versificația, povestește, folosește cuvintele, literele și cifrele caută soluții la diferite probleme. Toate aceste comportamente se regăsesc în jocurile de exersare care trebuie încurajate de adult. Elementele de joc și regulile sunt simple, importanța competiției cu sine sau cu ceilalți fiind predominantă. Jocul exercițiu are la bază metoda exercițiului, ca metodă maximal activă, deoarece îl introduce pe elev în situația în care el acționează efectiv. Succesul în utilizarea acestor jocuri e garantat de faptul că el corespunde trebuinței native de mișcare a copilului. Copilul e în permanență dornic de a face ceva și chiar dacă se plictisește de o activitate trece la alta, exersând altceva. ”Exercițiile sunt considerate ca acțiuni motrice sau intelectuale ce se repetă relativ identic cu scopul automatizării și interiorizării unor modalități sau tehnici de lucru de natură motrică sau mintală. Exersând, adică reluând anumite acțiuni până la realizarea lor cu usurință și efort minim elevul își dezvoltă abilitățile acționale și își formează deprinderi motrice și intelectuale. A efectua un exercițiu înseamnă “a executa o acțiune în mod repetat și conștient, a face un lucru de mai multe ori în vederea dobândirii unei îndemânări, a unei deprineri”. Metoda exercițiului face parte din categoria metodelor algoritmice, deoarece presupune respectarea riguroasa a unor prescripții și conduce spre o finalitate prestabilită. Nu trebuie confundată această metodă cu orice acțiune pe care o execută copiii. Sunt exerciții acele actțiuni care se repetă relativ identic și se încheie cu formarea unor comportamente automatizate ale activității. Exercițiul nu trebuie confundat cu repetarea, el presupune o îmbunătățire continuă a performanței, de la un moment la altul. Jocurile-exercițiu se bazează pe metoda exercițiului și constau într-o desfășurare algoritmică. Finalitatea acestora constă în formarea unor priceperi, deprinderi și operații ce vor putea fi aplicate în rezolvarea altor sarcini mai complexe sau în alte situații.
Scopurile și obiectivele urmărite prin jocurile-exercițiu sunt următoarele:
formarea și exersarea deprinderilor motrice și intelectuale;
însușirea unor tehnici de lucru, a unor algoritmi de natură motrică și intelectuală;
adâncirea și consolidarea cunoștințelor asimilate anterior;
exersarea operațiilor intelectuale, a memoriei, a atenției voluntare, a imaginației prin diferite exerciții;
activizarea vocabularului și exersarea exprimării printr-un limbaj bogat, fluent și corect din punct de vedere gramatical și lexical;
dezvoltarea aptitudinilor fizice și intelectuale;
formarea trăsăturilor moral-caracteriale.
Jocurile-exercițiu se organizează în cadrul tuturor disciplinelor de studiu, dar se pot folosi și ca activități complementare și distractive și de exersare a aptitudinilor individuale. Tematica jocurilor-exercițiu este variată, putându-se aborda diverse subiecte.
I.4. FACTORII SOCIALI CU INFLUENȚĂ
DETERMINANTĂ ASUPRA JOCULUI
Dacă admitem că jocul este impregnat de cultură și că este un fenomen multi-dimensional, atunci ajungem la concluzia că factorii sociali exercită influență asupra jocului. Printre influențele factorilor sociali sunt de reținut:
a) influențele celorlalți copii ( grupul de prieteni );
b) influența comportamentului părinților sau învățătorilor;
c) influențe legate de originea socială a copiilor;
d) influențe legate de schemele de inițiere ale jocului ( cele ale jocului );
e) influente legate de sexul copiilor ( este un criteriu parțial social ).
Importanța experienței pe care copiii o capătă jucându-se împreună este deja menționată de Piaget în 1926. După el progresul în dezvoltarea cognitivă variază în proporție directă de contactul copiilor cu prietenii.
Newson(1968) a ajuns la aceeași concluzie: un copil mic achiziționează invariabil un număr mare de reguli fundamentale ale comportamentului social jucându-se cu alți copii de vârsta lui. Procesul de sociabilizare a copiilor prin joc se intensifică la vârsta prescolară. Jocul copiilor reflectă aspecte din dinamica vieții sociale, raporturi care se stabilesc între om și obiectele folosite de acesta, precum și relații între oameni în procesul de creare sau de utilizare a obiectelor. Concomitent, jocul presupune, pe langă relațiile impuse de conținutul său, relații directe între copii, determinate de necesitatea organizării acestuia. Astfel, înainte de începerea jocului, copiii își selecționeaza colegii de joacă. Acest moment are o importanță deosebită în procesul de sociabilizare. Dacă la preșcolari, criteriul de selecționare a colegilor de joc este de cele mai multe ori vecinătatea spațială, interesele imediate ( jucăria dorită ), spre vârsta de 6-7 ani apare net tendința la copii, de a manifesta preferințe subiective bazate pe un curent de atracție, de simpatie. Criteriul atracțiilor și respingerilor începe treptat să ocupe un loc hotărâtor în constituirea grupelor de joc. Până la vârsta de 4-5 ani predomină forma de joc individual, datorită slabei capacități a copilului de a-și corela acțiunile proprii cu cele ale partenerului. Vârsta de 6-7 ani marchează, din acest punct de vedere, modificări importante în sensul trecerii la jocul de grup. Evoluția aceasta se înfăptuiește în mod gradat.
Într-o primă fază are aspectul de “joc paralel”, după expresia lui Gesell. Preșcolarii, doi sau mai mulți se joacă unul lângă altul, cu jucării identice, jocuri identice. O caracteristică deosebită legată de dezvoltarea sociabilității la copiii de 6-7 ani constă în faptul că antrenarea în relații de grup complex în jocurile mai complicate, capătă o mare forță de sociabilizare. Copiii cer, uneori zile în șir, să se joace din nou același joc. Este o curbă de evoluție a diferitelor jocuri, curbă ce cuprinde o etapă de familiarizare cu jocul, o etapă de expansiune a jocului, apoi o etapă de stingere a acestuia.
JOCUL ÎMBINAT CU ELEMENTE DE MUNCĂ
Este o altă formă de organizare a acestei sarcini, atât în procesul de învățământ, precum și în afara lui. Fiind specifică copiilor de vârstă preșcolară și școlară mică, ea pregătește condițiile pentru trecerea de la activitatea predominantă de joc la cea predominantă de învățare. Caracteristic pentru această formă este modul sui generis în care se îmbină jocul cu munca ( învățătura ), primul asigurând motivarea intrinsecă, prin plăcerea pe care o generează și întreține, cealaltă vizând obținerea unor rezultate ( de natură intelectuală sau motrică ). În acest caz, copilul învață sau muncește stimulat fiind de satisfacțiile pe care i le asigură jocul, în final înregistrând anumite rezultate concrete. Jocul îi oferă cadrul de manifestare, care din punct de vedere psihologic, declanșează și întreține o motivare intrinsecă, activitate vizând însă finalități axiologice. În asemenea condiții elevii trec, pe nesimțite, de la joc la muncă. Plăcerea imensă pe care o produce jocul se substituie cu înțelegerea semnificației socio-umane a muncii. Așa zisele jocuri didactice din grădiniță și școală, sunt tipice din acest punct de vedere. Sensul lor este predominant instructiv, urmărindu-se asimilarea cunoștințelor și formarea priceperilor și deprinderilor, elementele de joc, având însă menirea de a-i stimula și antrena pe copii.
Jocurile colective oferă condiții prielnice educării copiilor în spirit cooperant prin regulile pe care le impun, prin stările afective pe care le declanșează. Inițiate de învățător sau de elevi, urmărite și îndrumate cu tact, contribuie la îmbogățirea experienței sociale a copiilor. Intervenția învățătorului în dirijarea acestor jocuri se poate concretiza în constituirea grupelor de elevi atunci când își desfașoară activitatea pe grupe, în alegerea liderilor, răspunzători pentru îndeplinirea unor sarcini concrete, în investirea elevilor cu roluri și în alternarea acestora la nivelul colectivului. În cadrul jocului, barierele de orice natură dintre copii dispar, aici copilul reușind să-și depășească neputințele și frustrările. În timpul jocului se naște un mediu educațional în care fiecare îl acceptă pe celălalt așa cum este și așa cum se poate exprima, creându-se un spațiu de conviețuire caracterizat prin acceptare, toleranță și diversitate.
De asemenea, se poate considera că etapa jocurilor, alese de copii sau de învățătoare, oferă posibilitatea tratării individualizate a copiilor, reușind ca, în această etapă, învățătoarea să poată lucra cu copiii, în vederea recuperării deprinderilor și capacităților nerealizate în activitățile frontale cu întrega clasă. Prin joc, copilul poate să exploreze lumea înconjurătoare, poate să-și lărgească sfera de achiziții, de abilități, de deprinderi, să-și modeleze comportamentul. Orice joc poate deveni o acțiune pentru copilul cu greutăți în gândire dacă învățătoarea își propune obiective clare, impuse de nevoile copilului și respectându-i particularitățile individuale. Șansele unei reușite în ceea ce întreprinde copilul sunt mult mai mari în timpul jocului, ceea ce-i poate atrage admirația și aprecierea colegilor, a celor din jur. Această apreciere pozitivă a celor din jur atrage după sine o acceptare în colectiv a tuturor copiilor, precum și o ușurare a procesului de integrare în grup. Deci, organizarea “gândită” a jocurilor și a activităților, tactul pedagogic al învățătoarei, în sensul de a-i crea copilului o stare de confort și o atitudine pozitivă față de sine, ușurează procesul de integrare a copiilor in instituțiile de învățământ.
I.5. ELEMENTE PSIHOLOGICE ALE JOCULUI
Cercetările psihologice efectuate în secolul nostru în problema jocului au pus în evidență numeroasele elemente psihologice care conturează această formă de activitate specific umană.
Iată câteva din manifestările psihice ale copiilor și ale oamenilor în general, capabile să explice jocul:
a) Oamenii se refugiază adeseori din lumea reală ( obișnuită ) în una pe care și-o creează singuri, “lumea lor”, care le aparține în exclusivitate, o lume imaginară, supranumită de cercetători, “lume paradisiacă”, unde motivația este intrinsecă, o lume fără griji și necazuri cotidiene. Omul poate face dovada că este capabil să-și creeze o asemenea lume începând cu vârsta de 3 ani. De reținut este faptul că nimeni nu-l învață pe copil să-și creeze o asemenea lume.
b) În crearea lumii imaginare, omul se folosește de capacitatea sa de a transfigura realul în imaginar. În acest proces el transfigurează selectiv realul, după nevoi imediate și după posibilități proprii.
c) Omul este înzestrat cu capacitatea de a opera frecvent cu simboluri accesibile, adică cu semnele atribuite oamenilor, acțiunilor și faptelor.
d) Capacitatea omului de a acționa în spirit creativ, în diferite situații concrete de viață este definitorie pentru evoluția personalității sale.
De altfel, jocul adevărat de la care se așteaptă și performanțe, nu poate fi decât creativ. Toate aceste elemente psihologice, la care se adaugă, bineînteles și altele, pun în evidență esența jocului manifestat în conduita omului în general, și cea a copilului, în special.
STRUCTURA ȘI ROLUL JOCULUI CA ACTIVITATE DOMINANTĂ
Toate trăsăturile caracteristice ale preșcolarului și școlarului mic se manifestă, se întăresc și se dezvoltă în activitatea specifică și preponderentă a acestei faze: ”activitatea de joc”. “Ce este jocul?”; ”De ce se joacă copiii?”; Sunt întrebări pe care și le-au pus oamenii de știință cu mai bine de un secol în urmă.
După unii gânditori ( Plehanov, Maxim Gorki ), jocul este determinat social istoric în strânsă legatură cu munca pe care o desfășoară adulții. Ca rezultat al activității de joc, copilul ajunge, în cele din urmă, la o mai adâncă cunoaștere a lumii înconjurătoare. Mai recent, unii psihologi consideră că jocul este orice activitate în care individul se angajează numai pentru plăcerea pe care o provoacă această activitate, fără să aibă în vedere vreun rezultat final. Așa cum arată psihologul american, Elisabeth Hurlock, caracteristica jocului este voluntarul și lipsa oricărei constrângeri exterioare. Pentru copil a se juca înseamnă a face ceea ce vrea el, pe câtă vreme a lucra înseamnă a face ceea ce trebuie, ceea ce îi impun alții ( adulții ).
Jucându-se cu diferire obiecte, copilul “descoperă” legea căderii corpurilor, legile plutirii pe apă a corpurilor. Evident, el face descoperiri doar practice, fără a putea formula, în termeni corespunzători, și legea științifică. În școală, însușirea acestor legi fizice se bazează tocmai pe experiența câștigată de copil în cadrul jocului. Tot pe calea jocului, copilul descoperă si o parte din realitatea socială. Jucându-se “de-a școala”; “de-a soldații”, el se inițiază în rolul de conducător și de condus, el acceptă o seamă de norme de conduită socială, care îi vor fi de mare folos în viața lui de mai tarziu. Prin joc se dovedește existența la copil a unor posibilități de abstractizare, de comutare mintală, de asociere, deci tot atâtea calități ale gândirii. Aceste caracteristici ne arată grăitor, că jocul este o activitate de primă importanță în evoluția psihică a copilului și că, îndrumarea pedagogică a acestei activități este o sarcină de prim ordin.
Jocul este o activitate care stimulează, în cel mai înalt grad, dezvoltarea tuturor proceselor psihice. În cazul jocului, copilul este în stare să obțină performanțe pe care în alte activități exterioare jocului, nu este în stare să le atingă.
CAPITOLUL II
JOCUL DIDACTIC
II. 1. CONCEPTUL DE JOC DIDACTIC
Aruncându-ne o privire generală a ceea ce reprezintă jocul în viața și în activitatea oamenilor, în viața copiilor mai ales, putem desprinde cu ușurință anumite note caracteristice și definitorii. Iată câteva dintre ele:
jocul este o activitate specific umană. Numai oamenii îl practică în adevăratul înțeles al cuvântului;
jocul este una din variatele activități ale oamenilor, e determinat de celelalte activități și invers, le determină pe toate acestea. Învățarea, munca și creația nu s-ar realiza în afara jocului, după cum acesta nu poate să nu fie purtătorul principalelor elemente psihologice de esență neludică ale oricărei ocupații specific umane;
jocul este o activitate conștientă. Cel care îl practică, inclusiv copilul îl conștientizează ca atare și nu-l confundă cu niciuna din celelalte activități umane;
jocul introduce pe acela care-l practică în specificitatea lumii imaginare pe care și-o creează jucătorul respectiv;
scopul jocului este acțiunea însăși, capabilă să-i satisfacă jucătorului imediat, dorințele sau aspirațiile;
prin atingerea unui asemenea scop, se restabilește echilibrul vieții psihice și se stimulează funcționalitatea de ansamblu a acesteia.
Sintetizând toate aceste note caracteristice, s-ar putea obține următoarea definiție a jocului:
Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară ce și-o creează singur.
JOCUL DE ROL
Acest joc este o formă de aplicare și utilizare didactică a psihodramei, metodă psihoterapeutică creată de J.Noreno în anul 1921.
Jocul de rol face parte din categoria metodelor active de predare-învățare și se bazează pe simularea unor funcții, relații, activități sau sisteme în cadrul cărora elevii sunt priviți ca niște “actori” ai vieții sociale pentru care se pregătesc. Jocul de rol urmărește formarea comportamentului uman pe baza simulării interacțiunilor ce caracterizează o structură sau o relație socială de grup. Acest tip de joc are ca obiective generale:
învățarea tipurilor de gândire, trăire și acțiune specifice unui anumit status ( dobândirea abilității de “interpretare” a anumitor roluri );
dezvoltarea capacității empatice de înțelegere, evaluare și rezolvare a unor situații problematice;
perfecționarea aptitudinilor de muncă în grup.
Pentru realizarea acestor obiective este necesară parcurgerea etapelor acestui tip de joc. Acestea sunt:
identificarea situației interumane;
modelarea situației și proiectarea scenariului;
alegerea participanților și instruirea lor;
învățarea individuală a rolurilor;
dezbaterea cu toți participanții a modului de interpretare a rolurilor.
Pentru ca această metodă didactică să aibă succes trebuie ca repartizarea rolurilor să se facă în funcție de aptitudinile și preferințele participanților. Acești participanți trebuie să cunoască atât conduitele proprii cât și cele ale partenerilor de joc. Atmosfera de lucru trebuie să fie distinsă. Mai întâi se realizează exerciții de grup sau individuale, de interpretare prealabilă a rolurilor și apoi se vor utiliza seturi de jocuri de rol progresive în dificultate.
TIPURI DE JOC DE ROL
1. Jocuri de rol cu un caracter mai general
În această categorie de jocuri, întâlnim:
a) jocul de reprezentare a structurilor, care ajută la înțelegerea funcționării unor structuri organizatorice ce aparțin sistemului socio-economic sau socio-cultural. Această metodă este utilă în predarea istoriei, managementului.
b) jocul de decizie, are ca obiectiv simularea unor contexte în care elevii sunt confruntați cu o situație decizională importantă. Acest tip de joc este util în predarea științelor economice, juridice.
c) jocul de arbitraj, care ușurează dezvoltarea capacității de înțelegere, mediere și soluționare a unor situații conflictuale.
d) jocul de competiție, care vizează simularea unor performanțe de învingere a unui adversar. Acesta poate fi utilizat la toate obiectele de învățământ ce comportă situații competitive: istorie, management, științe economice sau juridice.
2. Jocuri de rol cu caracter specific
În cadrul acestui tip de joc putem folosi:
a) jocul de-a ghidul și vizitatorii;
b) jocul de negociere ( operații de vânzare-cumpărare );
c) jocul de-a profesorii și elevii.
Această metodă prezintă unele dificultăți legate de proiectarea și pregătirea jocului de rol și riscul de apariție a unor blocaje emoționale în interpretarea rolurilor, dar și unele avantaje, cum ar fi:
nivelul ridicat de activizare cognitivă, afectivă și motivațională;
autocontrolul conștient al conduitelor și cunoștințelor dobândite;
formarea rapidă și corectă a convingerilor, atitudinilor și comportamentelor.
În clasele I-IV se pot folosi:
Jocuri cu subiecte din viața cotidiană: “La magazin”; “La școala”; “La doctor”; “De-a familia”; “De-a poștașul”.
Jocuri cu subiecte din povești: “De-a Scufița Roșie”; “De-a Turtița”; “Anotimpurile”.
Dramatizări: “Scufița Roșie”; “Ridichia uriașă”; “Capra cu trei iezi”; “Carnavalul personajelor din povești”.
Ghidul și vizitatorii. Scenariul acestui joc a fost proiectat ca o povestire, în care un narator (conducătorul excursiei – învățătorul) povestește desfășurarea acțiunii, iar diferite personaje (elevii cu rol de ghid și elevii cu rol de vizitatori) o interpretează. Am creat acest joc în ideea valorificării materialelor adunate de elevi în excursia-lecție pe traseul: Botoșani – Suceava – Ciprian Porumbescu – Gura Humorului – Câmpulung Moldovenesc – Moldovița – Sucevița – Putna.
Tema excursiei a fost: "Monumente istorice, culturale și turistice din Bucovina". S-au vizitat: Cetatea de Scaun a Sucevei, Casa Memorială "Ciprian Porumbescu", Biserica Voroneț, Rezervația geologică "Pietrele Doamnei", Rezervația de codri seculari de la Slătioara, Mănăstirea Moldovița, Ansamblul mănăstiresc Sucevița și Mănăstirea Putna. Elevii clasei a patra și-au notat, pe tot parcursul drumului, locurile pe unde au trecut, obiectivele vizitate, impresiile și informațiile dobândite.
Jocul de rol amintit s-a desfășurat în cadrul unei lecții de evaluare interdisciplinară, întrucât a implicat disciplinele: istorie, religie, geografie, științe, literatură și muzică. Rolul de conducător al excursiei a fost conceput și jucat de învățător, iar rolurile de ghid al fiecărui obiectiv vizitat au fost concepute de elevi, corectate și completate de învățător. Elevii care nu au primit rol de ghid s-au constituit în grupul de vizitatori.
Jocul s-a desfășurat sub forma unei excursii imaginare pe harta județului Suceava. Locurile vizitate au fost marcate prin intermediul unor vederi cu obiectivul vizitat. Pe parcursul excursiei imaginare, a intervenit învățătorul pentru a indica traseul, pentru a răspunde la întrebările excursioniștilor și pentru a atrage atenția asupra frumuseților naturii bucovinene, a pitorescului port popular, asupra unor îndeletniciri specifice zonei, ca olăritul sau încondeierea ouălor de Paști, asupra ospitalității, generozității și credinței în Dumnezeu a oamenilor de aici. Întrucât ultimul obiectiv vizitat a fost Mănăstirea Putna, cea care adăpostește mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta 500 de ani, jocul s-a încheiat cu un cântec închinat marelui străbun.
Practicarea acestui joc a dat frumusețe, bogăție și viață învățării școlare, a dezvoltat componenta originalității gândirii, fantezia, încrederea în sine, spiritul de competiție, a cultivat sentimentul dragostei față de patria și poporul român.
II. 2. JOCUL DIDACTIC –STIMULENT AL
PROCESELOR INTELECTUALE
Jocul didactic este una din cele mai accesibile forme de activitate datorită originalității sale specifice și umane: împletirea strânsă a jocului cu activitatea; îmbinarea elementelor de joc cu sarcina didactică. Orice sarcină didactică, în aparență greoaie, aridă, poate fi rezolvată prin joc, dacă acesta întrunește formele cele mai accesibile și atractive pentru copii. De exemplu, predarea formelor geometrice, a dimensiunilor, a noțiunilor spațiale și temporale este în genere, dificilă. Inclusă în joc, predarea se realizează cu deosebită ușurință, iar cunoștințele sunt mult mai temeinice. Sfera instructiv-educativă a jocului didactic e atotcuprinzătoare. Ea se referă, deopotrivă, la toate problemele pe care le ridică dezvoltarea vorbirii la copil; îmbogățirea vocabularului și activizarea lui, însușirea corectă, din punct de vedere gramatical, verificarea și precizarea cunoștințelor.
Jocul didactic subsumează toate cunoștințele ce trebuie precizate. De exemplu: “Țintește bine”-pentru cunoașterea dimensiunii “înalt-scund” sau “mare-mic- mijlociu” sau “Găsește locul potrivit”, pentru cunoașterea formei ovale. În jocurile didactice prevăzute pentru copiii de vârstă școlară mică, accentul cade pe dezvoltarea atenției și memoriei, a operațiilor gândirii, analiză și sinteză, ca spre exemplu, jocurile: “Ce nu are căsuța?” ; “Șoarecii și pisica”. Cea mai meritorie calitate a jocului didactic este aceea că mijlocește repetarea cunoștințelor în forme variate. De exemplu, în cadrul observărilor, copiii își însușesc cunoștințe despre animale domestice și sălbatice. Dacă s-ar relua observările cu scopul verificării și precizării cunoștințelor, activitatea ar fi greoaie, plictisitoare și nu ar stimula fluența gândirii. Jocul didactic trebuie să cuprindă un titlu scurt, grăitor, ușor de memorat ca: “Magazinul s-a deschis” ; “Baloanele” ; “Coșul toamnei” ; “Săculețul fermecat”.
De asemenea, orice joc didactic presupune existența unor reguli, care să ordoneze ritmul și ansamblul acțiunilor ce urmează a fi efectuate. Pentru copiii de 7-8 ani, jocul devine mai interesant atunci când regulile sunt mai grele, când cer un anumit efort de gândire. Pentru că jocul didactic matematic apare în programul întregii activități la disciplina matematică, atât ca activitate cu întreaga clasă de elevi, cât și cu fiecare elev în mod independent, acesta realizează o continuitate între activitatea de joc și cea de învățare. Pentru acest lucru învățătorul trebuie să asigure o concordanță între tema jocului și materialul didactic existent, să se folosească cuvântul-ca mijloc de îndrumare prin: întrebări, răspunsuri, explicații, aprecieri.
Fiecare joc didactic formulează o problemă care trebuie să fie rezolvată de copil. În jocurile didactice, la disciplina matematică, se pot concepe diferite sarcini, ca:
respectarea succesiunii numerelor în ordine crescătoare și descrescătoare, în diferite intervale; *Joc didactic: “Cine numără mai bine?”
stabilirea sumei obiectelor numărate; *Joc didactic: “Câte mere sunt în pom?”
indicarea locului fiecărui număr în șirul numerelor; *Joc didactic: “A câta bancă lipsește din primul rând?”
recunoașterea cifrelor și raportarea lor la cantitate; *Joc didactic: “Te rog să-mi dai tot atâtea fructe!” ; “Cine are același număr?”
compararea numerelor; *Joc didactic: “Caută vecinii!”
efectuarea de operații de adunare și scădere,precum și de înmulțire și împărțire, bineînțeles la clasele mai mari, a III-a și a IV-a; *Joc didactic: “Să adunăm, să scădem, să înmulțim, să împărțim.”
Prin joc, copilul se aventurează în necunoscut. Încercând să vadă cât poate să construiască un anumit obiect, câte lucruri sau obiecte să aseze, el verifică și până la cât știe să numere. Curiozitatea și gândirea care-l stimulează în joc sunt parte integrantă din plăcerea de a învăța. După felul cum se joacă un copil, putem să observăm dacă este mai inventiv, mai activ, dacă poate sau nu să surprindă soluții noi. Jocul copilului constituie un teren important de realizare a activităților intelectuale. În joc se solicită intens gândirea, memoria și verbalizarea. Întrecerea contribuie la stimularea capacităților intelectuale ale copiilor și este prezentă în joc sub forme variate. Dacă în unele jocuri didactice, ca: “Ce mulțime s-a schimbat?” ; “Știi să faci la fel ca mine?”, fiecare copil se întrece conștient cu întregul grup de elevi din care face parte, iar în alte jocuri didactie, ca: “Aranjăm mulțimile în ordine!” ; “Cine știe câștigă!”,întrecerea are loc între echipe. În jocul: “cine știe câștigă!”, se mai poate adăuga un element nou pentru elevi: graficul de înregistrare a rezultatelor întrecerii. Astfel, la sfârșitul jocului se pot socoti punctele câștigate, stabilind de partea cărei echipe sunt mai multe,prin numărare, după care li se pot oferi distincții și, în acest fel elevul este stimulat pentru efortul său.
Una din direcțiile semnificative ale modernizării învățământului primar din școala noastră românească o constituie și introducerea jocurilor logice în sistemul activităților educative. H.Wallon susține că: “Una din cele mai importante performanțe ale jocului este, trecerea de la joc la simbol”. Jocurile logice contribuie la formarea treptată a noțiunilor de bază ale matematicii și-i înzestrează pe copii cu aparat logic suplu și polivalent. În jocurile logice accentul cade pe latura formativă a activității. Ceea ce caracterizează aceste jocuri, în raport cu celelalte forme de joc, este faptul că ele se fundamentează pe teoria mulțimilor și logică, considerată ca baza necesară asimilării ulterioare a noțiunilor matematice, urmărind la elevi formarea capacității de a gândi, fără să se transmită acestora termeni folosiți de această știință.
În jocurile de diferențe, elevii trebuie să sesizeze deosebirile dintre două obiecte și să alcătuiască anumite construcții în care elementele constitutive să aibă același număr de deosebire, cum ar fi: “Ce este la fel,ce nu este la fel?”
Prin jocurile cu cercuri se urmărește familiarizarea elevilor cu operațiile matematice ( intersecția, reuniunea, diferența, complementarea reuniunii ). În acest sens, “Jocul cu două cercuri” are o mare aplicabilitate: se desenează pe tablă două cercuri; unul roșu și unul albastru, precizând că porțiunea de la mijloc unde se întretaie cele două cercuri este comună și se numește intersecție; se dau elevilor cartonașe roșii, tăiate în forma de triunghi și cartonașe albastre, tăiate în forma de pătrat; se cere apoi elevilor să se așeze în cercul roșu toate cartonașele roșii, iar în cercul albastru toate pătratele, motivând de fiecare dată, așezarea. La întrebarea: “Ce cartonaș ați așezat în intersecție?”, copiii trebuie să răspundă rapid și, tot așa se pot pun multe întrebări, astfel încât elevii să se poată descurca ușor, fără a întâmpina dificultăți în parcurgerea jocului.
Jocurile logice, de formare a perechilor: “Formați perechi” ; “Tot atâtea”, realizează corespondența biunivocă a două mulțimi, contribuie nemijlocit la pregătirea elevilor de vârstă școlară mică, pentru a înțelege mai târziu o relație de bază, o relație funcțională, reușind să dezlege probleme de transformări și să folosească relația de echivalență în sensul înțelegerii noțiunii de număr.
Jocurile de transformări constituie o continuare firească a jocurilor pe perechi din faptul că în cadrul lor se folosește corespondența biunivocă,intuindu-se în plus ideea de transformare.
Jocurile își ating scopul dacă sunt introduse și fișele de lucru. Prin aceste fișe se dezvoltă potențialul intelectual și acțional, creator, spiritul de observație al copiilor. Formele de joc, îl pun pe elev în situația de a stabili legături între fenomene, gândirea având un caracter concret-intuitiv. Oferindu-i-se obiecte, ce le poate grupa după culoare, formă, deci după criterii exterioare, ceea ce reprezintă un pas spre operații de generalizare. În esență, gândirea elevului operează cu strategii complexe, este situativă, încărcată de percepții și reprezentări, de structuri numeroase, emoționale si sugestive. Prin joc putem îndrepta atenția copiilor spre obiectele și fenomenele naturale din mediul înconjurător, care pot stimula și satisface curiozitatea sa, timp în care se dezvoltă încrederea, entuziasmul. Tot acum elevul învață să-și organizeze acțiunile pentru a le sincroniza cu cele ale partenerului de joacă. Jocul, fiind o activitate fundamentală la clasele I-IV, ca activitate ce dezvoltă psihicul copilului, învățarea este atributul de neînlăturat al acestuia. De aceea este necesar să subliniem raportul dintre joc si învățare. Concepția modernă asupra educației presupune folosirea din plin a învățării dirijate și spontane și consideră învățarea drept acțiunea principală a dezvoltării inteligenței elevului și o normare de bază a procesului de largă sociabilizare a elevului. Învățarea are, în acest sens, un conținut foarte larg și este strâns legată de latura psihică și socială a personalității copilului. În lumina acestei concepții, învățarea nu este îndreptată spre achiziționarea de cunoștințe verbale și nu este înțeleasă ca o activitate bazată pe operații abstracte, ci se sprijină pe structura concretă a gândirii elevului.
Baza învățământului primar trebuie să o constituie activitatea operațional-activă a elevului, care îi oferă prilejul de inițiativă și experiență și care constituie o bază pentru formularea verbală a cunoștințelor. Se știe că învățarea este uneori obositoare, dacă nu intelectual, cel puțin fizic. De aceea, introducând cu mult tact, cu pricepere, activități de joc, creăm o legătură, o continuitate cu perioada de vârstă anterioară, iar prin reușita acțiunii inteprinse, îi dăm elevului satisfacție, îi captăm pentru mai departe intelectul, îl înviorăm. În fragedă copilărie, învățarea este naturală și spontană. Curiozitatea și gândirea care-l stimulează în joc sunt parte integrantă din plăcerea sa de a învăța. Jocul trebuie îndrumat de adult, fără ca prin acesta, spontaneitatea elevului să fie stingherită. Rolul învățătorului constă în orientarea și conducerea jocului nu numai pentru clarificarea scopurilor urmărite, dar și pentru sporirea efortului conștient în direcționarea efectelor educative.
În concluzie, din punct de vedere educativ, trebuie să fie asigurată o justă proporționare a jocului cu munca, elementul distractiv cu efortul fizic și intelectual. Deși jocul este o activitate fundamentală, la clasele I-IV, totuși ea se îmbină cu anumite forme de muncă intelectuală accesibile acestei vârste. Îmbinarea judicioasă a elementelor de joc cu cele de învățare constituie un mijloc important de pregătire psihologică a elevului în școală. Desfășurarea eficientă a jocului didactic presupune respectarea unor cerințe de ordin metodologic din care amintesc:
organizarea jocului presupune asigurarea unui cadru adecvat în funcție de particularitățile jocului ce urmează să se desfășoare, de materialul didactic utilizat;
introducerea în joc constă în captarea atenției elevilor, crearea unei atmosfere favorabile desfășurării jocului;
materialul didactic folosit trebuie să corespundă temei jocului, să fie accesibil elevilor, să fie clar, atractiv, vizual pentru toți elevii;
anunțarea titlului jocului și a scopului acestuia se face scurt și sugestiv;
familiarizarea elevilor cu jocul este o etapă hotărâtoare pentru desfășurarea ulterioară a jocului; prin familiarizarea elevilor cu jocul se trezește interesul pentru joc, se creează o atmosferă relaxantă, de bună dispoziție, favorabilă performanțelor și se prezintă sarcina, regulile și elementele de joc;
executarea jocului de probă va fi făcută întâi de învățător apoi de elevi și se vor face precizări asupra regulilor, succesiunii etapelor jocului, modului de rezolvare a sarcinilor;
desfășurarea propriu-zisă a jocului este momentul principal al activității; desfășurarea jocului și obținerea performanței de către elevi relevă gradul de înțelegere al jocului, nivelul însușirii cunoștințelor vehiculate în joc, gradul de îndeplinire a sarcinilor, gradul de respectare a regulilor, activizarea tuturor elevilor în funcție de posibilitățile lor, îmbinarea elementelor de joc cu sarcinile didactice;
eficientizarea jocului didactic necesită conceperea a 1-2 variante, după ce toți elevii au realizat sarcinile din jocul propriu-zis;
în încheierea jocului didactic se fac aprecieri finale asupra desfășurării jocului.
În școală se pot organiza și jocuri didactice interdisciplinare, în care se îmbină sarcini didactice din diferite domenii de cunoaștere. Ele au aceeași structură și respectă aceleași condiții de realizare ca în jocul didactic dintr-un singur domeniu de activitate.
II.3. RAPORTUL DINTRE JOCUL DIDACTIC ȘI
CELELALTE JOCURI
Jocul didactic este o activitate care se deosebește prin structura sa specifică de celelalte activități cu un conținut asemănător. Jocul didactic este creat de pedagog. Specificul lui constă în faptul că îi este subordonat, în sensul că intră în fondul mijloacelor sale pedagogice, este însușit treptat de către copii și poate deveni apoi conținutul activității lor individuale. Comparat cu celelalte jocuri, jocul didactic se deosebește prin conținutul pe care-l dezvăluie și prin faptul că accentul cade pe rezolvarea sarcinilor educației intelectuale. Deși rolul lui este mai neînsemnat în privința transmiterii noilor cunoștințe, în schimb el are o contribuție largă în precizarea, consolidarea, adâncirea, sistematizarea și verificarea cunoștințelor. Un deosebit aport îl au jocurile didactice în educarea calităților memoriei. De exemplu: jocul “Ține minte!” sau “Observă și reține”, solicită copiii cultivându-le atenția, spiritul de observație, memoria. Spiritul creator, imaginația, sunt stimulate intens prin jocurile care pun în fața copiilor sarcina de a compune o ghicitoare, de a plănui o compunere sau o problemă matematică. Jocurile didactice solicită în mare măsură activitatea gândirii, reclamând întotdeauna rezolvarea unor probleme în mod individual. Ele reprezintă o formă de activitate atractivă și accesibilă elevului, prin care se realizează o bună parte din sarcinile educaționale din școală, fiind o modalitate eficientă pentru apropierea copiilor de complexele probleme ale realității, ținând seama de nivelul lor de înțelegere.
Structura unui joc didactic folosit în anumite etape ale lecției poate fi conținutul acestuia, care poate fi alcătuit din suma cunoștințelor căpătate prin activitățile anterioare ale elevilor; sarcina didactică, aceasta poate să fie, de fapt, problema de gândire dată elevului spre rezolvare ( de recunoaștere, de a ghici un răspuns, de a denumi o noțiune teoretică pe care au avut-o de învățat, de a reconstrui o problemă, de a modifica structura unui exercițiu dat spre rezolvare, de a transforma, de a modifica sau de a completa unele enunțuri. Deși jocurile didactice pot avea același conținut, sarcinile didactice pe care le au elevii de rezolvat sunt de fiecare dată diferite. Acest fapt conferă jocului unitate, oferind elevilor situații neprevăzute, interesante, atractive. O altă componentă a jocului didactic o reprezintă regulile, care sunt menite să arate copiilor cum să rezolve problema respectivă, direcționând jocul copilului. Ultima latură constitutivă a jocului o formează acțiunea de joc propriu-zisă. Această latură face ca rezolvarea sarcinilor didactice să fie plăcută și instructivă pentru toți elevii. Aici sunt cuprinse elementele de așteptare, surpriză, ghicire, mișcare, întrecere. Strânsa unitate dintre cele patru laturi ale jocului didactic conferă acestei activități o particularitate specifică, înlesnind rezolvarea problemelor adresate elevilor.
Jocurile didactice se pot clasifica după două criterii, și anume: după conținut și după materialul didactic folosit. În dependență de aceste criterii, deosebim mai multe tipuri de jocuri didactice, la baza acestor criterii stând principiul dezvoltării proceselor psihice ale elevilor, dezvoltarea percepțiilor și reprezentărilor ( de formă, mărime, culoare, timp, spațiu, însușirea structurii gramaticale a limbii române, formarea reprezentărilor matematice).
Toate jocurile urmăresc realizarea aceluiași obiectiv, al dezvoltării elevilor sub toate aspectele. Jocurile muzicale au o tematică prin mijlocirea căreia elevii își formează și își dezvoltă o gamă largă de trăsături morale: dragostea de muncă, încrederea în forțele proprii, curajul, prietenia, voioșia. Învățarea și practicarea cântecelor și jocurilor muzicale dezvoltă în mare măsură, dragostea elevilor pentru arta sunetelor și contribuie la formarea armonioasă a acestora. Practicarea, simțirea și înțelegerea muzicii constituie o cale dintre cele mai directe și mai rodnice de educare estetică și morală.
Jocul didactic contribuie la formarea unei gândiri clare sistematice, a unei minți bine organizate, a capacității de a înțelege lucrurile, de a le folosi în conformitate cu semnificația și utilitatea lor.
II.4. JOCUL DIDACTIC ȘI STIMULAREA
DEZVOLTĂRII VORBIRII
În literatura psihologică, limbajul este definit ca “activitate specific umană” în care cu ajutorul limbii se realizează pe de o parte, comunicarea verbală dintre oameni, iar pe de altă parte gândirea verbală, națională a omului. Limbajul este pentru om o emblemă nobilă și sfântă a naturii lui, care se dezvoltă în ontogeneză. Dezvoltarea limbajului trebuie să înceapă încă de la vârsta preșcolară. În acest caz, procesul formării noțiunilor este facilitat prin folosirea pluralului. Cuvintele: păpuși, jucării, haine, ciorapi, linguri, pahare, străzi, blocuri, facilitează reuniunea reprezentărilor din categoria legată de fiecare din cuvintele date. Pluralul permite reuniunea experienței perceptive și a reprezentărilor din care se filtrează aspectele mai complex particularizate, facilitându-se desprinderea de note specifice pentru categoria în cauză, fenomen ce structurează abstractizarea lor primară. S-a constatat că toți copiii de la 6 – 7 ani pot să realizeze pluralul unor cuvinte, noțiuni. În afară de folosirea pluralului ca mijloc de structurare a noțiunilor în formarea acestora, o importanță deosebită o au formările de grupuri eterogene aservite aceleiași activități. De exemplu, furculițele, lingurile, cuțitele devin “tacâmuri”, chiar dacă ele sunt diferite între ele.În același sens unele adjective permit reuniuni pe grupuri diferite ce se integrează într-o noțiune. Așa, de exemplu, pentru școlari, cuvântul “viu” ( ceea ce trăiește ) devine atributul în mod relativ latent pentru oameni, copii, bătrani, dar și pentru pisici, câini, șoareci. Asocierea de genuri: “Ce asemănare există între avion, mașină, vapor?”, elevul de vârstă școlară mică știe că toate acestea sunt mijloace de transport ( de locomoție ).
Multiplicarea nuanțată a interogațiilor după vârsta de 6 – 7 ani deschide o nouă etapă în dezvoltarea gândirii cauzale, o etapă în care inteligența începe să opereze pe terenul perceptiv, plasându-se în zona reprezentărilor prin care se controlează discret, percepțiile. Reprezentările devin prin suportul de cunoștințe stratificate pe care le conțin, mediatoare ale cunoașterii, rezervoare de cunoștință, de control.
Școala implică o lărgire prin situații, jocuri și discuții ori povestiri a cunoașterii denominative. Tot școala permite și suscită antrenarea curiozității, precum și dezvoltarea imaginarului și a creativității ce atrage gândirea în noi și noi domenii ale necunoscutului. C.Păunescu consideră că rolul cuvântului este de “formare, de structurare a intelectualului”.
În scopul examinării funcțiilor limbajului pot fi folosite mai multe metode și anume:
pentru funcția cognitivă, se poate recurge la întrebări utilizate în cadrul observărilor de la lecțiile de cunoaștere a mediului din clasele I si a II-a :”De ce are planta rădăcină?” ; “De ce are pisica mustăți?”.
pentru funcția de comunicare, se poate aplica o probă de povestire (fie după o lectură independentă, fie după o povestire a învățătorului sau a altui elev).
pentru funcția de reglare, se poate examina conduita subiecților pe parcursul probelor și se poate cere executarea unor sarcini: să exprime prin mimică, o anume stare a unui personaj dintr-o poveste.
De asemenea, se pot folosi unele poezii cu onomatopee, având ca scop, exersarea sunetelor: m,g,n,r,s etc. Întrebările pot fi adresate de către elevi sau de către cadrul didactic. În acest fel se observă cum structura vocabularului unui copil se transformă. Structura vocabularului unui copil de 3 ani are o zonă activă restrânsă și o zonă pasivă mai mare. O dată cu vârsta și cu acumularea de cunoștințe aceste zone se lărgesc.
Programa pentru învățământul primar urmărește, prin conținutul cunoștințelor și prin formele de activitate prevăzute, pregătirea elevilor pentru receptarea fenomenului gramatical, dar mai ales, dezvoltarea efectivă a capacității de comunicare verbală. Cunoștințele prevăzute de dezvoltare a vorbirii la clasele primare sunt date într-o organizare concentric – cantitativă adăugându-se pe nivelul de vârstă (de la o clasa la alta), competențe ale aceleiași probleme abordate în clasa precedentă, dar și într-o organizare concentri – calitativă prin sporirea gradului de generalizare și abstractizare a cunoștințelor prevăzute. Se remarcă faptul că problemele și cunoștințele destinate studiului, mai precis exercițiului de dezvoltare a vorbirii sunt urmărite în sfere concentrice nu numai pe niveluri de vârstă, dar și pe competențe și probleme ale științei limbii: planul fonetic, lexical, gramatical, fiecare parte de vorbire e reluată și însoțită de precizări, recomandări. La clasele mici sunt recomandate, spre folosire, mai mult substantivele care denumesc obiectele cu care elevul vine în contact direct (numele mamei, al fraților). Pentru consolidarea de propoziții cu sens logic și corect se poate cere elevilor să completeze propozițiile cu cuvintele potrivite: “Mama pleacă la……”; “ Tata…în uzină.”; “Copilul fuge la……”; “Fetița recită o …”. Cu ajutorul acestor propoziții se constată nivelul de cunoștințe, precum și rapiditatea de care dispun în gândire. Cu copiii mai receptivi se poate efectua o testare pentru dezvoltarea rapidității în exprimare. Li se explică elevilor că s-a primit o scrisoare de la elevi din altă țară și că aceștia doresc să cunoască unele aspecte din țara noastră și din viața lor.
Exemplu:
“Țara noastră se numește…,iar noi suntem…Țara noastră este frumoasă pentru că are…Pădurile sunt pline de…La mare vin…ca să-și petreacă…Noi,copiii de la școală mergem vara în…unde ne petrecem o parte din…Noi vă urăm…si vă transmitem…”
La această srisoare, elevii pot da răspunsuri frumoase, putând alege cuvintele cele mai potrivite pentru completare. De mare ajutor le sunt elevilor jocurile, care nu le lasă timp mult de gândire. Superioritatea acțiunii educaționale din primele clase de școală, constă în aceea că se pornește de la situații reale, se valorifică această realitate îmbogățind experiența elevului, în care se propun sarcini de lucru progresive, mijloace adecvate în vederea formării gândirii elevului.
Prin convorbiri se formează capacitatea elevilor de a-și valorifica și ordona reprezentările și cunoștințele lor despre lumea reală, de a le selecta. Convorbirea îi obligă pe elevi să folosească adecvat cuvintele, să-și controleze vocabularul (să caute cuvinte pentru a reda cele gândite într-o forma corectă). Această activitate activează și stimulează vocabularul. Lectura dupa imagini este o activitate instructiv – educativă care solicită intens reprezentările elevului, experiența lui de viață, capacitatea și potențele sale de a folosi în mod independent cunoștințele dobândite în diferite ocazii referitoare la mediul social și natural.
Trezirea interesului cunoașterii, în general și pentru valorificarea cunoștințelor însușite anterior, se realizează mai ales, prin calitatea imaginilor prezentate, ceea ce impune o atenție deosebită, din partea învățătorului, în selectarea și prezentarea unor ilustrații adecvate intereselor și preocupărilor elevilor. Astfel imaginea devine un mijloc de comunicare cu ajutorul căreia se exersează gândirea. Se pot folosi imagini din basme, povești și povestiri, ca mijloc de testare a influenței acestora pe plan intelectual, afectiv și emoțional, precum și pentru stimularea imaginației.
Prin contact direct cu imaginile din basme, povești, poezii, se realizează premisele formării receptivității la elevi. Spontaneitatea elevilor ne dă posibilitatea să sperăm în obținerea unor răspunsuri corecte la întrebările formulate. Operele literare alese pe care le folosim în realizarea activității propuse trebuie să fie verificate dacă sunt cunoscute de elevi. Toate operele, din care sunt prezentate imagini, trebuie să solicite într-o mai mare sau mai mică măsură, gândirea, memoria, cât și imginația reproductivă, precum și trăirile emoțional-afective ale elevilor. Desigur, o analiză mai atentă a răspunsurilor date de elevi, oferă posibilitatea unui studiu mai amănunțit asupra cunoștințelor pe care le dețin elevii. Din răspunsurile care exprimă reacții emoționale motivate, se pot alege cele care reprezintă elemente de natură estetică. Prin astfel de activități, toți elevii clasei își dezvoltă vorbirea reproductivă, exprimând, cu ușurință, impresiile, dar și anume expresii literare plastice, însușite prin basme, povești, povestiri, poezii.
Așadar, elevii pot îndrăgi frumusețea limbii literare și în același timp, poate fi stimulată întreaga activitate de dezvoltare a vorbirii și a comunicării. Vârsta școlară mică impune elevilor dobândirea deprinderii de a-și exprima impresiile, dorințele, gândurile pe care trebuie să le redea într-o formă inteligentă și cursivă.
CAPITOLUL III
JOCUL DIDACTIC – MIJLOC DE ACTIVIZARE A ELEVILOR DIN CLASELE I – IV ȘI DE CULTIVARE A INTERESULUI PENTRU ACTIVITATEA DE ÎNVĂȚARE
III.1. ELEVUL – SUBIECT ACTIV ÎN PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
Elevul este impulsionat în activitatea de învățare de anumite mobiluri interne, de anumiți factori “non – intelectuali”, cum ar fi diverse categorii de motive (trebuințe, intenții, valente ), stările afective, nivelul aspirațiilor, atitudini, interese. Activizarea rezultă tocmai din aportul constructiv al elevului la procesul propriei transformări. Ea este cu atât mai intensă cu cât sunt declanșate, puse în funcțiune componentele superioare ale celor doi parteneri, concomitent cu menținerea unui echilibru optim dintre ei, declanșând asemenea componente, cum ar fi: imaginația, creativitatea. Jocul didactic, prin valoarea sa, constituie un mijloc de învățământ, care își aduce aportul la realizarea unui echilibru optim între cei doi parametri.
ROLUL PEDAGOGIC AL JOCULUI
Există o altă activitate superioară, care se naște și ea prin joc. Este vorba de muncă, fără de care nici arta, nici știința și nici chiar sportul nu s-ar putea dezvolta. Trebuie să fim însă atenți în cazul utilizării pedagogice a jocului. Dacă nu vedem în joc un drum spre muncă, o punte aruncată între copilărie și vârsta matură, riscăm să reducem jocul la o simplă distracție și să minimalizăm, în același timp, educația copilului, neglijând acea parte a orgoliului și a demnității umane, care imprimă caracterul său specific jocului uman. Este clar că jocul exersează nu numai mușchii, ci și inteligența. El dezvoltă suplețea și vigoarea, dar tot el aduce acea stăpânire de sine, fără de care poate fi o ființă umană, fără a fi cu adevarat om. Jocul educă chiar și sentimentele. A te juca înseamnă în general, a-ți propune o sarcină de îndeplinit și a te obosi, a face un efort pentru a îndeplini această sarcină. Este posibil ca sarcina să constea doar în a câștiga, în a bate o echipă adversă, dar ea menține încă, destule trăsături ale unei sarcini. Se impune ca atare. A te hotărî la un joc înseamnă a-ți fixa o sarcină, o datorie.
Jocul nu este o simplă distracție. În jucător dormitează un erou, care se descoperă uneori singur pentru o clipă. Jocul este adesea obositor, câteodată chiar istovitor, dar tocmai această oboseală îi atestă valoarea. Departe de a se naște din lene, jocul se naște din voință. Așa cum sportivul autentic pretinde un adversar de talia sa, tot așa copilul dorește un joc de talia sa; ba uneori, este prea ambițios și vrea să participe la jocurile copiilor mai mari, care îi depășesc puterile.
Așadar, nu efortul este acela care constituie deosebirea dintre joc și muncă. Există jocuri mult mai obositoare dacât unele munci. Un alt caracter prin intermediul căruia jocul pregătește pentru munca este introducerea copilului în grupul social. Pentru un copil mai mare, a se juca, înseamnă a îndeplini o funcție, a deține un loc în echipă. Prin intermediul jocului, copilul ia contact cu alții, se obișnuiește să țină seama de punctul de vedere al altora, să iasă din egocentrismul său original. Jocul este o activitate de grup. Mulți dintre elevii de clasa I eșuează, dacă nu și-au dezvoltat atitudinea de muncă în jocurile lor, înainte de a intra în școală. Folosirea jocurilor educative în gradiniță se justifică deci, prin nevoia copilului de a învăța, în primul rând, ce este o sarcină. Scierea culorilor, clasificarea etichetelor, așezarea cuburilor, iată tot atâtea sarcini mici și tot atâtea jocuri. Prin intermediul lor, copilul învață să-și fixeze atenția, să-și stăpânească instabilitatea naturală, să facă un efort.
Școala trebuie să pregătească pentru viață, înlocuind munca bazată pe constrângere prin dezvoltarea activă a personalității elevului. Școala trebuie să fie ca și jocul, atrăgătoare, fără a se aprecia corect sensul acestui cuvânt. Cine spune joc, spune totodată și efort și libertate și, o educație prin joc trebuie să fie o sursă atât de efort fizic, cât și de bucurie morală. Un profesor autoritar trebuie să acționeze prin constrângere și severitate, dar un profesor, care știe să intuiască sufletul copiilor și să scoată la lumina zilei dorințele lor cele mai tainice, caștigă cu repeziciune încrederea copiilor și le oferă acea prezență adultă de care ei se tem, dar pe care, în adâncul inimii, o doresc mai mult decât orice pe lume. Se știe ce poate să facă cu sufletele copiilor forța suplă și înțelegătoare a unei învățătoare vrednice de acest titlu; se știe, de asemenea, cât de mare poate fi la sfârșitul adolescenței influența unui profesor, în același timp iubit și respectat. La vârste fragede este mai ușor să intri in contact cu elevul, ceea ce înseamnă că acesta nu este posibil și la alte vârste. În lipsa acestui contact, elevul rămâne izolat în micimea lui; profesorul îi apare ca fiind prea depărtat, prea autoritar. De aici se vede ce greșeală săvârșesc aceia care, uitând învățământul pe care ni-l oferă jocurile copiilor, vor ca aceștia să se dezvolte singuri, așa cum germenul se dezvoltă singur în pământ. Învățătorul trebuie să rămână modelul, sfătuitorul, prietenul mai vârstnic, prin care elevul își găsește calea. Dacă învățătorul reușește să ajungă la acest rezultat, elevul îl va căuta singur. El nu trebuie să fie un șef, ci un animator.
Un alt învățământ pe care ni-l oferă jocurile didactice constă în existența la elevi a înclinației pentru regulă, ordine și disciplină. Ar fi nefiresc să ne așteptăm, ca în munca sa, elevul să dea dovadă de mai puțină disciplină decât în jocurile sale! Elevul nu se mulțumește să accepte disciplina muncii, ci o realizează el însuși, dacă ne pricepem să-l dirijăm. Școala trebuie să se sprijine pe joc, să ia drept model comportamentul ludic pentru a fasona după el comportamentul școlar. Jocul nu ține seama nici de loc, nici de oră ( o mamă știe în ce măsură copiii, jucându-se, pot uita uneori, de ora mesei ). Jocul este de asemenea, sustras lumii oamenilor. O educație bazată numai pe joc rămâne insuficientă. Dacă vrem ca educația să formeze un om, să dezvolte toate posibilitățile latente ale micului om, nu ne putem mulțumi cu această acțiune cu totul formală, care este aceea a jocului, cu această moralitate formală, care nu propune nici un obiectiv concret sau mai curând acceptă, cu indiferență orice obiectiv. Prin acest formalism jocul îl desprinde pe elev atât de familie, de oraș, cât și de natură.
Școala nu este nici joc, nici muncă reală. Școlarul trebuie să fie mai mult decât un copil și mai puțin decât un adult. Munca școlară trebuie să fie o punte între joc și muncă ( învățare ).Prin joc trebuie să ne cunoaștem mai bine și să ne iubim mai mult semenii.
III.2. ACTIVITATEA DE JOC – CA ACTIVITATE DE ÎNVĂȚARE
Intrarea în școală înseamnă pentru copil trecerea de la un gen de activitate la altul, respectiv subsistuirea activității dominante de joc cu cea de învățare. Cele două forme de activitate nu se exclud reciproc; din perspectiva dezvoltării autogenetice; ele ar putea fi considerate ca plasân-du-se, una în continuarea celeilalte. Unele jocuri se apropie de activitățile de învățare după cum unele activități de învățare pot avea caracter ludic. Se spune că, din punct de vedere psihologic, jocul este motivat exclusiv intrinsec, pe când învățătura, este cel puțin în faza inițială, motivată extrinsec.
Jocul satisface trebuințe, asigură plăcere și răspunde intereselor imediate ale copilului. De aceea, în joc nu apare senzația de oboseală; plăcerea pe care o declanșează și întreține permanent, favorizează continuarea sau reluarea jocului. Din contră, activitatea de învățare îi apare copilului ca ceva impus din exterior, fără trebuințe interne și fără să răspundă unor interese imediate. Dacă jocul este rezultatul unui impuls spontan și oferă, în același timp câmp liber manifestării spontaneitătii, oferind copilului plăceri și satisfacții, activitatea de învățare îi apare ca o constrângere impusa de o autoritate externă, de cele mai multe ori, fără nici o legătură cu trebuințele și interesele sale momentane.
Jocul are particularitatea de a crea jucătorilor o dispoziție fericită, fiind deci predominant, orientat de caracterul temporal al grijii. Jocul îl menține pe copil numai în prezent, eliberându-l de legăturile cu trecutul, și prin trăirea momentului să uite viitorul. Prezentul este timpul său în care trăiește exclusiv, tot timpul jocului.
Ca activitate dominantă de învățare să stârnească interesul elevilor din clasele I – IV, este necesar să se creeze condiții de trecere treptată de la activitatea de joc la cea de învățare și îmbinarea lor să fie făcută potrivit principiului:
“Copilul să se joace învățând și să învețe jucându-se.”
III.3. RAPORTUL DINTRE ÎNVĂȚĂTURĂ ȘI JOC LA ÎNCEPUTUL ȘCOLARITĂȚII
Schimbările în poziția și preocupările copilului, noile relații cu familia, cu colegii de clasă și, mai ales cu învățătorul, ridică în fața școlarului începător, dificultăți de adaptare la noua situație. Reglementarea libertății de acțiune, înlocuirea activităților plăcute cu altele pentru care copilul, în mod firesc nu simte atracție reală și nu-l pot mobiliza suficient, ridică probleme psihologice de prim ordin. Sentimentul “abandonării” de către părinți face ca în primele zile de școală, mulți copii să plangă la “despărțire” și să fie mai greu influențați prin măsurile educative. Tranziția de la viața familială la cea școlară va fi suportată fără greutăți de către copii. În cazul când au fost răsfățați, copiii unici întâmpină greutăți de adaptare, manifestându-se adesea negativ față de primele încercări de disciplinare. Cu toate aceste dificultăți trecătoare copiii dificili se adaptează încetul cu încetul, cerințelor impuse de viața școlară. Marea majoritate a copiilor posedă premisele necesare unei adaptări la noile condiții.
Învățătorul înlesnește adaptarea copilului la munca școlară, dând caracter de joc, multor activități didactice desfășurate în primele săptămâni de școală. Astfel, conținutul serios al învățământului apare în forme atractive, asemănătoare jocului. Primele noțiuni, primele deprinderi se formează pe nesimțite, iar dobândirea lor constituie pentru copil, izvor de satisfacții reale.
În înțelegerea specificului învățării ca activitate dominantă desfășurată în școală, se manifestă deosebiri individuale între copii. Unii ating mai ușor nivelul corespunzător de dezvoltare, alții înaintează mai încet și cu multe greutăți. Din punct de vedere educativ, este obligatoriu să se ia în considerare ritmul individual de dezvoltare și de adaptare al fiecărui copil.
III.4. INFLUENȚA JOCURILOR DIDACTICE ÎN RELAȚIILE ELEVI – ELEVI ȘI ÎNVĂȚĂTOR – ELEVI
Prin specificul lor, jocurile didactice declanșează relații de cooperare și competiție dintre membrii unei clase, în vederea rezolvării sarcinilor didactice. Ele implică astfel, două laturi convergente, una de natură didactică, ce implică o anumită organizare a elevilor și explicarea corectă a sarcinilor, care urmează a fi indeplinite și, alta de natură psihosocială, ce constă în țesătura de relații ce se stabilesc între elevi, în funcție de participarea lor în rezolvarea sarcinilor. Coordonarea eforturilor prin schimbul reciproc de mesaje reprezintă un aspect al jocului didactic. Din punct de vedere genetic, acest lucru devine posibil odată cu organizarea operatorie a gândirii, cu trecerea ei în stadiul operației concrete.
J.Piaget considera că organizarea operatorie a gândirii este o condiție a cooperării dintre elevi și totodată, un efect sau un produs al acestei cooperări. Competiția generată de jocurile didactice întreține tendința de funcționare a unui climat stimulativ în cadrul colectivului. Prin intermediul jocului copilul se obisnuiește să țină seama de punctul de vedere al altora, să iasă din egocentrismul său original, jocul fiind și o activitate de grup, fiecare ținând seama de celălalt. Acest lucru reclamă de la fiecare elev, o continuă trecere de la coordonare la subordonare, un “spirit de echipă”, cum se spune în limbaj sportiv. În jocul colectiv este important faptul că această atitudine de coordonare și subordonare nu poate fi realizată prin constrângere, ci numai activ, de către elevi, în desfășurarea jocului. În acest fel se realizează în joc și o interiorizare a normelor pe care o întâlnim doar fragmentar în alte situații pedagogice.
De asemenea, nu trebuie uitat faptul că învățătorul se poate folosi de joc pentru a cunoaște mai bine elevul. Știm că orice copil se angajează total în jocul său fiindcă jocul îi servește pentru a-și afirma personalitatea. Prin natura lor, jocurile didactice transformă relația învățător – elevi, într-un dialog autentic bazându-se pe crearea unor condiții optime, ca între cei doi poli să se realizeze un schimb reciproc de mesaje, o cooperare.
Caracteristica acestei cooperări constă în faptul că ea presupune și include alături de circuitul vertical învățător – elevi, și circuitul orizontal elevi – elevi. Cu cât aceasta din urmă funcționează mai intens, respectiv mesajele circulă mai operativ,cu atât sensul formativ al jocului se intensifică.
III.5. JOCUL DIDACTIC – MIJLOC EFICIENT DE CULTIVARE A CREATIVITĂȚII
Una din problemele centrale ale cercetărilor psiho-pedagogice din ultimii ani este cea a creativității privită din perspectiva personalității, ca atribut fundamental al acesteia. Fiecare copil dispune de un potențial creativ respectiv, de anumite trăsături sau însușiri favorizate actului creator. Deosebirile se exprimă prin intensitatea cu care se manifestă acest potențial și prin domeniul în care se aplică. El reprezintă o posibilitate latentă ce se poate întrevedea de la cea mai fragedă vârstă. Detaliind aceste însușiri se poate distinge, pe de o parte, cel care se referă la intelectul copilului( procese de cunoaștere, aptitudini, tehnici intelectuale ), iar pe de altă parte
Una din problemele centrale ale cercetărilor psiho-pedagogice din ultimii ani este cea a creativității privită din perspectiva personalității, ca atribut fundamental al acesteia. Fiecare copil dispune de un potențial creativ respectiv, de anumite trăsături sau însușiri favorizate actului creator. Deosebirile se exprimă prin intensitatea cu care se manifestă acest potențial și prin domeniul în care se aplică. El reprezintă o posibilitate latentă ce se poate întrevedea de la cea mai fragedă vârstă. Detaliind aceste însușiri se poate distinge, pe de o parte, cel care se referă la intelectul copilului( procese de cunoaștere, aptitudini, tehnici intelectuale ), iar pe de altă parte, cele ce se referă la fantezia sau imaginația ( gândire intuitivă, sensibilitate față de nou, spontaneitate ).
Prin jocul didactic practicat la clasele primare se descoperă potențialul creativ și se promovează unele modalități care stimulează trecerea de la creativitatea potențială la cea manifestă. Învățătorul se va concentra asupra identificării cât mai timpurii a acelor trăsături și însușiri, care vor sta la baza creativității manifeste într-un anumit domeniu. Creativitatea propune intuiție, fantezie, originalitate, calității ce se cultivă din plin, prin enigmele ce le oferă jocurile didactice variate. Echilibrul dintre cultura generală și cea de specialitate ar constitui un factor stimulativ pentru elementele potențialului creativ al elevilor. Cultura generală, prin constelația de informații pe care o asigură, acoperă o zonă mai largă a acestui potențial amplificând în acest fel, elaborarea unor produse creatoare. Jocurile didactice utilizate la diverse discipline oferă conținutul informațional cu care elevii urmează să opereze în activitatea de învățare.
Prin multitudinea lor și folosirea corectă de către învățător, jocurile oferă câmp de manifestare spontaneității și inițiativei elevilor. Jocurile didactice – exercițiu sau cu rezolvări de probleme constituie cadrul propice dezvoltării creativității. Folosirea jocului didactic reprezintă un mijloc eficace pentru declanșarea și stimularea diverșilor factori ai creativității.
Învățătorul vizează prin joc, în mod deosebit unul din factorii psihici ai creativității ( gândire, imaginație, motivație, caracter ). De asemenea, prin joc, învățătorul poate preveni și înlătura eventualele blocaje ce ar putea interveni în exprimarea creativității elevilor. Relația învățător – elevi ce se stabilește în cadrul jocurilor, spontaneitatea acesteia, dialogarea permanentă, instalarea unui climat psihic caracterizat prin tonalitate ofensivă pozitivă, stimulează exprimarea creatoare a elevilor.
Datorită conținutului și modului lor de desfășurare, jocurile didactice sunt mijloace eficiente de atractivitate a elevilor, dezvoltând interesul pentru activitatea de învățare.
Psihologii susțin în general, că a fi creativ înseamnă a crea ceva nou, original și adecvat realității. A crea înseamnă a face să existe, a aduce la viață, a cauza, a genera, a produce. Creativ este cel care se carcterizează prin originalitate, expresivitate și este imaginativ, generativ,, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ.
Copilul, care-și manifestă permanent mirarea și surpriza, încercând să surprindă ineditul lumii, neinfluențat încă de educația rutinieră, este considerat prototipul creativității. Teama față de orice deviere de la norma sau conformismul social are ca efect dispariția originalității, fiind capcana în care eșuează creativitatea multor indivizi.
Elevii creativi se diferențiază de obicei de restul grupului prin diferite compotamente specifice și, dacă li se permite acest lucru, își dezvoltă în mod liber creativitatea. Ei sunt foarte curioși, vin cu soluții neobișnuite, cu idei originale, au inițiativă și un spirit de observație foarte bine dezvoltat, văd conexiuni între elemente aparent fără nicio legatură, pun întrebări adecvate, caută alternative și explorează noi posibilități, manipulează și controlează simultan mai multe idei, învață rapid și ușor, au o memorie bună, un vocabular foarte bine dezvoltat, găsesc căi neobișnuite pentru soluționarea problemelor, au o imaginație vie și o capacitate deosebită de a compune povești.
Psihologii au propus modalități de stimulare și măsurare a creativității sub forma unor teste de creativitate.
CAPITOLUL IV
JOCURILE DIDACTICE – principală metodă și formă de activitate în predarea – învățarea conținuturilor școlare
IV.1. IMPORTANȚA JOCULUI DIDACTIC ÎN PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT
Intensificarea și accelerarea ritmului de schimbare și evoluție a societății, explozia informațională sunt fenomene ce se răsfrâng și asupra învățământului. Din acest motiv este necesar ca școala să utilizeze în procesul de învățământ cele mai eficiente căi, cele mai variate metode și mijloace care să asigure și să stimuleze, în același timp, creșterea nivelului de însușire a cunoștințelor, transformându-l pe elev în subiect activ al propriei deveniri.
Unul din mijloacele folosite din ce în ce mai frecvent în cadrul procesului de instruire și educare a școlarilor și care și-a dovedit eficiența, este jocul didactic. Rolul și importanța jocului didactic constă în faptul că el facilitează procesul de asimilare, fixare și consolidare a cunoștințelor, iar datorită caracterului său formativ, influențează dezvoltarea personalității elevului. Jocul didactic este un important mijloc de educație intelectuală, care pune în valoare și antrenează capacitatea creatoare a elevului. În viața de fiecare zi a elevului, jocul ocupă un loc de seamă deoarece, jucându-se copilul își satisface nevoia de activitate, de a acționa cu obiecte reale sau imaginare, de a se transpune în diferite roluri și situații, care îl apropie de realitatea înconjurătoare. După împlinirea vârstei de 6 ani, în viața copilului începe procesul de integrare în viața școlară, ca o necesitate obiectivă determinată de cerințele dezvoltării sale intelectuale. De la această vârstă, o bună parte din timp este rezervată școlii, activității de învățare, care devine o preocupare majoră. În programul zilnic intervin schimbări datorate pregătirii pentru școală, schimbări ce nu diminuează dorința de joc a copilului, deoarece, așa cum remarca A.Gessel: “Jocul rămane o problemă majoră în timpul întregii copilării”. În sistemul influențelor ce se exercită pe diferite direcțiuni pentru creșterea acțiunii formative a școlii, jocul didactic are un rol important, deoarece putând fi inclus în structura lecției se poate realiza o îmbinare care facilitează procesul de consolidare a cunoștințelor. Eficiența lui depinde, de cele mai multe ori, de felul în care învățătorul știe să asigure o concordanță între tema jocului și materialul didactic existent, de felul în care știe să folosească cuvântul, ca mijloc de îndrumare a elevilor, prin întrebări, răspunsuri, indicații, explicații, aprecieri.
Pentru o cât mai mare eficiență și o cât mai largă aplicabilitate a jocului didactic, acesta poate fi folosit, fie ca activitate organizată, fie ca moment al unei lecții, fie în cadrul altor activități desfășurate cu întreaga clasă de elevi. Folosirea jocului didactic, ca activitate organizată este eficientă cu deosebire pentru elevii claselor I – II. Astfel, jocul poate fi folosit pentru consolidarea cunoștințelor matematice (numerația, ordinea crescătoare și descrescătoare a numerelor, pentru consolidarea deprinderilor de calcul rapid, oral sau scris, cu cele patru operații). Prin varietatea lor, jocurile didactice, ca activități organizate, pot contribui la consolidarea și fixarea cunoștințelor de limba și literatura romană,predate la clasele I – IV.
Lecțiile de științe din ciclul primar ocupă un loc deosebit. Aceste lecții vor trebui astfel organizate, încât elevii să desfășoare o activitate prin care să compare, să observe. În structura acestor lecții pot fi introduse jocurile didactice în scopul antrenării elevilor, fixării cunoștințelor. Astfel, după predarea mai multor lecții despre animale sau pomi fructiferi se pot organiza jocuri ca:“Recunoașteți animalul?”; “Unde trăiește?” ; “Ce mănâncă veverița și iepurașul?”. În cadrul acestor jocuri, elevii pot valorifica observațiile și reprezentările lor anterioare, se precizează anumite noțiuni, reușind să deosebească esențialul de neesențial. În cursul primar, cu precădere în clasele III–IV, copiii sunt atrași de studierea geografiei, trezindu-le interesul pentru cercetarea științifică și ajutându-i să lege teoria cu practica.
O formă instructivă de activitate o constituie jocurile geografice. Ele contribuie la dezvoltarea rapidității gândirii și interesului pentru cunoașterea cât mai multor noțiuni geografice. Cele mai frecvente sunt: lanțul geografic, șaradele, rebusul geografic, călătoria imaginară. Șaradele geografice contribuie la dezvoltarea spiritului creator: “Să ne cunoaștem patria”; “Recunoaște-l după traseu”. Călătoria imaginară verifică cunoștințele și consolidează deprinderea de a lucra cu harta,contribuind la dezvoltarea capacității de orientare.
De asemenea, un loc important îl ocupă jocurile din lecțiile de educație fizică. Nota lor definitorie în aceste lecții este întrecerea, cu toate implicațiile sale asupra personalității umane și a diferitelor ei componente (afective, intelectuale, voliționale). În clasele I – II, jocurile se aseamănă cu cele ale vârstei preșcolare, cu o trecere treptată la jocuri cu reguli mai grele. Se vor învăța jocuri simple, cu caracter dinamic și educativ. În clasele III – IV, jocurile devin din ce în ce mai complicate, cu reguli precise. Jocurile se vor desfășura, cât se poate de mult, în aer liber. În zilele ploioase și friguroase, jocurile se vor desfășura în interiorul școlii, chiar în sala de curs, dacă nu există sală de sport în incinta școlii. Jocurile de interior sunt de obicei, mai statice. Prin acestea, învățătorul va urmări dezvoltarea capacităților psihice ale elevilor, antrenarea lor în diferite acțiuni și stimularea imaginației lor. În bănci se pot desfășura ștafete simple, jocuri de imitatie. Dintre jocurile practicate în clasă, amintesc următoarele: ”Ciobanul și mielul”; “Jocul mut”; ”Alfabetul”; “Caută în tablă”; “Poșta merge”; “Prinde coarda”.
Trebuie să subliniez de asemenea, influența pe care o au jocurile didactice în educarea estetică a copiilor. Mânuind diferite materiale artistic realizate, făcând aprecieri asupra lor, copiii învață să aprecieze frumosul, își dezvoltă simțul estetic. În această ordine, ceea ce ne apare ca deosebit de important, este realizarea unei corelări cât mai strânse între continutul lecției predate și sarcina didactică a jocului. Dar, așa cum am arătat, jocul didactic poate fi folosit și ca moment pentru fixarea cunoștințelor la sfârșitul unei lecții. În acest caz, problema care se ridică este aceea a timpului practicat, în care această activitate se poate desfășura, cunoscându-se faptul că, la lecții se pune accentul îndeosebi, pe predarea cunoștințelor.
Deseori, jocul didactic este folosit cu succes în orele de activități în afara lecțiilor, în orele rezervate recapitulării materiei și orele rămase la dispoziția învățătorului, constituind în același timp, și un mijloc eficient de control al gradului în care elevii și-au însuit cunoștințele.
Influența pozitivă pe care o exercită jocul didactic asupra învățării tuturor disciplinelor școlare poate fi constatată numai în măsura în care învățătorul stabilește obiectivele precise ale jocului, asigurând o strânsă corelare între sarcina jocului și cunoștințele ce trebuie însușite, reluate, consolidate, fixate.
IV.2. JOCUL DIDACTIC – MIJLOC DE
VERIFICARE ȘI CONSOLIDARE A LIMBAJULUI
Pregătirea copilului pentru școală se înscrie, ca unul din obiectivele majore din învățământul primar. În cadrul activităților desfășurate cu elevii, ei trebuie să mânuiască diferite materiale și să le folosească. Ei sunt obișnuiți să fie atenți, să stăpânească bine disciplinele de învățământ, să observe sistematic, materialele. Toate acestea contribuie la pregătirea lor pentru întreaga viață de școlar.
Jocul didactic constituie un mijloc valoros de instruire și educare a copiilor de vârstă școlară mică. Este o activitate care se deosebește, prin structura sa specifică, de celelalte activități cu un conținut asemănător. Prin conținutul său, jocul didactic rezolvă o mare parte din problemele educației intelectuale. Deși rolul lui este mai neînsemnat în privința transmiterii cunoștințelor noi, în schimb, el are o contribuție largă în precizarea, consolidarea și verificarea cunoștințelor. De exemplu, în jocul didactic: “Găsește aceeași culoare”, se verifică învățarea denumirilor diferitelor culori; jocul “Cu ce construim”, fixează denumirile diferitelor unelte și materiale folosite. Jocul “Cine are aceeași figură”, reactualizează reprezentările de formă. O contribuție importantă în stimularea și dezvoltarea tuturor proceselor psihice o au jocurile: “Spune cum face?”; “Cine face așa?”; “Ghicește ce-ai gustat!”. Un deosebit aport îl au jocurile didactice în educarea memoriei.De exemplu, jocurile:”Ce s-a schimbat?”; “Ghici ce lipsește!”.
În strânsă legătură cu dezvoltarea gândirii, jocul didactic contribuie la dezvoltarea limbajului. În afara jocurilor didactice prin care se fixează, se precizează și se activează vocabularul elevilor, se planifică și jocuri speciale, care ajută la îmbogățirea pronunțării unor consoane mai greu de rostit, de exemplu: “Spune cum face?”, pentru pronunțarea corectă a consoanelor: c,m,h,r; “Cine face așa?”; “Spune mai departe!” (constituire de propoziții sau fraze scurte cu acordul subiect – predicat). Efortul intens intelectual al copiilor este posibil în cadrul jocului, numai cu condiția de a menține trează, atentia lor. În genere acțiunea de joc, prin caracterul ei distractiv, favorizează apariția și menținerea atenției în mod spontan. Jocul didactic are un aparat valoros în închegarea colectivului și la formarea disciplinei conștiente. În joc, copilul este obligat să respecte inițiativa colegilor lui, să le aprecieze munca și să le recunoască meritele. De asemenea, să respecte regulile jocului, să reacționeze în conformitate cu ele, să-și autoregleze propria activitate. Jocul didactic este activitatea cea mai firească, activitatea care corespunde cerințelor de dezvoltare a copilului, de a percepe activități, de a înțelege și a-și exprima gândurile. La vârsta de 6 – 7 ani, limbajul are o deosebită importanță, la această vârstă copilul trebuind să depășească faza limbajului situativ, desprinzându-se de importanța momentului prezent, și-și dezvoltă, din ce în ce mai mult, capacitatea de a folosi limbajul contextual, intensificându-se funcția intelectuală a limbajului, care constă în planificarea mintală și reglarea activității practice.
Cercetările efectuate de numeroși psihologi au relevat că, în dezvotarea lexicului, ca și în însușirea structurii gramaticale a limbii, există mari diferențe individuale care depind, în primul rând, de condițiile de viață și educație. Odată cu asimilarea fondului lexical, elevul de clasele I și a II – a, își însusește și semnificația cuvintelor. La această vârstă, elevul nu învață regulile gramaticale, nu cunoaște definiții, nu știe ce este substantivul, verbul, declinarea, dar respectă în vorbire aceste reguli, pentru că are în jur, modelul de vorbire, este antrenat să le cunoască prin jocuri, exerciții, este corectat atunci când greșește. Tocmai de aceea, modelul de convorbire trebuie să fie corect, iar adultul trebuie să aibă o exprimare îngrijită, să respecte regulile gramaticale după care este structurată vorbirea. Pe baza acestui simț al limbii, copiii ajung să folosească, tot mai corect, formele gramaticale. Structurile gramaticale folosite de elevii claselor primare sunt de regulă, simple. Enunțurile sunt propoziții cu topică fixă, structurile lor sintactice (subiect + predicat, uneori subiect + predicat + complement) sunt completate și e ușor de înțeles motivul prin mimică, gesturi și interjecții.
Formele de activitate prevăzute la orele de comunicare orală urmăresc pregătirea elevilor pentru receptarea fenomenului gramatical din ciclul primar, dar mai ales, dezvoltarea efectivă a capacităților de comunicare verbală a limbajului. Un mijloc adecvat particularităților de vârstă ale elevilor de clasele I – II, în realizarea dezvoltării vorbirii, este jocul. Prin intermediul lui se consolidează, fixează și activează vocabularul, care contribuie la perceperea struturii limbii române. Jocul didactic îi dă posibilitatea elevului să aprofundeze cunoștințele căpătate în alte activități. Jocul “Găsește cuvântul potrivit!”, completează ce lipsește, ce e bine, cu ce sunet începe cuvântul etc., în care se urmărește consolidarea cunoștințelor elevilor, în ceea ce privește cuvântul, silaba, sunetul, propoziția. Jocul didactic “Așează la locul potrivit!”, are ca scop optimizarea capacității de a utiliza promt, corect, cunoștințele despre legume fructe, flori (de la orele de cunoașterea mediului din clasele I – II ), învățarea elevilor să încadreze corect noțiunile, să raporteze imaginea ușor.
Preocupările în legătură cu pregătirea copiilor din școală a necesitat și necesită o muncă stăruitoare din partea învățătorilor, insistând mai mult asupra unor procedee pentru integrarea în colectivele de elevi. Elevul de vârstă școlară mică trebuie mai întâi învățat să vorbească corect, mai ales dacă acest lucru nu s-a reușit în învățământul preșcolar sau dacă acesta nu a frecventat grădinița. Pentru aceasta, elevii trebuie familiarizați cu cuvântul, apoi cu silaba, cu propoziția simplă și dezvoltată. Este cert că educația limbajului și a comunicării trebuie să înceapă de timpuriu, atât de către părinți, cât și de grădiniță. În grădinița se acordă o mare atenție în cultivarea și dezvoltarea limbajului. Programa învățământului primar trebuie să continue ce se face în învățământul preșcolar.
Aceste baze ale vorbirii și comunicării se creează de timpuriu și există, din partea copilului, o aderență mare la educație, precum și o puternică motivare primară pentru comunicare, și trebuie profitat de epoca fertilă de dezvoltare a mijloacelor de comunicare orală în limba maternă. Este necesar să se continue educația timpurie a limbajului și a comunicării în școală, dar pentru realizarea cu succes a acestui deziderat este necesar să se cunoască bine și să se țină seama de stocul lingvistic cu care abordează școala, fiecare copil de 6 – 7 ani, care este capacitatea fiecăruia, de exprimare și receptare în limba maternă, ce limbaj elementar posedă, ce atitudine are față de limba maternă. Problema educației limbajului la nivelul lexical semantic este fundamentată atât în educația preșcolară, cât și în școală. Semnificația cuvântului este o categorie elastică și dinamică, de aceea preșcolarii, cât și școlarii trebuie să-și însușească cuvinte cu semnificația corectă, asocierea învățării cuvântului cu obiectul prezentat. La intrarea în școală, elevii stăpânesc aspectul vorbirii al limbii lor materne. La vârsta de 6 – 7 ani, elevul cunoaște intuitiv, regulile gramaticale, care îi asigură, în limita vocabularului acumulat și ale specificului mediului socio – cultural în care trăiește, posibilitatea de comunicare, de a înțelege și de a se face înțeles.
Strădania învățătorilor trebuie canalizată spre realizarea unor obiective importante a dezvoltarii vorbirii și a comunicării orale, dar și scrise, dat fiind faptul că limba română este o limbă fonetică (îmbogățirea vocabularului, însușirea structurii gramaticale limbii, perfecționarea auzului fonematic (cum se pronunță – cum se aude, așa se scrie), coerența vorbirii). Aceste ore predate, pentru elevi sunt adoptate ritmic în activitatea școlară, în conținutul orelor se preiau obiective din învățământul preșcolar și se dezvoltă la un nivel superior.
Așadar, trecerea de la joc la învățare este folosită în prima parte a activității școlare prin metode de tip preșcolar. Dezvoltarea vorbirii elevilor se realizează atât prin activități specifice, cât și în cadrul întregului program de activitate la clasele I – IV. Dezvoltarea vorbirii, corectarea și îmbogățirea vocabularului și a exprimării elevilor, nu sunt sarcini ale orelor special, repartizate în acest scop, ci constituie un obiectiv permanent al activității cu elevii, la toate disciplinele de învățământ. Sarcina este de a prelua și de a realiza continuitatea acțiunii, potrivit programei. Având în vedere caracterul eterogen al provenienței copilului, o primă sarcină este aceea a cunoașterii volumului și a structurii bagajului de cuvinte al școlarului mic, care intră în clasa I. Psihologia arată că la sfârșitul preșcolarității, un copil poate cunoaște 3000 – 3500 de cuvinte. La această vârstă, copilul începe să depășeasca faza limbajului situativ, dezvoltându-și capacitatea de a folosi limbajul contextual. Dezvoltarea pe scara ontogenetică, redusă, a copilului de 6 – 7 ani se explică prin unele greșeli de vorbire existente la începutul școlarității (omisiuni, inversiuni de sunete, pronunțarea greșită a unor diftongi, a grupelor de sunete “che și ghi”, omisiuni sau inversiuni de cuvinte, greșeli de topică a propoziției); neînțelegerea sensului corect a unor cuvinte uzuale și mai ales,a unor sintagme.
Formarea competenței de utilizare a limbajului scris este integrată în activitatea generală de dezvoltare și educare a limbajului. Este nevoie de o corelație strânsă între citire și scriere, ele se influențează și intercondiționează reciproc deoarece, transpunerea grafică a unor cuvinte sau propoziții este conditionată pe plan mental de pronunție, percepere și discriminare auditivă corectă. Obiectivul fundamental al educației limbajului în învățământul primar îl reprezintă formarea la elevi a deprinderilor de comunicare corectă, coerentă și expresivă din punct de vedere fonetic, lexical și gramatical. Dezvoltarea limbajului oral și scris are o importanță deosebită, atât pentru integrarea elevului în activități de învățare de tip școlar, cât și pentru dezvoltarea întregii personalități.
La clasa I, pentru educarea limbajului am folosit jocurile didactice:
“Spune la fel ca mine!”, unde elevii au avut, ca sarcină didactică, rostirea după model a unor frământări de limbă:
“Capra neagră “Prepeliță
Calcă-n piatră, Pestriță,
Piatra tare Cu 12 pui prepeliți
Crapă-n patru; Pestriți.
Crape-n patru E pestriță prepelița
Capul caprei, Pestriță,
Precum crapă Da-s mai pestriți
Piatra-n patru.” Puii prepeliții pestriții
Decât prepelița
Pestriță.”
“Spune colegului ce ai făcut astăzi?”; în cadrul acestui joc elevii au primit indicații privind realizarea dialogului între doi colegi de bancă.Tema acestui dialog a fost “programul zilnic al elevului”.
Ca metode active, aceste jocuri i-au introdus pe elevi în situația în care ei au acționat efectiv. Aceste jocuri didactice au avut un caracter instructiv mult mai pronunțat decât celelalte jocuri și le-am utilizat în scopul îmbogățirii vocabularului elevilor, precum și în vederea dezvoltării proceselor psihice de reflectare directă și nemijlocită a realității. Prin intermediul lor s-a activizat vocabularul și s-a dezvoltat vorbirea elevilor, s-au corectat deficiențele de exprimare, s-a format deprinderea de exprimare corectă, coerentă, în propoziții logice.
Tot la clasa I, utilizând o metodă activă, “Brainstormingul”, care este o metodă de stimulare a creativității ce constă în enunțarea spontană a cât mai multor idei pentru soluționarea unei probleme, într-o atmosferă lipsită de critică, am desfășurat jocul didactic: “În lumea silabelor”, un procedeu care mi-a permis să organizez învățarea interactivă. Elevii au avut, ca sarcină didactică, să găsească cuvinte cu o singură silabă, al cărui sunet inițial este “s”. Ei au fost împărțiți în două grupe omogene. Un grup a primit imagini din care să selecteze doar pe cele a căror denumire începe cu sunetul “s”. Celălalt grup a trebuit să aleagă din jetoanele selectate de primul grup, doar pe acelea care reprezintă obiectele denumite prin cuvintele care încep cu sunetul “s” și au o singură silabă: “sac, suc, sec, spic, stop, stea, sus, sos, soc, sar”.
Cea de-a doua sarcină a jocului: elevii din primul grup au avut de transformat cuvintele cu o singură silabă în cuvinte cu două silabe: “sac-sacul; suc-sucul; stop- stopul”, iar cei din cel de-al doilea grup au avut de transformat cuvintele cu o singură silabă în cuvinte ce reprezintă obiecte mici (diminutive): “sac-săculeț; suc-suculeț; spic- spiculeț; stea-steluță”.
În acest fel s-a alternat activitatea individuală cu cea de grup. Metoda utilizată, numită în traducere directă, “furtună în creier” sau “afluxul de idei”, i-a ajutat pe elevi să emită cât mai repede, cât mai multe idei, fără ca, inițial, să se considere valoarea acestora. Este cea mai simplă metodă de a stimula creativitatea și de a genera noi idei într-un grup; se poate practica oral și se folosește pentru a găsi cât mai multe soluții la o problemă.
Rolul meu a fost să-i urmăresc permanent pe elevi, să notez implicarea fiecăruia în realizarea sarcinilor de lucru primite, iar în încheiere, am analizat activitatea fiecărui grup și am corectat eventualele greșeli.
Discuțiile puteau continua cu privire la transformarea cuvintelor: cele cu o silabă în cuvinte cu mai multe silabe, trecerea de la singular la plural. Avantajele acestei metode au fost:
a stimulat toți elevii să formuleze idei;
a dezvoltat atenția voluntară;
a implicat și copiii timizi, necomunicativi;
a dezvoltat limbajul, îmbogățind vocabularul elevilor și și-au însușit o exprimare corectă.
IV.3. JOCUL DIDACTIC
ÎN PREDAREA LIMBII ROMÂNE
În activitatea complexă de însușire a cunoștințelor de limba română (citit – scris), gramatică, compunere, dezvoltarea vorbirii, au loc procese intense de construire a unor structuri psihice la toate nivelurile. Jocul didactic poate fi utilizat ca o tehnica atractivă de explorare a realității, de explicare a unor noțiuni abstracte pe o cale mai accesibilă. În joc, elevul se găsește în situația de actor. Jocul didactic dă un randament sporit fată de celelalte modalități de lucru folosite în activitatea de învățare, în special la clasa I, deoarece el face parte din preocupările zilnice preferate ale copiilor. Jocurile introduse în însăși structura lecțiilor, în clasa I sunt folosite sub forma așa – ziselor, activități în completare. Acestor activități, cu valențe multiple, care fac parte integrantă din lecție, este necesar să li se asigure, un conținut și forme potrivite integrării lor în activitatea dominantă a fiecărei lecții. Menirea activităților în completare este de a crea momente de destindere, de relaxare, de odihnă, dar pe același fond general de activitate care este dominantă, la fiecare lecție, în funcție de subiectul ei.
Pentru a susține punctul de vedere că există numeroase posibilități pentru satisfacerea acestei cerințe mă voi referi la câteva exemple. Corectitudinea cititului și a scrisului depinde în bună măsură de nivelul la care se realizează pronunția,iar aceasta depinde de calitatea auzului fonematic.
Îmbogățirea vocabularului ajunge să se facă spre sfârșitul vârstei preșcolare, în care se poate exprima cuvânt – cuvânt, când se elimină sprijinul intuitiv și se trece la formarea capacității de transfer a cuvântului și al structurilor gramaticale, dintr-o situație învățată la situații noi. În clasa I se folosesc povestiri și repovestiri a unor basme, povești cunoscute de la grădiniță ( “Sarea-n bucate”; “Fata babei și a moșneagului”; “Cenușăreasa”), vor fi folosite discuri (“Amintiri din copilărie”; “Fram,ursul polar”), precum și texte create de copii, cu cuvinte de sprijin. În literatura de specialitate, care îndrumă dezvoltarea vorbirii și, realizată pe o scară cât mai largă, de la simplu la complex sunt: jocuri, exerciții, jocuri didactice cu obiecte, cu ilustrate și cu cuvinte rostite sau scrise, convorbiri pe baza obiectelor, după ilustrații, diafilme, teatru de umbre, teatru de păpuși, întâmplări din viața cotidiană a copiilor, despre evenimente trăite etc. Copiii pot face memorizarea povestirilor, basmelor, lecturilor literare, repovestirea textelor audiate, alcătuirea independentă a unor povestiri cu plan și cu început dat, având ca suport – imagini sau numai planuri, precedat de o scurtă convorbire.Aceste activități, de dezvoltare a vorbirii, sunt realizate în clasa I, într-o altă ordine de idei și cu un vocabular mai bogat în exprimare. Tocmai în acest scop, al dezvoltării auzului fonematic, în lecțiile respective pot fi introduse, printre celelalte forme de activitate și jocuri didactice cu un conținut adecvat, legat de sarcina dominantă în asemenea lecții. Astfel de jocuri sunt: “Spune mai departe!”; “Jocul silabelor”.
“REPETĂ VOCALA”:
Jocul poate fi folosit pentru activizarea și îmbogățirea vocabularului ca și pentru familiarizarea elevilor cu componenta fonetică și grafică a cuvintelor.
Sarcina didactică: Găsirea unor cuvinte în componența cărora se repetă o anumită vocală.
Materialul didactic: Conducătorul de joc își va nota pe o hârtie câteva cuvinte în care vocala se repetă de două – trei ori, de exemplu: cocoș, cocoloș, salata, pisică, muguri, elev,cereale etc.
Mod de desfășurare: Se împarte clasa în două echipe. Se va explica apoi elevilor că, în funcție de indicația și vocala scrisă de învățător pe tablă, aceștia vor trebui să găsească și să scrie dedesubt, exemple de cuvinte în care vocala respectivă să se repete de un anumit număr de ori. Se comunică elevilor, că fiecare are la dispoziție un minut, precum și faptul că nu au voie să repete cuvintele scrise. După ce clasa a fost organizată și pregătită pentru joc, învățătorul scrie pe tablă, de exemplu,”o” și anunță că în exemplele ce se vor da, vocala “o” va trebui să se repete de două ori. Începe jocul, un elev din echipa A. Dacă exemplul dat este bun, se acordă echipei un punct, iar dacă este greșit, elevul trece la loc fără să i se acorde nici un punct și vine la tablă un elev din echipa B. Se procedează identic, indiferent de calitatea răspunsului (elevii trec la loc, iar ordinea rămâne neschimbată: A B;Ă B ș.a.m.d). Având în vedere faptul că pentru unele vocale, exemplele sunt mai greu de găsit, se recomandă ca după trei – cinci cuvinte corecte, să se schimbe vocala. Va fi declarată câștigătoare, echipa care va totaliza cele mai multe puncte.
Exemple:
vocale care se pot repetă de două ori ( clasa I ):
“O” “A” “I” “U”
cocoș tata pisică mugur
gogoși mama Mitică cucu
popor fata pitic struguri
topor Dana milimetru șuturi
exemple de cuvinte în care vocala se repetă de trei ori ( clasa a II-a ):
“E” “O” “A”
cereale cocoloș salata
repetent bolborosește cascada
merele Cosmopolitan macara
telemea Constantinopol fanfara
Numărul vocalelor identice din cuvânt va fi stabilit în funcție de clasa care joacă jocul. Tot sub formă de joc pot fi organizate și exercițiile de rostire prelungită a unor sunete ( a,e,i,o,u,s,z,r,l ). Pentru “u” este cunoscut jocul “De-a trenul”. Alte asemenea jocuri pot fi “Albinele”; “Cine face așa?”; “Scara”. Unele jocuri oferă prilejuri pentru ca elevii să opereze cu elemente de vocabular în situații gramaticale, cu mult înainte de a studia gramatica. Prin jocuri didactice, elevii își pot consolida deprinderea de a folosi corect substantivele în cazurile nominativ ( articulate ), genitiv, dativ și acuzativ.
Una din cele mai importante sarcini ale ciclului primar o constituie cultivarea capacităților de exprimare a elevilor. Realizarea acestei sarcini în condiții dintre cele mai adecvate are implicații favorabile pentru întreaga evoluție intelectuală a școlarilor. În activitatea de învățare la toate disciplinele nu poate fi conceput un succes real fără ca elevii să dispună de posibilitatea de a se exprima. Dezvoltarea vorbirii la clasele I și a II-a, are ca principal obiectiv, dezvoltarea posibilităților de exprimare a elevilor. Felurile de activitate prin care se realizează cultivarea capacităților de exprimare corectă, curentă, fluentă a unor fapte, fenomene, observații sunt: convorbirile, povestirile, repovestirile, memorizările. Acestea se pot desfășura cu succes, utilizându-se ca mijloc, jocurile didactice. Povestirea oferă condiții sporite pentru exersarea actului vorbirii. Jocurile didactice “Traista cu povești”; “Ghici ce poveste este?”, au ca scop, consolidarea deprinderii de a face legătura între propoziții și a reda conținutul unei povești în mod corect.
Repovestirile pot fi organizate sub forma de jocuri: “Facem teatru”, în acest fel se poate cultiva o exprimare frumoasă și se poate dezvolta spiritul critic și de întrajutorare.
Memorizările sunt foarte solicitate de școlarii mici. Poeziile oferă bune prilejuri pentru exersarea vorbirii, atât prin memorizarea lor propriu-zisă, cât și prin comentarea cuvintelor și expresiilor alese. La clasa a II-a, jocuri ca: “Recunoaște autorul!”; “Completează versurile!”, servesc la verificarea cunoștințelor, la dezvoltarea memoriei voluntare și a gustului pentru citit.
Pentru studierea gramaticii în cursul primar, elevii trebuie să cunoască elementele constitutive ale limbii, regulile privitoare la modificarea formelor cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții. Însușirea oricărei noțiuni gramaticale se realizează printr-o varietate de exerciții, care pentru a se dovedi mai eficient se prezintă sub forma jocului gramatical. Pentru a-i deprinde pe elevi cu despărțirea corectă a cuvintelor în silabe se folosesc jocurile: “Piramida silabelor”; “Trenul de cuvinte”; “Completează cuvântul!”, care-i antrenează pe elevi în a găsi cât mai multe soluții. Pentru a fi înțeleasă legătura dintre substantiv și adjectiv, valoarea stilistică a adjectivului se organizează jocurile didactice: “Ghicește numărul obiectului!”; “Ghicește cui se potrivesc însușirile”. Jocurile “Să completăm propoziția!”; “Cine spune cele mai multe propoziții?”,urmăresc formarea deprinderii de a vorbi în propoziții corecte, de a respecta acordul dintre subiect si predicat. Orele de citire, prin valoarea lor, prin textele genului liric pe care le conțin solicită mult capacitatea de inventivitate a copiilor. În pregătirea elevilor pentru aceste ore, dialogul are o maximă importanță. Printr-un dialog continuu se asigură explicațiile necesare, se lămuresc sensurile directe și figurate ale cuvintelor, se dezvăluie conținutul noțiunilor pe care acestea le exprimă, se apreciază ideile morale și estetice, surse de emoții și sentimente. Participarea activă a elevilor la lecțiile de citire se poate obține prin folosirea jocurilor didactice, acestea având un caracter operant, semnalizând în orice moment, progresele pe care le fac elevii. Jocurile didactice: “Cine sunt?”; “Recunoaște autorul!”,folosite la clasele a II-a,a III-a și aIV-a, urmăresc verificarea și consolidarea cunoștințelor despre viața și opera unor scriitori, recunoașterea operelor literare, dezvoltarea imaginației creatoare. Prin orele de compunere din ciclul primar se realizează o sinteză a tot ceea ce elevii învață la gramatică, citire, dezvoltarea vorbirii, precum și la celelalte obiecte de învățământ, mai ales sub raportul corectitudinii exprimării. Pentru antrenarea elevilor este indicată folosirea jocurilor didactice la începerea fiecărei ore de compunere. Jocul de tipul: “Eu greșesc, Tu nu greșești!”; “Ce spun eu și ce spui tu!”, stimulează și încurajează elevii pentru a înfățișa verbal, într-o manieră liberă, observațiile, impresiile, exprimarea, care de multe ori este lipsită de o logică riguroasă, dar poate fi corectată prin aceste activități ludice.
Utilizând jocurile didactice în predarea limbii române, se cultivă limbajul oral și scris al elevilor, formarea și dezvoltarea deprinderilor de exprimare în mod corect, logic, se perfecționează procesul comunicării vorbirii,gândirea creatoare.
JOC DIDACTIC : “COMPLETAREA VERSURILOR”
În acest joc se caută să se activizeze vocabularul, să se dezvolte expresivitatea vorbirii, gustul pentru citit, imaginația creatoare.
Sarcina didactică: – completarea unor versuri dintr-o poezie cu cuvintele cele mai potrivite.
Material didactic: – se scrie poezia pe tablă, poezia de mai jos și se acoperă.
Jocul este colectiv: – învățătorul explică elevilor că pe tablă este scrisă o poezie despre iarnă, cu unele versuri incomplete, pe care ar dori să o învețe copiii. Pentru aceasta însă, este nevoie ca mai întâi poezia să fie completă. De aceea, fiecare elev trebuie să citească cu atenție fiecare vers, fiecare strofă, după care să copieze poezia și să pună în locul punctelor, cuvintele cele mai potrivite. Se face verificarea lucrărilor, se stabilesc cuvintele cele mai potrivite pentru fiecare vers. Vor fi evidențiați elevii care au reușit să găsească cuvintele cele mai potrivite.
Iarna
Fulgii mari cobor alene
Din văzduhul…………(înnorat)
Și s-așează în troiene
Peste câmpul…………(înghetat).
O cărare subțirică
Printre dealuri se…………..(strecoară),
Iar o saniuță mică
Iute,dealul îl……………..(coboară).
Casele par adormite,
Iar din coșuri iese…………(fumul)
Și-n coloane răsucite,
Către cer își află…………..(drumul).
Alături de povestire, activitatea de memorizare este foarte îndrăgită de elevi și, de aceea este utilizată ori de câte ori urmează a se studia o poezie, recunoscându-i-se astfel valențele informative și formative deosebite. De fapt, memorizarea constă în însușirea conștientă de către elevi a poeziilor. Prin intermediul poeziilor elevii își lărgesc orizontul de cunoaștere, își îmbogățesc reprezentările despre obiecte, ființe și fenomene ale naturii, iau contact cu frumusețea și expresivitatea limbii române. Valoarea formativa a acestei activități se centrează pe dezvoltarea memoriei logice voluntare, a limbajului, gândirii și atenției. Memorarea este procesul psihic care constă în înregistrarea, reținerea și păstrarea în memorie a informațiilor din lumea înconjurătoare.
Toate aceste activități pot îmbrăca și alte forme, eficiența lor depinde însă, de inițiativa învățătorilor, de priceperea cu care se preocupă de organizarea acestor forme în cadrul lecțiilor de limba română.
Un alt exemplu, la clasa a II-a, la obiectul “Limba română”, pentru consolidarea lecției “Cioc! Cioc! Cioc!” de Emil Gârleanu, am utilizat o metodă interactivă “Gândiți-lucrați în perechi-comunicați”, în cadrul desfășurării jocului didactic “Cine știe, câștigă!”
Elevii au fost împărțiți în perechi, după modul cum erau așezați în bănci. Fiecare echipă a primit plicuri în care se găsea textul tăiat și așezat aleatoriu. Ca sarcină de lucru, fiecare pereche a trebuit să restabilească succesiunea logică a textului și apoi să lipească fragmentele în ordinea pe care o consideră ei corectă. În cadrul acestui joc s-a dezvoltat lucrul în grup (în echipă), precum și relațiile de colaborare și de comunicare.
O altă sarcină a fost aceea de a formula întrebări scrise pentru a le putea adresa elevilor din celelalte grupe. Rolul meu a fost acela de a dirija activitatea tuturor elevilor, permanent.
Ca sarcină suplimentară, în funcție de timpul disponibil, am cerut elevilor să vizualizeze textul și să comunice (chiar să și deseneze) ce tablouri ar putea desena pentru fiecare fragment și să motiveze de ce. Vizualizând, elevii au comunicat, au gândit și au negociat care sunt soluțiile. Au folosit un limbaj propriu și au demonstrat, prin enumerare și descriere, elementele din care vor fi alcătuite tablourile și au și motivat. Pentru îndeplinirea acestei sarcini suplimentare le-am cerut elevilor să uitlizeze o altă metodă interactivă și, anume: “Jurnalul dublu”, care este o metodă prin care elevii stabilesc o legatură strânsă între text și propria lor curiozitate și experiență. Pentru a realiza un jurnal dublu elevii au împărțit o pagină în două, trăgând pe mijloc, o linie verticală. În partea stângă li s-a cerut să noteze un pasaj sau o imagine din text, care i-a impresionat în mod deosebit, iar în partea dreaptă li s-a cerut să comenteze acel pasaj; de ce l-au notat. Pe măsură ce au citit câte un fragment, elevii s-au oprit din lectură și au notat în jurnal. După ce elevii au realizat lectura textului, am folosit jurnalul acestora, în faza de reflecție, atunci când am revenit la text, cerându-le elevilor să spună ce comentarii au făcut în legătură cu diverse pasaje.
Bazându-se pe experiența lor de viață și pe cunoștințele deja dobândite din alte surse decât școala sau din activitățile școlare anterioare, elevii au venit în întâmpinarea cunoștințelor noi cu ceea ce știau sau erau siguri că știu în legătură cu subiectul care trebuia învățat. Învățarea și înțelegerea cunoștințelor noi au fost mai ușoare, tocmai prin faptul că au fost motivați să-și verifice cunoștințele pe care au susținut că le știu. Aceasta i-a determinat să citească textul cu mult mai mare atenție, pentru a-și confirma lucrurile știute. A fost antrenant, deoarece fiecare elev din clasă a vrut să demonstreze celorlalți colegi, cunoștințele pe care le are. Această metodă a apelat la memoria elevilor, fiind nevoiți să spună și să scrie ce-și amintesc.
Totodată, a eliminat timiditatea,stresul,pentru că ei au comunicat într-un mod natural atunci când au făcut cunoscute colegilor ideile notate. S-au format deprinderi de comunicare, de citire și de scriere, elevii au colaborat astfel, încât în fiecare grupă, dar și în clasă s-a creat o atmosferă de solidarizare, socializare și competiție. Exercițiul le-a activizat și le-a îmbogățit vocabularul, elevii și-au format deprinderi de formulare a enunțurilor orale și scrise, au dobândit curiozitate pentru textul nou. Citind cu atenție textul nou, elevii au putut observa, sesiza, constata dacă le-au fost satisfăcute curiozitățile ori lămurite întrebările, prin intermediul lui.
Afirmațiile greșite s-au corectat, iar pentru întrebările la care nu au găsit răspuns, i-am îndrumat să facă noi investigații acasă, comunicând cu alți colegi sau citind în mod independent.
PROIECT DE LECȚIE
Data :
Clasa: a IV-a
Institutor : Tatu Gheorghița
Obiectul: Limba română
Subiectul : Textul liric ,,Dimineața”de Vasile Alecsandri
Tipul lecției : mixtă
Obiectiv fundamental : să exprime ideile și sentimentele autorului , cu propriile cuvinte ,descifrând expresiile artistice din text.
Obiective operaționale :
La sfârșitul lecției , elevii vor fi capabili :
O1- să releve starea sufletească la sosirea primăverii;
O2- să stabilească structura prozodică a textului liric;
O3- să explice semnificația expresiilor artistice din poezie ;
O4- să recite poezia, respectând intonația potrivită;
O5- să utilizeze un vocabular adecvat comunicării proprii;
O6- să valorifice în texte proprii un vocabular adecvat.
Strategii didactice: afectiv –atitudinală, deductivă, explicativ-investigativă
Resurse procedurale: conversația, investigația pe text, exercițiul creativ, braistorming, joc de rol
Resurse materiale : planșă (peisaj ), elemente pentru colaj , fișe de lucru
Forme de organizare : individual , frontală , pe grupe
Bibliografie : Metodica limbii române , I. Șerdean
Să dezlegăm tainele textelor literare , C . Iordăchescu
Pasteluri de Vasile Alecsandri
Scenariu didactic
Anexă
Numele și prenumele …………………………… Data………………………………
Fișă de lucru
Selectați adjectivele din prima strofă .
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
2. Găsiți cuvinte cu sens asemănător pentru:
a prevesti…………………………………………………………….
june…………………………………………………………………..
a sorbi……………………………………………………………….
a drege………………………………………………………………
3. Găsiți cuvinte cu sens opus pentru :
dulce………………………………………………………………
căldură……………………………………………………………
apare……………………………………………………………..
lumină…………………………………………………………
Alcătuiți o compunere despre ,,vesela natură” în anotimpul primăvara. Folosiți cuvinte și expresii din poezia ,,Dimineața”.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
IV.4. EFICIENȚA METODELOR ACTIVE ÎN MOTIVAREA ELEVILOR PENTRU ÎNVĂȚARE LA ORELE DE LIMBA ROMÂNĂ
Învățătorul este cel care creează mediul educațional favorabil, stimulul pentru învățare în clasă, iar elevul este cel care aduce ceva din afara școlii sau din experiența lui de viață. ”Noul”, cerință fundamentală a creației de orice fel, apare totdeauna din vechi, din cunoscut; el izvorăște din examinarea minuțioasă a realității, dintr-o muncă stăruitoare, creatoare. Astfel, fiind valorificat acel “ceva”, din experiența de viață a elevului, învățătorul va ține seama de acest lucru în pregătirea și proiectarea lecțiilor și va alege metodele cele mai potrivite pentru a exploata flexibilitatea și creativitatea în gândirea lui elevilor. Pentru a putea asigura calitatea învățării trebuie evitate lecțiile plictisitoare, care se alcătuiesc printr-un exces de intuiție, care pretind un răspuns monosilabic și o verbalizare exagerată din partea învățătorului. Calitatea învățării se asigură numai prin cooperare și învățare activă.
Curriculum-ul actual are ca obiectiv de bază tocmai formarea și deprinderea la elevi a unor interese stabile și profunde pentru învățătură, care să-i ajute pe elevi să devină conștienți de propriile lor interese. Împlinirea acestora aduce succes și satisfacție profesională, precum puternice influențe pozitive asupra personalității elevilor. Elevul va ajunge să constate că, dintr-o dată, persoana lui fizică interesează mai puțin pe cei din jur și că mult mai importante devin acțiunile lui (ce face?; ce este în stare să facă? ), precum și formele verbale ale exprimării sale ( ce și cum spune?; cât spune?). Succesul pentru asigurarea performanțelor școlare constă în motivarea elevilor pentru învățare, implică cunoașterea trăsăturilor distinctive ale personalității elevului. Prin felul cum învățătorul reușește să motiveze elevul, să îi trezească și capacități intelectuale, îi modelează personalitatea, creează premisele de care va depine reușita acestuia în profesie, în viață și în societate după terminarea școlii.
Motivația elevilor pentru învățare (descurajarea, timiditatea, teama de greșeală, de colegi, când este dojenit, ironizat, spiritul autocritic exagerat, lipsa de inițiativă), are datoria să ajute elevul să-și castige încrederea în fortele proprii, să scape de pasivitatea și lipsa de interes. Relația dintre cei doi parteneri trebuie să fie de respect și încredere. Dascăl și elev, oricare trebuie să-și cunoască și să-și respecte statutul și rolul. Împreună se vor mobiliza la cote axiologice cât mai înalte, pot coopera sub auspicii democratice – solvabile, astfel încât efectele lucrative ale acestor eforturi să se reverse asupra acțiunii educaționale la nivel individual, de microgrup și macrogrup social.
M-a preocupat încă de la începutul anului școlar motivarea elevilor pentru învățare. Lecția “Din nou la școală” a fost un bun prilej prin care elevii, folosind metoda ciorchinelui, au enumerat motivele pentru care ei vin la școală (de exemplu, să fie mai deștepți, să învețe, să scrie povești, să ajungă învățători, să comunice unii cu alții). Astfel, am aflat interesele, motivele, trebuințele și idealurile lor, care nu trebuie deloc neglijate, care pot fi materializate prin actul instructiv – educativ. Acest lucru m-a determinat să aleg cele mai adecvcate metode și procedee active, centrate pe elev, în concordanță cu nivelul clasei, să iau în considerare caracteristicile individuale într-o situație specifică (lecția), deoarece convingerile, comportamentele persoanei decurg din tranzacții contextuale. Am avut și am în vedere să acord atenție reciprocității dintre elev și mediu și modului în care elevii mediază efectele externe, care țin de contextul învățării. Fiecare lecție este o situație pentru învățare pe care elevii o percep din perspectiva configurației lor interne, a unor criterii sau date activate, dar și diferențele interindividuale cu privire la orientările lor motivaționale. Atenția trebuie să cadă asupra elevului ca entitate individuală în contextul clasei și pe evaluările cognitive pe care acesta le face într-o anumită situație.
Participarea motivată și activă la lecție, precum și stimularea creativității și creșterea interesului pentru aceasta au fost o problemă pe care am soluționat-o folosind metodele active. Cu ajutorul acestora elevii sunt antrenați, ca într-un joc, într-o continuă participare și colaborare. Motivarea pentru citirea unui text crește atunci când li se cere să găsească asemănări sau deosebiri între personaje, texte, autori, comportamente, atitudini, să descopere modul în care ar putea continua un text. Elevii citesc cu plăcere orice text dacă li se orientează atenția,curiozitatea și interesul față de acesta.
De cele mai multe ori, aceste metode îi solicită pe elevi să formuleze întrebări referitoare la text, întrebări care să-i pună în dificultate pe colegii lor în căutarea răspunsurilor. Nici unii, nici ceilalți nu ar reusi să facă acest lucru, dacă nu ar citi textul cu atenție. Animația îi cuprinde și atunci când întrebarea pusă are mai multe soluții. Am constatat că, atunci când elevii pun întrebări formulate de ei și nu sunt existente în carte sau formulate de mine, ceilalți ascultă cu mai multă atenție și acționează cu mai multă promptitudine. Fiind încurajați să pună întrebări, să acționeze punctul principal de interes, să decida asupra obiectivelor, copiii devin inevitabil, mult mai interesați de rezultate și de răspunsuri. Întrebările formulate de elevi cresc gradul de implicare în discuții și îi determină să identifice idei și conținuturi ale textelor, pe care altfel, cel puțin o parte dintre ei nu le-ar fi remarcat. Multe dintre metodele folosite au dus, în final, la decodificarea textului, pornind de la aserțiunea că un om motivat realizează acțiunea respectivă la nivelul capacității sale, acordându-le încredere și făcându-i responsabili de ceea ce fac, dându-le libertatea de a acționa, fiecare grupă a fost interesată să ducă sarcina până la capăt. Motivația este dată de faptul că i s-a acordat încredere, că are această responsabilitate care o onorează în fața celorlalte grupe, mai ales când grupa va câștiga prin produsul ei.
Uneori, metodele îi antrenează în citirea pe roluri, prin dramatizări, prin organizarea și distribuirea rolurilor în echipă, precum și prin folosirea unui vocabular propriu în replicile lor. Dezbaterea unor probleme care îi interesează, folosind argumente “pro” și “contra”, îi ajută să decidă dacă acceptă sau nu valorile și ipotezele din text. Metodele active centrate pe elev, sunt metode care îi fac pe elevi să reconstituie textul în succesiunea lui logică, solicitându-i să citească cu atenție fragmentele, să gândească și să le așeze la locul potrivit. Pe lângă implicarea în citirea textelor, aceste metode solicită elevii și la comunicare, întrucât fiecare dorește să comunice, crescând astfel motivarea învățării. Lucrul în echipă dezvoltă atitudinea de toleranță față de ceilalți, cel care a emis o soluție greșită își schimbă opinia, însușind-o pe cea corectă. Nu sunt motive de stres, iar emoțiile scad, se atenuează. Receptarea mesajelor și a informațiilor se face prin comunicare elev – elev sau învățător – elev, ceea ce contribuie la învățarea de tip activ.
În egală măsură, metodele active centrate pe elev, solicită și scrisul. Elevii sunt puși în situatia de a-și exprima prin scris opiniile, creațiile, întrebările. Sarcinile scrise nu sunt o povară pentru elevi, deși îi solicită, deopotrivă, ca volum și ca efort intelectual, pentru că elevii au convingerea că scriu ceva despre care știu că știu să scrie. De aceea ei scriu cu plăcere, nu refuză sarcina de lucru, nu dau semne de oboseală, se implică total, nu au sentimentul că ceea ce scriu nu este scris corect. Principiile metodelor active presupun ca greșelile de ortografie, punctuație, de exprimare să nu fie aspru sancționate, ci discutate, analizate prin situația de comunicare în care se implică întreaga clasă. Adesea, observația unui coleg parcă este mai bine primită decât aceea a învățătorului, pe care, de multe ori, cel în cauză o consideră o sancțiune. Citirea cu voce tare a temelor din scaunul scriitorului, metodă activă, în fața clasei îi face mai responsabili, mai atenți, fiind motivați și de aprecierile pe care le vor face colegii lor.
Clasele I și a II-a sunt clasele de inițiere. Acum elevii sunt obisnuiți să se organizeze și să muncească în grupă. Tot acum învață 20 – 25 de metode active, centrate pe elev, care devin instrumente de lucru pentru ei. În clasele a III-a și a IV-a, eficiența acestor metode constă în faptul că activitatea se poate desfășura și pe o perioada mai mare de 45 minute, fără pauză, chiar și până la 2 ore, dar elevii nu sunt stresați de trecerea timpului, lucrul în echipă și dorința de afirmare făcându-i să fie mai atenți la sarcinile primite și la realizarea lor cât mai corect.
Începutul unei zile de învățare se face prin primul moment al zilei numit “Spargerea gheții”. Aceasta se desfășoară pe durata a 5 – 10 minute și are ca scop antrenarea și organizarea colectivului de elevi în vederea unei bune desfășurări a activităților zilnice. Tot acum se aranjează și mobilierul în funcție de activitatea ce urmează a se desfășura. El este legat de organizarea activității, pe obiecte de învățământ, conform celor trei etape: de evocare, realizarea sensului și reflecția. Elevilor li se arată importanța acestui moment pentru a deveni conștienți de eficiența lui și de a-i motiva să se implice, făcând astfel momentul să-și atingă obiectivele,dezghețarea minții, prin antrenament scurt și eficient, și organizarea muncii în clasă. Învățătorul poate spune elevilor, la începutul acestor antrenamente, că, dimineața, mintea lor este ca o apă înghețată, inertă. Pentru a se mișca, să inunde ca într-o continuă alergatură și căutare a noului, a cunoașterii, trebuie să fie dezghețată, ca să fie fluidă din nou. Transparența acestui aspect, privind gândirea lor la prima oră din zi, le deschide apetitul și motivația să-și dezghețe mintea pentru a face față sarcinilor din ziua respectivă. Așa cum exercițiile de inviorare fac bine organismului și-i dau senzație de bună dispoziție, de revigorare, tot așa trebuie să se întâmple și cu mintea lor după aceste exerciții, în care elevul se eliberează, se deblochează de orice încărcătură negativă sau de amorțeală și își începe ziua bine dispus.
Exercițiile pot consta în:
☺relatarea unor întâmplări hazlii;
☺relatarea unor preocupări din ziua anterioară;
☺vizualizarea unui text citit de învățător cu scopul de a-i binedispune;
☺ascultarea unui text citit de învățător ce le poate transmite mesajul zilei sau alte mesaje legate de activitatea ce urmează a se desfășura.
Exercițiile – joc fac parte integrantă din momentul “spargerea gheții” . Pot aminti câteva dintre acestea:
a) “Ceasul”, exercițiu – joc, care contribuie la formarea următoarelor deprinderi: ♦ de organizare și disciplină la clasă prin formarea grupelor de elevi care vor colabora în ziua respectivă;
♦ de socializare, de cooperare, de comunicare, de negociere;
♦alegere pe grupe în mod democratic.
Regula jocului: Învățătorul cere elevilor să deseneze un cadran de ceas, pe care să fixeze orele. După ce desenează cadranul, elevii sunt rugați să scrie pe cadran trei nume de colegi în dreptul a trei ore diferite, prin care să marcheze orele la care își fixează întâlniri cu aceștia. După ce termină de marcat, învățătorul numește, pe rând, atâția elevi câte grupe se vor forma în clasă. Acei elevi vor fi liderii grupei. Ei nu vor fi mereu aceiași. Fiecare elev numit își va citi persoanele și orele la care și-au dat întâlnire. Cei citiți vor face parte, alături de cel care le-a fixat întâlnirea, din grupa în care vor lucra în ziua respectivă. Dacă unii elevi vor fi cuprinși în două sau mai multe grupe, vor începe negocierile pentru a stabili în care grupă vor rămâne.
b) “Autograful”, urmărește aceleași scopuri ca și “Ceasul”.
Regula jocului: Învățătorul numește elevi și îi trimite prin clasă să adune autografe. Stabilește de fiecare dată alte trei cerințe, pentru fiecare grupă care se va forma, cum ar fi:
♦ adună autografe de la trei mari dansatori din clasă;
♦ adună trei autografe de la trei colegi care citesc povești acasă;
♦ adună trei autografe de la trei cântăreți din clasă;
♦ adună trei autografe de la trei sportivi de valoare.
Elevii pornesc prin clasă să adune autografele, apoi fiecare se întoarce în liniște la locurile lor. Învățătorul va numi, pe rând, elevii care vor spune de la cine au adunat autografele, până când se vor forma grupele. Dacă vor exista autografe de la același elev vor începe negocierile până se va stabili în ce grupă va rămâne acesta. Un elev nu poate face parte, concomitent, din mai multe grupe.
c) “Eu sunt acela”, exercițiu – joc pentru formarea grupelor și captarea atenției:♦ formează deprinderi de descriere și caracterizare a personajelor;
♦ dezvoltă gândirea critică.
Regula jocului: Învățătorul numește un elev. Acesta, la rândul lui, trebuie să descrie și să caracterizeze pe rând trei colegi din clasă. Elevul care se recunoaște în descrierea și caracterizarea făcută se va ridica în picioare și va spune: “eu sunt acela”. Jocul continuă până la formarea grupelor.
d) “Din cămara minții”, exercițiu – joc cu următoarele obiective:
♦ activizarea inteligenței vocative;
♦ dezvoltarea gândirii critice.
Regula jocului: Elevii scriu cuvinte care încep cu aceeași literă sau alcătuiesc o propoziție în care tote cuvintele sî înceapă cu aceeași literă până la semnalul “STOP”. Se face topul elevilor după numărul de cuvinte.
e) “Maimuța”, exercițiu – joc de imitare a elevului din fața clasei care face pantomimă sau grimase. Se poate cere să ghicească și semnificația gesturilor.
Acestea ar fi doar câteva exemple, dar învățătorul poate căuta, inventa, mai multe exerciții pentru “spargerea gheții”.
Vizualizările, acolo unde se pot realiza în lecție, sunt un mijloc de receptare a cunoștințelor într-un mod logic, plăcut, relaxant. Conexiunile multiple care au loc în mintea elevilor fac receptarea cunoștințelor mai trainică. Vizualizările contribuie la dezvoltarea memoriei, pregătesc elevii pentru a înțelege logic noțiunile abstracte de mai târziu, pe care le pot lega de un alt suport – schelet, concret, aflat deja în mintea lor. Vor găsi mai ușor argumente, justificări, explicații pentru multe lucruri citite. Orizontul gândirii nu va rămâne doar la o memorare mecanică, obositoare, stresantă, ci vor ști cum să selecteze, să sistematizeze, să organizeze, să acumuleze și să stocheze cunoștințele și sub formă de imagini mentale. Primele exerciții de vizualizări pot începe în clasa I. Acestea ar putea fi exerciții pentru descrierea unui personaj, a unui peisaj, memorarea unei poezii. Elevii ascultă cu atenție pasaje citite de învățător și sunt îndrumați să vizualizeze cele citite ca pe o peliculă cinematografică, redând apoi, prin comunicare, cât mai multe detalii și aspecte reținute. Exercițiile de acest fel îi ajută pe elevi să memoreze pasaje din texte și poezii cu o mare ușurință, să delimiteze fragmentele dintr-un text, vizualizând tablouri, pe care le reprezintă apoi prin benzi desenate, înțeleg cuvintele mai ușor, făcând conexiuni între acestea și imaginea lor mentală. De exemplu, cuvântul “Maria” evocă imaginea mentală a unei fetițe, a unei mame sau femei și nu va permite elevilor să se gândească la altceva. Vor înțelege, prin imaginea mentală creată, de ce Maria nu poate semnifica și altceva.
“Metoda predictivă”; ”jurnalul dublu”; “ciorchinele”, sunt alte câteva metode active, prin care se pot realiza vizualizări. De exemplu, folosind metoda predictivă, “la ce se gândesc elevii când spun cuvântul școală?”. Copiii vizualizează acest cuvânt și pot reține foarte multe lucruri despre ceea ce înseamnă pentru ei cuvântul – imagine “școală” și despre ceea ce se petrece în acel loc. Prin aceasta pot să-și pună în evidență inteligența și imaginația, iar învățătorul poate să facă o evaluare a elevilor prin prisma teoriei inteligențelor multiple a lui Gardner.
Aceeași teorie poate fi pusă în valoare și prin jurnalul dublu. Elevii pot să își consolideze cuvântul școală din următoarele puncte de vedere:
♦ pot să analizeze cuvântul gramatical;
♦ pot să facă un eseu despre școală;
♦ pot să reprezinte școala printr-un desen;
♦ pot să enumere elementele geometrice din care este alcatuită școala.
Realizarea unei compuneri, învățarea nu vor fi imposibil de realizat dacă elevii vor fi conștientizați că dispun de o mulțime de resurse materiale pe care trebuie să le folosească. Se vor cunoaște mai bine ca persoană, vor avea încredere în ei, vor trece pragul creativității. Vizualizările pot fi primul pas spre o invenție. Elevii își pot imagina o lume a lor, din care să facă parte un obiect neinventat încă și la care trebuie să gândească, să-l materializeze în așa fel încât acesta să poată deveni realitate. Pot desena și descrie, spre exemplu, un mijloc de transport neinventat sau despre altceva. Este punctul de plecare în perceperea mai ușoară a disocierii în plan real și unul virtual, ficțional ( ireal, imaginar ).
În clasa a II-a am putut trece de la concret la abstract, uneori înlocuind benzile desenate cu metoda ciorchinelui. Elevii au cuprins într-un ciorchine punctele mai importante despre care au vrut să scrie ( gândiți – lucrați in perechi – comunicați ), iar apoi au dezvoltat și aranjat în pagină subiectul ales sau propus. Am constatat că lucrând astfel, realizarea unei compuneri, pentru aproape toți elevii din clasă, nu mai este o problemă atât de dificilă așa cum a fost pentru generații anterioare de elevi pe care i-am condus. Metodele, abecedarul specific, modificarea orarului, au contribuit foarte mult în determinarea elevilor să perceapă la modul nestresant, ce trebuie și cum trebuie să facă pentru a scrie și ei o poveste ( compunere ) în clasa a II-a. Creațiile lor au fost sub formă de povești cu început dat, cu tremeni în avans, cu schimbarea sfârșitului, în analogie cu un text cunoscut, sub formă de bilete, scrisori, poezii ( cvintetul ) compuse, in urma unei vizite, a unei excursii sau vizionări de spectacole de film și de teatru, după imagini sau după întrebări. Elevii au fost tot timpul sfătuiți, îndrumați, ajutați, încurajați și nicidecum descurajați sau certați. Prin mai multe exerciții de creație, care la început se fac dirijat, se va observa ulterior o autonomie în alegerile lor și o autenticitate în creație. De un real folos în intocmirea compunerilor sunt și cunoștințele legate de text. Deprinderile de decodificare a textelor pe care și le formează elevii îi ajută foarte mult în alcătuirea propriilor texte. Elevii trebuie să știe că un text are: titlu, autor, personaje, locul unde se petrece acțiunea, întâmplări, semne de punctuație, care fac ca textul să aibă înțeles. Prezentate într-un mod natural și nestresant și clarificând întrebările, depășind limitele de cunoaștere prin acea transparență specifică metodelor active centrate pe elev, le dăm curajul elevilor să închege propriile lor creații sub formă de mesaje orale sau scrise.
“Gândiți – lucrați în perechi – comunicați” este metoda care se folosește în oricare etapă a lecției. Pentru a răspunde la cerințele date, elevilor trebuie să li se dea suficient timp de gândire, pentru a se gândi la ceva nou, autentic, a avea timp să gândească și să descopere noutatea, să exploreze ideile, convingerile și experiențele anterioare, apoi să aibă suficient timp de a transforma gândurile în cuvinte și de le a auzi cum sună, de a le comunica celorlalti. Aceștia pot aduce corecturi, completari, restructurări. Comunicarea care se înfiripă într-o pereche, grupă sau cu întreaga clasă, prin verbalizarea gândurilor în mod natural, nestresant încurajează elevii la o participare activă, care-i ajută să-și însușească, să-și lamurească mai bine lucrurile și ideile spuse. Elevii, pentru această metodă, primesc următoarele indicații:
♦ li se anunță timpul de gândire, în funcție de gradul de dificultate al cerinței; Exemplu: Aveți 5 minute timp de gândire.
♦ li se dau indicații sub forma unor reguli pentru munca în grupă, valabile pentru toate metodele active;
♦ se păstrează liniște în clasă;
♦ se vorbește pe un ton scăzut, fără a deranja alte grupe;
♦ se ascultă unul pe celălalt și nu vor vorbi toți odată;
♦ fiecare trebuie să vină cu câte o idee;
♦ toți trebuie să contribuie la formularea unei idei care să-i reprezinte prin corectitudinea și originalitatea informațiilor;
♦ să nu repete ideile celorlalți;
♦ tot ceea ce spun este valoros, dacă vor aduce argumente;
♦ trebuie să aibă respect pentru cei din jur, să nu ridiculizeze răspunsurile colegilor, ci să-i ajute, să le explice, ca până la urmă să-i facă să înțeleagă și ei despre ce este vorba, pentru a formula/reformula răspunsurile corect;
După indicațiile primite, elevii trebuie să identifice răspunsurile;
♦ la semnalul “STOP!” sau “ATENȚIE!”, elevii vor înceta activitatea în grupă și vor fi pregătiți să împărtășească ideile și convingerile lor și celorlalte grupe.
Prin notarea în scris a ideilor, într-o altă metodă activă, cum ar fi ciorchinele, rețeaua personajelor sau rețeaua discuțiilor, se realizează feed-back-ul. Este metoda care-i pune preponderent pe elevi să-și dezvolte capacitățile intelectuale de reflectare asupra unei probleme, sarcini, teme.
Cerințele pentru această metodă ar putea fi:
♦ gândiți – lucrați în perechi – comunicați și arătați ce știți despre…, argumentați de ce…, motivați de ce…, semnalați constatările făcute… adunați informații despre… , căutați soluții, comparați…și altele.
Brainstorming-ul ( furtuna creierului sau afluxul de idei ) este metoda care “dezgheață mintea” elevilor și poate fi folosită la începutul activității, în momentul de evocare, la “spargerea gheții”, dar și în celelalte etape ale activității, la o evaluare a activității anterioare.
În “Scrierea liberă” se cere elevilor să scrie tot ce le trece prin minte, fără întrerupere, despre o temă care urmează să fie făcută, semnalând ce știu sau ce ar vrea să știe despre o anumită temă. Timpul de lucru este stabilit de către învățător și elevii vor fi avertizați cu un minut înainte că trebuie să încheie. Se pot citi 2 – 3 lucrări, cu voce tare în fața clasei. Apoi se cere elevilor să fie atenți când citesc textul, să urmărească dacă ideile lor au coincis cu ale scriitorului, dacă tema le-a satisfacut toate curiozitățile sau dacă le-au folosit lucrurile asupra cărora nu au fost atât de siguri.
Învățătorul poate să le ceară elevilor să scrie ce știu despre un personaj, un animal, un anotimp, o sărbătoare, aspecte care se regăsesc și în textul lecției.
Exemple de cerințe pentru “scrierea liberă”:
Scrieți tot ce știți despre mama lui Ștefan cel Mare. Aveți 10 minute la dispoziție, timp în care puteți face acest lucru. Elevii pot întocmi liste de idei sau să redacteze o scurtă poveste.
a) listă de idei: – era bătrână;
– a fost căsătorită;
– își iubea țara;
– avea mai mulți copii?
– era mama unui conducător.
b) scurtă poveste: “Mama lui Ștefan cel Mare era o femeie care a știut sa-și educe copiii. Ea și-a iubit țara și de aceea și-a sfătuit copilul să lupte pentru a o apăra. Ea era iubită de oameni pentru că a fost o mamă bună. Aș dori să știu câți ani a trăit și dacă a mai avut copii”.
“Turul galeriei”, este metoda prin care elevii dintr-o grupă își prezintă în fața clasei “posterul”, realizat individual. Lucrările sunt supuse analizei, dezbaterilor, se aduc completări, se evaluează produsul. Fiecare elev din clasă are dreptul să-și spună opinia lui.
“Jurnalul dublu” este o metodă care se poate folosi în realizarea sensului sau în reflecție. Pentru aplicarea ei, elevii trebuie să-și împartă pagina în două părți, trasând o verticală pe mijloc. În partea stângă se pot nota citate, fragmente, desene, iar în partea dreaptă le vor comenta, vor justifica alegerea făcută. Această metodă se poate aplica atât la textele în proză, cât și la cele în versuri pentru că dă posibilitatea elevilor să exprime prin cuvintele lor tot ceea ce simt, știu, gândesc și înțeleg despre text, fragment,paragraf.
PROIECT DE LECȚIE
ȘCOALA: cu clasele I-IV Humele, comuna Ungheni
CLASA: a IV a
ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare
DISCIPLINA: Limba și literatura română
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Români cu care ne mândrim
SUBIECTUL: Părțile de vorbire – recapitulare și consolidare
PROPUNĂTOR: institutor Tatu Gheorghița
OBIECTIVE:
– operaționale:
O1- să specifice părțile de vorbire învățate;
O2- să precizeze noțiunile reținute pentru fiecare parte de vorbire;
O3- să extragă din textele date părțile de vorbire enumerate;
O4- să formuleze exemple proprii folosind diferite părți de vorbire;
O6- să aleagă varianta corectă din enunțurile date;
– afective :
Dezvoltarea spiritului de echipă și a interesului pentru cunoaștere
RESURSE
a) procedurale: conversația, explicația, floarea de nufăr, copacul cu idei, turul galeriei
b) materiale: coli de flipchart, markere, floricele din carton, copacul cu pliculețe
c) temporale: 50 minute (evocare 10’, realizarea sensului 20’, reflecția 10’, extensia 10’)
d) umane: 10 elevi
e) formă de organizare: frontal, individual, în perechi, pe grupe
DESFĂȘURAREA LECȚIEI
a) Evocarea
Exercițiu de cunoaștere- elevii sunt solicitați să servească din punga de pop-corn atâtea floricele câte doresc, dar să le pună pe măsuță . Fiecare este rugat să numere floricele pe care le are și să se gândească să spună tot atâtea calități despre sine câte floricele are pe masă. Ceilalți sunt rugați să asculte și să specifice dacă colegul lor spune adevărul, dacă ei așa îl văd. Pornind de la acest exercițiu se face trecerea la reactualizarea cunoștințelor despre părțile de vorbire.
b) Realizarea sensului
Tehnica „Floarea de nufăr”- elevii sunt solicitați să numere de la 1 la 5 pentru a realiza grupele. Pe tablă se așează „floarea” mai mare ce are notat pe centru titlul lecției: „Părțile de vorbire”. Pe bază de întrebări , pe petale se vor nota părțile de vorbire studiate de ei în clasa a IV a. Fiecare grupă va extrage câte un bilețel pentru a stabili despre ce parte de vorbire vor vorbi. Se vor primi floricele mai mici ce au scris pe centru partea de vorbire aleasă, iar pe o parte din petale ei vor extrage din textele oferite cuvintele ce exprima partea de vorbire respectivă, iar pe cealaltă parte din petale vor scrie propriile lor exemple. Fiecare grupă va prezenta ceea ce au lucrat și vor realiza și o analiză a cuvintelor scrise pe petalele florilor
c) Reflecția
Copacul cu idei – elevii sunt solicitați să extragă câte un bilețel din copac și să rezolve sarcina la nivelul grupei. Au de analizat, de completat enunțuri lacunare, de corectat enunțuri scrise greșit, de alcătuit enunțuri proprii. După terminarea fiecărei cerințe extrase elevii vin și prezintă ceea ce au lucrat, câștigând grupa care are cele mai multe cerințe rezolvate , dar și cele mai puține greșeli.
d) Evaluarea
Turul galeriei – elevii primesc câte o coală de flipchart și o propoziție din care au de analizat toate părțile de vorbire existente și învățate. Vor expune colile, se vor prezenta și corecta dacă sunt greșeli, iar fiecare elev va trece și va puncta, cu o bulină, lucrarea care le place cel mai mult, ținând cont și de aspect, dar și de gravitatea greșeli (nu de numărul lor).
e) Extensia
Elevii vor avea de alcătuit o propoziție după o schemă dată, folosind toate părțile de vorbire învățate.
IV.5. JOCUL DIDACTIC ÎN PREDAREA MATEMATICII
Una din formele specifice ale jocului, utilizate în predarea matematicii în ciclul primar este jocul didactic. Jocul matematic, prin caracterul său atractiv, prin dinamismul său, prin stimularea interesului și competitivității, contribuie atât la consolidarea cunoștințelor matematice cât și la însușirea unor concepte și noțiuni noi. Totodată, prin aceste activități, sunt favorizate și activități de verificare a cunoștințelor, motivându-se alternativele de răspuns și oferind posibilitatea propunerii de soluții originale. Prin jocurile matematice se urmăresc, nu numai laturile formative ale învățării matematice în școală ( formarea deprinderilor trainice de calcul, dezvoltarea capacităților elevilor de a rezolva probleme ), dar și anumite laturi educative. Un exercițiu sau o problemă matematică devine joc, dacă: a) realizează un scop instructiv – educativ;
b) rezolvă o sarcină didactică;
c) folosește elemente specifice jocului: ( este accesibil, atractiv, are elemente de competitivitate, recompense, aplauze ).
Fiecare elev își verifică și confruntă cunoștințele matematice cu cele ale întregului grup, în conformitate cu sarcinile grupului. Timpul destinat efectuării activității poate constitui un stimulent, deoarece, fiecare elev caută să se înscrie în timpul care i-a fost acordat lui, mobilizându-și forțele pentru a răspunde corect. Timpul destinat acestei activități a elevilor, imprimă activității de joc ritm mai dinamic și sporește încrederea copiilor în forțele proprii. Jocurile matematice, care se desfășoară pe baza unui material concret, obiectual, cere elevilor să observe modul cum este aranjat materialul de către învățător, să efectueze corect actiunile cerute de desfășurarea jocului și să-i explice ce a lucrat. Prin urmare, în aceste activități, se îmbină observarea cu acțiunea și cu activitatea proprie de gândire a elevului.
JOCURILE DIN PERIOADA PREMERGĂTOARE OPERAȚIILOR CU NUMERE
În cadrul diferitelor noțiuni matematice, în învățământul primar este necesar să reamintim anumite cunoștințe, care au fost prefigurate la grădiniță prin diferite jocuri logico – matematice. Elevii trebuie să cunoască bine denu mirile pieselor logice sau ale figurilor geometrice, să descrie proprietățile lor geometrice. Pentru a-i obișnui pe elevi cu folosirea disjuncției logice între cele două atribute (pătrat albastru, triunghi roșu ), învățătorul poate introduce un joc de tipul jocurilor practicate la grădiniță numit “Săculețul fermecat”. Pătratelele și triunghiurile sunt introduse într-un săculeț. La un semn al învățătorului, elevii închid ochii și acesta scoate o piesă din săculeț, pe care o ascunde în mâna dreaptă. Elevii spun pătrat sau triunghi.
Prin urmare, în săculeț este mulțimea pătratelor și mulțimea triunghiurilor. Specificul desfășurării acestui joc, în cadrul lecției, cu elevii de clasa I, este că el se poate desfășura demonstrativ, de către învățător, la tablă sau, în cazul când condițiile permit, se poate desfășura frontal, cu întreaga clasă de elevi. Deoarece acest joc se practică uneori și la grădiniță, desfășurarea lui la început, are o importanță hotărâtoare pentru a înțelege folosirea disjuncției logice, în mod cât mai natural posibil evitându-se confuzia dintre limbajul natural și limbajul logic matematic.
Pentru consolidarea cunoștințelor despre pereche, se pot practica următoarele jocuri: “Jocul perechilor și jocul negației”. Noțiunea de pereche este fundamentată în operația de punere în corespondență a mulțimilor de obiecte, element cu element. El se poate practica cu succes, la începutul primelor lecții, care privesc construcția mulțimilor echivalente cu o mulțime dată, folosind denumirile de “tot atât”; “mai mult” sau “mai puțin”. Scopul acestui joc este de a consolida deprinderile elevilor de a recunoaște cu ușurință, diferențele între piese și denumirea lor. Cu privire la diferența mulțimilor se folosește “Jocul negației”. Specificul acestui joc în școala primară este că el se poate desfășura între doi elevi, care stau în aceeași bancă, elevi care pot forma o echipă. Există atâtea echipe (perechi), câte bănci sunt în clasă. Scopul acestui joc este de a face să se nască la elevi, ideea negației logice. Un elev iese la tablă și alege o anumită piesă, cerând tuturor celorlalți elevi, să numească atributele pe care nu le are. În perioada predării operațiilor cu numere se pot desfășura, cu succes, o serie de jocuri numerice:
jocuri pentru recunoașterea semnelor relației ( “<”; “>”; “=” );
jocuri pentru aflarea termenului necunoscut;
jocuri bazate pe construcția liniilor și coloanelor de cifre.
Aceste jocuri se organizează pe echipe.
Este cunoscut faptul că matematica a avut întotdeauna un rol hotărâtor în dezvoltarea gândirii, acea dimensiune specific umană care stă la baza progresului și constituie impulsul dinamicii sociale. Deoarece matematica se învață din viață și pentru viață, înțelegerea conceptelor ei, operarea cu ele conduce la formarea unei gândiri mereu logice și creatoare.
În urma desfășurării unor jocuri didactice, la clasele a III-a și a IV-a, la disciplina matematică, precum: “Eu spun una, tu spui multe!”; “Caută greșeala!”; “Hai ghicește nu mai sta!”; “Cine urcă scara mai repede?”; “La cumpărături”; “Gândim repede și bine”, am ajuns la concluzia că, participarea fiecărui elev la realizarea sarcinilor primite poate fi leagănul creativității, al afirmării și al realizării de sine.
Metoda jocului didactic a constituit un instrument de prim rang în mâna mea, a învățătorului, a fost o cale eficientă de organizare și conducere a învățării, un mod comun de a proceda, care a reunit într-un tot familiar eforturile mele, dar și ale elevilor. În cadrul acestor jocuri s-au format deprinderi de gândire și acțiune, de rezolvare de probleme sau luare de decizii generale și stabile, care le-au permis elevilor rezolvarea unor sarcini din ce în ce mai complexe. Această metodă a necesitat efort de gândire pentru a putea fi depăsită o dificultate, a trezit interesul tuturor elevilor, i-a mobilizat la efort intelectual, a declanșat dorința mea de a cunoaște golul din cunoștințele elevilor, care a fost umplut prin rezolvarea sarcinilor de lucru primite. Efortul lor a vizat depășirea zonei de necunoscut prin descoperirea de cunoștințe și procedee de acțiune, iar soluționarea problemelor s-a bazat pe cunoștințele și deprinderile dobândite anterior.
Elevii au fost provocați să participe activ pe toată perioada desfășurării jocurilor didactice, s-a dezvoltat capacitatea de rezolvare a unei probleme prin căutarea de soluții cât mai originale, s-a dezvoltat atitudinea creativă și a fost favorizată exprimarea personalității fiecărui elev, a fost stimulată participarea tuturor elevilor la activitatea de producere a ideilor, chiar și a celor mai timizi, a fost stimulată căutarea soluției optime prin alegerea de mai multe variante posibile.
Ca învățător, am folosit o mare varietate de stiluri didactice, având astfel, posibilitatea să-mi adaptez munca în diferite circumstanțe, să confer predării flexibilitate și mai multă eficiență. Un stil modern și actual este cel creativ. Am fost receptivă la idei și experiențe noi și, manifestând îndrăzneală și mai multă independență în gândire și acțiune am fost dispusă să încerc noi practici și noi procedee. De aceea, consider că stilul “axat pe grup”, pune accentul pe activitatea elevilor, pe participarea lor la descoperirea cel puțin, a unei părți din cunoștințele ce urmează a fi învățate. Dialogul devine indispensabil, ca modalitate fundamentală de lucru, nu numai între învățător și elevi, ci și în interiorul grupului, între membrii săi.
Imaginea școlii de azi se poate caracteriza prin două tendințe:
centrarea pe “copil”, pe nevoile celui care este beneficiarul și, în același timp, partenerul nostru în propria formare;
folosirea unor metode și stiluri moderne, care să acopere cât mai bine întreaga sferă de interes a persoanei educate, persoana care va reprezenta resursa și creatorul de resurse pentru anii viitori.
În urma evaluării rezultatelor obținute am ajuns la concluzia că, datorită exercițiilor și activităților simple sau complexe din cadrul jocurilor didactice desfășurate la clasă, accesibile elevilor și desfășurate în ritm propriu, elevii au depășit o mare parte din dificultățile lor, dobândind o experiență cognitivă superioară celei anterioare, înlăturând anumite bariere din calea dezvoltării lor. Am constatat că abilitarea elevilor pe palierul motric a condus la diminuarea dificultăților de învățare, iar reluarea unor sarcini de învățare și a unor comportamente-țintă au fost de un real folos în dezvoltarea deprinderilor de muncă independentă.
În final, i-am stimulat pozitiv pe toți elevii, le-am întărit motivația și încrederea în forțele proprii, dar le-am și recomandat reluarea unor anumite activități în vederea consolidării achizițiilor dobândite.
P R O I E C T D I D A C T I C
Unitatea de învățământ: Școala cu clasele I-IV Humele – Ungheni
Propunător: Tatu Gheorghița
Clasa: a II-a
Aria curriculară: Matematică și științe
Disciplina: Matematică
Unitatea de învățare: Adunarea și scăderea numerelor naturale în concentrul 0-1000
Subiectul: Exerciții și probleme
Tipul lecției: consolidarea priceperilor și deprinderilor
Scopul lecției:
Consolidarea deprinderilor de calcul matematic;
Consolidarea deprinderii de a aplica operațiile aritmetice învățate în rezolvarea corectă a problemelor;
Dezvoltarea operațiilor gândirii.
Obiective operaționale:
O1 – să efectueze operații de adunare si scadere cu numere naturale de la 0 la 1000, fara si cu trecere peste ordin;
O2 – să utilizeze corect terminologia specifică adunării si scaderii;
O3 – să verbalizeze modalitățile de calcul utilizate în rezolvarea exercițiilor și problemelor;
O4 – să rezolve probleme care presupun cel puțin două operații;
O5 – să compună oral probleme după exerciții date;
O6 – să aplice deprinderea de a lucra în echipă și individual.
Metode și procedee: conversația, explicația, exercițiul,munca independentă, problematizarea, jocul didactic, linia valorii
Mijloace didactice: jetoane colorate, fișe de munca independentă
Tipuri de activitate: frontală,individuală,în perechi
SCENARIUL DIDACTIC
IV.6. TESTE SUB FORMĂ DE JOC LA ORELE DE MATEMATICĂ
Matematica a devenit unul din cele mai importante instrumente ale cunoașterii. Un asemenea statut obligă la regândirea strategiilor de asimilare a matematicii încă de la cele mai fragede vârste. Pentru ca elevul să fie atașat de disciplina matematică, depinde de învățător, de multiplele procedee folosite la clasă, de noutatea pe care o transmite elevului prin fiecare exercițiu, de modul cum știe să-i atragă pe elevi, ca să participe direct și activ.Orele de matematică trebuie să înfrumusețeze, prin modul cum sunt proiectate și desfășurate la clasă; ele trebuie să fie altele mereu,astfel încât elevii să le aprecieze pentru frumusețea structurii lor.
La sfârșitul clasei a IV-a, elevii vor dobândi următoarele componente:
să înțeleagă și să utilizeze sistemul pozițional de formare a numerelor naturale;
să scrie, să citească, să compare, să estimeze și să ordoneze numere naturale;
să utilizeze numere fracționare pentru a exprima subdiviziuni ale întregului;
să efectueze operații de adunare și scădere cu numere fracționare;
să efectueze operații de adunare și scădere a numerelor naturale cu utilizarea algoritmilor de calcul și a proprietăților operațiilor;
să efectueze operații de înmulțire și împărțire cu rest a numerelor naturale, utilizând proprietățile operațiilor și algoritmii de calcul;
să observe și să descrie proprietăți simple ale formelor plane și spațiale și să recunoască proprietățile simple de simetrie ale unor desene;
să descopere, să cunoască și să utilizeze în contexte variate corespondențe simple și succesiuni de obiecte sau numere asociate după reguli date;
să estimeze ordinul de mărime al rezultatului unui exercițiu cu cel mult două operații prin rotunjirea numerelor pentru a limita erorile de calcul;
să exploreze modalități variate de a compune și descompune numerele naturale;
să exploreze modalități de efectuare a înmulțirii utilizând modalități variate de lucru;
să rezolve, să compună probleme și să utilizeze semnificația operațiilor aritmetice în rezolvarea unor situații problemă;
să folosească simboluri pentru a pune în evidență numere necunoscute în rezolvarea de probleme;
să utilizeze instrumente și unități de măsură standard și nonstandard pentru lungime, capacitate, masă, suprafață, timp și unități monetare în situații variate;
să colecteze date, să le organizeze în tabele, să le sorteze și clasifice pe baza unor criterii date și să ofere interpretări elementare ale lor;
să aprecieze valoarea de adevăr a unei afirmații și să cunoască sensul implicației “dacă – atunci”, pentru exemple simple, eventual din cotidian;
să exprime pe baza unui plan simplu de idei, oral sau în scris, demersul parcurs în rezolvarea unei probleme;
să manifeste interes pentru analiza și rezolvarea unor probleme practice prin metode matematice;
să depășească blocaje în rezolvarea de probleme, să caute prin încercare –
eroare, noi căi de rezolvare;
să manifeste disponibilitate pentru a învăța de la alții și de a-i ajuta pe ceilalți în rezolvarea de probleme.
Folosind fișele de evaluare, învățătorul reușește să-i pregatească pe elevi pentru însușirea corectă a noțiunilor matematice, fără să întâmpine mari greutăți, lucrându-se individual cu acei copii care-și însușesc mai lent cunoștințele necesare școlarizării.
Exemple de fișe matematice pentru elevii clasei I:
1. Numărul 3 – verificare
2. Numărul 6 – verificare
3. Numărul 10 – verificare
4. Evaluarea numerelor 1 – 10
5. Adunarea și scăderea cu o unitate
6. Adunarea și scăderea cu două unități
7. Locul numerelor în scara numerică
8. Tabla de șah – numeralul ordinal
Moșneagul
Un moșneag avea-n grădină
Doi curcani cu coada plină,
Trei găini cu pene crețe,
Patru rațe săltărețe,
Cinci boboci de gâscă mici,
Șase cocoșei voinici,
Șapte iepurași de casă,
Opt viței frumoși de rasă,
Nouă pui cu puf gălbui,
Zece au fost, dar unul nu-i.
S-a pierdut poate-n poiană,
Îl găsește cloșca-ndată.
Activitatea se poate desfășura pe echipe. O echipă poate fi alcătuită din elevii așezați într-un rând de bănci. Prin aceste jocuri se urmărește în special, dezvoltarea independenței gândirii elevilor, a spiritului lor de investigație și de consolidare a tehnicilor de calcul. Forma de activitate a jocului o constituie completarea simbolurilor matematice într-o anumită propoziție matematică, numită deschisă, adică o propoziție a cărei valoare logică nu este cunoscută, decât după ce se cunoaște simbolul care lipsește sau simbolurile care lipsesc. Este indicat, ca înainte de începerea jocului, să se dea câteva exemple simple de propoziții matematice, care sunt adevărate sau false, și apoi să se treacă la câteva exemple simple, propoziții despre care nu putea decide dacă sunt adevărate sau false.
Jocurile numerice utilizate în cadrul operațiilor cu numere prezintă marele avantaj că pot fi dizolvate în exerciții variate, ținând seama de gradul de dificultate. Ele cer fantezie, capacitatea de a coordona și de a realiza diferite sinteze ale operațiilor cu numere. Pentru dezvoltarea gândirii creatoare și a tehnicilor de calcul, de un interes special sunt jocurile de formare sau de obținere a unui număr, utilizând o serie de numere date și efectuând cu aceste numere, într-o anumită ordine, operații, astfel încât să se obțină ca rezultat final, numărul cerut sau afișat. Combinațiile posibile dintre numere și operații pot antrena elevii în diferite forme de jocuri, care să stimuleze interesul și competitivitatea echipelor pentru a ajunge la rezultatul corect.
Unul dintre acestea îl constituie jocul de “completare”, al cărui scop este de a antrena elevii, pentru a gasi, prin procedeee subtile de rationament, semnele operațiilor care trebuie efectuate cu același număr, pentru a obține rezultatul dorit. Prin folosirea jocurilor didactice în predarea matematicii, se dezvoltă intuiția și puterea de gândire a elevilor. De asemenea, spiritul de competiție, declanșat prin joc, contribuie la dezvoltarea creativității și originalității școlarilor mici.
V.7. JOCUL DIDACTIC FOLOSIT ÎN PREDAREA
GEOGRAFIEI
Ca metodă activă de însușire și consolidare a cunoștințelor, jocurile geografice constituie una din activitățile instructiv – educative în afară de clasă și chiar în timpul predării unor noțiuni geografice, prin al căror conținut, completează pregătirea elevilor și le sporesc interesul pentru geografie, ajutând, totodată, pe învățător în cunoașterea capacitatii elevilor.
Jocurile se pot organiza individual sau pe grupe de elevi, sub formă de concurs, însoțit de cadrul festiv adecvat. Reușita jocurilor geografice presupune, desigur cunoașterea din timp, de către elevi, a temei și bibliografiei corespunzătoare, precum și a regulamentului jocului. Dintre jocurile ce se pot organiza cu elevii menționăm “Harta de contur”; “Lanțul geografic”; “Din ce direcție bate vântul?”; “Srierea denumirilor geografice”; “Loto geografic”.
“Lanțul geografic” este cel mai ușor de organizat; se stabilește tema împreună cu elevii: munți, râuri, lacuri, plante, animale, orașe. Primul elev spune o denumire conform temei, al doilea trebuie să spună o altă denumire care începe cu ultima literă a primei denumiri. Elevii nu au voie să repete de două ori aceeași denumire într-un lanț geografic. Cei care nu știu, vor trece la hartă să afle denumirea cerută. Câștigă elevul care rămane ultimul în joc.
EXPOZIȚIILE GEOGRAFICE
Cu elevii clasei a IV-a se pot organiza expoziții geografice. Expoziția se organizează pe diferite teme: “Comuna noastră”; “Orașul nostru”; “Bogățiile localității noastre”; “Principalele realizări din localitatea noastră”.
SERATELE GEOGRAFICE
În cadrul “Seratelor geografice”, care se pot organiza cu elevii din clasa a III-a, dar mai ales cu elevii clasei a IV-a se pot desfășura: Concursuri – gen: “Cine știe câștigă!”, dotat cu premii; concurs de dezlegări de rebusuri pe teme geografice; “călătorii imaginare pe hartă”; “jocuri geografice în care se include: “jocul de-a călătoria”, “foto-ul geografic”, “Tilatelia”, “Concursuri de ghicitori”.
Serata geografică se planifică de către învățător încă de la începutul semestrului, cu fixarea datei când are loc, locul de desfășurare și programul de prezentare.
JOC DIDACTIC : “POȘTA MERGE”
Jucători: 12 – 13
Loc de desfășurare: sala de sport,teren de joc,curte.
Mod de desfășurare:
Toți jucătorii, afară de unul, formează un cerc mare la doi–trei pași interval de altul, fiecare având un cerc marcat în jurul picioarelor. Cel rămas stă în mijlocul cercului. Fiecare jucător, inclusiv cel din mijloc, poartă denumirea unui oraș. Cel din mijloc începe jocul, spunând, de exemplu: “Poșta merge de la București spre Timișoara”. Elevii care poartă aceste denumiri sunt obligați să schimbe locul între ei, timp în care cel din mijloc caută să ocupe el unul din cercuri. Jocul este condus mereu de cel care va fi în mijloc.
Variantă: se pot striga și patru denumiri deodată. De exemplu: “Poșta merge de la Arad la Iași și de la Galați la Brăila”.
Reguli și indicații metodice: chiar dacă se joacă varianta,nimeni din cei strigați nu are voie să se reîntoarcă la locul unde a stat sau să nu se deplaseze deloc.
Acest joc, a fost utilizat la clasele a III-a și a IV-a, la disiplinele geografie și științe ale naturii, iar scopul acestuia a fost acela de a-i familiariza pe elevi cu orientarea pe hartă, de a le forma deprinderi de orientare în spațiu, și anume acela de a găsi unele localități, în funcție de regiunile în care se află, folosind punctele cardinale.
Jocul desfășurat, cu întreaga clasă și cu colectivul împărțit în grupe, i-a antrenat permanent pe toată perioada și a dezvoltat relațiile de colaborare între membrii grupului, dar și relațiile de competiție între grupurile de elevi.
Se poate constata, fără îndoială, că în toate jocurile intervin și se exersează elementele creative, mobilitatea, flexibilitatea gândirii, capacitatea de imaginare a unor soluții, aplicarea în practică a acelora care au fost memorate și care și-au dovedit eficiența. Toate laturile vietii psihice, începând cu cele mai simple și terminând cu cele mai complexe se educă, se exersează și se dezvoltă prin intermediul activității ludice. Trăsăturile de personalitate, aptitudinile, interesele, aspirațiile, caracterul, temperamentul, se exprimă prin comportament. Activitatea ludică constituie un teren fertil prin care se pot evidenția aceste caracteristici, dar se pot și exersa și dezvolta cu ajutorul jocului.
În fiecare moment participanții la joc îndeplinesc o serie de sarcini, roluri, depun un anumit efort în finalizarea acțiunii, manifestă deprinderi și priceperi, respectă condițiile de joc, acționează rapid sau lent, sunt mai mobili sau mai inerți. După modul cum se adaptează și se integrează în joc, mai rapid sau mai lent, după respectarea regulilor de joc și a acțiunii celorlalți participanți, după felul în care cooperează și îndeplinește sarcinile jocului, se poate aprecia voința și perseverența, spiritul de observație și atenție, calmul și capacitatea de organizare.
Normele de conduită morală și spiritul de echitate însușite ca modalități de conviețuire socială se aplică și se exersează în joc.
CONCLUZII
În cadrul jocului, copilul învață mai repede, iar trecerea de la joc la muncă, comportă strategii specifice, iar în cadrul acestor strategii nu trebuie să se răstoarne dintr-o dată universul specific copilăriei, ci să-l folosească drept punct de plecare pentru deschiderea universului de preocupări caracteristice vârstelor mai mici.
Alături de însușirea cunoștințelor, de formarea unor deprinderi și abilități, prin joc se realizează dezvoltarea capacității de transfer, care duce la structurarea ușoară a vechilor legături cordiale în conformitate cu noile cerințe. Înnoirea metodelor de învățământ nu trebuie să ne ducă la concluzia greșită că tot ceea ce este tradițional este depășit și, că numai metodele noi trebuie să fie folosite.
În realitate, metodele noi se bazează pe cele tradiționale generalizând tot ceea ce este mai valoros în cadrul acestora. Metodele tradiționale au trebuit să se perfecționeze, să se modernizeze pentru ca, împreună cu cele noi, să se asigure procesului de învățământ, un caracter optim. Nici o metodă de învățământ, prin sine, nu este valoare sau nonvaloare, totul depinde de modul în care sunt utilizate aceste metode și în care se asigură o activizare cât mai intensă a elevilor în cadrul procesului instructiv – educativ.
Modernizarea și înnoirea metodelor de învățământ se realizează în condițiile actuale și prin utilizarea unui sistem de mijloace de instruire, care reflectă succesele știintei și, care ocupă un loc, din ce în ce mai mare, în cadrul predării și învățării.
Folosită cu precădere în ultimii ani, la toate disciplinele de învățământ, metoda jocurilor didactice este atractivă și, de multe ori eficace, în explicarea unor noțiuni și teorii abstracte, dificile de predat, pe alte căi. Această metodă a jocului didactic se poate folosi de la clasa I, la clasele mari, adaptându-se la nivelul particularităților de vârstă ale elevilor, în sensul că, la clasele mari, jocul didactic are un caracter mai sobru, cu accent mai mare pe învățare. Importanța acestei metode constă în faptul că procedeele folosite în cadrul ei le stimulează elevilor, capacitatea de efort și elimină sentimentul de teamă și stresul care se manifestă în alte tipuri.
Jocul didactic permite o participare activă, oferă posibilitatea autodepășirii, care este de natură să dezvolte încrederea elevului în propriile forțe. Se realizează pe grupuri sau frontal, cu întreaga clasă. Învățătorului îi revin sarcinile de îndrumător, supraveghetor,arbitru, chiar participant într-un anumit rol și la sfârșit, are datoria să sintetizeze și să generalizeze rezultatele obținute.
Jocurile didactice, prin structura lor, oferă copiilor un pas înainte spre lumea de mâine, bazată pe oroginalitate și inventivitate.
Pentru ca jocul didactic să dea rezultate optime, învățătorul trebuie să respecte anumite cerințe metodice specifice jocului în legătură cu pregătirea și organizarea clasei pentru joc, la explicarea și fixarea regulilor și la executarea lui de către elevi. Este o metodă bazată pe acțiune simulată și des utilizată de mine, în activitatea didactică.
Prin joc, dascălul consolidează, precizează și chiar verifică unele capacități creatoare ale elevilor. Folosit în variante la toate nivelele, jocul didactic este deosebit de util în activitatea de predare-învățare-evaluare.
Jocul didactic, ca metodă de predare-învățare, dozat cu pricepere în ansamblul stategiei educaționale, asigură un caracter atrăgător, dinamism, varietate, bună dispoziție activității de învățare, restabilește echilibrul psiho-fizic, furnizează motivația stimulatorie, fortifică energiile fizice și intelectuale ale elevilor.
În cadrul procesului de învățământ, jocul este conceput ca mijloc de instruire și educare a copiilor și ca procedeu didactic de realizare a obiectivelor operaționale specifice anumitor conținuturi.
Pentru învățământul primar, jocul didactic este o “specie de joc”, care îmbină armonios, elementul instructiv-educativ cu elementul distractiv.
Din experiența la clasă, am observat că, îmbinând armonios celelalte metode cunoscute cu jocul didactic, copiii sunt mult mai activi, mai implicați în activitate, dorind să participe toți, se stârnește curiozitatea, intervine competiția, înlăturând oboseala și plictiseala des întâlnite la școlarii mici, și cu atât mai mult într-o clasă cu elevi care învață simultan, atingând totodată, și obiectivele educaționale propuse.
În cadrul unei lecții deschise, susținute în cadrul cercului pedagogic al învățătorilor am folosit o serie de jocuri didactice, ca metode de predare-învățare și, spre surprinderea mea, toți ceilalți colegi au fost de acord că, jocurile defășurate s-au dovedit foarte eficiente în activitatea prezentată și au confirmat că și ei utilizează, foarte des, aceasta metodă, care s-a dovedit a fi de un real folos în asigurarea succesului școlar al elevilor din clasele I-IV.
Să nu uităm că, prin simplu joc, învățăm să ne cunoaștem mai bine și să ne iubim mult semenii.
BIBLIOGRAFIE
1. Andreescu Florica, Pedagogia școlară pentru liceele pedagogice, E.D.P.București, 1976
2. Barbu Horia, Jocul – factor de integrare a copilului în activitatea de tip școlar, E.D.P.București, 1978
3. Bratu Gabriela, Aplicații ale metodelor de gândire critică la învățământul primar, Educația 2000+/Ed. Humanitas Education, București, 2004
4. Catruna Liliana, Natalia Dan, Jocul cuvintelor – Culegere de exerciții de limba română, Editura Aramis, 2004
5. Chereja Florica, Dezvoltarea gândirii critice în învățământul primar, Educația 2000+/Ed. Humanitas Education, București, 2004
6. Constantin I. Bucur, Jocuri dinamice pentru clasele I-IV, Consiliul metodologic de studii și documentare, Timișoara, 1976
7. Chateau Jean, Copilul și jocul, E.D.P.București, 1967
8. Chircev A., Farcaș M., Roșca Al., Roșca M., Psihologia copilului, Manual pentru liceele pedagogice, E.D.P.București, 1970
9. Drăghici Angela, Jocuri didactice pentru învățarea aritmeticii în clasele primare. Culegere metodică editată de revista de pedagogie, 1979
10. Ezechil Liliana, Lăzărescu Păiși Mihaela, Laborator preșcolar, Ghid metodologic, Ed. V & Integral, București, 2002
11. Ezechil Liliana, Ghidul profesorului diriginte pentru cunoașterea personalității elevilor și a unor fenomeme de grup, Ed. Paralela 45, Pitești, 2004
12. Liliana Ezechil, Comunicarea educațională în contextul școlar, Lucrări de pedagogie și psihologie, E.D.P. București, 2002
13. Frâncu Angela. Jocuri didactice și exerciții distractive, E.D.P. București, 1972
14. Ghidul programului de informare/formare a institutorilor/învățătorilor – curriculum pentru clasele I și a II-a, București, 2003
15. Ionescu Miron, Educația și dinamica ei, Ed. Tribuna Învățământului, București, 1998
16. Neveanu Popescu Paul, Natura jocului și eficiența lui în: ”Copilul și jocul”, E.D.P.București, 1975
17. Nicola Ioan, Pedagogie, E.D.P.R.A.București, 1994
18. Oprescu Nicolae, Modernizarea învățării matematicii în ciclul primar, E.D.P.București, 1974
19. Piaget Jean, Psihologia copilului, E.D.P.București, 1972
20. Popescu E., Pedagogia și metodica jocului, E.D.P.București, 1978
21. Popovici Constantin, Culegere de jocuri didactice pentru clasele I-IV, E.D.P.București, 1971
22. Popovici Elena și Constantin, Lucreția Gheba, Olimpia Chitic, culegere de jocuri pentru clasele I-IV, E.D.P.București, 1971
23. Radu T. Ion, Liliana Ezechil, Didactica. Teoria instruirii, Ed. Paralela 45, Pitești, 2005
24. Radu T. Ion, Ezechil Liliana, Pedagogie – fundamente teoretice, E.D.P. București, 2002
25. Sarivan Ligia, Mihaela Singer, Predarea interactivă centrată pe elev, Educația 2000+, București, 2005, pp. 21, 23
26. Stănculescu Ilie și Tiberiu Bogdan, Psihologia copilului și psihologia pedagogică, Manual pentru liceele pedagogice de învățători, E.D.P.București, 1973
27. Șchiopu Ursula și Verzea Emil, Psihologia vârstelor, E.D.P.București, 1981
27. Wallon H., Evoluția Psihologică a copilului, E.D.P.București, 1975
ANEXE
PROIECT DIDACTIC
INSTITUTOR: Tatu Gheorghița
ȘCOALA: cu clasele I-IV Humele, comuna Ungheni
CLASA: a II a
DATA: 11 ianuarie 2008
ARIA CURRICULARA: Matematică și științe
DISCIPLINA: Matematică
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Adunarea și scăderea numerelor naturale de la 0 la 100
TEMA LECȚIEI:* Probleme care se rezolvă cu cel puțin două operații (curriculum extins)
TIPUL LECȚIEI: de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor
SCOPUL LECȚIEI:
– Dezvoltarea capacității de a rezolva probleme.
– Educarea limbajului matematic.
– Dezvoltarea gândirii logice și a spiritului competitiv.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE:
Pe parcursul și la sfârșitul lectiei, vor fi capabili:
O1 – să efectueze exerciții de calcul mintal:;
O2 – să rezolve adunări și scăderi în concentrul 0-100 fără și cu trecere peste ordin;
O3 – să aplice algoritmul de calcul al unui număr necunoscut;
O4 – să rezolve probleme cu cel puțin două operații;
O5 – să compună probleme după o expresie dată;
O6 – să utilizeze terminologia matematică .
STRATEGII DIDACTICE:
Metode: conversația, explicația, demonstrația, jocul didactic, problematizarea
Materiale didactice: planșă exerciții flori, fișe de lucru, culegere de matematică
Forma de organizare: frontal, pe perechi, pe grupe, individual
DESFĂȘURAREA LECȚIEI
JOC DIDACTIC: „SCARA CUVINTELOR”
Scop: activizarea vocabularului, dezvoltarea atenției, familiarizarea elevilor cu componența grafică și sonoră a cuvintelor.
Sarcina didactică: Elevii trebuie să găsească și să așeze într-o anumită ordine cuvinte formate dintr-un număr crescând de litere sau silabe.
Desfășurarea jocului: Se împarte clasa în două echipe, având grijă să se asigure număr egal de elevi .Fiecare echipă va alege un căpitan care va stabili ordinea în care elevii vor răspunde.
Învățătorul scrie la tablă, pe verticală, o literă de 6-8 ori și explică elevilor că vor trebui să găsească pentru fiecare literă cuvinte,fiecare cuvânt având o literă în plus față de cel anterior. Se atrage atenția că toate cuvintele trebuie să înceapă cu aceeași literă ( cea menționată la început ).
Se șterge exemplul și se scrie o altă literă pe verticală de 6-8 ori, după care începe jocul cu un reprezentant al primei echipe. Acesta scrie cuvântul, se apreciază dacă s-a respectat regula și se acordă un punct echipei respective dacă răspunsul a fost bun. În situația în care răspunsul este greșit, se șterge cuvântul, iar echipei i se scade un punct, venind la tablă un elev din echipa adversă. Echipa care dă răspuns corect are dreptul să scrie și următorul cuvânt. Se procedează astfel până când se greșește și se trece la echipa adversă.
Se totalizează punctele obținute și este declarată câștigătoare echipa care a obținut cel mai mare punctaj.
Exemplu:a-
a- ac
a- aer
a- armă
a- arici
a- albină
a- avioane
Variantă: Folosind același mod de desfășurare, elevii vor trebui ca în loc de cuvinte formate din 2-7 litere, să găsească cuvinte formate din 1-7 silabe.
Exemplu: m-
m- mi
m- mare
m- macara
m- minunată
m- mirositoare
m- manifestație
JOCURI PENTRU RECUNOAȘTEREA STRUCTURII SILABICE A CUVINTELOR
Dacă din clasa I copiii sunt solicitați să gândească, să-și exprime opinii personale, să argumenteze, să caute soluții optime, înseamnă cǎ dobândesc de la bun început deprinderi esențiale pentru întreaga perioadă de școlarizare, pentru întreaga lor viață. Pentru a putea vorbi și gândi corect, este necesar să dăm copiilor noțiuni clare, bine precizate, corecte. Să-i învățăm să folosească în vorbire, cuvinte al căror înțeles îl cunosc bine.
Elevii clasei I sunt obligați să recurgă la diverse operații și procedee logice nu numai pentru acumularea unor simple reprezentări. Pentru stăpânirea temeinică a unei noțiuni este necesar un anumit exercițiu de aplicare în practică a acestei noțiuni.
Trecând de la reprezentări la noțiuni, copilului i se dezvoltă memoria, gândirea activă, proces în care un rol important îl joacă limbajul. Jocurile cuprind sarcini didactice care contribuie la valorificarea creatoare a deprinderilor și cunoștințelor achiziționate, la realizarea transferurilor între acestea, la dobândirea de noi cunoștințe prin mijloace proprii.
Astfel, după învățarea unui număr de 5-6 litere se poate utiliza jocul “Cine formează mai multe?” Se scriu pe tablă literele: a, m, î, n, r, e și li se cere elevilor să compună cât mai multe silabe formate din două litere. Se precizează că sunt silabe numai acele combinații care pot fi folosite în formarea cuvintelor.
“Schimbați litera (sau silaba)”
Scopul urmǎrit în acest joc este activizarea și îmbogǎtirea vocabularului, dezvoltarea capacitǎții de selectare, a mobilitǎții gândirii și a expresivitǎții limbajului.
Sarcina didacticǎ: formarea de cuvinte cu sens prin schimbarea unei litere sau a unei silabe:
Cuvinte formate din 1-2 silabe prin schimbarea primei sau ultimei litere sau silabe:
Cuvinte formate din 2-5 silabe prin menținerea primei silabe:
Cuvinte formate din 2-4 silabe cu menținerea primei silabe:
Jocul se poate desfǎsura individual sau în colectiv.
Cu deosebit succes se desfășoară jocul “Literele se plimbă”. Jocul – bazat pe întrecere – contribuie la consolidarea citirii și scrierii literelor învățate și a deprinderii de a forma cuvinte monosilabice din câte 2 litere. Se lucrează cu două feluri de jetoane, imprimate în culori diferite. Elevilor li se împart câte două (sau trei) jetoane din prima categorie și mai multe jetoane din cea de-a doua (grupuri de două litere, câte o singură literă). Li se cere să “plimbe” câte o litera, așezând-o pe rând, înaintea sau înapoia fiecărui grup format din două litere și să scrie apoi în caiete cuvintele corecte obținute astfel. De exemplu: se dau grupurile ca și do, literele care “se plimbă” în dreapta acestora (deci, care se adaugă după ele), fiind: i, p, r. Elevii obțin, astfel, cuvintele: cai, cap, car, respectiv doi, dop, dor. Sau grupurile din două litere ar și al, iar literele “plimbate” în fața lor c, b, v. Se vor forma cuvintele: car, bar, var ; cal, bal, val.
Dacă vrem să complicăm jocul, combinăm cele două cerințe date de prima dată, elevii având ca sarcină “să plimbe” litere și după, și înaintea acelorași grupuri. Vor câștiga elevii care reușesc să formeze corect toate cuvintele posibile.
Jocul “Pătrate distractive” de tip rebus, solicită gândirea elevilor și se bazează pe absența vocalelor sau consoanelor dintr-un cuvânt. La începutul practicării acestui joc se vor folosi ilustrațiile, pentru a ușura sarcina elevilor și a-i obișnui cu acest fel de activitate, după care pot să lipsească, fiind puși în situația de a găsi mai întâi cuvântul și apoi să-l completeze, în acest caz însă se vor folosi cuvinte scurte.
Exemplu:
Lipsind ilustrațiile, copiii au completat pătrățelele în mai multe variante: URS, LUP, ORA, LAN, CAI, UNU, LAT, CAR, PARǍ, SARE, CANǍ.
Acest joc contribuie și la formarea deprinderii de scriere corectă a cuvintelor, fără omisiuni de litere.
Exercițiile de compunere a cuvintelor din silabe încurcate sau a propozițiilor din cuvinte încurcate desfășurate sub formă de joc, în diferite variante, vizează dezvoltarea gândirii și a deprinderii de scriere.
Jocul “Descurcă silabele” va începe cu o scurtă povestire: „Ionel a compus două cuvinte formate din câte trei silabe, dar surioara lui mai micǎ i le-a stricat. Puteți voi să le aranjați din nou și apoi să le scrieți?” Li se va spune ce silabă au intrat în componența cuvintelor pentru a le alege și ei din alfabetar, după care vor fi lăsați să refacă cuvintele:
CI -ȘE -POA
-CAN -ȚA
VA -RE
După un timp de gândire copiii au alcătuit cuvintele: CIREȘE, VACANȚA, VAPOARE.
O variantă a acestui joc, cu cerințe sporite, este “Cine găsește mai multe?” care constă în a forma cât mai multe cuvinte din silabe date la întâmplare. Li se poate spune câte cuvinte se pot găsi pentru a se strădui fiecare să ajungă la această limită.
Asemănătoare sunt și alte jocuri.
În jocul „Scara cuvintelor” elevii au sarcina de a găsi și a scrie cuvinte cu aceeași literă în ordine crescătoare după numărul silabelor sau literelor. De exemplu:
a –
a – ac
a – așa
a – acum
a – albină
a -așteaptă
a – ascultător.
Jocul „Razele soarelui” pretinde elevilor să găsească cuvintele care formează razele soarelui cu litera ce se aflǎ în mijloc, după un model:
Un joc foarte interesant îl constituie „Citește și potrivește”, prin care se urmărește formarea și consolidarea deprinderii de a citi corect, conștient și expresiv. Pe tabla magnetică se fixează tabloul pe care sunt scrise unele silabe. Se cere elevilor să aleagă dintre jetoane pe acelea care corespund și sǎ le așeze în mod corespunzător. De exemplu:
bi – ci – ele – tă că-ru-ța sa-ni-e
Tot astfel, se împart elevilor jetoane cu imagini de obiecte (tramvai, tren, avion) și li se cere să caute cartonașul cu denumirea fiecărui obiect din desen și să le plaseze la locul potrivit.
În final, elevii sunt puși să citească și să scrie cuvintele identificate.
„Jocul pǎcǎlelilor”; Li se adreseazǎ elevilor “întrebǎri-capcanǎ”. Elevii trebuie sǎ rǎpundǎ cu „da” sau „nu”.
Cuvântul “mașinǎ” începe cu sunetul “a”?
Strugurii se coc iarna?
Fulgii de zǎpadǎ sunt albǎstrui?
“Pǎpușa Oanei este drǎguțǎ.” – Aceasta este o întrebare?
Dupǎ litera “m”, în alfabet urmeazǎ litera “o”?
„Scrie titlul” este alt joc foarte îndrăgit de copii, care stimulează gândirea și interesul elevilor:
Acest cerc cu silabe conține titlul unei lecții învățate de copii, pe care ei trebuie să-l găsească.
În același fel se vor desfășura jocurile cu compunere a propozițiilor din cuvinte încurcate. În jocul: „Aranjează-le în ordine” se dau cuvintele: cere, ochelari, de, Costache, o pereche.
Din jocul „ Față-n față” se cerea elevilor să scrie cuvinte cu cele două feluri de grupuri de litere învățate: cinci – chiuvetă; geantă –gheată; girafă – ghiocel.
„ Scrie-mi numele” este un joc care urmărește depistarea elevilor care greșesc la scrierea grupurilor de litere. Elevii vor primi imagini a căror denumire conține grupuri de litere și vor trebui să scrie numele fiecărei imagini pe partea opusă (ghiocel, ochelari, cercel, ghem, chibrituri).
Formarea deprinderii de a scrie corect grupurile de litere se realizează și prin jocurile „Completează ce lipsește”, „Completează propoziția” care se pot desfășura sub formă de întrecere. (exemplu: măr ge le, ri di che; „Marcel se joacă cu mingea”).
Pentru formarea deprinderii de a scrie corect cuvintele care conțin diftongi se pot practica jocurile „Alege și scrie”, „Ghicește unde s-a ascuns?”. Li se va cere elevilor să aleagă dintr-o lecție numai acele cuvinte care conțin diftongi și să le scrie sau din mai multe cuvinte spuse să le rețină și să le scrie pe acelea care au diftongi.
JOCURI DIVERSE
BINGO!
Scopul jocului:
formarea deprinderilor de a rezolva probleme de logică;
educarea rapidității gândirii;
punctarea anumitor aspecte ale educației ecologice.
Materiale: fișe cu desenul de mai jos.
Regula jocului: fiecare copil primește câte o fișă cu un desen care reprezintă niște pomi, plantați din 50m în 50m, de o parte și de alta a unei șosele lungi de 500m. După ce calculează numărul de pomi, copiii strigă „Bingo!”.
Recompensă: primii cinci elevi care au calculat corect vor fi aplaudați și apreciați prin calificativul F.B. scris pe un jeton.
SCRIE LA COMANDĂ
Scopul jocului:
Dezvoltarea atenției și rapidității în scrierea numerelor naturale;
Stabilirea relațiilor dintre număr și cifră;
Dezvoltarea simțului ritmului.
Materiale: caiet de matematică, o baghetă sau un creion.
Regula jocului: învățătorul organizează clasa, îi atenționează pe elevi să facă liniște și să fie foarte atenți. Cu o baghetă sau cu un creion, învățătorul va bate în catedră de un număr de ori și va cere elevilor să scrie cifra corespunzătoare numărului de bătăi.
Recompensă: copilul care a scris corect cifrele corespunzătoare fiecărui grup de bătăi va primi un balon.
PISICA
Scopul jocului:
formarea deprinderilor de calcul rapid;
consolidarea adunării și scăderii.
Materiale: o cutie, fișe pe care sunt scrise exerciții.
Regula jocului: un copil este „pisica”. El caută în „cutia cu șoricei” și … prinde unul (o fișă). Citește în fața clasei exercițiile, pe rând, iar copiii răspund cu rapiditate. Jocul continuă până când „pisica” a prins toți „șoriceii” (3-4).
Recompensă: copiii care greșesc la calcul sunt „pedepșiți” și puși să imite pisica sau șoricelul (spre hazul clasei de elevi).
Jocuri didactice utilizabile la geometrie
Micul inventator
Obiective: recunoașterea unor figuri geometrice; dezvoltarea fluiditații
imaginației creative a elevilor și formarea deprinderii de a desena obiecte ale căror forme seamănă cu diferite figuri geometrice.
Sarcina didactică: desenarea unor obiecte a căror formă seamănă cu două figuri geometrice combinate în mod felurit.
Material: figuri geometrice diferite pentru învățător : hârtie, creioane pentru elevi.
Desfășurarea jocului:
Învățătorul va arăta elevilor două figuri geometrice și le va cere să deseneze obiectele cunoscute de ei, a căror formă seamănă cu aceste figure combinate, în mod felurit.
La sfârșit, învățătorul va aprecia elevii care au realizat cele mai multe și mai frumoase desene.
Cum să împodobim panglica
Obiective: dezvoltarea gândirii și fanteziei creatoare; a spiritului critic și autocritic, precum și a priceperilor și deprinderilor .
Sarcina didactică: creare de către elevi a unei benzi colorate.
Material: un tablou pe care sunt așezate 20 de bețișoare alcătuind o panglică decorativă cu linii. Bineînțeles că bețișoarele sunt lipite sau prinse de tablou la cele două capete cu câte un firicel subțire de ață.
Desfășurarea jocului
Învățătorul prezintă în fața clasei tabloul cu panglica decorativă cu cele 20 de bețișoare (din care se obțin figuri geometrice).
Modelul va fi reprodus pe tablă cu cretă colorată de către învațător sau chiar de un elev, menționându-se că fiecare bețișor va reprezenta o liniuță. Copiii din bănci vor reproduce modelul cu bețișoare, apoi fiecare elev, folosind bețișoare, va crea un alt model alcătuind o panglică decorată. Cel care a terminat primul va ieși la tablă și își va desena modelul (panglica împodobită) cu cretă colorată. Apoi pot ieși mai mulți elevi la tablă, pentru a-și reproduce modelele cu figuri geometrice. Aceste modele desenate pe tabla vor fi analizate și apreciate cu participarea elevilor. Fiecare elev va desena cu creioane colorate pe caietui său de desen modelul alcătuit de el (după ce eventual va fi corectat de învățător ).
Se vor alege cele mai frumoase desene și autorii lor vor fi evidențiați.
Să alcătuim probleme
Obiective: dezvoltarea fluidității și imaginației creatoare
Sarcina didactică: crearea de probleme de geometrie.
Desfașurarea jocului:
Învățătorul cere elevilor să creeze cât mai multe probleme care să aibă legătură cu figura geometrică prezentată.Numește un elev care expune problema și scrie datele ei pe tabla. Toți elevii o vor rezolva. În continuare, scoate un alt elev la tablă și se va proceda la fel.
Vor fi apreciați elevii care au creat cele mai frumoase probleme și cei care le-au rezolvat repede și corect.
Când se reia jocul, învățătorul le cere să creeze probleme în scris și să rezolve. Se poate utiliza și un alt procedeu: după ce au creat o problemă să schimbe caietele între ei și fiecare să o rezolve pe cea a colegului.
Proiect ecologic în cadrul PROGRAMULUI (,,SĂ ÎNVĂȚĂM DESPRE PĂDURE”)
COORDONATORUL PROIECTULUI,
Institutor Tatu Gheorghita
PERIOADA DERULĂRII: OCTOMBRIE 2007 – IUNIE 2008
“Pentru a respecta legile viului nu trebuie să te declari ecologist. E suficient să fii om întreg și să aplici în practică ceea ce bunul simț îți dictează:ocrotirea elementelor naturale de care depinde viața omenirii.” Pavel Coruț
ARGUMENT
Politica educațională actuală acordă o atenție deosebită educației ecologice.Pentru atingerea acestui obiectiv este necesar să-i facem pe elevi să conștientizeze că omul, ca specie biologică, este dependent de natură și că nu poate trăi în afara ei. Educația ecologică și de protecție a mediului începe o dată cu învățământul preșcolar și se continuă în învățământul primar. În învățământul primar, domeniul educației ecologice este atins prin ariile curriculare „Om și societate”, „Consiliere și orientare”, „Științele naturii”. La acest nivel are loc o sensibilizare și o conștientizare a elevilor cu privire la frumusețile naturii, dezvoltându-se gustul pentru a cerceta tainele acesteia. Extracurricular și extrașcolar, în cadrul activităților cercurilor de ecologie și protecția mediului din unitățile de învățământ și din Palatele și Cluburile copiilor din toată țara, se desfășoară o intensă activitate de educație ecologică, concretizată prin proiecte și acțiuni de prevenire a degradării mediului. Din proiectele derulate a rezultat faptul că elevii înțeleg responsabilitatea omului față de natură. Varietatea temelor abordate, precum și modul de abordare a dus la concluzia că rolul educației în rândul elevilor este esențial.
Participarea la Programul ecologic reprezintă o șansă de aderare la un sistem deschis, cu opțiuni multiple, flexibile, în funcție de așteptările elevilor și prioritățile sistemului educațional și permite crearea unui etos propriu. Integrat comandamentului educațional actual (de responsabilizare a tuturor actorilor educației față de problemele de mediu), proiectul „Fiind copil, păduri cutreieram…” are un caracter interdisciplinar. Proiectat pe o perioadă de un an școlar, oferă posibilitatea organizării conținuturilor în concordanță cu specificul local și cu particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor. Obiectivele generale și specifice ale proiectului conduc la formarea unor deprinderi și atitudini referitoare la problemele ecologice și de protecție a pădurii. Prin activități bine alese, elevii sunt puși în situația de a observa, analiza, investiga fenomene și procese din pădure, exersând procese de muncă intelectuală, concomitent cu formarea unui comportament responsabil, implicat în relațiile cu mediul înconjurător.
Activitățile propuse valorizează creativitatea, imaginația, spiritul de echipă, competiția, oferind copiilor oportunitatea de a-și asuma roluri și responsabilități în comunitate, de a oferi soluții viabile pentru păstrarea unui mediu de viață optim.
TITLUL PROIECTULUI: ,,Fiind copil, păduri cutreieram”
PERIOADA DERULĂRII PROIECTULUI: 20 0ctombrie – 10 iunie
COORDONATORUL PROIECTULUI: TATU GHEORGHIȚA
FUNCȚIA: INSTITUTOR
SCOPUL PROIECTULUI: – formarea și dezvoltarea capacității elevilor
de a aprecia frumusețea pădurii,
– conștientizarea de către aceștia a
importanței pădurii în viața omului și
formarea unui comportament ecologic corect
OBIECTIVE GENERALE:
Sprijinirea elevilor pentru a manifesta interes și curiozitate în cunoașterea ecosistemului complex al pădurii;
Formarea unei atitudini de protecție a pădurii (educarea capacității de a ocroti și respecta pădurea);
Dezvoltarea responsabilității de a participa la menținerea unui mediu curat, echilibrat;
Antrenarea elevilor în activități menite să contribuie la îngrijirea unor arbori, a spațiilor verzi;
Drumeții în pădure;
Stimularea elevilor pentru a desfășura activități cu caracter experimental și demonstrativ prin care să contribuie la păstrarea sănătății mediului(reciclarea de materiale, îngrijirea unor spații verzi) ;
Însușirea unor reguli cu caracter ecologic și formarea unei atitudini dezaprobatoare față de cei care încalcă aceste reguli.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE:
Să cerceteze un mediu viu (pădurea);
Să-și pună întrebări asupra unor probleme legate de poluare și de degradare a pădurilor;
Să achiziționeze cunoștințe despre pădure și despre protejarea acesteia;
Să coopereze în cadrul unui grup de lucru pentru realizarea unei sarcini comune, ținând seama de ideile altora și punând în valoare propriile idei;
Să colecționeze materiale din natură necesare pentru realizarea unor lucrări specifice proiectului;
Să utilizeze materiale refolosibile în vederea realizării lucrărilor propuse ;
Să exprime opinii personale în legătură cu anumite aspecte de mediu prin creații pe teme ecologice, prin realizarea de afișe, desene, fotografii etc.
LOCUL DE DESFĂȘURARE:școala Humele, orizontul local apropiat, pădurea din apropierea școlii, alte păduri etc.
RESURSE:
Materiale: planșe didactice, calculator și imprimantă, DVD, atlas botanic și zoologic, internet, costumații pentru dramatizare, creioane colorate, carioci, acuarele, coli albe și colorate format A4, aparat foto, cărți, reviste, dosare pentru portofoliile elevilor, polistiren pentru panouri, saci menajeri, mănuși de plastic (pentru acțiunea de ecologizare) etc.
Umane: coordonatoarea proiectului – institutor: Tatu Gheorghița , elevii din clasele a II-a si a IV-a, directorul școlii, profesorul de biologie, profesorul de geografie, reprezentanți ai protecției mediului, părinții elevilor implicați în proiect etc.
Temporale: perioada octombrie 2007-iunie 2008
Financiare:autofinanțare (coordonatorulproiectului),contribuții ale
părinților, posibile sponsorizări din partea agenților economici locali etc.
Metode și procedee: brainstorming-ul, observarea spontană și dirijată, povestirea, explicația, demonstrația, exercițiul, jocul didactic, învățarea prin descoperire, problematizarea, experimentul etc.
GRUPUL ȚINTĂ: cei 15 de elevi ai celor două clase
BENEFICIARI:
direcți – cei 15 de elevi ai celor două clase (din grupul țintă al proiectului)
indirecți – părinții elevilor din grupul țintă, elevi din școală invitați la diferitele activități derulate, cadre didactice din școală invitate la activități, reprezentanți ai Consiliului Local invitați la activități etc.
REZULTATE AȘTEPTATE:
Dobândirea de cunoștințe despre mediul natural al pădurii;
Formarea și dezvoltarea spiritului civic la elevi;
Formarea unui comportament ecologic față de pădure, în special, și față de natură, în general;
Sensibilizarea elevilor cu privire la frumosul din natură;
Formarea capacității elevilor de a coopera în realizarea diferitelor sarcini (fiind activi, toleranți, responsabili, atenți și la părerile „celorlalți”).
Manifestarea inițiativei personale și dezvoltarea încrederii în forțele
proprii (prin propuneri, acțiuni etc.).
ACTIVITĂȚI DE DISEMINARE:
adresarea unei scrisori deschise părinților elevilor celor doua clase în care li se propune implicarea în derularea activităților proiectului;
popularizarea experiențelor pozitive în cadrul întâlnirilor metodice ale învățătorilor din școală;
prezentarea rezultatelor deosebite în Consiliul profesoral din școală, la CCD (raportul de activitate al institutoarei Tatu Gheorghița).
MODALITĂȚI DE EVALUARE: a) internă – realizarea de expoziții cu lucrări plastice și obiecte confecționate din materiale din natură (frunze, crenguțe, semințe, flori etc. și materiale refolosibile – pet-uri, materiale sintetice etc.), realizarea de machete simple, discuții cu părinții, concursuri, fișe de lucru individuale, chestionare și sondaje de opinie, înregistrarea activităților (filme, fotografii), panouri adecvate proiectului, portofoliul elevilor, jurnalul proiectului, realizarea unui CD cu aspecte din derularea proiectului etc.
b) externă – întocmirea raportului de activitate și trimiterea acestuia la Școala Coordanatoare Ungheni.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jocul Didactic Ca Metoda DE Predare Invatare Si Ca Activitate Fundamentala LA Clasele I Iv (ID: 158555)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.