Jocul de Sah Factor In Dezvoltarea Abilitatilor Intelectuale la Copii

CUPRINS

ANEXE

INTRODUCERE

Prin această cercetare îmi doresc să analizez cum poate influneța jocul de șah intelectul unui grup de 40 de copii (unii practică acest joc, alții nu practică), cu vârsta cuprinsă între 7 și 14 ani. Având în vedere beneficiile pe care le aduce practicarea acestui joc, am considerat că făcând această cercetare pot prezenta și argumenta necesitatea introducerii în școli, ca disciplină de studiu, la clasele I-VIII. Am ales acest interval deoarece aceste clase sunt frecventate de copiii cu vârste cuprinse între 7 și 14 ani.

Grupul ce va fi selectat pentru cercetare va fi format din 40 de copii (unii dintre ei joacă șah de la vârsta de 4 ani, iar alții nu joacă deloc șah). Vârsta acestora va fi cuprinsă între 7 și 14 ani. Copiii sunt atât fete cât și băieți și vor fi elevi ai aceleiași școli. Am ales acest interval de vârstă pentru că este o vârstă la care copiii asimilează informații cu ușurință, iar după această vârstă copiii au și alte activități sau priorități. Ori în momentul în care este deja cultivate această deprindere este mult mai ușor să o utilizezi pe parcursul vieții.

Pentru acest studiu voi utiliza testul Raven și un test de memorie. Am ales utilizarea acestor metode, ulterior interviurilor purtate cu cadrele didactice care predau la clasele unde frecventează copiii, cu parinții copiilor, dar și ca urmare a observării copiilor și a evoluției în ceea ce privește notarea la clasă. Observația s-a desfășurat într-o perioadă de 60 de zile.

Înainte de a demara cercetarea, voi solicita acordul cadrelor didactice și al părinților pentru a aplica testele pe copii.

Soluția propusă de mine este ca părinții și copiii acestora să conștientizeze importanța șahului în dezvoltarea copiilor și opteze pentru această disciplină ca și disciplină opțională. Consider că proiectul meu va fi sustenabil și în viitor (maxim 4 ani), jocul de șah va deveni disciplină obligatorie la clasă.

Limitându-mă la trei exemple, la nivel mondial practicarea jocului de șah în școli, se prezintă astfel:

În Armenia șahul este obligatoriu in clasele primare,

În Azerbaidjan peste 36.000 de elevi practică șahul în școli,

În Marea Britanie se practică șahul în 175 de școli, dar se intenționează a se extinde la 300 de școli.

CAPITOLUL 1. DEFINIȚII ȘI TEORII PSIHOLOGICE DESPRE JOC

Jocul și joaca sunt două elemente specifice copilăriei, prin care copiii descoperă și se adaptează lumii înconjurătoare, în special cu ajutorul propriei imaginații. Prin intermediul acetuia, copilul conștientizează atât noțiunile de Bine, cât și pe cele referitoare la Rău, explorează universul înconjurător, își înțelege funcționarea propriului corp și își exteriorizează convingerile. Întrucât copilăria poate fi denumită vîrsta inocenței, jocul și joaca par a defini, la o primă interpretare,exact această vârstă. Dar, în timp ce joaca presupune spontaneitate, imaginație, creativitate și ține de o stare specifică generată de instinct, jocul înseamnă convenție, reguli stabilite la începutul lui și derivă din dorința de cunoaștere a lumii. Acesta presupune comunicare cu realul pe care îl transfigurează în planul imaginar conturat prin regulile acceptate de jucători.

”Prin joc, copilul reușește să cunoască lumea înconjurătoare și să se integreze în societate. Caracterul colectiv al jocului permite stabilirea de relații sociale între copii, schimburi de cunoștințe, trăirea unei game bogate de stări afective, dezvoltarea stăpânirii de sine și a curajului, a inițiativei și a supunerii” (Târcovnici V. – ”Pedagogie generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, p. 191)

Problema originii jocului a născut numeroase controverse și a rămas, până astăzi, o întrebare fără răspuns. Fie că reprezintă descărcarea unui surplus de forță vitală, fie că se subordonează unui spirit de imaginație, jocul rămâne un excelent exercițiu pentru viață. La începuturile sale, el avea, ca orice activitate umană, o funcție sacră. De exemplu, grecii și romani, după sărbătorile religioase practicau anumite jocuri închinate zeilor tutelari ai cetățiilor. Astfel, fiecare cetate avea propriile jocuri, prin intermediul lor cristalizându–se și întărindu–se spiritul cetățenesc și, mai târziu sentimentul național. Jocul dobândește, astfel, funcțiile unui rit social. Pe durata jocurilor erau întrerupte războaiele, nu aveau loc nici execuții capitale și nici nu se puneau sechestre. De aici se poate desprinde ideea că această activitate umană – jocul – îndeamnă la armonie și înțelegere. Jocul reprezintă oricum o altă realitate, paralelă sau pseudorealitate în care individual este absorbit cu totul. Totodată, se poate observa chiar o legătură cu arta. Această legătură devine evidentă, tocmai pentru că ce altceva este literatura, pictura, muzica, dansul etc. dacă nu un joc cu cuvintele, culorile, sunetele, mișcările?

Jocul este, fundamental, un simbol al luptei, al luptei cu elementele (jocurile agrare), cu forțele potrivnice (jocurile războinice), cu sine (cu propria frică, slăbiciune, îndoială etc.) (Chevalier J., Gheerbrant A. (2009) – ”Dicționarul de simboluri”-, Editura Polirom, București)

Chiar și atunci când nu urmăresc decât simpla plăcere, jocurile aduc strălucirea victoriei,cel puțin de partea învingătorului. Jocurile copiilor, ca și cele dintre adulți–din care se cunosc numeroase modele chinezești, indiene, egiptene, grecești, romane etc – sunt în profunzime și fiecare în felul lui replici ale marilor jocuri publice. Caracterul lor aparent frivol și gratuit nu trebuie să le disimuleze simbolismul fundamental; jocurile sunt sufletul relațiilor umane și factori de educare eficienți.

Jocul este în prezent, în teoria psihopedagogică, ca unul din principalele mijloace de educare a copiilor având un rol determinant în dezvoltarea psihică, pregătindu-l pentru trecerea la un nivel superior de dezvoltare psihică, canalizându-i în mod pozitiv energia în modelarea viitoarei sale personalități. Jocul oferă posibilitatea supravegherii și îndrumării îndeaproape. Acțiunea educațională trebuie să țină cont de caracteristicile psihologice ale copilului, de posibilitățile și capacitățile de care acesta dispune, iar alcătuirea și aplicarea jocurilor educaționale potrivite constituie una din sarcinile cele mai importante ale activității pedagogice.

Prin intermediul jocului copilul devine interesat și este implicat în activitățile ce se desfașoară; învață cu plăcere din propria experiență și de grup atunci când acestea capătă forma unor întreceri fiind un mijloc eficient de energizare a întregului colectiv, dezvoltând spiritul de echipă și munca organizată. În diversitatea jocurilor în care se implică copilul, conștientizeză și asimilează modele comportamentale și cognitive, experimentează și asimilează experiențe care-i îmbogățesc posibilitatea de acțiune, anticipează modalități de conduită social pe măsură ce își formează și dezvoltă procesele psihice de bază cum ar fi: percepțiile, reprezentările, memoria, atenția, imaginația, gândirea, limbajul.

Jocurile determină copilul să apeleze fie la forța sa fizică, fie la îndemânare, fie la inteligență, solicitând astfel jucătorul să se mobilizeze din punct de vedere al energiei și să se concentreze, astfel încât să își calculeze mișcările în raport cu ale celorlalți participanți, adică să intre într–un ritm pe care, pentru a–l imita trebuie mai întâi să îl recunoască. Din acest motiv, jocul reprezintă un mod simplu și plăcut de integrare într–un univers cultural. Jocurile se dezvoltă din ceea ce ne oferă viața și dezvoltă facultățile de adaptare socială. În prezent, succesul jocurilor electronice capătă din ce în ce mai mult teren.

O importanță deosebită o au jocurile didactice organizare și supravegheate de un îndrumator în scopul realizării unor sarcini precise. Didactica modernă, prin folosirea jocurilor educaționale, pune accentul nu atât pe transmiterea unei cantități mari de informație, cât pe interiorizarea acesteia în cadrul unor activități nemijlocite ce-și pun amprenta pe dezvoltarea armonioasă și pozitivă în formarea unui comportament civic adecvat.

Varietatea și spiritul de competiție al jocurilor îi fascinează deopotrivă atât pe copii cât și pe adulți. Exista jocuri care-și găsesc utilitatea și frumusețea doar în anumite etape ale vieții, unele în copilărie, altele în adolescență, există și jocuri fără vârstă care se pot practica și în perioada senectuții. În copilărie predomină jocurile cu păpuși, mașinuțe, lego etc, dar întâlnim și jocuri de masă (remi, carți de joc, șah); adolescența este perioada în care tinerii preferă jocurile pe calculator și cele de mișcare unde au posibilitatea de a socializa; vârsta senectuții se caracterizează prin dorința de a evita singurătatea, cât și prin tendința de a prefera jocurile statice, ce nu impun efort fizic (jocurile de masa: table, șah, remi, cărți de joc). Practicate din copilărie anumite jocuri devin pentru unii un mod de viață, competiții practicate la nivel de performanță.

Pasiunea pentru jocuri, în special pentru jocul de șah, m-au determinat să aleg ca temă de licență acest minunat domeniu de educație a copiilor prin joc. Voi expune importanța jocurilor în perioada preșcolară și școlară și imi voi exprima părerea despre beneficiile pe care ,,sportul minții” o are asupra dezvoltării personalității copiilor și tinerilor, cu rezultate concrete în îmbunătățirea performanțelor la învățătură.

Apreciez inițiativa țărilor (SUA, Canada, Franța, Rusia, Germania) care au introdus șahul ca materie de studiu în școli și cred ca e o chestiune de timp până va fi adoptat și la noi. Descoperiți de la o vârstă fragedă, copiii talentați vor avea șansa de a se perfecționa alături de instructori, apoi de mari maeștri. Fiind un sport intelectual, șahul antrenează gândirea, inteligența și solicită o serie de calități psihice, a căror dezvoltare la un grad superior permite o mai bună însușire a teoriei și practicii șahiste, o mai rapidă și eficientă rezolvare a problemelor puse de adversar.

Caracterul atractiv, distractiv al jocului de șah îi oferă copilului posibilitatea de a-și pune în valoare și de a evidenția propriile capacități, favorizând interacțiunea tuturor factorilor psihici ce contribuie și influențează activitatea de cunoaștere, dezvoltarea curiozității și dorinței de a dezlega tainele acestuia.

În declarația depusă în Parlamentul European, șahul este descris ca un sport accesibil pentru copiii din toate grupurile sociale, un sport care poate contribui la integrarea socială, combaterea discriminării, reducerea ratelor criminalității și chiar combaterea diferitelor dependențe. În același timp, indiferent de vârsta copiilor, șahul poate ameliora capacitatea de concentrare și răbdarea și le poate dezvolta copiilor simțul creativității, intuiția, capacitatea de memorare, precum și abilități analitice și decizionale.

Jocul a fost, este și va fi o prezență permanentă în viața oamenilor, o realitate care a depășit de mult granițele de vârstă. Jocul este un fenomen de cultură și civilizație multidimensional.

Teorii contemporane apreciază jocul ca formă fundamentală de activitate, acordându-i o importanță la fel de mare la fel precum activităților de muncă sau de invățare. Această formă de activitate caracterizează toate vârstele, diferența aparând legată de funcțiile jocului. Pentru perioada copilariei până la tinerețe, jocul are funcții normative complexe. Pentru perioada de tinerețe, precum și la vârstele adulte și chiar mai târziu, jocul își modifică funcțiile îndeplinind roluri complementare celorlate activități. Ca activitate complementară, jocul are funcția de antrenare psihologică sau de preambul al activităților de muncă propiu zise, respectiv exersarea de strategii, antrenamentul pentru activitate, adaptarea la dificultăți.

Pentru copil, aproape orice activitate este joc. Prin joc el anticipează conduitele superioare. Pentru copil ,,Jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții. Jocul este sintagma, atmosfera în care ființa sa psihologică poate sã respire și, în consecință poate sã acționeze.” (Ed.Claparede, 1975, p.45). De aceea, nu ne putem imagina copilăria fără râsetele și jocurile sale. Prin joc copilul pune în acțiune posibilitățile care decurg din structura sa particulară; traduce în fapte potențele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale, le asimilează și le dezvoltã, le îmbină și le complică, își coordonează ființa și îi dă vigoare.

În 1990, Asociația Internațională pentru Dreptul Copilului a prezentat importanța jocului în procesul educației, afirmând astfel faptul că:

Jocul are un rol important pe întreg parcursul procesului de educație;

Jocul spontan ajută la dezvoltarea copilului;

Climatul natural, cultural, interpersonal trebuie îmbunătățit și extins pentru a încuraja jocul;

Interacțiunile copil – adult în activitățile de joc sunt o componentã importantã a procesului învățării.

În același context, jocul poate fi definit ca:

O experiența naturală universală;

O formă de activitate individuală sau de grup;

Un mod de exploarare a mediului înconjurător; o modalitate de dezvoltare a competențelor sociale, a inteligenței, a limbajului, a creativității;

O cale de transmitere și păstrare a culturii autentice, de cunoaștere și intercunoaștere;

Jocul oferă oportunități pentru copiii cu nevoi speciale, favorizeazã incluziunea socială.

Considerat o strategie optimă pentru promovarea îngrijirii timpurii și a dezvoltării, în contextul atașamentului securizant oferit de adulți, jocul oferă copiilor bogăția, stimularea și activitatea fizică de care au nevoie pentru dezvoltarea creierului, pentru învățarea viitoare.

Jocul este o experiență naturală, universală ce face parte din viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Pretutindeni în lume copiii se joacã individual sau în grupuri mici, explorând mediul înconjurător, cunoscându-și partenerii, descoperindu-se pe sine, învãțând și dezvoltându-se.

Acesta ajută la susținerea culturii autentice, încorporează povești populare, aniversări, tradiții, obiceiuri, teme universale, fiind o experiențã de învățare cu multiple valențe.

1.1. Teorii despre joc

În lucrarea ,,Psihologia copilului și pedagogia experimentului” Ed. Claparede enumeră opt teorii care explică esența și cauzalitatea ce au stat la baza jocului copilului. Acestea sunt: (Ed. Claparede, 1975, p.70-71)

Prima teorie este cea a recreerii sau odihnei (Schaler, în 1881, Lazarus, în 1883), potrivit căreia funcția jocului ar fi aceea de a relaxa și detensiona atât corpul cât și spiritul obosit, idee nesusținută de Ed. Claparede întrucât nu explică de ce copiii preferă să se joace oricând, și nu doar când sunt obosiți.

A doua teorie, propusă de poetul Schilber și apoi susținută de Spencer, este cea a surplusului de energie, conform căreia surplusul de energie acumulat de copil se descarcă prin joc, urmând niște canale, create deja de obișnuință. Contraargumentele propuse de Claparede se referă la caracterul inovator al acțiunilor întreprinse de copil, precum și categoria de copii care se joacă, deși nu manifestă surplus de energie.

A treia teorie este cea propusã de Hall, teoria atavismului, care susține că jocul este un exercițiu necesar dispariției tuturor funcțiilor rudimentare, devenite inutile copilului (de exemplu: jocul ,,de-a vânătoarea”), care exprimă o funcție rudimentarã ce nu are drept scop dispariția prin istovire, ci exercitarea trecătoare a unei influențe asupra dezvoltării altor funcții. Claparede consideră că cele douã poziții ale lui Hall sunt antagonice și susține funcția de instrument creator al jocului.

A patra teorie este cea elaborată de K. Cross, în 1896, și se numește teoria exercițiului pregătitor, în care autorul a pornit de la insuficiența explicativã a teoriei anterioare, pledând pentru o reîntoarcere la punctul de vedere biologic pentru a explica problematica jocului. Gross susține existența a multiple tipuri de joc în conformitate cu numărul instinctelor (jocuri de întrecere, jocuri de vanătoare, de luptă etc.) și că niciodată n-o să le vedem în jocurile unei specii. Astfel, funcția jocului este de a fi un exercițiu pregătitor pentru viața adevărată. Ed. Claparede apreciazã aceastã teorie ca având o importanță capitală pentru pedagogie, dar precizează că ea trebuie completată de o alta, care să considere jocul ca pe un agent de dezvoltare, de expansiune a personalității.

O altă teorie reprezintă jocul drept un stimulent al creșterii. Acest punct de vedere își are originea în ideile lui H. Carr, care a atras atenția asupra rolului pe care jocul îl are în dezvoltarea organismului, în special ca stimulent pentru sistemul nervos, sistemul muscular, circulator etc.

Teoria exercițiului complementar (a competiției) a fost elaborată tot de Carr și se bazează pe ideea că jocul întreține și împrospătează deprinderile noi dobândite. Astfel, funcția jocului ar fi de exercițiu pregătitor. Ed. Claparede nu împărtășește punctul de vedere al lui Carr, precizând că un exercițiu de repetare în vederea perfecționării unei deprinderi nu poate fi considerat joc, și că este vorba de o întărire prin perfecționare a unei funcții imperfecte, nu avem de-a face cu un exercițiu posterior, ci cu unul de perfecționare.

K. Lange propune teoria întregirii, potrivit căreia jocul ar fi un înlocuitor al realității care ar procura, ocaziile pe care nu le găsește în realitate. Prezentarea făcută de Claparede acestei teorii vizează sensul cuvântului ,,întregire”, care trebuie dinamizat. Astfel, funcția jocului nu ar fi atât de complementară, cât mai degrabă compensatoare, de a satisface trebuințe.

A opta teorie și ultima, la care se referă Claparede își are originile tot în considerațiile lui H. Carr. Este vorba de teoria cathartică, după care funcția jocului ar fi aceea de a ne purifica tendințele antisociale cu care venim pe lume, dar de a le canaliza spre comportamente acceptate.

Elaborate la începutul secolului XX, teoriile psihologice despre joc au încercat să explice natura și scopul jocurilor sau să descrie și să le clasifice în funcție de variate criterii.

J. Piaget face legătura între dezvoltarea gândirii și felul în care activitatea de joc evoluează până în perioada adolescenței. Din teoria sa se desprinde, pe de o parte faptul că nivelul de dezvoltare al copiilor se reflectă în activitatea de joc, iar pe de altă parte, faptul că activitatea de joc asigură în mare masură dezvoltarea cognitivă. J. Piaget propune trei momente principale ale dezvoltării activității de joc. Primul este cel care corespunde stadiului senzorio-motor al dezvoltării, stadiu în care esențială este exersarea și controlul mișcărilor, observarea prin explorare și manipulare. Jocul cuprinde manipulări de tip repetitiv care au ca scop producerea mișcării în sine. Acest stadiu se poate numi deprinderea de joc sau jocul-exercițiu. Momentul următor este momentul jocului simbolic și coincide cu stadiul preoperațional. Jocul propiu-zis, domeniul de interferență pentru interesele cognitive și cele afective apare în cursul perioadei cuprinse între 2 și 7 ani, printr-o culminare a jocului simbolic care constituie o asimilare a realului la Eu și la dorințele proprii. Apoi, copilul va evolua în direcția jocurilor de construcție și a jocurilor cu reguli care marchează o obiectivare a simbolului și a socializării (Piaget J, Inhelder, 1976, p. 108). Jocul cu reguli este al 3–lea moment care caracterizează stadiile operaționale începând cu vârsta de 7 ani. Dezvoltarea cognitivă este cea care oferă copilului posibilitatea utilizării regulilor și procedeelor de joc.

A. N. Leontiev în lucrarea sa Psihopedagogia jocului (1964) apreciază jocul ca o activitate de tip fundamental cu rol hotărâtor în evoluția copilului, constând în reflectarea și reproducera vieții reale într-o modalitate proprie copilului rezultat al interferenței dintre factorii biopsihosociali. Jocul este transpunerea pe plan imaginar a vieții reale pe baza transfigurãrii realitãții, prelucrării aspirațiilor, tendințelor, dorințelor copilului. Jocul este o activitate cu caracter dominant la aceastã vârstă, fapt demonstrat de modul în care polarizeazã celelalte activități din viața copilului, după durata și ponderea sa, în sensul că jocul este activitatea care conduce la cele mai importante modificãri în psihicul copilului.

Astfel, jocul s-ar naște din următoarele necesități:

– nevoia de mișcare și de acțiune a copilului;

– nevoia de asimilare a realului la sine;

– nevoia de a se identifica cu adultul și de a se compara cu el;

– nevoia de valorificare a propriei persoane.

O altă teorie este cea propusa de Vigotsky, prin care activitatea de joc este considerată factor al dezvoltării generale. Vigotsky consideră că jocul dă posibilitatea copilului de a exersa și opera cu abilități pe care încă nu le stăpânește (De exemplu, executarea pentru prima dată a unor mișcări de scriere). Vigotsky descrie o zonă de dezvoltare proximală în care copilul exersează acum ceea ce va deprinde mai târziu. Zona de dezvoltare proximală reprezintă în fapt diferența dintre nivelul de dezvoltare actual al copilului la care acesta poate ajunge prin exersări individuale sau prin intermediul altor copii.

Teoria lui Jerome Bruner accentuează potențialul de învățare al jocului, considerându-l principalul mijloc al achizițiilor cognitive sau al deprinderilor fizice. Activitatea de joc este bazată pe exprimarea unor teorii restrânse care mai târziu vor fi combinate cu o deprindere complexă de nivel superior (Cosmovici A., Iacob L., 2005, ”Psihologie școlară”, Editura Polirom, București).

Profesorul de psihologie Jean Chateau întărește în definirea jocului ideea că acesta este un preexercițiu care are ca scop antrenarea funcțiilor fiziologice și psihologice. Acesta diferențiază jocul animalelor de jocul copilului și de cel al omului matur și consideră jocul un exercițiu al funcțiilor în vederea unor acțiuni complexe și variate.

Chateau stabilește un raport între joc și natura copilului. Acesta consideră că odată cu trezirea adevăratului comportament ludic se realizează treptat o afirmare de sine, manifestată prin atracția față de cei mari, care reprezintă motorul esențial al copilăriei. Jocul permite urmărirea copilului din punct de vedere motric, afectiv, social și moral, informând totodată despre structurile mentale succesive ale copilului. Prin studiul jocului se pot întelege unele acțiuni ale adulților, cum ar fi marile creații culturale și științifice. Jean Château consideră că prin joc, copilul traduce potențele virtuale care apar succesiv la suprafața ființei sale; lumea jocului este o anticipare a lumii preocupărilor serioase, este o exersare, în plan imaginar, a viitorului personal. ,,Un copil care nu vrea să se joace este un copil a carui personalitate nu se afirmă, care se mulțumește să fie mic și slab, o ființă fără mândrie, o ființă fără viitor“ ( Château J., 1967, Copilul și jocul, Editura didactică și pedagogică, București, pp.19-34).

Jocul este un proces interdisciplinar, el încurajează toate tipurile de inteligență, conform teoriei inteligențelor multiple a lui H. Gardner (1983): lingvistică, muzicală, logico-matematică, spațialã, corporal-chinestezică, personală și socială.

Prin joc, copiii :

învață elemente de vocabular nou numind obiectele în timpul jocului; caracteristicile acestora, relațiile dintre ele, utilizând stucturi gramaticale, dezvoltându-și abilitatea de a susține o conversație; exprimă dorințe, negociază, împartășesc idei, experiențe, imită aspecte din viața cotidiană;

învață muzica prin intermediul jocurilor cu text și cânt, jocurilor cu acompaniament muzical;

își formează deprinderi matematice, construiesc, numără cuburi, obiecte, le compară, le sortează, le așează în spațiu;

își dezvoltă abilități spațiale prin arte (desen, pictură, modelaj), prin jocurile de corespondență vizuală și pe baza realizării de semne vizuale;

aleargă, se cațară, aruncă și prind mingea sau alte obiecte, sar coarda dezvoltându-și abilitãțile de tip corporal-kinestezic;

conștiintezează propriile sentimente, gânduri;

rezolvă situații problematice, găsesc soluții pentru probleme reale;

dobândesc abilități sociale îndeplinind diferite roluri sociale, învață să vadă lumea din perspectiva altor persoane, folosesc limbajul adecvat negocierii și rezolvării de probleme, colaborează și acceptă propuneri, idei etc.

CAPITOLUL 2. FUNCȚIILE ȘI CLASIFICAREA JOCURILOR

2.1. Funcțiile jocului

”Dinamica rolului jocului la vârstele umane se descrie pe o linie ascendentă în perioada copilăriei, fiind principala forma de activitate, intrarea în școala face ca activitatea de joc să treacă pe un plan secund, perioada tinereții este o perioadă în care activitatea de joc are rolul de consum și canalizare a energiei, iar la vârstele adulte activitatea de joc capătă veleități de activitate recuperatorie relativă la activitatea de muncă” (Sion G., 2003, ”Psihologia vârstelor”, Editura Fundației România de Mâine, . pag 113).

Jocul este un mijloc de cunoaștere și autocunoaștere, de exersare a gândirii și a unor deprinderi, este cale de relaxare și distracție, este mijloc de învățare; el este un mijloc de exprimare și exersare a originalității și creativitãții și de socializare a copilului.

Ed. Claparede (1975) clasifică funcțiile jocului în două categorii:

– funcție cardinală sau principală – aceea de a-i permie individului să-și realizeze eul;

– funcții secundare:

funcția de divertisment (în joc apar elemente pe care copilul nu le găsește în mediu, se înlătură rutina și plictiseala);

funcția de recreere, relaxare (jocul obosește mai puțin decât învățarea, munca sau creația);

funcția de agent de manifestare socială (copilul își manifestă nevoia de a fi împreună cu ceilalți);

funcția de agent de transmitere a ideilor, a experienței (jocul devine un vehicul pentru perpetuarea credințelor, tradițiilor, ritualurilor, un instrument de educație populară).

Funcția principală a jocului o reprezintă, din perspectiva lui Ed. Claparede (1975), manifestarea personalității prin unica activitate posibilă, deoarece copilul nu este dezvoltat suficient pentru a se putea exprima prin celelalte tipuri de activități psihice. Autorul afirmă că jocul devine astfel un fenomen de derivare, “curentul dorințelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru și care caută o ieșire în ficțiune prin joc, atunci când realitatea nu îi oferã căi suficiente de manifestare”. (Ed. Claparede, 1975, p.68).

În concepția lui J. Piaget, expusă în lucrarea ,,Psihologia copilului”, jocul are funcția de a realiza adaptarea copilului la realitate. Jocul este formativ și informativ și îndeplinește o importantă funcție de socializare. Jocul reprezintă cadru și mijloc pentru formarea și dezvoltarea sociabilității. Dacă la început se joacă singur, treptat copilul se simte atras de jucăria colegului, apoi el însuși reproduce, învață, respectă, crează reguli de comportare. În jocul cu ceilalți și mai ales în jocul cu reguli, asimilează la propriul eu relațiile interpersonal și se acomodează acestor relații, își însușește norme care vor deveni reper intern pentru comportamentul social.

Prin satisfacerea dorințelor și nevoilor (de cunoaștere, de afecțiune, de comunicare, de autoexprimare) care l-au declanșat și susținut energetic, prin stările de satisfacție, plăcere, bucurie individuală și colectivă pe care le generează, jocul contribuie la realizarea echilibrului emoțional și psihic.

Deci, J. Piaget stabilește următoarele funcții ale jocului:

Funcția de adaptare realizatã pentru douã coordonate: stimularea realului la ,,eu” și acomodarea, transformarea ,,eu-lui” în funcție de modelele exterioare;

Funcția catharctică, de descărcare energetică și rezolvare a conflictelor;

Funcția de socializare, constând în acomodarea copilului cu ceilalți, asimilarea relațiilor cu cei din jur la propriul ,,eu”;

Funcția de extindere a ,,eului”, de satisfacere a multiplelor trebuințe ale copilului, de la trebuințe cognitive de explorare a mediului la cele de valorificare a potențialului de care dispune, de la trebuințele perceptive și motorii la cele de autoexprimare în plan comportamental.

Ursula Șchiopu nominalizează trei categorii de funcții: esențiale, secundare și marginale. Funcțiile esențiale se împart în funcția cognitivă și funcția formativă. (Șchiopu, U., Verza , E., 1985– ”Psihologia vârstelor”, Editura didactică și Pedagogică, București). Locul dominant la vârsta copilariei îl ocupă funcția cognitivă și cea formativă.

Prin intermediul jocului cu obiecte, fenomene, procese, copilul descoperă, prin intermediul proceselor senzoriale, informații despre însușirile și utilitatea acestora. Până la o anumitã vârstă, jocul reprezintă modalitatea prin care copilul își formează experiența personală, modalitatea prin care achiziționează, verifică experiența adultului. Copilul întâlnește obstacole cognitive care se interpun între dorințe și scopuri, descoperă modalități de depășire, învingere a lor.

Jocul este un puternic stimulent cognitiv atât pentru învățarea independentă, cât și pentru învãțarea în grup. Jocul se îmbină cu învățarea, dar și cu creația, astfel că îi dă posibilitatea copilului de a experimenta rolul de creator al realității. Prin joc, copilul învață să se adapteze la ceilalți, să comunice cu ei, învață primele noțiuni a ceea ,,ce e bine” și ,,ce e rău”, ,,ce e frumos” și ,,ce e urât”.

Funcția formativ-educativă se manifestă cu preponderență în timpul copilăriei. Prin intermediul jocului, copilul învață să se concentreze pe elemente esențiale, formează structuri perceptive, strategii de explorare-integrare a diferitelor obiecte și fenomene. Jocul mijlocește formarea reprezentãrilor, acestea manifestând funcția de simbolizare.

Rolul jocului în dezvoltarea intelectuală a preșcolarului implică atât dobândirea de noi cunoștințe, cât și dezvoltarea imaginației. Fundamental în dezvoltarea copilului este achiziționarea limbajului, care se află în strânsă legătură cu gândirea și, totodată, îndeplinește o importantă funcție reglatorie și socială.

Ursula Șchiopu (1997) include între funcțiile jocului și funcția de tonifiere, activare, susținere energetic. Jocul prilejuiește refacerea energiei psihice prin stãrile emoționale pozitive.

Foarte mult este valorificată și funcția terapeutică a jocului constituită pe intergrarea în rol a trăsăturilor diferitelor personaje.

Funcția terapeutică, considerată ca marginală, se utilizează cu succes în cazuri maladive (copii care nu știu să se joace), se constituie pe seama proprietăților proiective ale jocului, precum și pe funcția de integrare în rol prin transfigurarea trăsăturilor de personalitate individuală și a comutării lor în trăsăturile personajelor substituite în joc.

Funcția terapeutic-compensatorie devine funcția principală în procesul de terapie complexă recuperatorie integral la diferitele categorii de copiii cu retard intelectual sau cu deficiențe senzoriale. De asemenea, jocul poate dezvolta forme anormale sau poate fi întârziat în cazul copiilor care au perturbări emoționale sau tulburãri de comportament. În aceste situații, intervenția specialiștilor pentru crearea unor programe structurate de dezvoltare și susținere a jocului este imperios necesară.

Psihanaliza are meritul de a fi acordat însemnătate jocului infantil folosind datele observate, pentru a depista complexele ascunse. Studiul activităților copilului în jocul cu marionetele, în desen, în construcții, în compunerea de povești sau alte activități ludice s-a arătat eficient. Psihanaliștii s-au ocupat preponderent de jocurile simbolice pentru a sprijini activitatea diagnostică. Prin calitatea și creativitatea jocului spontan se pot identifica dezvoltarea normală sau, dimpotrivă, unele tulburări. Cum se joacă copilul, cu ce se joacă, care sunt formele sale de expresie, gradul de activism, performața, nivelul de adaptare cognitiv, relația cu copiii, relația cu nou întâlniți, reacția la persoane necunoscute, observarea afinităților, dar și a antipatiilor, agrsivitatea sau lipsa ei, toate acestea sunt elemente care se manifestă în jocul spontan al copilului. Jocul este poarta de acces cea mai potrivită către trăirile afective ale copilului. Desenul liber, desenul familiei, jocul cu nisip, modelajul, marionetele, colajul și alte tehnici provocative experiențiale sunt indispensabile în evaluarea psihodiagnostică a copiilor.

2.2. Clasificarea jocurilor

Clasificarea tipurilor de jocuri în literatura de specialitate se operează cu o mare diversitate de criterii. În funcție de diverși autori care le-au realizat, schemele de clasificare sunt mai simple ori mai complexe, având la bază un singur criteriu sau mai multe.

Astfel, K. Gross le-a clasificat în funcție de procesul psihic implicat, W. Stern în funcție de numărul de participanți. Cele mai complete și complexe clasificări le-au realizat Ed. Claparede și J. Piaget.

Ordonându-și clasificarea după criteriul funcțiilor ce le îndeplinesc, Ed. Claparede (1975) clasifică jocurile în două mari categorii:

Jocuri care exersează funcții generale;

Jocuri care exerseazã funcții speciale.

În prima categorie, Ed. Claparede (1975) enumeră:

Jocuri senzoriale (cu trâmbițe, fluiere, desene cu degetele, de exersare a văzului, a auzului, a gustului, a mirosului);

Jocuri motrice (cu mingea, cu coarda de gimnastică etc);

Jocuri psihice, care sunt de trei feluri:

Intelectuale (lotto, șah, domino, asociații verbale, ghicitori);

– Afective (cele ce antrenează emoții, precum satisfacție ca cele de tip farsă, emoții estetice ca în pictură);

– Motrice (exersează agilitatea, forța, coordonarea).

În a doua categorie, autorul enumerã jocurile care exersează funcții speciale :

De-a lupta;

De-a vânătoarea;

Sociale (de-a plimbarea);

Familiale (de-a mama);

De imitație (adaptarea unor roluri, imitarea unor activități sociale).

P. Osterrieth, Denis Macadziob utilizând drept criteriu evoluția ontogenică, realizează (independent) următoarea clasificare :

Jocul copilului sugar (realizat prin zâmbet, priviri, gângurit);

Jocul solitar (începe de la 1 an – copilul se joacă singur în prezența sau absența adultului);

Jocul paralel (între un an și jumãtate și doi ani – copilul se joacă în prezența covârstnicului, dar singur, este interesat de jucăria acestuia);

Jocul asociativ (doi sau mai mulți copii se reunesc sã se joace, dar nu colorează, nu lucrează împreună);

Jocul cooperant (apare după 3 ani și presupune colaborare, reunire a efortului, ajutorul reciproc).

J. Piaget operează după criteriul evolutiv și grupează jocurile în următoarele categorii:

Jocuri-exercițiu;

Jocuri simbolice sau de creație;

Jocuri cu reguli;

Jocuri de construcții;

Conform lui Piaget, tipul de joc al copilului se manifestă în strânsă legatură cu stadiul dezvoltării sale cognitive.

Astfel, până la 2 ani, jocurile manipulative (de explorare și manipulare a obiectelor) sunt cele dominate, de la 2 la 7 ani, jocul simbolic este cel corespunzător stadiului preoperațional al gândirii, iar de la 7 la 12 ani și mai departe, sunt jocurile cu reguli, corespunzătoare etapei operațiilor concrete.

Dacă jocurile practice și manipulative sunt specifice copiilor până la 3 ani, după această vârstă apar jocurile simbolice.

O altă clasificare a jocurilor ar fi în funcție de natura și amploarea implicării sociale a copiilor (Mildren Parten, 1932). Acestea ar fi :

jocul de neimplicare (fără ocupație) – copiii își petrec timpul privindu-i pe ceilalți, plimbându-se în jurul lor sau angajându-se în activități fără scop bine determinat (mutarea unui scaun, aranjarea hainelor proprii, plimbarea de ici-colo a unor obiecte);

jocul solitar – copiii se joacă singuri, recurg la diferite jucării dar nu fac nici un demers de a se apropia de ceilalți copii sau de a vorbi cu aceștia;

jocul spectator (pasiv) – copilul privește alți copii jucându-se, ocazional le mai pune câte o întrebare, nu se implicã în jocul celorlalți. Diferența între acest tip de joc și cel fără ocupație este ca în acest caz copilul este implicat în ceea ce se întâmplă și vorbește de la distanță cu participanții;

jocul paralel – copilul se joacã independent lângă alți copii, dar nu cu ei; deși se joacă foarte aproape unul de celalat și cu jucării asemănătoare, ei nu interacționeazã. Își pot arunca priviri reciproce, dar nu vorbesc și nu cooperează. Dacă unul dintre copii pleacă, celălalt îl poate privi cum se îndepartează sau chiar își abandonează activitatea;

jocul asociativ – copiii interacționează, își împart materialele, dar ei nu par a se juca același joc. În acest caz ei devin mai explicit sociabili. Se angajează într-o activitate comună, vorbesc unul cu celalalt, dar nu își împart roluri. O serie de interacțiuni și conversații au loc, dar le lipsește coordonarea;

jocul cooperativ – copiii se joacă împreună, se ajută unul pe celalalt. De obicei fiecare își asumă responsabilități diferite și deseori cred despre ei că aparțin aceluiași grup.

CAPITOLUL 3. IMPORTANȚA JOCULUI IN COPILĂRIE. JOCURI CARE DEZVOLTĂ ABILITĂȚILE INTELECTUALE ȘI CREATIVITATEA LA COPII

3.1. Efectele jocului în copilărie. Contribuția jocului în dezvoltarea personalității copilului

Copilăria reprezintă perioada cea mai sensibilă din viața omului când, prin educație, se pot modela și dezvolta predispozițiile latente, formându-se astfel o sumă de trăsături pozitive în atitudinea și comportamentul copiilor. Copilul are tendința să-i imite pe cei din jur, activitatea dominană este jocul și foarte multe lucruri îi pot fi explicate prin intermediul acestuia. Jocul facilitează tipuri de relații ce se nuanțează și se diversifică, facilitând interacțiunile din cadrul colectivelor de copii și o mai fină diferențiere a conduitelor față de alte persoane.

Jocul este activitatea preferată a copilului, esențială în dezvoltarea personalității viitorului adult. Prin joc, copilul ,,descoperă” sau redescoperă, la nivel empiric, al simțului comun, legi si principii ale fizicii (legea gravității, legea lui Arhimede), principii simple de funcționare a micilor motoare (jucării mecanice simple), probleme de mecanică (jucării mecanice simple) sau învingerea forței gravitaționale (baloane, avioane, zmee), simboluri (limbajul semnelor de circulație, al stegulețelor).

Jocul cunoaște o dezvoltare deosebită în perioada de la 1 la 3 ani. Copilul este centrat pe jucărie, care are un rol de constituire a jocului. Acum, jocul este simplu, de improvizație, respectiv acțiunile sunt de strâgere, de aruncare sau de împrăștiere. La 1-2 ani, copilul, în jocul sau, este dependent de jucărie, caracteristica fiind activitatea concretă. După 2 ani, copilul poate înlocui jucăria cu un simbol al ei, jocul copilului acoperă aproximativ 90% din timpul destinat activității, iar acesta este destinat jocului cu obiectele. Activitatea de joc favorizează corelarea mișcărilor care se subordonează unor comportamente precise, fapt ce conduce la o mai bună organizare a conduitei.

Copilul până la 3 ani este captivat de jocul cu obiecte și mai puțin capabil de a-și corela propria activitate cu a celorlați copii, motiv pentru care copilul de 2-3 ani se joacă singur chiar dacă este în compania altor copii. Acest fapt a dat naștere la una din cele mai cunoscute teorii, cea a egocentrismului, susținută de Jean Piaget care explică natura jocului izolat al copilului. Egocentrismul se manifestă ca o conduită interemediară între conduitele individuale și cele socializate. Jocul copilului arată în particularitățile sale o determinare în baza percepției (Șchiopu U., 1976, Psihologia copilului, editura didiactică și pedagogică, p.200)

Un factor important de dezvoltare a jocului la aceasta vârstă îl are apariția funcției semiotice, în cursul celui de al doilea an de viață. Ca urmare a acestor achiziții jocul copilului la 3-6 ani se îmbogățește foarte mult. Chiar dacă la 3 ani încă persistă jocul de manipulare, apar maniere complexe de dezvoltare a acestui tip de joc. Imitația predomină, dar funcționează ca un catalizator creativ, copilul preluând în comportamentul său conduitele umane simple la care a asistat. La 4 ani jocurile se complică și se diversifică foarte mult, poate merge pe bicicleta cu 2 roți, poate patina, sunt favorite jocurile cu mingea și simte nevoia jocului cu ceilalți copii, astfel încât jocul izolat pierde din importanță. Se joacă mai bine cu un copil mai mare sau mai mic decât vârsta lui unde exersează rolul de lider sau de subordonat.

La 5 ani, jocul de rol predomină. Copilul preia roluri din familie sau societate, acum el devine ,,mama”, ,,tata”, ,,vânătorul”. Jocurile în care apar rolurile parentale sau din familia extinsă au funcții de identificare și de integrare ce sprijină dezvoltarea identității. Jocurile de rol în care copilul preia în fapt profesii întâlnite în experiența sa socială au rolul de a integra informația privitoare la diverse aspecte ale vieții sociale. Aceste tipuri de joc se îmbogățesc spre vârsta de 6 ani, conținând scenarii și prescrieri din ce in ce mai fidele societății.

Jocul satisface în cel mai înalt grad trebuințele copilului: de mișcare, de exprimare, de realizare a dorințelor pe care nu le poate satisface în plan real. În lumea imaginată în joc, copilul se simte puternic, inteligent, adult, aici el este capabil de fapte eroice, de acțiuni spectaculoase. Totul îi este permis în joc, el poate reflecta insatisfacțiile proprii asupra păpușii sau ursulețului pe care le ceartă, le hrănește, le obligă sa facă ce dorește el. În jocul cu roluri, el poate fi polițist, haiduc, aviator, cosmonaut, vânzătoare, femeie de afaceri etc. În joc, copilul este independent, nu are nevoie de sprijinul adultului, se poate întrece cu prietenii sau colegii – care-i sunt egali. El nu mai este la discreția autorității adultului, ci are câmp de manifestare deplină a intelectului, a vorbirii, a imaginației, a voinței, a activității proprii. În joc, adultul are doar rolul de sursă de inspirație pentru copil.

Jocul este un minunat mijloc de cunoaștere și autocunoaștere, de exersare a unor capacități, de socializare primară, de antrenare a capacităților cognitive și de exteriorizare a emoțiilor și sentimentelor.

Jocul favorizează dezvoltarea aptitudinii imaginative la copii, a capacității de a crea sisteme de imagini generalizate despre obiecte și fenomene, precum și de a efectua diverse combinări mentale cu imaginile respective. Prin joc, copilul dobândește numeroase și variate cunoștințe despre mediul înconjurător prin care i se dezvoltă procesele psihice de reflectare directă și nemijlocită a realității: percepțiile, reprezentările, memoria, imaginația, gândirea, limbajul.

Jocul este privit drept activitatea care formează, modelează inteligența dar, pe de altă parte, permite să se constate caracteristicile ei. Activitatea ludică furnizează informații privind psihodiagnoza inteligenței. Jocul oferă posibilitatea cunoașterii nivelului dezvoltării intelectuale a copiilor la un moment dat, fapt ce va permite aplicarea unor metode pedagogice optime fiecărui caz în parte.

Deși este un mijloc de relaxare și distracție, jocul are importante funcții instructiv – educative. El contribuie, prin conținutul său obiectual sau logic la dezvoltarea intelectului. Orice joc include elemente afective: bucurie, surpriză, satisfacție sau insatisfacție. Jocurile de mișcare contribuie la dezvoltarea fizică, la călirea organismului, la coordonarea și precizia mișcărilor.

Valorificând disponibilitățile interne, jocul propulsează copilul pe traiectoria progresului în dezvoltarea sa. Soluțiile adoptate în joc, inventivitatea și capacitatea de a găsi strategiile cele mai nimerite pentru reușita acțiunii odată cu corelarea cu partenerii de joc, denotă arta integrării în colectivitate și în viața socială. Cu cât un preșcolar este mai dezvoltat din punct de vedere psihologic, cu atât se joacă mai mult, mai bine și mai frumos, se remarcă a fi un veritabil creator și inițiator de acțiuni, cu semnificații multiple pentru evolutia ulterioară. Copiii care se joacă par a fi inepuizabili, pierd măsura timpului, absorbiți cu totul de joc. Jocul, deși activitate ce nu exclude dificultățile, apare și ca o formă de odihnă; pentru că presupune activizarea liberă a unor funcțiuni ce nu sunt solicitate în alte condiții.

Jocul contribuie la dezvoltarea intelectuală a copiilor, la formarea percepțiilor de formă, marime, spațiu, timp, la educarea spiritului de observație, a imaginației creatoare, a gândirii și nu în ultimul rand la dezvoltarea limbajului.

Tot jocul este un mijloc eficient și suficient pentru realizarea sarcinilor educației morale a copilului, contribuind la dezvoltarea stăpânirii de sine, autocontrolului, spiritului de independență, disciplinei conștiente, perseverenței, precum și a multor altor calități de voință și trăsături de caracter. Valoarea jocului se observă și în dezvoltarea sociabilității, a spiritului de colectivitate, a relațiilor reciproce între copii.

Jocul copiilor constituie un teren important de descifrare a capacităților psihologice, inclusiv a celor intelectuale și a trăsăturilor de personalitate. După modul cum se joacă, se poate observa dacă un copil este mai inventiv, mai activ în joc, dacă poate sau nu surprinde soluții noi, ingenioase, dacă dispune de claritate de idei, coerență în rolul ce și l-a asumat.

Jocul este privit drept activitatea care formează, modelează inteligența dar, pe de altă parte, permite să se constate caracteristicile ei. Activitatea ludică furnizează informații privind psihodiagnoza inteligenței. Jocul oferă posibilitatea cunoașterii nivelului dezvoltării intelectuale a copiilor la un moment dat, fapt ce va permite aplicarea unor metode pedagogice optime fiecărui caz in parte.

În joc, copilul transpune impresii dobândite în mediul extern, fizic și social, apoi în transpunerea în joc a unor elemente ale realității: roluri, conduite, atitudini, obiecte, prelucrate în contexte ludice diverse. Cunoașterea prin experiența directă pe care o asigură jocul presupune implicarea capacităților perceptive, a abilităților de reacție, de comunicare, copiii având posibilitatea de a analiza posibilitățile de rezolvare și de punere în practică a soluțiilor pentru ca jocul să continue. Confruntarea cu sine și cu ceilalți îmbogățeste gama de trăiri afective, a dobândirii capacității de stăpânire a emoțiilor și raportării la realitate.

Dezvoltarea creierului este cu atât mai rapidă cu cât copilul este mai mic și este aproape completă înainte ca acesta să meargă la școală. Atât calitatea cât și cantitatea primelor experiențe stau la baza dezvoltării mentale viitoare. Nu trebuie uitat, atât în calitate de părinți cât și în calitate de educatori, că prin joacă putem furniza copilului mecanisme de gândire, de invenție, de învățare și toate procesele care presupun funcționarea inteligenței și care îi sunt foarte prețioase acum, dar mai ales mai târziu, în viața de zi cu zi.

3.2. Rolul jocului în procesul de socializare a copiilor

Când copilul se joacă cu alți copii, el învață să respecte regului și algoritmi ce constituie temeiul conformării la normele de comportare socială, morală. Prin joc copilul învață să împartă jucăriile cu alții, să colaboreze cu coechipieri, își dezvoltă altruismul, spiritul de echipă, comunicarea cu ceilalți, prin urmare devine mai sociabil, mai tolerant față de cei din jur, mai atent la dorințele și sugestiile celorlalți. Jocul este o bună școală a relațiilor dintre copii întrucât sunt acceptați, valorizați și dezirabili ca parteneri aceia care se manifestã corect, cooperant, care își înfrânează emoțiile negative. Stimularea prin joc este modalitatea de folosire a ficțiunii ludice drept cadru și mijloc educativ. Stimularea prin joc permite exersarea atitudinilor umanitare, sprijinul reciproc, permite corectarea unor regresii sau a unor defecte comportamentale.

Rolul adultului în jocul copilului este important în fiecare etapă a copilăriei mici, dar se modifică de la an la an, pe masură ce copilul crește. Până ala 4 ani rolul adultului este de stimulare, de la 4 ani de acompaniere, copilul fiind cel care inițiază sau solicită tipul de joc. Interacțiunea cu adultul în joc este importantă pentru deprinderea autonomiei de expresie, pentru suportul pe care-l oferă. Cel mai important beneficiu al jocului cu adultul este cel afectiv. Copilul percepe dragostea parentală mai ușor în activitatea ludică, aceasta fiind asociată cu sentimente pozitive față de activități de tip rutină (îmbrăcat, mâncat), care cel mai adesea, pâna la 4 ani, sunt asociate negativ, de obicei pentru că ele întrerup jocul.

Jocul reprezintă unul dintre mijloacele importante de socializare a copiilor, de descoperire de către ei a unor forme incipiente ale colaborării sociale. În cadrul jocului se fundamentează sociabilitatea, care constă în aptitudinea de a stabili și a întreține legături cu alții. Socializarea copilului presupune integrarea lui într-un nucleu social, altul decât familia. P. Osterrieth a ajuns la concluzia că perioada de 5–7 ani este ,,prima perioadă” când copilul caută grupul de o vârsta cu el. Acum el parcurge fazele de la atitudinea ,,fiecare pentru sine” (jocul singular) la cea de spectator al activității altuia – se joacă cu el, dar nu colaborează (jocul pararel), și de aici la o participare activă, adică la jocul asociativ, unde copiii se joacă împreună și unde activitatea unuia influențează pe celălalt, se imită reciproc, se fac schimburi de păreri și jucării. Nivelul cel mai înalt de socializare îl ating copiii în jocul organizat, unde există o diviziune a sarcinilor și repartizarea rolurilor, în care activitatea lor se completează reciproc, unde există conducatori de joc.

Cei mai mulți copii preferă jocurile colective sau pe echipe, care cer respectarea unor reguli și contribuie la cultivarea unor însușiri morale care stau la baza socializării copilului ca și spiritul de colaborare, stăpânirea de sine, dorința de a învinge, prietenia, corectitudinea, disciplina și ordinea. Jocurile cu caracter social stimulează viața în grup, elementele de cooperare, de organizare, fiecare copil având posibilitatea să îndeplinească un rol, să învețe să respecte anumite reguli, să facă ucenicia prieteniei și a solidarității.

Jocul cu roluri (din viața socială) reprezintă modalitatea de bază prin care copilul învață să se comporte în societate. El observă și analizează comportamentele adulților, le clasifică în bune și rele, permise și nepermise și le imită în jocurile sale. În aceste jocuri regăsim o reflectare aproape fidelă a ceea ce se petrece în jur, de la gesturi și expresii verbale la relații sociale și preocupări profesionale. Acasă, copilul o imită pe educatoare, în jocurile cu păpuși sau cu frați și prieteni, la grădiniță își imită părinții, rudele, cunoștințele.

Jocurile copiilor, ca și cele dintre adulți – din care se cunosc numeroase modele chinezești, indiene, egiptene, grecești, romane etc. – sunt în profunzime și fiecare în felul lui replici ale marilor jocuri publice. Caracterul lor aparent frivol și gratuit nu trebuie să le disimuleze simbolismul fundamental; jocurile sunt sufletul relațiilor umane și factori de educare eficienți.

Jocul copiilor este un act de dezvoltare personală neintenționată. Joaca este o pregătire instinctivă și inconștientă a viitoarelor acțiuni serioase. În joc se reflectă legăturile copilului nu numai cu lumea lui interioară, ci și cu persoanele și evenimentele din lumea exterioară . Jocurile prezintă aspecte dintre cele mai variate, potrivit nevoilor unei epoci . Ele nu sunt numai un prilej de destindere. Ele pot fi inițiatice, didactice, mimetice competitive.

Jocurile se dezvoltă din exigențele vieții și dezvoltă facultățile de adaptare socială. Succesul jocurilor electronice constituie prejudiciul nașterii unei noi forme de inteligență, capabilă să înțeleagă reușitele tehnologiei mai degrabă decât subtilitățile retoricii. Ele reflectă vremea lor; aceste jocuri vestesc era electronică și telematică, matematică, mecanică și robotică.

Jocul își găsește motivația și împlinirea în sine însuși. Spre deosebire de muncă, jocul nu are ca finalitate obținerea unor bunuri materiale. Spre deosebire de învățătură, jocul nu țintește în mod explicit obținerea de noi cunoștințe sau alte produse ale învățării. Jocul apare la toți copiii și cu o frecvență mai mică și o semnificație diferită este prezent și la adulți. Pentru adulți, jocul constituie o formă de divertisment, pentru copil, el nu este nicidecum o distracție. Este, în esență o modalitate de investigație și cunoaștere a lumii reale, adică o preînvățare, un spațiu de satisfacere a dorinței firești de manifestare și independență , un mijloc de comunicare.

Implicarea în joc a copilului este totală. El își antrenează spontan și voluntar în joc toate posibilitățile fizice, intelectuale, afective, jocul reprezentând astfel un mijloc de realizare de sine și de formare a eului. Jocul este o sursă de plăcere, fiindcă el presupune eliberare de realitatea constrângătoare și libertate de reflectare și transformare în manieră personală a acesteia. Jocul începe și se încheie, este limitat în timp și spațiu, ceea ce conferă celui implicat un sentiment de securitate.

Jocul creează o ordine în realitatea dezordonată, are înclinația să fie frumos și captivant și presupune plăcerea dată de succes. Jocul devine la copil o condiție importantă pentru evoluția lui ulterioară. Lipsirea de joc sau de resursele necesare desfășurării lui, determină apariția unor carențe în dezvoltarea personalității, chiar dacă lipsa jocului a fost compensată prin abordarea altor forme de educație

Prin joc se dezvoltă personalitatea copilului, prin crearea și rezolvarea progresivă a diverse feluri de contradicții (Simion M.N., 2010, ”Rolul jocului în dezvoltarea personalității copilului”, Editura Vladimed – Rovimed):

a) între libertatea de acțiune și conformarea la schema de joc;

b) între invitație și inițiativă;

c) între repetiție și variabilitate;

d) între dorința de joc și pregatirea prealabilă necesară;

e) între ceea ce este parțial cunoscut și ceea ce se cunoaște bine;

f) între absența vreunui rezultat material util și bucuria jocului;

g) între operarea cu obiecte reale și efectuarea de acțiuni simbolice;

h) între emoțiile dictate de rolul îndeplinit și emoția pozitivă provocată de participarea la joc.

La vârsta preșcolarității, jocul oferă cadrul pentru efort și depășire a unor obstacole, iar ,,moralitatea ludică" contribuie la geneza comportamentului socio-moral, la asimilarea unor elemente de disciplină în ansamblul expresiilor comportamentale ale copiilor. Important este că jocul le oferă copiilor posibilitatea dezvăluirii naturii autentice a copilului, a forțelor sale, observându-se o ultima cerință spre afirmare.

Jocul își are importanța sa în formarea colectivului de copii, în formarea spiritului de independență, în formarea atitudinii pozitive față de muncă, în corectarea unor abateri sesizate în comportamentul unor copii. Toate aceste efecte educative se sprijină, ca pe un adevarat fundament, pe influența pe care jocul o exercită asupra dezvoltării psihice a copilului, asupra personalității lui.

Se poate spune că prin joc are loc o largă expansiune a personalității copilului, realizându-se o absorbție uriașă de experiență și trăire de viață, de interiorizare și de creație, conturarea de aspirații, dorințe care se manifestă direct în conduita și reprezintă latura proiectivă a personalității. Jocul ii permite individului să-și realizeze ,,eu-l", să-și manifeste personalitatea, să urmeze, pentru un moment, linia interesului său major, atunci cand nu o face prin alte activități.

Ca școală a vieții sociale, jocul face apel la optimismul specific vârstei, la dorința copilului de a avea un rol, de a îndeplini o funcție, de a avea o poziție în grup, de a se afirma și de a-și face datoria. In timpul jocului reprezentările copilului se îmbogătesc, se precizează și se conturează. Trecând de la reprezentări la noțiuni, copilului i se dezvoltă memoria, gândirea activă, unde un rol important îl joacă limbajul. Comunicând între ei, își fixează tema jocului, stabilesc subiectul, își repartizează rolurile, își precizează acțiunile comune, menite să confere jocului un caracter organizat.

Majoritatea tipurilor de joc, mai ales cele de cooperare, de competiție sau de rol presupun relaționare, adaptare a acțiunilor proprii la acelea ale unui partener de joc, asumare a responsabilității propriului comportament și respectarea convențiilor comportamentale impuse de situație. Pe tot parcursul vârstei preșcolare, adultul are un rol important în contracararea tendințelor negative: distructive, egoiste și încurajarea respectului pentru mediu, sine și celalalt. Obligat de contextul jocului să se dedubleze și să interpreteze roluri diverse, copilul ajunge să-și formeze un sens al identității proprii și să acumuleze elemente ale imaginii de sine.

3.3 Jucăriile. Valențe formative ale jucăriilor

Jucăriile au fost utilizate în toate timpurile ca mijloc educativ, mai ales la copiii de vârstă mică și în special în cadrul familiei. Primele noțiuni semnificative cu privire la valoarea educativă a jocului le găsim în scrierile filozofilor antici Aristotel și Platon, care considerau că până în al cincilea an de viață, copilul trebuie scutit de învățătură și de muncile aspre, asigurându-i-se în schimb timp de joacă și de experimentare. Prin intermediul jocului, copilul achiziționează informații, noțiuni necesare înțelegerii și integrării lumii reale. Investigând realități fizice diverse, copilul manipulează, alege, ordonează, clasifică, măsoară, se familiarizează cu proprietățile diverselor lucruri și dobândește cunoștinte despre greutate, duritate, înălțime, volum, textură, categorii, serii și familii de obiecte.

Recomandarea de a folosi jocul ca mijloc de educație pentru copiii mici a fost făcută și de gânditorii Renașterii, ei insistând mai ales asupra rolului acestuia în realizarea educației morale; prin cerința de a concura cu alții sau de a se întrece pe sine se cultivă copilului tendința de a fi pe viitor un adult mai bun. Și Kafka era de părere că „jocul formează lumea libertăților infantile unde se inițiază personalitatea copilului” (Kafka F., 2002, ”Jurnal”, Editura RAO, București, p. 163). Jucăriile și jocurile educative sunt privite ca exerciții pregătitoare pentru viață, cu rol de socializare – din această categorie fac parte jucăriile care dezvoltă imaginația, competiția, logica, motricitatea, creativitatea. În același timp, jucăriile educative rămân jucării, oferind copilului plăcere, divertisment, cheltuind energia acestuia, jocul fiind lipsit de responsabilitate și mergând în general pe ficțiune.

Jucăria îl amuză, îl bucură pe copil, dar în același timp îl educă și îl dezvoltă. Obiect al distracției, jucăria servește scopurilor educației intelectuale, morale, fizice și estetice a copilului și îi stimulează inițiativa creatoare. Prin joc noțiunile se percep și se fixează mai ușor, sarcinile îi captivează din prima și îi face curioși, fără să-i plictisească. Copiii nu-și asumă responsabilități, ci doar urmăresc plăcerea, reușind ușor să empatizeze cu rolurile pe care le presupune joaca. Cu ajutorul jucăriilor educative, de la vârste foarte fragede, copilului i se lărgește orizontul cunoașterii, i se dezvoltă gândirea, memoria, imaginația, atenția, și nu în ultimul rând, educația spiritului de sine. Pe măsură ce copilul crește, conținutul jocurilor se schimbă, în ele se reflectă permanent relațiile sociale dintre oameni, aspecte din viața de familie, din grădiniță etc. Vârsta copiilor determină caracterul jocului și evoluția acestuia.

Dacă în primii ani de viață ai copilului, jocul are un caracter predominant individual, în jurul vârstei de trei ani apare relația eu-tu și copiii au posibilitatea să dezvolte și să îndrăgească jocul. Aparenta gratuitate a jocului, care, în mentalitatea comună, duce la minimalizarea importanței lui, ține de o insuficiență de înțelegere, pentru că, în realitate, jocurile sunt la originea celor mai înalte manifestări de cultură, după cum, în cazul individului, capătă pe nesimțite statutul unui factor de educație morală, de progres intelectual etc. Jocul este și un mijloc de formare care cultivă–ca în cazul jocurilor sportive – rezistența, abilitatea, dexteritatea, dar în egală măsură, poate modela caracterul, răbdarea, responsabilitatea, spiritul de echipă etc.

Prin joc se dezvoltă imaginația copilului, acesta pătrunzând într-o altă lume și uitând de cea obișnuită. Jocul determină imaginarea de situații, transpunerea în pielea personajelor, găsirea de soluții noi, originale, de a ieși din impas sau de a câștiga. Prin libertatea de acțiune și de gândire, prin încrederea în puterile proprii, prin inițiativă și cutezanță, jocurile educative devin pe cât de valoroase, pe atât de plăcute.

Anumite jocuri favorizează, dimpotrivă, viața în societate. Ele ajută, pe de o parte, pe copii să-și învingă timiditatea, iar pe de altă parte, prin intermediul regulilor jocului, îi obișnuiesc pe aceștia cu respectarea, mai târziu, a legilor ce guvernează societatea. Jocul este drumul copiilor spre cunoașterea lumii în care trăiesc și pe care o transpun în diverse situații, pe măsura posibilităților lor. Jucăriile educative sunt printre singurele activități în care ființa psihologică a copilului poate să respire și, în consecință, poate să acționeze. Tipul, conținutul și chiar forma jucăriilor sunt determinate de sarcinile educative concrete, raportate la vârsta copiilor și la nivelul de dezvoltare al acestora.

Aurica I. Moale definește în cartea sa „Jocul didactic” (Moale A, 2005, ”Jocul didactic – primul pas spre școală”, 2005, p. 7) principalele funcții ale jucăriilor educaționale:

influențează dezvoltarea capacității de cunoaștere și familiarizare a copilului cu lumea adulților;

influențează procesul de socializare a copilului, aceasta însemnând că prin joc el se integrează într-un sistem de relații omonime celor sociale, specifice mediului apropiat în care trăiește, învață să comunice în gând și să recepționeze ceea ce se spune despre alți copii;

prin joc, copilul trăiește bucuria pe care i-o dau activitățile sale creatoare;

jocul educativ este un reglator al stării lui afective;

caracterul spontan al jocului decurge din nevoia sa afectivă interioară, din starea emoțională a copilului

îmbogățirea impresiilor despre realitatea înconjurătoare;

lărgirea conținutului reprezentărilor;

stimularea imaginației creatoare;

activizarea gândirii și a procesului de comunicare;

dezvoltarea vorbirii, a gândirii matematice;

prin joc copilul reflectă relațiile sociale, își pune în valoare personalitatea, și-o afirmă, și-o antrenează, își satisface nevoia de comunicare, de mișcare și de acțiune;

dobândirea de cunoștințe și consolidarea, precum și verificarea, unor cunoștințe asimilate anterior.

Jucăria este pentru copil un obiect destinat jocului și mult mai mult decât atât. Ea este percepută drept un prieten îndrăgit, căruia copilul îi conferă, în planul imaginației,caracteristici umane. Prezența jucăriilor îi stimulează copilului forța de creație, fantezia, iar relaționarea cu diversele tipuri de jucării îi trezește trăiri afective, emoții, interese. Astfel, jucăria este un stimulent al jocului. Acțiunea cu jucăria poate să reprezinte la un moment dat jocul însuși. Copilul supune jucăria unei analize și sinteze concrete, directe, tendința de a dezmembra jucării fiind expresia curiozității și interesului pentru cunoaștere. Jucăria este un altul asupra căruia sunt reflectate activități specifice și impresii acumulate de copil în viața reală, care sunt în acest fel trăite, înțelese și interiorizate.

Treptat, pe măsura dezvoltării conduitei ludice, jucăria devine un instrument esențial pentru inițierea anumitor jocuri, fie că aceasta corespunde exact subiectului jocului, fie că este doar un înlocuitor al unor obiecte necesare. Rezumând, putem spune că jucăria este accesoriul absolut al jocului, determinând caracterul jocului, conținutul acestuia și trăirile emoționale ale copilului.

Principalele valențe ale jucăriilor sunt:

1. Dezvoltarea operațiilor gândirii: analiza, sinteza, comparația, generalizarea, clasificarea (jocuri cu puzzle, jucării demontabile, loto, bețișoare, păpuși, mașini, jocuri cu tematică: ferma, casa păpușii, bucătăria de jucărie);

2. Dezvoltarea capacității de înțelegere a realității și de a face distincția între realitate și ficțiune: păpușile cu haine ce pot fi spălate sau schimbate, mașinile cu segmente detașabile, obiecte reale în miniatură, jucăriile tehnice;

3. Dezvoltarea creativității: creioane, foarfece, acuarele pentru pictat cu degetele, jucării ce redau personaje din desene animate, mărgele, paste, instrumente de percuție, hârtie colorată;

4. Exersarea capacităților de rezolvare de probleme: jocuri de masă, jocuri de construcție, jocuri de strategie cu piese ce pot fi manipulate ;

5. Dezvoltarea capacității de percepție a formei și relațiilor spațiale și temporale: puzzle, setul cu pahare de mărime crescătoare, cuburile cu imagini din povești, leagănul, echipamentele de joc în aer liber (toboganul ), cutiile de carton ;

6. Dezvoltarea limbajului și a capacității de comunicare: cărțile cu povești ilustrate, casetele audio, jucăriile muzicale care redau cântece cu text ;

7. Dezvoltarea capacităților senzoriale: jucării pentru apă cutia cu baloane de săpun, instrumente reale și de jucărie, caleidoscopul, jucării de pluș;

8. Dezvoltarea capacităților fizice: jucării de construcție, bicicleta, tricicleta, mingea, coarda, cercul, echipamente pentru cățărat din buret;

9. Dezvoltarea simțului umorului: Hopa–Mitică , Găinile ciugulind , Jumping Jack Box;

10. Temperarea unor tendințe negative, precum hiperactivitatea și agresivitatea: jucării ce invită la cooperare, solicită atenție concentrată sau oferă satisfacție prin posibilitatea de acțiune distructivă asupra lor: plastilină, nisip, material de construcție;

11. Depășirea unor trăiri emoționale negative: sentimentul de singurătate, tristețe: păpuși moi, jucării de pluș mari.

Jucăriile au fost clasate în funcție de avantajele semnificative în evolutia inteligenței după modelul de antrenare a unor anumite funcții psihice precum capacitatea de sinteză, analiză, focalizarea atenției.

Cuburile dezvoltă imaginația – deși pare o jucărie simplă, care nu spune mare lucru, chiar și simplul cub fără desene, dungi sau buline pe suprafața îl invită pe micuț la gândire. Copilul își poate imagina orice își dorește că poate însemna cubul, tocmai prin faptul că este extrem de simplu. Simplitatea este cea care îl obligă la gândire și efort de imaginație. Atunci când este vorba de un set de cuburi, cubul ca obiect nu-și pierde identitatea așa cum se credea, ci doar îl invită pe micuț să construiască prin alăturare sau suprapunere forme diferite. Construcția de forme, ziduri, căsuțe din cuburi presupune antrenarea mai multor procese psihice, însoțite de analiza și sinteza mentală a informațiilor.

Diversitatea posibilităților îi configurează creierul copilului pentru a înțelege că orice lucru mare este construit din elemente mici. În realitate, aceasta este esența înțelegerii oricărui fenomen științific și deci cheia analitică de înțelegere a oricărui proces mai complicat.

Psihologii au dovedit astfel că 85% din copiii cărora li se oferă cuburi ca și jucării, fără să li se sugereze modele de construcție, își pot îmbogăți latura rațională a gândirii cu 15-25% dupa șase luni. Majoritatea copiilor de 4-5 ani care se joacă cu seturi de cuburi liber, cel puțin două ore pe zi, în decursul a 10-14 luni, au o creștere a IQ-ului cu 30%, mai rapidă decât în cazul folosirii altor jucării. De asemenea, oricare joc care presupune elemente simple disparate pe care copilul este tentat să le îmbine, construirea în ansamblu îi dezvoltă în mod rapid latura rațională a gândirii.

Aranjamente strategice pentru perspicacitate – jucăriile care implică un set de obiecte cu o anume semnificație ce necesită un anume aranjament strategic pentru a-i da sens sunt la fel de eficace precum oricare joc de perspicacitate. Astfel, căsuțele din cartonașe în care există mai multe posibilități de aranjare a unor elemente, ca și jocurile cu figurine care implică realizarea unui tablou social, a unei bătălii între soldați etc. stimulează zonele nervoase legate de raționamente rapide și complexe.

Nu trebuie uitat faptul că în mintea micuțului fiecare element component al jucăriei are un anume impact afectiv. Aceasta face ca o creștere a perspicacității și a vitezei de gândire să fie insoțită de o dezvoltare în paralel a simțului intuitiv. Prin urmare, oricare set de jucării, figurine sau chiar mașinute care pot fi aranjate pentru a crea un anumit tablou general măreste semnificativ dezvoltarea inteligenței. În cazul acestui tip de jocuri se estimează că viteza de gândire crește cu 20-40%, iar gândirea intuitivă cu 15-18% în numai un an de joc aproape zilnic.

Inventivitate și creativitate – antropologii canadieni au descoperit că jucăriile foarte simple, ca acelea ale străbunicilor de la sate sau ale copiilor din triburile izolate stimulează mai mult creativitatea. De exemplu, bățul copiilor de acum 70 de ani, jucărie care putea deveni când sabie, când cal, când bagheta magică, când un prieten de joacă. În mod asemănător, și astăzi jucării precum păpușile mai puțin complicate sau cele din plastic care pot fi modelate după plac pot mări creativitatea și fantezia copilului, crescând astfel și IQ-ul. De asemenea, jucăriile cu forme abstracte simple, care nu respectă proporția reală a obiectului reprezentat, s-au dovedit cele mai eficiente pentru dezvoltarea laturii intuitive a inteligenței și, mai ales, a creativității.

Stimularea limbajului și comunicării – unul dintre cele mai importante aspecte ale dezvoltării inteligenței este reprezentat de contactele sociale ale copilului. Din acest motiv, orice jucărie care implică jocul între mai mulți copii ii ajută indirect extrem de mult pe micuți să-și dezvolte limbajul și abilitățile de a interacționa cu ceilalți.

3.4. Șahul – Joc formativ

Jocurile sunt în general concepute pentru a dezvolta diferite capacități ale copiilor; dar unele o fac cu rezultate mai bune decat altele. Atunci când este vorba de gândire, șahul este cel care îi poate ajuta pe cei mici să-și maximizeze capacitățile naturale. Este o bună cale da a întări o minte tânară și de dezvoltare a acelor abilități de gândire care contează în educație. Este o modalitate distractivă pentru copii de a-și exersa creierul, de a relaționa cu alți copii și de a învăța ce este o strategie.

De asemenea, este considerat un bun remediu pentru sindromul Alzheimer, datorită modului în care solicită mintea, fiind prezent și în școli, în anumite țări, considerându-se că poate avea efecte pozitive asupra dezvoltării intelectuale a tinerilor. În țări ca SUA, Canada, Franța, Germania, Rusia, Anglia șahul constituie materie de studiu în școli, la ciclul gimnazial și liceal. Șahul se bucură de un interes deosebit în domeniul militar, NATO organizând în fiecare an un campionat intern, atât pe echipe, cât și individual, cu participarea reprezentanților tuturor țărilor care fac parte din acest tratat militar.

Prin definiție sport al minții, șahul a apărut, spun cercetătorii care s-au aplecat asupra studierii lui, în Asia antică și a constituit dintotdeauna o atracție pentru spiritul uman, căci înfruntarea dintre cei doi jucători, unul cu albele și celălalt cu negrele, seamănă cu un război, dus după toate regulile. Popularitatea de care s-a bucurat l-a impus apoi pe toate continentele, făcându-l multora prieten fidel și plasându-l la intersecția dintre joc, știință, artă și sport. Toți marii bărbați ai lumii – de la papi și împărați la artiști și savanți – au jucat șah, cu mai mult sau mai puțin succes. Napoleon Bonaparte, J.J. Rousseau, Tolstoi, Einstein sau Richard Strauss l-au practicat și ei cu pasiune. În egală măsură, și scriitorii au găsit în acest joc satisfacții nebănuite, provocate de știință și lupte nesfârșite. Și Eminescu juca șah cu Ion Creangă sau cu Samson Bodnărescu, și Macedonski se delecta cu acest joc la revista “Literatorul”. Au rămas fotografii cu Vlahuță înfruntându-l pe Caragiale în fața tablei cu 64 pătrățele. Dar cel mai ilustru jucător a fost desemnat Mihail Sadoveanu, care se pare că n-a avut rival în lumea scriitoricească. Marele prozator juca șah în orice împrejurare. De altfel, șahul se regăsește prezent și în admirabile pagini de proză ca în ”Soarele în baltă”, ”Aventurile șahului”, în ”Divanul persian” sau în volumul al doilea din ”Zodia cancerului”. Sunt pagini care dezvăluie noblețea și puritatea exercițiului în sportul pe eșichier. Iată aprecierea maestrului:

,,N-avem cuvinte destule ca să îndemnăm pe părinți și pe profesori să îndrumeze preocupările tineretului și spre jocul de șah…Jocul acesta, e într-adevăr nobil prin intelectualitatea lui, poate singur să dea plăcere fără abrutizare și poate fi pus cu cinste alături de sporturile atletice. Dacă vreți utilitatea sa, putem să o dovedim din punct de vedere al raporturilor internaționale, căci numerele și semnele șahului familiare jucătorilor din toată lumea îngăduie oamenilor de limbi și națiuni diferite să comunice între ei, să se cunoască și să se stimeze. Am putea zice chiar să se iubească…”

Jocul de șah influențează nu numai funcțiile intelectuale ci și caracterul omului în ansamblul său. Psihologii au relevat: „Șahul nu este doar o confruntare a forțelor spirituale, el reprezintă și o luptă intelectuală între diferitele caractere.” Șahul promovează poziția realistă, obiectivă față de partener și față de sine însusi. Partida de șah decurge în condițiile unei critici neexprimate. Fiecare parte se străduiește să descopere greșeli în acțiunea adversarului și să le exploateze. Pierderea este urmarea inevitabilă a unei greșeli proprii. A atribui cuiva vina pentru propria înfrangere, reprezintă un non-sens”. De aceea, eșecurile propun în mod obiectiv o analiză proprie critică și devin prin urmare un mijloc al propriei educații.

Studiile efectuate au dovedit beneficiile pe care le aduce șahul în dezvoltarea personalității copiilor și tinerilor, cu rezultate concrete în îmbunătățirea performanțelor școlare:

dezvoltă gândirea logică; jucătorul aplică principii strategice și analizează consecințele unor mutări;

promovează imaginația și creativitatea;

dezvoltă aptitudinile matematice;

stimulează capacitatea de a prevedea consecințele propriilor acțiuni;

inspiră autoperfecționarea;

este un mod plăcut de a petrece timpul;

sporește încrederea în sine a copiilor, ajutându-i și pe cei mai puțin dezvoltați fizic să câștige o mentalitate de învingător;

ajută la reducerea reacțiilor impulsive;

dezvoltă spiritul independent, obligând jucătorul să ia decizii bazate numai pe propiul raționament

mărește puterea de concentrare;

oferă jucătorului posibilitatea de a fi un artist, de a avea un stil și o personalitate

proprie de joc;

dezvoltă atenția distributivă;

îi invață pe jucători să aibă o atitudine sportivă;

stimuleaza cercetarea, în domeniul șahului existând foarte multă informație care trebuie căutată, selectată și utilizată pentru autoperfecționare;

dezvoltă modul de gândire științific: jucând explorezi noi idei, formulezi noi ipoteze pe care apoi le testezi când efectuezi mutarea;

dovedește faptul că munca susținută este răsplatită prin success; devii un bun jucător după ce ai pierdut multe partide, dar ai invățat din greșeli.

deschide posibilitatea de a cunoaște oameni interesanți, de a câștiga noi prieteni pe orice meridian al globului pamantesc, în cadrul unor concursuri sau chiar fără a fi jucător de performanță;

în comparație cu alte sporturi, este un sport ieftin de practicat și se adresează tuturor vârstelor.

Copiii invață, indiferent dacă pierd sau caștigă o partidă. Combinația de idei creative și de gândire organizată dă șahului unicitate. Când un copil întelege jocul de șah, el este în mod destul de natural atras catre el. Fiecare copil are idei care-i aparțin. Toți copiii vin cu diferite tipuri de planuri. Șahul ajută un copil să-și dezvolte imaginația. Până la urmă, pur și simplu privim o tablă cu 64 de pătrățele și niște piese care se pot mișca pe tabla în diferite moduri până când jucătorii le dau viață în jocurile lor. Pe masură ce un jucător progresează, fiecare poziție de pe tablă comunică din ce în ce mai mult cu jucătorul. El începe să recunoască poziții tipice și combinații, caută idei noi bazate pe cunoștintele acumulate. Modalitatea de a câștiga o partidă de șah presupune plănuirea unei strategii și urmărirea ei până când s-a atins obiectivul, anticipând și prevenind mutările adversarului în același timp. Totul începe cu viziunea, cu abilitatea de a imagina un obiectiv. Cine devine bun la aceste lucruri la tabla de șah le poate aplica în viață.

Pe tabla de joc, se dispun două armate care urmează același set de reguli și dau naștere la o confruntare bogată în calcule, planuri, tactici, strategii, unde orice nouă mutare poate determina schimbări în jocul adversarului și unde orice șansă ce ți se oferă trebuie convertită într-un avantaj. Jocul de șah are caracterul unei lupte militare, dar și al unui sport, predominând fair play-ul și respectul față de adversar. Scopul principal al jocului de șah este obținerea victoriei. Acest element îi determină caracterul de sport.

Cele mai importante beneficii ale șahului pentru copii sunt:

Concentrarea – șahul implică atenția la orice mișcare a adversarului pentru a putea gândi strategia și mutarea următoare. Dacă se ratează o mișcare, tot jocul poate fi compromis.

Anticiparea – copiii învață să anticipeze o anumită mișcare sau mutare înainte ca aceasta să se întâmple. Ei își dezvoltă capacitatea de a gândi înainte de a acționa, ceea ce îi va ajuta enorm la maturitate și îi va scăpa dintr-o mulțime de situații jenante sau complicate. Micuții învață să vizualizeze mental tabla de șah și să vizualizeze mai întâi în minte mișcările înainte de a le pune în practică. Ei trebuie să își raspundă mereu la următoarea întrebare înainte de a face o mutare ,,dacă aș face acest lucru, ce s-ar putea întâmpla atunci, și cum aș putea răspunde?".

Răbdarea – nu este una dintre calitățile principale ale copiilor. Șahul este unul dintre jocurile care necesită o cantitate generoasă de răbdare. Și este cel care îi ajută pe copii să își dezvolte și cultive această abilitate. Jocul de șah este un test de răbdare, nervi, voință și concentrare care sporește abilitatea de a concura cu alți jucători, într-o manieră sportivă.

Gândirea concretă, dar și abstractă – pe de-o parte, copiii sunt stimulați să gândească logic fiecare mișcare, să prevadă mișcarile adversarului și să realizeze în minte o strategie; pe de altă parte aceștia sunt încurajați să treacă peste detalii și să ia mereu în considerare imaginea de ansamblu. Ei învață de asemenea să ia modele folosite într-un context și să le aplice la situații asemănătoare, altădată. Totodată îi ajută să rezolve problema într-o manieră independent și le stimulează creativitatea.

Memoria – șahul ajută la imbunătățirea memoriei la copii. Stimulii vizuali pe care îi presupune tabla de șah precum și reținerea mișcărilor adversarilor reprezintă exerciții nemaipomenite pentru a stimula și exersa memoria, abilitate care poate fi transferată apoi și altor discipline.

Responsabilitate – șahul face copiii să fie mai responsabili. Ei își asumă alegerile, mutările, strategiile și devin responsabili pentru felul în care decurge jocul. În plus, acest joc are reguli stricte, bine definite pe care micuții sunt obligati să le respecte și își asumă responsabilitatea pentru ele. Toate acestea îi vor folosi mai târziu în viață, la maturitate atunci când sunt puși în fața unor situații în care trebuie să ia decizii și să își asume răspunderea pentru ele.

Latura socială – șahul are și o latură socială pe care o imprimă și o impune jucătorilor. Există o etichetă a acestui joc și le oferă micuților posibilitatea să lege prietenii. A juca șah cu alți oameni oferă oportunități de a socializa și este o diversiune de la stresul zilnic.

Obiectivele pregătirii intelectuale urmăresc educarea, dezvoltarea, ameliorarea sau perfecționarea fiecăreia din următoarele calitați: atenție și vigilență; gândire reflexivă și operatorie; gândirea anticipativă; memorie; evaluare; puterea de concentrare a atenției; volumul atenției; vigilența în așteptare și urmărire; luciditatea în situații critice; spiritul de observație; sinteza rapidă a situațiilor; întelegearea stării de spirit a adversarilor; autoevaluarea obiectivă a capacităților și comportamentelor proprii, gândire pozitivă.

Șahul este pentru unii indivizi doar un mijloc plăcut și util de petrecere a timpului liber, având, ce mult, o acțiune tonică asupra psihicului prin senzația de calm, de liniște, de relaxare activă. La nivel de performanță, însă, șahul competițional devine o dispută conflictuală în doi, în care adversarul trebuie să suporte o suprasolicitare psihică extrem de dură, trebuie să gândești tot timpul, îți dai seama că trăiești.

Copilul este lăsat să observe, să deducă, să calculeze, ceea ce îi va permite să-și dezvolte inteligența, să și-o amplifice, incită gândirea lui, îi limpezește mintea și-i bucură inima. Va fi fericit când va găsi soluția înaintea coechipierului său.

Caracterul atractiv, distractiv al jocului de șah îi oferă copilului posibilitatea de a-și pune în valoare și de a evidenția propriile capacități, favorizând interacțiunea tuturor factorilor psihici ce contribuie și influențează activitatea de cunoaștere, dezvoltarea curiozitătii și dorinței de a dezlega tainele acestuia. Jocul de șah oferă o plăcută și deconectantă „căutare” de soluții în rezolvarea unor situații problematice prin cultivarea perseverenței, încrederii în sine și a voinței. Șahul cere capacitatea de a pune singur probleme și de a le rezolva singur, adică el învață- în cel mai larg sens al acestei noțiuni-să se experimenteze.

Șahul nu cunoaște restricții privind limita de vârstă, nu cunoaște anotimp, pasiunea pentru sportul minții nu cunoaște limite. Sportul care dă suplețe minții, oferă, celor ce l-au pătruns adânc în conținut, satisfacții sufletești de ordin estetic comparabile cu cele resimțite în fața operelor de artă autentice. Șahul aparține lumii întregi, nu numai pentru că l-a slăvit în versuri celebrul poet persan Firdusi sau nu mai puțin celebrul Omar Khayyam, nu numai că l-au jucat Napoleon și Voltaire, Shakespeare și Boccacio, Luther și Robespiere, Tolstoi și Welington, ci mai ales pentru că șahul înseamnă viață spirituală intensă, zămislită prin efortul creator al minții.

Dacă Sadoveanu spunea că: ,,Șahul este prea mult joc pentru a fi știință și prea multă știință pentru a fi joc”, savantul american Lessing spunea că ,,E prea greu pentru a fi sport și prea ușor pentru a fi artă.”

Șahul este o formă de cultură, o parte integrantă a tezaurului culturii universale cu un aspect pregnant de luptă sportivă, bazată pe logica gândirii. Voltaire n-a ezitat să afirme că: ,,Am întrebuințat mai puțin timp ca să fac un lucru oarecare, decât a juca șah, pentru că jocul de șah face cinste spiritului omenesc”. Ghoete spunea: ,,Șahul este piatra de încercare a inteligenței.”( www.citatepedia.ro)

Răspândirea jocului de șah poate fi o indicație asupra stării culturale a unei națiuni. Șahiștii n-au dușmani, ei au numai rivali cărora le strâng prietenește mâna înainte și după partidă.

CAPITOLUL 4. VÂRSTA COPILĂRIEI. CARACTERISTICI

“Copilăria este acea vârstă fericită în care elanul primitiv care l-a făurit pe om, această neliniște în legătură cu sine și cu lumea care a împins umanitatea la cele mai nobile realizări, ca și la eșecurile cele mai usturătoare, acest impuls care ne face să ieșim din noi înșine pentru a căuta în aventură ceea ce este mai bun în noi nu este încă înfrânat, constrâns. Copilăria este vârsta speranței și a visului. Copilul este ființa și singura ființă care trăiește în ea însăși.” (J. Chateau)

În general dezvoltarea psihologică a copilului se include ca notă esențială, definitorie a însăși noțiunilor de “copil” și “copilărie”: “copilul este ființa umană în dezvoltare spre statutul de personalitate”, iar “copilăria este perioada de vârsta în interiorul căreia se realizează cele mai profunde și importante procese de dezvoltare a organizării psihocomportamentale a omului”.

Din perspectiva stadialității, perioada școlară mică (6/7 – 10/11 ani) prezintă următoarele încadrări:

1) stadiul dezvoltării psihosociale – în acest stadiu este foarte important să oferim copiilor o activitate constructivă, limitând comparațiile între cei buni și cei “răi”;

2) stadiul dezvoltării cognitive, caracterizat prin operații concrete ale gândirii și începutul operațiilor formale;

3) stadiul gândirii morale: tranziție de la moralitatea constrângerii la moralitatea cooperării, de la preconvențional la convențional. Acum are loc perceperea regulilor drept înțelegeri mutuale, dar, pe de altă parte, supunerea la regulile “oficiale” se face din respect pentru autorități sau pentru impresionarea celorlalți.

Tot din punctul de vedere al stadialității, J. Piaget încadrează școlaritatea mică în stadiul operațiilor concrete (situat între 7 și 12 ani). Acesta se caracterizează prin apariția grupărilor operaționale care permit conceptualizări și coordonări de concepte. Structurile operatorii, luate în sine, sunt abstracte și definesc o logică calitativă (a ordinii și claselor), dar conținutul lor rămâne în bună măsură concret, deoarece se desfășoară asupra obiectelor și relațiilor concrete dintre ele.

Prin urmare învățarea devine tipul fundamental de activitate (Șchiopu U.). Aceasta înseamnă că activitatea școlară va solicita intens activitatea intelectuală, procesul de însușire gradată de cunoștințe cuprinse în programele școlii elementare și că, în consecință, copilului i se vor organiza și dezvolta strategii de învățare, i se va conștientiza rolul atenției și repetiției, etc.

Progresele în dezvoltarea intelectuală sunt, de asemenea, evidente. Ceea ce începe să se precizeze cu mai mare claritate în această perioadă școlară este diferența dintre stilurile cognitive. Acest concept desemnează tendința de a răspunde varietății sarcinilor și problemelor intelectuale într-un mod particular. Cercetările care vizează stilul cognitiv fac deosebirea între stilul impulsiv față de stilul reflexiv și stilul analitic față de cel tematic.

Realizând o educație instituționalizată și obligatorie, școala egalizează social accesul la cultură; creează virajul de mentalitate spre lumea realului complex (virare ce solicită intens adaptarea); impune modelele ei de viață, precum și modelele sociale de a gândi și acționa; creează sentimente sociale și lărgește viața interioară, precum și condiția de exprimare verbală și comportamentală a acestuia.

Dar, legătura dintre școală și viața socială, poate fi mai mult sau mai puțin strânsă. Transformările, reformele învățământului din ultimul timp au dus la înrăutățirea situației din școli. Treptat, activitatea școlară imprimă modificări în universul interior. Se destramă mitul copilăriei și se dezvoltă realismul concepției despre lume și viață în care acționează modele sociale noi de a gândi, simți, aspira și tendințele de identificare cu acestea capătă consistență.

În ceea ce privește caracteristicile afective ale acestei perioade, două probleme rețin atenția: delicvența juvenilă și tulburările comportamentale. În ambele sensuri este implicată problematica afectivă. Frustrarea, provocată la copil de diferența dintre codul grupului și regulile adulților, îi pot conduce pe cei cu o constelație afectivă aparte (lipsa încrederii în sine, relaționare socială dificilă, antagonism, etc.) spre încălcarea normelor. Acești copii par a căuta satisfacție și recunoaștere în alt cadru decât cel școlar sau familial.

Interesele încep să se dezvolte în procesul satisfacerii unor trebuințe. Baza lor fiziologică este legată de dominația creată în activitatea nervoasă superioară, în însuși procesul satisfacerii trebuințelor, a unor forme de activitate.

În perioada micii școlarități, activitatea și munca școlară creează cadrul unor condiții relativ noi, mai stabile și mai organizate, ale dezvoltării psihice a copilului. Școala impune copiilor o serie de cerințe și un anumit mod de conduită generală, obiectivat în norme și reguli.

Forma caracterului se manifestă în particularitățile și specificul acțiunilor și faptelor omului. Formarea caracterului depinde în mare măsură de temperament, de dirijarea voluntară a conduitei, care se dobândește și se exprimă prin capacitatea de “a te stăpâni” și prin aceea de “a acționa” în conformitate cu un anumit țel, și de obișnuințe, care constituie un produs automatizat al experienței generale de viață, al educației și al sumării latente a tuturor influențelor și condițiilor ce au acționat activ în trecut și au determinat reacții stereotipice specifice.

În ceea ce privește relația temperament – caracter în perioada școlarității mici are lor un intens proces de mascare a unor aspecte temperamentale. Copiii nestăpâniți, vioi, încep să se stăpânească relativ, iar copiii caracterizați printr-o inerție a activității nervoase superioare, tipul slab în special, suferă permanent solicitări, sunt activați.

Adesea se declanșează o criză care atinge vizibil comportamentul copilului. Deci creșterea este marcată de conflicte ca șui cum ar fi de ales între un tip de activitate vechi și altul nou. Una din cele două activități care se supune legii celeilalte trebuie să se transforme și în continuare, își pierde puterea de a reglementa util comportamentul copilului.

Transformarea copilului în viitorul adult nu urmează, deci, o linie dreaptă, fără bifurcări și fără ocoluri. Principalele orientări la care copilul se supune în mod normal constituie, totuși, o ocazie frecventă de incertitudini și ezitări. Dar câte alte ocazii întâmplătoare nu-l obligă să aleagă între efort sau renunțare! Ele apar din mediul înconjurător, mediu constituit din persoane și din lucruri: mama sa, rudele sale, întâlnirile obișnuite sau neobișnuite, școala – care constituie tot atâtea contacte – , relații și structuri diverse, instituții, prin care el trebuie să se încadreze, de bunăvoie sau nu, în societate.

Limbajul interpune între el și dorințele lui, între el și oameni, un obstacol sau un instrument pe care el poate fi ispitit fie să le ocolească, fie să le ia în stăpânire, și, în primul rând, obiectele din apropierea lui, cele confecționate, ceașca, lingura, oala, hainele, electricitatea, radio-ul, constituie pentru copil o stânjenire, o problemă sau un ajutor, îl îndepărtează sau îl atrag și-i modelează activitatea.

În viața copilului de 7 ani se întâmplă un mare eveniment: începerea școlii. Acest moment este amplu pregătit din perioada preșcolară în planul intereselor copilului, al preocupărilor sale, al întregii dezvoltări psihice.

Pe planul dezvoltării proceselor de cunoaștere, copilul de 7 ani este capabil de a înțelege un sistem mai amplu de cunoștințe. Gândirea sa se exprimă deja sub forma raționamentului deductiv sau sub forma judecății inductive. Copilul de 7 ani simte plăcerea conversației, planul său mintal este relativ bogat – gândirea este activă, iscoditoare. El dispune de cunoștințe numeroase, ce au început să i se dezvolte. Gândirea sa dispune de procese largi de generalizare, analiză și sinteză. El posedă unele noțiuni concrete.

Prin urmare, o altă trăsătură specifică a dezvoltării copilului de 7 ani este aceea a existenței unui larg plan mintal, a posibilității formării și dezvoltării noțiunilor, a capacității de agândi, de a stabili o concluzie pe baza unor premise. Gândirea copilului are la 7 ani un caracter concret, care surprinde feluritele relații dintre fenomene, succesiunea cauzală, necauzală, relațiile cantitative, calitative….

Memoria și imaginația afectivă sunt, de asemenea, foarte dezvoltate. Copilul de 7 ani știe că dacă un copil mai mic plânge aceasta se întâmplă sau fiindcă s-a lovit sau fiindcă l-a certat cineva și imediat întreabă asupra pricinii plânsului în aceste direcții.

Autodisciplinarea, autocontrolul conduitei au la bază creșterea caracterului activ al dinamicii corticale. În general, pe la 7 ani , copilul manifestă, atât față de actele de conduită, cât și în procesele de cunoaștere, elementele evidente de autodisciplinare.

Dezvoltarea psihologică a copilului se exprimă printr-o evoluție diferită de la caz la caz, dar totuși progresivă din punct de vedere al mișcării, al tonusului, al afectivității, al inteligenței, al limbajului. O caracteristică majoră a dezvoltării psihice este stadialitatea ei. Stadiile dezvoltării se succed unele după altele.

În definirea stadiilor dezvoltării, Ursula Șchiopu propune trei criterii:

tipul fundamental de activitate: joc, învățare, muncă-exprimă direcționarea și structurarea forței energetice psihice pentru asimilarea de cunoștințe, funcționalitatea deprinderilor, abilităților cu tendința de a fi integrate în trăsături, însușiri de personalitate;

tipul de relații care pot fi obiectuale și sociale; exprimă structura evolutivă sub raportul adaptării și integrării sociale;

tipuri de contradicții dintre cerințele externe și cerințe subiective (dorințe, idealuri, aspirații) ca și contradicțiile dintre fiecare categorie și posibilitățile societății de a le satisface. Alte categorii de contradicții se referă la opoziția dintre structurile psihice vechi și cele noi (deprinderi, sentimente, interese), dintre diferitele laturi și caracteristici ale personalității (aspirații-posibilități, afectivitate-inteligență) ca și dintre conștient și inconștient. Aceste criterii se raportează la vârsta cronologică.

Cronologic, abordarea dezvoltării psihologice a copilului în diferite etape de dezvoltare, pornește chiar din perioada prenatală, urmărind dinamica dezvoltării:

nașterea

primul an de viață

prima copilărie (perioada antepreșcolară): de la 1 la 3 ani

a doua copilărie (perioada preșcolară): de la 3 la 6,7 ani

a treia copilărie (perioada școlarã mică) de la 6 la 10-12 ani

Tabelul cuprinzând modul de operare a criteriilor în definirea stadiilor

CAPITOLUL 5. METODOLOGIE DE CERCETARE

Frază de introducere

5.1. Obiectivul cercetării

Scopul cercetării de față este să determin comparativ gradul de inteligență, atenția distributivă, memoria și răbdarea copiilor care practică cu regularitate șahul cu a copiilor care nu practică acest joc.

5.2. Ipotezele cercetării

Ipotezele generale de la care a pornit cercetarea de față sunt:

1. Dacă nivelul de inteligență, atenția și capacitatea de memorare sunt superioare în cazul copiilor care practică șahul, atunci jocul de șah reprezintă o opțiune pentru creșterea abilităților intelectuale;

2. Dacă se practică jocul de șah, atunci performanțele intelectuale sunt superioare.

5.3. Metodologia cercetării

În vederea verificării ipotezelor formulate mai sus, am utilizat două instrumente de evaluare psihologică, teste pentru măsurarea inteligenței, capacității de memorare și atenției.

Metode și instrumente utilizate:

– testul Raven,

– test de memorie,

– observația.

Astfel, pentru evaluarea inteligenței și atenției am utilizat testul Matrici Progresive Standard (Testul Raven), care face parte din categoria testelor non-verbale și a fost construit pentru evaluarea inteligenței persoanelor cu vârsta cuprinsă între 6 și 80 de ani. Testul a fost adaptat în peste 60 de culturi și are indicatori psihometrici care atestă valoarea sa în evaluarea inteligenței.

Testul a fost construit astfel încât sǎ acopere niveluri variate ale abilitǎții mintale și sǎ fie aplicabil la toate categoriile de vârstǎ, indiferent de nivelul de școlaritate, naționalitate sau condiție fizicǎ. Scorul total la aceste matrici este influențat de capacitatea inductivǎ de înțelegere a relațiilor spațiale și de factori non-intelectuali de personalitate (temperament, afectivitate, motivație).

Testul cuprinde 60 de itemi, fiecare item constând dintr-un desen abstract sau dintr-un grupaj de figuri, din care lipsește o parte, un element. Sub matrice se gǎsesc 6 sau 8 figuri, printre care se aflǎ și figura care întregește matricea. Cele 60 de probleme sunt grupate în 5 serii, notate A, B, C, D, E, iar fiecare serie cuprinde 12 matrici. Fiecare temǎ dezvoltǎ o temǎ diferitǎ: seria A are ca temǎ stabilitatea de relații în structura matricii continue, seria B vizeazǎ analogii între perechile de figuri ale matricii, seria C – schimbǎri progresive în figurile matricii, seria D – permutǎri (regrupǎri de figuri în interiorul matricii), iar seria E – descompuneri în elemente ale figurii matricii. Matricea progresivǎ standard, deși cuprinde un singur gen de sarcini, prin varietatea temelor sale poate evidenția capacitatea de restructurare (mobilitate, rigiditate mintalǎ) și capacitatea de transfer, întrucât subiectul își exerseazǎ tehnica de rezolvare în timpul parcurgerii probelor. Fiecare sarcinǎ începe cu o sarcinǎ ușoarǎ, urmatǎ de 11 probe de dificultate crescândǎ. Seriile se succed tot în ordinea dificultǎții gradate, ceea ce favorizeazǎ o învǎțare treptatǎ pe parcursul probei în ansamblu. Dupǎ efectuarea probei, persoanelor cǎrora li s-a aplicat testul li se calculeazǎ coeficientul de inteligențǎ conform acestui test. Pe baza acestui coeficient subiectul este inclus într-una din categoriile urmǎtoare:

0- 19 – deficiențǎ mintalǎ gravǎ (idioție);

20- 49 – deficiențǎ mintalǎ medie (imbecilitate);

50- 69 – deficiențǎ mintalǎ ușoarǎ (debilitate mintalǎ);

70- 79 – inteligențǎ de limitǎ;

80- 89 – inteligențǎ sub medie;

90- 99 – inteligențǎ de nivel mediu slabǎ;

100-109 – inteligențǎ de nivel mediu bunǎ;

110-119 – inteligențǎ deasupra nivelului mediu;

120-140 – inteligențǎ superioarǎ;

peste140 – inteligențǎ extrem de ridicatǎ.

Întrucât memoria reprezintă un proces psihic cognitiv prin care informațiile se fixează, se stochează și se reactualizează, testele de memorie, ajută specialistul să evalueze inteligența subiecților.

În general, testele de memorie, urmăresc, prin conținut și prin cerințe, evaluarea următoarelor dimensiuni:

– evaluarea capacitățilorși performanțelor mnezice;

– evaluarea productivității mnezice (numărul de elemente reținute);

– viteza și acuratețea reactualizării informațiilor (promptitudinea răspunsurilor subiectului la itemi și corectitudinea redării materialului de memorat);

– evaluarea modalității în care subiectul analizează și integrează datele perceptive (stimulii vizuali, auditivi, etc);

– identificarea deficiențelor mnezice, a proceselor patologice (Ana Maria Andrieș, Editura Fundației România de mâine, Testarea psihologică. Aptitudinile și inteligența, p.114)

În literatura de specialitate, testele de memorie sunt clasificate astfel:

teste de memorie a cifrelor;

teste de memorie a cuvintelor;

teste de memorie a cuvintelor perechi;

teste de memorie a textelor;

teste de memorie a imaginilor sau a formelor geometrice.

Totodată, din punct de vedere al obiectivului testului, există și o altă clasificare a testelor de memorie, respectiv: teste de memorie vizuală, teste de memorie auditivă, teste de memorie asociativă, iar lista poate continua în funcție și de forma memoriei pentru evaluarea căreia a fost elaborat testul.

Deloc de neglijat în cadrul unui experiment, consider că observația este modalitatea de care stă la baza oricărei cercetări.

Această metodă este aplicabilă atât în cazul studiilor de tip cantitativ, cât și în cazul celor de tip calitativ, fiind cea mai veche metodă utilizată în cercetările psihologice.

Întrucât ”observația” presupune să fii atent la ceea ce urmărești, să privești cu atenție, cercetătorul are misiunea ca urmare a constatării să noteze fenomenele, întâmplările exact așa cum acestea s-au desfășurat.

Scopul observației este acela de a:

descrie persoanele și împrejurările pentru a se înțelege ce se întâmplă, chiar dacă nu suntem de față,

integra, a vedea viața socială ca un proces de evenimente interconectate;

evita utilizarea prematură a teoriei și conceptelor îninte ca fenomenul respectiv să fie cu adevărat înțeles;

vedea prin ochii persoanelor observate evenimente, acțiuni, norme și valori,

contextualiza, social și istoric, evnimentele observate, pentru a fi corect înțelese,

oferi un design de cercetare flexibil care să permită o investigare deschisă spre aspectele neașteptate și neprevăzute.

Având în vedere faptul că cercetătorul nu are voie să intervină sub nici o formă asupra datelor, ci să le redea exact așa cum sunt și cum au loc, urmează fluxul exact al evenimentelor, ca și caracteristică esențială a observației caracterul acesteia de non-intervenție.

Ca metodă de cercetare, observația trebuie să îndeplinească o serie de condiții – să fie completă și precisă, ceea ce presupune un plan prealabil bine elaborat. Cu cât se vor face mai multe și mai complete relatări exacte, cu atât observația își va atinge scopul, cu condiția ca să fie notate mai ales fapte și condiții considerate semnificative din punctul de vedere al sarcinilor temei de cercetare. De aceea trebuie stabiliți în prealabil itemii observației. În al doilea rând trebuie să fie orientată bine spre toate felurile de comportamente și reacții care cuprind caracteristicile sau conduitele implicate la obiectivul cercetării. (Strungă C.,,Obiective și metode pedagogice”, Ed.Augusta, Timișoara, 1995)

Rezultatele observației trebuie să fie consemnate chiar în timpul observării, dar fără știrea celui observat, sau imediat după ce observația a luat sfârșit. Deși cel care efectuează observație face o anumită selecție a datelor, în scopul de a le reține pe cele mai semnificative, totuși asigurarea unei obiectivități ridicate pretinde o înregistrare cât mai detaliată și fidelă a fenomenelor, analiza rezultatelor fiind rezervată etapei care urmează

5.4. Lotul de subiecți supus cercetării

Pentru îndeplinirea obiectivului cercetării am ales ca subiecți 40 de copii, dintre care 20 joacă frecvent șah, iar 20 nu joacă șah, cu vârsta cuprinsă între 7 și 14 ani.

Din totalul de 40 de subiecți, selectați în vederea determinării nivelului de inteligență, capacitate de memorare, atenție distributivă și răbdare la copiii mentionați mai sus, am ales un număr egal de cazuri, adică 20 subiecți (13 băieți și 7 fete) care practică jocul de șah de la o vârstă fragedă (în jurul vârstei de 4 ani) și 20 subiecți (12 fete și 8 băieți) care nu practică acest joc.

Subiecții au fost selectați din cadrul aceleiași școli, însă din clase diferite.

Tabelar și grafic, reprezentarea copiilor care practică șahul este următoarea:

Graficul de mai jos reprezintă procentul de copii care practică șahul: 7 fete (35%) și 13 băieți (65%)

Copii care nu practică șahul au fost selectați după cum urmează:

Graficul de mai jos reprezintă procentul de copii care nu practică jocul de șah: 12 (60%) fete și 8 băieți (40%)

5.5. Interpretarea cantitativă și calitativă a datelor

Pentru a nu suprasolicita copiii, cele două teste au fost aplicate în zile diferite, în mod individual.

Proba nr.1 – testul Raven

Din întreg eșantionul, 2 copii au obținut scoruri peste 120, și anume conform Matricei Progresive Raven acești copii au o inteligențǎ superioarǎ, ambii fiind jucători de șah. Celelalte rezultate s-au încadrat astfel:

– 17 copii au înregistrat valori peste 110. Din cei 17 copii, 11 copii sunt șahiști;

– 21 copii au înregistrat valori peste 100. Dintre cei 21 copii, 7 copii sunt șahiști.

Pe parcursul testării, majoritatea elevilor au întâmpinat dificultǎți în rezolvarea seriilor D și în special E, acele permutǎri și descompuneri provocând probleme. După cum se observă în reprezentarea grafică de mai jos, copii șahisti au obținut rezultate net superioare față de ceilalți copii, confirmând ipoteza de la care a plecat cercetarea de față.

Rezultatele copiilor care joacă șah urmare aplicării testului Raven:

Rezultatele aplicării testului Raven copiilor care nu joacă șah, sunt următoarele:

Analizând comparativ rezultatele obținute la testul Raven de copii care joacă frecvent șah și cei care nu joacă șah avem următoarea situație:

Din totalul de 20 de copii șahiști, 13 dintre ei au dovedit o inteligență deasupra nivelului mediu, din care 2 au o inteligență superioară; 65% dintre ei au o inteligență deasupra nivelului mediu.

Din totalul de 20 de copii neșahiști doar 6 dintre ei au un grad de inteligență deasupra nivelului mediu și nici unul nu a atins scorul de 120, deci 30% dintre ei au o inteligență deasupra nivelului mediu.

Grafic reprezentând procentual gradul de inteligență deasupra nivelului mediu șahiști/neșahiști

Proba nr.2 – testul de memorie

La testul de memorie, copiilor li s-au citit cu voce tare șiruri de numere formate din cifre și litere. Sarcina lor a fost de a reține și apoi a spune cu voce tare, mai întâi cifrele în ordine crescătoare, iar apoi literele în ordine alfabetică. La această probă elevii au obținut rezultate bune și foarte bune, astfel:

– 32 de copii au obținut rezultate foarte bune. Din cei 32 de copii, 18 sunt jucători de șah

– 8 copii au obținut rezultate bune. Din cei 8 copii, 2 joacă în mod frecvent șah.

Rezultatele comparative la proba de memorie între copiii jucători de șah și neșahiști, sunt redate mai jos, atât în formă tabelară, cât și grafic:

În ceea ce privește observația – de completat

Rezultatele obținute între cele două grupe de copii sunt destul de diferite. Copiii care nu joacă șah au întâmpinat probleme mai mari la testul Raven și au manifestat lipsă de răbdare comparativă cu jucătorii de șah.

Aceștia din urmă dovedesc o putere mai mare de concentrare, mai multă răbdare, având o conduită disciplinată și cu evidente abilități intelectuale superioare (doar 3 dintre ei obținând un scor de 100 la testul Raven).

Practicând de mici jocul de șah, copiii sunt familiarizați cu spiritul competitiv, situațiile strategice, puterea de concentrare și menținere a atenției. Obișnuiți cu stimulii vizuali pe care îi presupune tabla de șah precum și reținerea mișcărilor adversarilor, copiii care practică ,,sportul minții” au fost cu un pas înaintea celorlați și la testul de memorie.

Lipsa de control a emoțiilor și a stăpânirii de sine a fost mai mare în cazul copiilor care nu joacă șah, ceea ce a determinat obținerea unui scor mai mic la ambele teste. Aceasta s-a dovedit mai ales la proba de memorie, care a fost orală (trebuind să dea răspunsurile examinatorului), stăpânirea emoțiilor influențând rezultatul.

La testul Raven copiii care practică șahul au fost avantajați deoarece această activitate le-a dezvoltat:

– puterea de imaginație,

– formarea gândirii creative,

– spiritul de observație,

– dezvoltarea gandirii logice,

– răbdarea,

– concentrarea susținută

Mai ales răbdarea și puterea de concentrare susținută până la final i-a avantajat pe șahiști, testul Raven având un format destul de cuprinzător și obositor. Pentru copiii care nu sunt obișnuiți cu exerciții ample de gândire și logică acest test le poate crea probleme în special în rezolvarea seriilor D și E.

Din rezultatele obținute în urma testelor se desprinde concluzia că nivelul intelectual al copiilor care învață și practică din copilărie jocul de șah sunt superioare comparativ cu ale celorlalți copii. Practicarea acestui sport de la o vârstă fragedă i-a ajutat în rezolvarea fără dificultate a testelor de inteligență și memorie, ceea ce înseamnă că șahul dezvoltă aceste abilități.

Putem conchide că rezultatele foarte bune pe care le-au obținut șahiștii la cele două probe dovedesc abilitățile pe care le dezvoltă practicarea în mod sistematic a acestui ”sport”, confirmând ipotezele studiului de cercetare, jocul de șah reprezentând o opțiune pentru creșterea capacităților intelectuale.

CAPITOLUL 6. CONCLUZII

Jocul este o experiență naturală, universală ce face parte din viața de zi cu zi a copilului. Pretutindeni în lume copiii se joacă individual sau în grupuri mici, explorând mediul încojurător, cunosându-și tovarășii, descoperindu-se pe sine, învățând, dezvoltându-se. Jocul servește pentru susținerea culturii autentice, încorporează popești populare, aniversări, tradiții, obiceiuri, teme universal, fiind o experiență de învățare cu multiple valențe.

Stimularea intelectuală a copilului în primii ani este definitorie pentru formarea inteligenței lui. Stimularea limbajului, învățarea gândirii logice și a spiritului creator, formarea dragostei pentru lectură și frumos, vor rămâne pentru totdeauna cadrul personalității lui. Întreaga etapă preșcolară străbate o perioadă de maximă sensibilitate intelectuală; copilul este permanent dornic și curios să cunoască, să afle și să știe cât mai multe. O stimulare adecvată îi va dezvolta aptitudinile și dorința de cunoaștere care îl va caracteriza toată viața.

Șahul este considerat cea mai bună cale în dezvoltarea capacităților mintale ale copiilor cum ar fi puterea de concentrare, memoria, abilitățile analitice. Lumea fantastică a șahului este foarte asemănătoare cu lumea basmelor în care trăiește fiecare copil, dezvoltând imaginația și creativitatea acestuia, permițând fiecărui copil un mod personal de abordare a partidei de șah și de manifestare a personalității în cel mai creativ mod.

Jocul de șah constituie o adevărată punere la încercare a imaginației, dibăciei, a spiritului de observație, a puterii de concentrare. Având reguli simple, șahul este ușor de învățat. Spre deosebire de alte jocuri logice, el are o complexitate relativ mare și posedă și o finalitate care dă caracterul de plăcere al învățării lui. Nu în ultimul rând, beneficiază de o bogată tradiție cultural, este asociat inteligenței, din cele mai vechi timpuri fiind considerat un joc al înțelepciunii.

Șahul este important nu numai ca instrument de disciplinare a gândirii, dar și pentru puterea de dezvoltare a imaginației copilului. Jucătorului i se cere să anticipeze mutările adversarului, iar această anticipare trebuie să o facă în timp limitat, flexibil, pe care el singur învață să-l gestioneze cât mai bine. Utilitatea șahului este deosebită pentru însușirea matematicii: în matematică obții un anumit rezultat, în urma unei operații, așa cum în șah, în urma unei mutări obții o poziție, a cărei evaluare trebuie să o faci, cât mai corect.

Șahul nu dezvoltă numai raționamentul, ci și memoria, căci jucătorul de șah, înainte de a face mutarea pe tablă, studiază toate posibilitățile în minte. Un alt aspect foarte important al utilității șahului este faptul că acesta obișnuiește copiii cu atmosfera de concurs. Un șahist este obișnuit cu atmosfera de concurs și reușește să-și pună în valoare cunoștințele la momentul examinării (intr-un domeniu oarecare).

Șahul antrenează gândirea, inteligența și solicită o serie de calități psihice, a căror dezvoltare la un grad superior permite o mai bună însușire a teoriei și practicii șahiste, o mai rapidă și eficientă rezolvare a problemelor puse de adversar. Pentru un jucător de șah se impune necesitatea unei autocunoașteri și autoînțelegeri profunde care să permită aprecierea autocritică a jocului propriu, a greșelilor și neajunsurilor în scopul îndreptării lor, a perfecționării calităților și a creerii unui constant și permanent tonus psihic (echilibru emotiv, încredere și calm, luciditate în orice situație, curaj creator, rezistență la emoțiile negative, profunzime și suplețe în gândire). Cele mai multe poziții de șah au un caracter problematic și nu întotdeauna poate fi găsită mutarea unică, cea mai bună. În aceste condiții, alegerea ei depinde deseori de particularitățile individuale ale jucătorului, de experiența, cunoștințele, caracterul, temperamental, modul de a gândi și stilul său de joc. Cunoașterea adversarului, sesizarea și înțelegerea ideilor și intențiilor sale permit intuirea direcției de dezvoltare a jocului și alegerea unei strategii sau replici corespunzătoare cât mai favorabile pentru sine și mai neplăcute pentru adversar.

Premizele psihologice ale talentului șahist sunt: capacitate de gândire sintetică, atenție distributivă și un raționament logic si expresiv. Acestea sunt, de fapt, caracteristici generale ale inteligenței, necesare în șah, dar nu suficiente. Altă calitate absolut necesară este curajul; este vorba de un curaj la nivel psihic. În timpul partidei, jucătorul are impresia că se află în razboi, înconjurat de primejdii și amenințări. Această impresie este doar vagă într-o partidă amicală, dar devine foarte puternică într-un conscurs important. Cei fricoși nu rezistă. Un bun jucator de șah trebuie să se comporte ca un comandant de armată curajos pe câmpul de luptă.

Jucătorul de șah trebuie să urmărească trei factori: să se cunoască pe sine însuși, să cunoască adversarul, să aibă un scop înalt. Pentru obținerea performanței este nevoie ca jucătorul să aibă o condiție fizică foarte bună, un sistem nervos echilibrat, o capacitate de rezistență la factorii perturbatori. Într-o luptă dură și prelungită, șahistul trebuie să aibă condiție fizică foarte bună pentru a avea resurse seficiente necesare unei lupte de peste cinci ore. Șahiștii mai puțin pregătiți fizic vor da semne de oboseală tot mai accentuate, care spre sfârșit vor influența negativ rezultatul.

Jucătorul de șah trebuie să fie interesat de stilul psihologic al adversarilor săi. El urmează să aibă în vedere comportarea adversarului în anumite situații tip – ivite pe parcursul unei partide. Imoprtant în șah nu este, firește, numai să ,,țintești” punctele slabe ale adversarilor; esențial este ca și jucătorul să își depisteze propriile slăbiciuni, lucrând apoi sitematic pentru a le contracara. Privit din acest punct de vedere, șahul se arată a fi o necontenită luptă cu sine. Orice jucător de șah trebuie să cunoască elementele care-i definesc personalitatea: putere de concentrare, temperamentul, emotivitatea, imaginația, memoria și să nu se angajeze pe un făgaș care ar dăuna posibilităților sale.

Caracteristica jucătorului de șah este marea capacitate de a gândi realist, obiectiv. Acest realism se bazează pe legi severe specific tehnicii jocului de șah și scopului pe care îl urmărește. Partida de șah este o luptă și cine vrea să învingă trebuie să caute adevărul în joc, adică ceea ce este rațional și corect, ținând sub supraveghere pe adversar care, la rândul lui, și el caută să câștige. În realizarea scopului urmărit, șahistul trebuie să procedeze cu insintență la însușirea general a tehnicii și studierea artei șahului. Pentru a se ridica pe scara valorică, un șahist trebuie să dispună de următoarele condiții: capacitatea de a stabili un plan corect de joc, în funcție de evoluția adversarului, capacitatea de a calcula cât mai exact variantele corecte, posibilitatea de constatare a ultimelor resurse practice. Un bun șahist trebuie să dispună de două aptitudini esențiale, exprimate prin simțul poziției și ,,vederea combinativă” – acea capacitate, în general nativă, bazată pe imaginație puternică, prin care se intuiște combinația în momentul apariției ei. Orice partidă jucată conține cel puțin o combinație izvorâtă din scânteia-talent cu care a fost dotat inițial de natură, acel jucător și care, apoi prin studiu stăruitor și educare necontenită, o dezvoltă mai mult sau mai puțin în funcție de posibilitățile fiecăruia.

Șahul nu are de-a face cu norocul. Șahul modelează minți, personalități și îndrumă destine. Seriozitate, dedicație și spirit competitiv, dorința de a fi învingător sunt calitățile esențiale pe care le descoperi atunci când întâlnești un șahist.

BIBLIOGRAFIE

Eduard Claparede, Psihologia copilului și pedagogia experminetală, 1975

Ursula Șchiopu, colaborare lui V. Pisloi, Psihologia generală a copilului, E.D.P., 1982 ediția I și 1985 – ediția a II-a.

Margareta Dincă, Curs Psihologia copilului și adolescentului, 2009

Ursula Șchipou, lui Emil Verza, Psihologia vârstelor, ciclurile vieții, Editura Didactică și pedagogică, București, 1997

Jean Piaget, Psihologia copilului, Ed. Didactica și pedagogica, Bucuresti, 1971

Jean Chateau, Copilul și jocul, Ed. Didactica și pedagogica, Bucuresti, 1972

Ursula Șchiopu, Problemele psihologice ale jocului și distracțiilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1970

H. Gardner, Teoria inteligențelor multiple, 1983.

P. Osterrieth, P.A, Introducere în psihologia copilului, E.D.P, București, 1976.

Franz Kafka, Jurnal, Editura RAO, București, 2002.

Aurica I. Moale, Jocul didactic – primul pas spre școală, 2005.

Margareta Dincă, Mihalcea A, Metodologia cercetării științifice, Editura Renaissance, București, 2010.

Georgescu Gabriel Ioan, Curs instructor sah, 2011

Irina Coralia Candea, Viorel-George Dumitru – O călătorie în lumea șahului

Chevalier J., Gheerbrant A. (2009) – ”Dicționarul de simboluri”-, Editura Polirom, București

Târcovnici V. – ”Pedagogie generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București

Șchiopu, U., Verza , E., 1985– ”Psihologia vârstelor”, Editura didactică și Pedagogică, București

Simion M.N., 2010, ”Rolul jocului în dezvoltarea personalității copilului”, Editura Vladimed – Rovimed

www.citatepedia.ro

Sion, Grațiela, Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2003.

Golu, P., Verza, E., Zlate, M., Psihologia copilului. Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993.

Minulescu, Mihaela, Psihologia copilului mic, Editura Psyche, București, 2003.

Debesse, N., – Psihologia copilului de la naștere la adolescență, Editura didactică și pedagogică, București, 1970

Rose, V., – Cunoașterea copilului, Editura didactică și pedagogică, București, 1972

Morel, Corinne, 1999. ABC de la Psychologie de l’enfant et de l’adolescent. Ed. Jaques Grancer, Paris.

Laura Goran " Introducere în psihologia educației", Editura Fundației România de Maine, 2010

Stela Iancu "Psihologia Școlarului", Editura Polirom, 2000

Adrian Neculau "Psihologie Socială ", Editura Polirom, 1996

Andrei Cosmovici, Luminița Iacob "Psihologie Școlară" Editura Polirom, 1999

Mielu Zlate "Fundamentele Psihologiei"(Editura Pro Humanitate, 1998

Mihaela Corina Tutu "Psihologia Personalității",Editura Fundației România de Maine, 2007

Gilly M. Maitre-eleve ; "Roles institutionnels et representacions" PUF, Paris 1980

Jinga I, Istrate E." Manual de pedagogie" (Editura All 1998)

Păun E. "Sociopedagogie școlară" (EDP 1982)

Schiopu U., Verza E. "Psihologia vârstelor ' (EDP 1997)