JIU FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, DREPT ȘI [613370]

1
UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN TÂRGU
JIU FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, DREPT ȘI
ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Lucrare de licență

Coordonator științific

Absolvent: [anonimizat]

2
UNIVERSITATEA „CONSTANTIN BRÂNCUȘI” DIN
TÂRGU JIU FAC ULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI,
DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

George Bacovia -aspectele solitudinii

Coordonator științific

Absolvent: [anonimizat]

3
Cuprins

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ..4
Capitolul I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …6
Aspecte generale cu privire la lirica simbolistă ………………………….. ………………………….. ………… 6
1.1.Poezia s imbolistă ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 6
1.2.Reprezentanții simbolismului ………………………….. ………………………….. ……………………….. 8
1.3. Caracteristicile limbajului simbolist ………………………….. ………………………….. ……………. 15
Capitolul II ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 19
Considerații generale cu privire la lirica poeziilor bacoviene ………………………….. ………………… 19
2.1.Universul poeziei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 19
2.2.Temele poeziei bacoviene ………………………….. ………………………….. ………………………….. 24
2.3.Coloristica liricii bacioviene ………………………….. ………………………….. ………………………. 26
2.4.Aspecte sinestezice în lirica poeziilor bacoviene ………………………….. ………………………… 28
2.5.Tragicul crepuscular ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 34
Capitolul III ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 38
Aspectele solitudinii în lirica bacoviană ………………………….. ………………………….. ……………….. 38
3.1. Solitudinea ca temă și motiv specific operei lirice a lui George Bacovia …………………….. 38
3.2. Aspectele solitudinii în lirica bacoviană ………………………….. ………………………….. ………. 43
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 52
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 54

4
Introducere

Întreaga operă bacoviană reprezintă expresia cea mai elocventă și mai durabilă a
simbolismului, alături de toate temele, motivele și tehnicile caracteristice acestui curent literar la
nivel european. Astfel, în opera sa poetică regăs im toate instrumentele tehnicii simboliste:
sugestia, simbolul, prozodia, muzicalitatea, corespondențele, cromatica, olfactivul, la fel și
temele și motivele care ilustrează și definesc curent ul acest a: condiția poe tului și a poeziei,
evadarea, iubirea dep rimantă, melancolia, misterul, solitudinea, spleen -ul, natura , nevroza, orașul
sufocant și multe altele.
Am ales această temă deoarece consider că este una de o importanță considerabilă, în
special, dacă ținem seama de actualitatea de necontestat a liricii bacoviene. Prin urmare, a utorul
surprinde și în acest moment și fascinează prin opera sa care a adus , în literatura română, o
expresie nouă, total diferită la început de secol XX, de literatura autohtonă, o operă bogată în
semnificații și surprinzătoare p rin construcții.
De asemenea, p oezia bacoviană constituie expresia crizei conștiinței moderne, într -o
lume sfâș iată de contradicții, ce este incapabilă să ofere soluții de salvare prin ea însăși. Opera
poetului , originală, încântătoare, dăruită cu har, înglobând o deosebită experiență poetică,
salvează poetul Bacovia de omul Bacovia, ridicându -l din lumea anostă și suferindă a acestuia
într-o lume a valorilor eterne.
Prezenta lucrare este structurată în trei capitole. În cadrul primului capitol am discutat
despre lirica simbolistă, reprezentanți ai simbolismului și caracteristicile acestuia.
Simbolismul a restituit poeziei emoția și sensibilitatea, dar nu la modul direct (cu
ajutorul efuziunii spontane, prin descriei, enunțuri de idei, ori narațiune), ci pri n recurgerea la
analogie, la aluzie, la sugestie, folosind un limbaj poetic inedit, comunicând în special stări
sufletești imprecise, vagi, v aporoase, senzații neobișnuite.
Capitolul II cuprinde informații cu privire la lirica poeziei bacoviene, universul poeziei,
temele, aspectele sinestezice și coloristica poeziei bacoviene, tragicul crepuscular.
Bacovia este considerat ca fiind cel mai mare simbolist român, un poet original, unic și
inconfundabil. Prin urmare, apariția volumului Plumb în anul 1916 a fost considerată că fiind un

5
moment istoric în cadrul evoluției lirismului românesc. De asemenea, lirica bacoviană a
semnificat o emancipare a poeziei românești de sub influența epigonismului post -eminescian .
Ultimul capitol discută despre aspectele solitudini i în lirica bacoviană. Predilecția
pentru solitudine (ca și caracteristică a simboliștilor preluată de la romantici) constituie una din
elementele majore ale tematicii liricii lui George Bacovia . Astfel, sentimentul singurătății
implică accentele tragice ale claustrării, aceasta fiind înțeleasă ca o retragere în sine, efectuându –
se în acest fel „ruperea definitivă cu orice sursă afectivă.”.
În cele ce urmează, vom discuta pe larg despre aceste asp ecte.

6

Capitolul I
Aspecte generale cu privire la lirica simbolistă

1.1.Poezia simbolistă

,,Prin simbolism poezia se modernizează, devine contempora nă cu peisajul liric
occidental , dobândește o altă fizionomie. (…) simbolismul, î n fundamentul său, reprezintă mai
presus de orice o poezie de cunoaștere prin intermediul metaforei, al simbolurilor si, în special, al
emoțiilor subtile : olfactive si muzicale, ca și instrumente spontane, genuine, de intuire și
descifrare a esențelor universu lui”1.
Simbolismul a luat naștere în cea de -a doua parte a secolului XIX, în statul francez, ca
reacție împotriva obiectivității exagerate a naturalismului și a insensibilității ce era promovată de
parnasianism.
Noțiunea de simbolism a fost pentru prima o ară folosită de poetul Jean Moreas, care în
anul 1886, a publicat un articol -manifest celebru, denumit "Le symbolisme", oferind în felul
acesta un nume curentului literar.
Simbolismul deține meritul de a reface sensibilitatea liricii, prin apelul la aluzie , simbol
și sugestie. De asemenea, poetul francez Mallarme (1842 -1898) definește rostul și rolul poeziei
simboliste: "A numi un obiect semnifică a suprima trei sferturi din bucuria poeziei care e făcută
să ghicească puțin câte puțin; a sugera, iată visul"2.
Cu privire la i deologia și estet ica simbolismului, acesta constituie o reacție
antiraționalistă și antipozitivistă. Astfel, poeții simboliști au prelua t din școlile anterioare tot ceea
ce era în concordanță cu spiritului lor neliniștit și dornic de „altc eva” decât ceea ce le oferea
mediul ambiant și vor fi receptivi la tot ce este nou în domeniu l picturii , al muzicii, al filozofiei ,
al științelor și al artelor în general.

1 Lidia Bote ,,Antologia poeziei simboliste româneș ti”, editura Didactică și Pedagogică, București, 1968,
p. 211.
2 Mallarmé Stéphane, Œuvres complètes, I. Édition présentée, établie et annotée par BERTRAND
MARCHALL (Bibliothèque de la Pléiade). Paris, Gallimard, 1998, p. 71.

7
Termenul de „simbolism” își are proveniența din cuvântul grecesc „symbolon”, ce a
intrat în limbă prin filieră franceză. De asemenea, simbolul este un substituent, acesta înlocuiește
expresia directă, vorbirea noțională, mediind cunoașterea pe calea convenției și a analogiei3.
Alături de evoluția li mbajului, simbolul a devenit dince în ce mai complex, utilizându -se
în totalitatea domeniilor culturii, iar î n literatură reprezintă un mod de constituire a imaginii
artistice.
În cadrul literaturii române , simbolismul a pătruns prin textele teoretice și poemele
lui Alexandru Macedonski. Toto dată, a lți reprezentanți sunt Ion Minulescu Ștefan Petică și în
special , George Bacovia , care a folosit lirica simbolistă drept pretext, pentru crearea poeziei
metafizice, cu nuanțe existențialiste ori expresioniste .
Simbolismul a fost în primul rând o mișcare literară, apoi artistică, ce a reunit un număr
semnificativ de scriitori și artiști la nivel global, în temeiul unui program estetic bine conturat.
De asemenea, datorită caracterului sau cosmopolit, simbolismul, francez la origine, urma să
cucereas că lumea4.
Totodată, poeții simboliști francezi îl recunosc ca părinte literar pe Charles Baudelaire,
din lirica căruia, „Corespondențe” sunt desprinse trăsăturile principale ale curentului.
Mai mult, simbolismul a restituit poeziei emoția și sensibilitate a, dar nu la modul direct
(cu ajutorul efuziunii spontane, prin descriei, enunțuri de idei, ori narațiune), ci prin recurgerea la
analogie, la aluzie, la sugestie, folosind un limbaj poetic inedit, comunicând în special stări
sufletești imprecise, vagi, va poroase, senzații neobișnuite.
Primele idei care au prefigurat simbolismul în România și care a încercat să -l
teoretizeze își fac apariția odată cu Macedonski și au fost puse în circulație în revista poetului,
“Literatorul”5.
De asemenea, chiar înainte de momentul reconstituirii simbolismului ca școală, în
Franța, au apărut în această revistă, încă din pr imul an de existent al acesteia , 1880, articole de
directivă, în care erau expuse puncte de vedere sim boliste. Astfel, Macedonski urma să-și

3 Bădărău George, Simbolismul, Iași, Institutul European, 2007, p. 38.
4 Zafiu Rodica, Poezia simbolsită românească, colecția Tezaur, editura Humanitas, București, 2004, p.
114.
5 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. 2, Editura Minerva, București, 1981, p. 173.

8

revendice mai târziu, în anul 1889, printr -un articol denumit “În pragul secolului”, merite de
pionier al simbolismului la nivel european6.
Un manifest presimbolist semnificativ, ce a apărut în “Literatorul” din 15 iunie 1892,
este reprezentat de "Poezia viitorului", ar ticolul scris de Macedonski. Așadar, prin intermediul
simbolis mului – se spune în articol – ca și prin instrumentalism, care reprezintă “tot un
simbolism, cu distincția că sunetele joacă în instrumen talism locul imaginilor”, lirica “și-a creat
un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei…”7.
În opinia poetului, “simbolismul unit cu i nstrumentalismul” constituie, ca și
wagnerismul, “ultimul cuvânt al geniului omenesc".
1.2.Reprezentanți i simbolismului

În cele ce u rmează, vom debuta cu prezentarea celor mai semnificativi reprezentanți ai
simbolismului la nivel internațional, după care vom discuta despre reprezentanții din România.
Jean Nicolas Arthur Rimbaud s-a născut la data
de 20 octombrie 1854 în Charleville -Mézières și a decedat
pe 10 noiembrie 1891 în Marsilia. Poet francez , a constituit o
figură centrală a literaturii moderne, precursor
al simbolismului.
De asemenea, poetul ce a devenit un real mit,
constituie cazul unic al geniului precoce (la vârsta de zece
ani scria compuneri poetice apreciate în versuri latine) care
într-o scurtă perioadă de timp – între 16 și 19 ani – a dat
liricii moderne una din cele mai uluitoare opere; ca apoi, la
19 ani, dezamăgit de aspectul că nici poezia nu -l poate ajuta
să-și “dep ășească limitele”, să renunțe definitiv la scris, continuându -și într -un mod total diferit
viață8.

6 Anghelescu Mircea, Al. Macedonski, Versuri și proză, antologie, studiu introductiv, tabel cronologic
stabilit de, București, Editura Albatros, 1996, p. 85.
7 Al. Macedonski, "Poezia viitorului"în “Literatorul” din 15 iunie 1892.
8 Delvaille Bernard, La p oésie symboliste, Seghers, Paris, 1971, p. 71.

9
Paul Verlaine, poet francez, s -a născut la data
de 30 martie 1844 și a decedat pe 8 ianuarie 1896. Acesta
aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți
poeți francezi. De asemenea, este văzut de simboliștii
francezi că șef al curentului.
Poetul este precursorul și cel dintâi reprezentant al
curentului simbolist, un temperament dezechilibrat, a cărui
viață de mizerie și vagabondaj, de închi soare și spital, de
boemă și depravare, de vicii și boli, i -au constituit aureola de
tipic "poet blestemat"9.
După culegerile de tinerețe (Serbări galante, 1869
Poeme saturniene, 1866;), poetul se definește plenar în
cadrul volumelor Înțelepciune (1880), R omanețe fără
cuvinte (1874), etc., opere ce reprezintă un tip de poet ce este lipsit de orice curiozitate
intelectuală, ori de preocupare față de oamenii din jur și viața acestora. Lirica sa nu cunoaște
pasiunea semnificativă, nici nu trădează o sensibilit ate adâncă, complicată cu cazuri de
conștiință.
Charles Baudelaire a trăit în perioada 1821 –
1867 și a fost critic literar și de artă, poet, estetician. Acesta
s-a impus nu numai prin versurile sale, însă și prin experiență
sa liorică . A fost cel dintâi poet francez care s -a impus la
nivel european ,,cu Baudelaire lirica franceză a devenit un
fapt european”10.
De asemenea, Charles Baudelaire se regăsește la
răspântia din care poezia se separă de romantism, alegând în
mod definitv calea modernismulu i. Simbo liștii și -l revendică
ca fiind precursor, biografia și opera acestuia întruchipând în
mod ideal mitul „poetului blestemat”.Viața de boem a l ui

9 I. Negoițescu, Scriitori moderni, Editura Eminescu, București, 1996, p. 58.
10 Firan Florea, M. Popa, Constantin, Macedonski. Bacovia. Simbolismul românesc. (Antologie
comentată) alcătuită de Florea Firan și Constantin M. Popa, Craiova, Editura Macedonski, 1993, p. 211.

10

Baudelaire a ilustrat revolta contra societății și revanșa artistului, ce era conștient de propria
superioritate în raport cu spiritul burghez.
Poetul se interpretează prin sine însuși, se descifrează în cadrul volumului său riguros
construit, operă totală, plină; acesta a introdus cuvântul „modernitate” prin care, mai târziu, toată
lumea îl definește – prezintă semn ificaț ile această ipostază a creatorului care dispune alături de
materia artistică cheile de interpretare care deschid calea către intențiile și principiile
fundamentale, dacă nu chiar descuie ușa către sens11.
Așadar, Charles Baudelaire a fost considerat p oetul ce a revoluționat întreaga lirică
europeană prin originalitatea controversatului volum Les Fleurs du Mal ( „Florile răului") care va
avea o influență semnificativă asupra viziunilor p oetice ale autorilor ce vor urma .

Stéphane Mallarmé (18 martie, 1842 – 9
septembrie, 1898), poet și critic francez, este considerat maestru
recunoscut al simbolismului, fiind o personalitate radical
deosebită.
Spre deosebire de Verlaine, Mallarme reprezintă
luciditatea compoziției și ambiția intelectualistă; iar în rap ort cu
Rimbaud, un elan incomparabil mai potolit și o voință de
despersonalizare.
În general, față de toți ceilalți “poeț ii blestemați”, a
căror lirică a fost expusă unei suferințe spiritual e, Mallarme a
trăit în poezia sa exclusiv o aventură politică (în sensul
intelectual al cuvântului) a fost autorul unei unice culegeri de Poezii complete (1887), din care
mai clebre sunt poemele „Evantaiul ”, „Hierodiada ”, „După -amiaza unui faun ” (care l -a inspirit
pe Debussy) etc12.
În debutul sau a scris sub influența lui Baudelaire (Briza marina, Apariție, etc.; teme:
dorința evadării și sentimen tul oboselii) traducând întreaga opera lirică al lui Edgar Allan Poe, și
preluând principiile poetice. Însă, adevăratul Mallar me a apărut după 1870: poet al i nsingurării

11 I. Negoițescu, op.cit., p.60.
12 Firan Florea, op.cit., p. 213.

11
totale, refuzând realitatea, lirica de sent iment, ordinea logică, poezia sa devenind în mod excl usiv
sugestivitate și artă creeă rii unui limbaj propriu13.
Simbolismul românesc prezintă doi mari reprezentanți: Alexandru Macedonski și
George Bacovia. Totodată, alți simbolisti notabili sunt: Dimitrie Anghel, Ion Minulescu, Ștefan
Petica, Elena Figaro. În cele ce urmează, vom prezența pe scurt o serie de reprezentanți
semnificativi ai simbolismului românesc.

Alexandru M. Macedonski , poet și prozator;
dram aturg; șef de cenaclu literar, pub licist român, s -a născut
la data de 14 martie 1854 și a decedat la data de 24 noiembrie
1920.
Astfel, în cadrul literaturii române, simbolismul a
pătruns prin poemele și textele teoretice ale lui Alexandru
Macedonski. Cele dintâi idei care au prefigurat simbolismul
în România și care încearcă să -l teoretizeze au apărut odată
cu Macedonski și au fost puse în circulație prin revista
poetului, “Literatorul”.
În numele acestui curent, direct orul "Literatorului"
încurajează de fapt to t ceea ce se distingea de lirica românească de pâ nă atunci: naturalism,
parnasianism, decadentism, simbolism, tot ce putea să impresioneze prin bizar și neobișnuit14.
De asemenea, chiar înainte de momentul reconstituirii simbolismului ca școală, în st atul
Francez, apar în această revistă, încă din primul a n de existență al acest eia, 1880, articole de
directivă , în care sunt expuse puncte de vedere simboliste.
Macedonski urma să-și revendice ulterior, în 1889, printr -un articol denumit "În pragul
secolu lui", merite de pionier al simbolismului la nivel european15.
Inspirându -se după modelul lui Rollinat, din care și traduce, Macedonski a afișat în
anumite situații pref erințe morbide pentru macabru ca în „Vaporul morții de exemplu”. Însă,
pasiunea acestuia cea mare este reprezentată de instrumentalism, poetul propunându -și să dea
naștere efectelor lirice prin pure co mbinații de sunete și imagini ca în „Rimele cânta pe harpă și

13 Firan Florea, op.cit., p. 213.
14 Marino Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, București, Editura Pentru Literatură, 1967, p . 114.
15 Ibidem, p.115.

12
Guzlă”; unele dintre aceste poezii precum: "Lupta și toate sunetele ei" sau "Înmor mântarea și
toate sunetele clopotului", făcându -și apariția în volumul Poezii din 1881, chiar înainte de
înființarea, la Paris, a școlii lui René Ghil16.
Lirica lui Macedonski este eclectică, prezintă o serie de elemente împrumutate de la
simbolism, parnasi anism, ori romantism. A publicat Cartea de aur (1902); Flori sacre (1912);
Poesii (1882); Le calvaire de feu (1906); Prima verba (1872); Poema rondelurilor (1927),
Thalassa (1915); Excelsior (1895); Nuvele (1923), Drama banală (1896); Moartea lui Dante
Alighieri (1916).
Opera lui Macedonski a fost privită, în general, ca fiind numai parțial simbolistă,
caracteristicile curentului manifestându -se mai pregnant în anumite etape de creație ale sale (de
exemplu, spre finalul viețîi, în rondeluri). Cu toate acest ea, i se recunoaște rolul de îndrumător al
școlii simboliste autohtone și teoretician17.
Așadar, Macedonski este primul poet din România care a publicat, în anul 1890, creații
în versuri libere, fără ritm și fără rimă. Mai târziu, acesta a renunț at la aceas tă formulă prozodică ,
fiind d e părere că poezia neversificată se aseamănă prea mult cu proza ritmată. De asemenea, alți
poeți simbolisti au continua t în cultivarea versului alb, ca și Ion Minulescu, sau Ovid
Densusuianu cel dintâi cazând în exces și într -un retorism
grandilocvent și prețios.
George Bacovia , poet simbolist român, se naște
la data de 4/17 septembrie 1881 în Bacău și decedează pe
22 mai 1957 în București. Scrierea poetică a acestuia a
făcut parte din curentul cunoscut ca "simbolism însă, și -a
dovedit modernitatea și a rezistat probei timpului,
Bacovia fiind unul din cei mai semnificativi poeți
interbelici, împreună cu Ion Barbu, Tudor Arghezi, sau
Lucian Blaga.
În opinia lui Nicolae Manolescu, George
Bacovia este un simbolist de un tip aparte , însă nu un

16 Marino Adrian, Viața lui Alexandru Macedonski, București, Editura Pentru Literatură, 1965, p. 261.
17 Popescu Florentin, Necunoscutul Macedonski, București, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană,
2006, p. 82.

13
simbolist pur, ci unul „primitiv”, în ideea renunțării la procedeele sofisticate, rafinate pe care le
deține curentului simbolist și al cultivării unui limbaj mai „realist”, prin care încearcă o
„depoetizare” a lirismului18.
De asemenea, se con sideră că p oetul este un antisentimental, care refuză în permanență
poezia -confesiune, sau mărturisirea directă a sentimentelor, făcând apel la un limbaj poetic
întrerupt sincopat și la simboluri, care redau cel mai bine văietul, plânsetul, nevroza și iste ria19.
Lirica lui Bacovia este una tragică, compusă din abatoare, cazarme, târguri provinciale, parcuri
pustii.
Prin observarea fenomenul de „reducție” a procedeelor simboliste, în cadrul literaturii
de specialitate se afirmă că noțiunea de „bacovianism” ar fi cel mai potrivit pentru
circumscrierea acestui univers poetic în profunzime original20.
În mod paradoxal, se consideră că simplitatea dicțiunii lirice este aceea care dispune
rafinament acestei poezii; naturalețea limbajului este una desăvârșită, poetul oferind impresia că
nu-și traduce liric impresiile, ci numai se confesează, scrisul său devenind o modalitate a
comunicării directe cu cititorul21.
De la început Bacovia a fost primit de critică și de public ca fiind un reprezentant al
simbolismului. Toto dată, el s -a format – prin sporadice legături de cenaclu și lecturi – în mediul
simbolist al epocii. Asfel, lirica sa își marchează apartenența la curent nu doar prin teme ori
procedee, însă chiar prin citare; în versurile sale sunt numiți Verlaine, Baudela ire, Rollinat,
măruntul Traian Demetrescu, sunt evocate „o poemă decadentă, cadaveric parfumată”(Poemă în
oglindă) și chiar „zăvoiul decadent” (Vânt)22.
Mai mult, sunt evidente motivele și elementele de decor simboliste (toamna, salonul,
amurgul, parcul, so litudinea, beția, corbii, orașul pustiu), artificialitatea, sensibilitatea nevrotică
(„enervare”, „delir”, „nervi”, multe poezii au cuvântul, în titlu „nevroză” etc.).
Muzica (caterincă, fanfare, clavir) face parte la rândul ei din cadrul obligatoriu. Baco via
utilizează sinestezia, evocare insitentă a unor culori (negru, galben, gri, alb, violet), simbolurile
obsedante, care circulă de la o poezie la alta (corbii, plumbul, sicriul, ploaia, amurgul etc.).

18 Nicolae Manole scu, Despre poezie, Editura Cartea Românească, București,1987, p. 177.
19 Idem.
20 Daniel Dimitriu, Bacovia, Iași, Editura Junimea, 1981, p. 48.
21 Constantin Trandafir, Poezia lui Bacovia, București, Saeculum, 2006, p. 283.
22 Idem.

14
Caracteristic simbolistă este acuitatea senzorială, precum și descrierea anumitor imagini
care evocă, de fapt, o stare interioară. Latura exotică lipsește în poezia de atmosferă și neliniște
existențială a poetului, în care spațiul e prin definiție închis.

Ion Minulescu poet și prozator român, reprezenta nt
important al Simbolismului românesc se naște la data de 6
ianuarie 1881, în București decedând pe 11 aprilie 1944, în
București.
În anul 1898, sub semnătura I. Minulescu -Nirvan,
tânărul poet a publicat în "Foaia pentru toți", iar doi ani mai
târziu poet ul a plecat la Paris pentru a studia dreptul. Astfel,
poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, fiind captivat de
scrierile acestora, a uitat de studiile sale juridice23.
După patru ani se întoarce în România, unde
compune proză și poezie, iar în 1905 v a publica poeme, unele fragmente de proză din "Jurnalul
unui pribeag", în cadrul revistei "Viața nouă" a lui Ovid Densușianu, unul din organele cele mai
semnificative ale mișcării simboliste24.
De asemenea, în anul 1906, Ion Minulescu a publicat o parte din versurile ce vor alcătui
"Romanțele pentru mai târziu" în cadrul revistei "Viața Literară și artistică" a lui Ilarie Chendi.
Tot în acest an a început prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare
versuri din Charles Guérin, Albert Samain , H. Bataille, H. de Régnier, și vor fi publicate în
"Sămănătorul".
În anul 1914, la 11 aprilie, s -a celebrat căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian
(1887 – 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri "Cântări pentru pasărea albastră"
(1923), ""Garoafe roșii" (1914), Întregire" (1936), la fel și a unor piese de teatru, între care
drama "Vreau să trăiesc" (1937).
Ion Minulescu a reprezentat pentru contemporanii săi, și în special pentru marele public,
simbolistul prin excelență; astfel, po etul se identifica cu acest rol și popularitatea sa a semnificat

23 Zafiu Rodica, op.cit., p . 173.
24 Idem.

15
și impunerea simbolismului în conștiința publică; acesta a fost „agentul cel mai activ al
simbolismului înainte de război”25.
În cadrul poeziilor sale sunt evidente temele simboliste (nelinișt ea sfârșitului, macabrul,
evaziunea, iubirea fatală, necunoscutul), inventarul de simboluri (insule, culori, trepte, corăbii,
corbi, cifre magice, abstracțîi scrise cu majuscule), decorul eclectic (templu, oraș, parc, țărm de
mare), notația rafinată a senz ațiilor – în special a parfumurilor.
1.3. Caracteristicile limbajului simbolist

Simbolismul constituie o reacție antiraționalistă și antipozitivistă. Astfel, poeții
simboliști preluau din școlile anterioare aspectele care se potriveau spiritului lor nelin iștit și
dornic de „altceva” decât ceea ce le oferea mediul ambiant, fiind receptivi la elementele de
noutate în toate domeniile (domeniul filozofiei, al muzicii, al picturii, al științelor și al artelor în
principiu).
De asemenea, poezia simbolistă este u na exclusiv a sensibilitățîi pure, datorită faptului
că această nu comunică, ci se comunică. Mai mult, obiectul poeziei simboliste este reprezentat de
stările sufletești fluide, nelămurite, vagi, muzicale, care se transmit prin recurgerea la analogie, la
sugestie, folosind un limbaj poetic inedit.
Principiul fundamental al poeziei simboliste rezidă în expresia exclusivă a sensibilității.
Astfel, nici problematica socială, nici natura ori aspectele obiective ale realității exterioare, nici
măcar încorporarea în poezie a unei idei nu -l interesează pe poetul simbolist.
"Caracterul de bază al artei simboliste – se pune într -un manifest – constă în a nu merge
niciodată până la conceperea ideii in sine"26. Astfel, urmărind eliminarea din poezie a mărturisirii
directe a unei stări conștiente, ori pledoaria pentru o idee, simbolismul prezintă ca obiect doar
stările sufletești confuze și de regulă negative ( plictiseală, melancolie, spaimă, solitudine etc.)
Aceste s tări sufletești nedeterminate și nediferențiale – care alcătuiesc însăși materia
poeziei simboliste, aceste tendințe surde, ecouri confuze de sentimente și gânduri , nefiind
formulate în mod precis (și eul liric nici nu ține să și le lămurească), nu vor putea să fie transmise

25 Cioculescu, articol din 1942
26 Streinu Vladimir, Pagini de critici literară, Editura Minerva, București, 1988, p. 82.

16
cititorului decât pe calea sugesti ei, care constituie un alt principiu fundamental al poeziei
simboliste27.
Modalitățile prin care este efectuată această sugestie sunt multiple. Prin urmare,
imprecizia este voită.
Simbolismul respinge ideea de mimesis, de imitație. Fiind un obiect al arte i se
proclamează domeniul imaginarului și al impalpabilului, subconștientul; înclinația pentru stări
sufletești nedefinite, prezintă ca reprezentări: nevroză, macabrul, disperarea, neliniștea, spleenul,
plictisul, oboseala, amărăciunea, exotismul28.
Totodat ă, simboliștii de pretutindeni prezintă o atitudine comună, ce constă în:
respingerea mediocritățîi, a platitudinii unei societăți ce este stăpânită de valorile materiale, în
așa fel încât ei au fost determinați să recurgă la puterea de sugestie a muzicii și a simbolului, la
corespondențe și analogie, pentru ca poezia simbolistă să devină incantatorie și fluidă29.
Trăsăturile esteticii simboliste: simbolul, sugestia, corespondențele, muzicalitatea și
prozodia.
Astfel, simbolul concentrează în imagini diverse elemente ale realului cu un nivel mai
scăzut sau mai ridicat de generalizare, simbolismul se distinge de alte curente prin aspectul că
deține o multitudine semnificațîi în contextul poetic30.
Sugestia stă la temeiul tehnicii simboliste precum și coresponde nțele, starea de inefabil,
clar-obscurul și simbolul. Mai mult, tehnica sugestiei conduce către o zona a ambiguitățîi, a
vagului, prin care se constituie posibilitatea conexiunilor, a anumitor lecturi multiple ale textului.
scopul sugestiei în efectuarea s imbolurilor este foarte mare31.
Totodată, corespondențele sunt reprezentate de afinitățile invizibile dintre diversele părți
ale universului (eu poetic și lume), care sunt traduse la nivelul receptivității prin simboluri.
Astfel, acestea sunt un mod de soda re, de luminare a ariilor ascunse ale realității.
Principiul corespondențelor audio -vizuale a fost cunoscut din secolul al XVII -lea, iar
ulterior Voltaire a descoperit analogii între tonurile muzicale și cele ale culorilor, iar în cadrul
poeziei descoperir ea corespondențelor îi aparține lui Baudelaire.

27 Tudor Vianu,, Figuri și forme literare, Editura Minerva, București, 1986, p. 193.
28 Firan Florea, op.cit., p. 180.
29 Idem.
30 Todorov Tzvetan, Teorii ale simbolului. Traducere: Maria Murgu. Prefață: Maria Carpov, București,
Editura Univers, 1983. P. 77.
31 Bădărău George, op.cit., p. 139.

17
Arta simbolistă se aproprie destul de mult de muzică datorită faptului că simboliștii au
plasat în lumea de fenomene și obiecte starea de taină, de inefabil, care nu poate să fie expusă și
descrisă, ci doar s ugerată. Grație posibilităților de sugestie absolută, muzica a fost ridicată la
rang de categorie poetică de bază.
Invocația puternică a simboliștilor în materie de prozodie este constituită de
introducerea în poezie a versului liber, dar nu toți poeții si mboliști au renunțat la versificația
clasică (Verlaine, Mallarme, Rimbaud).
Poeții simboliști oferă importanță problemelor de ritm, formă, constituind cele mai
savante pauze, armonii verbale, asonanțe și refrenuri.
În amplitudinea ei, tematica poeziei simb oliste exprimă o atitudine noncoformistă, de
inaderența la o lume mercantilă, prozoică, filistinizată. Astfel, poeții simboliști destănuie starea
de „spleen”,de solitudine,”recurg la proza de damant, nevroze ”susținute de o întreagă recuzită
specifică simb olismului, care voalează fundamentul imediat al acestor stări, ce izvorăsc din
neacceptarea lumii date32.
Atitudinea în raport cu societatea reiese din modul în care se reflectă în versuri –
indirect -condiția poetului și a poeziei. Totodată, conflictul cu so cietatea poate exista în stare
latentă și în acest caz poetul este insinuant, ori acesta se manifestă fățiș, efectul artistic constând
în ieșirea din simbolism: totală ori parțială. În cele mai multe cazuri se autoînfățișează ca suflete
deprimate, obosite, pentru că „poezia este plătită cu bulgari de noroi33”.
O altă caracteristică constă în faptul că poeții simboliștii sunt tentați de:
– obsesia culorilor (violetul, albul, negrul) și a instrumentelor ale căror sunete sugerează
diverse stări sufletești ( pianul, clavirul, vioara;)
– preferință pentru imagini vagi, fără contur;
– preocuparea pentru corespondențe;
– investigarea unor zone tematice;
– descătușarea fanteziei poetice în folosirea simbolului ori a sinesteziei;
– preferință pentru clarobscur;
– căutarea valențelor muzicale ale cuvântului (repetiția, aliterația, cadența, ritmul
lăuntric, asonanță, laitmotivul și refrenul);

32 Zafiu Rodica, op.cit., p. 103.
33 Todorov, Tzvetan, op.cit., p. 83.

18
– dorința de a experimenta noi tipare în prozodie.
De asemenea, simboliștii nu înglobează tematica iubiri i în contextul naturii. Astfel, cele
două elemente nu constituie, cum este cazul romanticilor, un tot. Cu toate acestea, poeții vor găsi
corespondențe în comunicarea sentimentelor. Aceștia vor exprima în anumite situații și direct
sentimentul, implicând tr ăiri puternice, ce sunt manifestate prin reacții vitaliste (Macedonski) ori
maladive (Bacovia)34.
Simbolismul aduce în cadrul poeziei un ansamblu de instrumente muzicale, efectuând
corespondențe între emoție și instrumentul muzical: fanfara trezește melanco lii; clavirul -tristețea
și sentimentul desperat al iubirii; vioara,violina sugerează emoții grave; caterincă relevă medii
sărace; fluierul este funebru; pianina, melancolia reprezintă motive uneori decorative, exterioare,
alteori vor intra în atmosfera gen erală și în substanța poeziei.

34 ***, Poezia simb olistă românească. Antologie, introducere, dosare critice, comentarii, note și
bibliografie de Rodica Zafiu, Lector la universitatea din București, București, Editura Humanitas, 1996, p.
217.

19
Capitolul II
Considerații generale cu privire la lirica poeziilor bacoviene

2.1.Universul poeziei

Bacovia, prin discursul său simplu, însă de o profunzime ridicată, s -a impus în literatura
române ască prin inovații radicale care schimbă traseul poeziei de la tradiționalism către
modernitate.
Chiar dacă operele sale sunt de dimensiuni reduse (șase volume ce au apărut în timpul
vieții poetului și un volum postum, ținând seama numai de poezie) au fost scrise lucrări ample,
recenzii, studii, monografii , dedicate exclusiv poetului, care nu este omis din nicio istorie a
literaturii (cu toate că nu a fost întotdeauna elogiat) datorită faptului că Bacovia constituie o
"coloană a infinitului" în poezia român ească, reprezentând unul dintre primii poeți cu adevărat
moderni ai literaturii române. Așadar, p oezia lui (simbolistă, în mare măsură) semnifică un real
progres în direcția expresiei sugestive, a culturii formei, precum și în sondarea psihologiei
artistul ui35.
Bacovia este considerat ca fiind cel mai mare simbolist român, un poet original, unic și
inconfundabil. Prin urmare, apariția volumului Plumb în anul 1916 a fost considerată că fiind un
moment istoric în cadrul evoluției lirismul ui românesc. De asemen ea, lirica bacoviană a
semnificat o emancipare a po eziei româneș ti de sub influența epigonismului post -eminescian36.
Totodată, George Bacovia a fost creatorul unui univers obsesional, fiind poetul
suferinței absolute: acesta surprinde în versurile sale sing urătatea tragică a individului, prizonier
fără scăpare , într -un univers ostil și străi n37.
Poetul este un antisenti mental, care refuză în permanenț ă poezia -confesiune, sau
mărturisirea directă a sentimentelor, făcând apel la un limbaj poetic întrerupt sinco pat și la
simbo luri, care redau cel mai bine văietul, plânsetul, nevroza și isteria. Lirica lui Bacovia este
una tragică, compusă din abatoare, cazarme, târguri provinciale, parcuri pustii. Mai mult, acest

35 Vasile Fanache, Bacovia. Pitești, Editura Paralela 45, 2001, p . 82.
36 Ibidem, p. 83.
37 Daniel Dimitriu, op.cit., p. 77.

20
univers este populat de nebuni, bețivi sau femei i sterizate. Astfel, universul și oamenii se află sub
semnul suferinței, al anormalului și al morții38.
În interpretarea uneori nedreaptă , destul de exigentă a marelui critic George Călinescu,
Bacovia nu constituie decât una dintre valorile secunde ale litera turii românesti, un poet minor,
un caz singular, extravagant în contextul epocii, însă depende nt de modelele franceze: "Lirica lui
Bacovia a fost socotită în chip curios lipsi tă de orice artificiu poetic, ca o poezie simplă, fără
meșteșug. Și tocmai artifi ciul te izbește și -i formează în definitiv valoarea. De altfel, luat în total,
ea este o transplantare, până la pastișă, a simbolismului francez…"39
Lovinescu observă în poezia lui Bacovia o izvorâre care provine dintr -o înăbușire a
verbalismului. În opi nia criticului, Bacovia aplică principiul esteticii verlainiene: "Prends
l'eloquence et tordslui son cou". Ceea ce înțelege Lovinescu din acest refuz retoric este "expresia
celei mai elementare stări sufletești; este poezia cinesteziei imobile, încropite, care nu se
intelectualizează, nu se spiritualizează40".
Dumitru Micu, în opera sa intitulată Modernismul românesc, în capitolul dedicat lui
Bacovia, Solitarul avangardist, este de părere că, poetul este primul care, anticipând pe Kafka,
Artaud, Beckett, Cam us, face "antiliteratură", "camuflată până la Stanțe burgheze, deghizată sub
literaturizări convenționale, nedisimulată începând cu acest volum41"
Astfel, criticul consideră că Bacovia adoptă un stil nu anticalofil ci, mai mult, o
parodiere subtilă a stilul ui calofil. Prin urmare și lexicul bacovian este unul mai sărac (multe
dintre cuvinte se repetă), redus ca dimensiuni, care nu excelează prin varietate și bogăție:
Bacovia folosește rime sărace, termeni uzați, licențe poetice, forme neliterare, cuvinte des uete.
De asemenea, un alt aspect semnificativ al liricii bacoviene pe care Dumitru Micu îl
evidențiază este acela că, poetul e "cel dintâ i artist român a cărui permanent ă, aproape unică
sursă de inspirație a devenit existentul corupt, banalul, fadul, pro zaicul42".
Chiar în volum ul de debut , Bacovia își dezvăluie, dincolo de o anumită unitate tematică,
o dublă vocație, o identitate duală, aspect observat și de Tudor Vianu în articolul Bacovia în
ediție definitivă (1946): „Printre procedeele artistice ale lu i Bacovia mi se pare a distinge două

38 Mircea Scarlat, George Bacovia – nuanțări, București, Editura Cartea Românească, 1987, p. 95.
39 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1985, p .
627.
40 Eugen Lovinescu, Critice IX, Poezia nouă, București, Editura Aurora, 1924, p. 25;
41 Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, București, Editura Minerva, 1984, p. 232;
42 Ibidem, p. 233.

21
îndrumări, despre care n -aș putea spune că sunt succesive, pentru că ne lipsește o cronologie a
poeziilor sale, dar care se leagă totuși de câte un alt moment al evoluției noastre lirice mai noi43.
O parte dintre versur ile lui Bacovia se asociază în configurații decorative, stilizate, cu o
amplă întrebuințare a refrenului, amintind de Macedonski. Astfel, e ste un moment în care eul
liric lucrează prin generalizarea unei unice impresii artistice, procedeu utilizat de atâte a ori de
Macedonski în Rondelurile sale.
De asemenea, p oetul se exprimă într -un ansamblu de impresii artistice, precum cele pe
care i le împrumută poezia vremii, cu parcurile, statuile și havuzurile ei. Mai mult , limba
poetului este aceea a primului simbo lism românesc care, cu solitar, secular, carbonizat, lugubru,
funebru, sinistru, satanic, hidos, barbar, sumbru etc. exprimă nu doar genul imperator care l -a
urmărit mai cu dinadinsul, însă și participarea acestuia la o lume a cărților ș i a culturii .
A doua îndrumare a tehnicilor poetului analizat tinde spre o individualizare a
impresiilor, stând într -un anumit contrast cu stilizările remarcate mai înainte. Tendința de a
zugrăvi tablouri conturate, simetrice, raționalizate este depășită acum. Poetul vizeaz ă notarea
senzației sale nemijlocite, ingenue și dureroase44.
Forma se dezorganizează în aspirația aceasta către imediat, astfel încât asistăm destul de
des la o frângere a ritmului. În configurația aceasta limba se schimbă nu doar prin limbajul mai
famili ar care primește și anumite provincialisme, însă și prin toate acele împerecheri de cuvinte
ale vorbirii cotidiene”45.
Cea de a doua identitate lirică a poetului est e tot mai evidentă în cadrul volumelor Cu
voi (1930), Comedii în fond (1936), Stanțe burghez e (1946), însă aceasta poate să fie detectată
chiar în poezia Nocturnă din 1899:
„Stau.. . și moina cade, apă, glod…
Să nu mai ș tiu nimic, ar fi un sigur mod –
Un bec a gonizează, există, nu există,
Un alcoolic trece piața tristă”46.
(Nocturnă)

43 Tudor Vianu în articolul Bacovia în ediție definitivă (1946)
44 Gheorghe Grigurcu, Bacovia, un antisentimental, Editura Cartea Românească, București, 1974, p. 118.
45 Ibidem, p. 119.
46 George Bacovia, Opere , București, Editura Fundaț iei Culturale Române, 1994, p . 393

22
În acea stă poezie e ste evidentă dispariția prozodiei clasice, a repetiției și a laitmotivului ,
în timp ce limbajul a devenit eliptic, laconic, poezia fiind caracterizată printr -un acut interes
pentru detaliu. Astfel, t ema centrală e, și aici, solitudinea, dar poetul nu se mai declară un
însingurat, starea de singurătate a acestuia derivând din context.
Interesantă e ste, în ordinea impunerii anumitor teme și a reliefării unui limbaj liric,
cronologia operei lui Bacovia. Prin urmare , volumul Plumb constituie rezult atul unui raport
determinat de voința asumării de către poet a unei anu mite fizionomii lirice, adecvat la estetica
simbolistă a începutului de secol. Această voință de preluare a unei identități simboliste face ca
lirica sa să fie saturată de repetiții, de imagini cromatice ori senzoriale , aflate sub imperiul
simbolului și al sugestiei , fapt care se regăsește și în al doilea volum, Scântei galbene.
Volumele Cu voi și Comedii în fond constituie rezultatul unei perioade de tranziție, în
care simbolismul coex istă cu notația abruptă de factură expresionistă. În cadrul acestor volume,
versurile lui Bacovia, considerate prin prezența sporită a sarcasmului, prin care sunt des figurate
toate lucrurile, trimit în spațiul derizoriului motive, forme și convenții poetic e. Poe ziile lui
Bacovia se descompun într -un mod tot mai eliptic ori , dimpotrivă, reiau ritmuri ale altor poeți,
vădind tentația parodiei ( Macedonski, Eminescu, Coșbuc)47.
De asemenea, v olumul Stanțe burgheze din 1946 cultivă, așa cum se afirma î n literatur a
de specialitate , „contingența biografică, nostalgia trecutului, cotidianul, versul eliberat de orice
constrângeri muzicale, procedeele sintactice, vocabularul prozaic, ironia directă, discontinuitatea
notării”48.
Astfel, n u temele și motivele se modifică , în volum ul acest a, ci percepția lirică,
viziunea, relația conștiinței cu realul ori cu rolul asumat. Totodată , universul pe care textul
bacovian îl asimilează e ste limitat și monoton, aparțin and cotidianului, vieții comune, actelor
stereotipe ale existen ței umane.
Dincolo de obiectele și fenomenele realității reprezentate de poet regăsim pustiul, vidul.
Universul reprezentat de poet este unul închis, lipsit de posibilitatea evaziunii, un univers al
damnării și disoluției existențiale49.
În cadrul poezi ilor bacovian e, elementele cadrului nu sunt privite dimensional,
descriptiv, ci din prisma atmosferei care sintetizează, cu mijloace artistice reduse la minimum, o

47 Gheorghe Grigurcu, op.cit., p. 121.
48 Andre escu Gabriel, Strategii semantice la Bacovia , SCL XXXXII, 1981, p. 72.
49 Caracostea D., Expresivitatea limbii române , Iași, Editura Polirom, 2000, p. 29.

23
stare sufletească. Acordul dintre expresie și sentiment se efectuează printr -un registru stili stic
ascetic, de o sporită sărăcie a figurilor de stil.
După cum remarcă literatura de specialitate „lipsa de artificiu, la artistul grav și lucid,
pare un efect al spontaneității, dar Bacovia își lucrează versurile cu o perseverență incredibilă.
Sobrieta tea clasică și extragerea esenței au fost dobândite printr -un efort aproap e dramatic, în
luptă cu materia ”50.
Dacă în lirica veche , între poezie și realitate se regăsea obstacolul convențiilor, care
artifi cializă , într -un fel, viziunea poetică , în poezia b acoviană de mai târziu lirisimul constituie
un reflex imediat al cotidianității, fiind prezentă o echivalență aproape totală între poezie și
viață51.
Stanțe și versete (conținâ nd poezii scrise între 1950 și 1957) s unt caracteriz ate tocmai
printr -o inserție fără rest a datelor realității în text.
Identitatea biografică a poetului e ste exprimată în tr-o modalitate nemediat ă de
identitatea sa liri că. Pe de altă parte, lirismul bacovian se fundamentează pe ideea refuzului ideii
de absolut, deoarece metafizicul este asimilat pustiului, vidului total.
Totodată , ruptura de utopie romantică fixează poziț ia pe care o ocupă poetul în peisajul
liric românesc: „Bacovia întrerupe, în devenirea poeziei noastre, discursul liric încrezător în
depășirea de sine. Lui îi este proprie ruptura de iluzie, de visarea romantică sau de himera
simbolului învestit cu puterea de a sugera misterul cosmic. Nicio intenție programatică nu se
arată eficace în a salva eul prăbușit în plumbul realului concret. Stoarsă de iluzionare, poezia pe
care o scrie nu mai e vechea stare de farmec, extaza incantatorie; este sunetul stârnit de
ireversibila sa autodistrugere. Ce îl separă pe Bacovia de utopia romantică stă în faptul că în
textul său nu se întrevede salvarea (redempțiunea) nici în viață, nic i în moarte, lipsește magicul
tărâm compensatoriu, indiferent că el s -ar numi trecut sau spațiu oniric, cosmos, istorie sau
eros”52.
Așadar, p oezia bacoviană constituie expresia crizei conștiinței moderne, într -o lume
sfâșiată de contradicții, ce este incapabilă să ofere soluții de salvare prin ea însăși. Opera
poetului , originală, încântătoare, dăruită cu har, înglobând o deosebită experiență poetică,

50 Caracostea D.,, op.cit., p. 30.
51 Ibidem, p. 31.
52 Fanache V., Bacovia în 10 poeme , Cluj -Napoca, Edi tura Dacia, 2002, p. 181.

24
salvează poetul Bacovia de omul Bacovia, ridicându -l din lumea anostă și suferindă a acestuia
într-o lume a valorilor eterne.
Mai mult, p rin luciditatea aceast a desăvârșită, prin care se desprinde de orice iluzie,
poetul analizat este contemporanul nostru, prima con știință postmodernă românească.
2.2.Temele poeziei bacoviene

În continuare, vom prezenta, pe scurt, cele mai semnificative teme pe care le regăsim în
poeziile bacoviene. Astfel, o primă temă constă în sentimentul morții. Prin urmare, în orașul
bacovian se înmulțesc decesele, poetul ajunge să se privească și el ca pe un cadavru, cum se
întâmplă, de exemplu, în poezia “Renunțare”:
“Se uită -n grădina noastră
Luna albă, moartă —
Plumb, — corpul meu căzu
Pe banca de piatră.”53
Sentimentul morții apare adesea, ca leac al singurătății și răspuns la întrebări. Mai mult,
totul este atins de arip a morții, natura e în descompunere, orașul respiră aerul morților, amorul e
carbonizat și fumegă, iubita cântă un cântec funebru, o dezagregare totală, absolută.
“Toarnă pe covoare parfume țări,
Adu roze pe ține să le pun;
Sunt câțiva morți în oraș, iubit o,
Și-ncet cadavrele se descompun…(Cuptor)54
Iubirea este o altă temă care se regăsește în poeziile bacoviene, însă, este subordonată
morții și poartă semnul descompunerii.
Astfel, se rezumă la gesturi mici, precum strângerea de mână, alinarea duioasă or i se
convertește în plăcere estetică cum este cântatul ori recitatul. Femeia tipic bacoviană este
reprezentată de fecioara despletită, pală, care cântă la clavir, gemând că în delir, urmăndu -l în
suferință.
“Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubi to, privește

53 George Bacovia, Opere, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994, p. 72.
54 Ibidem, p. 68.

25
Mai spune s -aducă jăratec
Și focul s -aud cum trosnește.
Mai spune s -aducă și ceaiul,
Și vino și tu mai aproape, –
Citește -mi ceva de la poluri
Și ningă…zăpada ne -ngroape.”55 (Decembre)
O altă temă a poeziei bacoviene este reprezentată de existența cotidiană (de fiecare zi,
obișnuită) care pentru poet este ca un pustiu lăuntric, care anticipează sfârșitul. Mai mult, camera
în care trăiește poetul este plină de fantasme, fapt ce îl înspăimântă. Regăsim aceste aspe ct în
poeziile “Gri”, “Singu r”:
“Și ninge -n miezul nopțîi glacial…
Și tu iar tremuri, suflet singuratic,
Pe vatră -n pară slabă, în jăratec, —
Încet cad lacrimi roze, de cristal56.”
O altă temă pe care o regăsim în poeziile lui Bacovia rezidă în infernul citadin. Orașul
este pentru po et un târg de provincie cu ulițe des fundate, cu noroi, cu dezolare:
“Prin măhălăli mai neagră noaptea pare
Șivoaie -n care triste inundară
Și auzi tușind o rate -n sec, aramă
Prin ziduri vechi ce stau dărâmate57.”
(“Sonet”)
În viziunea poetului, este un oraș cu cârciumi pline de disperați “Seară tristă”. Totodată,
la marginea orașului bacovian se regăsește abatorul, un adevărat câmp de execuție “tablou de
iarnă”. Orașul deține parcuri în descompunere “Decor”, “În parc”, iar în aceste parcuri cântă
fanfara mil itară “Fanfara”. Mai mult, este un oraș cu copii bolnavi “Moină” și în acest ora ș
noaptea nu mai stârnește emoți i.
“E toamnă, foșnete somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tușe, e plânset, e gol…

55 George Bacovia, op.cit., p. 78.
56 Ibidem, p. 95.
57 Ibidem, p. 56.

26
Și-i frig, și burează58.”
(“Nervi de toamnă”)

Natura, la B acovia, o altă tema semnificativă, este prezentă prin anotimpurile preferate
care sunt iarnă și toamnă. Astfel, dintre fenomenele naturii frecvente sunt vântul, ploaia, zăpada,
după cum observăm în poeziile “Pastel”, “Spre toamn ă”, “Nervi de toamnă”, “Plou ă”:
2.3.Coloristica liricii bacioviene

Indicația coloristică își aduce în mare măsură la întreținerea ecoului muzical, însă , pot
exista cazuri în care crom atica , fără concursul imaginilor așa -zise muzicale, declanșează o undă
imperceptibil auditivă prin simplă ei revenire:
„Ca lacrimi mari de sânge
Curg frunze de pe ramuri
Și-nsângerat, amurgul
Pătrunde -ncet prin geamuri.
Pe dealurile -albastre,
De sânge urcă luna,
De sânge pare lacul,
Mai roș că -ntotdeauna59”,
(Amurg).
Cromatica deține sensu ri profunde în definirea eului poetic, ale stărilor sufletești, prin
urmare, fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. De pildă, rozul, verdele crud și albastrul
sugerează o stare de nevroză, violetul halucinația, un doliu cosmic, negrul și roșul simboli zează
moartea, pornirea d epresivă iar albul inexistența:
„Și frunze albe, frunze negre;
Copacii albi, copacii negri;
Și pene albe, pene negre
Decor de doliu, funerar60…”,

58 George Bacovia, op.cit., p. 93.
59 Ibidem, p. 49.
60 George Bacovia, op.cit., p. 89.

27
(Decor).
Fiind extrem de sugestivă, culoarea estompează contur ul, dizolvâ ndu-l într -un fluid
unic, capabil să impună o anumită stare de spirit. De asemenea, prin culoare atenția va fi
concentrată asupra unor anumite obsesii, asupra anumitor condui te interioare. Detașate de sursa
lor, culorile dezvăluie o lume apăsătoare, fară nădejde, fa ră perspective61. Prezența culorii este
corespondent ă unei existențe adânci, organice. Precum în cazul muzicii, culorile îl coboară pe
poet până la rădăcinile viețîi, acolo unde se înfruntă ființa cu neființa.
În opinia lui Bacovia, culo area plumbului prezi ntă o seminficație aparte, de apăsare, de
greutate în timp ce culoarea galben simbolizează boală, neputința: “Plumbul ars este galben.
Sufletul ars e galben (…) Orice reacțiune chimică dă un precipitat galben (…) Plumbul apasă cel
mai greu pe om (…) Forța lui m -a apăsat până la distrugere” 62.
Prin urmare, plumbul greu, violetul generic, lichiditatea, vidul din peisaj sunt
transfigurate în tot atât ea stări sufletești care discută despre drame concrete ale omului.
Totodată, ca și simbol reprezentativ în lirica lui Bacovia, plumbul sugerează
sentimentele tensionate , sufocante, starea de angoasă:
„Dormeau adânc sicriele de plumb,
Și flori de plumb și funerar veșmânt –
Stăm si ngur în cavou și era vânt…
Și scârțâiau coroanele de plumb63”,
(Plumb).
Fiind influențat într -o oarecare măsură de simboliștii francezi, poetul analizat își
exteriorize ază impresiile prin corespondente muzicale utilizân d diverse tonuri de culoare. Astfel ,
una dintre culorile preferate este negru, prin care se realizează o atmosferă de infern. Putem oferi
ca exemplu poezia “Negru” în care regăsim alăturate sicrie metalice, flori carbonizate, veșminte
funerare.
Nu doar lumea materială este simbolizată prin negru ci și lumea sentimentelor. În cadrul
acestui decor învăluit în negru tristul Amor prezintă penele carbonizate. În anumite si tuații
negru l este regăsit în contrast cu albul constituind un decor de doliu funerar, cu m observăm și în
poezia “Decor”

61 Dinu Flamând, Introducere în opera lui G. Bacovia, București, Editura Minerva, 1979, p. 128.
62 Petroveanu Mihail, George Bacovia, București, Editura pentru literatură, 1969, p. 241.
63 George Bacovia, Plumb, Editura Litera, Bucure șți, 2009, p. 57.

28
“Cop acii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar
Copacii albi, copacii negri64.”
(Decor)
Alături de culoarea neagră poetul utilizează violetul. Astfel, în amurgul de toam nă violet
Bacovia vede plopii ca fiind niște “apostoli în odă jdii violete”. Până și frigul, în imaginația sa ,
deține culoarea violetului în “Plumb de iarnă”. Pentru a transcrie sentimentul tristeți i sfâșietoare
poetul îi asocia ză violetului, culoarea galben:
“În toamna violetă
Pe galbene alei
Poețîi triști declamă
Lungi poeme.”
De asemenea, galbenul reprezintă pentru poet culoarea mizeriei și a maladivului (bolii):
“Și noaptea se lasă
Murdară și goală
Și galbeni trec bolnavi
Copii de la școală65.”
(“Moină”)
Culoarea roșie apare incidental în poezia bacoviană reprezent ând tuberculoză și e
figurat prin sângele tuberculaților “al atacaților”. Într -un amurg însângerat și bolnav, frunzele
curg de pe ramuri precum “lacrimi mari de sânge”66.
Așadar, peste acest peisaj colorat când în fumuriu de plumb, când în gri, când în galb en,
negru, violet, p oetul așează viețile oamenilor.
2.4.Aspecte sinestezice în lirica poeziilor bacoviene

Așa cum am văzut în capitolul anterior, ca modalitate de manifestare literară și artistică,
simbolismul constituie un curent artisti c și literar care, „considerând lumea ca un ansamblu de

64 George Bacovia, op.cit., p. 90.
65 Ibidem, p. 76.
66 Constantin Trandafir, op.cit., p. 288.

29
simboluri, a căutat să le descifreze, intuind relațiile intime dintre lucruri, fenomene și sufletul
omenesc”67.
Astfel, poetul simbolist dorește să pătrundă profundele semnificații ale lumii cu ajutorul
simbolurilor. În acest ansamblu de simboluri, senzațiile constituie semne ale ideilor în sens
platonician iar transformarea în ireal a realului este un procedeu arti stic caracteristic poeziei
moderne. Prin urmare, apare o poezie sinestezică, a corespondențelor.
Sinestezia, ca metodă de transpunere metaforică a datelor unui simț în limbajul altui
simț constituie o tehnică literară întâlnită adesea în poezia simbolistă.
În cele mai multe dintre poeziilor lui Bacovia regăsim o anumită simetrie; simbolul este
exploatat la maximum de poet, refrenul, leitmotivul ori repetiția fiind, de asemenea, alte
procedee tehnice destul de folosite. Însă, unul dintre cele mai semnificati ve procedee folosite de
către poet este sinestezia68.
În cadrul literaturii de specialitate, sugestia reprezintă pentru adepții curentului
simbolist o modalitate prin care „semnificația poeziei încetează de a mai fi explicită,
transformându -se într -o sumă d e latent; în cadrul programului estetic -simbolist, denotația este
evitată în favoarea conotațiilor care, prin efortul poetului de sporire a gamei acestora, conduc la
descoperirea sinesteziilor”69.
Procedeul artistic al si nesteziei se regăsește într -o mă sură semnificativă în opera lui
George Bacovia. Expresie durabilă și elocventă a simbolismului autohton, lirica lui Bacovia
concentrează teme și motive la fel și tehnici ca racteristice acestui curent literar la nivel european:
sugestia, simbolul, muzicalitatea, olfact ivul, corespondențele, cromatica , prozodia, însă și teme și
motive care ilustrează ori definesc curentul acesta: condiția poetului și a liricii, melancolia,
solitudinea, spleen -ul, nevroza , iubirea deprim antă, evadarea, misterul, natura , orașul sufocant
etc70.
În estetica simbolistă ori doctrină este înlăturată descrierea în scopul folosirii sugestiei.
Însă, în opera poetului analizat este acordată atenție de scrierii care păstrează nota specifică,

67 Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureșți, 2009, pag.
1018.
68 Constantin Trandafir, op.cit., p. 289.
69 Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneșți, III, Bucureșți, Ed. Minerva, 1988, pag. 53.
70 Alexandra Indrieș , Alternative bacoviene, București, Editura Minerva, 19 84, p. 184.

30
sugestia simbolismului, cum este, de pildă, liricizarea peisajului care constituie unul dintre
procedee.
Prin urmare, lumea orașului de provincie, a târgului sufocant – una dintre temele care se
regăsesc în poeziile bacov iene – este percepută prin prisma acțiunii intemperiilor: ninsoarea,
ploaia, ceața, vântul, frigul, arșița care sugerează o lume degradantă fizic și psihic, bolnavă:

„Dă drumu, e toamnă în cetate –
Întreg pământul pare un mormânt…
Plouă…și peste târg, duse de vânt,
Grăbite, trec frunze liberate71”,
(Note de toamnă).
De asemenea, sentim entul de singurătate – privit ca o tortură pentru poet – reprezintă
principalul său component spiritual:
„Singur, singur, singur,
Vreme de beție –
I-auzi cum mai plouă,
Ce melancolie!
Singur, singur, singur…”72
(Rar)
Natura , regăsită sub puterea unor forțe distructive, așa cum percepe Bacovia, constitui e
o stare de spirit. Așadar, apa nu mai constituie un simbol al vieții precum în opera lui Eminescu,
ci un element provocator de nevroze, degradant, de isterie, care distruge material. Totodată, prin
exten sie, îmbibarea acvatică va deve ni un atribut moral al lucrurilor: plânsul statuilor, al apelor,
al lămpii, al grădinii etc., devi ne o melodie torturantă, lentă, ritmică, un peisaj care -și modifică
expresia în vibrații prelungi, în violențe surdinizate care se finalizează odată cu versulaterial:
“Aud aterial plângând…”73,
(Lacustră).

71 George Bacovia, op.cit., p. 57.
72 Ibidem, p. 53.
73 Ibidem, p. 88 .

31
De asemenea, sentimentul de iubire în lirica bacovi ană nu este unul benefic pentru
spiritul uman, așadar, iubita este o fecioară palidă, despletită care câ ntă la clavir o muzică
funebră:
„Afară ninge prăpădind,
Iubita cântă la clavir, –
Și târgul stă întunecat,
De parcă ninge -n cimitir.
Iubita cântă un marș funebru
Iar eu nedumerit mă mir
De ce cântă -un marș funebru…
Și ninge că -ntr-un cimitir74”,
(Nevroză).
În viziunea lui Bacovia, lumea este privită la nivel auditiv, reușind să adpteze materia
verbală după un instinct auditiv, să o schimbe într -o fantomatic ă existenț ă secundară. Prin
urmare, natura scoate sunete, melodii iar muzica sonorizează atomii.
Totodată, sinestezia bacoviană este susținută printr -o amplă varietate artistică fiind
folosite: instrumentele muzicale (țambal, vioară, clavir, liră, bucium, talangă, goarnă, piculină,
flaut, fluier, harfă etc.) care sunt specializate în evocarea stărilor depresive. Așadar, buciumul,
ce este ascultat la marginea orașul ui, în câmp, pătrunde sufletul:
„Răsună -n coclauri un bucium
Și doina mai jalnic pornește75”,
(Melancolie).
Mai mult, talanga care acompaniază ploaia toamnatica predispune la isterie:
„Da, plouă cum n -am mai văzut…
Și grele talăngi adormite,
Cum sună sub șuri învechite!
Cum sună în sufletul mut!
Oh, plânsul talăngii când plouă76”,
(Plouă)

74 George Bacovia, op.cit., p. 60
75 Ibidem , p. 53,
76 Ibidem, p. 75

32
De aseme nea, țambalul produce prin sunetul lui senzația de ațâțări josnice, de pieire ori
scandează dispera rea ultimelor ceasuri de beție:
„Sunau țambale, târzia noapte…
De cabaret comun –
Femei, răcneau beția falsă
Prin miros de tutun”77,
În cadrul unui interviu ac ordat lui I. Valerian în anul 1929, George Bacovia afirmă
că: „În poezie m -a obsedat tot timpu l un subiect de culoare. Pictura cuvintelor, ori audiție
colorată (…). Îmi place mult vioara. Melodiile au pentru mine o influență colorantă. Întâi am
făcut muz ică și după strunele vioarei am scris versuri”78.
Prin urmare, în lirica bacoviană, îmbinarea sinestezică a sugestiei muzicale cu aceea
coloristică crează corespondențe inedite, conducând la sentimentul plenar al integrității lumii. De
pildă, pictural, culo area violet trimite cu gândul la monotonie iar din punct de vedere auditiv,
sentimentul acesta est e redat de fanfară și armonică:
„Primăvară..
O pictură parfumată cu miros de violet (…)
În oraș suspină un vals din fanfară79”,
(Nervi de primăvară).
Așadar, sentimentele sunt sugerate aici prin culoare, însă și prin corespondentul muzical
al acesteia.
Mai mult, compozițiile muzicale (marșul funebru, simfonia, valsul) dezvăluie stări
sufleteșți ale poetului:
„Cânta purtând o mantie cernită
Și trist cânta, gemâ nd între făclii80”,
(Marș funebru).
Diversele zgomote (suspine, trosnete, foșnete, oftaturi, plânsete, ecouri etc.) sugerează
starea de p esimism, tristețe, neîncredere:

77 George Bacovia, op.cit., p. 181
78 George Bacovia, Opere, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Unive rs Enciclopedic, Bucureșți,
2001, p. 395.
79 George Bacovia, Opere, Editura Semne, Bucureșți, 2006, p. 77.
80 Ibidem, p. 53.

33
„E toamnă, e foșnet, e somn
Copacii pe stradă oftează
E plânset, e tușe, e gol
Și-i frig și burează”81,
(Nervi de toamnă).
Totodată, verbele auditive sugerează o stare de teamă, nevroză (izbește, strig, ploând,
plângând, etc):
„De-atâtea nopți aud ploând
Aud materia plângând”82,
(Lacustră).
Sinestezia constituită prin transpunerea prin culoare a senzațiilor auditive se regăseș te
într-o măsură mare în lirica bacoviană. Ți nând cont de faptul că în poeziile sale există atât
elemente vizuale cât și auditive, lit eratura de specialitate consideră că există o predilecție pentru
muzică în raport cu refe rința cromatică83.
De asemenea, dincolo de orizontul estetic al sinesteziei, Bacovia prezintă o preocupare
cu privire la experiențele psiho -fiziologice despre care se discută în epoca respectivă, în special
în Franța. Acesta dorește să simtă acea au diție colorată, atras fiind de elementele de noutate
experimentale ale simbolismului decadent. Așadar, poetul d orește să simtă poezia pentru ca ,
ulterior , să o transmită ca pe o diagramă a senzațiilor, într -un stil total original. Mai mult,
procedeele simb oliste îl ajută pe poet în perceperea acelor senzații de durere fără nume ori de
sufocare care îl copleșesc, lirica sa putând să corporalizeze angoasa , durerea, senzațiile; Bacovia
fiind cel dintâi scriitor român care își somatizează poezia84.
Poetul ne apa re ca fiind un experimentator senzual care interpretează receptivitatea
simbolistă pe o gamă amplă de simțuri, opera acestuia fiind într -o măsură mare o citire
sinestezică chiar a lumii prezente, prin excitarea imaginației.
Concluzionând, asocierile sinest ezice din opera analizată își aduc contribuția la
dezvoltarea imaginației unei poezii total deosebită, inedită și de un rafinament aparte, deschizând
drumul în lirică post -simbolistă.

81 George Bacovia, op.cit., p. 61
82 Ibidem, p. 88.
83 Daniel Dimitriu, op.cit., p. 58.
84 V. Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romanti că, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1994, p. 118.

34
2.5.Tragicul crepuscular

Lirica lui Bacovia este, înaint e de toate, o poezie de atmosferă, în care cadrul evocator
trădează o sensibilitate deosebită la „stimulii” realului. Este, așa cum a remarcat Lovinescu, o
atmosferă „de copleșitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată
într-un peisagiu de mahala de oraș provincial, între cimitir și abator, cu căsuțele cinchite în
noroaie eterne, cu grădina publică răvășită, cu melancolia caterincilor și cu bucuria panoramelor
în care «prințese oftează mecanic în racle de sticlă»; și în aceast ă atmosferă de plumb, o stare
sufletească identică; o abrutizare de alcool, o deplină dezorganizare sufletească prin obsesia
morțîi și a neantului, un vag sentimentalism banal (…)85”.
Cea mai citită și mai citată poezie a lui Bacovia, Plumb, a apărut în v olumul omonimdin
1916, iar, în ciuda atâtor interpretări, este și cea mai bine înțeleasă. În cadrul acestei creații
representative poetul configurează, într -o expresie minimală și repetitivă atât de caracteristică, o
realitate în primul rând psihologică, î n ideea că muzicalitatea grea, sugestiile cromatice, ne pun
în fața universului lăuntric al poetului, un univers dizarmonic, traumatizat și alienat în raporturile
sale cu lumea exterioară.
De asemenea, în mod evident, regăsim aici întreaga poetică simbolis t-expresionistă a lui
Bacovia, modalitatea sa de reprezentare a lumii și de figurare a emoțiilor proprii în vers, un
anumit stil inconfundabil prin intermediul căruia autorul s -a impus în istoria poeziei
românești. Așadar, poezia Plumb este o poezie progra matică, tocmai în ideea aceasta a reflectării
unei modalități de a scrie și de a resimți datele realului în expresie poetică86.
Poeziile bacoviane sunt structurate în formula unui monolog elegiac, în care atmosfera
tragic -crepusculară și senzația de absurd predomină. Acestea țin de sensibilitatea sporită a
poetului, o sensibilitate atentă la cele mai subtile nuanțe ale mecanismului lumii.
La nivel ideatic, lirica lui Bacovia închipuie un univers restrictiv și alienant, lipsit de
orice urmă de idealitate, în care eul își resimte în mod sever lipsa de identitate, cu sine și cu
ceilalți, însă și neputința de a ființa într -un mod autentic, plenar87.
Căderea este, cum se remarcă în literatura de specialitate cuvântul -cheie al creației
poetului, un cuvânt paradigm atic pentru reprezentările ontico -poetice ale autorului: „De oriunde

85Eugen Lovinescu, op.cit., p. 174.
86 Ioan Milea, Lecturi bacoviene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001, p. 76.
87 Ibidem, p. 77.

35
am decupa o secvență și neimportând dacă obiectul acesteia ar fi materia cosmică, spectacolul
uman ori ființa poetică, dincolo de scenariul textual prezidează, precum unui fatum, căderea88.
Așadar, dispariția, alunecarea, declinul, curgerea, degradarea, îngălbenirea, pierderea de
sine, în alienare mută sau în nebunie răcnită, scufundarea în «hăul» care «toate adună», precum o
groapă însățiabilă, constituie fețele (metaforice) ale aceleiași căderi, activă peste tot, ca și cum ar
concorda unui numitor simbolizant comun al limbajului: tot ce se poate închipui în rostire se
derulează că o ratare”89.
Și în Plumb traiectoria imaginilor poetice deține în ea un sens declinant, axul liricii nu
are însemne ale ascensiunii, ci, din contrî , accente foarte precise ale căderii, regresiunii, alienării
și mineralizării – toate acestea aducând în scena poetică: s ugestia extincției demonia morți i și a
inerției insuportabile.
Cuvintele -cheie care parcurg datel e acestui univers liric s unt constituite
de cavou, plumb și singur. Totodată, sunt cuvinte care sugerează o solitudine totală, tragică a
poetului, o singurătate severă ce -l plasează într -un spațiu de dincolo de lucruri și de lume, un
spațiu metafizic, în c are individul își regăsește izolarea sa fundamentală în fața limitatului lumii
și se închide în trăirile sale proprii90.
De asemenea, se poate ca însăși această teroare față de infinit și a unei lumi care
înspăimântă tocmai prin lipsa reperelor suficient de precise să conduc ă poetul la recluziunea în
spați i închise, de tipul cav oului, la o atitudine retractilă .
Cavoul este un simbol al regresiunii ad uterum, prin care putem să înțelegem retragerea
eului liric în cadru unui spațiu protector, din fața agresiun ii lumii exterioare, lipsite de noimă și
oprimante.
O altă interpretare poate să pună accent chiar pe dimensiunile restrictive al anumitor
simboluri spațiale de tipul cavoului sau al sicriul ui. Mai mult, se poate considera că toate aceste
spați i minimale, în care individul se regăsește izolat, împuținat, cu idealurile amputate, constituie
tot atâtea spații ale alienării, căderii, apăsării și condamnării91.

88 Agatha Grigorescu -Bacovia, Bacovia (viața poetului), București, Ed itura pentru Literatură, 1962, p.
281.
89 Ioan Milea, op.cit., p. 90.
90 Petroveanu, M., George Bacovia, Ed. Cartea Românească, s. l., 1972, p. 118.
91 Constantin Trandafir, op.cit., p. 292.

36
Așadar, dint r-o asemenea perspectivă, lirica este structurată într -o viziune centripetă, în
care energ iile cele mai importante se st râng într -un punct de confluență , se focalizează într -un
ansamblu semanti c de pură emergență negativă. Ca dovadă regăsim termenii cu rezonanță
funerară prezenți în poeziile bacoviene (funerar, sicrie, mort, cavou, plumb) care ne trimit către o
lume a claustrării, închiderii, a lipsei de orizont existențial și, în final, către un spațiu infernal
prin dimensiunile sale mortificante, minimale92.
Pretextul liric este redat de pierderea iubirii (iubitei), deoarece, în raport cu poezi a
romantică, la Bacovia și în special în Plumb, dragostea pierde orice contur utopic, o rice urmă de
idealitate, aceasta capătă accente reificante și mecanice, se transfigurează într -o senzație
alienantă de cădere, de pasionalitate mineralizată, stearpă.
Dintr-un atare unghi, poezia Plumb e epilogul unei iubiri pierdute („Dormea întors
amorul meu de plumb”), o iubire ce nu mai oferă poetului șansa redempțiunii, ocazia evaziunii
din spațiul constrângător al cimitirului, cavoului, sicriului. Singurătatea esenț ială a eului liric,
punctată de sintagma – repetată – „stăm singur” e amplificată de reprezentarea obsesivă a
cadrului spațial minimal, alienant și restrictiv, dar și de senzația de frig, notată în imagini
halucinante. Între spațiul interior al unei dureri agonice, al unei tristeți metafizice și al unei
suferințe aproape fiziologice și decorul exterior, răvășit de vânt și de frig, se stabilește o
corespondență desăvârșită93.
Apărută la rândul acestea în volumul de debut, Plumb (1916), poemul Lacustră relevă
aceleași obsesii ale unui poet apăsat disperare difuză și de singurătate. Astfel, sentimentul de
izolare al eului într -o lume cu repere nesigure este copleșitor.
Poetul are senzația – de o acuitate tulburătoare – că universul, în imensitatea strivitoare
a acestuia, îi abolește sentimentele, făptura, individualitatea, amputându -i identitatea, care se
dizolvă într -o realitate precară, fără determinațîi clare.
De asemenea, a stmosfera poeziei relavă tocmai din această nedeterminare, temporală și
spațială deopot rivă. „Plânsul mat eriei” este bine a fi înțeles ca o modalitate de reprezentare a
substratului profund al lumii; vorbim de o realitate preformală ori supraformală, originară, care
iși dezvăluie identitatea cu sine și totodată, transpunerea în diferitele mo dalități ale ființării94.

92 Constantin Trandafir, op.cit., p. 292.
93 Gheorghe Grigurcu, Bacovi a, un antisentimental, București, Editura Albatros, 1974, p. 83.
94 Constantin Trandafir, op.cit., p. 295.

37
De altfel, față de poeți i romantici, care acordau apei un rol benefic și purificator, poetul
analizat învestește elementul acvatic cu însemne destructive, cu o forță malefică, dezagregante.
Prin urmare, universul întreg este amenin țat de dispariție, lumea se regăsește într -un vădit declin,
iar materia își surpă tot mai precis organizarea, formele și starea firească.

38
Capitolul III
Aspectele solitudinii în lirica bacoviană

3.1. Solitu dinea ca temă și motiv specific operei lirice a lui George
Bacovia

Predilecția pentru solitudine (ca și caracteristică a simboliștilor preluată de la romantici)
constituie una din elementele majore ale tematicii liricii lui George Bacovia . Astfel, sentimentul
singurătății implică accentele tragice ale claustrării, aceasta fiind înțeleasă ca o retragere în sine,
efectuându -se în acest fel „ruperea defini tivă cu orice sursă afectivă.”95.
Încă de la început , poezia bacoviană a sedus critica literară ș i pe rând, criticii au vorbit
despre poet ca fiind simbolist ori expresionist, sentimental ori antisentimental, despre o poezie a
rupturii (între volumele Plumb și Stanțe burgheze) sau una a continuități i, despre o lirică a
solitudinii . Astfel, s -a ajuns până la a se afirma că Bacovia joacă un rol, că și -a construit o mască
în spatele căreia s -a ascuns detașat și ironic de o lume degradată, infinit de lucid însă, iar lirica
lui a reprezentat o permanentă explorare.
Ansamblul poeziei bacoviene emite o atmosfera specifică, de pustiu în lume. Prin
urmare, există, într -adevăr, o atmosferă bacoviană: „o atmosferă de copleșitoare dezolare,
solitudine, de toamnă cu arbori cangrenaț i, cu ploi putrede ” Și în această atmosferă de plumb, se
regăsește o stare sufletească identică: o deplină dezorganizare sufetească prin obsesia morți i și a
neantului, o abrutizare de alcool, un sentimentalism banal, în tonul caterincilor, și macabru , în
tonul papuselor de ceară care se topesc96.
Temele și motivele pe care le întâlni m în opera bacoviană sunt primele care o
înglobează în curentul simbolist. Așadar, motivul singurătăți i, al solitudinii, este printre cele mai
exploatate de Bacovia:
„Stam singur în cavou… și era vânt…,
Stam singur lâng ă mort… și era frig…97”

95 Mihail Petroveanu, George Bacovia, București, Editura pentru Literatură, 1969.
96 E. Lovinescu, Istoria literaturii contemporane, vol.2, p. 404
97 George Bacovia, op.cit., p. 60

39
(Plumb);
„Sunt singur, și mă duce -un gând
Spre locuințele lacustre98”
(Lacustră),
„Sunt solitarul pustiilor piețe99”
(Palind);
„Și ninge -n miezul nopții glacial…/
Și tu iar tremuri, suflet singuratec100”
(Singur) .
Orașul, străzil e, sunt locuri ale singurătăți i, ale nebuniei și al e nedreptății sociale. Astfel,
singurătatea constituie motivul cel mai adesea regăsit în opera b acovia nă și cel mai bine est e
subliniată pe străzile goale
„Străzile -s deșarte
Singur, singur, sing ur101…”
(Rar).
Mai mult, alături de strada goală întâlnim parcurile îngheța te. În poezia Decor, parcul a
fost descris ca fiind secular și solitar , definit ca „Decor de doliu, funerar…. Este decor pentru
amintirile pe care le provoacă”
„În parc regretele plâng iar…,
În parc fantomele apar… ”, și, totodată, profeție a morții p rin glasul păsărilor cobitoare
„Cu pene albe, pene negre
O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular
Cu pene albe, pene negre ”102.
(Decor)

98 George Bacovia, op.cit., p. 61.
99 Ibidem, p. 77.
100 Ibidem, p. 52.
101 Mureșanu Ștefan L. „Actul de depeizare în Scânteile Galbene bacoviene.” Revista Confluențe
Literare , 2012, p. 4.
102 Idem.

40
Un alt motiv specific pe care îl regăsim alături de sol itudine este și cel al golului, care
poate să fie atât gol spațial echivalent cu pus tiul camerei, al orașului cu piețe luminate de
agonice, cât și gol temporal care sugerează haosul:
„Imensitate, veșnicie
Tu, haos care te -aduni
În golul tău e neb unie103”
(Pulvis).
De asemenea, singurãtatea este percepută acut, cu toate simț urile. Astfel, e ul poetic
bacovian se simte inadap tat, înstrăinat, fără puterea de a comunica cu ceilalți. Singurătatea și
lipsa idealurilor prezintă drept consecință tentația morții și înclinația că tre satanic .
Așadar, s ingurătatea constituie una din temele fundamentale ale universului poetic
bacovian. Destul de rar putem găsi vreo poezie, care să nu se afle sub puter ea acestui sentiment,
element structural al psihologiei poetului analiz at.
Totodată, singurătatea constituie o captivitate în care eul poet ic se zbate și de cele mai
multe ori rezultatul acestei dorințe de evadare este disperarea. Furișa rea pe lângă ziduri,
plimbarea nocturnă prin piețele pustii din oraș, eșuarea în cârciumi reprezintă exemple ale
eșecului104.
De exemplu, poezia Lacustră se află sub semnul unei singurătăț i ireconciliabile,
obsesive ("Sunt singur și mă duce -un gând"), amplificată tot de un spațiu închis, așa cum se
întâmplă în Plumb, însă nu cavoul, ci propri a odaie. Factorii climaterici dețin și aici scopul de a
potența, de amplificare a senzației (în Plumb, frigul și vântul), ploaia cumplită de afară sugerând
diluviul apocaliptic ("De -atâtea nopți aud pl ouand, Aud materia plângând…" ), dezagregarea
materiei, m oartea. Mai mult, e xacerbarea sentimentelor ( spaimă, nesiguranță, groază) poartă
denumirea de nevroză105.
Tema poeziei Lacustră este singurătatea, sentiment care îi provoacă frică, disperare,
datorită faptului că totul se descompune sub acțiunea apei, a ploi i. Apa, motivul central al
poeziei, de regulă este un element vital, însă, la Bacovia constituie elementul care descompune
materia, generând frica de neființă.

103 George Bacovia, op.cit., p. 101.
104 Flămând Dinu,, op.cit., p. 121.
105 Golopenția Sanda, Reliefarea motivului în poezia lui George Bacovia, în Studii de poetică și stilistică ,
București, 1966, p. 63.

41
Astfel, încă din primele versuri eul liric solitar se contemplă pe sine în rezonanță cu
solitudi nea unei nopți cosmice, a unui sfârșit de lume, unde totul se află în descompunere lentă
sub acțiunea terifiantă a apei. Impresia de descompunere evoluează din planul exterior către
interior.
Singurătatea este și mai adâncă în cea de -a treia strofa unde si ntagma „un gol istoric”
sugerează în primul rând urmările acțiunii distructive ale ploii, iar, în al doilea rând, constituie
sugestia pustietății sufletești a poetului. Parcă spațiul și timpul sunt și ele descompuse, devenind
infinite, constituind un senti ment de monotonie puternic, care treptat devine obsedant.
De asemenea, prăbușirea piloților aduc sugestia pierderii definitive a ultimului sprijin, a
ultimului refugiu, în felul acesta frica, neliniștea, devin din ce în ce mai cuprinzătoare .
Plânsul univer sal al materiei induce elului liric viziunea unui spațiu lacustral, unde totul
e dominat de apă. Ploaia parcă ține de o veșnicie, „de -atâtea nopți”, iar această impresie de
nesfârșit atrage după sine incapacitatea poetului de a se elibera de starea depresi vă, disperată,
rămânând în continuare singur106.
Ultima strofă din cadrul poeziei Lacustră constă în reluarea aproape identică a primei
strofe, în felul acesta, fiind accentuat sentimentul de monotonie, de apăsare, de frică și de
singurătate. Locuințele lacu stre nu -i oferă liniște, siguranță datorită faptului că sunt și ele
elemente ale descompunerii, deci ale morții. Totul este în moarte lentă și în fața imagini lor
acestea de coșmar poetul este singur. Versul „Tot t resărind, tot așteptând” cuprinde două verb e la
modul gerunziu care relevă o stare de durată, de permanență107.
Concluzionând, observăm că poezia „Lacustră” exprimă, într -un mod inegalabil
strigătul disperat al poetului ce a rămas singur într-o lume de coșmar. C reația aceasta a lui
Bacovia a devenit o elegie constituind expresia artistică a prăbușirii sufletești, a stării de
solitudine, a deznădejdii, stări care „au încremenit într -o expres ie simplă, vibrând în infinit”.
Sentimentul acut al singurătăți i într -o realitate agresivă induce o atmosfera psi hică și
catalizează o imaginație catastrofică. Prin urmare , poetul ui i se pare că, întors pe scara istoriei
(trecând printr -un "gol istoric"), a redevenit o ființă umană primitivă și înspăimântată , refugiată
într-o "locuința lacustră"108.

106 Daniel Dimitriu, op.cit., p. 71.
107 Idem.
108 Flămând Dinu,, op.cit., p. 123.

42
Prin urmare, sen timentul singurătății, se transformă obsesie și nevroză, anulează ființa
umană rațională, reducând -o către primitivitatea instinctivă a debutului civilizației. Omul
reprezintă o ființă socială, iar singurătatea constituie "o boală" a secolului. Mai mult,
plansul este, de fapt, al ființei umane, al izolării și solitudinii înspăimâ ntate și fără leac, al
tragis mului existențial, (" Tot tr esărind, tot așteptând… "), ce anunță prăbușirea și moartea.
Acest plâns este transferat el ementelor materiale, naturii, a șa cum se observă și în alte poezii
precum: Decor, Amurg violet, etc .
O altă poezie în care se abord ează sentimentul singurătății este „Plumb“ unde eul liric
stă „singur în cavou“, în propria carapace, în timp ce toate care păreau cândva vii, înflorite, i -au
întors spatele . Prima strofă definește un univers străin, rece, î n care poetul trăiește sentimetnul
singurătății tragice:
”Dormeau adânc sicriile de plumb,
Și flori de plumb și funerar veșmânt –
Stau singur în cavou… și era vânt…
Și scârțâ iau coroan ele de plumb”109.
(Plumb)
Cea de -a doua strofă definește realitatea interioară. Astfel, p oetul invocă amorul, însă
acesta doarme întors cu fața către moarte. ”Aripile de plumb” fac trimitere către căderea surdă și
grea, din care eul liric nu se mai poate înă lța, căderea î n moarte este inevitabilă, și nici măcar
iubirea invocată cu disperare nu constituie o șansă de salvare:
”Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plu mb, și -am început să -l strig –
Stam singur lângă mort… și era frig…
Și-i atârnau a ripile de plumb110.”
Așadar, f lorile verii au devenit de plumb și tot ceea ce -i anima sufletul cu surâsul
dragostei într -o lume a deșertăciunii s -a năruit. Chiar dacă stă lângă acea imagine a trecutului,
eul liric, își descoperă focul lăuntric „Sta m singur lângă mort .. . și era frig …“ Frigul, teama de
tot ceea ce s-a pierdut, de moarte, dă glas singurătății111.

109 George Bacovi a, op.cit., p. 61.
110 Idem.
111 Lovinescu Eugen, George Bacovia în Istoria literaturii române contemporane , vol. III, București,
Editura Ancora, 1927, p. 117.

43
„Singurătatea … /
Ochiul tău /
Privește înghețat /
În ochiul gândului /
Neîmpărtășit.112“
(George Bacovia, Singurătate, nu te -am voit)
Așadar , George Bacovia se simte ca fiind prizonierul singurătății, într -o oarecare
măsură și putem afirma că împărtășește aceeași convingere a scriitorului Mihai Eminescu care
este de părere că soarta celor care au ceva de spus e ste sinonimă cu singurătatea.
3.2. Aspectele solitudinii în lirica bacoviană

Așa cum am discutat mai sus, solitudinea constituie una din temele fun damentale ale
universului liric bacovi an. Astfel, sunt puține poezii care sa nu stea sub puterea acestui
sentiment, element st ructural al psihologiei poetului George Bacovia.
Poetul simbolist deplas ează singurătatea în cavouri punând totul sub semnul unei culori
unice care, în principiu, sugerează o dezolanț ă, apăsătoare culoare met alică (plumbul ce nu
deține propriu -zis o culoa re ori are una, indistinctă, negrul degradat spre cenușiu).113
Așadar, tema centrală a poeziei bacoviene, solitudinea, nu aleasă de eul liric , ci este
impusă acestuia de o lume ostilă, inacceptabilă, față de care e obligat la indiferență:
„Tot mai tăcut și s ingur
În lumea mea pustie
Și tot mai mult m -apasă
O grea mizantropie ”114.
(Ego)
Singuraticul iși face prematur un epitaf ironic:
“Cu-al meu aspect,
Făcea să mor,
Căci tuturor

112 George Bacovia, op.cit., p. 75.
113 Academia Română, Dicționarul general al literaturii române (Bucu rești: Univers Enciclopedic, 2004),
311
114 George Bacovia, op.cit., p. 83.

44
Păream suspect115"
(Epitaf)
ori retras într -un han, departe, bea melancolic asc ultând p loaia:
“Singur, singur, singur
Vreme de beție –
I-auzi cum mai plouă.
Ce melancolie"116.
(Rar)
Prieten cu râsul hidos și cu umbra , eul liric „hoinărește noaptea printre câinii din piețele
pustii, ori în casă, singur, cade într -un gol istoric", când plouă ori când ninge, aude pe la geamuri
croncănit de corbi, apăsat de gânduri pesimiste. Înstrăinat, căzut în pustiu și întuneric , omul e ste
cuprins de delir .
„Nimic. Puștiul tot mai larg părea
Și-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt, –
Și-nvinețit de gânduri cu fruntea în pământ
Omul începuse să vorbească singur ”117.
(Altfel)
În alte cazuri , același, mânat de o maladie obscură, incurabilă, caută în mod zadarnic un
loc unde ar putea să se salveze (“Trec singur pe poduri de fier solitare"), ori neputân d scrie, e
apucat de o criză de plân s
“Și ninge -n miezul nopții glacial
Și tu iar tremuri suflet singuratic,
Pe vat ră-n pară slabă, în jăratic, –
încet, cad lacrimi roze de cristal"118.
(Singur)
De asemenea, o ciudată conștiință a blestemului, a nepu tinței de a protesta în raport cu
crimele filistine, a reducerii la tăcere și izolare ne întampină într -o Poemă finală

115 George Bacovia, op.cit., p. 66.
116 Ibidem, p. 51.
117 Ibidem, p. 103.
118 Boldea, Iulian. „George Bacovia. Metamorfozele damnării.” Revista Contemporanul , 2008, 1 –
8.

45
“Eu trebuie să beau, s ă uit ceea ce nu știe nimeni.
Ascuns în pivnița adâncă
Fără a spune un cuvânt"119.
(Poemă finală)
Într-o țară cu noscută în Orient prin umorul ei trist, cultul izolării și al anonimatului pare
unică soluție posibilă :
“Mai bine singuratic și uitat
Pierdut să te retragi nepăsător
în țara asta plină de umor"120.
(Cu voi)
În cadrul poeziei Plumb, singurătatea eului po etic este cu atât mai zguduitoare, cu cât
spațiul închis al cavoului este “populat” cu sicrie de plumb, flori de plumb – un adevărat
veștmânt funerar:
„Dormeau adânc sicriele de plumb
și flori de plumb și funerar vestmânt
Stam singur în cavou… și era vâ nt…
și scârțâiau coroanele de plumb”121.
(Plumb)
Astfel, c hiar în acest spațiu al claustrării, ideea de singurătate a poetului apare vizibil
prin raportare la decorul funerar. În cadrul celor două strofe, registrul climateric accentuează și el
starea de de znădejde și frământării sufletești a eului poetic: „St am singur în cavou… și era
vânt…”, „St am singur lângă mort… și era frig…”122.
Tensiunea claustrării prezintă un crescendo, ea putând să fie rezumată la următoarea
schemă: însingurare – singurătate – izola re – disperare. Toate acestea reprezintă treptele
înstrăi nării ființei umane, c a efect al claustrării. Ideea ispășirii este evidențiată și prin convertirea
erosului în thanatos:
„Dormea întors amorul meu de plumb

119 George Bacovia, op.cit., p. 38.
120 Alexandru Piru, Istoria Literaturii Române de la început până azi , Editura Univers, 1981, p. 268
121 George Bacovia, op.cit., p. 61.
122 Manolescu, Nicolae, "Primitivul Bacovia", în Teme , vol. 4, București, 1983.

46
Pe flori de plumb… și -am început să -l strig123.”
Acumulările cantitative din cadrul prim ei strofe, acumulări c are conturează senzația de
vid (gol exterior, insa și unul interior, sufletesc) conduc la schimbarea calității strigătului. Cu
toate acestea revolt a prin strigăt nu -și găsește ecou nici î n exterior și cu atât mai puț in în interior.
Prin urmare, poetul este condamnat la singurătate, iar golul este resimțit precum o durere fizică:
„Stam singur lângă mort… și era frig…
și-i atârnau aripile de plumb.124”
Imaginea aripilor de plumb care atârnă – simbolul zborului frânt – sporeș te drama eului
liric la singurătate, neputința acestuia de elibera re din spațiul -carceră al cavoului.
În poezia Lacustră, sentimentul singurătății este în concordanță cu obsesia ploii:
„De-atâtea nopți aud plouând,
Aud ma teria plângând…
Sunt singur și mă duce -un gând
Spre locuințele lacustre ”.
(Lacustră)
Așadar, o bsesia este sugerată de repetarea verbului aud, punând în lumină monotonia
fenomenului climateric.
În felul acesta este explic ată ideea de singurătate covârșitoar e. În condițiile ploi lor
interminabile, ideea de singurătate provoacă la meditație125.
Materia plânge în versurile bacoviene, asa cum se zbuciumă copacul, lutul, piatr a în
pânzele lui Van Gogh. În modul acest a apare universalitatea, absolutul suferinței. Plâ nsul
reprezintă expresia durerii, iar durerea însoțe ște ruinarea – bruscă ori lentă – a trupului. Plângând,
materia se descompune și are tendinț a să se întoarcă în haosul primordial. Ploaia constituie
semnul, așadar, în viziunea bacoviană, al desfacerii el ementelor, al dezagregării lumii. Groaz a în
fața unui astfel de spectacol este sporită de obsesia singurătății. Singur, individul nu e nimeni și
nu poate nimic126.

123 George Bacovia, op.cit., p . 61.
124 Ibidem, p. 69.
125 Ibidem, p. 88.
126 Mureșanu, Ștefan L. „Artă a sensului codificat în poezia bacoviană Altfel. ” Revista
Melidonium , 2013, 1.

47
Înconjurat de un “gol istoric”, eul liric se simte aruncat cu milenii în urmă, coborând pe
o treaptă nu cu mult mai sus decât aceea pe care se găsea omul înainte sa fie despărțit de
animalitate. Obses ia singurătății și sentimentul – provocat de această obsesie – de a asista fără
putință vreunei intervenții la destrămarea cosmică sunt înălțate la ex presie în cadrul versuri lor de
o transparență și simplitate desăvârșite, clasice:
„De-atâtea nopți aud plouând,
Aud materia plângând…
Sunt singur, și mă duce -un gând
Spre locuințele lacustre.
Și parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbește -un val –
Tresar prin somn și mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleași vremuri mă găsesc…
Și simt cum de atâta ploaie
Piloții grei se prăbușesc.
De-atâtea nopți aud plouând,
Tot tresărind, tot așteptând…
Sunt singur, și mă du ce-un gând
Spre locuințele lacustre… ”
(Lacustră).127
Poezia Pastel aduce în tablou țârâitul ploii de toamnă, corbii, mugetul vitelor închise în
ocol și sunetul trist, dogit al tălăngilor, făcând trimitere , în mod admirabil, la senzația de agonie a
vegetaț iei, de târziu în lume și de prăbușire a universului într -o tristețe grea, aceea a omului care
contemplă această moarte fără glorie:
“Și tare -i târziu
Și n-am mai murit”128.
(Pastel)

127 George Bacovia, op.cit., p. 88.
128 Ibidem, p. 104.

48
Se remarcă numărul diminuat al elementelor cu care lucrează spiritul ba covian, lipsa
ceremoniei, obstinația cultivării micilor simboluri ale derizoriului din aria existenței. Însă, tocmai
lipsa aceast a de “măreție de simbol”, pentru reproduce rea unei formul e ironic e, oferă măreție
poeziei bacovi ene, simpl e și cutremurăto are ca un bocet șoptit.
Poetul analizat transmite de o sută de ori aceste semnale de urgență ale ființei, ce sunt
instalate într -o solitudine apăsă toare : o singurătate care nu eliberează omul de circumstanțele
constrângătoare ale vieții, închi zand -o și o desco mpune iremediabil și lent.
De asemenea , solitudinea bacoviană nu este niciodată singură, fiind înconjurată adesea
de alte singurătăți mai semnificative : piețele sunt pustii, parcul din mijlocul orașului este solitar,
hanul, drumul, odaia în care eul liric așteaptă să se întâmple ceva și nu se întâmplă, totul, cu alte
cuvinte , este scufund at într -o singurătate minerală.129 Solitudinea este absoarb ită în spațiu, iar
efectul normal de apostrofă nu se efectuează :
„Amurg de iarnă, sumbru, de metal,
Câmpia albă – un imens rotund –
Vâslind, un corb încet vine din fund,
Tăind orizontul diametral.
Copacii rari și ninși par de cristal.
Chemări de dispariție mă sorb,
Pe când, tăcut, se -ntoarce -același corb,
Tăind orizontul diametral ”130.
(Amurg de iarnă).
Mai mult, eleme ntele spațiale sunt izolate : câmpia albă, apoi orizontul. A două strofă
modifică direcția diagonalei de zbor printr -un vers anticipativ (“Chemări de dispariție mă sorb”),
care este și al doilea pol al apostrofei.
“Dispariția” corbului deschide, în mod teoretic, premisa unei noi apostrofe. Însă, totul
este absorbit de această infinitate care precede iar apoi urmează sugestiei de dispariție în neant.
Anumiti critici ai poeziei bacoviene au remarcat , cu discernământ, inventarul preferat al

129 Academia Română, Dicționarul general al literaturii rom âne, 2001, p. 311
130 George Bacovia, op.cit., p. 92.

49
spațializării: fundalul, zarea, marginea ș.a., totalitatea acestora simulând o evadare din “orașul
dominant”131.
Cu toate acestea, t oposul baco vian nu se organizează pe simpla opoziție claustrare –
evadare. Zăvoiul, câmpul cu ape sau câmpul nins, crângul, nu se regă sesc la Baco via din
complexul sămănătorist al orașului înăbușit în “case de zid”. Astfel, d esăvârșirea spațială este
aceea care le generează și nu simțul social al antitezei. Poetul regizează dimensiuni spațiale c are
exprimă însăși spațialitatea, dimensiuni c are își sunt lor suficiente fără să intre în clasice
opoziții132.
Sentimentul sporit al singurătății într -o realitate agresivă conduce la o atmosferă psihică
și generează o imaginație catastrofică. Așadar, poetului i se pare că, întors pe scar a istoriei
(trecând prin tr-un "gol istoric"), redevine o ființă primitivă umană înfricoșată, refugiată într -o
"locuință lacustră". Prin urmare , sentimentul de solitudin e, devenit obsesie și nevroză, anulează
individul rațional , reducând -o la primitivitatea instinctivă a genezei c ivilizației.
Omul reprezintă o ființă socială, iar singurătatea constituie "o boală" a secolului. Plânsul
este, de fapt, al omului , al izolării și solitudinii înspăimântate , al tragismului existențial și fără
leac (" Tot tresărind, tot așteptând… "), care anunță moartea, căderea133. Plânsul a cesta este
transmis elementelor materiale, naturii, precum în alte poezii:
“Copacii albi, copacii negri
Stau goi în parcul solitar:
O pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular…134”
(Decor) ;
“Amurg de toamnă violet
Doi plopi, în fund, apar în siluete:
Apostoli în odăjdii violete
Orașul tot e violet135.”
(Amurg violet ).

131 Rău Petre. Plânsul lui Bacovia. Revista română, 2009, p. 19.
132 Dinu Flămând, Introducere în opera lui George Bacovia , Editura Minerva, București, 1979, p. 89.
133 Ibidem, p. 90.
134 George Bacovia, op.cit. , p. 70
135 Ibidem, p. 55.

50
Violetul reprezintă o culoare halucinantă în lirica bacoviană, care sugerează singurătate a
tulburătoare, stări de tristețe sfâșietoare, imposibili tatea comunicării cu ceilalți. Astfel, violetul se
asociază în anumite cazuri cu galbenul, culoarea maladivului și a mizeriei în lirica lui Bacovia.
Cea mai grăitoare dintre culorile alese de poet este fără îndoială, violetul. Combustiunile
simțurilor, rec ile așteptări fara sens, întreaga suferință îndelungată a erosului absent în valul
neclar al violetului, îmbinare de albastru frigid și pur și de roșu vital și funebru136. Preluat de la
Macedonski și Laforgue, motivul capătă pentru poet o vibrație misterioas ă, unică. La niciun poet
român n -a repurtat vreodată o culoare biruința pe care o poartă violetul bacovian.
În singurătatea acută și în stările provocate de aceast a, totuși ,, eul liric tinde către
speranța în vremurile viitoare. În cadrul celui de -al doile a volum, Scântei galbene, aspirația spre
descătușarea spirituală, spre eliberarea de condiția degradantă, umilitoare, este decisă și
exprim ată în accente energice. Debutâ nd cu tresărirea înfiorată în fața soarelui de primăvară, pe
care eul liric îl cheamă să-i aline rănile sufletești și, mergând până la chemarea directă la luptă
contra rânduielilor nedrepte, observă m în lirica lui Bacovia o redusă, însă intens ă gamă de stări
sufletești, care exprimă, de această dată, foarte precis , când o atitudine de prote st, când speranța
de reînnoire interioară, neacceptarea rânduielilor date, dorința de altceva137. Când exclamă:
„Verde crud, verde crud…
Mugur alb, și roz, și pur,
Vis de -albastru și de -azur,
Te mai văd, te mai aud!
Oh, punctează cu -al tău foc
Soare, soare …
Corpul ce întreg mă doare
Sub al vremurilor joc138”
(Note de primăvară).
Bacovia oferă o expresie încă neclară, dar totuși mai energică decât în poemul Plumb,
aspirației catre altceva, la o existență nouă.
„Stau… și moina cade, apă, glod…

136 Vornicu, Mihai. „Masca poetică a lui George Bacovia.” Revista de istorie și teorie literară ,
1972, p. 5.
137 Flămând Dinu, op.cit., p. 93. .
138 George Bacovia, op.cit., p. 72.

51
Să nu mai știu nimic, ar fi un sigur mod –
Un bec agonizează, există, nu există,
Un alcoolic trece piața tristă etc139”.
(Nocturnă)
În cadrul acestei poezi i este evidentă dispariția prozodiei clasice, a laitmotivului și a
repetiției, în timp ce limbajul dev ine elipti c, laconic, poezia fiind caracterizată printr -un acut
interes pentru detaliu.
Tema centrală e ste și aici, solitudinea, dar poetul nu se mai consideră un însingurat,
starea sa de singurătate reieșind din context. Prezintă importanță , în ordinea impunerii anumitor
teme și a reliefării unui limbaj liric, cronologia operei bacoviene . Prin urmare , volumul Plumb
este rezultatul un ui raport determinat de voința asumării de către poet a unei anumite fizionomii
lirice, în concordanță cu estetică simbolistă a începu tului de secol.

139 George Bacovia, op.cit., p. 65.

52
Concluzii

Simbolismul a restituit poeziei emoția și sensibilitate a, dar nu la modul direct (cu
ajutorul efuziunii spontane, prin descriei, enunțuri de idei, ori narațiune), ci prin recurgerea la
analogie, la aluzie, la sugestie, folosind un limbaj poetic inedit, comunicând în special stări
sufletești imprecise, vagi, va poroase, senzații neobișnuite.
George Bacovia a fost creatorul unui univers obsesional, fiind poetul suferinței absolute:
acesta surprinde în versurile sale sing urătatea tragică a individului, prizonier fără scăpare , într -un
univers ostil și străi n.
Încă de la început , poezia bacoviană a sedus critica literară ș i pe rând, criticii au vorbit
despre poet ca fiind simbolist ori expresionist, sentimental ori antisentimental, despre o poezie a
rupturii (între volumele Plumb și Stanțe burgheze) sau una a continuități i, despre o lirică a
solitudinii . Astfel, s -a ajuns până la a se afirma că Bacovia joacă un rol, că și -a construit o mască
în spatele căreia s -a ascuns detașat și ironic de o lume degradată, infinit de lucid însă, iar lirica
lui a reprezentat o permanentă explorare.
De asemenea, p oetul se exprimă într -un ansamblu de impresii artistice, precum cele pe
care i le împrumută poezia vremii, cu parcurile, statuile și havuzurile ei. Mai mult , limba
poetului este aceea a primului simbo lism românesc care, cu solitar, secular, carbonizat, lugubru,
funebru, sinistru, satanic, hidos, barbar, sumbru etc. exprimă nu doar genul imperator care l -a
urmărit mai cu dinadinsul, însă și participarea acestuia la o lume a cărților ș i a culturii .
Cea mai citită și mai citată poezie a lui Bacovia, Plumb, a apărut în v olumul omonimdin
1916, iar, în ciuda atâtor interpretări, este și cea mai bine înțeleasă. În cadrul acestei creații
representative poetul configurează, într -o expresie minimală și repetitivă atât de caracteristică, o
realitate în primul rând psihologică, î n ideea că muzicalitatea grea, sugestiile cromatice, ne pun
în fața universului lăuntric al poetului, un univers dizarmonic, traumatizat și alienat în raporturile
sale cu lumea exterioară.
Solitudinea constituie una din temele fundamentale ale universului poetic bacovian.
Destul de rar putem găsi vreo poezie, care să nu se afle sub puter ea acestui sentiment, element
structural al psihologiei poetului analiz at.

53
Citit atent și în zilele noastre, Bacovia apare întru totul ca poet al marginii existenței .,
oricât ar părea de paradoxal la un poet decadent, precum se automodelează el însuși, mișcările
sale sunt foarte energice, chiar dacă sunt puse în zona conștiinței sisifice a Zadarului .
Timpul este absent pe întregul orizont temporal – trecut, prezent, viitor: „Nu –
i mâini, nici azi, nici ieri – timpul“ .
Lui îi este suficientă condiția de poet maudit, de damnat, de blestemat al sorții. În acest
sens, nu se poate vorbi de manifestarea cărorva simpatii pentru noul regim, cu toate că
mărturisește conjun ctural, cu ocazia aniversării , că este sărbătorit pentru că „a poetizat munca
eroică proletară“.
Așadar, Bacovia adoptă, prin însăși firea lui timidă, neurastenică,
„tremurătoare“, claustrofobă, condiția de proletar intelectual, de copil al firii, de „copil div in“.
Ace- eași condiție marginală și -o vrea și în viața literară: el fuge de centrul acesteia, publicând
mai mult în revistele din provincie.

54
Bibliografie

1. Alexand ra Indrieș , Alternative bacoviene, București, Editura Minerva, 1984
2. Academia Română, Dicționarul general al literaturii române (București: Univers
Enciclopedic, 2004
3. Alexandru Piru, Istoria Literaturii Române de la început până azi , Editura Univers, 1981
4. Academia Română, Dicționarul general al literaturii române , 2001
5. Agatha Grigorescu -Bacovia, Bacovia (viața poetului), București, Editura pentru
Literatură, 1962
6. Al. Macedonski, "Poezia viitorului"în “Literatorul” din 15 iunie 1892.
7. Andreescu Gabriel, Strategii semantice la Bacovia , SCL XXXXII, 1981
8. Anghelescu Mircea, Al. Macedonski, Versuri și pr oză, antologie, studiu introductiv, tabel
cronologic stabilit de, București, Editura Albatros, 1996
9. Boldea, Iulian. „George Bacovia. Metamorfozele damnării.” Revista Contemporanul ,
2008
10. Bădărău George, Simbolismul, Iași, Institutul European, 2007
11. Caracostea D., Expresivitatea limbii române , Iași, Editura Polirom, 2000
12. Constantin Trandafir, Poezia lui Bacovia, București, Saeculum, 2006
13. Daniel Dimitriu, Bacovia, Iași, Editura Junimea, 1981
14. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureșți,
2009
15. Dinu Flamând, Introducere în opera lui G. Bacovia, București, Ed itura Minerva, 1979,
16. Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, Bucur ești, Editura Minerva, 1984
17. Dinu Flămând, Introducere în opera lui George Bacovia, Editura Minerva, București,
1979
18. Delvaille Bernard, La poésie symboliste, Seghers, Paris, 1971, p. 71.
19. Eugen Lovinescu, Critice IX, Poezia nouă, București, Editura Aurora, 1924
20. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. 2, Editura Minerva, București,
1981
21. Fanache V., Bacovia în 10 poeme , Cluj -Napoca, Editura Dacia, 2002

55
22. Firan Florea, M. Popa, Constantin, Macedonski. Bacovia. Simbolismul românesc.
(Antologie comentată) alcătui tă de Florea Firan și Constantin M. Popa, Craiova, Editura
Macedonski, 1993
23. Gheorghe Grigurcu, Bacovia, un antisentimental, București, Editura Albatros, 1974
24. Golopenția Sanda, Reliefarea motivului în poezia lui George Bacovia, în Studii de
poetică și stilistică , București, 1966
25. George Bacovia, Opere, ediție alcătuită de Mircea Coloșenco, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureșți, 2001
26. George Bacovia, Opere, Editura Semne, Bucureșți, 2006
27. George Bacovia, Opere, București, Editura Fundației Culturale Române, 1994
28. George Bacovia, Plumb, Editura Litera, Bucureșți, 2009
29. Gheorghe Grigurcu, Bacovia, un antisentimental, Editura Cartea Românească, București,
1974
30. George Călinescu, Istoria literaturii române de la ori gini până în prezent, Editura
Minerva, 1985
31. Ioan Milea, Lecturi bacoviene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001
32. I. Negoițescu, Scriitori moderni, Editura Eminescu, București, 1996
33. Lovi nescu Eugen, George Bacovia în Istoria literaturii române contemporane , vol. III,
București, Editura Ancora, 1927
34. Lidia Bote ,,Antologia poeziei simboliste românești”, editura Didactică și Pedagogică,
București, 1968
35. Mircea Scarlat, George Bacovia – nuanțări, București, E ditura Cartea Românească, 1987
36. Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneșți, III, Bucureșți, Ed. Minerva, 1988
37. Mihail Petroveanu, George Bacovia, București, Editura pentru Literatură, 1969.
38. Mureșanu Ștefan L. „Actul de depeizare în Scânteile Galbene bacoviene.” Revista
Confluențe Literare , 2012
39. Manolescu, Nicolae, "Primitivul Bacovia", în Teme , vol. 4, București, 1983.
40. Mureșanu, Ștefan L. „Artă a sensului codificat în poezia bacoviană Altfel. ” Revista
Melidonium , 2013
41. Mallarmé Stéphane, Œuvres complètes, I. Édition présentée, établie et annotée par
BERTRAND MARCHALL (Bibliothèque de la P léiad e). Paris, Gallimard, 1998

56
42. Marino Adrian, Opera lui Alexandru Macedonski, București, Editura Pentru Literatură,
1967
43. Marino Adrian, Viața lui Alexandru Macedons ki, București, Editura Pentru Literatură,
1965
44. Nicolae Manolescu, Despre poezie, Editura Cartea Românească, București,1987
45. Petroveanu Mihail, George Bacovia, București, Editura pentru literatură, 1969
46. Petroveanu, M., George Bacovia, Ed. Cartea Românească, s. l., 1972
47. Popescu Florentin, Necunoscutul Macedonski, București, Editura Fundației Culturale
Ideea Europeană, 2006
48. Rău Petre. Plânsul lui Bacovia. Revista română, 2009
49. Streinu Vladimir, Pagini de critici literară, Editura Minerva, București, 1988, p. 82.
50. Tudor Vianu,, Figuri și forme literare, Editura Minerva, București, 1986
51. Tudor Vianu în articolul Bacovia în ediție def initivă (1946)
52. Todorov Tzvetan, Teorii ale simbolului. Traducere: Maria Murgu. Prefață: Maria Carpov,
București, Editura Univers, 1983
53. V. Fanache, Bacovia. Ruptura de utopia romantică, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1 994,
54. Vornic u, Mihai. „Masca poetică a lui George Bacovia.” Revista de istorie și teorie
literară , 1972
55. Vasile Fanache, Bacovia. Pitești, Editura Paralela 45, 2001
56. Zafiu Rodica, Poezia simbolsită românească, colecția Tezaur, editura Humanitas,
București, 2004
57. ***, Poezia simbolistă românească. Antologie, introducere, dosare critice, comentarii,
note și bibliografie de Rodica Z afiu, Lector la universitatea din București, București,
Editura Humanitas, 1996