Jocul de Baschet
Introducere
Prezentul curs se adresează studenților Facultății de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității „Tibiscus” Timișoara. Conținutul lui constă în problematica de bază ce vizează teoria și metodica jocului de baschet, respectiv: domeniul, modelul de joc pentru echipele de seniori, aspecte metodice ale pregătirii echipelor de juniori, tehnica și tactica jocului (elemente fundamentale) și baschetul în lecția de educație fizică în școală. De asemenea, acest curs mai poate prezenta interes și pentru profesorii de educație fizică ce predau jocul de baschet în cadrul lecției de educație fizică în școală (școala generală sau liceu) sau care se ocupă cu formarea și pregătirea echipelor reprezentative școlare.
Baschetul este un joc sportiv de echipă, încadrat în categoria jocurilor inventate. În esență, el reprezintă o formă specifică de manifestare și practicare a exercițiului fizic, având un caracter ludic. Întrecerea (meciul) se desfășoară între două echipe formate din 10 sau 12 jucători. Fiecare echipă trimite în teren câte o formație alcătuită din câte 5 jucători, ceilalți constituind înlocuitorii — rezervele. Aceștia îi înlocuiesc pe cei din teren ori de câte ori este necesar, schimbările urmând a fi executate în condițiile prescrise de regulament. Jocul se desfășoară pe un teren special cu dimensiuni relativ reduse (28 X 15 m) la capetele căruia sunt montate panourile care susțin coșurile, acestea din urmă având dimensiuni și forme specifice prevăzute în regulamentul de joc. Durata meciului este de 40 de minute de joc efectiv, împărțite în patru reprize a câte 10 minute de o pauză mare cu o durată de 15 minute (între reprizele 2 și 3) și de două pauze mici cu durate de 2 minute (între primele și ultimele două reprize).
Pentru a realiza scopul jocului, componenții celor două echipe utilizează în limitele prevederilor regulamentare, acțiuni individuale și colective specifice (acțiuni tehnico-tactice). Aceste acțiuni constau în mai multe procedee tehnice prin care jucătorii mânuiesc mingea și execută diferite deplasări în teren, în condiții de colaborare cu coechipierii și de adversitate cu componenții celorlalte formații. Aceste acțiuni însoțite de procedeele tehnice aferente constituie conținutul jocului. Deci, jocul presupune acțiuni, precum și interacțiuni cu coechipierii, dar și cu adversarii.
Pentru evitarea și prevenirea succesului acțiunilor adversarilor și pentru asigurarea eficienței acțiunilor proprii, jucătorii fiecărei echipe își organizează și coordonează reciproc acțiunile, în funcție de cele două faze fundamentale ale joculuii : atacul și apărarea.
Procedeele tehnice, cum sunt, de exemplu, pasarea și primirea mingii, driblingul și aruncarea la coș, integrate în diverse acțiuni de joc sau mai bine zis — tehnice în atac (respectiv în apărare), reprezintă conținutul jocului. Organizarea acestor acțiuni în diverse forme și în baza unor principii de coordonare, obiectiv necesară, (de exemplu : în combinațiile tactice de efectuare a trecerii în atac, de pregătire a atacului etc.) formează structura jocului în atac și în apărare.
Capitolul I
Domeniul jocului de baschet
Conținutul domeniului BASCHETULUI
JOC SPORTIV COLECTIV
de echipă
inventat
SPORT DISCIPLINĂ SPORTIVĂ
de întrecere competiții sportive
de masă naționale
de performanță internaționale
de mare performanță
MIJLOC AL EDUCAȚIEI DISCIPLINĂ DE ÎNVĂȚĂMÂNT
FIZICE
realizează funcțiile obiect de învățământ
educației fizice
SPORT COMPLEMENTAR SPECTACOL SPORTIV
utilizat în metodologia competiție – spectator
antrenamentului virtuozitate în regim de
dinamism motric
DISCIPLINĂ ȘTIINȚIFICĂ SPORTIVĂ APLICATĂ
INVESTIGAȚII PRIN: documentare
metoda observației
metoda statistică
metoda experimental metoda testelor
analiza rezultatelor
metoda convorbirii
metoda interviului
metoda anchetei
1.1. Joc sportiv colectiv
Ca primă și totodată definitorie accepțiune, care trebuie să caracterizeze conceptul despre acest joc, o menționăm pe aceea care arată că baschetul este un joc sportiv colectiv (de echipă), făcând parte din categoria jocurilor sportive inventate. Calitatea sa de joc sportiv îl încadrează ca subdomeniu specializat al culturii și educației sportive, al civilizației sportive. Încadrarea baschetului în domeniul culturii sportive și, implicit, a culturii în general, este determinantă de faptul că baschetul, ca și celelalte sporturi, este în primul rând o creație a omului, o cucerire culturală, iar practicarea lui constituie un act de cultură. Finalitatea practicării baschetului este în principal culturală, aceasta în pofida caracterului său de activitate corporală. Conceptual, deci, baschetul nu trebuie considerat unilateral, doar din punctul de vedere al efectelor lui asupra componentei biologice a personalității umane, ci și integrativ, prin prisma tuturor componentelor acesteia.
Jocul de baschet este un mod specific de manifestare și totodată de practicare cu caracter ludic și sportiv a activității corporale și a exercițiului fizic, la care participanții constituiți în două echipe a câte cinci jucători, aflați temporar într-un raport de adversitate neostilă, tipică jocurilor sportive, denumită rivalitate sportivă, luptă pe un teren special amenajat cu coșuri de baschet, pentru obținerea victoriei fiecare încercând să realizeze mai multe aruncări reușite în coșul adversarilor, efectuate cu ajutorul mingii de baschet manevrate în condiții prevăzute în regulamentul jocului.
1.2. Sport
Din punctul de vedere al activității, al practicii sportive globale, care nu face diferențieri între sporturi și jocuri sportive, baschetul poate fi considerat și ca sport. Într-adevăr, baschetul se încadrează în sfera generală a noțiunii de sport, definit ca o activitate specifică de întrecere în care se valorifică intensiv formele de practicare a exercițiilor fizice în vedere obținerii de către individ sau colectiv a perfecționării posibilităților morfo-funcționale și psihice, concretizate într-un record, o depășire proprie sau a partenerului.
Baschetul poate fi practicat ca sport de masă, sport pentru baza de masă a performanței, sport de performanță și de mare performanță. În acest context, aria de practicare a acestui sport este foarte cuprinzătoare, el putând fi practicat la toate vârstele (pe categorii) atât de bărbați, cât și de femei.
1.3. Disciplină sportivă
Considerarea baschetului ca sport, alături de celelalte sporturi, îi conferă în același timp statut de disciplină sportivă. Statutul de disciplină sportivă îi este conferit și de cadrul organizatoric și sportiv instituționalizat pe plan național și internațional, alături de alte numeroase discipline sportive care compun sfera noțiunii de activitate sportivă. O condiție indispensabilă pentru atribuirea statutului de disciplină sportivă este aceea ca puterea de stat dintr-o țară să recunoască pe de o parte cadrul organizatoric și sportiv instituționalizat pe plan național al disciplinei sportive în cauză și să accepte totodată aderarea acestuia la organul internațional de coordonare și conducere (limitată) a acestei discipline sportive în relațiile internaționale, respectiv la federația internațională.
Baschetul românesc, alături de acela din alte 190 de țări ale căror federații naționale sunt afiliate la Federația Internațională de Baschet Amator (F.I.B.A.), are statut de disciplină sportivă, deoarece în țara noastră există o bază instituțională pentru activitatea de baschet, constând în :
Unități sportive constituite din echipe grupate în secțiile cluburilor și asociaților sportive, unde jucătorii, legitimați, se pregătesc organizat și participă în cadrul unui sistem competițional la concursuri oficiale interne, instituite în vederea obținerii de titluri de campioni naționali pentru categoria respectivă, calificării echipei pentru o categorie superioară sau menținerea calificării ei în aceiași categorie, obținerii unei clasificări sportive pentru jucători etc.
Traseul piramidei competiționale de performanță precum și al măiestriei sportive, de la bază la vârf, cuprinde :
festivalul național de minibaschet ;
campionatele de copii și juniori II ;
diviziile școlare și de juniori ;
diviziile B și A.
Existența Federației Române de Baschet — organ central — cu statut de persoană juridică — afiliat la F.I.B.A. — care conduce și coordonează activitatea unităților de baschet, asigură aplicarea unitară a regulilor de joc aprobate de F.I.B.A. și întreține relații statutare cu aceasta și cu federațiile naționale din alte țări.
Existența și participarea la competițiile internaționale, sub egida F.I.B.A., a echipei reprezentative constituite special în vederea acestei participări, precum și a echipelor de club.
1.4. Mijloc al educației fizice și sportului
Considerarea baschetului ca mijloc al educației fizice, alături de celelalte sporturi și jocuri sportive, reprezintă recunoașterea funcției formative a acestuia. Această funcție este o componentă deosebit de importantă a conceptului de baschet, calitate oficializată relativ recent în programele de educație fizică școlară. Această dimensiune modernă, integrată educației fizice tradiționale, a condus la realizarea unei trăsături de unire între educația fizică și educația sportivă, aceasta din urmă reprezentând în esență utilizarea sporturilor și jocurilor sportive nu numai pentru realizarea obiectivelor sportului de performanță și de masă, dar și pentru realizarea obiectivelor și funcțiunilor educației fizice. Această fuziune care pentru cei care se integrau prin educația fizică a avut ca efect pozitiv suplimentar și inițierea lor în practicarea altor sporturi, a determinat încadrarea educației fizice printre activitățile care contribuie la cultura și educația sportivă a participanților respectivi.
Astfel, baschetul este considerat ca mijloc, nu numai al educației sportive sau al educației fizice, dar și ca unul dintre mijloacele tipice ale educației sportive și fizice moderne, deoarece el contribuie la integrarea socială a copiilor și tinerilor și la pregătirea multilaterală a acestora prin activitatea ludică specifică practicării lui.
Considerat sub acest aspect educațional, baschetul contribuie la realizarea funcțiilor educației sportive și fizice dintre care menționăm :
întărirea sănătății ;
dezvoltarea și educarea calităților motrice (a capacității motrice) și psihice ;
dezvoltarea fizică normală ;
educarea prin sport a spiritului de colectiv și de competitivitate, precum și a capacităților de auto-organizare și autoconducere.
1.5. Sport complementar
Calitatea de sport complementar este o consecință a valorii lui educative multilaterale, respectiv a influențelor practicării baschetului asupra calităților motrice și psihice, inclusiv aspectele morale și de voință.
Dintre toate jocurile sportive, baschetul este frecvent utilizat ca sport complementar, nu numai în metodologia antrenamentului celorlalte sporturi, dar și în aceea a celorlalte jocuri sportive.
Alături de atletism, este sportul complementar care se recomandă a fi practicat în toate perioadele antrenamentului, deci și în cea competițională. Această recomandare se bazează, între altele, pe faptul că influențele lui asupra motricității, psihicului și funcțiunilor organismului sportivilor pot fi potențate — integrativ sau izolat pe calități — în funcție de obiectivele metodice ale etapei de antrenament respective. În afara influențelor pozitive arătate, baschetul prezintă și avantajul de a putea fi practicat și sub forma unui joc simplificat ca număr de jucători și, eventual, ca suprafață a terenului de joc, ceea ce permite antrenorului să potențeze influențele jocului în raport de obiectivul metodic propus. Poate fi practicat nu numai ca mijloc de pregătire fizică generală, dar și ca exercițiu de încălzire generală și ca mijloc de odihnă și recreere activă și sportivă (forma de utilizare care poate fi denumită și agrement sportiv).
Spectacol sportiv.
Caracteristica de spectacol sportiv, cu statut de notă specifică integrată în conceptul despre baschet, nu este specifică numai acestui joc sportiv, fiind comună tuturor sporturilor în care competițiile pot fi vizionate de spectatori. De aceea, antrenorul și jucătorii au obligația morală ca echipa să fie astfel pregătită, încât prestația lor din meciuri să aibă și caracteristicile unui spectacol care să contribuie la cultura și educația pe plan sportiv a spectatorilor.
1.6. Disciplină științifică sportivă aplicativă
Considerarea baschetului ca disciplină științifică sportivă aplicativă privește în principiu pe toți specialiștii domeniului și îndeosebi pe profesorii de educație fizică și antrenori care, prin pregătirea lor și investigațiile pe care le fac în cadrul activității practice, se alătură celorlalți specialiști ai domeniului științei educației fizice și sportului.
Din istoricul jocului reiese că baschetul a apărut ca o practică socială cu caracter ludic. Contextul apariției jocului, ca joc inventat pentru perfecționarea procesului de educație fizică (și sportivă) a fost cel pedagogic. Deci, chiar de la început, baschetul a constituit un domeniu de investigație al pedagogiei, ca știință a educației. Făcând abstracție de acest context favorabil, baschetul, ca o practică socială cu caracter ludic, dar și cultural-sportiv, constituie un domeniu al realității obiective, deci un domeniu care, poate, a fost, este și trebuie studiat și investigat științific. Activitatea de baschet constituie domeniul de investigație al disciplinei științifice sportive aplicative denumită baschet.
Baschetul ca disciplină științifică sportivă aplicativă nu constituie o știință particulară, ci este integrat în ramura științifică a ludicei sportive (teoria și metodica jocurilor sportive), și, împreună cu aceasta, în știința educației fizice și sportului.
1.7. Disciplină de învățământ
Această ultimă ipostază a baschetului, trebuie încorporată conceptului că acest joc sportiv are aplicativitate în unitățile de învățământ care formează și califică specialiști cu calități superioare — de diferite niveluri — respectiv :
Academia Națională de Educație Fizică și Sport ;
Facultatea de Educație Fizică și Sport ;
Școli de antrenori.
Este vorba de unitățile de învățământ în care sunt pregătiți profesorii de educație fizică – antrenori ; antrenorii de baschet și cercetătorii științifici în domeniu. Absolvenții acestor unități de învățământ trebuie să cunoască toate ipostazele aferente conceptului de baschet. Ei trebuie formați, teoretic și practic, cu cunoștințe, priceperi și deprinderi, în principal metodologice, necesare formării și perfecționării jucătorilor și echipelor care activează în toate eșaloanele baschetului de performanță și de masă. Acestor viitori specialiști li se predă teoretic și practic disciplina științifică sportivă aplicată : baschet. Problema fundamentală și cea mai dificilă pentru cei care predau baschetul ca disciplină de învățământ este aceea caracteristică întregului învățământ superior : corelarea logicii pedagogice (didactica, metodologia predării) cu logica științei baschetului (a disciplinei științifice – sportive) în cadrul celui mai avansat concept de învățământ, respectiv în integrarea învățământului cu cercetarea și practica (practica profesională de profil).
Capitolul II
Bazele generale ale teoriei și metodicii
jocului de baschet
2.1. Caracteristicile jocului de baschet
Răspândirea pe plan mondial a baschetului se datorează multiplelor caracteristici pe care le însumează acest joc.
Dinamism și rapiditate
Dimensiunile terenului relativ reduse, precum și numărul mic de jucători (5 într-o echipă), determină ca circulația jucătorilor și a mingii să fie rapidă. Fiecare component al echipei participă în permanență la fiecare fază de joc, atât în atac cât și în apărare. De asemenea, unele reguli (3”, 5”, 24”) contribuie la crearea unei desfășurări rapide și dinamice ale fazelor de joc.
Tehnică și tactică complexă
Baschetul este sportul cel mai bogat în procedee tehnice și cu noțiuni tactice de la cele mai simple — individuale — până la cele mai complexe — colective. Acest lucru contribuie continuu la dezvoltarea jocului pe linia măiestriei sportive.
Spectaculozitate
Alternarea rapidă a situațiilor de atac și de apărare, execuțiile variate și în mare viteză, rezolvarea tactică diferită a fazelor de joc, fantezia jucătorilor, aruncările la coș din poziții variate, pasiunea întrecerii — toate acestea conferă jocului de baschet caracterul de spectaculozitate. Practicarea jocului oferă jucătorilor și spectatorilor satisfacții deosebite.
Tendință de universalism tehnico-tactic
Jucătorul de baschet trebuie să aibă o pregătire tehnico-tactică complexă pentru a face față situațiilor de joc. Specializarea pe posturi apare ca ceva în plus, lucru care contribuie la ridicarea măiestriei sportive a jucătorilor, precum și a nivelului tactic al jocului.
Accesibilitate organizatorică
Necesitând pentru practicarea lui echipe cu un număr destul de redus de jucători, comparativ cu alte jocuri sportive, baschetul se poate juca atât în sală, cât și în aer liber, ceea ce asigură continuitatea în pregătire și joc. Adăugându-se simplitatea echipamentului, cât și posibilitatea de a fi practicat sub forme simplificate în formații reduse (2 la 2, 3 la 3), această caracteristică a accesibilității este și mai evidentă, motiv pentru care este preferat în număr tot mai mare de copii și tineri.
Teorie dezvoltată
Jocul, prin conținutul său oferă largi posibilități de studiu, de îmbogățire a bagajului de cunoștințe, pregătirea teoretică devenind o necesitate pentru jucătorii de toate categoriile. Jocul oferă prin conținutul său, largi posibilități de inițiativă creatoare, atât la jucători cât și la antrenori.
Valoare educativă
Reprezintă una din cele mai importante caracteristici ale jocului. Baschetul, ca joc sportiv este un mijloc al educației fizice, contribuind la rezolvarea sarcinilor generale ale acesteia. Practicarea baschetului asigură într-o măsură remarcabilă dezvoltarea multilaterală a întregii personalități a sportivului, formarea conștiinței și a calităților morale, a trăsăturilor pozitive de voință.
Baschetul are o influență pozitivă asupra dezvoltării :
multilaterale a individului ;
activității mintale ;
rapidității în gândire și în luarea deciziilor ;
atenției distributive, a spiritului de prevedere și anticipare a acțiunilor adversarilor și coechipierilor ;
calității morale și de voință :
dârzenie, combativitate organizată și sub controlul rațiunii ;
atașament și dragoste pentru culorile echipei ;
stimă și respect reciproc ;
stăpânire de sine.
O contribuție la ridicarea valorii educative o au și regulile de joc, care obligă jucători la o comportare demnă, la sportivitate, creându-le deprinderi morale de înaltă valoare. Regulile jocului exclud aproape total posibilitățile de brutalizare a adversarului.
Datorită multiplelor calități pe care le dezvoltă practicarea jocului, baschetul ocupă un loc important în sistemul românesc de educație fizică.
2.2. Influența practicării jocului de baschet asupra organismului
Jocul de baschet se caracterizează printr-un bogat conținut motric și printr-o varietate deosebit de mare de mișcări. El solicită prezența simultană și dezvoltată în același timp a întregului complex de calități fizice, aceste calități manifestându-se sub următoarele forme :
îndemânarea, coordonarea și suplețea, manifestate prin mișcări fine ce ajung la virtuozitate și reflectate în mânuirea mingii în condiții diverse de echilibru, cu maximum de viteză și în același timp în luptă directă cu unul sau mai mulți adversari ;
viteza sub toate formele ei de manifestare (reacție, deplasare, execuție) ;
forța manifestată sub forma detentei în sărituri sau în menținerea poziției specifice în apărare ;
rezistența cu caracter general și specific și în regimul tuturor celorlalte calități ;
În baschet, calitatea fizică dominantă este rezistența manifestată în regim de viteză, detentă și îndemânare (tehnică). Corelând această calitate fizică dominantă cu efortul specific, acesta se caracterizează în funcție de criteriile următoare :
intensitate : eforturi submaximale, alternând cu faze de intensitate maximală ;
durată (volum) : eforturi variabile ca intensitate și durată, cu întreruperi scurte ;
complexitate : eforturi complexe și diversificate în regim de manifestare a calităților fizice și factorilor pregătirii, respectiv rezistență în regim de viteză, detentă, tehnică, tactică și tensiune psihică ;
procese metabolice de eliberare a energiei : efort mixt aerob cu momente anaerobe ;
Baschetul contribuie la dezvoltarea armonioasă a corpului și la formarea unei ținute corecte, datorită faptului că mișcările se execută în timpul jocului, cu și fără minge. De asemenea, mișcările sunt variate și complexe, solicitând participarea alternativă sau simultană, simetrică sau asimetrică a tuturor segmentelor corpului, î calitățile fizice manifestându-se una în regimul celorlalte.
Solicită și dezvoltă, în același timp, la un nivel superior, funcțiile principale ale organismului, atât în plan somatic, cât și pe plan vegetativ — circulație, respirație, termoreglare etc.
Jocul de baschet, ca și celelalte jocuri sportive, constituie un mijloc de dezvoltare a calităților psihice ; el dezvoltă calitatea de a lua hotărâri rapide, dezvoltă spiritul creator și imaginația, dezvoltă voința și dârzenia, perseverența etc.
2.3. Caracteristicile actuale ale modelului de joc în baschet
Obținerea unor performanțe la parametrii superiori în marile competiții au scos în evidență o serie de aspecte ce caracterizează jocul de baschet actual, practicat de cele mai bune echipe din lume, aspecte care dau posibilitatea prezentării unor direcții în care trebuie să se acționeze în mod prioritar.
Tactica modernă în atac cuprinde în esență contraatacul și atacul rapid, realizate în orice situație pe faze de joc, scurtarea duratei atacului prin finalizarea după 2–3 pase, recuperarea ofensivă cu participarea tuturor atacanților, atac pozițional în sistemele cu 1–2 pivoți, în apărare domină formele agresive în cadrul sistemului om la om, zonă presing — extinse pe întreaga suprafață de joc sau în jumătatea proprie de teren.
Contraatacul — durată 3–5 secunde.
Caracteristic cu dribling pe centrul terenului. Realizat direct cu pasă sau dribling din recuperare defensivă, driblează pe centru coordonatorul de joc, realizat frontal cu 2-3 vârfuri, de regulă extremele și pivoții.
Media de joc : 10–15 contraatacuri ; puncte înscrise : 22 — procentaj 75 %
Atacul rapid este forma cea mai modernă și dominantă a jocului și durează 7-12 secunde cu număr de 2–3 pase, este un contraatac prelungit — are o circulație coordonată printr-un demarcaj foarte rapid și în adâncime a celor 4 jucători fără minge, finalizat prin aruncări din săritură din spațiul de 3 secunde și în afara lui, urmat de recuperarea în caz de nereușită.
30–45 atacuri rapide ;
puncte înscrise : 24 — procentaj 60 %.
Atacul organizat urmărește marcarea sau ocuparea dispozitivului în funcție de structura echipei din teren și de apărarea impusă de adversar în faza de joc respectivă, cu unul sau doi pivoți. Domină acțiunile de circulație fără minge permanentă, pe drumuri dinainte stabilite și realizarea combinațiilor tactice cu număr foarte redus de pase (2–3), cu finalizări de la distanță — peste 6,25 m, de la semidistanță sau de sub coș, prin acțiuni individuale specifice postului (pivot – extremă-fundaș), concomitent cu asigurarea recuperării ofensive și a echilibrului defensiv din circulație.
După pierderea posesiei mingii fostul atac intră în apărare; specifică sistemului propriu pe tot terenul, pe ½ de teren sau pe jumătatea proprie.
Apărarea, forma modernă de apărare presupune organizarea apărării chiar în cadrul dispozitivului de atac, după pierderea posesiei mingii, în situația cea mai favorabilă după coș marcat sau nefavorabilă, după aruncări la coș nereușite, abateri de la regulament (pași, 3 secunde etc.) sau pase greșite. Deci, apărarea se extinde din prima fază pe întreaga suprafață de joc în marcaj agresiv la posesorul mingii ; la lansator sau dribler și la intercepție la ceilalți jucători atacanți care nu sunt în posesia mingii, în sistemele de apărare presing, om la om sau zonă presing.
În apărarea colectivă, pe jumătatea proprie de teren impusă de baschetul modern se alternează de la o fază la alta (sau indicația antrenorului în diferite faze de joc) a sistemului om la om cu forme ofensive adaptate la specificul atacului advers — cu trecere din zonă 3–2 în zonă 1–2–2, în 1–3–1, zonă adaptată.
Jocul individual în apărare are caracter prioritar prin plasament, poziție și locul fiecărui apărător în funcție de adversarul direct fără minge — în posesia mingii, zona de teren unde se desfășoară atacul, apărarea în funcție de postul ocupat de adversarul direct (fundaș ofensiv sau defensiv, extremă pivot, centru), adaptarea apărării la specificul jocului adversarului (în același timp pe partea mingii marcaj agresiv, la intercepție la primitorii apropiați, și cu flotare sau aglomerare în partea opusă mingii la primitorii depărtați.
Reușita apărării se confirmă prin valorificarea acțiunilor individuale în dirijarea atacanților către zone care permit întrajutorarea de către coechipieri prin închiderea culoarului de pătrundere, dominant însă rămânând în apărarea modernă intercepția și realizarea blocajului defensiv pentru obținerea recuperării defensive.
Nivelul de pregătire tehnico–tactic individual caracterizat prin măiestria și virtuozitatea tehnică; jucătorii au un fond motric bogat și variat în relațiile directe cu adversarul, manifestat în structuri tehnice și specifice jocului individual în apărare (poziții fundamentale joase, lucru de brațe folosit la închiderea culoarului de pasare a mingii și la scoaterea mingii din dribling, la intercepție, contactul cu adversarul). Randament deosebit în relația 1×1 — specifică postului realizat prin precizia aruncărilor la coș din săritură sau din acțiuni individuale de depășire, pătrundere sau recuperare ofensivă.
Pregătirea și experiența competițională acumulată de-a lungul anilor este reflectată în modelul de joc, care pentru echipele de seniori prezintă următoarele caracteristici :
Modelul de joc pentru echipele de seniori
Modelul somatic pentru echipele de seniori
La stabilirea modelului echipei care participă la realizarea modelului de joc, se pot folosi următoarele structuri de echipă :
Structura 1
Structura 2
Structura 3
2.4. Conceptul contemporan de pregătire a
echipelor de performanță în baschet
În metodologia modernă a antrenamentului din domeniul jocurilor sportive, ca și în baschet, au intervenit mutații importante în conceperea conținutului, structura și organizarea pregătirii jucătorilor și echipelor. Ca urmare a orientării metodologice noi, consecință a rezultatelor cercetării științifice cât și a practicii înaintate a unor antrenori în programarea și în planificarea antrenamentului s-au instaurat principii metodologice ale tehnologiei didactice moderne și anume obiectivitatea și modernizarea conținutului antrenamentului.
Alături de obiectivitate sunt caracteristicile, orientări către raționalizarea antrenamentului în condiții de aplicare a modelării, procese cu implicații practice asupra exercițiilor utilizate în conținutul antrenamentului. La rândul lor, exercițiile sunt supuse unor procese de raționalizare, etapizare și standardizare. Aceste acțiuni de optimizare a antrenamentului se extind asupra programării și planificării antrenamentului.
Orientarea caracteristicilor în metodologia modernă a antrenamentului o constituie raționalizarea acestuia, ceea ce constă în precizarea majorității indicatorilor cantitativi și calitativi aferenți procesului de antrenament. Raționalizarea necesită precizarea și exprimarea cifrică a indicatorilor stabiliți, parametrii ce trebuiesc realizați în antrenament. Criteriul de stabilire a indicatorilor și parametrilor îi constituie gradul de semnificații cât și utilitate al acestora în concordanță cu modelele optime de joc, jucători și de pregătire preconizate preconizate prin care se prelimină și forma sportivă din meci.
Utilizarea exercițiilor standardizate se încadrează în orientările și condițiile practice, teoretice ale antrenamentului modern. Acestea se corelează cu alta și anume reducerea numărului de exerciții și creștere numărului de repetări.
Exercițiile standardizate au un caracter de modelare al efortului și al acțiunilor tehnico-tactice individuale și colective din meci. Se vor elimina componentele fără efecte esențiale, cu consum inutil de energie și timp.
Operațiunea de standardizare, cerință a raționalizării este continuată de distribuirea exercițiilor în formele de organizare la antrenamentul macro și microciclurile de antrenament, inclusiv în lecțiile de antrenament integrale sau fragmentate.
Prioritatea principiului, adoptarea tacticii colective (de echipă) și individuale la particularitățile (specificul) adversarilor și competiției (competiții sistem turnee, tur-retur, etape săptămânale etc.). Aplicarea acestui principiu presupune realizarea unei concordanțe între dinamica antrenamentului cu forma sportivă și cu calendarul competițional.
Evaluarea sistematică a reactivității și adaptării la efort, precum și a stadiilor de forma sportivă individuală și colectivă (de echipă), pe plan tehnico-tactic și al calităților fizice. Acestea se realizează prin probe și norme de control F.R.B. ale antrenorului și alte teste de laborator.
Importanța motivației în procesul de pregătire și în obținerea marilor performanțe în baschet este determinată de creșterea numărului competițiilor interne și internaționale, antrenamentul tare și continuu, specializare timpurie cu consecințe în mutațiile de structură ale valorilor morale în psihologia sportivilor moderni.
Aplicând aspecte din modelarea antrenamentului, antrenorul trebuie să selecționeze exercițiile cu eficiență maximă, care să reproducă parțial sau integral conținutul și structura jocului.
Concret, după descrierea exercițiului se va specifica :
numărul total de repetări sau durata totală în sec / min ;
tempoul exercițiului ;
performanța prezentată în exercițiu (număr de aruncări la coș, procentajul, locul de execuție, parcurgerea distanțelor contratimp, lungimea paselor etc.) ;
regimul de solicitare de efort (exprimat în numărul de pulsații cardiace pe minut pe parcursul fiecărei serii de repetări — durata pauzei — luându-se ca termen de referință și caracterul efortului — mixt, aerob, anaerob).
În raport cu obiectivele tehnice și pedagogice, antrenorul stabilește dominanta exercițiului — efecte dominante și efecte subdominante. Un exercițiu poate avea ca efect derivat învățarea tactică (contraatacul) și perfecționează pasele în condiții de viteză și menține viteza de deplasare. Același exercițiu poate perfecționa contraatacul, menține viteza în execuția paselor și dezvoltă rezistența specifică prin creșterea numărului de repetări.
Prezența adversarilor în exercițiu implică modelarea procesului de antrenament. Prezența adversarilor și gradul de acționare se va face în egalitate numerică, în superioritate numerică și în inferioritate numerică. Contribuie în mod substanțial la elementul de progresie privind stabilirea parametrilor de eficiență a execuțiilor.
În contextul orientărilor expuse anterior sunt necesare unele repere metodice care pot fi utilizate în practica operațiilor de planificare și programare a antrenamentului în jocul de baschet :
analiza rezultatelor obținute și a eficienței privind conținutul și organizarea pregătirii din anul competițional (sezonul) precedent ;
stabilirea obiectivelor de performanță ;
stabilirea obiectivelor de instruire repartizate pe echipă, pe factori, pe faze, pe cupluri, compartimente, pe jucători ;
calcularea după calendarele competiționale a numărului de jocuri oficiale (acasă, deplasare, pe plan intern și internațional) și jocuri amicale ;
calcularea zilelor afectate refacerii, trecerii probelor de control, examenelor medicale periodice ;
alcătuirea graficului planului calendaristic cu zilele de disputare a jocurilor și a zilelor, orarul pentru activitatea de instruire. Acesta este macrociclul — graficul planului de antrenament anual. În funcție de datele începerii campionatului (tur) și a reluării după întrerupere (retur) se procedează la stabilirea mezociclurilor și în cadrul acestora a microciclurilor ;
succesiunea perioadelor de antrenament va fi: perioada de tranziție, perioada pregătitoare, perioada competițională ;
conținutul programului de pregătire este repartizat pe factorii antrenamentului (pregătirea fizică, tehnico-tactică, psihologică), exprimat în procente, număr de zile, număr și ore de antrenament.
2.5. Aspecte metodice ale pregătirii
echipelor de juniori
În conceptul contemporan despre antrenament, obținerea unor performanțe superioare este determinată în mare măsură de pregătirea cât mai timpurie a jucătorilor. Inițierea copiilor și juniorilor este considerată astăzi ca un element specific, integral, al sportului de performanță. Astfel pentru obținerea unor performanțe superioare la maturitate au fost luate unele măsuri, dintre care unele sunt fundamentale :
Obiectivul central al secțiilor de juniori îl constituie depistarea și pregătirea unor sportivi la nivelul cerințelor mondiale ale categoriei de vârstă respective, care să poată fi promovați în secțiile de seniori ale cluburilor care le patronează, în loturile naționale de juniori și în loturile olimpice de perspectivă ;
Fiecare secție de seniori este obligată să aibă grupe de juniori (și copii) proprii, acest lucru ducând la deschiderea unor relații de colaborare între cluburi și secții de baschet ale cluburilor sportive școlare ;
Pe lângă aceste măsuri benefice se mai impun și altele, dintre care menționăm :
Jocul echipelor de juniori, trebuie să se bazeze pe elanul și entuziasmul tineresc al elevilor-sportivi. Calitățile atletice, capacitatea motrică, plăcerea de a juca baschet, curajul, combativitatea, dorința de afirmare etc., sunt însușiri care trebuie valorificate pe deplin. Fără a respinge ideile practicării unui baschet rațional, organizat, trebuie acționat împotriva jocului încorsetat de șablonism și rutină. Baschetul juniorilor trebuie apropiat ca trăsături de baschetul practicat de cele mai bune echipe din țară și străinătate. Imaginea unui astfel de baschet, poate fi redată astfel :
în atac, aruncarea la coș după 3–4 pase, indiferent de sistemul de atac preconizat: deci, este nevoie de multă mobilitate (alergare) în teren, combinații simple și eficiente, mare precizie în aruncări la coș și urmărire la panou ;
în apărare, presiune agresivă exercitată permanent asupra circulației mingii și a jucătorilor ; deci, este nevoie de folosirea intensivă a bagajului motric defensiv, combativitate până la limita regulamentului, angajament în lupta pentru urmărirea mingilor la panou.
Acest model simplifică intuitiv desfășurarea jocului, însă nu și conținutul procesului de pregătire, care trebuie să-și propună ameliorarea continuă a tuturor elementelor componente care concură la ridicarea modelului de joc pe o treaptă calitativ superioară.
Prin introducerea, prin grija Federației Române de Baschet și a Ministerului Învățământului, a Festivalului Național de Minibaschet, s-a ajuns la atragerea într-o formă organizată a numeroși copii. O verigă principală a campaniei de popularizare a minibaschetului o constituie selecția. Aceasta trebuie făcută de antrenor în strânsă colaborare cu profesorii de educație fizică, diriginții și părinții copiilor. Prima fază a selecției o constituie atragerea unui număr cât mai mare de copii către sportul cu mingea la coș. Aceștia vor fi supuși în continuare unor probe de alergare, săritură, mânuirea mingii și aruncare la coș. Trierea lor va fi făcută în așa fel încât aceștia să nu fie descurajați.
După această selecție, efectuată în scop orientativ, urmează o perioadă de observare a copiilor în timpul jocului, punându-se accent mai mult pe combativitate. Antrenorul este dator să folosească toate calitățile copiilor și să le valorifice în scopul formării personalității acestora. Încadrați în forme competiționale specifice vârstei lor, copii trebuie îndrumați și formați pentru anumite posturi din echipă în funcție de calitățile și de dezvoltarea fizică. Nu trebuie uitat faptul că la această vârstă terenul este favorabil dezvoltării calităților morale și de voință, disciplinei, curajului, dârzeniei, combativității.
Capitolul III
Tehnica jocului de baschet
Termenul de tehnică nu este propriu numai educației fizice, el având o largă circulație și în alte domenii de activitate.
În sport, noțiunea de tehnică reprezintă : ansamblul de mișcări pe care-l execută un sportiv în rezolvarea unei acțiuni. În jocul de baschet, tehnica reprezintă : un ansamblu de deprinderi motrice specifice (cunoscute și sub denumirile de deprinderi tehnice, procedee tehnice), folosit în scopul practicării cu eficiență maximă a jocului.
Acest ansamblu de mișcări specifice grupează elemente și procedee tehnice și se referă în egală măsură atât la manevrarea obiectului de joc, cât și la deplasările făcute de jucători în vederea acestei manevrări.
În joc tehnica are o importanță deosebită, ea însă nu trebuie văzută ca un factor izolat, ci într-o corelație perfectă cu ceilalți factori ai jocului : fizic, tactic, psihic și teoretic.
Tehnica își are suportul în calitățile motrice. O tehnică corespunzătoare permite manifestarea aptitudinilor sportivului aproape de nivelul maxim al posibilităților lui. Tehnica este cea care condiționează tactica, fiind însă subordonată acesteia, deci tehnica și tactica se influențează reciproc.
3.1. Elemente în subordine ale noțiunii de tehnică
Fiecărui joc îi corespund forme generale de mișcare, la baza cărora stau elementele tehnice ale respectivului joc. Acestea sunt materializate prin execuția a numeroase procedee tehnice, în raport de diferite situații specifice jocului competițional.
Elementul tehnic reprezintă noțiunea de generalizare a scopului urmărit în mișcarea executată și reprezintă mecanismul de bază al mișcării. Are un caracter abstract și este materializat prin procedee tehnice. Exemple de elemente tehnice : pasarea mingii, aruncarea la coș etc.
Procedeul tehnic reprezintă concretizarea și adaptarea în joc a elementului tehnic, având un caracter concret de execuție, cu un mecanism complex de mișcări, executate conștient, într-o succesiune rațională și într-un scop precis. Exemple de procedee tehnice : pasa de pe loc cu două mâini de la piept, aruncarea la coș cu o mână din săritură etc.
Procedeele tehnice sunt cunoscute sub două aspecte :
procedee tehnice simple, se găsesc în majoritatea cazurilor izolate de joc, în cadrul învățării tehnicii și, mai rar în timpul jocului (aruncarea liberă). Ele au caracter invariabil și sunt executate pe baza unui stereotip dinamic. Condițiile de execuție sunt în general identice — poziție inițială, execuție, poziție finală.
procedee tehnice complexe, se întâlnesc în timpul jocului. Datorită situaților mereu schimbătoare din joc, procedeele tehnice își pierd caracterul invariabil. Desfășurarea jocului impune variații de poziții inițiale, întreruperi în execuția unui procedeu și combinarea cu altul, ritm și amplitudini diferite în funcție de jocul adversarilor și al coechipierilor. Procedeele complexe au la bază o înlănțuire firească a mai multor procedee simple.
Stilul reprezintă nota personală imprimată de un jucător în executarea corectă a procedeelor tehnice, datorită particularităților jucătorului în ceea ce privește activitatea nervoasă superioară, calitățile fizice, precum și cele de ordin morfologic. Uneori stilul de joc al unui jucător reprezintă variante noi ale formei mișcărilor specifice unui procedeu tehnic. Tot sub denumirea de stil, mai trebuie înțeleasă și nota personală a jucătorului, manifestată în execuția complexelor de procedee tehnice în cadrul acțiunilor de tactică individuală. Stilul presupune deci, structură și formă corectă a mișcării, cărora li se adaugă nota personală. Stilul nu trebuie confundat cu diferitele mișcări incorecte, pe care le fac jucătorii, în special în etapa de învățare.
3.2. Sistematizarea elementelor și procedeelor tehnice
Elemente și procedee tehnice fără minge :
poziția fundamentală
deplasările în teren
lucrul de brațe și jocul de picioare
schimbările de direcție
pirueta
săriturile
Elemente și procedee tehnice cu mingea :
poziția fundamentală a jucătorului cu mingea
ținerea mingii
prinderea mingii
pasarea mingii
opririle
pivotarea
driblingul
aruncarea la coș
3.3. Analiza elementelor și procedeelor tehnice
Analiza procedeelor tehnice va avea în vedere următorii factori :
generalități
poziția de plecare
execuția procedeului — succesiunea mișcărilor diferitelor segmente ale corpului
poziția finală
greșeli frecvente de execuție
utilizare tactică — situația tactică în care procedeul tehnic se întrebuințează cel mai frecvent
indicații metodice generale.
În cazul procedeelor cu mingea se adaugă la acești factori :
procedeul de ținere a mingii
traiectoria și viteza imprimată mingii.
3.4. Jocul fără minge
Poziția fundamentală
Specifică majorității jocurilor sportive, poziția fundamentală a jucătorului de baschet favorizează toate celelalte execuții tehnico-tactice determinate atât de situația sa ofensivă, cât mai ales de cea defensivă, reprezentând totodată poziția inițială a majorității procedeelor tehnice.
Poziția fundamentală trebuie să asigure jucătorului :
poziție convenabilă și echilibrată ;
stabilitate și posibilitate de trecere în minimum de timp și cu maximum de randament din acțiuni tehnico-tactice defensive în acțiuni tehnico-tactice ofensive și viceversa ;
un consum energetic minimal în cursul desfășurării jocului, datorită relaxării mușchilor care nu iau parte la mișcare.
Tehnica de execuție :
Picioarele, cu genunchii ușor îndoiți și orientați puțin spre interior, sunt depărtate în lateral, aproximativ la proiecția lățimii umerilor.
Gleznele îndoite, greutatea corpului repartizată egal pe întreaga suprafață a tălpilor așezate paralele pe sol și cu o orientare a vârfurilor ușor spre interiorul poligonului de susținere.
Echilibrarea antero-posterioară este realizată — atunci când este cazul — prin împingerea spre înainte, cu maximum o jumătate de talpă a unuia dintre picioare.
Trunchiul arcuit, este ușor aplecat spre înainte, coborârea centrului de greutate al corpului fiind realizată prin flexia articulațiilor gleznelor, genunchilor și a șoldurilor.
Umerii relaxați, cu brațele ușor depărtate în lateral, pregătite pentru a acționa în toate planurile și sensurile, în vederea prinderii mingii sau mișcării adversarului. Capul și bărbia se mențin în sus, privirea căutând să cuprindă o cât mai mare zonă din teren.
Greșeli frecvente :
depărtarea exagerată a picioarelor sau apropierea lor modifică nefavorabil baza de susținere a corpului ;
articulațiile gleznelor și ale genunchilor, prea puțin îndoite, determină o poziție cu centrul de greutate prea ridicat sau o aplecare exagerată a trunchiului ;
greutatea corpului inegal repartizată pe ambele picioare ;
crisparea musculaturii antagonice determină o atitudine rigidă și mai puțin mobilă.
În desfășurarea jocului de baschet se deosebesc 3 poziții arbitrar clasificate: înaltă, medie și joasă, aceasta în funcție de caracteristicile de execuție ale procedeului tehnic (în atac) sau de natura marcajului (în apărare).
Utilizare tactică :
Poziția fundamentală în apărare reprezintă mijlocul prin care se realizează acțiunea tactică individuală marcajul, specific apărării om la om în toate variantele sale.
Indicații metodice generale :
În învățare, accentul va cădea pe realizarea unei baze de susținere corespunzătoare prin obișnuirea repartizării egale a greutății corpului pe ambele picioare, care să asigure jucătorului o permanentă stabilitate. I se afectează un număr mai mic de repetări în cadrul metodicii de învățare izolată, consolidarea realizându-se odată cu celelalte execuții tehnice, unde apare ca poziție de bază (în special la marcaj — pentru apărare ; la pivotare, oprire, „tripla amenințare” — pentru atac).
Deplasările în teren
Majoritatea acțiunilor jucătorilor — cu minge sau fără minge — se efectuează din deplasare. În aceste deplasări se urmărește ca, pe lângă câștigarea unei viteze în deplasare, jucătorul să aibă posibilitatea de a executa cu ușurință diferite procedee tehnice necesare rezolvării situaților jocului (schimbări de direcție, frânări, lucru cu mingea, fente, sărituri etc.). Pentru aceasta, deplasările trebuie să corespundă rezolvării acestor sarcini, mai mult, să ușureze execuția lor.
În jocul de baschet sunt folosite următoarele procedee de deplasare în teren :
Alergarea înainte, obișnuită, asemănătoare celei de atletism, folosită în general pentru deplasarea jucătorilor în teren sau ca alergare de viteză, în situațiile de plecare pe contraatac sau de urmărire a jucătorului care contraatacă.
Tehnica de execuție :
Alergarea înainte se face prin pășiri succesive, picioarele călcând spre înainte și ușor lateral în scopul măririi bazei de susținere. Contactul cu solul se ia fie pe toată suprafața tălpilor, care-și păstrează paralelismul în timpul deplasării, fie prin rulajul tălpilor (călcâi – talpă – vârf). Genunchii, ușor îndoiți, cedează ușor împreună cu gleznele în momentul contactului cu solul și își păstrează tendința de orientare spre interior. Trunchiul este puțin aplecat spre înainte, cu centrul de greutate coborât și a cărui proiecție cade puțin înaintea bazei de susținere. Brațele pendulează la pornire, în restul alergării fiind pregătite pentru a prinde mingea.
Greșeli frecvente :
în deplasare există tendința de a sări, prin ridicarea tălpilor de pe sol ;
se micșorează baza de susținere datorită faptului că nu se pășește și puțin lateral sau contactul cu solul nu se ia pe toată talpa ;
se aleargă pe vârfuri, micșorându-se astfel stabilitatea și implicit eficacitatea executării acțiunilor solicitate de desfășurarea atacului.
Utilizare tactică :
Această alergare se folosește pe toată durata jocului, în circulația individuală din atac, cu precădere în demarcaj, respectiv în acțiunile premergătoare intrării în posesia mingii. În situațiile în care se solicită viteză maximă de deplasare, se recomandă alergarea atletică de sprint.
Alergarea înapoi
Tehnica de execuție :
Jucătorul se deplasează spre înapoi având labele picioarelor ușor depărtate, călcâiele orientate către afară. Contactul cu solul se face prin rulare vârf — talpă — călcâi și mult înapoi față de proiecția centrului de greutate pe sol. Aceasta pentru a evita căderile pe spate. Deplasarea picioarelor se face prin alunecare. Trunchiul este ușor aplecat înainte pentru a menține centrul de greutate înainte. Brațele rămân lângă corp, ușor depărtate și flexate din coate.
Greșeli frecvente :
se aleargă cu trunchiul lăsat pe spate, fapt care provoacă dezechilibru ;
picioarele se duc mult prea înapoi ;
se sare în timpul alergării.
Utilizare tactică :
Procedeul este folosit în retragerea din zona de atac în zona de apărare și în general în acțiunile de apărare (flotare, aglomerare). De asemenea, în urmărirea unui adversar care se îndreaptă către coș și se află la distanță mai mare față de coș.
Pasul adăugat înainte sau înapoi, specific apărării. Acest procedeu de mișcare în teren permite apărătorului menținere poziției fundamentale în orice moment al jocului.
Face parte din bagajul tehnic cunoscut sub denumirea de „jocul de picioare al apărătorului”, reprezentând un mijloc de realizare a acțiunii tactice individuale marcajul. El se aseamănă cu pasul boxerului și prezintă drept caracteristic faptul că piciorul din spate nu depășește niciodată, în deplasare, piciorul din față. Pasul adăugat se execută în direcția înainte, înapoi, oblic înainte și oblic înapoi.
Tehnica de execuție :
Deplasarea, se face din poziția fundamentală cu pași adăugați. Piciorul din direcția deplasării începe mișcarea, apoi se apropie celălalt picior spre cel din față, fără însă a fi ridicat de pe sol. Gleznele și genunchii sunt ușor flectați, iar trunchiul foarte puțin aplecat. Contactul cu solul, în timpul deplasării, se face pe toată talpa. Ambele brațe acționează energic pentru a stânjeni circulația mingii. Mecanismul este asemănător și pentru deplasarea spre înapoi, cu deosebirea că piciorul din spate este cel cu care se începe deplasarea, acesta fiind târât pe vârf și așezat apoi pe toată talpa.
Greșeli frecvente :
deplasarea se face prin sărituri, fapt care determină oscilații ale centrului de greutate al corpului apărătorului și deci dezechilibrări ;
se fac pășiri prea lungi ;
se încrucișează picioarele prin depășirea piciorului din față de către cel din spate (în cazul pasului adăugat înainte) și invers ;
labele picioarelor sunt orientate cu vârfurile către direcția de deplasare ;
nu se menține o poziție joasă, cu centrul de greutate coborât.
Utilizare tactică :
În general, pasul adăugat are o rază de acțiune redusă la circa 3–4 metri, este folosit în acțiunile de apărare pentru apropierea sau depărtarea de adversar, la retragerea pentru apărarea coșului, la scoaterea mingii de la adversar, ca și în plasamentul pentru menținerea unei distanțe convenabile față de adversarul direct.
pasul adăugat lateral și alergarea laterală — reprezintă cel mai important mijloc tehnic al „jocului de picioare al apărătorului”, realizat pentru urmărirea adversarului sau a circulației de minge în apărarea în zonă.
Tehnica de execuție :
Poziția inițială rămâne cea fundamentală joasă, specifică apărării. Deplasarea începe prin ducerea spre lateral a piciorului de pe direcția deplasării, talpa acestui picior fiind menținută cât mai aproape posibil de suprafața solului. După ce ia contact cu solul, celălalt picior se apropie, talpa acestuia alunecând pe suprafața solului. În timpul deplasării corpul rămâne orientat lateral față de direcția de deplasare iar brațele, puțin îndoite din coate, orientate lateral, lucrează activ pentru stânjenirea circulației mingii (închiderea culoarelor de pasare) sau scoaterea acesteia de la adversar. Poziția este, în general, coborâtă prin îndoirea articulațiilor gleznelor și a genunchilor, trunchiul păstrând, pe cât posibil, verticalitatea.
Greșeli frecvente :
încrucișarea picioarelor și trecerea greutății corpului pe un singur picior de sprijin ;
ridicarea centrului de greutate al corpului determină dezechilibrări ;
executarea de sărituri în timpul deplasării, jucătorul făcând un balans vertical sau lateral ;
ridicarea picioarelor de pe sol în loc ca deplasarea să se facă prin alunecare.
Utilizare tactică :
Acest procedeu se folosește în acțiunile de marcaj, în urmărirea adversarului care se deplasează și în general pentru obținerea unui cât mai bun plasament în apărare.
Indicații metodice generale:
Din multiplele procedee tehnice de deplasare (mers, alergare înainte, înapoi, alergare variată, pasul adăugat înainte, înapoi și lateral), deplasarea specifică jocului de baschet este cea cu pas adăugat cu toate variantele lui. Succesiunea de învățare a procedeelor de deplasare este următoarea :
alergarea normală, în ritm variat ;
alergarea specifică înainte, înapoi ;
deplasarea laterală (pasul adăugat lateral) ;
deplasarea oblică (pasul adăugat înainte, înapoi) ;
jocul de picioare.
Lucrul de brațe și jocul de picioare
Procedeele tehnice ale deplasărilor în teren nu se întâlnesc în joc sub forma execuțiilor izolate, ci în cadrul unui complex de procedee numit jocul de picioare, însoțit în apărare și de lucrul de brațe. Acest complex reprezintă o asamblare a tuturor elementelor mișcării în teren, atât pentru jocul ofensiv cât mai ales pentru cel defensiv.
Tehnica de execuție :
Jucătorul, pentru a-și menține cât mai mult posibil poziția fundamentală în situația de apărător în cadrul relației “1 la 1”, execută în mod cursiv o succesiune de procedee tehnice, menținând caracteristicile de execuție ale fiecăruia. La jocul de picioare se adaugă activitatea permanentă a brațelor care lucrează mai ales în plan lateral. Acest ansamblu de mișcări stă la baza jocului apărătorului, în efectuarea marcajului.
Utilizare tactică :
Lucrul de brațe se folosește în acțiunile defensive la realizarea marcajului, interceptarea și smulgerea mingii, închiderea pătrunderilor și mai ales atunci când echipa adoptă o apărare în zonă.
Jocul de picioare este utilizat în mod deosebit în acțiunile defensive pentru a asigura rapiditatea de deplasare a apărătorului, dar și în acțiunile ofensive, ca mijloc de realizare a demarcajului.
Schimbările de direcție
Schimbările de direcție reprezintă un element important al jocului de baschet, folosit cu deosebire de către atacanți în realizarea acțiunii de demarcaj individual. Prin acest element jucătorul își asigură trecerea de pe o direcție de alergare pe alta, fără a mai fi nevoit să se oprească. Se deosebesc două procedee de execuție :
schimbarea de direcție cu frânare pe un picior ;
schimbarea de direcție cu frânare pe ambele picioare.
Schimbarea de direcție cu frânare pe un singur picior
Tehnica de execuție :
Din deplasare, jucătorul determină momentul de declanșare a schimbării de direcție printr-o oprire cu ușoară ghemuire pe piciorul opus noii direcții, al cărui genunchi rămâne îndoit. Printr-o pășire mai lungă pe acest picior, talpa se așează oblic pe sol, fiind orientată spre noua direcție. Apare un moment evident de frânare și de translație a mișcării, moment care, pentru a nu „rupe” mișcarea, este amortizat printr-o îndoire accentuată din articulațiile gleznei, genunchiului și coxo-femurală a acestui picior.
Centrul de greutate este proiectat în interiorul ocolirii, greutatea corpului fiind repartizată pe piciorul exterior. Prin impulsia acestui picior — bazinul fiind proiectat în interiorul ocolirii — se determină răsucirea energică a corpului urmată de așezarea pe sol, la o distanță mai mică decât pășirea normală, a piciorului din interiorul ocolirii pe noua direcție.
În timpul schimbării de direcție se accentuează poziția joasă a corpului în raport cu viteza avută în alergarea dinaintea schimbării de direcție.
Schimbarea de direcție cu frânare pe ambele picioare
Tehnica de execuție :
Din deplasare, jucătorul execută o ușoară săritură. Picioarele se duc înainte și iau, concomitent, contact cu solul. Vârfurile vor fi orientate spre noua direcție.
Greutatea corpului va fi repartizată ceva mai mult pe piciorul din afara ocolirii și pe marginea tălpilor din interiorul ocolirii. Îndoirea gleznelor amortizează șocul frânării, genunchii fiind proiectați spre noua direcție. Corpul execută o răsucire și „plonjează” pe noua direcție, plecarea executându-se cu piciorul din interiorul ocolirii.
Caracteristici de execuție (pentru ambele procedee) :
pășirea pe noua direcție se face prin ridicarea tălpilor de pe sol, fără însă a fi ridicat și centrul de greutate al corpului (nu are loc o săritură) ;
punctul de sprijin de pe sol trebuie să se găsească undeva pe vechea direcție de deplasare și în afara poligonului de proiecție al centrului de greutate al corpului pe sol. Distanța acestuia va fi direct proporțională cu viteza inițială de deplasare a jucătorului ;
genunchii presează către interior și pe noua direcție, centrul de greutate al corpului fiind proiectat către interiorul ocolirii și pe noua direcție.
Greșeli frecvente :
poziția înaltă determină dezechilibrări în plan anterior ;
piciorul din interiorul ocolirii se așează prea depărtat pe noua direcție, lucru ce întârzie pornirea ;
centrul de greutate nu se proiectează suficient în interiorul ocolirii, fapt ce determină dezechilibrări.
Utilizare tactică :
Element specific acțiunilor ofensive de demarcaj împotriva apărărilor individuale este folosit pentru provocarea greșelilor de marcaj, precum și ca fente de „ieșire la minge”.
Indicații metodice generale :
Procedeul de bază — mai ales în instruirea începătorilor, precum și în predarea elementelor jocului de baschet în școală — este schimbarea de direcție cu frânare pe un singur picior, fiind cel mai frecvent și eficace în cursul jocului.
Pirueta
Pirueta este o pivotare fără minge, în care piciorul pe care se face întoarcerea poate fi ridicat în timpul execuției. Poate fi executată de pe loc — din poziție statică a atacantului sau ca element de schimbare de direcție, din deplasare.
Utilizare tactică :
Se folosește ca procedeu în executarea schimbării de direcție, la plecările din blocaj, la blocajele defensive, la evitarea blocajelor de către apărător în continuarea acțiunii de marcaj (în apărarea om la om).
Săriturile
Săriturile sunt foarte frecvent folosite în jocul de baschet, ele imprimând jocului pe lângă nota lui atletică și un grad sporit de spectaculozitate. O bună săritură — momentul de reacție și înălțimea ei — va pune întotdeauna în valoare execuția unor procedee tehnice sau acțiuni :
urmărirea și recuperarea mingii ricoșate din panou, atât în atac cât și în apărare ;
execuția aruncărilor la coș din săritură sau din voleibalare ;
execuția “capacului” împotriva aruncării la coș ;
în angajarea mingii la “1 la 1”.
Săriturile asigură un ascendent important în lupta directă cu adversarul. Spre deosebire de cele din atletism, săriturile folosite în jocul de baschet urmăresc și
menținerea unei poziții cât mai echilibrate în vederea executării unor procedee de mare precizie. Săriturile pot fi executate :
cu desprindere de pe ambele picioare :
de pe loc ;
precedate de deplasare.
cu desprindere de pe un picior :
precedate de deplasare.
3.5. Jocul cu minge poziția fundamentală a jucătorului cu mingea
Ori de câte ori un atacant primește mingea, el va trebui să acționeze dintr-o poziție fundamentală specifică, aceasta oferindu-i permanent o situație de avantaj în acțiunea sa împotriva apărătorului direct, putând arunca la coș, pleca în dribling sau pasa. El va avea privirea orientată către coș, ținând mingea la nivelul bărbiei sau pieptului, genunchii și gleznele ușor îndoite, corpul lui având o poziție stabilă și echilibrată. Această poziție reprezintă mijlocul prin care atacantul cu minge realizează „tripla amenințare”.
Ținerea mingii
Ținerea mingii este primul element din tehnica manevrării mingii în jocul de baschet și stă la baza execuției tuturor procedeelor tehnice cu mingea, cu el începând concret învățarea jocului de baschet. Învățarea unei țineri corecte a mingii asigură un bun control al acesteia, o bună și eficace manevrare și o execuție corectă a procedeului care va urma. O ținere incorectă generează greșeli de execuție, micșorează eficacitatea, îngreuiază protecția și transmiterea mingii.
În jocul de baschet se deosebesc următoarele modalități :
ținerea mingii cu două mâini ;
ținerea mingii cu o mână.
Ținerea mingii cu ambele mâini este specifică jocului de baschet, fiind folosită foarte des în joc și mai ales de către copii și juniori. Ea prezintă siguranță atât în ținerea propriu-zisă, cât și în manevrarea cât mai relaxată a mingii. Se deosebesc următoarele procedee de ținere :
priză simetrică pe minge :
ținerea mingii cu două mâini în dreptul pieptului ;
ținerea mingii cu două mâini deasupra capului ;
ținerea mingii cu două mâini în dreptul bazinului.
priză asimetrică.
Ținerea mingii cu două mâini în dreptul pieptului — priză simetrică
Tehnica de execuție :
Mingea este ținută de calota sa inferioară, din lateral și puțin dinapoi. Degetele, cât mai desfăcute, se așează pe minge cu toată suprafața lor. Ele trebuie să cuprindă mingea în așa fel încât ultimele falange ale degetelor inelare să stea chiar pe axa mingii. Degetele mari formează prin alungirea lor, un unghi de 90 și, în raport de mărimea palmelor, acestea stau depărtate unul de altul la 4–7 cm. Palmele se vor găsi în prelungirea antebrațelor, într-o flexie radiodorsală din articulațiile pumnilor, evitându-se lipirea podului palmei pe minge. Antebrațele, îndoite din coate, fac ca mingea să fie ținută la nivelul pieptului, permițând privirea peste minge. Coatele puțin depărtate de corp, într-o postură cât mai relaxată și convenabilă specificului conformației fiecărui jucător.
Greșeli frecvente :
orientarea palmelor cu degetele spre înainte sau în jos ;
degetele mari sunt opozante sau prea apropiate ;
podul palmelor ia contact cu suprafața mingii ;
coatele mult depărtate determină o ținere prea din lateral a mingii.
Utilizare tactică :
Reprezentând procesul principal folosit în execuția majorității elementelor tehnice (în special în faza inițială), ținerea mingii cu două mâini la piept constituie procedeul cel mai des folosit la majoritatea jucătorilor.
Ținerea mingii cu două mâini deasupra capului — priză simetrică
Tehnica de execuție :
Mâinile cuprind mingea la fel ca în procedeul descris anterior, cu deosebirea că aceasta va fi ținută deasupra capului, în dreptul frunții, cu coatele îndoite aproximativ într-un unghi drept și cu antebrațele cât mai paralele.
Greșeli frecvente :
ținerea mingii în dreptul ochilor sau înapoi peste cap ;
îndoirea exagerată a coatelor ;
lipsa paralelismului coatelor.
Utilizare tactică :
Acest procedeu de ținere a mingii se folosește mai ales de către jucătorii înalți, pentru protecția acesteia. De asemenea, reprezintă poziția inițială a procedeului de aruncare la coș cu două mâini de sus de pe loc sau din săritură.
Ținerea mingii cu două mâini în față — priză asimetrică
Tehnica de execuție :
Priza de ținere a mingii cu două mâini în față, în priză asimetrică, este specifică finalizărilor cu o singură mână, dar mai ales în mânuirea mingii (fente, pase, plecare în dribling).
Mâna care execută aruncarea este așezată pe minge înapoia acesteia, cealaltă mână sprijinind-o din lateral și din jos. Degetele ambelor mâini sunt răsfirate pe minge. Mingea este ținută în dreptul bărbiei, la o depărtare de aproximativ 20–25 cm de piept. Palma mâinii care execută aruncarea la coș va fi flexată dorsal, iar cotul orientat pe direcția aruncării la coș, ceva mai apropiat de corp și pe același ax cu palma.
Greșeli frecvente :
degetele mâinilor nu sunt suficient răsfirate pe minge ;
priza pe minge este pasivă, degetele mâinii de impulsie fiind orientate spre înainte și nu în sus ;
palma mâinii care sprijină mingea este așezată în față, deasupra sau sub minge.
Utilizare tactică :
Ținerea mingii cu două mâini în față în priză asimetrică este procedeul care-și face loc din ce în ce mai mult în jocul modern de baschet și, ca urmare, va trebui insistat asupra sa și în instruirea copiilor, reprezentând faza inițială a unor procedee tehnice ce solicită în execuția finală un singur braț : în mod deosebit aruncarea la coș cu o mână de pe loc, din săritură și din alergare, precum și pentru pasa cu o mână sau plecarea în dribling.
Prinderea și protecția mingii
Prinderea mingii reprezintă un element important din tehnica de bază a jocului de baschet, întrucât conferă posibilitatea unei recepționări corecte a mingii, precum și a execuției pe care urmează să o efectueze jucătorul cu minge: pasă, dribling sau aruncare la coș.
Prinderea mingii presupune în execuție doi jucători: unul care pasează și altul care primește mingea. Cel care urmează să prindă mingea va trebui să o privească din momentul în care aceasta părăsește mâinile coechipierului și până în momentul în care o prinde. Totodată, ca o condiție în realizarea unei intrări sigure în posesia mingii, primitorul va trebui să execute o ieșire în întâmpinarea ei, spre direcția de unde este pasată. De asemenea, condițiile de primire a mingii sunt foarte variate și, de multe ori, vor îngreuia prinderea mingii. Ca urmare, ușurarea prinderii mingii se va realiza printr-o poziție cât mai relaxată a corpului în momentul prinderii, iar trunchiul, dar mai ales brațele, printr-o mișcare de cedare spre înapoi, vor amortiza prinderea mingii.
Oricare ar fi procedeul folosit pentru prinderea mingii (cu două mâini sau cu o mână), jucătorul întâmpină mingea cu palmele (palma) orientate către direcția din care vine mingea, pentru a o controla și apoi a amortiza prinderea ei. În general, amortizarea se face prin conducerea mingii pe traiectoria ei de venire, după ce palmele (palma) au luat contact cu ea, timp în care autorezistența manifestată prin flexia articulațiilor pumnilor, coatelor și scapulo-humerale realizează frânarea vitezei de deplasare a mingii. La avansați, amortizarea este făcută prin schimbarea direcției traiectoriei de venire a mingii pe o nouă direcție, cerută de execuția care urmează. Imediat după prindere, jucătorul trebuie să asigure protecția mingii față de acțiunile adversarului de intrare în posesia ei. Protecția mingii se asigură printr-o ținere corectă, prin ducerea ei deasupra capului sau lateral, prin sprijinirea ei de corp cu coatele duse lateral și prin efectuarea pivotului defensiv.
Prinderea mingii se poate efectua :
cu una sau cu două mâini ;
de pe loc, din alergare, din săritură.
Tehnica de execuție :
Deoarece mecanismul prinderii este asemănător în majoritatea situațiilor de joc, tehnica de execuție prezentată va fi cea a procedeului de bază, și anume : prinderea mingii cu două mâini.
poziția inițială : jucătorul care urmează să prindă mingea caută, în primul rând, ca printr-o cât mai ușoară și comodă deplasare, să se orienteze cu fața spre direcția de unde vine mingea, păstrând, pe cât posibil, poziția fundamentală, cu brațele întinse în întâmpinarea mingii, paralele și cu degetele răsfirate și orientate în sus(a).
poziția intermediară : în momentul contactului cu mingea degetele se încordează, iar articulațiile pumnilor exercită o cedare spre înapoi (autorezistență) care se transmite și brațelor care, prin îndoirea lor din coate, vor realiza amortizarea prinderii și aducerea mingii în dreptul pieptului (b).
poziția finală : jucătorul, în poziție fundamentală, cu mingea în dreptul pieptului, brațele cu coatele flexate, ușor depărtate de corp, într-o poziție cât mai relaxată(c). Caracteristici de execuție :
palmele (palma) sunt orientate întotdeauna cu degetele către direcția de venire a mingii, cu fața palmară ușor către minge ;
contactul cu mingea se ia cu fața palmară a degetelor ;
primul contact cu mingea constituie începutul amortizării. Pe măsură ce se face amortizarea, se trece în ținerea corectă a mingii și se corectează eventual priza palmelor pe minge ;
din punct de vedere tactic, se recomandă „ieșirea la minge”.
Greșeli frecvente :
palmele sunt orientate paralel, fapt ce determină dispariția mișcării de autorezistență din articulațiile pumnilor — mingea poate trece cu ușurință printre palme ;
contactul este luat direct cu palmele pe minge și nu cu degetele ;
amortizarea nu se face prin succesiunea mișcărilor de autorezistență și de cedare a degetelor, palmelor și brațelor. Indicații metodice generale :
Atât prinderea cât și ținerea mingii se găsesc într-o permanentă interdependență și succesiune ireversibilă, legate implicit de alte elemente ale jocului : pasa, driblingul și aruncarea la coș. Ca urmare, traseul metodic al învățării acestor elemente va trebui să fie abordat în mod unitar, repetarea și perfecționarea lor urmând să se facă odată cu învățarea paselor — în mod deosebit — și a aruncărilor la coș.
Deși în orice acțiune de joc ținerea mingii este precedată întotdeauna de prinderea ei, în cadrul formării mecanismului de bază, primele execuții vor fi adresate direct numai ținerii mingii. Învățarea va începe deci cu ținerea simetrică a mingii cu două mâini în dreptul pieptului, procedeu ce asigură, pentru început, o protecție mai bună mingii. Se va insista asupra :
felului în care se așează mâinile pe minge ;
prizei active prin permanenta flexiune dorsală a articulațiilor pumnilor ;
mingea să fie ținută în dreptul pieptului.
Prinderea mingii reprezintă elementul de dificultate pentru începători, ea trebuind să asigure intrarea în posesia mingii printr-o priză corectă a acesteia. În învățare, antrenorul va ține cont de :
întâmpinarea mingii să se facă cu brațele întinse, palmele orientate către direcția din care vine ;
amortizarea prinderii se va face prin lucrul de flexie din articulațiile membrelor superioare.
Pasarea mingi
Pasarea mingii este elementul care are un rol determinant în rezolvarea scopului jocului : ea asigură caracterul colectiv al jocului prin legătura pe care o face între acțiunile individuale și cele colective.
Prin esența sa tehnico-tactică, acest element, pe lângă faptul că prezintă o gamă bogată de procedee, presupune neapărat prezența partenerului, fiind condiționat de poziția și viteza de deplasare a acestuia, de specificul fazei de joc, de plasamentul adversarului.
Pasarea mingii este condiționată de existența unui jucător care o efectuează și a altuia, căruia i se adresează. La reușita ei ambii jucători trebuie să-și dea concursul.
Jucătorul care pasează trebuie :
să fie atent ca pasa pe care o execută să fie transmisă unui coechipier demarcat, a cărui acțiune să o anticipeze cât mai curând posibil ;
să determine rapid „culoarul” de pasare spre coechipierul căruia îi transmite mingea și pe poziția viitoare a acestuia ;
să asigure protecția mingii în timpul pasei eliminând posibilitățile de intercepție din partea adversarilor mai apropiați ;
să folosească, în majoritatea cazurilor, pasele scurte ;
să lucreze la fel de bine cu ambele mâini, ambidextria constituind o cerință a jocului modern.
Jucătorul care urmează să primească mingea trebuie :
să se demarcheze și să dea posibilitatea celui care pasează să- anticipeze acțiunea ;
să participe la determinarea „culoarului” de pasare prin obținerea unui plan mai avansat sau prin ieșirea la minge, raportat la adversarul său direct ;
să folosească momentul intrării în posesia mingii ca fază inițială pentru acțiunea viitoare.
De asemenea, pentru ca o pasă să fie utilizabilă, sunt necesare a se respecta următoarele condiții :
să aibă adresă, să nu provoace greutăți de prindere celui cărui îi este adresată ;
să aibă adâncime și să nu traverseze terenul (de la o linie laterală la cealaltă), acest lucru dând posibilitatea de intercepție ;
forța de trimitere să corespundă distanței și direcției de deplasare a partenerului căruia îi este adresată, precum și distanței la care se află apărătorul acestuia ;
să nu se imprime efect (rotație) mingii, acest lucru îngreunând prinderea ei ;
pasa să nu fie „telefonată” pentru ca adversarul să nu poată sesiza unde și cum se va pasa ci dimpotrivă se recomandă a fi precedată de o fentă și executată cât mai rapid ;
procedeul de pasare să corespundă situației tactice din acel moment al jocului, raportat la adversari și parteneri.
Clasificarea paselor :
Bogatul arsenal de procedee de execuție a paselor determină clasificarea lor astfel :
după felul în care este ținută mingea :
Pase executate cu două mâini
Pase executate cu o mână
în funcție de condițiile de execuție :
de pe loc ;
din alergare ;
din săritură ;
cu pământul.
Pasarea mingii cu două mâini de la piept, de pe loc
Acest procedeu face parte din grupa paselor fundamentale, fiind folosit pentru pasarea mingii pe distanțe mici și medii, de până la 6–8 metri. Este pasa de bază și specifică jocului de baschet.
Tehnica de execuție˘:
Din poziție fundamentală, cu mingea ținută în dreptul pieptului în priză cu două mâini, se începe mișcarea de extindere a brațelor spre înainte. Partea finală a execuției dă un ultim impuls mingii printr-o mișcare de „biciuire”, executată din articulațiile pumnilor și de împingere din degete (mai puțin degetele mari). Datorită impulsului dat mingii — care părăsește mâinile jucătorului — brațele (în partea finală a execuției) sunt întinse înainte, la înălțimea umerilor, către direcția de pasare, cu palmele orientate în jos, cu degetele răsfirate.
În cazul în care mingea trebuie transmisă la o distanță mai mare (10–12 m), mișcarea brațelor va fi însoțită și de o mișcare ajutătoare, de un impuls complementar dat printr-o pășire spre înainte.
Greșeli frecvente :
mișcări suplimentare cu mingea înainte de pasare ;
ținerea greșită a mingii ;
mingea se ține lipită de piept ;
coatele prea îndepărtate de corp în timpul execuției, ceea ce duce la anularea forței de pasare ;
brațele prea încordate, duc la o mișcare rigidă.
Utilizare tactică :
Este folosită cu deosebire în atacul pozițional și în special împotriva apărărilor individuale mai puțin active și împotriva apărării în zonă, în acțiunile de manevrare și pregătire a atacului.
Pasarea mingii cu două mâini de deasupra capului, de pe loc
Pasă fundamentală pentru jucătorii consacrați, cu o talie înaltă (jucători pivoți sau centrii), mai puțin recomandată copiilor, deoarece solicită în execuție suficient de multă forță în brațe:
Tehnica de execuție:
Din poziția fundamentală înaltă, mingea fiind ținută deasupra capului și în dreptul frunții, cu brațele ușor îndoite din coate (orientate oblic înainte spre direcția de pasare), printr-o ușoară arcuire a trunchiului, brațele se extind oblic înainte și în sus, impulsul final dat mingii fiind executat prin mișcarea de „biciuire” din articulațiile pumnilor. Poziția finală a palmelor, cu degetele răsfirate, este spre în jos și înainte. Traiectoria mingii poate fi curbă, când pasa trebuie să treacă peste un adversar, sau întinsă când mingea este pasată unui coechipier care o primește nestingherit. Pasa poate fi executată eficient și din săritură: jucătorul aflat în punctul maxim al săriturii, transmite mingea apoi aterizează pe ambele picioare odată.
Greșeli frecvente:
brațele sunt prea îndoite, mingea fiind ținută la ceafă ;
coatele prea depărtate ;
ținerea greșită a mingii.
Utilizare tactică :
Pasa cu două mâini de deasupra capului, de pe loc, este folosită de jucătorii înalți pentru a degaja mingea din aglomerările de sub coș sau atunci când prinderea unei pase s-a făcut la înălțimea capului și situația solicită transmiterea foarte rapidă a mingii în faza nou apărută.
Pasarea mingii cu mâini din dreptul umărului, de pe loc
Procedeu asemănător pasei cu două mâini de deasupra capului, care tinde a-și extinde aria lui de folosire în cadrul jocului actual.
Tehnica de execuție :
Jucătorul, aflat cu umărul opus direcției de pasare spre înainte, protejează mingea, ducând-o în dreptul celuilalt umăr. Palmele sunt așezate pe minge în priză simetrică, însă datorită poziției „protejate” a mingii în dreptul umărului, o palmă se va găsi sub minge, iar cealaltă, simetric, deasupra ei. Degetele sunt orientate spre înapoi. Jucătorul privește peste brațul care sprijină de sus mingea. Prin ducerea brațelor spre înainte, odată cu o ușoară pivotare pe piciorul dinainte, concomitent cu trecerea greutății corpului pe acest picior, jucătorul transmite mingea asemănător execuției pasei cu două mâini de deasupra capului.
Greșeli frecvente :
nu se dă impuls simetric din brațe, mișcarea transformându-se într-o mișcare asemănătoare celei de aruncare a greutății ;
ducerea mingii spre înapoi peste umăr, cât și răsucirea exagerată a trunchiului dau posibilitatea ca adversarul să poată smulge mingea ;
ridicarea cotului brațului de deasupra mingii pentru ca privirea să se facă printre brațe.
Utilizare tactică :
Pasă folosită, în general, pentru distanțe mijlocii, atunci când mingea a fost prinsă în lateral sau când jucătorul cu minge este marcat „strâns” de un adversar și execută protecție de minge în priză înaltă sau prin pivotare.
Pasarea mingii cu două mâini de jos, de pe loc
Procedeu de pasare este asemănător pasei din rugby și este specific acțiunilor de încrucișare efectuate mai ales de jucătorul centru sau pivot, prin care este angajat jucătorul pătrunzător.
Tehnica de execuție :
Jucătorul se află în poziția fundamentală ținând mingea la nivelul centurii, în priză inversă (mingea este ținută din față și dedesubt, degetele răsfirate fiind orientate în sus, iar cele mari către înapoi). Piciorul din partea de unde se execută pasa este puțin retras, greutatea corpului fiind repartizată pe acesta. Cu o ușoară răsucire de trunchi, brațele se duc către direcția de pasare, urmând ca în ultima parte a execuției, palmele, printr-o mișcare suplimentară, să imprime mingii un ultim impuls. Jucătorul termină mișcarea cu brațele aproape întinse, cu palmele orientate în sus. Mingea se transmite la înălțimea centurii partenerului.
Greșeli frecvente :
ținerea greșită a mingii ;
jucătorul fandează prea mult pe piciorul din față ;
trunchiul se apleacă exagerat spre înainte.
Pasarea mingii cu o mână din dreptul umărului, de pe loc
Reprezintă procedeul cel mai folosit de pasare a mingii cu o mână, constituind alături de pasa cu două mâini de la piept, pasele de bază ale jocului de baschet. Execuția acestui procedeu are la bază o mișcare naturală, asemănătoare celei de azvârlire a unei pietre.
Tehnica de execuție :
Din poziția fundamentală, cu piciorul opus brațului de execuție înainte, cu mingea ținută în ambele mâini în priză asimetrică, brațele conduc mingea lateral — în dreptul umărului — timp în care trunchiul se răsucește puțin pe direcția brațului de pasare. Mingea este împinsă, de mâna opusă celei de pasare, în echilibru pe palma brațului de pasare în dreptul umărului și puțin lateral. Brațul este îndoit, cu cotul la nivelul umărului, palma cu degetele mult răsfirate este înapoi și sub minge. Celălalt braț se află în față, îndoit din cot, asigurând protejarea mingii. Întinderea bruscă a brațului spre înainte, cu preluarea forței transmise ca o undă de piciorul din spate, șold și trunchi, dă un prim impuls mingii, impuls care este continuat de mișcarea de „biciuire” din articulațiile pumnului și degetelor. Concomitent, greutatea corpului este trecută pe piciorul din față, finalul mișcării găsind brațul de pasare complet întins, cu degetele orientate în jos. Pasarea mingii poate fi însoțită de o pășire spre înainte pe piciorul brațului de pasare, atunci când distanța de transmitere a mingii este mare.
Greșeli frecvente :
jucătorul execută o împingere a mingii, mișcare asemănătoare aruncării greutății ;
jucătorul execută o răsucire din antebraț și palmă, în timpul pasei ;
pierderea controlului mingii, în ținerea echilibrată și în faza finală de pasare ;
nu se trece greutatea corpului pe piciorul din față, ci se apleacă numai trunchiul spre înainte.
Utilizare tactică :
Pasa cu o mână din dreptul umărului, de pe loc, reprezintă procedeul de pasare folosit pentru transmiterea mingii la orice distanță și cu deosebire la distanțe medii și lungi, deci specific în declanșarea contraatacului.
Pasarea mingii cu o mână de jos, de pe loc
Reprezintă un procedeu mai puțin folosit, determinat de aria tactică a întrebuințării sale, precum și de faptul că este considerată drept pasa cu cea mai dificilă execuție. Ca gestică, execuția acestei pase este asemănătoare lansării bilei în jocul de popice.
Tehnica de execuție :
În poziția inițială, jucătorul trebuie să țină mingea cu ambele mâini. Execuția pasei începe printr-un impuls dat de mâna care pasează pentru ca mingea să fie trecută în sprijin pe palmă și antebraț, mișcare continuată cu cea a brațului, care, întins din cot, pendulează pe lângă corp, oblic spre înapoi. Încetinirea acestei pendulări va fi coordonată cu o pășire puțin fandată spre înainte, pe piciorul opus brațului care pasează, fapt care determină declanșarea unei mișcări accelerate de lansare către înainte a brațului. Finalul mișcării atrage după sine flexia ușoară din cotul brațului de pasare, impulsul final, dat mingii, fiind executat printr-o mișcare scurtă și activă de flexie palmară orientată în sus. De această mișcare de flexie, precum și de poziția degetelor pe minge depind direcția, traiectoria și distanța de pasare.
Folosită ca pasă pe distanțe mici, execuția se va face numai din braț, impulsia mingii fiind urmarea numai a lucrului din articulațiile pumnului și degetelor.
Greșeli frecvente :
priza incorectă în poziția inițială, precum și depărtarea insuficientă a degetelor pe minge la trecerea acesteia în sprijin pe palmă și antebraț mâinii de execuție determină dezechilibrarea sau scăparea mingii din mână ;
îndoirea exagerată a cotului pe finalul execuției determină o traiectorie mult prea înaltă a mingii ;
lipsa de forță în brațul de lansare determină răsucirea trunchiului în finalul execuției.
Utilizare tactică :
Pasarea mingii cu o mână de jos, de pe loc, reprezintă unul din procedeele prin care mingea poate fi transmisă direct vârfului de contraatac, traiectoria cu totul deosebită imprimată mingii prin execuția acestei pase fiind deosebit de favorabilă în situația tactică deosebită. De asemenea, executată la distanță scurtă, ea este folosită ca pasă de „angajare” în combinațiile de „încrucișare” sau „ieșire din blocaj”.
Pasarea mingii cu o mână din lateral, de pe loc
Acest procedeu este asemănător pasei de jos atât prin mișcarea de balans a brațului dinapoi spre înainte, acest lucru făcându-se însă prin lateral, cât și prin același mod de lansare finală a mingii prin acțiunea articulației pumnului și a degetelor.
Tehnica de execuție :
Din ținerea cu două mâini, mingea este trecută în priză pe mâna de pasare, palma, cu degetele răsfirate, sprijinind mingea și pe antebraț. Brațul de pasare, întins, duce mingea prin lateral înapoi, concomitent cu o ușoară răsucire a corpului spre înapoi, greutatea corpului trecând pe piciorul de aceiași parte a brațului de pasare. Pășind pe piciorul opus brațului de pasare, jucătorul începe o mișcare de răsucire a bazinului spre înainte, brațul cu mingea, cu o mișcare puțin întârziată, descrie o traiectorie de „cosire” dinapoi, prin lateral, către înainte.
În finalul mișcării se imprimă un ultim impuls prin acțiunea de flexie din articulațiile pumnului și degetelor, mingea primind direcția, traiectoria și forța necesară unei execuții precise a pasei. Jucătorul, orientat cu umărul drept puțin către direcția mingii, cu brațul drept întins, palma, cu degetele răsfirate, privește către interior.
Greșeli frecvente :
pierderea controlului mingii datorită prizei în sprijin pe o singură mână ;
mișcarea inițială prea amplă spre înainte determină imprecizia pasei.
Utilizare tactică :
Pasa cu o mână din lateral de pe loc este folosită când adversarul marchează îndeaproape și din față posesorul mingii. De asemenea, este folosită ca pasă lungă de contraatac atunci când adversarul nu se găsește în apropiere.
Pasarea mingii din alergare
Execuția unei pase din deplasare se prezintă sub forma unui complex în care se îmbină alergarea cu prinderea mingii și execuția propriu zisă a pasei. Elementul principal în executarea unei pase din alergare îl constituie respectarea regulii pașilor, prin care jucătorului nu i se permite să efectueze mai mult de două pășiri cu mingea ținută în mâini.
Tehnica de execuție :
Jucătorul în alergare execută în momentul prinderii mingii o pășire mai lungă, mingea fiind prinsă în momentul de zbor al acestei pășiri. Alergarea se continuă, în timp ce prinderea mingii este amortizată prin flexia brațelor, care determină aducerea ei într-o poziție cât mai convenabilă pentru executarea ulterioară a pasei. Urmează o a doua pășire în alergare, după care se execută pasa, înainte ca celălalt picior să ia din nou contact cu solul.
Execuția pasei din deplasare poate fi precedată și de prinderea mingii din dribling. Jucătorul aflat în dribling va căuta ca ultima „bătaie” a mingii în sol să imprime acesteia un impuls mai puternic, care să-i permită ușurarea prinderii ei succesiunea ulterioară a mișcărilor este asemănătoare celor descrise anterior.
Greșeli frecvente :
nerespectarea regulii pașilor ;
între cele două pășiri nu se păstrează o poziție stabilă de ținere a mingii, balansând-o în lateral, lucru ce duce la dezechilibrări ;
nu se ține cont de direcția și viteza de deplasare a partenerului căruia îi este adresată pasa, aceasta neexecutându-se pe poziția viitoare îi care jucătorul respectiv va ajunge odată cu mingea.
Pasarea mingii din săritură
Acest procedeu de pasare are o arie tot mai largă de folosire în baschetul actual; el reprezintă un procedeu ceva mai dificil, necesitând o priză bună la minge, detentă și suplețe în articulațiile pumnului și ale degetelor.
Tehnica de execuție :
Pasa din săritură poate fi executată cu o mână sau cu două mâini, în execuția ei deosebindu-se următoarele situații :
când jucătorul care execută pasa este în posesia mingii ;
când jucătorul care urmează să execute pasa.
Jucătorul aflat în posesia mingii execută o săritură pe verticală, concomitent cu ducerea mingii în priză înaltă. În momentul maxim al săriturii, execută pasarea mingii înainte de a reveni pe sol.
Când mingea nu se află la jucător, acesta se deplasează spre ea, executând o săritură concomitent cu prinderea ei în aer, are un moment de reținere a mingii, după care o pasează coechipierului. Din această reținere a mingii în aer — care durează câteva fracțiuni de secundă — mingea poate fi pasată în orice direcție, prin cel mai adecvat procedeu, în funcție de situația tactică a momentului respectiv de joc.
Utilizare tactică :
Acest procedeu de pasare a mingii se utilizează în situațiile care impun o mare viteză de execuție.
Pasarea mingii prin ricoșare (cu „pământul”)
Ca procedee de pasare pot fi folosite atât pasele executate cu două mâini, cât și cele executate cu o singură mână, cu observația ca prizele inițiale să nu depășească înălțimea pieptului executantului.
Tehnica de execuție :
În executarea unei pase cu „pământul”, se recomandă ca mingea să lovească solul în ce-a de-a doua treime a distanței dintre jucătorul care pasează și cel care urmează să primească mingea. Mingii îi trebuie imprimată o forță care să o facă, ca din ricoșeul cu solul, să ajungă aproximativ la înălțimea abdomenului celui căruia îi este adresată. Ca execuție, mecanismul este asemănător procedeului de pasare directă, cu deosebirea că brațele se întind în jos și înainte, iar poziția fundamentală a jucătorului este ceva mai coborâtă.
Greșeli frecvente :
mingea este azvârlită sau lovită în sol în loc să fie împinsă ;
mișcarea de „biciuire” efectuată prin lucrul din articulația pumnilor este lentă, imprimându-se mingii un impuls slab ; ca urmare, mingea ricoșează prea puțin din sol și la înălțime mică, creând dificultăți în prinderea ei de către partenerul căruia îi este adresată pasa.
Utilizare tactică :
Pasarea mingii cu „pământul” reprezintă un procedeu al jocului modern, folosit pentru transmiterea mingii la distanțe mici și mijlocii, împotriva apărărilor activ-agresive cu marcaj al partenerului căruia îi este adresată pasa.
Pase speciale folosite în jocul de baschet
Pasele speciale sunt procedee care necesită din partea jucătorilor un nivel de măiestrie ridicat, fiind mult mai pretențioase și cerând o gândire tactică dezvoltată. Ele se folosesc mai rar în jocul de baschet de către echipele de categorie inferioară și mijlocie, fiind folosite frecvent de jucătorii avansați. În categoria acestor pase se situează :
pasa din cârlig ;
pasa din semicârlig ;
pasa peste umăr ;
pasa pe sub axilă ;
pasa pe la spate ;
pasa prin săritură (voleibolare).
Indicații metodice generale cu privire la învățarea paselor
Traseul metodic al învățării paselor este în general asemănător pentru majoritatea procedeelor tehnice de pasare, doar execuția lor propriu-zisă fiind diferită.
Învățarea începe cu pasa cu două mâini de la piept și varianta cu „pământul”, urmate de pasa cu o mână de la umăr. Odată cu învățarea paselor se va consolida prinderea și ținerea mingii.
În cadrul învățării pasei se disting o eșalonare metodică a condițiilor de execuție: de pe loc, urmate de deplasare și din deplasare. În învățarea pasei de pe loc se recomandă folosirea metodei globale, analitic insistându-se doar asupra lucrului din articulațiile pumnilor. La învățarea pasei din deplasare apare, ca element suplimentar, coordonarea dintre lucrul picioarelor și cel al brațelor. Se va urmării învățarea „regulii pașilor” atât sub aspect regulamentar, cât și ca execuție propriu-zisă, precum și formarea și dezvoltarea simțului de apreciere a distanței, unghiului și intensității cu care se transmite mingea, raportate la deplasarea jucătorilor.
La început, distanța de pasare va fi mică (3–4 m), urmărindu-se corectitudinea execuției și nu viteza sau forța de transmitere. Treptat se va trece de la pasele de studiu la cele executate mai rapid, în care nu se va mai insista pe controlul prizei la minge, în paralel cu mărirea distanței.
Opririle
Element specific jocului de baschet și legat în mod direct de prevederile regulamentare privind înaintarea cu mingea (regula pașilor), este precedat întotdeauna de prinderea mingii care poate face fie prin prindere din pasă, fie prin prindere din dribling.
Oprirea într-un timp
Oprirea într-un timp reprezintă procedeul cu care se începe învățarea acestui element și se execută din alergare precedat de prinderea mingii din pasă.
Tehnica de execuție :
În momentul care precede prinderea mingii jucătorul execută o ușoară săritură înainte — pe orizontală. Prinderea mingii se face în săritură, aterizarea executându-se pe ambele picioare care vor fi proiectate puțin înainte, centrul de greutate al corpului rămânând înapoia poligonului de sprijin al tălpilor, pentru a anula inerția și a oferi echilibru corpului. Gleznele, genunchii și trunchiul se flexează foarte mult, jucătorul intrând în poziție fundamentală. Dacă viteza de deplasare — care precede oprirea — este mare, se recomandă ca după efectuarea aterizării propriu-zise, un picior să fie dus înainte, trecând în pivotare prin pășire și realizând astfel o nouă frânare.
Oprirea în doi timpi
Acest procedeu are o frecvență de folosire din ce în ce mai mare în jocul modern, datorită vitezei mereu crescânde de desfășurare a jocului.
Tehnica de execuție :
Tehnica de execuție este asemănătoare opririi într-un timp: ușoară săritură cu prinderea mingii, aterizare pe piciorul care ia primul contact cu solul cu călcâiul, genunchiul fiind întins. Urmează flexia genunchiului — mișcare ce contribuie la amortizarea șocului de aterizare — oprire. Proiecția centrului de greutate al corpului pe sol, din poziția dinapoia tălpii de contact, este deplasată spre înainte, inerția alergării cum și eventuala dezechilibrare a corpului fiind anulate prin așezarea înainte a celuilalt picior cu talpa orientată oblic spre interior, contactul cu solul luându-se mai mult pe marginea internă a labei piciorului din față ducându-se oblic înainte pe direcția de așezare a acestui picior. Greutatea corpului începe a fi repartizată pe acest picior dar ea va trebui să rămână mai mult pe piciorul care a luat primul contact cu solul. În cazul în care inerția nu poate fi învinsă, tot cu piciorul celui de-al doilea timp al opririi se va executa o nouă pășire înainte fără însă ca primul picior de contact cu solul — piciorul pivot — să fie ridicat. După oprire, piciorul din față va fi retras, jucătorul urmând să intre în poziția fundamentală.
Greșeli frecvente :
în timpul săriturii pentru realizarea opririi corpul se apleacă înainte ;
la aterizare, picioarele nu sunt duse suficient de înainte și înaintea proiecției centrului de greutate pe sol; nu se flexează în suficientă măsură genunchii care, printr-o autorezistență, să tindă spre o ghemuire a corpului în finalul opririi ;
greutatea corpului este repartizată inegal, mai mult pe piciorul din față — la oprirea în doi timpi ;
picioarele – la oprirea în doi timpi — se așează unul în prelungirea celuilalt, poligonul de susținere fiind astfel mult îngustat.
Utilizare tactică :
Este elementul folosit ori de câte ori jucătorul aflat în alergare primește mingea sau driblând dorește sau trebuie să se oprească. De asemenea, precedat de prinderea mingii, este folosit ca fentă pentru realizarea demarcajului individual înaintea executării unei acțiuni individuale de depășire. Oprirea reprezintă totodată elementul component al acțiunii „ieșirea la minge” în vederea asigurării prinderii mingii.
Indicații metodice generale :
Succesiunea metodică a învățării opririlor începe cu oprirea într-un timp, procedeu ce conferă avantajul de a putea determina oricare dintre picioare ca picior de pivot. În plus, acest procedeu este mai ușor de executat, iar consolidarea deprinderii va trebui făcută în paralel cu învățarea prinderii mingii — din dribling sau pasă — și a pivotării, sub forma unor structuri de joc. În etapa formării mecanismului de bază, opririlor trebuie să li se acorde un număr mai mare de repetări.
Pivotarea
Pivotarea este unul dintre cele mai folosite elemente în jocul de baschet, întru totul specific acestui joc sportiv. Este chiar realizarea poziției fundamentale în diferite condiții de execuție, asigurând echilibrarea jucătorului ca urmare a unei opriri, protecția individuală a mingii în atac sau fentă ofensivă în realizarea acțiunii de depășire sau a unei aruncări la coș. Pivotarea (întoarcerea) este un element tehnic a cărui execuție este condiționată de prevederile regulamentului, execuția greșită determinând comiterea abaterii de „pași”, sancționată prin pierderea posesiei mingii.
Clasificarea procedeelor de pivotare :
din punct de vedere al execuției :
pivotare prin pășire ;
pivotare prin întoarcere ;
din punct de vedere tactic ;
pivotare ofensivă (spre înainte) ;
pivotare defensivă (spre înapoi).
Pivotarea prin pășire
Tehnica de execuție:
Jucătorul — oprit în poziție fundamentală, cu mingea în protecție prin lucru de brațe — trece greutatea corpului pe piciorul ales ca pivot, executând o ușoară flexie în toate articulațiile acestui picior. Corpul se apleacă spre înainte, călcâiul piciorului pivot se ridică de pe sol și printr-o ușoară extensie în articulațiile acestui picior, jucătorul execută o pășire spre înainte cu celălalt picior. Pingeaua piciorului pivot nu se va ridica de pe sol. În timpul execuției, piciorul pe care se pășește (mobil) nu rămâne întins, ci este ușor îndoit din genunchi : când ia contact din nou cu solul, acesta preia o parte din greutatea corpului.
Pivotarea prin întoarcere
Tehnica de execuție :
În general, mișcarea este asemănătoare pivotării prin pășire. Esențialul în această mișcare este descărcarea de greutate a piciorului oscilant și impulsul dat de ușoara răsucire a umărului, trunchiului, șoldului și a piciorului către direcția întoarcerii. În timpul pivotării, piciorul oscilant alunecă ușor pe sol. La terminarea întoarcerii (pivotării), jucătorul se va afla în poziția fundamentală, cu baza de susținere ceva mai mare și orientat pe noua direcție.
Greșeli frecvente :
pivotarea se execută pe călcâiul piciorului și nu pe pingea ;
în timpul execuției se întind genunchii și gleznele creând o poziție rigidă a întregului corp ;
se încrucișează picioarele; nu se păstrează paralelismul tălpilor ;
lipsa de coordonare în mișcările executate pentru protecția mingii determină dezechilibrarea corpului în timpul execuției pivotării.
Utilizare tactică :
Pivotarea este folosită în jocul ofensiv ori de câte ori jucătorul are mingea și execută opriri, protecție de minge, blocaje ofensive, fente, precum și în jocul jucătorului pivot sau centru.
Indicații metodice generale :
Având în vedere faptul că pivotarea este elementul tehnic folosit pentru protecția mingii, el trebuie însușit în paralel cu celelalte elemente ale jocului de baschet, în mod direct cu prinderea, ținerea mingii și cu oprirea.
În execuția lui se va urmări ca :
centrul de greutate să fie coborât (gleznele și genunchii îndoiți) ;
trunchiul ușor înclinat spre înainte ;
tălpile picioarelor depărtate și în același plan cu linia umerilor.
Ca orientare a procesului de predare se va urmări eșalonarea metodicii raportată la echilibru, protecție și transmiterea mingii.
Driblingul
Driblingul reprezintă elementul tehnic cel mai spectaculos al jocului de baschet, care dă posibilitatea jucătorului să se deplaseze în teren, fără a se abate de la regula „înaintării cu mingea” (pașilor).
Driblingul poate fi executat — prin împingerea, rostogolirea sau lovirea mingii. propriu-zis, driblingul constă în o serie de impulsuri imprimate mingii, care o fac să ricoșeze din sol în raport cu direcția impulsiei și viteza de deplasare a jucătorului. Ca urmare, deosebim dribling înalt și jos, executat pe loc sau în alergare, toate acestea fiind determinate de situația tactică impusă de momentul de joc :
dribling pentru protecția mingii (a) ;
dribling de trecere din terenul de apărare în terenul de atac (b) ;
dribling de depășire a adversarului (c).
a b c
Tehnica de execuție :
Palma cu degetele răsfirate, formând o cupă inversă, ia contact cu mingea încă pe traiectoria sa ascendentă, acoperind o parte din calota superioară, puțin dinapoi, a mingii. Prin flexarea brațului din articulația cotului și a mâinii din cea a pumnului, se amortizează forța ascensională a mingii care este totodată controlată ; imediat, palma imprimă mingii o nouă impulsie spre sol, printr-o mișcare a antebrațului din articulația cotului, a pumnului și degetelor, conducând mingea pe această traiectorie descendentă.
Impulsul dat mingii spre sol va fi orientat puțin lateral, oblic și înainte față de jucător, unghiul de contact al mingii cu solul depinzând de viteza de deplasare a jucătorului. Sensul impulsiei este controlat de lucrul din articulațiile pumnului și degetelor, ceea ce determină totodată și înălțimea la care va ricoșa mingea, viteza cu care aceasta va ricoșa din sol, ca și direcția pe care o va căpăta.
Întreg acest ansamblu de mișcări (lucrul brațului, antebrațului și al palmei pe traiectoria ascendentă și descendentă a mingii) este cunoscut sub denumirea de „mișcarea de pompare”.
În timpul execuției corpul nu se balansează, lucrul brațului fiind independent de mișcările celorlalte segmente. Corpul păstrează o poziție ușor aplecată, înclinarea lui fiind raportată la viteza de deplasare a jucătorului. Brațul opus celui care driblează este ușor îndoit din cot și constituie un element de protecție a mingii din lateral.
Capul este ridicat, cu privirea cuprinzând un câmp vizual cât mai mare.
Greșeli frecvente :
mingea este plesnită sau lovită și nu împinsă prin lucrul brațului și al palmei ;
trunchiul prea aplecat din flexia bazinului micșorează câmpul de vizibilitate al jucătorului ;
corpul se balansează vertical în timpul executării driblingului ;
se privește mingea și nu jocul în ansamblul lui.
Utilizare tactică :
Folosirea acestui element ofensiv în timpul jocului trebuie să fie motivată tactic :
de trecerea mingii din terenul de apărare în cel de atac ;
ca element de organizare a sistemului de atac ;
în atacul în superioritate numerică, în acțiunile de depășire, pe contraatac ;
împotriva apărărilor agresive ;
pentru scoaterea (degajarea) mingii din zone aglomerate și după recuperare la panou.
Folosirea nemotivată tactic duce la întârzierea acțiunilor de atac și la posibilitatea organizării apărării în vederea contracarării acțiunilor ofensive.
Indicații metodice generale:
Învățarea driblingului va trebui abordată ca execuție atât cu mâna îndemânatică cât și cu cealaltă și mai ales prin a reuși ca elevii să se obișnuiască de a nu privi direct mingea în timpul execuției.
Exercițiile sub formă de concurs (ștafete) sunt cele mai indicate de a fi folosite în învățarea driblingului.
Aruncarea la coș
Aruncarea la coș reprezintă elementul cel mai important al jocului de baschet, prin care se concretizează scopul final al jocului — înscrierea de puncte — reprezintă un act de îndemânare, bazat pe o fină coordonare neuromusculară a jucătorului.
Este elementul tehnic care se bucură de cea mai mare atenție în procesul de învățare și antrenament, pe toate treptele și la toate nivelurile de pregătire.
Reprezintă o acțiune individuală de mare răspundere, constituind în final, rezultatul eforturilor depuse de toți jucătorii echipei.
Este elementul care poate să ofere suprema satisfacție atât jucătorilor, cât și celor care asistă la desfășurarea unui joc.
Finețea rezultată din îndemânare constituie factorul primordial în execuția aruncărilor la coș, iar faptul că prin aruncarea la coș mingea este trimisă dintr-o acțiune în mișcare spre un punct fix, suspendat și în plan orizontal, ridică gradul de dificultate al execuției tehnice care trebuie să aibă o adresă cât mai precisă.
În joc, aruncarea la coș nu poate și nu trebuie să fie o acțiune întâmplătoare, făcută fără nici un discernământ. Ea trebuie :
să aibă la bază un procedeu tehnic de aruncare bine însușit ;
să aibă o justificare tactică a execuției în momentul dat al jocului.
Aruncarea la coș, prin însuși gradul ridicat de dificultate al execuției și adresei solicitate, este influențată de o serie de factori de ordin intern și extern :
Ca factori interni de ordin biomecanic, se consideră :
procedeul de execuție; să corespundă cât mai bine modelului optimal de execuție din punctul de vedere al :
caracteristicii mișcării respective (procedeu tehnic) ;
legilor biomecanice ;
aruncarea propriu-zisă să fie executată ca urmare a realizării așa numitului „moment de echilibru” al întregului corp ;
în timpul execuției gruparea forțelor biomecanice ale complexului de mișcări, realizată ca urmare a interacțiunii neuro-musculare, conduce la ușurarea condițiilor de execuție a aruncării ; necesitatea coordonării acțiunii dintre lucrul brațelor și cel al picioarelor ;
în execuția finală a mișcării, palma constituie ultimul plan director : finalizarea tehnicii aruncare prin acțiunea palmei constituie, în majoritatea cerințelor, elementul determinant ;
cantitatea de lucru realizată în antrenamente, cât și experiența practică căpătată de jucător, conduc la o determinare din ce în ce mai precisă a aprecierii condițiilor de execuție a aruncării : depărtarea de coș, unghiul față de coș, înălțimea traiectoriei de aruncare, aruncare la inel sau cu panoul ;
modul de fixare al reperului de aruncare : pentru aruncările de la semi-distanță și distanță se recomandă aruncarea la coș fără panou ; ca urmare, privirea jucătorului se va fixa asupra unui punct situat aproximativ la 30–40 cm deasupra marginii anterioare a inelului. Aruncarea cu panoul se recomandă pentru aruncările executate din apropierea coșului sau de la distanță mică, privirea fiind îndreptată spre un loc din interiorul dreptunghiului mic înscris pe panou.
Tot în categoria factorilor interni dar de ordin psihic și cu o mare doză de subiectivism în aprecierea acestora, se consideră :
starea psihică : preocupările încetinesc reflexele și împiedică concentrarea atenției; aceasta este una din rațiunile pentru care jucătorii trebuie să-și păstreze permanent calmul pe teren, oricare ar fi situația împotriva lor : publicul care strigă, adversarul care-i provoacă, partenerii care greșesc, arbitrii cărora ei nu la înțeleg deciziile etc. ;
concentrarea atenției : calmul și încrederea permit jucătorului judecarea situației de joc, a momentului tactic oportun, să fixeze reperul aruncării și totodată să se concentreze asupra execuției sale înainte, în timpul și după aruncare ;
încrederea în reușita aruncării este determinată de starea emoțională și afectivă a jucătorului, de pregătirea sa, de stabilitatea sistemului său nervos, de dispoziția din momentul respectiv ;
relaxarea permanentă a întregului organism și cu precădere a articulațiilor mâinilor.
Ca factori externi sunt considerați toți factorii legați de : materiale, instalații, agenți fizici naturali.
Traiectoria mingii este elementul care are o influență directă asupra intrării mingii în coș, deci implicit, a preciziei aruncării la coș.
Traiectoria mingii față de coș poate fi :
înaltă : mingea vine și cade aproape perpendicular, având accesibile aproximativ 4/5 din suprafața coșului. Prezintă dezavantajul că lungimea zborului mingii influențează asupra preciziei aruncării ;
medie : prezintă avantajele și dezavantajele distanței pe care o parcurge mingea, deschiderea coșului fiind de 2/3 din suprafața lui ;
întinsă :mingea aruncată la coș zboară puțin deasupra coșului și nu poate avea decât maximum 1/3 deschidere din suprafața coșului. Are în schimb avantajul că mingea parcurgând o distanță mai mică până la coș, posibilitățile de deviere a acesteia sunt reduse.
Din caracteristicile celor trei traiectorii reiese că cea mai avantajoasă este traiectoria medie, deoarece oferă o suprafață destul de mare din coș deschisă, mingea parcurge în zbor o distanță ceva mai mică până la coș și posibilitățile de deviere sunt mai mici.
Clasificarea aruncărilor la coș :
Aruncarea la coș este elementul de tehnică care prezintă cea mai mare varietate de procedee de execuție.
În lucrarea de față sunt abordate doar procedeele cele mai importante, pe care le consider ca fundamentale.
Clasificarea aruncărilor la coș poate fi sistematizată astfel :
din punctul de vedere al poziției jucătorului :
aruncări de pe loc ;
aruncări din alergare :
precedate de prinderea mingii din pasă ;
precedate de prinderea mingii din dribling ;
aruncări din săritură.
din punct de vedere al distanței :
aruncări din apropierea coșului (până la 2 m distanță de coș) ;
aruncări de la semidistanță (2–5 m distanță de coș) ;
aruncări de la distanță ( peste 5 m distanță de coș) ;
din punct de vedere al execuției :
aruncări la coș cu o mână ;
aruncări la coș cu două mâini ;
aruncări la coș cu panoul ;
aruncări la coș fără panou – directe ;
procedee de bază (fundamentale) ;
procedee speciale.
Aruncările la coș de pe loc
În general, cu o frecvență din ce în ce mai mică, mai ales în jocul masculin, aruncările la coș de pe loc nu mai au o pondere atât de mare, datorită apărărilor care au devenit din ce în ce mai active și mai agresive. Totodată, și tehnica a evoluat datorită acestor împrejurări, execuția aruncărilor trebuind să depășească posibilitățile de acționare ale apărătorilor.
Totuși, aruncările la coș de pe loc rămân procedee de bază pentru formarea mecanismului și stereotipiei mișcării de aruncare la coș în etapa de inițiere. De asemenea, aceste aruncări rămân de bază și pentru faptul că aruncările libere, la orice nivel de pregătire, sunt executate tot de pe loc, că în jocul juniorilor și senioarelor dețin totuși o pondere mare în aruncările la coș executate de la distanță.
Aruncarea la coș cu două mâini de la piept
Aruncările la coș cu două mâini sunt utilizate în baschetul modern din ce în ce mai rar — cu excepția aruncărilor de la distanță. Locul lor a fost luat de aruncările executate cu o mână de pe loc sau din săritură. Totuși, pentru copii și junioare aruncarea la coș cu două mâini de la piept, de pe loc, rămâne un procedeu de bază, ea suplinind, în general, lipsa forței în brațe a acestora.
Tehnica de execuție :
Jucătorul, orientat pe direcția aruncării, aflat în poziție fundamentală medie, cu mingea ținută în priză simetrică în dreptul pieptului, privirea trecând pe deasupra mingii, fixează coșul. Picioarele, cu tălpile paralele și eventual una puțin înaintea celeilalte, sunt depărtate normal, cu genunchii și gleznele semiflexate. Trunchiul puțin aplecat spre înainte, cu brațele îndoite și coatele apropiate de corp, cu articulațiile pumnilor în flexie dorsală pentru a da o priză activă în ținerea mingii.
Execuția începe printr-un impuls al picioarelor însoțit de ridicarea corpului și ducerea mingii, prin dreptul feței, în sus și înspre înainte. Brațele se întind din coate și mingea părăsește mâinile cât mai sus posibil și, datorită mișcării „de biciuire” executată din articulațiile pumnilor, I se imprimă acesteia un ultim impuls și o rotare în timpul traiectoriei. În finalul aruncării corpul jucătorului este întins, cu brațele orientate oblic în sus, cu palmele în jos și puțin în afară, degetele întinse și răsfirate. În tot timpul aruncării privirea nu trebuie să părăsească ținta spre care a fost aruncată mingea (inel sau panou).
Greșeli frecvente :
ținerea greșită a mingii și priza pasivă (palmele țin mingea de calota ei superioară) ;
executarea din articulațiile pumnilor a unei mișcări suplimentare cu mingea (jos-sus) ;
insuficienta coordonare a impulsiei dintre picioare și brațe ;
brațele se întind numai înainte, imprimând mingii o traiectorie întinsă ;
brațele acționează inegal, modificând direcția de aruncare a mingii.
Utilizare tactică :
Aruncarea la coș cu două mâini de la piept este un procedeu folosit în etapa de inițiere și mai apoi doar de către jucătoare pentru aruncările de la semidistanță și distanță, împotriva unei apărări mai puțin active și mobile (unele forme de zonă).
Aruncarea la coș cu două mâini de deasupra capului
Execuția acestei aruncări la coș este similară cu aceea a pasei cu două mâini de deasupra capului, cu deosebirea că brațele, în poziția finală, au o mișcare ceva mai amplă, orientată spre în sus.
Tehnica de execuție :
Jucătorul aflat în poziție fundamentală înaltă, ține mingea în priză simetrică, activă, deasupra capului. Brațele cu antebrațele formează, prin flexia coatelor, un unghi apropiat celui de 90°. Coatele sunt orientate înainte și ușor oblic în afară. Greutatea corpului este repartizată pe toată suprafața tălpilor care vor fi paralele, sau una puțin înaintea celeilalte.
Aruncarea începe prin împingerea mingii în sus și înainte, ca urmare a mișcării de extindere a articulațiilor coatelor. Cursa minimă de extindere a articulațiilor trenului inferior conferă un plus de impuls ce este completat pe finalul aruncării de mișcarea „de biciuire”, efectuată din articulațiile pumnilor. Poziția finală trebuie să găsească jucătorul cu corpul extins, pe vârfurile picioarelor, cu brațele întinse în sus și înainte, palmele cu degetele răsfirate, orientate în jos și puțin în afară.
Greșeli frecvente :
mingea este dusă în poziția inițială mult înapoi peste cap, ceea ce determină o poziție incomodă a coatelor, orientate în sus ;
orientarea coatelor în afară ;
se aruncă mingea din podul palmelor, blocându-se articulațiile pumnilor.
Utilizare tactică : Aruncarea la coș cu două mâini de deasupra capului este un procedeu folosit cu deosebire pentru aruncările libere sau de către jucătoarele înalte în aruncările de la semidistanță, în situațiile în care sunt marcate din față.
Aruncarea la coș cu o mână din față
În jocul actual al echipelor masculine, prin dezvoltarea mijloacelor defensive, aruncările la coș cu două mâini nu mai pot reprezenta procedee curente de finalizare. Locul lor a fost luat de aruncările la coș cu o singură mână. În raport cu particularitățile jucătorilor, executarea aruncării la coș cu o mână de pe loc a căpătat unele variante prin care doar poziția inițială a mingii este modificată.
aruncarea din dreptul umărului în care mingea este plasată lateral, în dreptul umărului și are un moment în care aceasta rămâne în echilibru pe palma brațului de aruncare ;
aruncarea de deasupra capului în care mingea este dusă în timpul „elanului pentru aruncare” deasupra capului, execuția solicitând mai multă forță în brațul de aruncare.
Tehnica de execuție :
Deși procedeul este intitulat „aruncarea la coș cu o mână…”, în pregătirea aruncării sunt folosite ambele mâini, pentru ca finalul ei să fie executat cu o singură mână. În poziția inițială, mingea este ținută în priză asimetrică, în dreptul pieptului, la nivelul bărbiei. Palma mâinii care execută aruncarea se află înapoi și puțin sub minge, cu degetele răsfirate și cu cotul orientat în jos, flexia brațului pe antebraț formând aproximativ un unghi de 90°; cealaltă mână sprijină mingea din lateral. Privirea este îndreptată spre reperul de țintire : la inel sau pe panou.
Jucătorul — în poziție fundamentală medie — este orientat către coș, cu trunchiul puțin aplecat spre înainte, cu tălpile paralele și depărtate aproximativ la lățimea umerilor. Piciorul de pe partea brațului de aruncare este cu o jumătate de talpă înaintea celuilalt. Greutatea corpului este egal repartizată pe ambele picioare, pe întreaga suprafață a tălpilor.
Execuția aruncării începe printr-o triplă flexie a membrelor inferioare care fac ca centrul de greutate al corpului să coboare puțin; în acest timp, mingea rămâne la nivelul bărbiei jucătorului. În cazul unei poziții fundamentale mai joase (obținută ca urmare a prinderii mingii concomitent cu execuția unei opriri), frecvente în timpul jocului, se intră direct în mișcarea propriu-zisă de aruncare prin impulsul simetric dat de membrele inferioare. Ca urmare a unei triple extensii, concomitent și coordonat cu ducerea brațelor în sus, se determină deplasarea pe această direcție a centrului de greutate al corpului.
Trecând prin această poziție intermediară, mingea continuă să fie ținută cu ambele mâini (priză asimetrică) până ce cotul brațului de aruncare — orientat pe direcția coșului — ajunge la nivelul umărului. În continuarea mișcării în sus, mingea este trecută pe palma brațului de aruncare (care se găsește acum sub minge) și părăsește mâna ca urmare a unei ultime impulsii date printr-o flexie palmară pronunțată din articulația pumnului. Brațul care nu execută aruncarea rămâne undeva în lateral și în sus, constituind element de protecție a mingii pe ultima parte a aruncării.
În finalul execuției corpul este extins ușor pe vârfuri cu greutatea deplasată pe piciorul din față ; brațul de aruncare este întins în sus și înainte, cu palma și degetele răsfirate, orientate în jos și puțin în afară. Degetele index și mijlociu sunt orientate către direcția aruncării.
Greșeli frecvente :
priza la minge nu este asimetrică, mingea fiind ținută în palme în formă de pâlnie (una înainte, iar cealaltă înapoia mingii) ;
cotul brațului de aruncare este orientat în lateral și nu pe direcția aruncării ;
degetele mâinii de aruncare nu acoperă o suprafață cât mai mare de pe calotă, nefiind răsfirate suficient pe minge ;
poziția inițială incorectă: greutatea corpului este repartizată pe piciorul din față ;
în partea finală a aruncării, nu se imprimă mingii, mișcarea „de biciuire” care trebuie să fie dată prin impulsie din articulația pumnului, iar planul palmei nu este perpendicular pe direcția aruncării.
Utilizare tactică :
Aruncarea la coș cu o mână de pe loc reprezintă procedeul cel mai des folosit în jocul actual de baschet pentru aruncările efectuate de la distanțe mici și mijlocii. Reprezintă, totodată, mecanismul de bază pentru aruncările cu o mână executate din deplasare și din săritură, cu singura deosebire că priza mingii se face într-o poziție mai înaltă.
Aruncările la coș din alergare
Din punct de vedere al mecanicii mișcării, aruncările la coș din alergare sunt formate dintr-un complex de procedee : alergarea (sau driblingul în alergare), prinderea mingii, cele două pășiri, desprinderea, zborul și aterizarea.
În execuția acestor aruncări la coș trebuie să țină seama de regula pașilor, dat fiind că atât prinderea mingii, cât și aruncarea propriu-zisă sunt executate din alergare, jucătorului nepermițându-i-se să facă mai mult de două pășiri regulamentare, cu mingea în mâini.
Aruncarea la coș din dribling cu o mână de sus
Tehnica de execuție :
Driblând în alergare, jucătorul va da un impuls mai puternic mingii la ultima bătaie a acesteia în sol, pentru a avea posibilitatea să efectueze o pășire mai lungă (cu piciorul de pe partea mâinii de aruncare) decât cea normală, din timpul alergării. Impulsia mai puternică a mingii în sol, coordonată cu această pășire mai lungă, permite ca mingea să poată fi ușor prinsă cu două mâini și adusă spre piept.
Alergarea este continuată cu o a doua pășire — pe celălalt picior, care ia contact cu solul, având rolul de a bloca și frâna viteza de translație, pentru ca prin rularea călcâiului – tălpii – și vârfului, aceasta să fie transformată în forță de ridicare în săritură. Desprinderea de sol este ajutată și prin pendularea dinapoi spre înainte și în sus a genunchiului celuilalt picior, cu ducerea coapsei acestuia până la orizontală.
Corpul și piciorul de bătaie se extind, mișcarea de aruncare fiind începută de braț prin ducerea mingii deasupra capului — în dreptul frunții, brațul formând cu antebrațul un unghi aproape drept.
Din momentul în care mâna care sprijină mingea nu mai are contact cu aceasta, brațul respectiv, flexat din cot și orientat spre în afară, constituie element de protecție a mingii în timpul aruncării propriu-zise.
Aruncarea la coș este executată în punctul maxim al săriturii, corpul fiind întins, brațul orientat pe direcția aruncării, mingea părăsind mâna ca urmare a unui ultim impuls dat prin flexia palmară a articulației pumnului; aceasta determină un final în care palma, cu degetele întinse și răsfirate, este orientată în jos și puțin în afară.
Aterizarea se face pe ambele picioare și, pe cât posibil, cât mai aproape de locul de desprindere în săritură, aceasta pentru ca jucătorul, în caz de nereușită a finalizării, să poată participa la recuperare (eventual la o nouă aruncare).
Aruncarea la coș din alergare cu o mână de sus
Tehnica de execuție :
Aruncarea la coș din alergare se execută, ca procedeu, identic cu aruncarea la coș din dribling, cu singura deosebire că mingea îi este pasată jucătorului care urmează să finalizeze. Acesta, în alergare, își coordonează în așa fel pașii, ca momentul de prindere a mingii să coincidă cu o pășire ceva mai lungă decât în mod obișnuit, pe piciorul de pe partea mâinii de aruncare. În timpul zborului execută prinderea mingii cu două mâini, pe care o aduce la piept. De aici, succesiunea complexului de mișcări (pățire mai scurtă pe piciorul de bătaie – timp în care privirea se îndreaptă spre punctul de „țintire”, spre reperul de pe panou, bătaia, desprinderea, zborul, aruncarea propriu-zisă și aterizarea) este identică celei descrise la aruncarea la coș din dribling.
Greșeli frecvente :
nu se respectă regula pașilor, jucătorul executând mai mult de două pășiri cu mingea în mână ;
genunchiul de pe partea brațului de aruncare nu este pendulat corespunzător, determinând o foarte mică înălțare în săritură ;
brațul de aruncare nu se întinde complet, iar palma nu imprimă mingii acel impuls final, prin flexia palmară a articulației pumnului ;
slaba coordonare dintre lucrul picioarelor și al brațului de aruncare determină o aterizare dezechilibrată și pe un singur picior.
Utilizare tactică : Procedeele descrise anterior sunt folosite ca finalizări din apropierea coșului sau de la distanțe mici față de acesta, ca urmare a unor acțiuni tactice individuale (depășire, pătrundere, superioritate numerică în contraatac etc.) sau colective (combinații de 2 și 3 jucători, realizate în cadrul sistemului ofensiv al echipei).
Aruncările la coș din săritură
Rapiditatea desfășurării jocului de baschet modern și-a aflat concretizarea practică a finalizărilor prin procedee de aruncare la coș executate din săritură, care, pe lângă spectaculozitatea execuției lor, accentuează și eficiența jocului datorită surprizei provocate, ca și a gradului crescut de dificultate în anihilarea acestei aruncări de către apărător.
Devenite procedee tehnice de aruncare de la semidistanță și chiar distanță (7–8 m) și folosite cu cea mai mare frecvență, ele conferă, prin rapiditatea execuției lor, un avantaj de care atacantul dispune în lupta sa cu apărătorul direct.
Aruncările la coș din săritură oferă jucătorilor posibilitatea folosirii unor complexe variate de procedee tehnice în acțiunile care preced această aruncare, ceea ce determină o și mai mare considerare tactică a acestei aruncări.
Aruncările la coș din săritură se pot executa :
cu desprindere de pe loc ;
cu oprire: 1 timp și 2 timpi ;
din dribling ;
după prinderea mingii din pasă.
Aruncarea la coș din săritură, precedată de deplasare și oprire într-un timp
Tehnica de execuție :
Prinderea mingii : jucătorul, aflat în alergare sau în dribling, își coordonează pașii în așa fel ca momentul prinderii mingii să corespundă cu intervalul dintre două pășiri, într-o săritură. Mingea este deci recepționată în momentul de zbor. Aterizarea se face printr-o oprire într-un singur timp, picioarele luând simultan contact cu solul și rulând călcâi – talpă. Gleznele și genunchii se flexează ceva mai mult, această aterizare prin amortizare determinând momentul imediat următor.
Bătaia : se execută simultan pe ambele picioare prin continuarea rulării călcâi – talpă – vârf, pentru a se realiza o săritură cât mai echilibrată și înaltă, transformând viteza de translație în viteză ascensională.
Săritura : desprinderea de pe sol, se face cât mai aproape de verticală (la marii jucătorii chiar puțin spre înapoi) prin impulsia puternică realizată din vârful picioarelor, ca urmare a extinderii articulațiilor trenului inferior, coordonate simultan. Corpul rămâne cât mai echilibrat, vertical, mișcarea fiind coordonată cu cea a brațelor care încep aruncarea propriu-zisă. În timpul săriturii, jucătorul caută să asigure „o plutire”, adică o oarecare întârziere în punctul maxim al săriturii, pentru a pregăti finalul aruncării propriu-zise.
Aruncarea la coș : este asemănătoare ca procedeu aruncării la coș de pe loc. Momentul de execuție al „bătăii” corespunde poziției de ținere a mingii în dreptul bărbiei (sau variantele descrise: în dreptul umărului sau deasupra capului). În timpul săriturii mingea va fi dusă sus, deasupra capului. În punctul maxim al săriturii și în timp ce se realizează acea „plutire”, brațul se destinde în sus și înainte. Partea finală a aruncării se execută pe momentul în care corpul începe să recadă din săritură și constă din mișcarea „de biciuire” făcută prin flexia puternică și rapidă din articulația pumnului.
Aterizarea : se face în mod obișnuit pe ambele picioare, care în timpul săriturii au fost puțin depărtate tocmai în acest scop. Unele aterizări însă se fac puțin dezechilibrat, aceasta ca urmare a unor încercări de evitare blocajului apărătorului.
Aruncarea la coș din săritură precedată de deplasare și oprire în doi timpi
Prinderea mingii : jucătorul, în alergare sau în dribling, recepționează mingea pe momentul de săritură dintre două pășiri. Primul picior care ia contact cu solul (corpul lăsat pe spate, contactul cu solul se face prin rulare călcâi – talpă, pentru a învinge viteza de translație din timpul deplasării) amortizează frânarea printr-o îndoire pronunțată a articulațiilor trenului inferior. Al doilea timp al opririi este marcat prin așezarea pe aceeași linie cu primul, corpul păstrându-și o poziție relativ coborâtă, greutatea repartizată pe ambele picioare.
Bătaia : împingerea se exercită simultan și cu aceeași forță de detentă cu ambele picioare, prin continuarea rulajului călcâi – talpă – vârf.
Săritura, aruncarea la coș și aterizarea sunt identice celor descrise anterior.
Greșeli frecvente :
desprinderea în săritură se face dezechilibrat, solicitând mișcări compensatorii ale trenului superior, ceea ce influențează negativ precizia aruncării propriu-zise ;
aruncarea propriu-zisă este executată înainte ca jucătorul, în săritură, să fi atins punctul maxim de înălțare (lipsa „momentului de plutire”.
Utilizare tactică :
Aruncările din săritură sunt de mare eficiență în jocul actual de baschet ; ele manifestă o polarizare aproape totală în rândul modalităților de finalizare. Folosite de toți jucătorii de baschet, pentru execuția de la orice distanță a aruncării la coș, atât împotriva tuturor variantelor apărării om la om, cât și celor în zonă.
Indicații metodice generale :
Scopul jocului de baschet, ca al oricărui joc sportiv, constă în înscrierea de puncte; ca urmare, învățarea finalizărilor, pe lângă faptul că reprezintă una din etapele cele mai importante în instruirea celor care vor să-l practice, constituie elementul tehnic care se învață cu cea mai mare plăcere.
Succesiunea primei faze a învățării aruncărilor la coș este următoarea :
aruncarea la coș de pe loc cu o mână din față (de la distanță mică) ;
aruncarea la coș din dribling cu o mână de sus ;
aruncarea la coș din alergare cu o mână de sus ;
aruncarea la coș din săritură cu o mână (băieții).
Pe măsura însușirii mecanismului de bază al acestor procedee de finalizare ale jocului, profesorii / antrenorii nu trebuie să omită și următoarele procedee :
aruncarea la coș cu o mână de deasupra capului (de pe loc și din săritură) ;
aruncarea la coș din deplasare cu o mână de jos (oferită) ;
aruncarea la coș din deplasare din semicârlig.
Datorită caracteristicilor diferite de execuție a aruncărilor la coș, metodica învățării va fi diferențiată, după cum urmează :
metodica învățării aruncărilor la coș de pe loc ;
metodica învățării aruncărilor la coș din dribling și alergare ;
metodica învățării aruncărilor la coș din săritură.
Eșalonarea succesiunii metodice a învățării finalizărilor va ține seama de următorii factori :
la condițiile de execuție :
la prinderea mingii : distanța și unghiul sub care vine mingea ;
în execuția aruncării la coș : distanța, unghiul și traiectoria mingii ;
la execuție :
caracteristicile mișcării :
coordonarea dintre brațe și picioare ;
palma să reprezinte ultimul plan director ;
traiectoria și rotarea („efectul”) mingii.
Capitolul IV
Tactica jocului de baschet
În jocurile sportive, deci și a baschetului, tactica reprezintă contribuția activă a factorului conștiință, atât în cadrul meciului, cât și în timpul pregătirii sportive. În meci, tactica este mijlocul prin care o echipă încearcă să-și valorifice particularitățile jucătorilor proprii, precum și alte calități acumulate în timpul pregătirii. Valorificarea este condiționată de crearea, prin acțiuni colective și individuale, a condițiilor și situațiilor de joc favorabile.
Tactica presupune existența unei concepții unitare de desfășurare a jocului, realizată prin acțiuni individuale și colective, organizate și coordonate în scopul obținerii victoriei. Realizarea tacticii este condiționată de pregătirea tehnică și fizică ; tehnica asociată cu gândirea tactică constituie factorul principal care concretizează și materializează concepția și intențiile tactice. Tehnica și tactica formează o unitate, ele condiționându-se și influențându-se reciproc. În lupta sportivă, baza succesului o constituie capacitatea de a judeca în timpul luptei. Tehnica oferă mijloacele ce trebuie folosite uzând de rațiune. Fără a nega sau neglija contribuția pregătirii fizice și psihologice, se poate spune că un joc sportiv se caracterizează și constă din tehnică plus gândire tactică. Gândirea tactică este acel element care dă conținut tactic procedeelor tehnice ; are un caracter activ, favorizând creația în joc, și este prezentă în orice acțiune.
4.1. Caracteristicile tacticii
Pentru a fi eficace, tactica adoptată și aplicată de o echipă trebuie să se caracterizeze prin :
raționalism — tactica, ca factor al jocului trebuie să constituie un mijloc de realizare al scopului final — înscrierea de puncte. În aplicarea ei se va ține seama de condițiile concrete ale jocului, de echipa proprie cât și de adversar ;
accesibilitate — tactica trebuie să corespundă nivelului de pregătire al jucătorilor sub aspect fizic, tehnic și psihic. Ea trebuie să fie simplă și ușor de înțeles ;
adaptabilitate — tactica trebuie să fie adaptată permanent particularităților de joc ale adversarului, stării terenului, evoluției scorului etc. În principiu, se va urmări atacarea părților slabe ale adversarului în apărare și contracararea părților forte din atacul acestuia ;
elasticitate — presupune permiterea jucătorilor proprii de a trece rapid dintr-o situație tactică în alta, în funcție de evoluția jocului. Pentru acest lucru este necesar un bagaj de cunoștințe și mijloace foarte variat ;
creație — caracterul creator se referă pe de o parte, la îmbogățirea permanentă cu elemente și acțiuni noi, iar pe de altă parte, la aplicarea acestora în joc. Tactica trebuie să constituie în joc doar un cadru general, care creează jucătorilor posibilitatea nelimitată de a rezolva situațiile din timpul jocului cât mai eficace.
4.2. Elemente în subordine ale noțiunii de tactică
Sunt reprezentate de totalitatea noțiunilor cu care se operează atunci când ne referim la tactica jocului.
Atacul este situația tactică, în care o echipă se află în posesia mingii și execută acțiuni individuale sau colective, în scopul înscrierii unui punct valabil.
Apărarea este situația tactică, în care o echipă luptă pentru intrarea în posesia mingii, încercând totodată să nu permită adversarului să înscrie puncte.
Tactica individuală reprezintă ansamblul de acțiuni folosite conștient de un jucător, în luptă cu unul sau mai mulți adversari, în scopul realizării unei sarcini a jocului, atât în atac cât și în apărare.
Tactica colectivă reprezintă ansamblul de acțiuni individuale, folosite conștient de mai mulți jucători în luptă cu adversarii, în scopul realizării unei sarcini a jocului, atât în atac cât și în apărare.
Acțiunea individuală este folosirea conștientă de către jucători, într-o fază de joc a celui mai indicat complex de procedee tehnice, în scopul realizării unei sarcini parțiale a jocului în atac sau apărare.
Combinația tactică este reprezentată de coordonarea acțiunilor individuale a doi sau mai mulți jucători într-o fază a jocului, în scopul realizării unei sarcini parțiale în joc.
Schema tactică reprezintă forma tipică de aplicare a unei combinații tactice. Deplasările și acțiunile jucătorilor, precum și numărul de pase sunt stabilite dinainte. Se utilizează în anumite momente fixe ale jocului.
Circulația tactică este o formă superioară de pregătire a atacului, având la bază circulația de jucători și minge. Se pot repeta, în cadrul circulației, aceleași combinații sau doar variante ale lor.
Sistemul de joc este o formă superioară de organizare a jocului, a acțiunilor jucătorilor în atac sau apărare, prin stabilirea de sarcini precise și de principii ale circulației și colaborării în cadrul unui dispozitiv (așezare de jucători).
Varianta tactică reprezintă adaptarea la diverse situații ale sistemului de joc.
Stilul de joc reprezintă caracteristicile unei echipe, în aplicarea factorilor jocului la particularitățile comune ale jucătorilor unei echipe și împotriva adversarului.
Școala (pe ramură de joc sportiv) reprezintă caracteristicile în interpretarea și aplicarea unitară a aceluiași stil de joc și a aceleiași concepții de pregătire sportivă — proprii unui număr mare de echipe de pe un teritoriu — ca rezultat al experienței și tradiției sportive .
Concepția de joc reprezintă totalitatea ideilor despre practicarea jocului în concordanță cu scopul și sarcinile concrete ale mișcării sportive.
4.3. Bazele tacticii
În jocul de baschet, se desfășoară o luptă directă între atacant și apărător, pe de o parte și între atac și între atac și apărare pe de altă parte. Fiecare dintre acești factori, manifestat individual sau colectiv, caută să-și creeze avantaje, pentru a-și asigura succesul. Analizând desfășurarea jocului, se poate spune, că în general, avantajul acestei lupte este de partea atacului, deoarece jucătorii aflați în posesia mingii au inițiativa, apărătorii fiind obligați să răspundă acțiunilor întreprinse de atacanți. Cu cât apărarea va reuși să anihileze atacul, cu atât jocul devine mai echilibrat. Lupta dintre atac și apărare se desfășoară în timpul jocului după anumite principii și reguli bine stabilite. Cunoașterea acestora de către jucători, duce la mărirea șanselor de succes în situațiile de atac sau apărare.
Bazele tacticii în atac
În cadrul bazelor tacticii în atac, sunt cuprinse probleme legate de principiile, fazele, factorii, forme de organizare și tipurile de atacuri :
Principiile atacului
Principiile atacului rezultă din generalizarea pe plan teoretic a practicii și experienței acumulate în dezvoltarea jocului de baschet.
Păstrarea posesiei mingii
Este considerat principiul de bază al atacului, o echipă nu poate fi considerată în atac, dacă nu se află în posesia mingii. Respectarea acestui principiu, presupune a nu pierde mingea decât ca urmare a unei aruncări la coș, motivată din punct de vedere tactic. Păstrarea posesiei mingii se realizează printr-o circulație precisă a mingii, protecția ei în acțiunile individuale și colective și prin recuperarea la panou.
Atacarea coșului advers
Respectarea acestui principiu asigură realizarea scopului imediat al fiecărui atac — înscrierea unui coș. Acest principiu cere ca toate acțiunile jucătorilor, cu sau fără minge, să fie orientate către coș, asigurându-se astfel caracterul ofensiv ala atacului. Atacarea coșului advers se realizează prin desfășurarea circulației de jucători în direcția coșului, în care mingea să amenințe în permanență coșul.
Adaptarea atacului la specificul apărării
Deși, în timpul desfășurării jocului, atacul are inițiativa, totuși, acesta trebuie să țină seama de particularitățile apărării adverse. Acest principiu, impune ca în alegerea și aplicarea în joc a tacticii de atac, să se țină cont de sistemul de apărare folosit de echipa adversă. Adaptarea atacului la specificul apărării, nu înseamnă renunțarea la inițiativă, ci crearea condițiilor de menținere a ei în situații concrete noi. Aplicarea principiului reprezintă localizarea la nivelul atacului a uneia dintre caracteristicile tacticii de joc : elasticitatea.
Provocarea și valorificarea greșelilor apărătorilor
Conform acestui principiu, pregătirea și desfășurarea atacului trebuie să provoace din partea adversarului greșeli care să-l pună pe apărător în inferioritate, în lupta directă cu atacantul. Aceste greșeli trebuie valorificate, ele oferind condiții mai ușoare de rezolvare a acțiunilor finale.
Fazele atacului
Reprezintă elemente componente ale atacului, pe care le putem desprinde din desfășurarea lui. Înlănțuirea lor logică redă ansamblul desfășurării atacului unei echipe.
Intrarea în posesia mingii
Constituie una din sarcinile apărării și reprezintă prima fază de atac, fără de care echipa nu poate fi considerată în situația tactică de atac. Câștigarea mingii de la adversar, fără ca acesta să înscrie puncte, mărește considerabil șansele de victorie, acest lucru putându-se realiza prin următoarele situații :
infracțiuni comise de adversari ;
greșeli personale ale atacanților ;
interceptarea mingii ;
smulgerea mingii ;
urmărirea la panou ;
după coș marcat.
Trecerea în terenul de atac
Prin această fază se urmărește deplasarea jucătorilor și a mingii în zona de atac. O trecere rapidă și organizată surprinde de cele mai multe ori apărarea adversă dezorganizată, permițând finalizarea.
Ocuparea dispozitivului de atac
Constituie o fază obligatorie numai în cazurile în care contraatacul și trecerea rapidă au fost oprite de apărarea adversă. Este o fază caracteristică sistemelor de atac pozițional și este obligatorie în cazul în care apărarea adversă s-a organizat. Ocuparea dispozitivului de atac trebuie să constituie o continuare firească a trecerii în atac, fără întreruperi în circulația mingii sau a jucătorilor, trebuind să aibă un caracter ofensiv și să dureze cât mai puțin.
Pregătirea atacului este o fază importantă a atacului, scopul ei fiind acela de a crea unuia sau mai multor atacanți un plasament și poziții cât mai favorabile din care să poată arunca la coș nestingheriți. Pregătire atacului constă dintr-o serie de acțiuni tactice individuale și colective, succesul acestora fiind condiționat de gradul de însușire a procedeelor tehnice și de gradul de dezvoltare a gândirii tactice. În baschetul modern durează foarte puțin urmărindu-se permanent atacarea coșului (3–4 pase).
Finalizarea atacului
Aruncarea propriu-zisă la coș, constituie acțiunea cea mai importantă. Aplicarea ei în joc cere mult discernământ din partea jucătorilor, o aruncare nemotivată putând strica tot ceea ce a rezolvat bine atacul până atunci.
Urmărirea și recuperarea ofensivă
Urmărirea în atac — reprezintă ultima fază a atacului și, care în jocul modern și-a câștigat un loc tot mai important. Reușita acestei acțiuni sporește considerabil numărul de atacuri. Necesitatea tot mai frecventă a recuperărilor la panou a fost unul din motivele care au determinat folosirea pe scară largă a jucătorilor înalți. Recuperarea la panou se efectuează după aruncarea proprie sau după aruncarea unui coechipier.
Factorii atacului constituie mijloacele de bază prin care se încearcă punerea în valoare a particularităților în pregătire, ca și pe cele de alt ordin : fizic, psihic, etc. ale atacanților, în vederea obținerii succesului în desfășurarea atacului.
Dispozitivul de atac reprezintă așezarea judicioasă a jucătorilor în zona de atac, corespunzător unui sistem de atac sau a unei variante a acestuia. Dispozitivul asigură cadrul general în care se desfășoară acțiunile individuale sau colective ale jucătorilor în atac.
Circulația jucătorilor
Reprezintă deplasările efectuate de jucătorii unei echipe în atac, din momentul intrării în posesia mingii și până la aruncarea la coș sau pierderea posesie ei. Circulația jucătorilor este subordonată sarcinilor jocului și se desfășoară organizat, corespunzător acțiunilor individuale sau colective cunoscute de jucători.
Circulația mingii reprezintă totalitatea paselor din momentul intrării în posesia mingii și până la pierderea ei. Circulația mingii este strâns legată de circulația jucătorilor.
Ritmul de joc este tempoul de circulație al jucătorilor sau a mingii. Ritmul de joc depinde de :
viteza și continuitatea circulației de jucători și minge ;
raportul dintre folosirea atacului rapid și lent ;
ritmul de execuție a elementelor tehnice și a acțiunilor tactice individuale și colective ;
pregătirea fizică a echipei.
În funcție de acești factori, ritmul de atac poate fi scăzut sau ridicat. Ritmul unei echipe în atac este dat de ritmul individual al fiecărui jucător. El se alege în funcție de particularitățile echipei și de tactica de apărare folosită de adversar.
Formele de organizare ale atacului
Pentru a avea eficacitate, atacul trebuie să se desfășoare în mod organizat, iar acțiunile atacanților să fie foarte bine coordonate. Forma generală de organizare și coordonare a acțiunilor atacanților constituie ceea ce numește sistem de atac.
Elementul care servește la diferențierea unui sistem de atac fată de altul îl constituie prezența unuia sau mai multor jucători specializați, care determină modul de distribuire și de realizare a sarcinilor celorlalți atacanți. Acești jucători specializați sunt jucătorul pivot și centru.
În jocul de baschet se deosebesc următoarele sisteme de atac :
sistem fără jucători pivoți (atacul în potcoavă);
sistem cu un jucător pivot;
sistem cu un jucător centru;
sistem cu jucător centru și pivot.
În cadrul fiecărui sistem se folosesc diferite variante, caracterizate prin dispozitivele de atac și circulațiile tactice utilizate în pregătirea atacului.
Atacul în potcoavă
Este un sistem de atac fără jucători specializați. Este denumit astfel datorită faptului că așezarea jucătorilor în dispozitivul de atac este în semicerc (forma potcoavei), la 7–8 m de coș. Așezarea jucătorilor este următoarea : doi jucători pe colțurile terenului, doi la nivelul liniei de aruncări libere și puțin în afară, iar un jucător este plasat pe linia mediană a terenului, puțin mai departe de linia de aruncări libere. Această așezare face ca spațiul de sub coș să rămână liber.
Caracteristicile sistemului :
dispozitivul plasează pe toți jucătorii departe de coș ;
circulația mingii se realizează ușor, distanța dintre jucători fiind mică ;
obligă echipa adversă să se apere pe o suprafață mare de teren ;
asigură un bun echilibru defensiv ;
nu are jucător sub coș, care să constituie pericol pentru apărare ;
recuperarea la panou este mai dificilă, deoarece jucătorii au o poziție depărtată de coș ;
prin eliberarea spațiului de sub coș, atacul în potcoavă favorizează acțiunile de pătrundere și depășire.
Circulația jucătorilor și a mingii :
În cadrul acestui sistem de atac, circulația jucătorilor și a mingii are în principal direcția spre coș și în secundar circulația laterală. În timpul circulației, jucătorii vor urmări să nu aglomereze spațiul din apropierea coșului. Pasele se vor da în special pe lateralul terenului, de unde angajarea jucătorului pătrunzător se face mai ușor.
Combinațiile de bază ale sistemului :
Combinațiile de bază ale sistemului sunt : „dă și du-te”, pas și pătrundere, blocajul la jucătorul cu sau fără minge, încrucișările; aceste combinații putând fi executate cu succes între oricare pereche de jucători.
Utilizare tactică :
Folosirea acestui sistem de atac se face în următoarele situații :
echipa are în componența ei jucători rapizi, buni pătrunzători și cu o bună tehnică individuală, buni aruncători de la distanță ;
echipa nu are în componența ei jucători specializați ;
împotriva unui adversar care se apără activ sau agresiv pe jumătate de teren.
Sistemul de atac cu un jucător pivot
În baschetul modern, acest sistem se bucură de cea mai mare popularitate. Utilizarea lui de către majoritatea echipelor se datorează în bună măsură prezenței unui jucător de talie înaltă în apropierea coșului, lucru care reprezintă un permanent pericol pentru adversar. Din jocul static, bazat pe valorificarea înălțimii, pivotul din ziua de astăzi a devenit un jucător de mare mobilitate, cu un bagaj de procedee tehnice variate. Jocul pivotului, a devenit cel mai complex, cel mai variat, el trebuind să satisfacă în aceiași măsură cerințele jocului din afara suprafeței de 3” cât și jocul special din apropierea coșului.
Acest sistem de atac este cunoscut în limbajul baschetbalistic sub denumirea de „atacul 2–2–1”. Această denumire vine de la așezarea jucătorilor în dispozitivul de atac : 2 fundași (1și 2), 2 extreme (3 și 4) plus 1 jucător pivot. Așezarea jucătorilor în dispozitivul de atac, caută să asigure repartizarea echitabilă a zonei de atac. Astfel, jucătorul pivot este plasat într-o zonă din apropierea coșului, el acționând din interiorul și din părțile laterale ale spațiului de 3”. Doi jucători sunt plasați pe colțurile terenului (extreme), iar alți doi (fundași) sunt plasați în ultimul plan de atac, aceștia având sarcina de a asigura echilibrul defensiv.
Caracteristicile sistemului :
dispozitivul de atac plasează un jucător sub coș și patru jucători „în afară”, așezați pe colțurile unui trapez cu baza mare către coș ;
dispozitivul de atac este format din două planuri de atac.
solicită un jucător specializat și cu calități : talie, mobilitate, procedee tehnice specifice, tactică individuală specifică ;
atacarea spațiului vulnerabil din apropierea coșului este permanentă ;
prezența permanentă a pivotului între cei patru jucători de câmp asigură posibilități variate de circulație a mingii de pe de o parte pe cealaltă a terenului de joc ;
atacarea coșului se poate face cu ușurință alternând aruncările de sub coș cu cele de la semidistanță și distanță.
Circulația jucătorilor și a mingii :
Circulația jucătorului pivot trebuie să fie coordonată cu circulația celorlalți jucători, evitându-se astfel închiderea pătrunderilor acestora. Se va ține cont de direcția atacului și a circulației mingii, pivotul „apărând” din partea opusă la angajare. Întreaga circulație de jucători trebuie subordonață locului de unde se dă atacul. Când mingea se află în posesia jucătorului pivot, pătrunzătorii vor face o circulație combinativă și de compensație, iar când mingea se află la jucătorii pătrunzători, pivotul circulă pentru a lăsa liberă suprafața din apropierea coșului.
Circulația mingii trebuie să se facă în adâncime, evitând pasele peste două planuri de apărare. Ea trebuie să aibă varietate, alternând atacul de sub panou cu cel din afară și cel de pe o parte cu acela de pe partea cealaltă a terenului. Angajarea jucătorului pivot trebuie să fie precedată de simularea aruncării la coș (fentă), pentru a nu da posibilitatea apărătorului direct să aglomereze sau să floteze.
Combinațiile de bază ale sistemului :
acțiuni individuale ale pătrunzătorilor sau ale pivotului ;
combinații între pătrunzători ;
combinații între pătrunzători și jucătorul pivot ;
combinații între pivot și jucătorii pătrunzători.
Pătrunzătorii vor ține seama de plasamentul jucătorului pivot, iar acesta va căuta să circule în raport de situație, eliberând culoarele de pătrundere.
Jucătorul pivot va acționa, în general, pe partea opusă mingii, folosind pătrunderile în zonele vulnerabile din apropierea coșului. În depășiri, el va evita să folosească driblingul. Depășirile specifice sunt, în general, cele cu circulație de sub panou
Cea mai frecventă combinație este cea de „dă și du-te” care, executată cu pivotul, creează două posibilități de acțiune finală : a pivotului, iar în caz de nereușită, angajarea pătrunzătorului și finalizarea de către acesta.
Avantajele sistemului de apărare cu un jucător pivot :
dispozitivul de atac asigură un plasament convenabil tuturor jucătorilor ;
prezența jucătorului pivot în apropierea coșului constituie un permanent pericol pentru adversar ;
echilibrul defensiv este asigurat de doi jucători ;
se pot recupera cu ușurință aruncările la coș nereușite ;
se poate opri mai ușor contraatacul advers, stânjenind lansarea mingii.
Dezavantajele sistemului de apărare cu un jucător pivot:
În cazul în care jucătorul pivot nu este valoros sau este anihilat, sistemul este ineficient, deoarece misiunea cea mai importantă în atac o are tocmai acest jucător.
Utilizare tactică :
când echipa are un jucător specializat și cu calități, deoarece acesta deține cea mai importantă misiune în atac ;
când pătrunzătorii aruncă cu eficacitate de la semidistanță ;
împotriva oricăror variante de apărare ; pe măsură ce apărarea are caracter aglomerat, pivotul trebuie să fie mai înalt și mai bine pregătit.
Sistemul de atac cu un jucător centru
Sistemul de atac cu un jucător centru mai este denumit și „atacul 2–1–2”. Jucătorii sunt plasați în dispozitiv sub forma unui zar de 5, formând trei planuri de atac. Prezența jucătorului centru între liniile de atac ale jucătorilor extremă și cea a fundașilor face o mai bună legătură între cei patru pătrunzători.
Jucătorii extremă (3 și 4) având sarcina de a participa la urmărirea la panou, trebuie să fie de statură înaltă. Aceștia trebuie să cunoască procedeele de pasare din circulația de sub panoul ofensiv, precum și aruncările la coș specifice acestei circulații; să arunce precis la coș din săritură din colțul terenului, să stăpânească bine pătrunderile și depășirile. Acești jucători combină cu jucătorul centru angajându-l, încrucișând pe el sau realizând combinații de „dă și du-te”.
Jucătorul centru (5) este socotit jucătorul „cheie” al atacului. El îndeplinește sarcina de distribuitor, realizator și recuperator. Suprafața lui de acțiune este de la jumătatea spațiului de 3” către linia de aruncări libere. Este de dorit ca acest jucător să aibă un bagaj de procedee de pasare cât mai variat, să mânuiască mingea cu ambele mâini (ambidextrie); să aibă o bună eficacitate în aruncările la coș din săritură și cu întoarcere. De asemenea, datorită faptului că acționează cu spatele la panou, jucătorul centru, trebuie să cunoască și să aplice acțiunile tactice individuale de pătrundere și de depășire.
În ultimul plan de atac sunt plasați cei doi jucători fundași (1 și 2). Acești jucători trebuie să fie dinamici, să paseze și să arunce la coș de la distanță și semidistanță, să fie buni pătrunzători și să execute depășiri. Ei sunt jucătorii care asigură echilibrul defensiv al sistemului de atac.
Caracteristicile sistemului de atac cu un jucător centru :
plasamentul jucătorilor în sistemul 2–1–2 asigură o bună echilibrare a zonelor de acțiune a tuturor jucătorilor ;
prin plasamentul jucătorului centru se dezaglomerează zona de sub coș, dând astfel posibilitatea efectuării pătrunderilor și depășirilor ;
circulația jucătorilor se poate face în toate direcțiile.
Circulația jucătorilor și a mingii :
Circulația jucătorilor este activă, ofensivă — cu direcție spre coș și laterală, de pregătire a finalizării. Circulația mingii trebuie să fie permanent protejată, căutând, în general, angajarea jucătorului centru.
Combinațiile de bază ale sistemului :
Sistemul de atac cu un jucător centru oferă condiții deosebite pentru efectuarea combinației de „dă și du-te”, a încrucișării simple și duble (între fundași, între fundaș și extremă, între extremă și jucătorul centru, pe jucătorul centru), precum și cea de blocaj la jucătorul cu și fără minge.
Avantajele sistemului de apărare cu un jucător centru :
așezarea jucătorilor în dispozitiv pe trei planuri de atac mărește posibilitățile de acțiuni finale ;
determină pe apărători să apere o suprafață mai mare de teren ;
asigură permanent un joc ofensiv, angrenând în circulație toți jucătorii :
Dezavantajele sistemului de apărare cu un jucător centru :
este vulnerabil contraatacului dacă nu se asigură în permanență echilibrul defensiv ;
recuperarea mingiilor la panou se face mai greu datorită plasamentului jucătorilor în dispozitiv.
Utilizare tactică :
Sistemul de atac cu un jucător centru se utilizează împotriva :
echipelor cu o slabă apărare a coșului, care joacă deschis ;
când echipa proprie are buni pătrunzători și își bazează atacul pe o circulație activă de jucători ;
împotriva echipelor care folosesc forme active de apărare.
Sistemul de atac cu jucător centru și pivot (atacul 1–3–1)
Acest sistem se bucură de mare popularitate pe plan internațional, fiind folosit de multe echipe ale căror performanțe sunt deosebite. Dispozitivul de atac poate fi folosit cu multă eficacitate împotriva apărării în zonă, el fiind alcătuit din trei planuri de atac.
Jucătorul pivot (5), este jucătorul cu o mare experiență, el fiind un bun realizator și recuperator. El trebuie să se plaseze în dublaj lateral sau vertical față de poziția mingii. Își va coordona circulația în funcție de locul mingii și circulația extremelor și a jucătorului centru.
Jucătorii extremă (2 și 3) trebuie să fie buni aruncători de la semidistanță și distanță. Circulația lor este în adâncime de-a lungul liniilor laterale și pe sub panou. Acționează folosind acțiuni de depășire, dublaje, blocaje și încrucișări. Angajează apariția jucătorului pivot sau centru și participă la recuperarea ofensivă.
Jucătorul centru (4) este un foarte bun mânuitor al mingii, realizator, distribuitor și recuperator. Este un jucător de mare mobilitate care participă permanent la dublare și depășiri numerice.
Conducătorul de joc sau fundașul defensiv (1), trebuie să aibă o foarte bună mânuire a mingii, schimbând locul și circulația mingii de pe o parte pe cealaltă a atacului. Este un foarte bun aruncător la coș de la distanță, fiind totodată și jucătorul de bază în asigurarea echilibrului defensiv al acestui sistem de atac.
Atât circulația jucătorilor, cât și combinațiile de bază ale acestui sistem de atac se aseamănă cu cele din sistemul 2–2–1 și se bazează pe aceleași principii.
Avantajele sistemului de atac cu jucător centru și pivot :
prezența jucătorilor centru și pivot în dispozitivul de atac obligă gruparea apărătorilor adverși în apropierea coșului, permițând aruncările de la distanță și semidistanță ;
specializarea jucătorilor pe posturi, ei având sarcini puține și precise în dispozitivul de atac ;
posibilități mai mari de recuperare la panou ;
Poate fi utilizat împotriva oricărui sistem de apărare.
Dezavantajul sistemului de atac cu jucător centru și pivot este prezența unui singur jucător la echilibrul defensiv.
Tipurile atacului
În jocul de baschet, apărarea poate fi atacată prin două tipuri de atac :
atacul rapid ;
atacul pozițional.
Atacul rapid cuprinde două variante: contraatacul și atac rapid propriu-zis. Contraatacul se caracterizează prin realizarea superiorității numerice în faza de trecere și finalizare; atacul rapid se desfășoară într-un echilibru numeric al atacanților față de apărători dar cu un număr redus de jucători.
Caracteristica comună a acestor două variante constă în surprinderea neorganizată a apărării adverse, plasament necorespunzător, împerecheri greșite.
Atacul pozițional se caracterizează prin faptul că desfășurarea lui se face dintr-un dispozitiv dinainte stabilit, împotriva unei apărări organizate.
sau organizat.
Caracterul de rapiditate sau desfășurare organizată îl dă tempoul de joc, în care se execută procedeele tehnice de manevrare a mingii și circulația atacanților, de numărul de combinații, de durata pregătirii atacului (pozițional), cât și de formele de apărare (agresivă – presing – zonă ș.a.).
Contraatacul este o acțiune tactică colectivă de atac, care în baschetul modern tinde să devină principala formă de atac. El constă din declanșarea acțiunilor de atac chiar de sub panoul de apărare, de unde printr-o circulație rapidă a jucătorilor și a mingii, să se ajungă în cel mai scurt timp posibil sub panoul advers, în scopul de a arunca eficace mingea la coș.
Caracteristicile contraatacului :
număr redus de pase (3–5), orientate în general în adâncime ;
rapiditatea în execuțiile tehnice făcute din deplasare ;
superioritate numerică față de apărători ;
surprinderea dezorganizată a apărării adverse.
Contraatacul este mult apreciat de jucători și public datorită spectaculozității și eficacității.
Clasificarea contraatacului :
Modul de desfășurare al contraatacului depinde de poziția jucătorilor și locul în care s-a primit mingea, în funcție de acest lucru deosebindu-se următoarele situații de contraatac:
contraatac direct — se folosește atunci când jucătorul care a intrat în posesia mingii are o poziție favorabilă și poate acționa cu dribling direct către coș. Tot contraatac direct este situația în care mingea este lansată unui jucător aflat în apropierea coșului advers și acesta aruncă la coș ;
contraatac prin intermediar — se folosește în situația în care apărarea adversă este în retragere și dezorganizată, iar jucătorii din atac realizează superioritatea numerică a apărării. Mingea circulă astfel între 2–3 jucători până se realizează aruncarea la coș.
În desfășurarea contraatacului sarcinile jucătorilor sunt diferite, ele fiind, în funcție de așezarea și contribuția jucătorilor în teren și în contraatac, următoarele :
jucătorul care lansează contraatacul — este jucătorul care intră primul în posesia mingii, nu poate acționa singur spre panoul advers și pasează mingea jucătorului intermediar sau vârfului de contraatac ;
jucătorul intermediar — este jucătorul care primește mingea de la cel care lansează contraatacul, acesta având drept sarcină, asigurarea continuității contraatacului. Jucătorii intermediari sunt jucătorii care se găsesc în imediata apropiere a locului de unde s-a intrat în posesia mingii ;
jucătorul vârf de contraatac — este jucătorul cel mai apropiat ca poziție de panoul advers și care valorifică contraatacul prin aruncare la coș.
Fazele contraatacului :
Reprezentând o formă de desfășurare a acțiunilor ofensive, ca orice sistem de atac, contraatacul prezintă o succesiune de faze :
Intrarea în posesia mingii
Reprezintă prima fază a contraatacului și cuprinde două aspecte :
Sesizarea intrării în posesia mingii, aspect care trebuie să fie rezultatul gândirii tactice a jucătorilor. Acesta va contribui ca declanșarea contraatacului să capete un caracter organizat, putând fi lansat de orice jucător, de pe oricare parte a terenului, în funcție de situația de joc.
Intrarea propriu-zisă în posesia mingii, acest aspect făcându-se în următoare situații de joc :
interceptarea mingii ;
recuperarea defensivă a mingii ca urmare a unei aruncări la coș nereușite a adversarului ;
repunere de minge în joc după coș marcat sau după infracțiuni si greșeli comise de adversar ;
momente fixe: aruncare liberă, angajare 1 la 1.
Desfășurarea contraatacului este faza imediat următoare intrării în posesia mingii și se realizează prin următorii factori :
circulația jucătorilor, se poate face atât pe lateralul sau centrul terenului, cât și combinat. Jucătorii pot alerga pe contraatac pe culoarele amintite, sau se pot încrucișa în alergare, realizând schimbul de locuri ;
circulația mingii, se realizează prin pase lungi, direct la vârful de contraatac, prin pase scurte la jucătorii intermediari și prin dribling. Circulația mingii prin dribling pe contraatac nu este recomandată deoarece încetinește desfășurarea lui, el (driblingul) fiind recomandat doar vârfului de contraatac, în vederea apropierii de panoul advers și aruncării la coș.
Finalizarea contraatacului
Aruncarea la coș se efectuează de regulă de la 1–3 m de coș. Cerința principală pentru o bună finalizare a contraatacului o constituie realizarea depășirii numerice. Acțiunea finală, adică aruncarea la coș, trebuie dublată întotdeauna de unul sau doi jucători, în scopul de a recupera mingea, în caz de nereușită.
Utilizarea tactică a contraatacului :
Se recomandă a fi utilizat ori de câte ori echipa intră în posesia mingii și creează posibilități de lansare a contraatacului. Este indicat a fi folosit în special la începutul jocului pentru a dezorganiza și demoraliza echipa adversă, în diferite momente ale sfârșiturilor de reprize.
Contraatacul este folosit de către toate echipele, indiferent de nivelul de pregătire și se utilizează împotriva :
echipelor slabe ca pregătire fizică și tehnico-tactică ;
echipelor care se apără în zonă ;
echipelor care folosesc un singur jucător la echilibrul defensiv ;
echipelor care au în componență jucătorii greoi și cu retragere lentă în apărare ;
echipelor care folosesc apărarea agresivă pe tot terenul.
Bazele tacticii în apărare
Bazele tacticii în apărare cuprind ca și în cazul atacului, principii, faze, factori, forme și sisteme de apărare, a căror recunoaștere de către jucători măresc șansele de succes ale apărării.
Principiile apărării
Pentru a fi eficace, indiferent de sistemul sau forma ei, apărarea trebuie să se desfășoare conform unor principii și reguli verificate în practică și care constituie o bază sigură pentru succesul apărării. Valabilitatea acestor principii se extinde atât asupra acțiunilor individuale, cât și celor colective.
Apărarea coșului constituie principiul cel mai important exprimat și sub forma de „a împiedica adversarul să înscrie puncte”. Acest principiu se referă atât la apărarea împotriva aruncărilor la coș, nepermițând adversarului să efectueze aceste aruncări în condiții bune, precum și la dirijarea acțiunilor finale ale atacantului către zonele cât mai depărtate de coș.
Întrajutorarea în jocul de baschet, apărarea trebuie să aibă un pronunțat caracter colectiv. Acest caracter se concretizează printr-o serie de acțiuni de colaborare între jucători.
Întrajutorarea se aplică în situațiile când un apărător este pus în dificultate de către un atacant. Reguli importante în aplicarea acestui principiu sunt :
primește ajutor, în primul rând, apărătorul care este în apropierea panoului și luptă împotriva atacantului aflat în posesia mingii ;
apărătorul al cărui atacant execută depășirea (prin închiderea culoarului de pătrundere) ;
apărătorul al cărui atacant este foarte bun aruncător la coș de sub panou (flotare).
Întrajutorarea va dată numai de apărătorul angrenat în acțiunea directă de apărare.
Adaptarea apărării la specificul atacului
Respectarea acestui principiu cere, ca alegerea și aplicarea tacticii de apărare să fie concepută în așa fel încât ea să țină seama de particularitățile atacului advers și să permită adaptarea permanentă a apărării la cerințele jocului.
Provocarea și valorificarea greșelilor atacanților
Printr-o cunoaștere temeinică a acțiunilor individuale și colective de apărare, apărătorii pot și trebuie să provoace greșeli din partea atacului, care să-i ducă la câștigarea mingii. Acest principiu se realizează prin scoaterea mingii de la adversar, intercepții, determinarea atacanților să comită infracțiuni sau să transmită greșit mingea. Principiul subliniază caracterul activ al apărării.
Lupta pentru intrarea în posesia mingii
Desfășurarea jocurilor de baschet dovedește că victoria aparține echipelor care au superioritate în numărul atacurilor efectuate și deci au fost de mai multe ori în posesia mingii. Pentru aceasta, apărarea trebuie să aibă un caracter activ, să preia inițiativa și să nu-și limiteze activitatea exclusiv în a răspunde la acțiunile atacului. Apărătorii trebuie să caute ca prin mijloace regulamentare să preia posesia mingii în cel mai scurt timp și să întreprindă acțiuni de atac. Acest principiu este caracteristic apărărilor moderne.
Fazele apărării
Din desfășurarea jocului în atac și apărare se pot desprinde anumite faze care se succed logic și care pentru jucători au sarcini bine precizate. Astfel, fazele apărării sunt:
Echilibrul defensiv
Reprezintă prima fază a apărării care, aplicat corect, contribuie la preîntâmpinarea contraatacurilor adverse. Echilibrul defensiv constă din anumite măsuri de apărare, preventive, luate de echipa aflată în atac, în timpul organizării unei acțiuni finale de aruncare la coș.
Scopul realizării echilibrului defensiv este triplu :
reorganizarea pregătirii atacului în caz de eșec (scop ofensiv) ;
trecerea organizată în apărare după pierderea posesiei mingii ;
asigurarea unei apărări temporare a coșului până la retragerea tuturor apărătorilor în dispozitiv.
Echilibrul defensiv se asigură de unul-doi jucători care se plasează în zona de atac între cercul central și primul sau primii apărători.
Pierderea posesiei mingii
Este faza care determină trecerea echipei din situația de atac în situația de apărare. Pierderea posesiei mingii poate fi determinată de :
aruncare la coș reușită ;
aruncare la coș nereușită ;
abateri de la regulile de joc (pași, dublu dribling, 3”, 5”, 24” etc.) ;
pierderi de minge (pasă la intercepție, scoaterea mingii din dribling) ;
greșeli personale în atac.
Oprirea contraatacului advers
Prima măsură după pierderea mingii, trebuie să o constituie încercarea jucătorilor de a întârzia lansarea și desfășurarea contraatacului advers, prin marcajul la jucătorul care este în posesia mingii și a celor din apropierea mingii, care au o poziție favorabilă de a primii mingea.
Retragerea în apărare (replierea) este faza care poate asigura succesul apărării. Ea trebuie începută oportun și făcută organizat. Retragerea începe după pierderea mingii în timp ce un coechipier încearcă oprirea lansării contraatacului. O bună retragere în apărare va avea în vedere următoarele :
retragerea se face prin alergare pe cât posibil cu spatele, pentru a se putea urmări mingea și acțiunile atacanților ;
alergarea se face în linie dreaptă, convergent spre propriul coș și în plină viteză ;
în timpul retragerii se vor încerca acțiuni de interceptare sau scoatere a mingii de la adversar ;
retragerea în apărare trebuie să urmărească în principal apărarea zonei din apropierea coșului și întârzierea atacului până la organizarea apărării ;
retragerea se execută succesiv, începând cu jucătorii din apropierea liniei de centru a terenului.
Ocuparea și organizarea dispozitivului de apărare
Preocuparea de organizare a apărării începe chiar din timpul replierii. Pe măsură ce fiecare apărător ajunge în apropierea panoului propriu, se va plasa astfel încât să organizeze o zonă temporară, cu ajutorul căreia să se bareze accesul adversarului spre coș. Astfel, primul jucător apărător se retrage în apropierea coșului, pe linia mediană, al doilea se va plasa în lateral, formând cu primul o linie de apărare. Al treilea apărător retras se va plasa înaintea lor , între cei doi, formând un triunghi în fața coșului. Imediat după retragerea tuturor apărătorilor se face trecerea în dispozitivul de apărare al sistemului adoptat.
Apărarea propriu-zisă constituie faza de bază a apărării și are durata cea mai îndelungată. Ea constă din desfășurarea acțiunilor individuale și colective din cadrul apărării, dirijate conform unor principii și reguli precise. Apărarea propriu-zisă are un caracter organizat, acționând unitar și omogen, și scoate în evidență relația atacant – apărător, precum și gradul de pregătire al acestora.
Urmărirea și recuperarea defensivă este ultima fază a apărării și are loc în cazul în care s-a aruncat la coș și s-a ratat, iar mingea ricoșează din panou sau inelul. Urmărirea la panou se realizează prin organizarea acțiunilor apărătorilor în cadrul unui triunghi de urmărire.
Factorii apărării — reprezintă elemente care facilitează realizarea acțiunilor propriu-zise de apărare.
Dispozitivul de apărare presupune o cât mai judicioasă așezarea a jucătorilor în cadrul unui sistem de apărare sau a unei variante a sistemului.
Circulația jucătorilor
Circulație în apărare reprezintă drumul parcurs de unul sau mai mulți apărători. Această deplasare în apărare este determinată de circulația mingii și a atacanților. Ea trebuie să respecte permanent plasamentul corect și să favorizeze deplasările coechipierilor.
Ritmul — reprezintă alternarea logică și optimă a circulației de jucători și este dat de specificul sistemului de apărare. Se caracterizează prin numărul mai mic sau mai mare de procedee tehnice și de acțiuni tactice de apărare folosite în unitatea de timp (repriză, meci, un număr de minute, etc.) Un ritm susținut de apărare face ca inițiativa să treacă de partea apărătorilor, aceștia ajungând cu ușurință în posesia mingii.
Forme de organizare a apărării — constau din sistemele în care se organizează și se coordonează activitatea jucătorilor din apărare.
În cursul evoluției jocului de baschet s-au conturat trei sisteme de apărare :
sistemul de apărare om la om ;
sistemul de apărare în zonă ;
sistemul de apărare presing ;
sistemul de apărare combinată (mixtă).
Sistemul de apărare om la om
Reprezintă sistemul de bază al jocului de baschet, accesibil oricărei echipe, chiar obligatoriu în stadiul de învățare a jocului. În cadrul acestui sistem jucătorii învață să-și perfecționeze acțiunile individuale de apărare pe care le vor putea aplica în toate celelalte sisteme de apărare.
Sistemul de apărare om la om, prin modul său de organizare, pune în evidență jocul apărătorului în relația directă apărător — atacant. Sarcinile fiecărui apărător sunt precise. Fiecărui apărător i se repartizează câte un atacant pe care este obligat să-l marcheze pe toată durata jocului, fiind direct răspunzător de acțiunile acestuia. Apărătorul își concentrează atenția asupra atacantului direct, dar în același timp, vederea periferică va cuprinde atât acțiunile celorlalți jucători cât și circulația mingii.
Acestui sistem îi este caracteristică apărarea individuală, dar, în același timp, apărarea om la om reprezintă o apărare colectivă, jucătorii aflați în apărare colaborând, sprijinindu-se și întrajutorându-se reciproc. Acțiunile apărătorilor sunt legate între ele prin deplasări, plasamente, alunecări, închideri de culoare de pătrundere, schimbări de adversar, dublaje.
În baschetul modern, nu se mai concepe o apărare individuală strictă la apărătorul direct, ci, acestei apărări, i s-a imprimat un caracter colectiv.
Caracteristicile sistemului de apărare om la om :
plasamentul, circulația și organizarea acțiunilor apărătorilor sunt determinate de circulația atacanților ;
are aplicativitate pe întreaga suprafață de joc ;
datorită caracterului activ, obligă adversarul să joace mingea ;
acționează pentru intrarea în posesia mingii, provocând adversarul la greșeli.
Reguli de bază ale sistemului de apărare om a om :
apărătorul își însoțește atacantul încredințat, urmărind în același timp desfășurarea în ansamblu a jocului ;
plasamentul permanent între adversarul direct și coșul propriu ;
repartizarea adversarilor va respecta criteriile : fizic, pregătire tehnică și tactică individuală, statură, gabarit.
Utilizare tactică :
Sistemul de apărare om la om poate fi folosit împotriva oricărui sistem de atac, asigurând permanent supravegherea fiecărui atacant în parte. Se folosește cu precădere :
împotriva echipelor care au în componență jucători cu o bună precizie în aruncările la coș din săritură de la semidistanță și distanță ;
împotriva echipelor a căror jucători au o slabă pregătire tehnică și tactică individuală.
Avantajele sistemului de apărare om la om.
scoate în evidență răspunderea personală a fiecărui jucător ;
repartizarea jucătorilor se poate face după talie, pregătire tehnico-tactică ;
apărarea poate profita de slăbiciunile atacanților atât individual cât și colectiv ;
se poate adapta în funcție de situațiile tactice de joc, accentuându-se astfel zonele de acțiune (apărarea coșului, pe ½ de teren, pe tot terenul) ;
se pot da sarcini precise fiecărui apărător ; acesta neputându-se eschiva, slăbiciunile observându-se ușor.
Dezavantajele sistemului de apărare om la om :
solicită calități relativ egale cu ale adversarului (statură, calități motrice, pregătire etc.) ;
necesită o mare pierdere de energie, provocată de urmărirea continuă a adversarului, cu și fără minge ;
la variantele cu caracter activ, suprafața din jurul coșului este mai puțin apărată ;
lansarea contraatacului se face mai greu ;
apărătorii comit ușor greșeli personale.
Sistemul de apărare în zonă
Reprezintă apărarea colectivă care se desfășoară pe un spațiu limitat din fața coșului, în care cei cinci apărători sunt așezați într-un dispozitiv special, fiecare având sarcina de a supraveghea o anumită porțiune de teren dinainte stabilită, marcând în permanență pe atacantul care apare în zona sa.
Gruparea jucătorilor în apropierea coșului și limitarea suprafeței de apărare se face prin așezarea apărătorilor în linii de apărare.
În cadrul apărării în zonă fiecare apărător are anumite sarcini individuale care sunt determinate de circulația mingii în funcție de acțiunile atacanților și în același timp de apărătorii vecini.
Liniile de apărare (planurile de apărare) impun apărătorilor deplasări într-o coordonare perfectă, pentru a se prezenta ca un tot unitar. Orice lipsă de atenție și de necolaborare oportună duce la crearea de zone vulnerabile, de care, implicit, profită adversarul.
Caracteristicile sistemului de apărare în zonă :
impune așezarea apărătorilor într-un dispozitiv precis după care, de fapt, își ia și denumirea (zona 2–1–2, 1–2–2, 3–2, 1–3–1, 2–3 etc.) ;
apărătorii urmăresc în principal mingea și jucătorul cu minge și în secundar atacantul din subzona sa ;
apărarea este organizată numai în momentul în care toți cei cinci apărători formează dispozitivul de apărare ;
folosește regulile marcajului individual în subzona sa și la apărarea atacantului aflat în posesia mingii ;
cere și dezvoltă în același timp gândirea tactică datorită caracterului sau organizat și dependent (fiecare apărător față de ceilalți coechipieri).
Reguli de bază ale sistemului de apărare în zonă :
circulația mingii determină deplasarea apărătorilor în zonă, ei trebuind să se deplaseze ca un grup compact și unitar, jocul mingii determinând în permanență plasamentul apărătorilor. Atenția apărătorilor este îndreptată în principal asupra locului și circulației mingii și în secundar asupra plasamentului atacantului aflat în zona lor ;
retragerea în apărare trebuie să se facă imediat după ce s-a pierdut posesia mingii ;
jocul în apărare, atât individual cât și colectiv, trebuie să asigure zonei o bună mobilitate și elasticitate ;
coordonarea întregii activități colective a apărătorilor trebuie să se facă prin vorbire în apărare. Această dirijare verbală cade, în general, în sarcina jucătorilor din ultimul plan de apărare, mărind contribuția în acțiunile de întrajutorare.
Utilizare tactică :
Sistemul de apărare în zonă se recomandă a fi folosit în următoarele situații :
împotriva echipelor care-și concentrează atacul sub panou (pe jucătorii pivoți)și nu au aruncători eficienți de la semidistanță și distanță ;
când echipa adversă are circulații tactice active de jucători, bazate pe pătrunderi și acțiuni individuale ;
când echipa proprie are un număr mare de greșeli personale ;
când în echipa proprie sunt jucători înalți cu o bună detentă, prin care pot să asigure câștigarea mingiilor în lupta de sub panou ;
în cazul în care jocul se desfășoară pe un teren de dimensiuni minime (sală mică) ;
în condiții climaterice nefavorabile, care influențează precizia aruncărilor la coș.
Avantajele sistemului de apărare în zonă :
poate fi folosită sub diferite variante, adaptându-se destul de ușor sistemului de atac folosit de adversar ;
apără cu eficacitate crescută suprafața de sub panou ;
favorizează formarea triunghiului de săritură, urmărirea și recuperarea defensivă, trecerea din apărare în atac cât și organizarea contraatacului ;
în orice situație de joc, permite celor cinci apărători să vadă întreaga desfășurare a atacului.
Dezavantajele sistemului de apărare în zonă :
este vulnerabilă împotriva echipelor care joacă mult pe contraatac ;
dispozitivul de apărare se organizează ceva mai greoi și se aplică pe o suprafață limitată de teren ;
are spații vulnerabile care sunt valorificate de către adversari prin pătrunderi și aruncări la coș efectuate din aceste suprafețe ;
este complet ineficace împotriva atacului unei echipe cu o bună precizie în aruncările la coș de la semidistanță și distanță.
Sistemul de apărare presing
Presingul s-a detașat ca sistem independent, evoluând cu aspecte noi, îmbinate din apărările clasice om la om și zonă. În stadiul actual, este considerat cel mai modern sistem de apărare, fiind prezent prin utilizarea uneia sau mai multor variante de apărare, folosite cu caracter temporar sau permanent de-a lungul unei partide.
Caracteristicile sistemului de apărare presing :
este sistemul de apărare cel mai activ, care urmărește să împiedice atacanții, cu sau fără minge, să-și desfășoare atacul, atât individual cât și colectiv ;
are ca prioritate preluarea mingii și în secundar apărarea coșului ;
produce surpriză, provoacă derută și determină adversarul să comită greșeli ;
impune jocului un tempo foarte rapid ;
presupune condiția de aplicare a marcajului dublu, realizat prin „capcană”.
Variantele sistemului de apărare presing :
presing om la om pe tot terenul ;
presing om la om pe ½ de teren ;
zonă presing pe tot terenul ;
zonă presing pe ½ de teren.
Sistemul de apărare combinată (mixtă)
Acest sistem de apărare se caracterizează prin împărțirea efectivului echipei în două grupe care aplică simultan apărarea în zonă și om la om. Exemplu : doi jucători din echipă se apără om la om, iar ceilalți trei se apără în zonă.
Sistemul de apărare combinată se întrebuințează, în special, împotriva unei echipe care își axează întregul atac pe unul sau doi jucători valoroși.
Tipurile apărării
Tipul de apărare este determinat de suprafața de teren pe care se desfășoară acțiunile apărătorilor, pe distanța și poziția apărătorilor față de atacanți. Astfel, apărările pot fi :
de tip normal ;
de tip activ (agresiv).
Apărările cu caracter normal se desfășoară pe o suprafață limitată, în apropierea coșului, inițiativa aparține atacanților iar acțiunile apărătorilor se reduc la împiedicarea atacanților de a arunca la coș. Distanța dintre apărător și atacant este mai mare iar apărătorul se plasează între coș și atacant.
În apărările cu caracter activ, inițiativa trece de partea apărării, apărătorii acționând atât pentru intrarea în posesia mingii, cât și pentru apărarea coșului. Distanța dintre apărător și atacant este mică (se efectuează marcaj strâns), iar plasamentul apărătorului este între adversar, coș și minge (marcaj la intercepție).
4.4. Acțiuni tactice individuale
Valoarea unui jucător sau a unei echipe se apreciază atât pe baza reușitelor acțiunilor de atac cât și după modul în care reușește să neutralizeze acțiunile ofensive ale adversarilor. Un jucător care dă un randament deosebit în atac, dar nu-și aduce aportul său și la îndeplinirea sarcinilor de apărare, nu contribuie la succesul echipei sale. Fiecare jucător devine alternativ atacant sau apărător, el având astfel obligația să întreprindă o anumită acțiune pe care o impune situația din acel moment al jocului. In jocul de baschet, sarcinile jucătorilor se concretizează prin acțiuni tactice individuale sau colective.
Acțiuni tactice individuale în atac
Demarcajul este cea mai importantă acțiune individuală, stând la baza tuturor celorlalte acțiuni individuale de atac. Demarcajul este acțiunea tactică individuală de atac, prin care un jucător încearcă să scape de marcajul apărătorului, ocupând succesiv poziții în teren, favorabile pentru primirea mingii.
Pentru realizarea unui bun demarcaj sunt necesare următoarele calități fizice : viteză de execuție și de deplasare pe distanțe scurte, rezistență în regim de viteză, îndemânare etc. În demarcajul individual, atacantul folosește o gamă variată de mijloace : porniri bruște, plecări false, alergări cu schimbări de ritm și de direcție, piruete, opriri, fente de privire și de corp.
Sub aspectul pregătirii tactice, jucătorul trebuie să posede spontaneitate, o gândire rapidă și fantezie corespunzătoare în înlănțuirea mijloacelor descrise anterior. Atacantul, în timpul demarcajului, va acționa în principal ținând cont de plasamentul apărătorului propriu, iar în secundar, de poziția și plasamentul coechipierului cu mingea. În acest sens trebuie să existe o colaborare între jucătorul cu mingea și coechipierul care urmează să se demarcheze.
Clasificarea demarcajului :
– după modul de execuție :
individual, atunci când atacantul acționează prin mijloace personale ;
cu ajutorul coechipierilor, atunci când atacantul folosește acțiuni de colaborare (blocaje, încrucișări, etc.).
– după direcția de execuție :
lateral („ieșirea la minge”) ;
în adâncime („pătrunderea”).
Ieșirea la minge reprezintă o acțiune tactică individuală de demarcaj lateral cu scop de manevră, prin care atacantul, folosind o succesiune de mijloace ale jocului ofensiv fără minge scapă pentru un moment de sub supravegherea apărătorului direct, în vederea primirii mingii de la un coechipier. Succesiunea mijloacelor care o compun este următoarea :
fentă de plecare sau schimbare de direcție (piruetă) efectuată din alergare ;
prinderea mingii concomitent cu oprire și pivotare.
Pătrunderea sau „demarcajul în adâncime”, reprezintă acțiunea tactică individuală efectuată de atacantul fără minge, prin care acesta se demarcă spre coș sau în apropierea lui, cu scopul de a primi mingea și a o arunca spre coș. Pentru reușită, atacantul trebuie să posede : elemente de mișcare în teren, o bună „priză” la minge, diferite procedee de aruncare la coș. Pătrunderea se recomandă în următoarele situații :
împotriva oricărui sistem de apărare ;
împotriva echipelor cu apărare individuală slabă ;
în situația în care adversarul execută un marcaj activ și agresiv ;
în cadrul combinației de atac „dă și du-te”.
Depășirea este o acțiune tactică individuală de atac, prin care un jucător aflat în posesia mingii atacă coșul folosind driblingul. Sarcina principală în realizarea depășirii este obținerea priorității de acțiune și imediat după aceasta, a priorității de plan față de adversarul direct.
Depășirea are mai multe faze :
judecarea situației — atacantul analizează poziția apărătorului și posibilitățile de realizare a depășirii ;
efectuarea fentei sau complexului de fente — atacantul încearcă dezechilibrarea apărătorului în vederea depășirii acestuia ;
sesizarea răspunsului adversarului — în funcție de răspunsul apărătorului la fenta efectuată, atacantul, hotărăște acțiunea de depășire ;
depășirea propriu-zisă.
Utilizare tactică :
depășirea se folosește împotriva oricărui sistem de apărare, cu precădere împotriva apărării om la om ;
marcajul apărătorilor este strâns ;
în cadrul combinațiilor de atac realizate de 2–3 jucători.
Urmărirea și recuperarea mingii în atac reprezintă acțiunea tactică individuală prin acre un atacant încearcă să recâștige mingea în urma unei aruncări la coș nereușite, efectuată de el sau de un coechipier.
Acțiunea propriu-zisă începe din momentul în care mingea a fost aruncată la coș, atacantul care întreprinde această acțiune, în dispută cu apărătorul său, concomitent cu urmărirea traiectoriei mingii, încercând plasarea sa într-un loc prezumtiv unde va cădea mingea. Această acțiune este realizată de jucătorii care se găsesc cel mai apropiat de coș, de obicei jucătorii pivoți sau extreme și care au reușit să obțină primul plan față de coș și apărătorul lor direct. În această situație ei vor căuta să realizeze o nouă finalizare, folosindu-se de procedee specifice : voleibolarea sau împingerea de sus în jos a mingii în coș. În cazul în care atacantul nu a putut obține un plasament de prim plan în lupta cu apărătorul, dar are o săritură mai înaltă, pentru a nu comite o greșeală personală, va căuta să „scoată” mingea (prin voleibolare) spre fundașii echipei sale, acest lucru conferind echipei sale posibilitatea reînceperii unui nou atac.
Acțiuni tactice individuale în apărare
Marcajul reprezintă una din principalele acțiuni tactice individuale de apărare, definind-se ca fiind acțiunea tactică individuală de apărare prin care un jucător încearcă, în mod regulamentar, să anihileze acțiunile atacantului direct.
În timpul marcajului, apărătorul ocupă succesiv poziții favorabile în teren, în vederea opririi acțiunilor atacantului direct. Pentru realizarea unui bun marcaj, apărătorul trebuie să posede următoarele calități fizice : forță în picioare, viteză de deplasare și execuție, rezistență în regim de viteză și forță, coordonare. Procedeele tehnice specifice marcajului, sunt în general, cele din mișcarea în teren fără minge, dintre care cele mai specifice sunt : poziția fundamentală, lucrul de brațe, alergările cu spatele și laterale, pasul adăugat, schimbările de direcție, frânările, fentele etc.
Sub aspectul pregătirii tactice, apărătorul trebuie să posede o gândire tactică rapidă, spontaneitate, fantezie, să anticipeze acțiunile atacantului.
Datorită faptului că marcajul poate fi efectuat atât la jucătorul cu minge cât și la cel fără minge, se deosebesc următoarele situații de marcaj :
Marcajul normal este principala variantă de marcaj, folosită în general la marcarea jucătorului fără minge. Prin marcajul atacantului fără minge se urmărește :
împiedicarea acestuia de a ocupa în teren un loc convenabil, unde să poată primi mingea și să acționeze demarcat către coș;
împiedicarea atacantului de a ocupa poziții favorabile de aruncare la coș;
interceptarea pasei adresate adversarului direct.
Pentru realizarea acestor sarcini, apărătorul trebuie să respecte următoarele reguli de bază ale marcajului :
să se plaseze între adversar și coșul de apărat (prioritate de plan), pe linia imaginară care leagă adversarul cu de apărat (prioritate de culoar), totul raportat la locul mingii ;
distanța de marcaj este în funcție de gradul de periculozitate pe care-l prezintă în situația dată atacantul: cu cât atacantul este mai aproape de coș este mai periculos și deci apărătorul trebuie să se plaseze mai aproape de adversar și invers ;
apărătorul va adopta o poziție fundamentală joasă, cu brațele desfăcute pentru a supraveghea un spațiu cât mai mare și a preîntâmpina o „țâșnire” a adversarului. Această poziție favorizează efectuarea într-un timp foarte scurt a acțiunilor de apărare ;
privirea apărătorului va fi îndreptată spre mijlocul adversarului, privirea periferică supraveghind atât mișcările picioarelor cât și locul — pe cât posibil — unde se află mingea ;
deplasarea apărătorului se face pe drumul cel mai scurt, pe segmente de linie dreaptă și nu pe un arc de cerc, folosind deplasarea cu pași adăugați, alergarea laterală și cea cu spatele.
Marcajul activ este o altă variantă de marcaj, în care distanța față de atacant este mai mică. În marcajul activ, apărătorul are inițiativa în majoritatea acțiunilor, această variantă cerând o foarte bună pregătire fizică.
Marcajul agresiv reprezintă varianta cea mai activă de efectuare a acțiunii tactice defensive de marcaj și se caracterizează prin micșorarea distanței de marcaj până la limitele ei regulamentare. Acțiunea tactică de marcaj devine agresivă prin activarea jocului de brațe și picioare, apărătorul căutând să micșoreze la maximum posibilitățile adversarului de a se demarca și intra în posesia mingii. Ca urmare, el trebuie să „acționeze” continuu pentru a-l împiedica pe acesta să poată primi o eventuală pasă, mai ales în situația în care posesorul mingii a oprit driblingul.
Dată fiind solicitarea fizică și nervoasă la care este supus apărătorul care efectuează marcaj agresiv, folosirea acestei variante de marcaj, se recomandă numai în situațiile mai deosebite pe care jocul le impune. Această variantă de marcaj reprezintă mijlocul de bază prin care se realizează apărările activ-agresive : presingul pe jumătate și tot terenul, zona presing etc.
Marcajul diferențiat
În jocul de baschet situațiile defensive solicită folosirea acțiunii de marcaj în diferite forme, raportate la acțiunile întreprinse de atacant. Ca urmare, se distinge așa numitul marcaj diferențiat, reprezentat prin mai multe forme de efectuare a marcajului (normal sau agresiv) în care apărătorul unui atacant va trebui să acționeze raportat la situațiile diferențiate, pe care le conferă posesia mingii :
marcajul atacantului care urmează să primească mingea ;
marcajul atacantului aflat în posesia mingii dar care nu a driblat ;
marcajul atacantului care driblează ;
marcajul atacantului care a terminat driblingul.
Pentru ca un apărător să poată satisface cerințele efectuării unui bun marcaj diferențiat, este necesar ca el să cunoască posibilitățile de acționare de care dispune adversarul său aflat într-una din situațiile enumerate anterior.
Intercepția sau interceptarea mingii este acțiunea tactică individuală de apărare, prin care apărătorul intră în posesia mingii, în timp ce aceasta zboară pe o traiectorie, între doi atacanți.
Smulgerea mingii este o acțiune tactică individuală prin care un apărător apucând mingea ținută de un atacant o trage spre el, intrând în posesia ei. Există două procedee de smulgere a mingii : prin apucare ; prin lovire.
Scoaterea mingii din dribling reprezintă acțiunea tactică individuală prin care apărătorul, însoțind atacantul posesor de minge, în dribling, printr-o acțiune rapidă, scoate mingea cu brațul de pe partea ei, de sub controlul atacantului. În funcție de pozițiile atacantului și apărătorului, scoaterea mingii din dribling se poate executa în una din următoarele situații :
atacantul și apărătorul, ambii în poziții statice ;
apărătorul static, atacantul în dribling ;
atacantul și apărătorul, ambii în deplasare.
Provocarea unei angajări 1 la 1
Este acțiunea tactică individuală de apărare ce apare ca o consecință a unei acțiuni de smulgere nereușită (pentru apărător) precum și a lipsei de protecție a mingii (pentru atacant) în urma cărora atât atacantul cât și apărătorul țin mingea, până când arbitrul fluieră (indicând o angajare 1 la 1).
Blocarea aruncării mingii la coș — capacul reprezintă acțiunea tactică individuală prin apărătorul încearcă să împiedice în mod regulamentar aruncarea la coș a atacantului. Această acțiune constă în oprirea sau devierea mingii, după momentul lansării, pe traiectoria ei ascendentă.
Urmărirea și recuperarea mingii în apărare
Reprezintă acțiunea tactică individuală prin care apărătorul caută să intre în posesia mingii în urma unei aruncări nereușite efectuată de un atacant, dintr-o acțiune de joc. Această acțiune se realizează întotdeauna de apărătorii care în situația dată de joc, se găsesc cel mai aproape de propriul panou.
Acțiunea propriu-zisă constă dintr-o piruetă prin care apărătorul realizează închiderea culoarului de urmărire al adversarului direct și obținerea unui plasament în primul plan față de coș și adversar și la aproximativ 1,5–2 m de panou ; săritură și prindere (sau pasarea prin voleibolare către un coechipier) a mingii ricoșate din inel sau panou.
4.5. Acțiuni tactice colective
Orice combinație tactică constă dintr-o coordonare a acțiunilor individuale a doi sau trei coechipieri cu scop bine definit și raportat fie la atac (favorizarea demarcajului, pătrunderii, depășirii și finalizării atacului prin aruncare la coș), fie la apărare (realizarea unui marcaj cât mai eficient și a acțiunilor pentru recâștigarea mingii).
Denumite și combinații tactice fundamentale, ele constituie baza acțiunilor tactice colective de echipă, în atac sau în apărare.
Acțiuni tactice colective în atac
Combinația tactică „dă și du-te” este combinația tactică fundamentală de atac desfășurată între doi jucători, ce poate fi integrată în orice sistem de circulație ofensivă, prin care jucătorul care pasează pătrunde în mod sistematic spre coș, în scopul realizării unei acțiuni de finalizare.
Prezentarea modelului :
Combinația „dă și du-te” se realizează între doi jucători : jucătorul aflat în posesia mingii (1) o va pasa unui coechipier apropiat (3), după care execută o acțiune de demarcaj individual cu direcția de coș (realizând o pătrundere) pentru a reprimi mingea și a încerca să finalizeze printr-o aruncare la coș.
Componentele combinației :
În execuția acestei combinații, se deosebesc mai multe procedee tehnice și acțiuni tactice individuale, care constituie mijloace de realizare a respectivei faze de joc și care trebuie coordonate în funcție de situația concretă de joc:
transmiterea mingii și intrarea în posesia acesteia de către coechipier ;
demarcajul individual al pasatorului urmat de pătrundere cu direcție de coș ;
pasa de angajare a pătrunzătorului.
Utilizare tactică :
Simplă ca concepție, ușor de executat și folosit în joc, combinația „dă și du-te” este reprezentativă pentru învățarea jocului colectiv organizat. Ea este folosită în special împotriva apărărilor om la om, mai ales a celor agresive. Totuși, nu de puține ori, această combinație este folosită și împotriva apărării în zonă, pentru a determina depășirea numerică pe anumite subzone.
Blocajul și ieșirea din blocaj
Reprezintă combinația tactică fundamentală care se desfășoară cu participarea a doi atacanți. Unul execută „blocajul”, barând temporar drumul probabil de deplasare al apărătorului unui coechipier, respectivul coechipier, aflat sau nu în posesia mingii, este beneficiar al blocajului, în urma căruia el poate acționa printr-o depășire sau aruncare la coș sau se poate demarca.
Prezentarea modelului :
Jucătorul 5 execută blocaj la apărătorul atacantului 3 aflat în posesia mingii. Atacantul 3 sesizează momentul și direcția prin care poate valorifica blocajul și inițiază o acțiune de depășire „prin interior” și, eliberat de marcajul adversarului său, poate finaliza printr-o aruncare la coș.
Ieșirea din blocaj reprezintă o continuare a blocajului, mai ales în situația în care apărătorii răspund printr-o combinație defensivă de „schimbare de adversari”, scopul acestei ieșiri din blocaj fiind de-a dubla acțiunea ofensivă întreprinsă de atacantul al cărui apărător a fost blocat.
Componentele combinației :
Tehnica de execuție a combinației necesită respectarea prevederilor regulamentului de joc cu privire la contactul personal, astfel că plasamentul atacantului la blocaj trebuie să se facă :
la o distanță care să nu provoace contactul direct cu apărătorul ;
într-o poziție statică ;
cu o bază de susținere care să nu depășească lățimea umerilor, executând o oprire într-un timp.
Intenția de „spargere a blocajului”, de către apărător, reprezintă o provocare deliberată a contactului personal sancționabilă cu greșeală personală.
Combinația de blocaj trebuie să fie urmată de execuția ieșirii din blocaj, chiar dacă apărătorii nu acționează pentru schimbarea adversarilor. Atacantul 5, după ce a marcat oprirea sa în blocaj, moment în care coechipierul său 3 valorifică blocajul executând o acțiune individuală, va face o piruetă spre înapoi pe piciorul cel mai apropiat de coș. Prin această mișcare el se întoarce cu fața spre partenerul său pentru a mări suprafața de blocare sau pentru a se deplasa cu direcție de coș în eventualitatea primirii unei pase, apărătorul C rămânând în ultimul plan al combinației.
Această combinație de atac este folosită cu mult succes împotriva apărărilor om la om.
Încrucișarea reprezintă combinația tactică fundamentală din care rezultă demarcajul unui atacant prin interpunerea în drumul apărătorului acestuia a unui cuplu atacant-apărător care creează, pentru moment, un așa numit „paravan” spontan.
Încrucișarea simplă (între doi jucători)
Prezentarea modelului :
Jucătorul aflat în posesia mingii (1), driblează către coechipierul său (3) interpunându-se între acesta și adversarul lui. Din alergare sau executând o oprire și o pivotare defensivă, îi pasează mingea partenerului de combinație, acesta continuând acțiunea de încrucișare prin efectuarea unei pătrunderi în dribling spre coș pentru a finaliza.
Componentele combinației :
Atacantul care inițiază combinația, driblează spre partenerul cu care urmează să combine, cu intenția vădită de a pătrunde între acesta și apărătorul lui, creând un „paravan” spontan în marcajul efectuat de respectivul apărător. Momentul interpunerii va trebui să coincidă fie cu execuția unei pase directe către coechipierul care „trece” prin spatele lui, fie cu execuția unei opriri urmată de o pivotare defensivă și pasă „oferită” către coechipierul care trece pe lângă el.
Atacantul fără minge trebuie să contribuie la respectiva combinație. Ca urmare, el va preceda momentul de încrucișare cu o fentă de pătrundere spre coș — pe direcție opusă — pentru a determina o retragere a adversarului său care va mări astfel distanța de marcaj. Apoi, schimbând brusc direcția de deplasare și trecând suficient de aproape pe lângă partenerul său, primește mingea. În urma acestor acțiuni desfășurate de cei doi atacanți, din momentul în care ultimul primește pasa, el va dispune de următoarele posibilități de finalizare :
să arunce la coș din săritură folosind „paravanul” creat prin prezența coechipierului de la care a primit mingea ;
profitând de întârzierea în marcaj realizată prin interpunerea cuplului coechipier-apărător în drumul apărătorului său direct, să realizeze o acțiune de depășire în dribling, finalizând din apropierea coșului.
Încrucișarea dublă (între trei jucători)
Reprezintă combinația tactică fundamentală care se desfășoară cu participarea a trei atacanți, dintre care unul — cel pe care se „încrucișează” — este static. Mingea se poate afla fie la atacantul pe care se execută încrucișarea, fie la alt atacant, care pasează coechipierului care s-a demarcat în urma execuției acestei combinații.
Prezentarea modelului :
Jucătorul centru (4), aflat în posesia mingii, este folosit drept „paravan” staționar pentru apărătorii celor doi parteneri (1 și 2) în deplasările pe care aceștia le fac prin fața sa. Va primi întotdeauna cel de-al doilea pătrunzător (2) care, pe lângă paravanul staționar al jucătorului centru, folosește pentru a se demarca și întârzierea provocată adversarului său direct (B) de pătrunderea efectuată de partenerul său (1).
Componentele combinației :
Eficacitatea acestei combinații este determinată de manevrele cu conținut tactic pe care le întreprind cei doi pătrunzători și anume plecarea falsă și schimbarea de direcție, schimbarea ritmului de alergare, ducerea adversarului direct în paravanul jucătorului staționar, astfel ca acesta să fie obligat să-l ocolească, pierzând contactul cu adversarul său.
Atunci când mingea este pasată jucătorului centru (4) de către unul din pătrunzători (1), acesta va pătrunde primul — fără a mai fenta — trecând suficient de aproape pe lângă jucătorul centru pentru a-și orienta adversarul său (A) în paravanul static constituit pe perechea jucător centru și apărătorul acestuia (4+D). Al doilea pătrunzător (2) folosește momentul de pătrundere al partenerului său (1), timp în care, printr-o fentă de plecare pe direcția opusă își concentrează apărătorul direct asupra unei eventuale acțiuni individuale, după care va pătrunde pe direcție opusă, încrucișându-și direcția de deplasare cu cea a coechipierului său (1), iar la trecerea pe lângă jucătorul centru, va primi pasa de la acesta, urmând să finalizeze printr-o aruncare la coș din săritură sau din dribling.
În cazul în care apărătorii reacționează executând schimbarea adversarilor, combinația se transformă într-o acțiune individuală întreprinsă de jucătorul centru care poate acționa fie printr-o pătrundere cu dribling spre coș, fie finalizând printr-o aruncare la coș din săritură.
Utilizare tactică :
Combinația tactică încrucișarea, cu cele două variante ale sale, simplă și dublă, este specifică atacului împotriva apărărilor individuale, îndeosebi cele cu caracter activ-agresiv. Ea poate fi folosită atât în cadrul desfășurării unor circulații ofensive de pregătite a atacului cât și drept combinație de finalizare a atacului. Variatele forme sub care se poate desfășura în contextul și altor combinații sau acțiuni tactice o impun drept combinație fundamentală în jocul ofensiv desfășurat la orice nivel de instruire.
Atacul în superioritate numerică reprezintă o situație tactică frecvent folosită în desfășurarea jocului de baschet, mai ales în faza de finalizare a contraatacului. Rezolvarea ei impune o serie de sarcini cu caracter tactic, determinate de relația 2 contra 1 sau 3 contra 2, după cum urmează:
atacantul cu minge :
forțează prin dribling, pe drumul cel mai scurt și în cea mai mare viteză, atacarea coșului ;
dacă nu este oprit de un apărător, finalizează atacul prin aruncare din apropierea coșului ;
numai în cazul în care apărătorul atacă decisiv, pasează coechipierului demarcat ;
după pasă preia sarcinile de jucător fără minge (dublajul atacantului cu minge, participarea la recuperarea ofensivă).
atacantul fără minge :
ocupă plan și culoar diferit de atacantul cu mingea ;
dublează ofensiv sau defensiv atacantul cu minge ;
participă la recuperarea ofensivă.
Prezentarea modelelor :
Atacul „ 2 contra 1”
Ideea de bază în rezolvarea acestui atac o constituie atragerea apărătorului la marcajul atacantului cu mingea. Atacantul (1) driblează deplasându-se spre coș, intrat în zona de periculozitate din apropierea coșului, el va fi atacat de apărătorul A, care va încerca oprirea lui din acțiune. Acest moment va coincide cu execuția unei pase către coechipierul său (2), aflat în acțiune de dublaj ofensiv și care va finaliza atacul aruncând din apropierea coșului. Cei doi atacanți (1 și 2) vor circula ocupând planuri și culoare diferite.
Atacul „ 3 contra 2”
Acest atac, pentru a avea eficacitate va trebui să fie purtat pe mediana terenului, jucătorul cu minge (1) driblând în mare viteză cu direcție de coș. Coechipierii săi (2 și 3) îl dublează ofensiv sau defensiv, ocupând planuri și culoare diferite.
Apropiindu-se de zona de mare periculozitate din apropierea coșului, apărătorul A, ieșind din dispozitivul defensiv, îl oprește pe 1 din dribling. Această împerechere în relația atacant-apărător îi va scoate pe A și 1 din atacul „3 contra 2”. Pasa executată către atacantul 2 complet demarcat și în situația de a finaliza dintr-o foarte bună poziție față de coș îl va determina pe celălalt apărător (B) să-și părăsească plasamentul inițial și să-l atace decisiv. Atacantul 2 rezolvă această situație de atac „2 contra 1” prin pasa executată lui 3 în apropierea coșului, acre va finaliza acest atac în superioritate numerică.
Componentele combinației :
Situația tactică de atac în superioritate numerică își găsește rezolvarea prin folosirea eficientă a principalelor elemente tehnice ale jocului : driblingul, pasa și aruncarea la coș din alergare și săritură, integrate în acțiunile individuale solicitate — demarcaj, depășire, dublaj și finalizare în condițiile jocului de relație ce precede finalizarea atacului.
Dublajul este acțiunea prin care un atacant secondează pătrunderea sau depășirea unui coechipier în scopul de a recupera mingile ratate sau de a primi mingea și a acționa în continuare, în momentul în care primul atacant a fost „închis” de apărător.
Acțiuni tactice colective în apărare
Caracterul colectiv al jocului de baschet impune ca și acțiunile de apărare să fie tot colective. Acest caracter colectiv se manifestă prin acțiunile de întrajutorare și dublare reciprocă, prin spirit de colaborare.
Oricare ar fi forma adoptată prin sistemul defensiv, jocul în apărare solicită ca acțiunile cu caracter individual întreprinse de jucători să fie organizate și coordonate în cadrul unor combinații de 2 sau 3 jucători.
Colaborarea apărătorilor și activitatea defensivă mărește caracterul activ al apărării și constituie premiza succesului acesteia împotriva ofensivei adverse.
Alunecarea
Ca urmare a circulațiilor ofensive ale atacanților, desfășurate pe suprafața relativ mică a terenului, apar aglomerări care stânjenesc circulația apărătorilor, determinând întârzieri în efectuarea marcajului respectivilor atacanți. Pentru a evita aceste situații pe care atacantul demarcat le poate folosi chiar și pentru o eventuală finalizare a atacului, apărătorii trebuie să folosească alunecarea. Ea reprezintă combinația tactică defensivă dintre doi jucători prin care un apărător își ajută coechipierul, creându-i drum liber în urmărirea adversarului direct.
Prezentarea modelului :
Apărătorul A sesizează intenția de blocaj a atacantului 1 și, pentru a-i permite coechipierului său B menținerea marcajului la adversarul 2 — acesta fiind destul de periculos prin situația lui tactică (primirea mingii și aruncare la coș) — se retrage puțin, schimbând totodată și poziția plasamentului față de atacantul direct 1, minge și coș, lăsându-i spațiu coechipierului său B ca să „alunece” în urmărirea lui 2, după care, revine la distanța optimă de efectuare a marcajului la adversarul său în raport de evoluția fazei de joc.
Utilizare tactică :
Alunecarea este o combinație specifică apărării individuale fiind folosită împotriva circulației ofensive a atacanților, împotriva unor combinații cu încrucișări sau blocaje efectuate de aceștia.
Închiderea culoarului de pătrundere reprezintă combinația tactică prin intermediul căreia doi apărători colaborează în vederea anihilării unei eventuale acțiuni ofensive de depășire.
Prezentarea modelului :
Apărătorul D care are plasamentul cel mai apropiat de coechipierul lui B, care-l marchează pe atacantul 2, aflat în posesia mingii, se va plasa inițial în afara axei adversar-coș. Sarcina acestuia constă în închiderea culoarului către coș și de dublare a marcajului realizat de B împotriva lui 2 care poate încerca o acțiune individuală de depășire.
Prin această acțiune, apărătorul care intră în combinație in vederea închiderii culoarului de pătrundere pe partea pe care va acționa atacantul 2, se va deplasa ocupând o poziție în lateralul apărătorului B și înaintea intrării atacantului 2 în spațiul de 3”, realizând astfel un marcaj dublu (capcană).
Utilizare tactică :
Închiderea culoarului de pătrundere reprezintă combinația tactică fundamentală care este folosită în oricare formă de apărare, indiferent de nivelul tehnico-tactic al echipei.
Flotarea este o combinație tactică specifică apărării, care are un vădit caracter colectiv prin acțiunea de întrajutorare efectuată de unul sau doi apărători. Ea se realizează prin retragerea temporară a apărătorului de la adversarul său direct (care nu are mingea și se găsește, în teren, mai departe de acesta) în vederea întăririi apărării unei suprafețe de joc în care se poate concentra atacul advers datorat prezenței unui atacant periculos, fie prin înălțimea lui, fie prin nivelul pregătirii lui tehnico-tactice. Atunci când atacantul apărătorului care „flotează” reprimește mingea, el va reveni în marcajul normal al acestuia.
Prezentarea modelului :
Apărătorul, al cărui atacant este mai departe de minge, se va retrage de la adversarul său direct, „flotând” în acoperirea zonei din apropierea coșului pentru a-i stânjeni primirea mingii și jocul jucătorului pivot (5). Apărătorii atacanților 3 și 5 execută un marcaj activ, fiind asigurați împotriva unor eventuale depășiri.
Flotarea poate avea următoarele caractere :
caracter temporar — atunci când este executată de apărătorii care în faza dată se găsesc mai depărtați de minge și, odată cu revenirea mingii în posesia adversarului lor direct, revin la un marcaj normal ;
caracter permanent — atunci când se efectuează de la un atacant mai slab în acțiunile ofensive, care circulă mai puțin și nu este eficace în aruncările la coș de la distanță și semidistanță.
Aglomerarea este combinație tactică defensivă, mult asemănătoare „flotării”, în care apărătorii a doi sau trei atacanți îți urmăresc permanent, însă de la o distanță mult mărită, adversarii direcți în deplasările lor, fără a părăsi o zonă bine determinată din apropierea coșului, în scopul întăririi acestei zone. Ori de câte ori adversarul direct al unuia dintre acești apărători care „aglomerează” pătrunde în suprafața din apropierea coșului, el este preluat în marcaj de apărătorul său.
Prezentarea modelului :
Apărătorul E îl marchează activ pe jucătorul pivot 5, la fel ca și B pe 2, aceștia fiind atacanții cei mai periculoși ai adversarilor. Apărătorii A, C și D fac „aglomerarea” suprafeței de 3” pentru a anihila acțiunile jucătorului pivot 5 sau eventualele pătrunderi în această zonă ale celorlalți atacanți. În momentul în care atacantul 1 pătrunde spre coș, intrând în suprafața de 3”, apărătorul lui direct A care a executat marcaj în supraveghere „aglomerând” această suprafață, îl preia în marcaj activ.
Aglomerarea reprezintă o combinație prin care sunt adaptate la specificul apărării om la om, reguli ale sistemului de apărare în zonă, plasamentul jucătorilor care aglomerează fiind determinat de circulația mingii manevrate de adversari.
În stadiul actual, această combinație este folosită doar de echipele al căror nivel de pregătire este ceva mai scăzut.
Schimbarea de adversar este o combinație tactică de apărare în care doi sau trei apărători colaborează pentru a împiedica obținerea avantajului de către adversarii care execută blocajul sau încrucișarea, prin schimbarea adversarilor.
Folosirea acestei combinații de apărare este ocazională, efectuându-se atunci când acțiunile individuale de apărare nu fac față situației. Inițiativa trebuie să aparțină apărătorului blocat — care și-a „pierdut” adversarul — care anunță pe coechipierul al cărui atacant a efectuat blocajul să preia și să efectueze marcajul asupra atacantului demarcat prin blocaj ; concomitent, primul apărător va prelua spre marcare pe atacantul marcat anterior de coechipierul căruia i-a predat pe atacantul repartizat. Mai eficiente, sunt schimbările în care cel de-al doilea coechipier, sesizând executarea unui blocaj, preia inițiativa schimbării, prevenindu-și coechipierul blocat. Reluarea atacanților repartizați inițial se efectuează la prima „minge moartă” sau la o altă fază de joc nepericuloasă, care permite revenirea asupra schimbării.
Apărarea în inferioritate numerică reprezintă situația tactică din timpul jocului în care apărarea unei echipe este surprinsă de atacul în superioritate numerică realizat printr-un contraatac al adversarilor.
Sarcina de bază din această situație solicită apărătorilor satisfacerea cerințelor de apărare a coșului propriu concomitent cu întârzierea acțiunii de finalizare a contraatacului advers în vederea restabilirii unui echilibru numeric prin atragerea rapidă a partenerilor.
Prezentarea modelelor :
un apărător împotriva a doi atacanți
În această situație, apărătorul A are tendința de retragere în zona de apărare a coșului, folosind mijloace specifice : fente, ieșiri false la jucătorul cu minge (1), în scopul de a-l determina pe atacant să execute o pasă, precum și încercarea de interceptare a acestei eventuale pase către atacantul (2) care dublează atacul.
Plasamentul său se va menține între cei doi atacanți, cu o oarecare pondere spre atacantul cu mingea. În momentul în care atacantul cu minge (1) intră în zona de periculozitate a coșului, apărătorul are obligația de a-l prelua decisiv în marcaj, folosind ca mijloace : scoaterea mingii din dribling, oprirea din dribling, „capacul” și chiar greșeală personală dacă situația tactică a jocului o impune.
Doi apărători împotriva a trei atacanți
Atunci când doi apărători sunt surprinși de un atac în superioritate numerică, ei se vor retrage în apărarea coșului folosind mijloace de simulare a marcajului la jucătorul cu minge, un plasament pe planuri și culoare diferite („în scară”), încercând, prin mijloacele descrise anterior, întârzierea atacului.
Apropierea jucătorului cu minge (1) de zona de periculozitate a coșului, va determina activarea marcajului la acest jucător, care va fi marcat de apărătorul A, celălalt apărător B dublându-i acțiunea cu sarcini de apărare a coșului și marcaj de supraveghere între atacanții 2 și 3, asemănător situației de 1 contra 2.
Utilizare tactică :
Această situație tactică de apărare este destul de des întâlnită în jocul în care una, fie ambele echipe folosesc contraatacul. Așa cum atacul trebuie să pregătească rezolvarea superiorității numerice, și apărarea, cu toate măsurile de asigurare a unui echilibru defensiv cât mai puternic trebuie să se pregătească în vederea rezolvării cât mai favorabile a unei situații defensive în care avantajul este destul de net de partea atacului.
Legendă :
Atacanți : 1,2,3…
Apărători : A, B, C…
Atacant în posesia mingii : 1
Drumul mingii : pasa :
Conducerea mingii — driblingul
Aruncare la coș :
Drumul parcurs de jucător :
Schimbare de direcție :
Blocaj :
Capitolul V
Baschetul în școală
Școala reprezintă instituția cea mai răspândită în rândul masei de copii și tineret, în care se realizează educația fizică a tinerei generații. Educația fizică, este prevăzută în planurile de învățământ și se predă la toate clasele în învățământul de toate gradele. Educația fizică școlară se desfășoară organizat sub formă de lecții, corespunzător programelor de învățământ în care sunt prevăzute cunoștințele afectate fiecărei ramuri sportive.
Baschetul, datorită caracteristicilor sale, este îndrăgit de elevi și corespunde prin conținutul jocului, integral rezolvării sarcinilor educației fizice școlare, făcând parte din disciplinele prevăzute în programele școlare pentru clasele V–XII. Predarea baschetului în școală nu trebuie văzută ca un scop în sine, ci ca o contribuție la îndeplinirea sarcinilor instructiv-educative precizate în programele de învățământ. În predarea baschetului în școală trebuie să se realizeze următoarele două aspecte :
Realizarea scopului și sarcinilor pedagogice de bază ale procesului educației fizice :
întărirea sănătății ;
dezvoltarea multilaterală a capacităților fizice a elevilor ;
însușirea deprinderilor motrice de bază și a abilităților necesare în viață, a unor cunoștințe speciale și a măiestriei tehnico-tactice sportive ;
Învățarea jocului de baschet prin :
înzestrarea elevilor cu deprinderi motrice, cunoștințe și abilități specifice practicării jocului de baschet ;
ridicarea procesului de instruire și antrenament la un nivel care să asigure trecerea cât mai rapidă a elevilor în echipele calificate și care să garanteze un nivel corespunzător de măiestrie sportivă ;
crearea unei baze de masă care să permită recrutarea de jucători pentru categoriile superioare.
În predarea baschetului în școală, profesorul trebuie să pornească de la următoarele premize :
copilăria este o etapă normală în dezvoltarea omului, iar activitatea depusă de copii în cadrul pregătirii pentru baschet trebuie să favorizeze această dezvoltare, fără a o limita sau artificializa ;
activitatea depusă de elevi și profesori pentru învățarea baschetului, trebuie să contribuie la educarea elevilor și la rezolvarea sarcinilor educației fizice școlare ;
pregătirea sportivă unilaterală nu poate fi opusă și substituită pregătirii fizice generale, toate disciplinele sportive având nevoie de o pregătire complementară. În consecință, se pleacă de la influențele specifice ale pregătirii pentru baschet asupra organismului copiilor și se completează această pregătire cu alte mijloace nespecifice, pentru a realiza pregătirea generală multilaterală, conform cerințelor educației fizice școlare ;
elevii pregătindu-se organizat în cadrul lecțiilor, vor învăța să joace baschet, iar cei mai bine dotați vor fi selecționați pentru o perfecționare ulterioară în cadrul unei echipe.
În activitatea școlară, baschetul poate fi practicat cu mare accesibilitate, deoarece :
este dinamic și variat prin schimbarea rapidă a situațiilor e joc ;
are un complex de procedee tehnice și combinații tactice variate ;
oferă jucătorilor posibilități vaste pentru manifestarea inițiativei creatoare ;
efortul este de scurtă durată și regulamentul prevede posibilitatea schimbării jucătorilor ;
conține elemente ce se manifestă prin unele mișcări naturale, cum ar fi : alergarea, săritura, prinderea și aruncarea mingii ;
dezvoltă îndemânarea, inițiativa, capacitatea de orientare și prezența de spirit ;
întărește spiritul de colegialitate.
Practicarea jocului de baschet în școală poate fi făcută în următoarele forme de activitate ale educației fizice :
în cadrul lecției de educație fizică ;
în cadrul cercului sportiv din școală — „lecție de activități sportive”.
5.1. Baschetul în ciclul gimnazial
CLASA A V-A
Obiective instructiv-educative :
învățarea procedeelor tehnice fără minge, de atac și de apărare ;
învățarea procedeelor tehnice cu minge: driblingul, oprire într-un timp, pivotarea prin pășire, aruncarea la coș de pe loc, aruncarea la coș din dribling, pasa cu două mâini de la piept ;
aplicarea elementelor tehnice învățate, în joc cu efectiv redus și reguli simplificate ;
învățarea noțiunilor de regulament și aplicarea lor în jocul bilateral (5X5 pe tot terenul) ;
învățarea acțiunilor tactice individuale: demarcaj, marcaj agresiv.
Conținutul programei
Procedee tehnice fără minge
schimbarea de direcție ;
săriturile cu desprindere de pe loc și din deplasare.
Procedee tehnice de atac
prinderea, ținerea și pasarea mingii cu două mâini de la piept, pasa cu pământul, pasa de pe loc, pasa de pe loc urmată de deplasare ;
oprire într-un timp ;
pivotare cu pășire ;
aruncarea la coș cu o mână de pe loc (pentru băieți) și cu două mâini de la piept (pentru fete), aruncarea la coș din dribling ;
dribling cu mâna dreaptă și cu mâna stângă pe loc și din deplasare, dribling cu ocolire de obstacole.
Procedee tehnice de apărare
poziția fundamentală ;
deplasare cu pași adăugați înainte, lateral și înapoi ;
lucrul de brațe și jocul de picioare.
Acțiuni tactice individuale
în atac : demarcaj și depășire ;
în apărare: marcajul agresiv.
Joc de baschet
3 X 3, 4 X 4 pe jumătate de teren ;
5 X 5 pe tot terenul.
Noțiuni de regulament
regula pașilor ;
regula dublului dribling ;
angajare între doi ;
greșeală personală ;
repunerea mingii din afara terenului.
CLASA A VI- A
Obiective instructiv-educative :
Consolidarea procedeelor tehnice fără minge, de atac și de apărare ;
Consolidarea procedeelor tehnice cu minge, în structuri de procedee tehnice ;
Învățarea aruncării la coș din alergare, a paselor cu două mâini de la piept din alergare, a pivotării prin întoarcere ;
Învățarea acțiunilor tactice individuale (demarcaj, depășire, marcaj) în joc cu efectiv redus pe ½ de teren ;
Aplicarea regulamentului de joc bilateral 5 X 5 pe jumătate și pe tot terenul.
Conținutul programei
Procedee tehnice de atac
dribling cu mâna dreaptă și cu mâna stângă, pe loc, din mers și din alergare, cu ocoliri, zigzag, cu piruetă ;
aruncarea la coș cu o mână de pe loc, din dribling și din alergare ;
prinderea și pasarea mingii cu două mâini de la piept, pasa cu pământul, pasa cu două mâini de deasupra capului, pasa cu o mână de la umăr, urmate de deplasare ;
pase din alergare ;
oprirea într-un timp ;
pivotarea prin întoarcere.
Procedee tehnice de apărare
poziția fundamentală ;
deplasare cu pași adăugați înainte, înapoi, lateral, lucrul de brațe și jocul de picioare.
Acțiuni tactice individuale
în atac : demarcajul și depășirea ;
în apărare : marcajul agresiv.
Joc cu temă
3 X 3, 4 X 4, 5 X 5 pe jumătate și pe tot terenul.
Noțiuni de regulament
regula pașilor ;
regula dublului dribling ;
angajare între doi ;
greșeală personală tehnică ;
repunerea mingii din afara terenului.
Sisteme de acționare
Obișnuirea cu mingea : – mingea la căpitan ;
– pasă la numărul strigat ;
– pasă la numele strigat ;
– mingea călătoare ;
– transportul mingii.
Pasarea mingii : – prindere – pasă – deplasare ;
– prindere – dribling – pasă ;
– prindere – oprire – pasă ;
– prindere – oprire – pivotare – pasă ;
– prindere – oprire – dribling – oprire – pasă.
Dribling : – dribling înainte cu mâna dreaptă ;
– dribling înainte cu mâna stângă ;
– dribling cu variații de ritm ;
– dribling în zigzag ;
– dribling – oprire – pasă ;
– dribling – oprire – pivotare – pasă.
Aruncare la coș : – aruncare la coș cu o mână de pe loc ;
– prindere – aruncare – urmărire ;
– prindere – oprire – aruncare – urmărire ;
– aruncare la coș din dribling.
Joc de baschet cu temă : – cine ține minge mai mult ;
– joc fără dribling ;
– mingea frige.
CLASA A VII- A
Obiective instructiv-educative :
învățarea pasei cu o mână de la umăr, cu o mână din dribling, și pasa cu o mână pe la spate ;
consolidarea procedeelor tehnice de atac și de apărare ;
consolidarea procedeelor tehnice cu minge în structuri ;
învățarea acțiunii tactice individuale: pătrunderea ;
aplicarea acțiunilor tehnico-tactice în jocul de relație 1 X 1 și 2 X 2 ;
aplicarea regulamentului în jocul bilateral 5 X 5 pe tot terenul : pași, dublu dribling, repunerea mingii din afara terenului și angajarea 1 X 1.
Conținutul programei
Procedee tehnice de atac
dribling cu mâna dreaptă și cu mâna stângă, pe loc, din mers și din alergare, cu ocolire, în zigzag, cu piruetă ;
aruncare la coș cu o mână de pe loc și din dribling ;
aruncare la coș din alergare ;
prinderea și pasarea mingii cu două mâini de la piept, pasa cu pământul, de deasupra capului, cu o mână de la umăr, urmate de deplasare ;
pase din alergare ;
oprire într-un timp ;
pivotarea prin întoarcere.
Acțiuni tactice individuale
în atac : demarcajul, pătrunderea și depășirea ;
în apărare : marcajul normal, marcajul agresiv.
Joc cu temă
3 X 3, 4 X 4, 5 X 5 pe jumătate și pe tot terenul.
Noțiuni de regulament
regula pașilor ;
dublul dribling ;
angajare între doi ;
repunerea mingii din afara terenului ;
greșeală personală și tehnică.
Sisteme de acționare
Obișnuirea cu mingea : – pasa în ordine numerică ;
– transmiterea mingii ;
– conducerea mingii prin rostogolire.
Deplasări în teren : – deplasare în poziție fundamentală : înainte, înapoi și lateral, la semne și semnale ;
– lucru pe perechi în poziția fundamentală.
Pasarea mingii : – pasarea mingii cu două mâini de la piept ;
– pasarea mingii cu două mâini de deasupra capului ;
– pasarea mingii cu pământul ;
– ieșire la minge – prindere –oprire – pasă ;
– pase în doi din deplasare ;
– criss-cross (pase în trei cu schimb de locuri).
Dribling : – dribling înainte, înapoi și în lateral, cu mâna dreaptă și cu mâna stângă ;
– dribling cu variații de ritm ;
– dribling în zigzag
– dribling – oprire – pasă ;
– dribling – oprire – pasă – deplasare.
Aruncare la coș: – aruncare la coș cu o mână de pe loc – recuperare ;
– aruncare la coș din alergare ;
– aruncare la coș din dribling ;
– concurs de aruncări la coș de pe loc și din alergare.
Acțiuni tactice de atac : – demarcaj ;
– pătrundere ;
– depășire.
Acțiuni tactice de – marcaj normal ;
apărare : – marcaj agresiv.
Joc de baschet cu temă : – aruncare la coș după pătrundere ;
– joc de baschet la un panou ;
– joc 3 X 3, 4 X 4, 5 X 5 pe jumătate și tot terenul;
CLASA A VIII- A
Obiective instructiv-educative :
învățarea aruncării la coș din săritură ;
învățarea acțiunii tactice colective: „dă și du-te” ;
consolidarea procedeelor tehnice și a acțiunilor tactice individuale învățate anterior ;
aplicarea regulamentului în condiții de joc ;
formarea deprinderilor de autoorganizare și autoarbitraj.
Conținutul programei
Procedee tehnice de atac :
dribling cu mâna dreaptă și cu mâna stângă, pe loc, din mers și din alergare, cu ocoliri, în zigzag ;
aruncare la coș cu o mână de pe loc și din dribling;
aruncare la coș din alergare ;
prinderea și pasarea mingii cu două mâini de la piept, pasa cu pământul, de deasupra capului, cu o mână de la umăr, urmate de deplasare ;
pase din alergare ;
oprire într-un timp ;
pivotarea prin întoarcere.
Acțiuni tactice individuale :
în atac : pătrunderea și depășirea ;
în apărare : marcajul normal, marcajul agresiv.
Acțiuni tactice colective :
– în atac: dă și du-te;
Joc cu temă :
3 X 3, 4 X 4, 5 X 5 pe jumătate și pe tot terenul.
Noțiuni de regulament :
regula pașilor ;
dublul dribling ;
angajare între doi ;
repunerea mingii din afara terenului ;
greșeală personală și tehnică.
Sisteme de acționare
Obișnuirea cu mingea : – pasa la numărul strigat ;
– transmiterea mingii ;
– conducerea mingii prin rostogolire.
Deplasări în teren : – deplasare în poziție fundamentală : înainte, înapoi și lateral, la semne și semnale ;
– lucru de brațe și joc de picioare.
Pasarea mingii : – pasarea mingii cu două mâini de la piept ;
– pasarea mingii cu două mâini de deasupra capului ;
– pasarea mingii cu pământul ;
– ieșire la minge – prindere – oprire – pivotare – pasă ;
– pase în doi din deplasare ;
– criss-cross (pase în trei cu schimb de locuri).
Dribling : – dribling înainte, înapoi și în lateral, cu mâna dreaptă și cu mâna stângă ;
– dribling cu variații de ritm ;
– dribling cu trecerea mingii pe la spate ;
– dribling cu piruetă ;
– leapșa în dribling.
Aruncare la coș: – aruncare la coș cu o mână de pe loc – recuperare ;
– aruncare la coș din alergare ;
– aruncare la coș din dribling ;
– aruncare la coș din săritură ;
– concurs de aruncări la coș din alergare ;
– concurs de aruncări la coș din săritură.
Acțiuni tactice de atac : – demarcaj ;
– pătrundere ;
– depășire.
Acțiuni tactice de – marcaj normal ;
Apărare : – marcaj agresiv.
Joc de baschet cu temă : – aruncare la coș după pătrundere sau depășire ;
– joc de baschet la un panou ;
– joc fără dribling ;
– joc pe tot terenul.
5.2. Baschetul în liceu
CLASA A IX- A
Obiective instructiv-educative
învățarea procedeelor tehnice de atac fără minge ;
consolidarea procedeelor tehnice de apărare ;
învățarea procedeelor tehnice de atac cu mingea : oprire într-un timp, pivotarea cu pășire și întoarcere, pasa cu două mâini de la piept și pasa cu o mână de la umăr de pe loc și din deplasare, dribling cu mâna dreaptă și cu mâna stângă, aruncare la coș din dribling ;
învățarea acțiunilor tactice individuale de atac: demarcajul, depășirea, recuperarea ofensivă și marcajul normal ;
formarea capacității de a aplica procedeele tehnico-tactice învățate în joc cu efectiv redus și reguli simplificate, 3 x 3, 4 x 4, și în joc bilateral 5 x 5 ;
învățarea noțiunilor de regulament și aplicarea lor în jocul bilateral: regula pașilor, regula dublului dribling, greșeală personală, angajare 1 x 1, repunerea mingii din afara terenului.
Conținutul programei
Procedee tehnice de atac :
dribling cu mâna dreaptă și cu mâna stângă, pe loc, din mers și din alergare, cu ocoliri, în zig-zag, cu piruetă ;
aruncare la coș cu o mână de pe loc și din dribling ;
aruncarea la coș din săritură ;
prinderea și pasarea mingii cu două mâini de la piept, pasa cu pământul, de deasupra capului, cu o mână de la umăr, urmate de deplasare ;
pase din alergare ;
oprire într-un timp ;
pivotarea prin întoarcere.
Acțiuni tactice individuale :
în atac : demarcajul, pătrunderea și depășirea ;
în apărare: marcajul normal, marcajul agresiv.
Joc cu temă :
3 X 3, 4 X 4, 5 X 5 pe jumătate și pe tot terenul.
Noțiuni de regulament :
regula pașilor ;
dublul dribling ;
angajare între doi ;
repunerea mingii din afara terenului ;
greșeală personală și tehnică ;
regula de 3 și 8 secunde.
Sisteme de acționare
Obișnuirea cu mingea : – transmiterea mingii ;
– conducerea mingii prin rostogolire.
Deplasări în teren : – deplasare în poziție fundamentală : înainte, înapoi și lateral, la semne și semnale ;
– lucru pe perechi în poziția fundamentală.
Pasarea mingii : – pasarea mingii cu două mâini de la piept ;
– pasarea mingii cu două mâini de deasupra capului
– pasarea mingii cu pământul ;
– pase în 2-3 din alergare ;
– criss-cross (pase în trei cu schimb de locuri).
Dribling : – dribling înainte, înapoi și în lateral, cu mâna dreaptă și cu mâna stângă ;
– dribling cu variații de ritm ;
– dribling cu schimbări de direcție, cu trecerea mingii pe la spate și cu piruetă ;
– dribling – oprire – pivotare – pasă – deplasare.
Aruncare la coș : – aruncare la coș cu o mână de pe loc – recuperare ;
– aruncare la coș din alergare ;
– aruncare la coș din dribling ;
– concurs de aruncări la coș de pe loc și din alergare.
Acțiuni tactice de atac: – demarcaj ;
– pătrundere ;
– depășire.
Acțiuni tactice de – marcaj normal ;
apărare : – marcaj agresiv.
Joc de baschet cu temă : – aruncare la coș după pătrundere, depășire ;
– pasă precedată de dribling și oprire ;
– joc de baschet la un panou ;
– joc pe tot terenul.
CLASA A X- A
Obiective instructiv-educative :
Consolidarea procedeelor tehnice de atac și apărare în structuri ;
Consolidarea aruncării la coș din alergare și din săritură ;
Învățarea acțiunii tactice colective de atac : „dă și du-te” ;
Noțiuni despre contraatac și de apărare împotriva contraatacului ;
Formarea deprinderilor de autoorganizare și autoconducere a jocului bilateral cu respectarea principalelor reguli : regula pașilor, regula dublului dribling, angajare 1 X 1, greșeală personală, repunerea mingii din afara terenului, regula celor 3, 5, 8 secunde.
Conținutul programei
Procedee tehnice de atac :
dribling cu mâna dreaptă și cu mâna stângă, pe loc, din mers și din alergare, cu ocoliri, în zig-zag, cu piruetă ;
aruncare la coș cu o mână de pe loc și din dribling ;
aruncarea la coș din săritură ;
prinderea și pasarea mingii cu două mâini de la piept, pasa cu pământul, de deasupra capului, cu o mână de la umăr, urmate de deplasare ;
pase din alergare ;
oprire într-un timp ;
pivotarea prin întoarcere.
Acțiuni tactice individuale :
în atac : demarcajul, pătrunderea și depășirea ;
în apărare : marcajul normal, marcajul agresiv.
Acțiuni tactice colective :
– în atac : „dă și du-te”.
Joc cu temă :
3 X 3, 4 X 4, 5 X 5 pe jumătate și pe tot terenul.
Noțiuni de regulament :
regula pașilor ;
dublul dribling ;
angajare între doi ;
repunerea mingii din afara terenului ;
greșeală personală și tehnică ;
regula de 3, 5 și 8 secunde.
Sisteme de acționare
Obișnuirea cu mingea: – ștafete cu dribling ;
– cine ține mingea mai mult.
Deplasări în teren : – deplasare în poziție fundamentală : înainte, înapoi și lateral, la semne și semnale ;
– lucru de brațe și joc de picioare pe perechi în oglindă.
Pasarea mingii : – pasarea mingii cu două mâini de la piept ;
– pasarea mingii cu două mâini de deasupra capului ;
– pasarea mingii cu pământul ;
– pase în 2-3 din alergare ;
– criss-cross (pase în trei cu schimb de locuri).
Dribling : – dribling înainte, înapoi și în lateral, cu mâna dreaptă și cu mâna stângă ;
dribling cu variații de ritm ;
– dribling cu schimbări de direcție, cu trecerea mingii pe la spate și cu piruetă ;
– „leapșa” în dribling.
Aruncare la coș : – aruncare la coș din dribling – recuperare ;
– aruncare la coș din alergare – recuperare ;
– aruncare la coș din săritură – recuperare ;
– concurs de aruncări la coș de pe loc ;
– concurs de aruncări la coș din dribling ;
– concurs de aruncări la coș din săritură.
Acțiuni tactice de atac : – demarcaj ;
– pătrundere ;
– depășire.
Acțiuni tactice de – marcaj normal ;
apărare : – marcaj agresiv.
Joc de baschet cu temă : – aruncare la coș după pătrundere ;
– aruncare la coș după depășire ;
– pasă precedată de dribling și oprire ;
– joc pe tot terenul.
CLASA A XI- A
Obiective instructiv-educative :
consolidarea procedeelor tehnice de atac și apărare în exerciții cu desfășurare pe tot terenul și în relație de adversitate ;
repetarea aruncării la coș din alergare și din săritură ;
învățarea contraatacului ;
repetarea atacului în superioritate numerică și apărarea în inferioritate numerică ;
învățarea apărării agresive pe tot terenul și pe jumătate de teren ;
formarea deprinderilor de autoorganizare și autoconducere a jocului bilateral cu respectarea principalelor reguli :
regula pașilor;
regula dublului dribling ;
angajare 1 X 1 ;
greșeală personală ;
repunerea mingii din afara terenului ;
regula celor 3, 5, 8 secunde.
Conținutul programei
Procedee tehnice de atac
dribling cu mâna dreaptă și cu mâna stângă, din alergare, cu schimbare de direcție, cu piruetă, cu trecerea mingii pe la spate ;
aruncare la coș cu o mână de pe loc ;
aruncarea la coș din alergare ;
aruncarea la coș din dribling ;
aruncare la coș din săritură ;
pasarea mingii cu două mâini de la piept, pasa cu pământul, de deasupra capului, cu o mână de la umăr, urmate de deplasare ;
pase din alergare ;
oprire într-un timp ;
pivotarea prin întoarcere.
Acțiuni tactice individuale :
în atac : demarcajul, pătrunderea și depășirea ;
în apărare : marcajul normal, marcajul agresiv și recuperarea defensivă.
Acțiuni tactice colective :
în atac : „dă și du-te” și atacul în superioritate numerică ;
în apărare : apărarea în inferioritate numerică.
Joc cu temă :
3 X 3, 4 X 4, 5 X 5 pe jumătate și pe tot terenul.
Noțiuni de regulament :
regula pașilor ;
dublul dribling ;
angajare între doi ;
repunerea mingii din afara terenului ;
greșeală personală și tehnică ;
regula de 3, 5 și 8 secunde.
CLASA A XII- A
Obiective instructiv-educative :
consolidarea procedeelor tehnice de atac și apărare în exerciții cu desfășurare pe tot terenul și în relație de adversitate ;
repetarea aruncării la coș de pe loc, din deplasare și din săritură ;
repetarea acțiunilor tactice individuale: depășire, pătrundere, marcaj, demarcaj ;
repetarea acțiunii tactice colective : „dă și du-te” ;
consolidarea contraatacului;
învățarea sistemului de atac 2–1–2 ;
consolidarea atacului în superioritate numerică și apărarea în inferioritate numerică ;
învățarea apărării agresive pe tot terenul și pe jumătate de teren ;
formarea deprinderilor de autoorganizare și autoconducere a jocului bilateral cu respectarea principalelor reguli :
regula pașilor ;
regula dublului dribling ;
angajare 1 X 1 ;
greșeală personală ;
repunerea mingii din afara terenului ;
regula celor 3, 5, 8 secunde.
Conținutul programei
Procedee tehnice de atac :
dribling cu mâna dreaptă și cu mâna stângă, din alergare, cu schimbare de direcție, cu piruetă, cu trecerea mingii pe la spate ;
aruncare la coș cu o mână de pe loc ;
aruncarea la coș din alergare ;
aruncarea la coș din dribling ;
aruncare la coș din săritură ;
pasarea mingii cu două mâini de la piept, pasa cu pământul, de deasupra capului, cu o mână de la umăr, urmate de deplasare ;
pase din alergare ;
oprire într-un timp ;
pivotarea prin întoarcere.
Acțiuni tactice individuale :
în atac : demarcajul și pătrunderea ;
în apărare : marcajul normal, marcajul agresiv și recuperarea defensivă.
Acțiuni tactice colective :
în atac : „dă și du-te” și atacul în superioritate numerică ;
în apărare : apărarea în inferioritate numerică.
Joc cu temă :
3 X 3, 4 X 4, 5 X 5 pe jumătate și pe tot terenul.
Noțiuni de regulament :
regula pașilor;
dublul dribling ;
angajare între doi ;
repunerea mingii din afara terenului ;
greșeală personală și tehnică ;
regula de 3, 5 și 8 secunde.
5.3. Pregătirea echipelor reprezentative școlare
Organizarea și conținutul lecțiilor de activități sportive trebuie să asigure posibilitățile tehnico-tactice de practicare a jocului de baschet, în vederea depistării ulterioare a celor mai talentate elemente și, implicit, generarea permanentă a eșalonului bazei de masă a sportului de performanță.
Acest proces de instruire, ca orice activitate ce-și propune să realizeze anumite obiective, trebuie să primească o organizare și o planificare progresivă, parcurgându-se etape sistematizate, impuse în primul rând de particularitățile de vârstă și de sex ale elevilor.
Inițiativa, atitudinea activă de participare la diferite acțiuni, cooperarea și conlucrarea, optimismul și entuziasmul, cinstea și corectitudinea, spiritul de disciplină, dorința de afirmare și de continuă autodepășire, sunt cerințe ce revin sistemului educațional în ansamblul său, și, respectiv, educației fizice și sportive în cadrul organizat al școlii.
În acest amplu proces, un rol hotărâtor revine profesorului. Prin ansamblul complex al muncii și comportării lor, profesorii de educație fizică trebuie să dea dovada unui înalt spirit de răspundere și pregătire profesională, a pasiunii și devotamentului față de misiunea ce le este încredințată în vasta acțiune de formare și de educare a tinerelor generații.
Procesul de instruire din cadrul orelor de activități sportive se desfășoară sub forma lecțiilor de antrenament, organizate pe clase sau grupe valorice de pregătire, având drept scop participarea la competiții. Grupele – reprezentând unități instructive ce au în vedere nivelul de pregătire, particularitățile de vârstă și sex — se alcătuiesc după criteriul valoric, grupa de bază constituind-o echipa reprezentativă.
Cerința de bază a activității sportive de performanță la nivelul școlii generale, ca eșalon al bazei de masă a sportului de performanță, o reprezintă problema selecției și a depistării elevilor talentați în vederea formării echipei de minibaschet (clasele V–VI), a reprezentativei școlii generale (clasele VII-VIII) și a reprezentativei liceului (clasele IX-XII ).
Deși echipele reprezentative de școală generală, comparativ ce cele de minibaschet, vor beneficia în majoritatea situațiilor de elevi selecționați a căror experiență este câștigată prin instruirea obținută în anii anteriori, totuși la orele de activități sportive, participă și unii dintre elevii care abia se găsesc în stadiul de inițiere, dar recrutați datorită unor criterii de selecție care impun aceasta, dar ale căror calități s-au manifestat ceva mai târziu. Aceasta impune principiul corelării permanente a criteriilor de selecție cu cel al randamentului sportiv și determină concluzia că la copii cuprinși între 10 și 14 ani, pregătirea nu trebuie organizată pe grupe cu componență stabilă. Periodic, la finele fiecărui ciclu competițional și în baza trecerii unor probe și norme de control, componența grupelor va trebui modificată corespunzător dezvoltării aptitudinilor și progresului realizat de către elevi cât și a depistării unor noi talente dotate pentru practicarea jocului de baschet. Caracterul de stabilitate a componenței grupelor de lucru începe să se manifeste în jurul vârstei de 15 ani, deci la nivelul vârstei de juniorat II, atunci când este vorba de elev în anul I sau II în ciclul liceal.
Pregătirea echipei reprezentative de
școală generală
(Clasele VII–VIII ; 13–14 ani)
Selecția
Criteriul somatic :
Date privind dezvoltarea motricității :
Modelul jocului
Folosirea contraatacului după intercepție și urmărire defensivă ; aceste elemente permițând realizarea depășirii numerice 2×1, 3×2 și a atacului rapid în relațiile 2×2, 3×3, 4×4.
Folosirea în atacul organizat a sistemelor : 2–1–2 și 4 + 1.
Folosirea apărării agresive om la om pe toată durata jocului.
Obiectivele instruirii :
dezvoltarea deprinderilor motrice de bază și dezvoltarea fizică armonioasă ;
învățarea unor procedee tehnice și acțiuni tehnico-tactice noi și perfecționarea celor însușite anterior ;
aprofundarea cunoașterii regulamentului de joc ;
însușirea cunoștințelor teoretice legate de sistemele de joc de atac și apărare stabilite ;
însușirea cunoștințelor legate de realizarea încălzirii în antrenament și joc ;
însușirea elementelor caracteristice activității independente în afara orelor de antrenament în scopul îmbunătățirii pregătirii specifice ;
realizarea legăturii permanente cu școala și familia.
Conținutul instruirii
Pregătire fizică :
mărirea indicilor de manifestare a vitezei de deplasare, reacție și repetiție ;
mărirea indicilor de manifestare a forței la nivelul grupelor musculare ale membrelor inferioare, spatelui, abdomenului, umerilor, brațelor ;
mărirea capacității de adaptare a efortului de rezistență specifică și anduranței ;
îmbunătățirea mobilității articulațiilor coxo-femurală, scapulo-humerală, pumnului ;
dezvoltarea îndemânării generale și specifice.
Mijloace și procedee de antrenament : ștafete combinate, exerciții pe perechi, exerciții cu îngreuieri, circuite de pregătire fizică, circuite mixte, circuite tehnice, structuri complexe cu procedee și acțiuni de atac și apărare, execuții cu număr de repetări și intervale optime, structuri și exerciții în succesiunea „lucru de forță — putere”, lucru cu mingi medicinale și elemente de gimnastică acrobatică.
Structurile și exercițiile se pot realiza cu o durată de timp între 15–60 sec. pentru efort de rezistență specifică și 2–10 min. pentru eforturile de intensitate medie, submaximală și maximală, 140–180 pulsații / min. și peste 180 pulsații / min.
În cadrul unui antrenament, ponderea pregătirii fizice va fi de 30–35 %.
Pregătire tehnică :
perfecționarea procedeelor tehnice fundamentale :
de atac :
aruncarea la coș din dribling, din alergare, din săritură ; driblingul în viteză specific contraatacului, cu schimbări de direcție, cu piruetă, cu trecerea mingii prin față, pe la spate și printre picioare, cu variații de tempo pentru realizarea depășirii ;
oprirea pivotarea și protejarea mingii;
prinderea mingii din pasă și din dribling;
pasarea mingii cu una sau două mâini, de pe loc sau din deplasare, în raport de situație și fază: contraatac, atac rapid, atac organizat, apărare agresivă ;
de apărare :
deplasarea și alergarea laterală ;
tehnica de realizare a blocării defensive cu pivotare pe piciorul din față sau spate, în raport de direcția de deplasare a atacantului ;
tehnica de utilizare a brațelor împotriva atacantului cu și fără minge, de pe loc și din deplasare.
învățarea de procedee noi :
în atac :
pasarea de la locul prinderii mingii, pasarea cu o mână de jos, din lateral, înapoi, pe la spate, în cârlig, de pe loc și din mișcare ;
voleibolarea cu 1–2 mâini, de pe loc și din mișcare, cu săritură pe 1–2 picioare, cu trimiterea mingii către coș sau către partener.
în apărare :
intervenția asupra mingii cu trimiterea mingii spre un partener sau în afara terenului (urmărirea la panou prin voleibolare).
Pregătire tactică :
perfecționarea acțiunilor tactice de atac și apărare învățate anterior.
învățarea de acțiuni tehnico-tactice noi :
în atac:
învățarea procedeelor specifice posturilor : pivot, extremă, fundaș ;
învățarea blocajului și a ieșirii din blocaj ;
învățarea încrucișării simple ;
învățarea sistemului de contraatac cu prima pasă la margine, a doua pe centru urmată de dribling ;
învățarea sistemului de atac cu un centru.
în apărare :
învățarea sistemului de apărare agresivă om la om pe ½ și pe tot terenul, cu marcaj la intercepție, cu alunecare și schimbarea oamenilor și marcajul dublu (capcană) ;
marcajul în inferioritate numerică în toate fazele contraatacului ;
blocajul defensiv și urmărirea la panou.
Pregătirea echipei reprezentative a liceului
(Clasele IX–XII ; 15–18 ani)
Selecția
Criteriul somatic :
Date privind dezvoltarea motricității :
Modelul jocului
Realizarea contraatacului, cunoscându-se sarcinile specifice posturilor: recuperatorul mingiilor, jucătorii laterali, jucătorul în dribling.
Însușirea unui sistem de atac, pe tot terenul, împotriva apărărilor agresive și în zonă.
Aplicarea unui sistem universal împotriva apărărilor om la om și în zonă.
Apărarea agresivă om la om și zonă, pe ½ și pe tot terenul.
Obiectivele instruirii
realizarea unor indici superiori în dezvoltarea calităților motrice și sporirea capacității de manifestare a acestora în execuțiile tehnico-tactice ;
perfecționarea procedeelor tehnice de atac și apărare, și valorificarea acestora în cadrul structurilor specifice postului: pivot, extremă, fundaș ;
învățarea de procedee tehnice moderne și acțiuni de joc noi ;
perfecționarea capacității de integrare a jocului individual în cadrul jocului colectiv ; dezvoltarea capacității de realizare a dinamicii jocului colectiv în atac și apărare ;
realizarea unui climat de atașament puternic pentru echipă ; întărirea spiritului de conștientizare și de participare activă pentru atingerea măiestriei sportive ;
cunoașterea și respectarea exigențelor sportului de performanță, probe de control, mijloace de refacere și autocontrol ;
deprinderea realizării unui echilibru între preocupările pentru perfecționarea sportivă și cea școlară.
Conținutul instruirii
Pregătire fizică :
dezvoltarea rezistenței specifice și anduranței ;
mărirea indicilor de manifestare a forței, vitezei, forță-viteză (detentă) ;
dezvoltarea îndemânării.
Mijloace și procedee de antrenament :
alergare de viteză pe 10–30 m;
sărituri pe loc și din deplasare, pe un picior, pe ambele picioare, cu și fără îngreuieri ;
sărituri în lungime și în înălțime ;
triplu salt și penta salt ;
sărituri la panou, de pe loc și cu elan ;
sărituri la diferite repere ;
exerciții cu îngreuieri ; 1/3 din greutatea corporală pentru picioare, ¼ din greutatea corporală pentru brațe ;
alergare în diferite variante de tempo, direcție, plan de deplasare ;
structuri complexe pentru dezvoltarea îndemânării ;
exerciții de mobilitate articulară ;
exerciții în circuit pentru dezvoltarea complexă a calităților motrice, mixte, pentru dezvoltarea calităților motrice și perfecționarea procedeelor tehnice ;
circuite tehnice ;
exerciții și structuri complexe pentru perfecționarea procedeelor tehnice și acțiunilor tehnico-tactice de atac și apărare.
Structurile și exercițiile se vor realiza pe o durată de timp, număr de repetări și pauze de refacere în concordanță cu caracteristicile eforturilor implicate în execuție : – 10–15 sec. pentru forță, viteză, forță + viteză ;
– 60–120 sec. pentru rezistență specifică.
Valorile pulsului sunt impuse de natura efortului, astfel :
120–130 pulsații / min. = efort de intensitate mică ;
130–170 pulsații / min. = efort de intensitate medie ;
170–180 pulsații / min. = efort de intensitate submaximală ;
peste 180 pulsații / min. = efort de intensitate maximală.
În cadrul unui antrenament, ponderea pregătirii fizice va fi de 30–35 %.
Pregătire tehnică :
perfecționarea procedeelor tehnice de atac și apărare în condițiile măririi vitezei de execuție și a sporirii eficienței ;
învățarea procedeelor de atac specifice posturilor ;
mărirea eficienței aruncărilor la coș în raport de cea stabilită de modelul jocului, în antrenament să fie cu 15–20 % mai ridicată.
Pregătire tactică
în atac :
perfecționarea noțiunilor individuale în cadrul relației 1 X 1, 2 X 2, 3 X 3 pe ½ și pe tot terenul ;
perfecționarea acțiunilor tactice de 2–3 jucători : „dă și du-te”, încrucișare, blocaj – ieșire din blocaj, blocaje multiple, dublare. Aceste acțiuni vor fi realizate în cuplurile: fundaș – extremă, extremă – fundaș, extremă – pivot ;
perfecționarea contraatacului în relația 3 X 2, cu dribling pe centru ;
învățarea atacului universal împotriva apărării om la om și zonă ;
învățarea atacului împotriva apărării zonă presing.
în apărare :
perfecționarea acțiunilor individuale de apărare în relația 1 X 1 pe ½ și pe tot terenul ;
perfecționarea apărării împotriva contraatacului : prin acțiuni de întârziere sau oprire a primei pase și de apărare a coșului în situația de inferioritate numerică 2 contra 3 ;
perfecționarea sistemului de apărare om la om presing pe tot terenul, folosind marcajul la intercepție și marcajul dublu (capcana) ;
perfecționarea sistemului de apărare om la om normal pe ½ de teren folosind alunecarea, schimbarea oamenilor, închiderea culoarului de pătrundere și a blocării colective în realizarea urmăririi la panou ;
învățarea sistemului de apărare zonă 2–1–2 și 1–2–2 ;
învățarea sistemului de apărare zonă presing 1–2–2, 3–2 și 1–2–1–1.
5.4. Activitatea profesorului de educație fizică, antrenor al echipei reprezentative a școlii generale sau a liceului
Întreaga activitate de pregătire pe care profesorul o desfășoară cu elevii săi în cadrul orelor de activități sportive va trebui orientată către formarea unei echipe cu acer să se ia parte la competiția școlară prevăzută în calendarul sportiv, elaborat de Inspectoratul Școlar Județean.
Munca de construire a unei echipe rămâne și trebuie să fie una din problemele de bază ale activității profesorului de educație fizică dintr-o școală generală, problemă care, ca importanță va trebui situată la același nivel cu activitatea didactică desfășurată la lecția de clasă sau cea de pregătire sportivă efectuată la orele de activități extraclasă.
Participarea la orele de activități sportive se bazează, în primul rând, pe inițiativa și activitatea sportivă a elevilor, sub directa conducere a profesorului de educație fizică care organizează întreg procesul de pregătire. Această activitate urmărește în primul rând concretizarea ideii educării sportive a tuturor elevilor în concordanță cu aptitudinile lor, cu baza materială, cu tradiția sportivă a școlii, în vedere cuprinderii acestora în practicarea sistematică a unor ramuri sportive, respectiv jocul de baschet.
Totodată, profesorul are posibilitatea de a depista și selecționa din rândul masei largi de elevi, cuprinși în această activitate, elementele cele mai dotate pentru practica competițională a jocului de baschet, elemente ce pot constitui și obiectul unei dirijări ulterioare spre unități sportive școlare de performanță.
Încheiată fiind această primă etapă de selecție, în care elevii au fost testați din punct de vedere somatic și motric, în vederea practicării jocului de baschet, profesorul va proceda la alcătuirea echipei pe care o va pregăti în vedere participării la competiția prevăzută în calendarul sportiv școlar.
Competiția, concursul, jocul oficial, reprezintă momentul de vârf pentru elevi și, totodată, și pentru profesor, referința dată modului în care s-au pregătit. În consecință, în afara problemelor de ordin fizic, tehnic și tactic ale pregătirii efectuate, se impun și o serie de măsuri de ordin administrativ-organizatoric.
Profesorul se va îngriji de întocmirea tabelului elevilor cu care se va prezenta la joc. Acest tabel va cuprinde în antet numele și adresa școlii, numele și prenumele elevilor, data nașterii și clasa din care fac parte, precum și viza medicală dată în urma consultației efectuată de medicul școlii fiecărui elev. Tabelul va trebui să fie semnat de unul dintre directori, prin care se confirmă exactitatea datelor înscrise, purtând și ștampila școlii. Totodată, profesorul se va îngriji de formele pentru ridicarea sumelor prevăzute pentru baremul de arbitraj și eventuale cheltuieli de joc.
În ultima lecție de pregătire desfășurată înaintea jocului, profesorul îi va informa pe elevi asupra locului (teren, sală) și orei la care este programat jocul. El va reaminti și de echipamentul cu care vor trebui să se prezinte la joc, dând sarcini individuale unor elevi care vor aduce mingile la meci.
Totodată, profesorul va da lămuriri asupra mijloacelor de transport cu care se poate ajunge, sau va da un punct de întâlnire cu toți elevii, deplasarea la joc urmând să fie făcută în grup. Pentru aceasta va fixa o oră, astfel ca prezentarea la joc să nu se facă nici prea devreme, nici prea târziu ; în ambele cazuri emoțiile startului vor crește peste cota normală. Ideal ar fi dacă elevii ajung cu 30 de minute înainte de începerea jocului, timpul respectiv urmând să fie afectat echipării (10 min.), unei ultime discuții cu întreaga echipă (5 min.) și încălzirii.
În cazul în care s-a fixat întâlnirea la locul desfășurării jocului, profesorul trebuie să fie cel care-i întâmpină pe elevi, salutându-i, încurajându-i pe cei emotivi, mobilizându-i cu o vorbă bună pe cei ce par mai puțin vioi. Este un scurt contact, în care — pe măsură ce elevii se adună — se înfiripă o discuție liberă. Din acest scurt contact, profesorul simte pulsul fiecărui elev și poate să-și dea seama cine este excesiv de nervos, cui îi este frică de joc, este obosit etc.
După echipare, în câteva cuvinte, profesorul sintetizează jucătorilor săi indicațiile tactice privitoare la joc, bazate pe ceea ce au de făcut în pregătire, dând totodată și unele sfaturi concrete acelor jucători care au misiuni speciale. Indicațiile vor trebui date cât mai simplu, clar și precis, pentru a fi ușor de reținut, încurajând totodată întreaga echipă astfel ca să înceapă jocul cu toate forțele.
Profesorul va prezenta oficialilor jocului tabelul sau legitimațiile elevilor săi pentru a fi înscriși în foaia de arbitraj, după care va semna acest document de joc.
Încălzirea dinaintea jocului are o deosebită importanță, dat fiind posibilitatea integrării complete în joc a sportivilor, chiar de la începutul întâlniri, cu mare eficiență mai ales în precizia execuțiilor tehnice. Încălzirea va trebui urmărită de profesor care astfel posibilitatea de a interveni cu diferite sfaturi. După terminarea încălzirii, care constă din execuția unor complexe axate pe pase, dribling și aruncări la coș, profesorul procedează la anunțarea „cinciului” cu care va începe jocul, dând ultimele sfaturi tactice și mai ales de împerechere a jucătorilor în cazul apărării om la om.
Prin regulament, profesorul poate interveni în desfășurarea jocului, procedând la schimbări în formația echipei sau solicitând minutele regulamentare de întrerupere. El va trebui să facă schimbări de jucători atunci când :
constată deficiențe în jocul practicat de un jucător ;
slăbește ritmul de joc datorită oboselii fizice ;
când schimbă sistemul de joc, pentru care alți jucători sunt mai corespunzători ;
dacă este forțat de adversari, prin schimbările de jucători efectuate de aceștia, rezultă împerecheri atacant-apărător necorespunzătoare ca talie, pregătire tehnico-tactică etc ;
în caz de accidentare, considerente educative sau comiterea a 5 greșeli personale.
În toate cazurile este necesar ca jucătorul care va intra în teren să fie anunțat din timp. Astfel el va avea posibilitatea să se pregătească și să-și facă o ușoară încălzire. El va trebui să cunoască sarcinile ce-i revin în joc și să știe pe care dintre adversari îl va marca.
Minutul de întrerupere poate fi cerut ori de câte ori profesorul consideră că poate să-și ajute echipa prin indicațiile oferite. Solicitarea minutului de întrerupere fiind recomandată în următoarele situații :
când adversarul are o suită de coșuri marcate ;
când echipa proprie nu respectă tactica de joc ;
când se impune schimbarea tacticii de joc ;
atunci când propria echipă este surprinsă de ritmul de joc impus de adversar.
Pauza mare de joc trebuie folosită judicios: cei care au terminat prima repriză în teren iau loc pe bancă pentru odihnă, iar înlocuitorii vor intra în teren unde vor face încălzirea. După aproximativ 5–6 min, sunt reuniți toți jucătorii, profesorul arătând lipsurile manifestate în prima parte a jocului raportate la adversar, după care dă indicații precise asupra modului în care trebuie continuat jocul. Întreaga explicație și discuție cu jucătorii trebuie să decurgă cât mai calm, chiar dacă profesorul este nemulțumit de jocul echipei sale. Ultimele trei minute înaintea reluării jocului vor fi folosite de jucători pentru reacomodarea cu terenul, mingea și panoul.
După joc, profesorul felicită sau mulțumește arbitrilor pentru prestația lor, precum și profesorul care a condus echipa adversă. Apoi el va îndeplini formele administrative la masa oficialilor (ridicarea tabelului sau legitimațiile jucătorilor săi, copia foii de arbitraj și eventualul sat de plată a baremului de arbitraj).
Jucătorii vor face duș cald, iar dacă nu au la dispoziție aceste instalații se vor spăla. Nu este recomandată discutarea jocului, dat fiind faptul că jucătorii sunt încă iritați, ei nefiind capabili să judece obiectiv desfășurarea lui. Analiza jocului este recomandată a fi făcută în cadrul primei lecții de antrenament.
Fiecare joc reprezintă o verificare a muncii de pegătire desfășurată de profesor cu elevii săi. Analiza jocurilor disputate este o parte integrantă a procesului instructiv-educativ desfășurat și de aceea profesorul este dator să țină o cât mai precisă evidență a comportării elevilor săi în cadrul tuturor jocurilor susținute de echipa școlii sale.
Bibliografie
Concepția de pregătire și de joc pentru echipele de seniori și senioare, Federația Română de Baschet, București, 1989.
Dragnea, A., Teoria antrenamentului sportiv, Institutul de Educație Fizică și Sport, București, 1990.
Buletin informativ, Federația Română de Baschet, București, 1994.
Ghițescu, Gabriel, Curs de baschet, Academia Națională de Educație Fizică și Sport, București, 1999.
Hrișcă, Aristeia, Negulescu, Corneliu, Baschet, Editura Sport Turism, București 1981.
Predescu, Teodora, Negulescu, Corneliu, Curs de baschet, Academia Națională de Educație Fizică și Sport, București, 1998.
Teodorescu, Leon, Probleme de teorie și metodică în jocurile sportive, Editura Sport Turism, București 1975.
Teodorescu, Leon, Popescu, Adrian, Baschet — îndrumar metodic pentru antrenori, Editura Consiliului Național Pentru Educație Fizică și Sport, București, 1968.
Teodorescu, Leon, Predescu, Teodora, Vasilescu, Lucian, Baschet, Editura Sport Turism, București, 1979.
Predescu, Teodora, Baschet — curs de bază, Academia Națională de Educație Fizică și Sport, București, 1998.
Bachner, Ladislau, Blaj, Bujor, Steiner, Adalbert, Baschet, Tipografia Universității de Vest din Timișoara, 1996.
Predescu, Teodora, Ghițescu, Gabriel, Baschet — pregătirea echipelor de performanță, Editura „Semne”, București, 2001.
Carmenati, Roberto, Educating to basketbal, Basketball Academy, Belgrade, 2000.
Cuprins
Capitolul I : Domeniul jocului de baschet 2
1.1. Joc sportiv colectiv 3
1.2. Sport 3
1.3. Disciplină sportivă 3
1.4. Mijloc al educației fizice și sportului 4
1.5. Sport complementar 5
1.6. Disciplină științifică sportivă aplicată 6
1.7. Disciplină de învățământ 6
Capitolul II : Bazele generale ale teoriei jocului de baschet 7
2.1. Caracteristicile jocului de baschet 7
2.2. Influența practicării jocului de baschet asupra organismului 8
2.3. Caracteristicile actuale ale modelului de joc în baschet 9
2.4. Conceptul contemporan de pregătire a echipelor de
performanță în baschet 12
2.5. Aspecte metodice ale pregătirii echipelor de juniori 14
Capitolul III : Tehnica jocului de baschet 16
3.1. Elemente în subordine ale noțiunii de tehnică 16
3.2. Sistematizarea elementelor și procedeelor tehnice 17
3.3. Analiza elementelor și procedeelor tehnice 17
3.4. Jocul fără minge 18
Poziția fundamentală 18
Deplasările în teren 19
Lucrul de brațe și jocul de picioare 22
Schimbările de direcție 22
Pirueta 24
Săriturile 24
3.5. Jocul cu minge 25
Poziția fundamentală a jucătorului cu minge 25
Ținerea mingii 25
Prinderea și protecția mingii 27
Pasarea mingii 30
Opririle 40
Pivotarea 41
Driblingul 43
Aruncarea la coș 45
Capitolul IV : Tactica jocului de baschet 56
4.1. Caracteristicile tacticii 56
4.2. Elemente în subordine ale noțiunii de tactică 57
4.3. Bazele tacticii 58
Bazele tacticii în atac 58
Bazele tacticii în apărare 68
4.4. Acțiuni tactice individuale 76
Acțiuni tactice individuale în atac 76
Acțiuni tactice individuale în apărare 78
4.5. Acțiuni tactice colective 81
Acțiuni tactice colective în atac 81
Acțiuni tactice colective în apărare 85
Capitolul V : Baschetul în școală 90
5.1. Baschetul în ciclul gimnazial 91
5.2. Baschetul în liceu 97
5.3. Pregătirea echipelor reprezentative școlare 103
5.4. Activitatea profesorului de educație fizică, antrenor al echipei
reprezentative a școlii generale sau a liceului 109
Bibliografie 113
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Jocul de Baschet (ID: 117174)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.