Joaca Si Abilitatile Oamenilor

Suntem diferiti unii de altii, ne plictisim foarte repede. Dar jocurile ne furnizeaza tuturor aceeasi recompensa, acelasi premiu: libertatea, entuziasmul, explorarea si bucuria de a trai.

Oamenii care (se) joaca cred in ceea ce fac si vor fi receptivi la tot ceea ce li se intampla. Cele mai simple forme ale jocului genereaza putere si efecte pozitive.

De cele mai multe ori, copii se joaca singuri sau impreuna cu alti copii, deoarece parintii lor nu au nici timpul si nici energia necesara ca sa se joace cu ei. Mai tarziu, joaca le ofera copiilor posibilitatea ca tot ce au deprins in anii copilariei (oprimismul, generozitatea, intrajutorarea, vointa – intr-un cuvant, toate trasaturile de caracter dezvoltate in aceasta perioada) sa le foloseasca, sa le confere un sens in viata, stabilirea criteriilor de valoare asupra propriei persoane si a celorlalti.

La omul adult, jocul poate fi suprimat dintre activitatile zilnice, pierzandu-si utilitatea aproape in intregime. Conform principiilor lui Huizinga, el apare insa in cultura, sau mai degraba se constituie ca un tip de joc de o esenta superioara care vorbeste de o necesitate mai adanca a omului, a spiritului sau si este legata de esenta sa indescifrabila. Folosind aceste principii, se pot evidentia legaturile dintre joc si alte domenii de manifestare ale spiritului uman, inclusiv creatia scenica a Actorului.

Cultura, ca o creatie a omului, o incercare a spiritului de a defini si intelege locul si rolul nostru in univers, sta si ea sub semnul jocului. Si in cultura, ca si in joc, avem de-a face cu gratuitatea. Nu sunt activitati utile pana la capat, sau cel putin nu au fost privite astfel mult timp. Marea incercare a autorului lui “Homo Ludens” este sa demonstreze ca intreaga cultura poate fi considerata „sub specie ludi”. Aici trimiterea la personalitati ale culturii universale care au sustinut aceasta idee este imediata: Shakespeare – lumea intreaga este o scena pe care fiecare om isi joaca rolul.

Multe dintre observatiile asupra jocului se pot aplica si jocului cultural, ca exercitiu al spiritului. Iata cateva dintre aceste atribute descoperite de autor, extrase din observatii de viata, din analize si experimente indelungi: seriozitatea jocului, modul in care jucatorii se implica in el cu toata capacitatea lor fizica si spirituala, reusind sa creeze o lume aparte, a fiecarui joc in sine, lume care functioneaza dupa reguli stricte care il circumscriu ca atare.

O alta observatie esentiala este aceea ca el se situeaza in afara oricarei morale. Chiar daca este o activitate a spiritului, nu are de-a face cu distinctia dintre bine si rau , virtute si pacat, ci se afla chiar si in afara esteticului. Jocul nu este neaparat frumos sau urat, desi exista stranse legaturi intre frumusete si joc.

Jocul este o actiune libera. Orice joc “executat la comanda” inceteaza sa mai fie joc. Caracterul de libertate este intrinsec jocului, el apare ca un exercitiu de libertate, jucatorul iesind, pe timpul jocului, din realitatea imediata, lipsita de semnificatie, si intra intr-o realitate numita joc, definita prin reguli de desfasurare si creata prin participarea totala a celor implicati (jucatori, martori).

In timpul liber – cel afectat placerii , relaxarii, altor activitati decat cele legate de supravietuire si de perpetuarea speciei, omul simte nevoia sa iasa din viata obisnuita si sa intre in spatiul jocului, un spatiu al libertatii. Jocul il absoarbe pe jucator cu totul, il duce intr-o alta lume in care patima, implicarea sunt de multe ori mai „serioase”, mai puternice decat legaturile pe care omul le are cu lumea profana. Aceasta calitate a jocului, seriozitatea pe care el o atinge este un aspect esential al sau si, desi jucatorul stie ca joaca si ca poate oricand renunta la el, placerea si hazul jocului il atrag, si il tin captiv in lumea acestuia. Insa satisfactia de a se plasa intr-un spatiu al libertatii determinate de reguli precise in care el joaca ceva, uneori este altcineva imprumutand o noua identitate, seduce pe oricine . Aceasta este calitatea jocului care il face ceva aparte , unic, si-l pune, zice Huizinga, la izvoarele intregii culturi. Desi cultura nu este numai joc si gratuitate, atributele acestuia si caracteristicile sale imprumuta mult din datele culturii ca atare.

Jocul are un caracter inchis, limitat.

El se desfasoara numai in interiorul anumitor limite de spatiu si timp. Desfasurarea si talcul sau se afla in el insusi. Oricat am incerca sa-i deslusim rostul, aceasta se gaseste in chiar desfasurarea sa ca joc, in propria sa realitate. Orice analiza din afara nu ne vorbeste indeajuns despre sine, iar posibilitatile de cunoastere obiectiva se dovedesc insuficiente. Jocul incepe si se incheie intr-un moment precis. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu un spatiu – timp consacrat, „sacralizat”, in care acesta are loc.

Trimiterea la teatru si la conditia Actorului se face cu mare usurinta, daca e sa amintim numai de acest aspect ce il defineste. Evidentiind ca e vorba de un spatiu – timp „sacru” nu facem decat sa subliniem conditiile de desfasurare ale oricarui tip de spectacol, deci si ale spectacolului de Teatru.

Repetabilitatea jocului este o alta caracteristica a sa importanta. In cadrul limitelor impuse, el este repetabil, chiar daca felul in care se va desfasura la o noua incercare ramane necunoscut, asta facand deliciul spectatorilor (martorilor).

Spatiul de joc este deci definitoriu pentru joc. Cinematograful, scena, arena sau circul sunt spatii ce isi circumscriu diverse tipuri de jocuri sociale de un tip superior, din felurite domenii ale culturii.

“Jocul este ordine si creeaza ordine”, spune Huizinga subliniind astfel o trasatura remarcabila a acestuia. El nu poate fi gandit in afara regulilor stricte ce il definesc ca atare. Orice incalcare a regulilor il anuleaza ca joc, impiedicandu-l sa functioneze si sa existe. Jocul seduce, farmeca, vrajeste, le vorbeste oamenilor intr-un limbaj al sau, specific, introducandu-i intr-un univers care se creeaza ad-hoc, in spatiul-timp consacrat lui.

Reusita sa este iarasi un element ce tine de esenta sa. Orice participant se straduieste din toate puterile sa implineasca jocul, sa il duca la bun sfarsit, sa il castige, daca poate fi vorba in cazul respectiv de o posibila victorie.

Telul propus al jocului este tinta la care ravnesc toti jucatorii, lucrul care ii infierbanta, care le mareste participarea, patima. Insa toate acestea, se manifesta in cadrul regulilor stabilite de comun acord. De aceea jocul este ordine , pentru ca se respecta cu sfintenie un set de norme acceptate inca de la inceput, norme ce fac sa apara o noua lume, cea a jocului.

Tendinta de a obtine un rezultat naste, in chip natural, o tensiune intre dorinta participantilor si telul propus. Urmarirea scopului cu atata stradanie din partea jucatorilor ii face pe martori (spectatori) sa ii urmareasca desfasurarea cu sufletul la gura si le da satisfactia ca asista la un lucru viu, cu miza, ceva care se intampla atunci, in fata lor si care chiar daca este repetabil (ca reguli si determinari) el se petrece intr-un fel unic, care nu mai poate fi redat ulterior. Parafrazandu-l pe Huizinga, pot spune ca unicitatea felului in care are loc un joc il ridica in ochii spectatorilor, iar „viul” sau este dat de patima jucatorilor, de dorinta lor de a reusi.

Dorinta fiecarui jucator este pusa la incercare in contiile jocului, determinarea sa fizica si psihica, calitatile native si cele dobandite, spiritul sau, toate fiind supuse unor reguli precise care nu pot fi incalcate. Ce alaturare mai potrivita poate fi realizata intre joc, in general, si jocul de Teatru ca joc specific, particular ? Ordinea ce tine de esenta sa , dorinta fiecaruia de a-si atinge scopurile (personajul), relatiile care se definesc conform regulilor ce tin numai pe durata jocului, crearea unei alte realitati a jocului, in care functioneaza alte legi, incordarea ce-i da calitate, ambitia jucatorilor de a dovedi ca reusesc, spatiul si timpul consacrat, unicitatea modului de desfasurare, cu solutiile de moment adecvate situatiilor ce apar. Toate ne vorbesc parca explicit de lumea Teatrului.

Jucatorii care lupta impotriva regulilor sau le incalca, strica jocul. Iata un element pe care Huizinga il considera definitoriu.

Intr-adevar, regulile fac jocul, iar lipsa sau eludarea lor il strica , il descompun, il fac inutil si imposibil. Ordinea sa indispensabila e data de reguli si de strictetea lor, iar in afara sa jocul nu exista, nu se poate constitui.

Acelasi lucru se aplica si Teatrului si Artei Actorului. Daca acesta isi tradeaza personajul si credinta sa in realitatea acestuia, jocul de-a Teatru se sfarseste. Ca orice joc, Teatrul se bizuie pe credinta in realitatea sa si in puterea Actorului de a face lumea aceea credibila. Daca el incalca regulile, realitatea aceea nu mai apare ca fiind posibila.

Iluzia pe care jocul o da tine de puterea pe care o are asupra jucatorilor si spectatorilor. Felul in care ii rapeste in realitatea sa, dincolo de bine si de rau, in afara vietii obisnuite, cea lipsita de seminficatii, de talc, toate acestea dau farmecul irezistibil al jocului

Mai mult, faptul ca inauntrul sau identitatea jucatorilor sufera adesea modificari importante, ei pierzandu-si numele lor si primind altele conform cu jocul respectiv, ii scoate din obisnuit si le da credinta ca sunt altcineva.

Asadar, alteritatea e scoasa la lumina. Deghizat, mascat, cu un alt rol, participantul la joc se trezeste deodata ca fiind altcineva si are puterea de a-si depasi conditia, de a se depasi pe sine asa cum era cunoscut in cercul sau de prieteni si in familie si de a imbratisa o alta conditie, intrand curajos in necunoscut. Asemenea incercari fac jocul irezistibil, atractiv si surprinzator. Bucuria oricarui copil se regaseste la fel de vie si in omul adult chiar daca este pusa la incercare mai rar si in imprejurari speciale.

Aceasta actiune libera care se situeaza in afara vietii obsinuite si care-l absoarbe pe jucator cu toata fiinta sa, adanc dezinteresata pentru ca nu trimite la o necesitate biologica sau fiziologica imediata , intrarea intr-un spatiu – timp consacrat cu reguli precise care-l scot pe participant din existenta sa comuna si de multe ori ii acorda o noua identitate, se poate defini ca joc.

Dorinta de a imagina, de a intruchipa pe altcineva, de a schimba identitatile si de a evada din obisnuit, chiar daca pentru un timp limitat, tine de esenta sa tare.

Dansului, cantecului, Teatrului, Artei in general se atribuie de cele mai multe ori o origine sacra. Existenta lor este pusa de obicei in legatura cu „jocul cosmic”, cu creatia libera a unui demiurg ce a facut universul si l-a pus pe om in conditia in care il gasim. Arta vine sa vorbeasca tocmai despre aceasta libertate prezenta in jocul creatiei. Teatrul infatiseaza lumea, ii pune oglinda in fata, o reflecta conform sensibilitatii si spiritului creatorilor sai. Asadar, regasim conceptia libera a cuiva care isi pune spiritul in slujba a ceva si creeaza jocul de Teatru. Autorul semneaza textul, apoi intervine regizorul si actorul care intruchipeaza, in final, in fata spectatorilor intentiile tuturor.

Aici avem de-a face deja cu un joc cultural, un joc serios, ce se pune in slujba unui talc, unui sens: rostul operei. Avem replicile jocului – spectacol, timpul – locul consacrat (scena, ora de spectacol), avem de-a face cu o actiune libera si dezinteresata si avem de-a face cu schimbarea identitatii. Actorii – jucatori se prefac a fi altcineva, vorbesc din spatele unor masti , ale personajelor, cu vorbele autorului textului sau improvizate si creeaza o noua lume. Lumea lor nu este cea obisnuita, ci una aparte in care spatiul si timpul de joc sunt conventionale.

In timpul unui spectacol de Teatru locul actiunii se poate schimba de nenumarate ori, cu toate ca spectatorii si scena raman pe loc. Avem asadar de-a face cu diferite schimbari ale actiunii conform cu necesitatile piesei si cu situatiile din ea. Ele raman conventionale, adica propuse de autor si de creatorii spectacolului de Teatru pana cand ei, Actorii – jucatori incep jocul. Din acel moment, prin implicarea lor, fiecare cu rolul pe care si l-au asumat in joc, prin patima pe care o pun, fac ca acel spatiu – timp conventional propus spectatorilor sa devina real. Capacitatea de imaginare a spectatorilor este pusa la lucru si satisfactia lor este cu atat mai mare cu cat ei sunt mai intens solicitati sa contribuie la realizarea si desfasurarea jocului – spectacol. Cu cat conventia teatrala este mai mare, ca in cazul spectacolelor de Improvizatie, cu atat satisfactia publicului este mai mare.

Actorul este, fara indoiala, exponentul jucatorului – creator. El intruchipeaza personajul asumat cu vocea si fizicul sau si prin actiunile sale cucereste, sau nu, pe martorul – spectator. Jocul sau incita si captiveaza numai daca el joaca cinstit, adica respecta regulile, intelege conventia spatiu – timp propusa (epoca, costum) si intretine relatiile cu ceilalti actori – jucatori conforme cu intentiile textului autorului.

Creatia sa este una libera, conform cu unul dintre principiile de baza enuntate de Huizinga. El, desi respecta un scenariu in care se cunoaste desfasurarea lucrurilor pana la sfarsit (regula jocului), trebuie sa treaca prin toate situatiile impuse de scenariu ca si cum ar fi noi, proaspete, atunci petrecute in fata spectatorilor.

Functia Actorului este una creatoare, el nu este o papusa mecanica ce executa rand pe rand toate intamplarile rolului. Atata vreme cat necunoscutul si riscul nu-i starnesc imaginatia, Actorul va fi lipsit de farmec, iar talcurile inalte ale “jocului”, intentiile autorului, ale regizorului, ale scenografului si chiar ale Actorului insusi, vor ramane fara ecou in sufletele spectatorilor. Acestia pot sti finalul, insa se afla acolo ca martori pentru a urmari felul in care Actorul trece prin capcanele piesei, isi urmareste scopurile personajului sau si il creeaza simultan cu desfasurarea spectacolului.

In Teatru de Improvizatie traseul Actorului este si mai spectaculos. El creand personajul, contextul si vorbele acestuia simultan, spre surprinderea publicului si a partenerilor de scena.

Capacitatea fiintei de a se manifesta intr-o infinitate de feluri si bogatia spiritului ce se exprima liber dau farmec Teatrului. Iar Improvizatiei ii dau un aer de magie.

Incercarea Actorului de a-si starni alteritatea si de a deveni altul, personajul, sta la baza Artei Actorului modern.

Atractia alteritatii din noi ne vrajeste si ne castiga de partea acestui joc incitant. Noua realitate adusa in scena, lumea aceasta „altfel”, ii atinge si pe cei ce doresc sa vada intamplari neobisnuite, situatii de viata pe care ei nu le pot incerca. Exercitiul libertatii, ca principiu al lui Huizinga, aflat in stransa legatura cu jocul, ii atrage pe cei prinsi in rigorile societatii. Dedublarea Actorului, dualitatea sa ii intriga si ii nauceste.

Actorul se pregateste pentru creatia sa din fiecare seara cu constiinta ca face un act liber in determinarile sale si ca participa la un moment special. Spectacolul are un caracter inedit ce tine de implicare, de patima dar si de miracol. Creatia scenica a Actorului, atunci cand se inscrie in linia de gandire amintita mai sus, are de-a face cu incercarea spiritului ce e pus la o treaba complicata, obligat sa se descurce in cadrul atat de multor reguli: epoca, decor, costum, text impus de autor, atentie regizorala; si sa inglobeze toate acestea intr-un intreg cu existenta propire, de sine statatoare. Daca senzatia de libertate lipseste din jocul sau, el nu va fi crezut. Conform caracteristicilor dovedite ale jocului, subliniate de Huizinga, mai degraba spectatorul il va credita pe un Actor care incearca liber sa creeze un personaj decat pe unul ce ramane sclavul indicatiilor si intentiilor autorului.

Acelasi principiu se aplica si Improvizatorului care va incerca sa faca o gluma pe scena de dragul efectului, in loc sa-i construiasca acesteia mediul necesar ca sa se poata naste.