Jocul. Componenta a Strategiei Didactice Pentru Invatamantul Prescolar

În sens general, strategia se referă la conducerea metodelor implicate într-o activitate în vederea atingerii unui scop.

Strategia didactică este definită de I. Cherghit „ansamblu de acțiuni și operații de predare-învățare în mod deliberat structurate sau programate, orientate în direcția atingerii, în condiții de maximă eficacitate a obiectivelor prestabilite” iar de Miron Ionescu și Vasile Chiș drept „un ansamblu de forme, metode, mijloace tehnice și principii de utilizare a lor, cu ajutorul cărora se vehiculează conținuturile în vederea atingerii obiectivelor”. Aceasta reprezintă modalitatea prin care profesorul îi ajută pe elevi să aibe acces la cunoaștere și să-și dezvolte aptitudinile, capacitățile intelectuale, deprinderile, priceperile și chiar sentimentele și emoțiile. Strategia didactică este compusă atât din ansamblu de metode și tehnici de învățare cât și din forme de organizare a activității pe baza cărora profesorul întocmește un plan de lucru cu elevii, în vederea realizării cu eficiență a învățării.

Metoda reprezintă drumul urmat de către profesor și elevi, în vederea atingerii obiectivelor. Metodele constituie modalități de acțiune prin intermediul cărora, elevii, sub îndrumarea profesorului sau independent, își asimilează cunoștințe, formează și dezvoltă priceperi, deprinderi sau atitudini.

Una din aceste metode de formare și asimilare de cunoștințe o reprezintă jocul.  Jocul didactic reprezintă "un mijloc de facilitare a trecerii copilului de la activitatea dominanta de joc la cea de invatare"  (Bache H., Mateias A., Popescu E., Serban F. – "Pedagogie prescolara. Manual pentru scolile normale", Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994) sau mai poate fi explicat ca fiind „singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire și în consecință poate să acționeze. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina copilărie fără râsetele și jocurile sale.”(Eduard Claparede).

În dicționarul explicativ al limbii române, la definiția cuvântului „joc” întîlnim următoarele definiții:

~ acțiunea de a se juca și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii ) 

~ de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante.

În contrast cu alte tipuri de jocuri, jocul didactic are o structură aparte, având ca elemente componente:

scopul jocului

conținutul jocului

sarcina didactică

regulile jocului

elementele de joc

          Scopul jocului – constituie o finalitate spre care tinde jocul respectiv. Este formulat pe baza obiectivelor de referință din programa activităților. Scopurile jocurilor didactice pot fi: dezvoltarea capacității de exprimare, consolidarea unor cunoștințe teoretice, de discriminare a formelor, mărimilor, culorilor, de relaționare cu cei din jur , de orientare în spațiu și timp, etc.

Conținutul jocului – include totalitatea cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor cu care copiii operează în joc. Conținutul poate fi divers: cunoștințe matematice, istorice, geografice, cunoștințe despre plante, animale, anotimpuri, viața și activitatea oamenilor, conținutul unor basme, povești, etc. Conținutul jocului trebuie să fie dozat, în funcție de particularitățile de varstă ale copiilor, să fie accesibil și atractiv.

Sarcina didactica indica ce anume trebuie sa realizeze copiii pe parcursul jocului pentru a realiza scopul propus. Se recomanda ca sarcina didactica sa fie formulata sub forma unui obiectiv operational. Și de asemenea este indicat ca sarcina didactica să nu solicite în primul rând, procese numerice, ci să implice în rezolvarea sa și gândirea, imaginația, creativitatea copiilor.

Regulile jocului înfățișează în mod concret sarcina didactică și realizează legatura dintre aceasta și acțiunea jocului. Tot din reguli se precizează care sunt căile pe care trebuie să le urmeze copiii în desfasurarea acțiunii pentru realizarea sarcinii didactice. Sunt prestabilite și obligatorii pentru toți participanții la joc și reglementează conduita și acțiunile acestora în funcție de structura particulară a jocului didactic. Regulile jocului trebuie să fie simple, ușor de reținut prin formulare și posibil de respectat de către toți copiii. Cu cât regulile sunt mai precise și mai bine insușite, cu atât sarcinile didactice ușor de realizat, iar jocul este mai interesant și mai distractiv.

Elementele de joc – acestea includ căile și mijloacele folosite pentru a da o coloratură plăcută, atractivă, distractivă, activității desfășurate. Conceperea lor depinde în mare măsură de inventivitatea cadrului didactic. Aceștia se pot folosii de elemente surpriză, ghicirea, de așteptare, întrecere individuală sau pe echipe, mișcarea, recompensarea rezultatelor bune, penalizarea greșelilor comise, etc. Sarcina cadrului didactic este de a găsi pentru fiecare joc, elemente de joc cât mai variate, deosebite de cele folosite în activitățile anterioare, în caz contrar existând riscul ca acestea să nu mai prezinte atractivitate pentru copii, esența jocului fiind compromisă.

          Reușita oricărui joc didactic depinde și de ce materiale didactice se utilizează în joc. Acestea trebuie să fie adecvate conținutului, atractive și variate, ușor de manevrat și să provină din mediul apropiat, mediul familiar copiilor ( figuri geometrice, jetoane, planșe, jucării, etc ).

Pornind de la concepția generală a dezvoltării psihice, dar și în contextul dezvoltării psihice generale a copilului preșcolar, evoluția jocului este rezultatul interacțiunii factorilor externi si interni și nu al acțiunii separate. Eduard Claparéde a impărțit jocurile didactice în:

– jocuri ale funcțiilor generale;

– jocuri ale funcțiilor speciale și ca subgrupe de jocuri:

jocuri motorii, antrenează îndemanarea, coordonarea mișcărilor și agilitatea

jocuri senzoriale, reprezentând tipurile de jocuri care antrenează capacitățile senzoriale;

jocuri psihice, care la rândul lor se împart în două categorii și anume  jocuri intelectuale ( sunt cele care solicită o activitate intelectuală antrenând gândirea ) și  jocuri afective ( provoaca emotii )

Charlotte Bühler, a facut o altă clasificare a jocurilor, care ține seama de influența jocului în planul dezvoltării motrice, senzoriale, intelectuale și chiar afective. Acestea se împart în:

jocuri iluzorii ( de ficțiune );

jocuri funcționale ( senzorio-motrice );

jocuri receptorii ( complementare, de consum, participare pasivă ca de exemplu povestile );

jocuri colective;

jocuri de construcție;

O altă clasificare este cea a Annei Bacus, care ține de o multitudine de criterii, împărțindu-se astfel:

a) Jocuri intelectuale

jocuri lingvistice – ( de ascultare și narare de povești ); – jocuri de organizare lingvistică; jocuri de achiziție; jocuri de comunicare; jocuri de explicație

jocuri științifice – jocuri de explorare sau investigare a realității ( cu nisip, cu apă, etc, ) sau jocuri de tipul rezolvare de probleme ( gătitul )

jocuri simbolice ( matematice ) – jocuri reprezentative (pretind că…, îmi imaginez că …); jocuri de imitație în miniatură a ambianței ( casa bunicilor, colțul păpușilor, dramatizări ) sau jocuri de numărare

jocuri creative ( desen, pictură, lucru manual, modelaj, proiectare, etc )  – jocuri estetice sau imaginative; jocuri fanteziste sau realiste; jocuri inovative.

b) Jocuri fizice

jocuri vizând motricitatea grosieră – jocuri constructive ( constructii blocuri, lemn, coca, nisip, etc) sau jocuri distructive

jocuri vizând motricitatea fină – jocuri de manipulare ( de tip lego ,etc ) sau jocuri de coordonare ( care presupun utilizarea instrumentelor muzicale, etc )

 jocuri vizând dezvoltarea psihomotrica – jocuri aventuroase ( ascensiune pe diferite aparate, etc ); mișcări creative ( dans, etc ); jocuri de explorare senzorială ( modelare, etc ); jocuri cu obiecte ( cautare pe masa, în perimetru, etc )

c) Jocuri socio-afective

jocuri cu caracter terapeutic ( utilizând coca, lemnul, muzica, apa, etc ) – jocuri regresive; jocuri agresive; jocuri de solitudine; jocuri de relaxare; jocuri paralele

jocuri lingvistice ( cu păpușa, de-a telefonul, etc ) – jocuri de interacțiune; jocuri de comunicare; jocuri morale; jocuri de cooperare; jocuri chimice

jocuri-concursuri: toate jocurile cu reguli ( lume, numarare, etc )

Valențele formative ale jocului

Mijloacele de învățământ dețin atât valențe informative, deoarece sprijină îmbogățirea experienței cognitive a preșcolarilor cât și a elevilor, cât și valențe formative, întrucât îi obișnuiesc pe aceștia cu utilizarea unor aparate, instrumente, diapozitive, mașini, instalații, contribuind astfel la formarea și dezvoltarea  abilităților atât practice cât și intelectuale. Jocul fiind practica dezvoltării și, în consecință, în perioada copilăriei el este adoptat pentru multiplele sale funcții care formează aptitudini și deprinderi. Dintre acestea se pot pune în evidență urmatoarele:

– asigură o mai bună punere în practică a cunoștințelor, capacităților și priceperilor ;

– stimulează implicarea activă în sarcina didactică ;

– stimulează cooperarea, nu competiția ;

– exersează capacitățile de analiză a copiilor ;

– copiii devin responsabili în rezolvarea sarcinilor ;

– stimulează inițiativa copiilor ;

– crează deprinderi ;

– asigură un demers interactiv al actului de predare – învățare – evaluare ;

– valorifică și stimulează potențialul creativ, originalitatea copiilor ;

– acționează asupra dezvoltării gândirii a copiilor ;

– asigură dezvoltarea „culturii” de grup, cooperarea;

– facilitează învățarea în ritm propriu ;

– încurajează autonomia copilului și promovează învățământul.

Datorită tuturor valențelor pe care le are, putem spune că jocul este chiar esența copilăriei.

Pentru orice copil, jocul este o formă de activitate cu multiple implicații psihologice și pedagogice care contribuie la informarea și formarea lui ca om; jocul pune în mișcare toată ființa copilului, îi activează gândirea, îi reliefează voința, îi înaripează fantezia și-i ascute inteligența. De aceea s-a spus și se spune, pe bună dreptate, că „în joc încep să se pună bazele personalității și caracterului copilului” .

Copiii care sunt lipsiți de posibilitatea de a se juca, fie din cauză că nu au cu cine, fie din cauză că nu sunt obișnuiți, rămân „săraci” atât sub aspectul cognitiv, cât și sub aspectul personalității. Jocul oferă copiilor condiții inepuizabile de impresii care contribuie la îmbogățirea cunoștințelor despre lume și viață, formează și dezvoltă în mod direct capacități observative, iar în mod indirect jocul creează o mai mare antrenare, competență, deprinderi active, mărește capacitatea de înțelegere a situațiilor complexe, creează capacități de reținere, dar și de dozare a forțelor fizice și spirituale, dezvoltă caractere, deprinderi, înclinații, aspirații.

Importanța deosebită a jocului pentru vârsta copilăriei este astăzi un adevăr incontestabil. Fixându-i locul pe scara unei realități mai cuprinzătoare decât preșcolaritatea, și anume în ansamblul umanului, se poate spune că jocul are un caracter universal. Astfel, jocul este o manifestare în care este evidentă o luptă a contrariilor, un efort de depășire cu rol de propulsare în procesul obiectiv al dezvoltării.

Jocul are caracter polivalent, fiind pentru copil și muncă, și artă, și realitate, și fantezie. În acest sens, pedagogul elvețian E. Claparède precizează că „jocul este însăși viața”.

J. Piaget, referindu-se la evoluția jocului, acordă un rol deosebit factorului imitație, în timp ce alți psihologi socotesc de maximă importanță evoluția proceselor de cunoaștere, trecerea de la planul concret al acțiunii la cel abstract.

Jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de mișcare și de acțiune a copilului; el deschide în fața copilului nu doar universul activității, ci și universul extrem de variat al relațiilor interumane, oferind prilejul de a pătrunde în intimitatea acestora și dezvoltând dorința copilului de a se comporta ca adulții. Prin joc copilul învață să cunoască lumea reală, își dezvoltă și restructurează întreaga viață psihică, dobândește încredere în forțele proprii.

De pe o poziție, de asemenea biologizantă, Carr K. Groos consideră jocul ca pe un exercițiu pregătitor pentru viața adultului, un mijloc de exersare a predispozițiilor în scopul maturizării, iar H. Spencer și Fr. Schiller elaborează teoria surplusului de energie conform căreia jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus. Aceste teorii sunt cu multe inconveniente deoarece Karl Groos identifică jocul copiilor cu cel al animalelor, iar conform teoriei lui H. Spencer nu vom putea răspunde pentru care motiv copilul se joacă și atunci când este obosit.

Privitor la semnificația psihosocială și pedagogică a jocului, Jan Huizinga spune că jocul este un fenomen de cultură.

„Jocul – scrie savantul olandez – este o acțiune sau o activitate efectuată de bună-voie, înăuntrul unor anumite limite stabilite, de timp și de spațiu, și după reguli acceptate de bună-voie, dar absolut obligatorii, având scopul în sine însăși și fiind însoțită de un anumit sentiment de încordare și de bucurie și de ideea că «este altfel» decât în viața obișnuită.”

Aruncându-ne o privire generală asupra a ceea ce reprezintă jocul în viața și activitatea oamenilor, îndeosebi în viața copiilor de vârstă preșcolară, putem desprinde cu ușurință anumite note caracteristici și definitorii:

a) jocul este o activitate specific umană deoarece numai oamenii îl practică în adevăratul sens al cuvântului;

b) jocul este una din variatele activități ale oamenilor fiind determinat de celelalte activități și, bineînțeles, determinându-le pe toate acestea. Învățarea, munca și creația nu s-ar realiza în lipsa jocului, după cum acesta nu poate să nu fie purtătorul principalelor elemente psihologice de esență neludică ale oricărei ocupații specific umane;

c) jocul este o activitate conștientă. Cel care îl practică îl conștientizează ca atare și nu-l confundă cu nici una dintre celelalte activități umane;

d) jocul introduce pe acela care-l practică în specificitatea lumii imaginare pe care și-o creează;

e) scopul jocului este acțiunea însăși, capabilă să-i satisfacă imediat jucătorului dorințele sau aspirațiile proprii;

f) prin atingerea unui asemenea scop, se restabilește echilibrul vieții psihice și se stimulează funcționalitatea de ansamblu a acesteia.

Sintetizând toate aceste note caracteristice, am putea defini jocul ca fiind o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând conștient și liber în lumea imaginară ce și-o creează singur