Jocul de Rugby

CAPITOLUL I

1.1. Apariția jocului de rugby în România – primele echipe

Rugby-ul românesc a apărut în în jurul anul 1910 în București importat din Franța de studenții români care au studiat la Havre și care au adus cu ei prima minge de rugby.

Începuturile rugby-ului românesc este legat de București și cu toate eforturile promotorilor lui de-al promova și în provincie a rămas aici timp de 30 de ani.

Printre pionierii rugby-ului românesc se numă Grigore Caracostea, frații Iconomu, frații Husar, Constantin Crătunescu, Henri Manu, Nae Mărăscu, Mișu Vardalla, frații Tănăsescu, frații Vidrașcu, Puiu Valvoreanu, Sorin Michaielescu, etc.. Primele jocuri „miuțe” și antrenamente au avut loc pe un tren viran vizavi de Univesitate, situat în spatele statuii lui Mihai Viteazul. Dintre cei amintiți ca pionieri ai rugby-ului, majoritatea au activat la echipe studențești de renume din Franța. De exemplu Grigore Caracostea a jucat la „Racing” Paris, Mircea Ionescu a jucat la Montpellier la „U.S.Perpiqnen”, Nae Mărăscu a jucat la „State Français” și la „Olempique Lillois” din orașul Lille, Henri Manu un jucător de forță deosebită a jucat titular la „Racing” și a ajuns chiar căpitan la reprezentativa Parisului. Interesant este faptul că frații Iconomu și Dumitru Tănăsescu, împătimiți rugbyști au luat parte la înființarea câtorva echipe și asociații sportive de atletism, de scrimă, de ciclism, de fotbal și tenis, exemplu fiind Tennis Club Român unde au făcut propagandă rugby-ului. Primele două echipe de rugby care iau ființă sunt Tennis Club Român și Sporting Club, iar primul joc de rugby la noi în țară este consemnat la 8 septembrie 1913 între cele două echipe.

În 1913 primarul Bucureștiului, Grigore Cantacuzino cedează un teren Federației Societăților Sportive din România „terenul de la Șosea”, astăzi terenul Tineretului vizavi de ștrandul Tineretului, cunoscut sub numele de „Federație”. Terenul era destinat activităților sportive, luând ființă în cadrul F.S.S.R., așa numita Comisie de Instalare, care a delimitat fiecărui sport locul de desfășurare a antrenamentelor și competițiilor. Acest teren este „leagănul” rugby-ului românesc din primii săi ani până în zilele noastre. În 9 martie 1914 Sporting Club câștigă cu 16-3 contra Tenis Club, urmat de un joc între două echipe școlare. În 16 martie 1914, Tenis Club câștigă cu 6-3 jocul cu Sporting Club urmată de finala Campionatului scolar de rugby dintre Liceul Gh.Lazăr și Liceul Sfântul Sava, joc câștigat de prima. Tot în acest an, frații Iconomu înființează un nou club de rugby în București, „Rugby Footbal Club” care intreprinde două turnee de demonstrații la Iași și Craiova.

În 1915 se înființează Comisia de Footbal – Rugby, fiind ales președinte Grigore Caracostea și membrii D.Tănăsescu, G.Iconornu și Jean Hussar. Tot în această perioadă ia naștere o grupare a liceelor Matei Basarab și Mihai Viteazul, cunoscută sub numele de „Matei Club”.

1.2.Principalele obiective ale FRR în promovarea practicării jocului de rugby

În acest sens, principalele obiective ale Federației Române de Rugby sunt:

– dezvoltarea și promovarea practicării jocului de rugby pe teritoriul României, sub toate formele sale și fără nici un fel de discriminare pe motive politice, religioase, rasiale, de naționalitate, sex sau vârstă;

– organizarea, conducerea, controlul și sprijinirea activității rugbystice pe plan național;

– în măsura creării condițiilor economice, organizarea rugby-ului profesionist în România;

– promovarea rugby-ului românesc, prin echipele reprezentative și cele ale cluburilor, în competițiile internaționale;

– dezvoltarea și statornicirea unor legături constante între federație, asociațiile județene și cluburile de rugby, în cadrul unui sistem de gestiune democratică a activității rugbystice bazat pe autonomie, răspundere, încredere, transparență, loialitate și coeziune;

– elaborarea și organizarea sistemului competițional național prin care să se asigure desfășurarea de campionate și competiții de rugby la toate nivelurile, un cadru obiectiv pentru derularea acestora, ierarhizarea valorică a echipelor participante, desemnarea campioanelor și a celor care retrogradează;

– organizarea procesului de selecție, formare, pregătire și perfecționare continuă a jucătorilor de rugby în concordanță cu evoluțiile și cerințele de performanță pe plan internațional;

– prevenirea încălcării statutului, regulamentelor și normelor F.R.R. și ale I.R.B. și F.I.R.A. – A.E.R., precum și a “Regulamentului Jocului de Rugby” aprobat de IRB;

– contracararea introducerii unor metode și practici neregulamentare în rugby, precum și protejarea acestuia de eventuale abuzuri;

– promovarea spiritului de fair-play în activitatea rugbystică, combaterea violenței la jocurile de rugby și interzicerea folosirii substanțelor dopante în practicarea acestui sport în concordanță cu programele internaționale și reglementările I.R.B., respectiv F.I.R.A.- A.E.R.

– formarea, perfecționarea continuă și ridicarea nivelului de calificare și/sau clasificare a specialiștilor pentru rugby – antrenori, preparatori, instructori, manageri, personal medical, metodologi, arbitri, observatori, alți tehnicieni necesari – în corelație cu nevoile activității rugbystice;

– atragerea și implicarea cercetării științifice și a medicinii sportive în obiectivizarea și dirijarea procesului de selecție și pregătire a jucătorilor și echipelor de rugby, inclusiv a reprezentativelor naționale, precum și în formarea și perfecționarea continuă a specialiștilor din activitatea rugbystică;

– dezvoltarea bazei materiale de interes național destinată rugby-ului;

– reprezentarea și apărarea intereselor rugby-ului românesc pe plan intern și internațional;

– lărgirea relațiilor de cooperare cu federațiile similare din alte țări și asigurarea unei reprezentări marcante a rugby-ului din România în competițiile sportive și în organismele mondiale, europene și zonale ale rugby-ului la care F.R.R. este afiliată;

– sprijinirea membrilor federației aflați în situații de necesitate deosebite.

1.3. Organizarea sistemului competițional divizionar, participarea la sistemul competițional național, cerințele și exigențele metodologice ale FRR

1.3.1 Scopul și obiectivele modulului

Scopul acestui modul este cunoașterea și aplicarea cerințelor și exigențelor metodologice actuale ale FRR.

Se vor atinge următoarele obiective:

Cunoașterea sistemului competițional de la noi din țară;

Cerințele actuale ale FRR privind redresarea rugby-ului;

Cunoașterea participării echipelor reprezentative în sistemul competițional internațional.

Schema logică a modulului

Acest modul este compus din două subcapitole: primul subcapitol prezintă noul sistem competițional al FRR din 30.04.2010. În al doilea subcapitol sunt prezentate prioritățile și exigențele metodologice actuale ale FRR privind redresarea rugby-ului românesc.

Conținutul informațional detaliat

Noul sistem competițional național în conformitate cu Hotărârea Adunării Generale a FRR din 30 aprilie 2010

Particularități metodice generale și speciale în pregătirea rugbyștilor de performanță

Particularități metodice generale (sfera afectivă; dimensiunea colectivă; sfera perceptivă; latura motrică; logica jocului) și speciale.

1.3.2. Noul sistem competițional național în conformitate cu Hotărârea Adunării Generale a FRR din 30 aprilie 2010

In conformitate cu Hotărârea Adunării Generale a FRR din 30 Aprilie 2010 sistemul competițional la nivelul echipelor de seniori va fi organizat pe trei categorii valorice: SuperLiga, Divizia Națională de Seniori și divizia A.

SuperLiga se desfășoară cu participarea echipelor clasate pe locurile 1-8 în Campionatul DNS, ediția 2010 și care îndeplinesc toate condițiile necesare cerute prin acest manual.

În cazul în care o echipă clasată în primele opt din ediția DNS nu îndeplinește condițiile necesare nu va putea participa în SuperLigă. Locul său va fi luat de următoarea clasată din Divizia Națională, ediția 2010. În cazul în care nici aceasta nu îndeplinește toate condițiile organizatorice va trece la următoarea echipă, în ordinea clasamentului, până când se va completa numărul echipelor necesare desfășurării SuperLigii.

Federația Română de Rugby, ca organizator al Super Ligii, Diviziei Naționale, Diviziei A și B, își rezervă dreptul de a lua decizii pentru buna desfășurare a competiției chiar în timpul disputării ei. Acestea vor fi transmise clubului și vor fi puse imediat în aplicare de echipele participante.

Fiecare echipă înscrisă în SuperLigă trebuie să aibă pe lângă echipele de U16 și o Școală de Rugby (minim pentru una din categoriile U14/U12/U10). FRR va susține apariția acestor Școli de rugby prin plata parțială a unui antrenor desemnat de către club, cu baloane de rugby nr 4 și 3, cu echipament specific de pregătire și joc.

CAPITOLUL II

2.1. Particularități metodice generale și speciale în pregătirea rugbyștilor de performanță

Particularități metodice generale și speciale

Rugby-ul, definindu-se ca joc colectiv de luptă extrem de complex, implică organismul uman în globalitatea sa. Astfel, profesorul/antrenorul are cinci mari direcții de intervenție:

– sfera afectivă;

– dimensiunea colectivă;

– sfera perceptivă;

– latura motrică;

– logica jocului.

Sfera Afectivă

Această direcție de intervenție a profesorului/antrenorului este dominantă în preocuparea acestuia, în special în perioada de debut.

Ameliorarea sferei afective va induce jucătorilor o "stare optimală" necesară analizării corecte a situațiilor de joc și realizarea unui răspuns motric adecvat. În timpul jocului, influențele jocului sunt multiple, iar jucătorul trebuie educat să aibă un răspus pozitiv. Aceasta în condițiile în care cu cât nivelul este mai elevat, cu atât influențele afective sunt mai semnificative. Deci jucătorul trebuie să fie apt să le tolereze.

În vederea ameliorării sferei afective, profesorul antrenorul va doza progresiv influențele de natură afectivă prin:

– modificarea intensității în condițiile opoziției active, reale;

– creșterea vitezei de deplasare, ca sursă de contacte forte;

– introducerea incertitudinii în manifestarea opoziției:

– modificarea numărului de parteneri și poziționarea acestora.

Menționez că influențele afective sunt minimale în situații de supranumeric, opoziție semiactivă, viteză redusă și soluții tactice date.

Dimensiunea Colectivă

Rugby-ul ca joc colectiv generează o sumă de interacțiuni foarte dense și foarte complexe. Acestea sunt determinate de numărul mare de jucători, de sarcinile diverse și precise ale acestora în cadrul celor trei forme de joc și două strategii (de contact sau de evitare). Astfel, colectivul unei echipe de rugby trebuie să capete coeziune concretizată prin acțiuni coordonate în spațiu și timp.

Situații deosebite ridică jocul grupat – penetrant care presupune spații reduse, număr mare de jucători, coordonare motrică fină și contact ceea ce induce probleme de recunoaștere și structurare a colectivului.

În vederea construirii colectivului se recomandă sisteme de acționare care presupun modificări ale spațiului și timpului, modificarea rolurilor jucătorilor etc, pe fondul unei componente a grupului relativ constante.

Sfera Perceptivă

Educația perceptivă a rugbystului este necesară ca urmare a problemelor ridicate de structurarea sferei perceptive inerente activității și a diverselor surse de informații solicitate de cele două modalități de joc: în contact și la distanță.

Percepțiile vizuale oferă informații despre adversar, poziționat în față, despre partenerii poziționați în lateral și în spate, completate cu senzațiile tactile, kinestezice și proprioceptive aferente, în special, contactului și coordonării tehnico-tactice. Senzațiile auditive și vestibulare completează spectrul de informații specific jucătorului de rugby.

Nivelul sferei perceptive este condiționat de:

ameliorarea afectivă;

dezvoltarea presiunii temporale (timp disponibil diminuat);

creșterea numărului de modalități diferite de percepție;

cantitatea și diversitatea datelor;

incertitudinea indusă de surse.

Un jucător de rugby de performanță este capabil să perceapă și să selecteze rapid date pertinente, chiar dacă intervin influențe afective și informația este complexă, deoarece se bazează pe o experiență construită din perceperea unei multitudini de elemente în situații diferite.

Educarea perceptivă se recomandă a se realiza prin:

– variația modalităților perceptive;

– variația timpului disponibil;

– intensitatea și proximitatea opoziției;

– viteza de desfășurare a situației;

– complexitatea informațiilor etc.

Latura Motrică

Jucătorul de rugby care rezolvă situații particulare jocului trebuie să posede un bagaj motric specific și adaptat. Astfel se optimizează motricitatea caracteristică luptei individuale și colective, precum și motricitatea specifică jocului de evitare (manipularea balonului, jocul cu piciorul etc.).

Sfera motrică se optimizează în concordanță cu nivelul de instruire, cu situațiile de joc particulare întâlnite de jucători, modelul de joc aferent. În vederea educării motrice se recomandă utilizarea de sisteme de acționare variate și analoage modelului de joc, astfel încât jucătorul își construiește actul motric pe baza experienței acumulate în diversele situații de joc. Pregătirea tehnică în condiții sterile, stereotipe este generatoare de automatisme ineficiente, deoarece nu sunt funcționale în situații de joc.

Logica Jocului

Logica jocului reprezintă sistemul de principii și reguli strategice și tactice. Astfel, logica jocului se găsește în centrul universului rugbystic, iar celelalte sfere de intervenție sunt în slujba sa. Reliefarea logicii jocului se conturează în cadrul schemei fundamentale și al principiilor de bază ce guverneză jocul de rugby.

2.2. Modelul efortului specific pe compartimente

Așa cum reiese din prezentarea generală a efortului din jocul de rugby există o mare specificație a solicitărilor la care trebuie să facă față jucătorii, în funcție de compartimentul din care face parte și postul pe care îl ocupă în echipă.

Mijlocașii

Prin plasarea lor la mijlocul echipei, plastic denumiți „balamaua echipei", au rolul de a asigura o permanentă legătură între cele două mari compartimente, înaintași și trei sferturile.

Efortul lor specific deosebit de complex are ca trăsătură definitorie manifestarea vitezei de reacție execuții și deplasare în condițiile presiunii accentuate a adversarului. Toate elementele tehnice care intră în conținutul acestori posturi reprezintă sarcini motrice complexe ce trebuie executate rapid oportun, eficient și cu mare precizie. Viteza de reacție coordonarea neuromotorie și precizia, constituie calități de bază pe fondul cărora se desfășoară întregul efort competițional.

Linia de trei-sferturi și fundașul

Denumită plastic „cavaleria echipei", linia de trei-sferturi constituie linia de atac, care are ca principală sarcină de joc transmiterea cu rapiditate a balonului ,,prelucrat"de înaintași către zonele libere din teren, în scopul realizării sau materializării avantajului pozițional sau supra numeric și marcării de încercări.

Efortul specific liniei de trei-sferturi ca de altfel și al fundașului poartă aprenta vitezei cu care se desfășoară toate acțiunile sale în atac, apărare, sau contraatac: efortul depus de acești jucători este compus din straturi rapide, accelerări , frânări , ocoliri, schimbări de direcție, placaje de mare viteză, execuții tehnice realizate cu mare precizie din viteză maximă și uneori de contact și participare în aglomerări.

Structura efortului competițional specific liniei de trei-sferturi și fundașul se caracterizează prin manifestarea vitezei de reacție, execuție și deplasare, forță dinamică, și explozivă, îndemânare de înalt nivel, rezistență în regi inul acestor calități motrice, conjugate cu un dezvoltat simț de anticipare și capacitate de analiză și decizii rapide.

2.3.1. Modelul efortului in antrenament la nivelul liniei de treisferturi

Cu toate jocurile sportive, din punct de vedere energogenetic, rugbyul se încadrează în grupa sporturilor cu efort mixt, în care rata aerobă și anaerobă intervin succesiv.

Caracteristicile efortului competițional sunt imprimate de tipul acțiunilor tehnico-tactice. care intervin înt-o succesiune aciclică și de specificul jocului pentru fiecare post în parte.

Există în timpul jocului o complexă structură a eforturilor care sunt efectuate de jucătorii diferențiat în funcție de postul ocupat în echipă și solicitările caracteristice fiecărei grupe de acțiune.

Sunt prezente în cadrul efortului competițional, alergările în tempouri maximale, submaximale și moderate combinate cu schimbări de direcție, ritm, opriri, căderi, întoarceri, accelerări și decelerări, eforturi statice de forță , eforturi dinamice de forță, toate acestea manifestate pe fondul unei intense confruntări fizice, a unui accentuat contact fizic cu adversarul, care decurge din caracterul de luptă prin care jocul de rugby se caracterizează.

In structura efortului competițional se manifestă de asemenea o diferențiere în efortul specific jucătorilor din compartimentul de înaintare și cel specific jucătorilor ce formează liniile de dinapoi.

Din analiza, sinteza și prelucrarea critică a datelor furnizate de Înregistrările efortului competițional (date provenite din literatura de specialitate franceză, britanică, neozelandeză și cea din țara noastră), reies următoarele elemente de conținut ale structurii efortului competițional:

timp de joc efectiv 40-45 minute, la noi în țară 38-40 minute; se ia în calcul timpul balonul se găsește în joc.

35-40 de grămezi ordonate

40-50 margini (după regulile noi 20-25)

60-80 de aglomerări – moluri sau grămezi spontane.

În timpul celor 45 de minute de joc efectiv, există în medie 120-140 de acțiuni de joc care au următoarele daurată:

între 0-5 sec. 32% din acțiuni

între 5-10 sec. 24% din acțiuni

între 10-20 sec. 29% din acțiuni

între 20-30 sec. 10% din acțiuni

între 30-40 sec. 3% din acțiuni

între 40-50 sec. 1% din acțiuni

peste 50 sec. 1% din acțiuni

Se poate adtfel constata faptul că 50% din acțiuni deurează până la 10 sec. Iar 85% din acțiuni durează până la 20 sec.

Eforturile care durează sub 10 sec. Se încadrează în eforturi maximale anaerobe-aactacide, al căror substrat energetic este format din descompunerea an aerobă a Atp, ADP și a fosfocreatlne.

Eforturile care depășesc 10 sec. Se realizează pe baza descompunerii anaereobe a glicogenului muscular, fiind anaerobe-lactacide. Dacă ținem seamă de faptul că eforturile sub 10 sec. Intervin în timpul jocului la intervale neregulate, care de regulă nu perimt o pauză suficientă pentru odihnă, puten trage concluzia că și aceaste eforturi se realizează în mare parte pe baza descopunerii anaerobe a glicogenulu muscular, transformându-se din eforturi anaerobe alactacide în eforturi anaerobe-lactacide.

De aceea considerăm că specifi jocului de rugby este efortul anaerob-lactacid, al cărui substrat energetic trebuie corespunzător dezvoltat în antrnament.

Legat de modelul efortului competițional trebuie să se țină seama că jocul de rugby nu e format din acțiuni ci că există o anumită succesiune a efortului cu pauza.

Modelul pauzelor de joc relevă următoarele distribuție:

între 0-10 sec. 8% -între 10-20 sec. 43%

între 20-40 sec. 34%

între 40-60 sec. 9%

peste 60 sec. 6%

Așadar 85%din intervale de odihnă durează până la 40 sec. Pauza medie este de 20sec.

Un alt element cuantificabil din cadrul structurii efortului competițional sunt distanțele de alergare. Modelul acestor distanțe ne arată faptul că un jucător aleargă în timpul jocului în media de 6000 metri la nivel internațional înaintașii acoperă această distanță în viteză maximă 1/3 și în efort submaximal și mediu 2/3, iar liniile din înapoi V% maximal și Vi efort submaximal și mediu.

Toate aceste elemente trebuie luate în considerație în modelarea efoturilor de antrenament. In cadrul acestei modelări trebuie să se țină cont că rugbyul este un joc de contact în care jucătorii suportă foarte fregvent impactul cu adversarul și cu solul, lucru care sporește cu mult solicitările. De aceea jucătorii trebuie să posede o constituție fizică robustă o bună pregătire fizică, pentru a putea rezista la efortul competițional.

2.4. Generalitati. Aripa de treisferturi

În jocul modern atribuțiile aripilor de treisferuri sunt din ce în ce mai importante, atât în faza ofensivă, cât și în cea defensivă, culoarul tradițional (partea) pe care opera extinzându-se astăzi la dimensiunea întregului teren.

Apariția jucătorului aripă de treisferturi în faza de atac la orice nivel (până la exteriorul coechipierului de post de pe cealaltă parte) face ca rolul acestuia, de fructificare a acțiunilor ofensive (în special în jocul la mână pe axa laterală), să se completeze cu acela de dezvoltare a atacului.

De la acest post se pot iniția manevre tehnico-tactice pentru dezvoltarea acțiunii ofensive. Aria de activitate a acestor jucători se extinde foarte mult, prin infiltrarea în interiorul liniei de treisferturi, pentru crearea supranumericului în faza ofensivă sau pentru penetrarea apărării. In acest caz, supranumericul este efectuat de aripa de pe partea închisă sau de pe partea deschisă.

Prin folosirea cât mai des în atacul propriu a acestor jucători dotați cu calități atletice deosebite, se amplifică foarte mult manevrele de joc ale echipei, determinând chiar stilul de joc al liniilor dinapoi.

Această participare permanentă la joc a aripilor impune acumularea unor cunoștințe teienico-tactice complete și temeinic perfecționate, privind atât mânuirea balonului prin pase cât și jucărea cu lovitura de picior.

Calitățile fizice foarte bune ale acestor jucători trebuie dublate neapărat și de calități psihice ce permit o exprimare complexă în joc precum: angajament total în acțiuni, maximă responsabilitate în dezvoltarea și fructificarea atacului la acest nivel.

În apărare, decizia și siguranța gesturilor tehnice (marcajul și placajul la purtătorul de balon, repliajul, loviturile de picior de degajare etc.) trebuie să-1 apropie de nivelul eficacității fundașului.

Pe acest post apar jucători cu o constituție fizică deosebită, accentuând responsabilitățile acestora în fructificarea și în dezvoltarea atacului.

Se exemplifică profilul ideal al jucătorilor aripi de treisferturi de excepție prin numele unor sportivi din rugbyul mondial ca:

Jonah Lomu (n. 1974, 1,95 m și 118 kg); debut internațional în 1994, cu 55 de selecții și 34 de eseuri pentru AII Blacks; vicecampion mondial în 1995, cel mai cunoscut și mai bine plătit rugbist al lumii, imparabil cu forța sa de penetrare (la constituția sa deosebit de viguroasă dezvoltă o viteză de 10,9 secunde pe 100 m);

David Campese (n. 1962, 1,80 m și 89 kg); carieră internațională între 1982-1996,101 selecții și 315 puncte marcate pentru Australia (64 eseuri, 7 lovituri de pedeapsă, 8 transformări și 2 drop-goluri); campion mondial în 1991 și recordman mondial al eseurilor marcate în jocuri internaționale.

în rugbyul românesc, de la Ciupi Calistrat, atletul-rugbyst, până la Gheorghe Solomie, participant la ultima Cupă Mondială (1999) se înscriu o seamă de valori care au participat la rezultate de marcă ale echipei noastre. Pentru stilul diferit în definirea postului se remarcă două celebrități din generații de aur diferite, astfel:

Dumitru Ghiuzelea, internațional în perioada 1947-1958; socotit drept cea mai valoroasă aripă din România și poate din Europa, în perioada respectivă. „Temperament exploziv, viteză de reacție și de deplasare uluitoare și o ținută morală și sportivă de excepție", consemnează Anuarul Rugbyului Românesc. A jucat la Dinamo, cu care a câștigat 3 titluri de campion național și 3 Cupe ale României și la Progresul București;

Ion Constantin, internațional în perioada 1970-1980, cu 37 de selecții, impunându-și talentul și eficacitatea extraordinară și în loviturile de picior pe terenurile din Franța, Marea Britanie, Argentina, Noua Zeelandă (denumit de presa britanică „penality king"), apropiindu-se ca dezvoltare fizică de modelul internațional de astăzi (1,85 m și 92 kg); cu 2 victorii asupra Franței (1974 și 1980), a jucat în selecționata mondială ce a disputat un joc cu reprezentativa din Țara Galilor la centenarul acesteia, marcând 17 din cele 25 de puncte înscrise de selecționată.

CAPITOLUL III

3.1. Modelul biomotric al jucătorului de rugby

3.1.1. Aripa

A). Date antropometrice:

-înălțime: 178-186 cm

greutatea: 78-86 kg

compoziția corporală: 89% -masă activă, 11% țesut adipos

raportul înălțime/greutate: 1 -anvergură: 186-194

– proporția segmentelor: raportul bust/membre inferioare: 1 B). Calități motrice de bază:

forța: flexori-peste 70%, scapulară: peste 55%, lombară: 21%

viteza de reacție: execuție și deplasare pe distanțe medii și lungi

– rezistența aerobă: consumul de oxigen/kg corp peste 65ml C). Calități motrice combinate:

Jucător atletic cu cea mai mare viteză de deplasare din echipă și rezstență în acest regim, înzestrați cu mare capacitate de accelerare

3.2. Caracteristici ale dezvoltării fizice și psihomotorii impuse de post

3.2.1. Aripa de trei sferturi

La acest nivel, sarcina fructificării acțiunii ofensive și siguranța maximă în apărare, cere cu pregnanță îmbinarea unor calități motorii de excepție (viteză de deplasare și îndemânare) cu vigoarea și rezistența jucătorilor de contact. Pentru aceasta se recomandă ca pe acest post să se formeze sportivi cu calități atletice deosebite.

Se consideră că sarcinile complexe de joc la acest nivel pot fi optim rezolvate de sportivii cu o dezvoltare fizică de tip normoson de talie înaltă (177-185cm) și cu o greutate corporală proporțională (85-85kg) care să contribuie la un indice de robustețe (talie/greutate) înjur de 0,95.

Pentru a putea susține efortul specific, sportivii trebuie să dispună, nativ, de o îmbinare armonioasă a supleței (necesară în jocul combinativ și rafinat de la nivelul Hniei de trei-sferturi) cu robustețea fizică și volitivă. Aceaste calități sunt importante în acțiunea de penetrare a apărării și în jocul de contact.

Treimchiul și membrele sportivilor trebuiesă fie proporțional dezvoltate, iar musculatura bine conturată și uniform repartizată. Masa musculară activă trebuie să fie peste 90%, iar țesutul adipos sub 10%.

O forță generală bună este definită de valorile relative ale forței diferitelor segmente față de greutatea corporală, exprimată în kg.f. la %:

forța mușchilor flexori ai mâinilor 60%

forța centurii scapulare 55%

forța lombară 200%

în manifestarea efortului de viteză, jucătorii aripi trebuie să aibă mari disponibilități atât la viteza de deplasare, cât și la viteza de reacție și de execuție. Viteza de deplasare pe distanțe scurte trebuie să fie apropiată de cea a sprinterilor, astfel: 2,3 secunde pe 15m, 3,9 secunde pe 30m, 5,6-5,8 secunde pe 50m și înjur de 11 secunde pe lOOm.

Cu toate că majoritatea intervențiilor jucătorilor aripi de încadrează în efort anaerob lactacid (5-7secunde), sportivii trebuie să aibă o bună capacitate la efortul aerob, de rezistență în regim de viteză, V02 max. Depășind 56ml/kg/min.

Jucătorii trebuie să posede o foarte bună îndemânare de balon, recepționat și transmis întodeauna din mare viteză și sub presiunea adversarului. De asemenea, să aiba abilitatea de a-și adapta calitățile motorii la efortul specific solicitat de post. Se impune manifestarea cu mișcări și gesturi spontane, surprinzătoare pentru adversar. Reacțiile lor tehnico-tactice corecte și oprtune față de acțiunile celorlalți coechipieri trebuie în permanență coordonate cu ale acestora. Acțiunile executate cu mare dexteritate și eficacitate la nivelul aripilor pot fi evidențiate cu aplomb numai având suportul unei stări de reactivitate psihică genereală foarte bună.

3.3. Sarcinile postului

3.3.1. Aripa de îrei-sferturi

Fixați în coridoarele laterale ale terenului, jucătorii aripi de trei-sferturi au avut mult timp responsabilități de joc pentru zona respectivă. Astăzi, însă, activitatea aripilor s-a modificat substanțial, aceștia acționând în atac și apărare pe întreg frontul de joc.

1. Sarcinile postului în jocul de atac

Principalele acțiuni ale aripilor de trei-sferturi sunt:

• susțin faza de atac pe partea pe care acționează

• dublează în sport linia de trei-sfertur, putând apărea în acțiune chiar la exteriorul coechipierului de pe cealaltă parte

• se infiltrează în propria linie de atac pentru crearea supra-numericului în acțiune, vizând:

a. penetrarea apărării,

b. dezvoltarea atacului la exterior sau la interior.

Responsabilitatea și contribuția jucătorilor aripi în jocul de atac se referă:

dezvoltarea atacului pe partea lor, sportivii manifestă toată grija pentru păstrarea posesiei balonului, evitând pierderea sau blocarea inutilă a acestuia, precum și ieșirea din câmpul de joc

fructificarea cu maximum de randament a efortului coechipierilor care au intervenit anterior în acțiune.

Sarcinile de joc ale aripilor se sistematizează în funcție de situația de atac, având ca punct de pornire momentele fixe, grămadă ordonată și margine. Ele se disting și în funcție de partea pe care se acționează în faza de joc: pe partea închisă sau pe partea deschisă. Astfel:

Jucătorul aripă de pe partea deschisă, plasat în dispozitiv adecvat modalității de joc preconizate, urmărește atent evoluția atacului și dezvoltă o mare viteză în alergare atunci când balonul ajunge la el.

Va încerca să dea o maximă profunzime acțiunii, prin:

depășirea adversarului propriu prin decizie maximă și tehnică adecvată

continuarea acțiunii ofensive, punând coechipierii în condiții favorabile de joc, trensmiterea balonului prin pasă sau cu lovitură de picior (urmărire sau de deplasare a jocului).

Infiltrarea la interior între centrii sau între centru și fundașul intercalat în linia de trei-sferturi realizând:

surprinderea și destabilizarea adversarului,

fixarea și penetrarea apărării

schimbarea direcției de atac, spre interior.

Jucătorul aripă de pe partea închisă, din plasament corect, poate interveni în joc prin:

susținerea și dezvoltarea atacului în coridorul său (lateral),

participarea, împreună cu fundașul și aripa de pe cealaltă parte, la acțiunile ofensive ale „liniei celor 3 din față" realizând suportul și supra-numericul în atac, prin:

iufiltrearea în linia de trei-sferturi, începând de la culoarul imediat în exteriorul momentului fix, până la ultimul culoar, în exteriorul coechipierului de post,

dublarea atacului ți intratea în linie de atac la exterior, în suportul aripii de cealaltă parte sau substituindu-1 (când aceasta acționează într-o infiltrare la interior).

* preluarea obligatorie de către aripa de pe partea închisă a locului fundașului care atacă pe partea deschisă pentru asigurarea echilibrului defensiv.

2. Sarcinile postului în jocul în apărare

Jucătorii aripi de trei-sferturi sunt piese esențiale în sistemul defensiv, ca ultimi apărători. Aceștia, împreună cu fundașul, apără spatele terenului, împărțit în trei zone ce se interferează, Fiecare are responsabilități precise (în zonele laterale apărând aripile), dar în aceliași timp trebuie să-i preocupe permanenta susținere acordată coechipierilor.

Prin fermitate, mare decizie la marcajul și placajul adversarului, prin cunoașterea jocului și anticiparea evoluției acestuia, jucătorii aripi întăresc sistemul defensiv. Ei apără culoarul de margine adesea atacat de adversar și intervin salvator în ultima instanță.

Jucătorii aripi de trei-sferturi trebuie să dispună de capacități psihice și fizice adecvate, precum și de cunoștințe tehnico-teetice necesare pentru susținerea efortului și aspirațiilor echipei în atac și în apărare.

Sarcinile de joc ale aripilor se sistematizează în funcție de situația de apărare, având ca punct de pronire momentele fixe. în funcție de partea cea pe care acționează, ele sunt pe partea deschisă și respectiv pe partea închisă, astfel:

Jucătorul aripă de pe partea deschisă, dintr-un plasament inițial retras și depărtat lateral față de jucătorul centru 2 (pentru a preveni atacul cu lovitura de picior de la mijlocașul la deschidere pe partea sa), concentrat și atent la evoluțai jocului, poate interveni diferit în funcție de situație.

la inițierea atacului, deschis de pase al adversarului revine imediat în linia defensivă avansată (împreună cu ceilalți coechipieri din linia de tre-sferturi), face marcajul la cel deal patrulea atacant (poate fi adversarul direct sau atacant infiltarat), iar când este cazul, cu mobilitate și simț defensiv ridicat, face marcajul ultimilor doi atacanți de pe partea sa.

Iar când atacul de pe partea deschisă este întors la interior (sau este dezvoltat pe partea închisă), reculează rapid spre zona mediană, la nevoie dublând fundașul,

La atacul adversarului cu lovitura de picior în coridorul lateral exterior, trebuie să prindă balonul ( cel mai adesea de sub presiunea adversarilor) manifestând siguranță și curaj. Urmează după caz, să execute următoarele procedee tehnico-tactice:

o lovitura de picior de degajare, urmărind îndepărtatrea jocului de propriul teren de țintă cu soluția cea mai profitabilă pentru echipa sa o pasează fundașului (pentru degajare sau contraatac), o inițiază sau face imediat suport la contraatac o dacă este blocat de adversar pe prinderea balonului, încercă să reziste în picioare, protejând balonul în vederea organizării unui grupaj defensiv.

Jucătorul aripă de pe partea închisă, plasat pe coridor în poziție „intermediară", pregătit de a urca la linia momentului fix, la un atac de pase pe partea sa sau de a recula la un atac cu o lovitură de picior acționează astfel:

– la atacul de pase de pe partea sa:o face marcaj la adversarul direct,

o marchează atacul mai periculos (cel cu balonul) în apropierea țintei, o face, dacă este cazul, marcaj de urmărire la ultimii doi atacanți înafara spațiului de 22 m.

– la atacul de pase pe partea deschisă: o urmărește cu maximă atenție dezvoltarea acestuia, o consolidează apărarea, prin alergare de dublare a fundașului, o acționează cu placaj până la steagul de colț opus părții sale.

la atacul adversarului cu lovitură de picior pe partea sa acționează ferm și cu siguranță la controlul balonului sau la stoparea atacanților. Poate acționa la prinderea balonului cu acel iași soluții tehnieo-tactice ca și coechipierul de pe partea deschisă,

la atacul adversarului cu lovitură de picior pe zona mediană a terenului (asupra fundașului), repliază, venind rapid în suport prin:o consolidarea posesiei balonului la coechipier o degajarea balonului primit prin pasă de la fundaș sau cules de pe sol o stoparea atacului când adversarul și-a însușit balonul.

3.4. Aptitudinile necesare postului

3.4.1. Aripă de trei-sferturi

A. Aptitudini în alergare

Jucători de aripi de trei-sferturi trebuie să se remarce printr-o mare viteză de deplasare pe distanțe scurte (20-60m), desfășurată în alergare dreaptă sau cu schimbări de direcție. Sportivii trebuie să poată avea în alergarea de viteză o mare fregvență a pașilor element care le permite efectuarea spontană a manevrelor de depășire a adversarului sau de replasare rapidă în susținerea coechipierilor. Aflați sub presiunea adversarilor jucătorii aripi trebuie să dovedească o mare decizie, curaj, și abilitate în alergare.

Aripile trebuie să aibă o foarte bună mobilitate în teren să asorteze alergările de mare viteză elemente tehnice de mișcare în teren (schimbări de direcție și de ritm, debordaje, frânări, mișcări înșelătoare, etc), și aceasta cu ușurință și eficacitate.

B. Aptitudini în mânuirea balonului

Sportivi trebuie să aibă ca toți coechipieri din compartimentul liniilor de dinapoi, o bună recepție a balonului din pase, la culegerea de pe sol și la

prinderea din zbor efectuată din viteză maximă și sub presiunea adversarului.

Aripile trebuie să aibă o bună tehnică la transmiterea balonuli prin pase diferite (normale, cu demarcarea coechipierului, din încrucișare și din contact.). Această tehnică este impusă de sarcinile ofensive și vizează deopotrivă:

dezvoltarea atacului în culoarul exterior și în alte combinații,

finalizarea acțiunii ofensive ce impun controlul balonului purtat și siguranță la. atinsul în țintă

C. Aptitudini în jucărea balonului cu piciorul

Aripile de trei-sferturi trebuie să se remarce și prin siguranță la executarea loviturilor de picior din alergare, cel mai adesea asociate și cu elemente de mișcare în teren (schimbări de direcție și debordaje).

Loviturile de picior tactice, de urmărire (cu traiectorie joasă și medie sau balon rostogolit pe sol) și de deplasare a jocului, aplicate oportun m joc trebuie să aibă precizia și eficiența impusă de sarcinile de post. Jocul acestora trebuie să reflecte respectul pentru efortul coechipierilor de a dezvolta atacul până la acest nivel.

– Apariția aripilor pe tot frontul de atac, în cele mai variate și complexe combinații de joc poate destabiliza apăraia adversă.

în această situație specializarea sportivilor, bazată pe calitățile psihice și fizice de excepție și abilitățile motorii specifice foarte bune, trebuie să atingă un înalt grad de perfecționare, Balonul ajuns la acest nivel, trebuie să constitue un mare avantaj tactic și bine înțeles să reprezinte o posibilitate certă de fructificare a acțiune.

Știința intervenției în apărare și fermitatea marcajului și placajului, cu care trebuie să anihileze atacul ajuns în zona sa, sau pe tot spatele terenului, complectează imaginea complexității insteruirii acestor jucători.

Mai mult ușurința sportivilor de a executa mișcările și gesturile tehinice spre o anumită parte, (schimbările de direcție, abilitatea unui picior la lovirea balonului), conduce la fixarea în dispozitiv ca aripă stânga sau dreapta.

Elementele necesare specializării aripilor de trei-sferturi sunt:

plasamentul în dispozitiv (de atac sau de apărare),

recepția și transmiterea balunului,

depășirea apărătorului,

loviturile tactice de picior,

activitatea aripilor de atac,

activitatea aripilor în apărare.