Jipianu Andreea -Bianca [619029]

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA “BABEȘ -BOLYAI” CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Absolvent: [anonimizat] 2020

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
UNIVERSITATEA “BABEȘ -BOLYAI” CLUJ -NAPOCA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI
DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE

MALTRATAREA,
PERCEPȚIILE ASUPRA
PĂRINȚILOR ȘI
ATAȘAMENTUL.
UN STUDIU RETROSPECTIV .

Coordonator științific:
Prof. Univ. Dr. Szentagotai -Tătar Aurora
Co-coordonator:
Drd. Oltean Lia -Ecaterina
Absolvent: [anonimizat] 202 0

REZUMAT

Lucrarea de față pornește de la literatura de specialitate, având în vedere numeroasele
studii privind impactul maltratării și percepțiilor relațiilor cu îngrijitorii asupra procesului de
formare și dezvoltare a stilurilor de atașament.
Obiectivele și ipotezele propuse se bazează în principal pe studiul dezvoltat de Hazan
și Shaver (1987), prin care se propune ideea conform căreia indivizii cu stiluri de atașament
diferite vor raporta, la rândul lor, un istoric diferit al raporturilor cu proprii părinți/îngrijitori
din copilărie.
Așadar, în cadrul unui design corelațional, prin analiza de regresie liniară și analiza
de moderare, propunem investigarea relațiilor dintre variabilele menționate.
În urma regresiei liniare ne așteptăm la confirmarea primelor șase ipoteze propuse, prin
observarea faptului că maltratarea și percepțiile prezic în mod semnificativ nivelul stilului de
atașament.
De asemenea, existența maltratării este urmată cu precădere de anumite percepții pe
care indivizii le formează cu privire la figurile primare. Astfel, ne așteptăm ca rezultatele
obținute în urma investigării variabilelor din ultimele trei ipoteze să indice maltratarea ca o
variabilă moderatoare a relației stabilite anterior între percepții și atașamentu l existent.
Concluzionând, o astfel de cercetare ar putea oferi o direcție viitoare asupra inițierii
studiilor de tip prospectiv (prin investigarea mai multor variabile), cât și asupra formării și
implementării programelor de prevenire și suport social pen tru persoanele vulnerabile în
fața maltratării , prin înțelegerea impactului negativ pe care experiențele nocive din copilărie îl
pot avea asupra formării și menținerii raporturilor relaționale adaptative de la vârsta adultă.

Cuvinte cheie : maltratare, abuz, atașament, percepții, părinți, neglijare, traumă

CUPRINS

CAPITOLUL 1: INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. …………………. 1
1.1 Prezentarea problemei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …1
1.2 Explorarea importanței problemei ………………………….. ………………………….. …………….. 1
1.3 Maltratarea copilului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …..2
1.4 Tipuri de abuz în copilărie ………………………….. ………………………….. ……………………….. 3
1.4.1 Abuzul fizic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 3
1.4.2 Abuzul sexual ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 4
1.4.3 Abuzul emoțional ………………………….. ………………………….. ………………………….. …5
1.4.4 Abuzul verbal ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 6
1.5 Neglijarea copilului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 7
1.6 Stilur ile de atașament ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….8
1.6.1 Importanța atașamentului ………………………….. ………………………….. …………………. 10
1.6.2 Stabilitatea în timp a stilurilor de atașament ………………………….. …………………….. 11
1.6.3 Relațiile romantice la vârsta adultă ………………………….. ………………………….. …….. 12
1.6.4 Implicații ale teoriei atașamentului la adulți ………………………….. …………………….. 13
1.7 Abuzul și stilurile de atașament ………………………….. ………………………….. ………………. 14
1.7.1 Conceptul de intimitate ………………………….. ………………………….. ……………………. 17
1.7.2 Nevoia de atenție și de a avea grijă de ceilalți ………………………….. ………………….. 18
1.7.3 Comportamentul sexual ………………………….. ………………………….. …………………… 19
1.7.4 Rezolvarea de probleme ………………………….. ………………………….. …………………… 19
1.8 Obiectivele cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. …20
1.9 Ipoteze ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 21
CAPITOLUL 2: METODĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. 21
2.1 Designul de cercetare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ..21

2.2 Participanți ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 22
2.3 Instrumente de măsurare ………………………….. ………………………….. ………………………… 22
2.3.1 Scala Originală a Celor Trei Stiluri de Atașament (en. Original Attachement
Three -Category Measure) ………………………….. ………………………….. ………………………… 22
2.3.2 Scala de Măsurare a Abuzului și Traumei din Copilărie (en. Child Abuse and
Trauma Scale – CATS) ………………………….. ………………………….. ………………………….. …23
2.3.3 Scala percepției cu privire la relația cu părinții/ingrijitorii (traducere și adaptare
după scala percepției utilizată de Hazan și Shaver în 1987) ………………………….. ………… 24
2.4 Procedura ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 24
CAPITOLUL 3: REZULTATE ………………………….. ………………………….. ……………………. 25
3.1 Analiz a datelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 25
3.1.1 Rezultate așteptate ………………………….. ………………………….. ………………………….. 26
CAPITOLUL 4: DISCUȚII ………………………….. ………………………….. …………………………. 27
4.1 Limite ș i direcții viitoare de cercetare ………………………….. ………………………….. ………. 29
CAPITOLUL 5: CONCLUZII ALE CERCETĂRII ………………………….. …………………… 31
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 32
ANEXE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 37
Anexa 1 . Scala Originală a Celor Trei Stiluri de Atașament (en. Original Attachement
Three -Category Measure) ………………………….. ………………………….. ………………………….. .37

1
CAPITOLUL 1: INTRODUCERE

1.1 Prezentarea problemei

Deși subiectul maltratării este unul des cercetat în literatura de specialitate, impactul
acesteia asupra formării stilurilor de atașament este limitat la existența sau inexistența acesteia
în viața individului. Astfel, este necesar un studiu de actualitate care să certifice atât
impactul siguranței căminului, cât și modului în care acesta îl p ercepe, asupra dezvoltării
emoționale sănătoase a individului.
În general, studiile consemnează dezvoltarea stilului de atașament al individului într -o
direcție sau alta în funcție de existența (sau inexistența) maltratării pe care care îngrijitorii o pot
exercita asupra acestuia.
Studiul de față implică că maltratarea nu acționează că factor singular asupra dezvoltării
unui anumit stil de atașament, ci este urmată cu precădere de formarea unor percepții negative
ale individului asupra ingrijitorilor. Aces te două variabile funcționează interdependent, ghidând
dezvoltarea emoțională a individului într -un mod adaptativ sau dezadaptativ.

1.2 Explorarea importanței problemei

Lucrarea de față propune cercetarea faptului că maltratarea acționează ca o variabilă
moderatoare asupra legăturii dintre percepțiile individului cu privire la îngrijitori și dezvoltarea
unui anumit tip de atașament, și nu influențează în mod unic cea din urmă variabilă.
Studierea acestor relații dintre variabilele implicate se dovedește a fi deosebit de
importantă în contextul în care experiențele și percepțiile pe care individul le formează la vârste
timpurii influențează percepțiile și relațiile de bază de la vârsta adultă. De asemenea, studierea
acestor relații este importantă pentru înțelegerea modului în care se dezvoltă și menține
atașamentul individului matur, cum funcționează acesta la nivel social și romantic în funcție de
modelul de atașament și cum ar putea experții din domeniul psihologiei sau asistenței sociale
să intervină î n vederea ameliorării aspectelor negative ale evenimentelor negative din copilărie.

2
1.3 Maltratarea copilului

Maltratarea copilului poate include mai multe tipuri de abuz combinate, cum ar fi abuzul
fizic, psihic sau sexual, cât și neglijare din partea părinților sau a tutorilor legali. Aceste tipuri
de abuz rezultă, de obicei, din interacțiunea mai multor factori (depresia și stresul părinților,
condițiile socio -economice, izolarea socială). Medicii pot identifica acești factori prin întâlniri
regulate cu părinții și copiii.
Detectarea abuzului fizic depinde mult de capacitatea medicului de a observa răni
suspicioase pe trupul copilului, cum ar fi vânătăi, urme de mușcături sau arsuri, fracturi ale
oaselor, traume craniene sau abdominale.
În SUA, cea mai des întâlnită formă de maltratare a copilului o reprezintă neglijarea.
Aceasta este în principal cauzată de lipsa de cunoștințe a părinților în ceea ce privește
“parenting -ul”, sau metodele eficiente de creștere a copilului. De multe ori, neglijare a nu este
intenționată, însă poate avea efecte pe termen lung asupra dezvoltării copilului (Dubowitz &
Bennett, 2007).
Maltratarea copilului, în toate formele ei, compromite dezvoltarea sănătoasă și eficientă
a individului, fiind asociată cu modificări la nivelul perceptiv, influențând inclusiv modul de
procesare și reglare a emoțiilor. Astfel, maltratarea devine o amenințare serioasă atât la nivel
individual, cât și la nivel familial și social (Jedd și colab., 2015).
Hart și Rubia (2012) sugerează că indiv izii cu un istoric de maltratare prezintă o
dezvoltare modificată a creierului din punct de vedere structural și funcțional, atât în structurile
frontale, cât și în cele limbice. De asemenea, cercetările anterioare identifică reacția hiperactivă
a amigdale i ca fiind asociată cu maltratare în copilăria timpurie (de exemplu, Dannlowski și
colab., 2012).
Într-un studiu dezvoltat de Jedd și colab. (2015), s -a folosit procesarea emoțiilor ca
sarcină de rezonanță magnetică funcțională pentru a examina activarea b azată pe sarcini și
conectivitatea funcțională la adulții care au experimentat maltratare în perioada copilăriei.
Eșantionul a inclus adulți cu antecedente de maltratare, care au fost ulterior comparați cu adulți
care erau similari sub aspectul variabilelo r demografice, toate fiind studiate prospectiv încă din
copilărie. Grupul maltratat a prezentat o activare mai mare a cortexului prefrontal și a
ganglionilor bazali. În plus, adulții maltratați au arătat o conectivitate crescută a amigdalei cu
hipocampul ș i cortexul prefrontal.
Rezultatele sugerează că stresul intens al maltratării apărut încă din copilărie este asociat
cu modificări de durată la circuitele fronto -limbice (Jedd și colab., 2015).

3
Într-un studiu coordonat de Ney, Tak Fung, și Wickett (1992) s -a încercat observarea
impactului mai multor tipuri de abuz și neglijare asupra felului în care copilul percepe
informațiile despre propriul sine și despre viitor. Rezultatele sugerează că abuzul fizic,
emoțional, sexual, cât și neglijarea fizică și emoțio nală apăreau în mod izolat la mai puțin de
5% din cazuri. De cele mai multe ori, acestea apăreau combinat. La majoritatea copiilor s -a
înregistrat o percepție distorsionată asupra speranțelor în propria reușită și o incapacitate de a
se bucura de viață. De asemenea, s -a observat că prevalența pentru severitate și maltratare este
mai mare atunci când abuzul verbal și neglijarea apar combinat. Studiul ne demonstrează, astfel,
cât de periculoasă este combinația dintre tipurile de abuz pentru dezvoltarea copilu lui.

1.4 Tipuri de abuz în copilărie

1.4.1 Abuzul fizic

Abuzul fizic este una dintre cele mai frecvente forme de maltratare a copilului. Acesta
apare atunci când un părinte sau un tutore legal comite un act care rezultă în vătămarea fizică a
unui copil, cum ar fi arsuri, vânătăi, entorse musculare, oase rupte sau tăieturi, chiar dacă
vătămarea a fost neintenționată (NCTSN ; 2018, May 25 ).
Ca orice alt tip de maltratare, impactul abuzului fizic poate avea efecte negative pe
termen lung asupra dezvoltării individului. Pentru un copil, părintele reprezintă o bază de
protecție și siguranță. Atunci când acesta devine un pericol, copilul suferă modificări la nivel
perceptual în ceea ce privește sinele și mediul înconjurător. Aceștia se pot confrunta cu
dificul tăți de menținere a prieteniilor, nu mai au încredere în autorități, nu se simt bine cu ei
înșiși și se consideră demni de nimic. Unii copii dezvoltă reacții de stres posttraumatic. De
multe ori, se pot învinovăți pentru apariția abuzului, așadar, preferă să păstreze secret ceea ce
se întâmplă în familie (NCTSN ; 2018, May 25 ).
Pe măsură ce cresc, copiii care au suferit abuz pot deveni ei înșiși agresivi, sau pot
dezvolta alte probleme de comportament. Pe de altă parte, alții pot să se închidă în ei sau să
prezinte reacții puține, uneori chiar deloc. Unii pierd reacțiile normale și adaptative de “fight or
flight” pe care le avem pentru a ne proteja de pericol, întrucât nu le mai pasă dacă sunt loviți
sau nu.
Dezvoltându -se în această manieră defectuoasă, e ste posibil că acești copii să nu fie
capabili să reacționeze la alte pericole pe viitor. Pot înceta să încerce să se integreze social, să

4
se implice în viața academică sau renunță de tot să își planifice viitorul (NCTSN ; 2018, May
25 ).
De asemenea, unii copii abuzați timpuriu pot deveni anxioși și temători. Acest lucru se
poate întâmpla, în special, atunci când abuzul nu este previzibil. Copilul devine mai neliniștit
atunci când nu știe dacă sau când părintele va deveni abuziv, sau nu știe până unde va aj unge
abuzul, întrucât se simte lipsit de control asupra situației, asupra propriei persoane și asupra
propriului corp.
O serie de studii au arătat că, de multe ori, un copil nu trebuie să fie expus neapărat la
vătămări fizice pentru a dezvolta probleme p sihologice. Indivizii care sunt expuși în copilăria
timpurie la amenințări fizice sau alte acte de violență săvârșite de un părinte pot dezvolta pe
viitor reacții de stres posttraumatic, comportament agresiv, depresie și anxietate (NCTSN ;
2018, May 25 ).

1.4.2 Abuzul sexual

Abuzul sexual săvârșit asupra copilului reprezintă orice interacțiune între un copil și un
adult (sau un alt copil) în care copilul este folosit pentru stimularea sexuală a făptuitorului sau
a unui observator.
Abuzul sexual poate inclu de atât comportamente prin care copilul este atins, sau nu
(cum ar fi expunerea copilului la pornografie) (NCTSN ; 2018, May 25 ).
Copiii care au fost abuzați sexual pot prezenta o serie de reacții emoționale și
comportamentale, cum ar fi:
1. predispoziția spre tulburări de somn (inclusiv coșmaruri)
2. comportament retras în societate
3. izbucniri de furie
4. anxietate
5. depresie
6. evita contactul cu o anumită persoană
7. cunoștințe sexuale, limbaj și / sau comportamente necorespunzătoare vârstei

Cu toate acestea, nu toți copiii care au fost abuzați sexual prezintă aceleași simptome și
reacții, motiv pentru care este foarte important să punem accentul și pe prevenție și comunicare
– prin învățarea copiilor despre siguranța corpului și limite în cee a ce privesc atingerile, cât și
prin încurajarea comunicării deschise despre problemele sexuale (NCTSN ; 2018, May 25 ).

5

1.4.2.1 Consecințe specifice vârstei

Copiii foarte mici pot iniția jocuri de rol în care refac un aspect al experienței. Spre
exemplu, copilul poate acționa ca fugind de cineva, sau se poate descrie ca fiind “rănit” sau
“murdar”. Pe lângă aceste jocuri, se pot observa și alte semne de stres, o creștere a ostilității
față de cei din jur, devine retras sau violent. De asemenea, în urma abuzului, un copil s -ar putea
angaja în comportamente sexuale nespecifice vârstei, cum ar fi încercarea de a stabili un raport
sexual cu un alt copil (NCTSN ; 2018, May 25 ).

1.4.2.2 Consecințe pe termen lung

Pe măsură ce cresc, indivizii dezvoltă mai multă autonomie și se pot confrunta cu situații
mult mai grave. Când devin adolescenți, copiii cu un istoric de abuz sexual au mai multe șanse
să se angajeze în act e de delincvență juvenilă și să abuzeze de substanțe. Dacă reprimă
evenimentul traumatic, se pot retrage social, sau se pot angaja în comportamente de
autovătămare corporală sau chiar comportamente suicidale (NCTSN ; 2018, May 25 ).
Cei care au suferit traume multiple și nu au avut un mediu familial securizant, cu părinți
care să îi susțină și să îi ajute, pot dezvolta tulburări de stres posttraumatic, depresie, anxietate,
sau pot prezenta probleme și insatisfacție sexuală în relațiile romantice la vârst a adultă.
Capacitatea lor de a avea încredere în adulți pentru a avea grijă de ei poate fi, de asemenea,
periclitată.
Dacă copiii nu dezvăluie abuzul la timp și nu primesc consiliere eficientă, se pot
dezvolta defectuos, iar consecințele persistă în timp . Pe de altă parte, dacă cei mici au sprijinul
unui părinte care îi susține și îi înțelege și au parte de un tratament psihologic eficient se pot
recupera fără efecte drastice pe termen lung (NCTSN ; 2018, May 25 ).

1.4.3 Abuzul emoțional

Abuzul emoțional asupra copilului se poate manifesta prin jigniri, înjosirea sau
învinovățirea acestuia pentru anumite lucruri, sau poate ajunge la deprivare emoțională prin
indiferenț a totală a părinților sau tutorilor legali. De cele mai multe ori, abuzul emoți onal apare
alături de neglijare sau abuz fizic sau sexual.

6
Deprivarea emoțională apare atunci când părintele nu îi arată copilului iubire sau nu îl
face să se simtă dorit, în siguranță sau demn de atenție și dragoste. De multe ori, în urma
modului de rap ortare a părintelui la copil, cei abuzați pot ajunge să se abțină de la a mai cere
atenție și afecțiune, care sunt părți importante ale dezvoltării emoționale a copilului (NCTSN;
2018, June 11).
Abuzul emoțional este, de multe ori, greu de identificat, în trucât apare în mai multe
forme:
 părintele țipă sau amenință constant copilul
 copilul este ignorat de părinte atunci când îl solicită pentru a -i oferi ajutor
 părintele le spune constant copiilor că sunt o povară și că era mai bine să nu se fi născut
 părintele îndeamnă copilul să mintă pentru a obține ceva în favoarea lui (NCTSN;
2018, June 11).

1.4.4 Abuzul verbal

Abuzul verbal este, de multe ori, foarte greu de detectat sau perceput. De aceea, multe
studii au integrat acest tip de maltratare ca fiind parte a abuzul ui emoțional sau psihologic.
Abuzul verbal din copilărie poate avea un impact major în dezvoltarea relațiilor
interpersonale din timpul copilăriei și adolescenței. Abuzul verbal timpuriu crește probabilitatea
ca tinerii să experimenteze gâ nduri și sentimente dezadaptative, cum ar fi neîncrederea, rușinea,
îndoiala, vinovăția, inferioritatea în cei mai critici ani de dezvoltare psihosocială. Deoarece
dificultățile interpersonale sunt caracteristici definitorii ale tulburărilor de personalita te, este
important să investigăm asocierea dintre abuz verbal și dezvoltarea tulburărilor de personalitate.
În acest sens, Johnson și colaboratorii (2001) au dezvoltat un studiu prin care s -a propus
stabilirea corelației dintre abuzul verbal la copii și ri scul de apariție al tulburărilor de
personalitate pe parcursul adolescenței și vârstei adulte. În urma studiului, s -a constatat
asocierea dintre abuzul verbal matern din copilărie și riscul crescut pentru manifestarea
tulburărilor de tip borderline, obsesi v-compulsivă, paranoică, narcisistă, schizoidă și
schizotipală în perioada adolescenței și în cea de adult. Abuzul fizic din copilărie, abuzul sexual,
neglijarea, educația parentală, psihopatologia parentală și tulburările psihiatrice au fost
variabile con trolate statistic, observându -se astfel, că abuzul verbal din copilărie poate contribui
la dezvoltarea acestor tulburări independent de alte tulburări sau forme de maltratare (Johnson
si colab., 2001).

7
1.5 Neglijarea copilului

Neglijarea copilului constă în incapacitatea părinților de a satisface nevoile de bază ale
copiilor (atât fizice, cât și emoționale), indiferent dacă aceștia o fac în mod conștient/
inconștient sau intenționat/neintenționat. Această formă de maltratare diferă în funcție de tip,
severitate și cronicitate și este înțeleasă c a existentă pe un continuum care poate varia de la
îngrijire optimă până la insuficientă.
Contextul în care apare neglijarea, inclusiv înțelegerea părinților cu privire la nevoile
copiilor, credințele religioase ș i culturale și sărăcia, influențează abordările clinicienilor,
cercetătorilor și factorilor de decizie în ceea ce privește problema neglijării copilului
(Dubowitz, Black, Starr, & Zuravin , 1993) .
Zuravin și Taylor (1987) au identificat opt subcategorii ale neglijării: lipsa de îngrijire
medicală fizică și psihică, supraveghere neadecvată, abandon, lipsa securității locuinței, lipsa
unei case curate, lipsa de igienă și neajunsuri alimentare. Alte forme comune de neglijare includ
neglijarea emoțională și educ ațională.
Toate aceste tipuri, indiferent că apar singular sau combinat, pot avea efecte negative
asupra dezvoltării copilului pe toate planurile.
Încă de la naștere, părintele trebuie să îi ofere copilului atenție și siguranță pentru o
dezvoltare sănătoasă. Atunci când cei mici se confruntă cu deprivarea nutrițională sau
psihologică de la vârste timpurii, există un risc ridicat să dezvolte sindromul FTT (failure -to-
thrive). Bakwin (1949) a observat la copiii cu acest sindrom o întârziere în dezvolt are pe mai
multe planuri (aceștia prezentau un tonus muscular slab, expresiile faciale păreau constant
nefericite și abordau posturi caracteristice infantilității), cât și deficiențe comportamentale
(lipsa zâmbetului, evitau să fie vocali sau preferau să n u răspundă deloc).
De asemenea, Dietrich et al. (1983) a observat că atunci când neglijarea apare în
combinație cu abuzul sever, consecințele pot fi devastatoare pentru abilitatea copilului de a -și
dezvolta limbajul și inteligența.
În ceea ce privește de zvoltarea socială, s -a demonstrat că, în general, copii care s -au
confruntat cu neglijarea timpurie au manifestat tipuri diferite de relaționare socială față de
ceilalți. Spre exemplu, Crittenden (1992) a observat că indivizii aflați la vârsta preșcolară ș i
școlară preferau, de obicei, să rămână izolați chiar și atunci când apăreau oportunități de a se
alătura celorlalți. În același fel, Hoffman -Plotkin și Twentyman (1984) au observat că la vârsta
preșcolară, copiii neglijați, la fel ca cei abuzați fizic, manifestau mai puține comportamente
prosociale față de copiii care nu s -au confruntat cu niciun tip de maltratare.

8
În 1981, Egeland și Sroufe au efectuat un studiu longitudinal prin care au comparat
capacitatea de reglare afectivă a copiilor care s -au co nfruntat anterior cu neglijare, neglijare
combinată cu abuz fizic și copii care nu s -au confruntat cu niciun tip de maltratare anterioară.
Astfel, cei doi cercetători au observat că indivizii care s -au confruntat doar cu tipuri de neglijare
se ancorau prep onderent în mecanisme de coping defectuoase, manifestau mai des sentimente
de frustrare, erau mai puțin creativi și flexibili și întâmpinau dificultăți în rezolvarea eficientă
de probleme (Crouch, & Milner, 1993).

1.6 Stilurile de atașament

Stilul de atașament se referă la modul în care ne manifestăm și interacționăm în relațiile
cu ceilalți. În timpul copilăriei, aceste stiluri de atașament se caracterizează prin raportul dintre
copil și părinți. La vârsta adultă, atașamentul este utilizat pentru a de scrie raporturile dintre
indivizi în relațiile romantice și de prietenie (Riggs, 2010).
În literatura contemporană au fost evidențiate 4 stiluri de atașament care se pot
manifesta diferit la adulți și la copii, în funcție de context: securizant, evitant, a nxios și
dezorganizat.
La copii, atașamentul de tip securizant se manifestă prin explorarea liberă a mediului
înconjurător, anxietate atunci când părintele nu este în apropiere și sentimentul de siguranță
când acesta revine în proximitatea copilului. Adulț ii cu un astfel de stil de atașament sunt
constanți în pattern -urile comportamentale, autonomi și pot colabora eficient cu ceilalți. În
relațiile de cuplu sunt sensibili, empatici, răspund eficient nevoilor celuilalt și tind să aibă o
părere bună despre s ine și despre cei din jur (Riggs, 2010).
Atașamentul de tip evitant la copii se caracterizează prin autonomie extremă, copilul
evitând apropierea și interacțiunea cu părintele. Asemenea acestora, adulții evitanți pot evita
apropierea de ceilalți, întrucât concep intimitatea ca pe o amenințare asupra propriei autonomii,
motiv pentru care de multe ori preferă să respingă partenerul. Adulții cu stil evitant au în general
o părere bună despre sine, găsind defecte în ceilalți și făcând din acestea motive de a s e distanța
(Riggs, 2010).
Copiii cu un stil de atașament anxios prezintă o anxietate extremă în absența părintelui,
fiind dependenți de atenția acestuia. Adulții tind des să fie confuzi, ușor iritabili și au constant
nevoie de aprobare și atenție din parte a partenerului. De multe ori, relațiile romantice se
caracterizează printr -o frică excesivă de a fi abandonați, întrucât au o părere pozitivă despre
ceilalți, însă stima de sine este scăzută (Riggs, 2010).

9
Atașamentul de tip dezorganizat se manifestă atât la copii, cât și la adulți ca o combinație
între stilul anxios și cel evitant. Cel mai bine se poate observa în cazul adulților, întrucât aceștia
oscilează între comportamente de ostilitate și neajutorare, au păreri negative atât despre sine cât
și despre ceilalți și tind să manifeste comportamente de apropiere de partener, urmate de
comportamente de respingere (Riggs, 2010).
Bowlby (1973) a dedicat cercetări ample conceptului de atașament, descriindu -l ca pe o
legătură psihologică puternică și de lungă d urata între indivizi. Acesta a împărtășit părerea
psihanalitică conform căreia experiențele timpurii din copilărie sunt importante pentru
dezvoltarea individului și comportamentului acestuia pe viitor. Stilurile de atașament sunt
stabilite în copilărie pri n raportul copilului cu părintele, iar mai apoi, acestea se manifestă
evoluționist, ajutând la supraviețuire.
Teoreticianul a împărțit caracteristicile atașamentului în 4 grupe mari: întreținerea
proximității, “safe haven”, baza securizantă și anxietatea de separare.
Întreținerea proximității se manifestă prin dorința individului de a fi în aproprierea
persoanelor de care este atașat, iar ideea de “safe haven” sugerează că acesta revine la figura de
atașament pentu confort și siguranță atunci când se simt e amenințat.
Baza securizantă este reprezentată de figura de atașament care acționează ca o bază de
securitate cu ajutorul căreia copilul poate explora mediul înconjurător. Anxietatea de separare
apare când această figură de atașament este absentă.
Bowlby (1973) a formulat, de asemenea, trei ipoteze în ceea ce privește teoria
atașamentului.
În primul rând, a sugerat că copiii ai căror părinți și -au arătat disponibilitatea și
afecțiunea față de aceștia, vor manifesta mai rar emoții negative decât cei ai căro r părinți erau
distanți.
În al doilea rând, el credea că această încredere pe care copiii o acordă părinților lor
poate fi falsificată într -o perioada critică de dezvoltare, în anii de infantilitate, copilărie și
adolescență. Așteptările pe care indivizii le formează în aceste perioade cu referire la sine și la
ceilalți tind să rămână neschimbate și la vârstă adultă.
În cele din urmă, Bowlby (1973) a sugerat că aceste așteptări pe care copilul și le
formează sunt legate de experiențele anterioare. Așadar, copiii se vor aștepta ca părinții lor să
răspundă pozitiv (sau nu) nevoilor și solicitărilor lor, deoarece, în experienț a lor, aceștia au
acționat asemănător în trecut.
Ainsworth (1978) a extins și mai mult aria de cercetare in ceea ce privește stilurile de
atașament, publicând un studiu relevant în cartea sa, “Strange Situation”. Studiul a implicat

10
observarea reacțiilor copiilor aflați între 12 -18 luni în funcție de modul în care aceștia
interacționau cu părintele.
Evaluarea situației lui Ainsworth a ur mat o secvență de bază bine stabilită.
Inițial, părintele și copilul se află singuri într -o cameră, iar cel mic explorează mediul
cu ajutorul și îndrumarea mamei. Apoi, un străin intră în cameră, discută cu părintele și încearcă
să se apropie de copil. P ărintele părăsește camera, copilul rămânând doar cu străinul. Ulterior,
mama se întoarce, iar străinul părăsește încăperea. În următorii pași, mama părăsește camera,
iar străinul revine. În final, mama se întoarce în încăpere și interacționează cu copilul.
Pe baza acestor observații, Ainsworth (1978) a concluzionat că există trei stiluri majore
de atașament, rezultate din interacțiunea copilului cu mama: atașament securizat, atașament
ambivalent(anxios) -nesigur și atașament evitant -nesigur. Acest experime nt a dus la
conceptualizarea Ipotezei Sensibilității Părintelui (en. Caregiver Sensitivity Hypothesis ), care
sugerează că felul în care mama se raportează la copilul său poate prezice stilul de atașament
pe care îl va dezvolta acesta.
Mai târziu, cercetătorii Main și Solomon (1996; 1990) au adăugat un al patrulea stil de
atașament , cunoscut sub numele de atașament dezorganizat -nesigur. Numeroase studii au
susținut concluziile lui Ainsworth, iar cercetările suplimentare au relevat că aceste stiluri de
atașament timpuriu pot ajuta la prezicerea comportamentelor mai târziu în viață.
Unii copii pot dezvolta tulburări de atașament, întrucât nu au un raport emoțional
eficient cu părinții lor. Tocmai de aceea, cei mici nu pot stabili relații sănătoase cu p ărinții și le
este greu să dezvolte orice tip de atașament emoțional. Tulburările de atașament sunt în general
tratabile, însă este importantă intervenția timpurie. Fără tratament, copiii cu tulburări de
atașament pot întâmpina probleme în dezvoltare de -a lungul vieții.
Astfel, atât Bowlby (1973), cât și Ainsworth (1978) au ajuns la concluzia că în copilărie
părinții reprezintă baza securizantă pentru copii lor, cei mici formându -și stilul de atașament în
funcție de relația cu părintele .

1.6.1 Importanța atașamentului

Morin (2020) explică faptul că experiențele pozitive pe care copilul le are cu părintele
îl ajută să își dezvolte un stil de atașament securizant. Când părintele răspunde pozitiv la
plânsetul bebelușului, îl hrănește, îl leagănă ș i se arată disponibil pentru nevoile lui, copilul
învață că poate avea încredere în acesta deoarece îl protejează și îi oferă siguranță.

11
Copiii care au un stil de atașament securizant tind să formeze relații eficiente cu ceilalți,
rezolvă problemele și con flictele mai ușor, răspund mai eficient și mai puțin extrem la stres și
pot explora independent mediul, fiind deschiși spre experiență (Morin, 2020).
Spre deosebire de aceștia, copii cu stiluri de atașament nesigure evita contactul și
aproprierea de ceilal ți (sau o pot căuta obsesiv), au răspunsuri extreme la stres și manifestă des
emoții puternice de furie, frică și anxietate.
Copiii care au răspunsuri negative sau imprevizibile când vine vorba de părintele lor pot
dezvolta un stil de atașament nesigur ș i este posibil să se raporteze la adulți ca la niște figuri
nedemne de încredere (Morin, 2020).

1.6.2 Stabilitatea în timp a stilurilor de atașament

Atunci când vorbim despre stabilitatea în timp a stilurilor de atașament, trebuie să luăm
în considerare 2 aspecte. În primul rând, trebuie să avem în vedere cât de mult se aseamănă
sentimentul de securitate pe care individul îl experimentează cu persoane semnificative diferite
din viaț a lui (de exemplu, părinții și partenerii romantici). Pe de altă parte, tr ebuie să observăm
cât este de stabil acest sentiment în timp.
În ceea ce privește primul aspect, cercetările ne arată că există un grad moderat de
suprapunere între modul în care persoanele cu stil de atașament securizant se raportează la
mamele lor, de ex emplu, și cât de sigure se simt cu partenerii lor romantici. Fraley (2002) a
colectat informații de auto -raport ale stilului de atașament actual cu o figură parentală
semnificativă și un partener actual și a găsit corelații cuprinse între aproximativ .20 p ână la .50
(adică, mic până la moderat) între cele două tipuri de relații de atașament semnificative.
Conform lui Fraley (2002), stabilitatea atașamentului față de părinți pare a fi egală cu o
corelație de aproximativ .25 până la .39. Un studiu longitudi nal a evaluat legătura dintre stilul
securizant al copiilor cu vârsta de un 1 an (aflați în situația descrisă de Ainsworth) și securitatea
acelorlași oameni 20 de ani mai târziu în relațiile romantice. Acest studiu, deși a fost nepublicat,
a descoperit o c orelație de .17 între aceste două variabile (Steele, Waters, Crowell și Treboux,
1998).
Pe de altă parte, într -un studiu retrospectiv, Hazan și Shaver (1987) au descoperit că
adulții care erau securizanti în relațiile lor romantice afirmau că părinții lor erau des afectuoși
și grijulii cu ei în copilărie.
Deși studiile consemnează că stilul de atașament dintre copil -părinte și adult -partener
romantic nu sunt strâns legate între ele, mai mulți teoreticieni afirmă faptul că sistemul de

12
atașament dezvoltat în copilăria timpurie ajută individul să se adapteze și îi influențează
comportamentul, gândirea și emoțiile până la vârstă adultă.
Spre exemplu, Fraley (2002) explică faptul că un copil își bazează reprezentările despre
sine și ceilalți pe modelul de atașa ment pe care îl are cu părinții în infantilitate. Totodată, acest
model influențează calitatea experiențelor de atașament pe care individul le are mai târziu în
viață în relațiile cu ceilalți.
Cu toate acestea, un model presupune că reprezentările existe nte sunt actualizate și
revizuite în funcție de experiențe noi, astfel încât reprezentările mai vechi sunt în cele din urmă
„suprascrise”.
Al doilea model este similar cu primul, dar face presupunerea suplimentară că modelele
reprezentative dezvoltate în primul an de viață sunt păstrate (adică nu sunt suprascrise) și
continuă să influențeze comportamentul relațional pe tot parcursul vieții. Analizele acestui
model au relevat faptul că stabilitatea pe termen lung se poate apropia de o valoare limitată de
zero. Punctul important aici este că principiile teoriei atașamentului pot fi utilizate pentru a
obține modele de dezvoltare care fac predicții izbitor de diferite despre stabilitatea pe termen
lung a diferențelor individuale. În lumina acestei constatări, e xistența unei stabilități pe termen
lung a diferențelor individuale ar trebui considerată mai degrabă o întrebare empirică decât o
asumare a teoriei (Fraley, 2002).

1.6.3 Relațiile romantice la vârsta adultă

Hazan și Shaver (1987) au fost doi dintre pri mii cercetători care au explorat ideile lui
Bowlby în contextul relațiilor romantice. Potrivit lui Hazan și Shaver, legătura emoțională care
se dezvoltă între partenerii romantici la vârsta adultă are la bază același sistem motivational
(sistemul comportam ental de atașament) care stă și la baza legăturii emoționale dintre copii și
părinți.
Cei doi cercetători au constatat că atât relațiile romantice, cât și cele dintre copii și
părinți se aseamănă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ambele părți implicate se
simt în siguranță atunci când celălalt este în apropiere și își arată disponibilitatea, și devin
nesiguri și anxioși dacă celălalt nu este disponibil. De asemenea, ambele părți se angajează în
contact puternic, intim, corporal ( îmbrățișări, săruturi ) și își împărtășesc reciproc sentimentele
și experiențele .
De asemenea, în cadrul aceluiași studiu, Hazan și Shaver (1987) propun ideea conform
căreia indivizii cu stiluri de atașament diferite vor raporta, la rândul lor, un istoric diferit cu

13
figurile de atașament. Conform acestora, indivizii care se caracterizează printr -un stil de
atașament securizant, vor fi mai predispuși să își amintească că mamele lor erau afectuoase și
responsive la nevoile lor, cei cu atașament de tip evitant își vor ami nti că mamele lor erau des
reci și îi făceau să se simtă respinși , iar cei cu stil ambivalent/anxios își vor aminti într -un mod
combinat informațiile despre experiența cu mamele lor în copilărie .
Rezultatele finale conclud faptul că adulții tineri cu s til evitant au fost mai predispuși să
denatureze imaginea părinților într -un mod defensiv, pe când cei evitanti mai în vârstă
prezentau o imagine mai puțin favorabil relației cu și dintre părinți (Hazan & Shaver, 1987).
Acest aspect a fost observat și de Feeney și Noller (1990) în urma unui studiu efectuat
de aceștia. Analizând încă o dată relația dintre istoricul de atașament și modelele mintale ale
indivizilor, cei doi cercetători observă , în aceeași manieră , faptul că indivizii cu un stil de
atașament securizant își aminteau că aveau relații mai bune cu familia în copilărie ( și aveau o
atitudine mai pozitivă față de ceilalți ), pe când subiecții anxioși /ambivalenti își aminteau mai
des că părinții erau mai puțin suportivi și responsivi la nevoile lor .

1.6.4 Implicații ale teoriei atașamentului la adulți

Ideea cum că relațiile romantice sunt relații de atașament a influențat semnificativ
cercetările moderne ale relațiilor apropiate, stabilindu -se, astfel, trei implicații majore ale
acesteia (Fraley, 2018).
În primul rând, dacă relațiile de cuplu sunt relații de atașament, atunci ar trebui să
observăm aceleași diferențe individuale în cadrul acestora pe care Ainsworth (1978) le-a
observat în relațiile copilului cu părintele. Așadar, ne putem aștepta c a unii adulți să fie
securizanti în relațiile romantice (au încredere în partener, sunt dispuși să se deschidă și să se
arate vulnerabil i față de celălalt și acceptă ideea că celălalt depinde de el). În schimb, alții pot
fi nesiguri, prezentând un stil de a tașament anxios – se îngrijorează că partenerul nu îi iubește
cu adevărat și devin frustrați și supărați atunci când nevoile lor nu sunt satisfăcute (sau nu simt
că partenerul ține cont de ele). Alții, cu atașament de tip evitant, pot părea nepăsători în r elațiile
strânse, preferând să nu se arate vulnerabili și preferă să nu îi facă pe ceilalti prea dependenți
de ei (Fraley, 2018).
În al doilea rând, dacă ipoteza se confirmă, atunci modul de funcționare al relațiilor
romantice dintre adulți ar trebui să fi e asemănător cu cel de funcționare al relațiilor dintre sugar
și îngrijitor. Așadar, aceiași factori care facilitează capacitatea copilului de a explora liber
(părintele este responsiv și atent la nevoile lui) ar trebui să faciliteze și explorarea în rându l

14
adulților (baza securizantă fiind partenerul). Caracteristicile care fac din părinte o figura de
atașament pe care copilul se poate baza sunt totodată tipurile de factori pe care adulții ar trebui
să le caute în partenerii de viață. Pe scurt, diferențele individuale de atașament ar trebui să
influențeze funcționarea relațională și personală la vârsta adultă, la fel cum o fac în copilărie
(Fraley, 2018).
În al treilea rând, dacă un adult prezintă un stil de atașament securizant sau nesecurizant
în relațiil e romantice poate fi o reflectare parțială a experiențelor sale cu îngrijitorii din copilăria
timpurie (Fraley, 2018).
Bowlby (1970) credea că reprezentările mentale sau modelele de lucru (așteptările,
credințele, regulile sau patternurile referitoare la comportamentul celorlalți) pe care un copil și
le formează mai târziu rezultă din experiențele anterioare pe care le -a avut cu îngrijitorii
primari. Spre exemplu, un copil care dezvoltă un stil de atașament securizant își va consolida
credința cum că ceila lți vor fi acolo pentru el, deoarece din experiențele anterioare cu părinții,
aceștia erau responsivi la nevoile lor. Odată ce se formează în această manieră, individul va
cauta experiențe relaționate care sunt în concordanță cu aceste așteptări și îi vor percepe pe
ceilalți în funcție de aceste credințe. Potrivit lui Bowlby (1970), acest proces de dezvoltare
facilitează continuitatea stilurilor de atașament pe parcursul vieții. Cu toate acestea, dacă
experiențele sale viitoare vor fi incompatibile cu aștep tările formate anterior, stilul de atașament
se poate modifica.
Așadar, este posibil ca indivizii care și -au format un stil de atașament securizant în
copilărie să mențină același model în relațiile cu partenerii romantici și vor avea mai multe
șanse să creeze relații eficiente și de lungă durată cu aceștia (Fraley, 2018).

1.7 Abuzul și stilurile de atașament

Un studiu efectuat de Muller și colab . (2000) atestă legătura dintre stilul de atașament
la adulți și simptomele de stres posttraumatic în rân dul adulților care au suferit abuzuri în
copilărie. Atât simptomatologia implicată în PTSD, cât și caracteristicile stilurilor de atașament
nesigur cuprind sentimente de neîncredere față de ceilalți și anxietate crescută, care îi împiedică
să relaționeze e ficient cu ceilalți. Totodată, ambele variabile sunt legate de probleme de reglare
afectivă. Eșantionul asupra căruia s -a efectuat studiul (66 de participanți) a raportat un istoric
de abuz în copilărie și astfel s -a observat că: (1) participanții prezenta u în principal stiluri de
atașament nesigur, (2) indivizii securizanti prezentau mai puține simptome specifice PTSD (cei

15
cu atașament dezorganizat prezentau cele mai multe simptome) și (3) stresul posttraumatic a
fost asociat cu stima de sine scăzută, păre ri distorsionate despre ceilalți și istoric de abuz.
Această afirmație este confirmată de Alexander (1992), care constată că încă din
copilăria timpurie, adulții își reglează afectul ca urmare a interacțiunii și experiențelor pe care
le are cu îngrijitorul primar. În PTSD, ineficiența metodelor de coping în fața evenimentelor
stresante afectează modul în care individul își dezvoltă capacitatea de reglare afectivă. Astfel,
este plauzibil faptul că anumite stiluri de atașament (cele nesecurizante) pot repreze nta un factor
de vulnerabilitate pentru dezvoltarea acestei tulburări, pe când altele (cele securizante) pot
acționa ca o protecție în fața acestor afecțiuni.
Pentru a urmări acest argument, Riggs (2010) urmărește evoluția stilurilor de atașament
pe parc ursul vieții, punând accent pe indivizii abuzați emoțional în copilărie. Studiul pornește
de la un model conceptual al teoriei atașamentului, în absența intervenției.
În primul rând, copilul este abuzat emoțional încă din copilăria timpurie (respins,
contr olat sau jignit), lucru ce generează dezvoltarea unui stil de atașament nesecurizant (anxios,
evitant, dezorganizat), dificultăți de reglare emoțională (probleme de autocontrol, manifestarea
exagerată a fricii), iar cel mic își poate forma păreri eronate d espre sine și despre ceilalți (se
consideră inutil, nedemn de iubire și respect, sau îi poate vedea pe ceilalți ca fiind răi sau
trădători) ( Riggs , 2010) .
Dificultățile de reglare afectivă duc ulterior la formarea de strategii de coping
dezadaptative. Acestea se pot manifesta fie prin hiperactivare (caută obsesiv atenția celor din
jur), deactivare (devine evitant) sau prin obsesia de a deține controlul. Aceste manifestări
influențează adaptarea socială și conduc la relații dezadaptative cu ceilalți (poa te fi dependent
sau distant, da dovadă de lipsa empatiei, poate deveni agresiv sau poate juca des rolul victimei
pentru a câștiga simpatia și atenția celorlalți) ( Riggs , 2010).
Dezvoltarea timpurie în acest fel se menține la vârst a adultă. Adulții care s -au dezvoltat
în această manieră, în relațiile romantice pot fi anxioși (prezintă o teamă constanța de abandon),
evitanti (nu au încredere în ceilalți) sau dezorganizați (o combinație între nevoia de apropiere
și de distanțare de partener).
Distresul psihol ogic provocat de dificultățile sociale cu care se confruntă po ate
determina tulburări de personalitate și probleme în relația de cuplu. Astfel, pot apărea frica sau
nevoia obsesivă de intimitate, probleme sexuale și incapacitatea de a discuta și rezolva
conflictele efficient ( Riggs , 2010).
Riggs (2010) sugerează că formele extreme de parenting abuziv emoțional vor consolida
părerile negative ale individului asupra sinelui și asupra celor din jur. Ca urmare a maltratării,

16
copilul nu își mai poate dezvolta s imțul autoeficacitatii și metodele de coping adaptative.
Modelul aduce în plus ideea cum că abuzul emoțional din copilărie poate genera reprezentări
mentale eronate, lucru ce creează un risc ridicat pentru dezvoltarea unor relații sociale
dezadaptative și predispoziție spre psihopatologie.
În aceeași manieră, O'Hagan (2006) susține ca copiii care suferă abuz emoțional
experimentează un număr limitat de emoții, ele fiind în principal dominate de efecte negative.
Astfel, înțelegerea emoțiilor este distorsionată, copilul fiind incapabil să mai distingă emoții,
atât ale lor, cât și ale alt ora (motiv pentru care le poate lipsi empatia și nu pot distinge indicii
sociali). Felul în care acești copii își manifestă emoțiile poate fi distorsionat, întrucât ei se
manifestă în limita emoțiilor pe care le înțeleg. Deși răspunsurile emoționale și
comportamentale pot părea contradictorii pentru ceilalți, acești copii acționează în concordanță
cu stilul de atașament dezorganizat.
Continuitatea acestor modele de comportament poate fi explicată prin impactul
modelelor interne de lucru (IMW) asupra procese lor cognitive -afective, care direcționează
atenția indivizilor spre anumiți stimuli. Acest lucru poate creea biasari în codarea și
reactualizarea informației, modifică așteptările individului cu privire la disponibilitatea
celorlalți și influențează atribu țiile în ceea ce privește comportamentul celorlalți în situații
neclare (Cassidy, 2000). De exemplu, cercetările implică că copiii cu un stil securizant fac
atribuții realiste și binevoitoare în ceea ce -i privește pe ceilalți, în timp ce copiii evitanti ti nd să
aibă prejudecăți ostile și negative (Suess, Grossmann și Sroufe, 1992). Aceste procese
influențează deciziile, răspunsurile emoționale și comportamentale. Tocmai de aceea, indivizii
securizanți sunt în general flexibili în ceea ce privește exprimarea emoțională, pe când cei
nesecurizanți tind să minimizeze sau să maximizeze impactul emoțional. Astfel, ceilalți se
raportează la ei în funcție de felul în care se manifestă, lucru ce consolidează patternurile de
comportament.
Așadar, între atașamentul părinte -copil, cât și cel dintre adult și partener există
similitudini și diferențe importante. Ambele tipuri de relații constau în patru caracteristici
definitorii: baza securizantă, menținerea proximității, „safe haven”, și distresul la sepa rare
(Hazan & Zeifman, 1999). Pe de altă parte, relațiile romantice implică alte 3 sisteme: sistemul
de atașament, de îngrijire reciprocă și sistemul sexual (Ainsworth, 1989; Shaver, Hazan, &
Bradshaw, 1988). Atunci când vine vorba despre relația dintre pă rinte și copil, responsabilitatea
îngrijirii este a părintelui, pe când în relațiile romantice acest sistem al îngrijirii trebuie să fie
reciproc, întrucât fiecare partener îl folosește pe celălalt c a pe o bază securizantă. De asemenea,
conform lui Hazan ș i Zeifman (1999), copiii caută apropierea de adult bazându -se pe reducerea

17
distresului generat de separare și pentru a se simți în siguranță, pe când adulții doresc
proximitatea datorită atracției sexuale și continuitatea speciei, și doar mai târziu pentru confort
și siguranță (Riggs, 2010 ).

1.7.1 Conceptul de intimitate

Rezultate retrospective ale cercetărilor sugerează că abuzul emoțional timpuriu
afectează capacitatea individului de a se angaja în acte intime față de ceilalți mai târziu în viață
(Carbo ne, 2010; Davis și colab., 2001). Așa cum explică Collins și Sroufe (1999), pentru a -și
dezvolta conceptul intimității, o persoană trebuie să accepte și să caute apropierea de ceilalți,
să facă față emoțiilor puternice implicate în relații și să se angajez e în acte de reciprocitate și
sensibilitate atunci când vine vorba de sentimentele celorlalți. Relațiile pe care copiii le au cu
părinții oferă contextul inițial pentru ca acesta să înțeleagă și să învețe cum să se raporteze
empatic la cei din jur. Bazându -se pe experiențele pe care cei mici le au cu părinții, ei își
dezvoltă capacitatea de a se angaja în acte intime cu ceilați prin interacțiunile pe care le au cu
colegii sau cu alte persoane relevante din viața lor.
Copiii cu un stil de atașament securiz ant își dezvoltă mai eficient abilitățile sociale și
reușesc să se integreze ușor în fiecare etapă de dezvoltare, aceștia prezentând o capacitate mai
mare de empatie decât cei cu stil de atașament nesecurizant (Elicker și colab., 1992;
Kestenbaum și colab. , 1989; Sroufe, 1983). Dezvoltându -se în acest fel, devin adulți securizanți
care comunică și rezolvă conflictele mai eficient, putând să răspundă empatic situațiilor.
De asemenea, adolescenții securizanți tind să fie mai populari printre cei de vârsta l or,
dau dovadă de abilități sociale mai puternice, au stimă de sine crescută și sunt mai orientați spre
emoții. Când devin adulți, aceste persoane pot atinge un nivel mai mare de intimitate cu
partenerii, întrucât au cunoștințe pozitive despre evenimentele anterioare și oferă răspunsuri
optimiste situațiilor relaționate (cum ar fi, certurile) pentru a minimiza potențialul impact
negativ al acestora (Collins, 1996; Collins și Feeney, 2004). Adulții securizanți recunosc
importanța intimității cu celălalt fără a considera că își pierd autonomia, se simt confortabil și
încrezători să se dezvăluie partenerului și răspund pozitiv atunci când acesta se deschide spre
intimitate la rândul lui.
Spre deosebire de aceștia, copiii care au trecut prin experiențe anterio are de abuz
emoțional pot dezvolta scheme de deconectare și respingere interpersonală care pot avea efecte
de lungă durată. Aceste scheme pot afecta capacitatea individului de a forma relații eficiente cu
ceilalți (Messman -Moore & Coates, 2007 ). Studiile ne dezvăluie faptul că abuzul timpuriu este

18
legat de schemele de adaptare disfuncționale (abuz, deprivare emoțională, autosacrificiul,
rușine, frică de abandon), manifestate mai târziu. Astfel, adulții nesecurizanți se confruntă cu
dificultăți în înțeleger ea și gestionarea emoțiilor din relațiile cu partenerii. Anxietatea și
incapacitatea de a avea încredere în partener că îl înțelege, acceptă și iubește poate determina
insatisfacție în relația de cuplu, gelozie și interpretare greșită a comportamentului ce luilalt
(Collins, 1996; Collins & Feeney, 2004; Guerrero, 1998). Această incapacitate de a dezvolta
intimitatea își are originea în contextul relațiilor abuzive cu părinții, din care indivizii au rămas
cu o anxietate ridicată în față abandonului, combinată cu lipsa încrederii în ceilalți.
De asemenea, persoanele a căror copilărie a fost marcată de stilul de atașament
dezorganizat, iar părinții erau percepuți ca fiind dominanți, pot manifesta pe viitor izbucniri de
furie, gelozie necontrolată și încercarea d e a-și izola partenerul. Totodată, patternurile cognitive
asociate cu evenimente anterioare dureroase pot activa instinctul de „fight or flight”, angajându –
se astfel în comportamente contradictorii (pot părea îndrăgostiți nebunește, iar peste ceva timp
pot deveni distanți).

1.7.2 Nevoia de atenție și de a avea grijă de ceilalți

Pentru ca relațiile cu ceilalți și cu partenerii romantici să fie benefice, acestea trebuie să
se bazeze pe reciprocitate, fiecare persoană implicată oferind echilibru celuilalt. T otuși,
deoarece copiii abuzați emoțional au primit un model de îngrijire inadecvată, tind să dezvolte
păreri eronate despre felul în care relațiile ar trebui să se desfășoare.
Studiile arată că indivizii securizanti se simt confortabil atunci când solici tă partenerilor
sprijin emoțional și consideră că ceilalți răspund pozitiv acestor solicitări din motive altruiste
(Collins & Feeney, 2004; Knobloch, Solomon, & Cruz, 2001). În schimb, cei cu stil de
atașament nesecurizant se confruntă fie cu frica de a ce re ajutor (din teama de a fi respins), fie
cu încercări continue de a obține aprobarea și atenția celorlalți. La indivizii cu stil de atașament
preocupat (anxios), încercarea continuă de a menține proximitatea cu aproapele poate deveni
dezadaptativă la vâr ste mai mari, când poate împiedica individul să își dezvolte autonomia și
autoeficacitatea.
Capacitatea de a avea grijă de ceilalți se dezvoltă prin experiențele anterioare pe care
copiii le au cu părinții lor. Părinții care își abuzează emoțional copiii contribuie la o dezvoltare
atipică a percepției acestora asupra grijei și înțelegerii ei. Cassidy (2000) a sugerat că în relațiile
romantice, conceptul de a avea grijă de celălalt constă în a se arăta disponibil în momentele
dificile, a servi c a baza sigu ră în explorarea partenerului, a fi deschis și flexibil și a fi capabil

19
să recunoască când celălalt are nevoie de atenție, grijă, iubire, acceptare, respect. Acest mod
eficient de a ne arăta disponibilitatea față de aproape este legat de stilul de atașamen t la adulți.
Astfel, adulții securizanți se simt mai confortabil atunci când le oferă sprijin partenerilor, în
timp ce adulții nesecurizanți pot să manifeste mai puțină empatie și sensibilitate față de emoțiile
celuilalt și să tindă să ii controleze (Feene y & Collins, 2001; Kunce & Shaver, 1994; Simpson
și colab., 2002).

1.7.3 Comportamentul sexual

Abuzul timpuriu a fost identificat ca fiind un factor major de risc pentru problemele
sexuale din timpul vieții adulte (Briere & Runtz, 1990; DiLillo et al., 2007; Mullen et al., 1996;
Zurbriggen et al.). În special, abuzul emoțional din partea tatălui poate avea efecte negative
asupra sexualității fi icei lui (Mullen et al., 1996).
Cercetările sugerează că persoanele cu atașament securizant devin, de obicei, active
sexual la vârste mai înaintate, prezintă o mai mare satisfacție sexuală, preferă relațiile sexuale
normative și este mai puțin probabil să se angajeze în contact sexual în afara relațiilor primare.
Spre deosebire de aceștia, cei cu atașament nesigu r se pot angaja prematur în relații sexuale,
fără a se implica neapărat emoțional în acestea. De asemenea, indivizii cu stil de atașament
evitant nu folosesc neapărat atingerile ca și mod de apropiere de celălalt, ci se pot angaja în acte
sexuale prin care urmăresc doar plăcerea, fără a urmări să se îndrăgostească, relații de o noapte
sau relații înafara celei primare (Brennan și Shaver, 1995; Brennan , Wu, și colab., 1998; Collins
și Feeney, 2004; Feeney, 1999; Feeney, Noller și Patty, 1993; Hazan și Zeifm an, 1994).

1.7.4 Rezolvarea de probleme

Întrucât persoanele cu stil de atașament securizant și nesecurizant adoptă strategii de
coping diferite, este normal să observăm abordări distincte atunci când vine vorba de
soluționarea conflictelor în relațiile cu ceilalți. Cercetările ne arată că atunci când vine vorba de
conflicte, persoanele securizante folosesc des strategii eficiente de rezolvare a problemelor și
sunt dispuși să facă compromisuri, să se deschidă și să discute constructiv cu celălalt (Carnell ey
et al., 1994; Corcoran & Mallinckrodt, 2000; Feeney, 1994; Feeney, Noller, & Callan, 1994 ;
Mikulincer & Nachshon, 1991; Pistole, 1989, 1993). De asemenea, este mai puțin probabil ca
aceștia să se angajeze în comportamente agresive și de evitare a par tenerului.

20
Pe de altă parte, indivizii nesecurizanți pot întâmpina probleme în procesările indicilor
sociali și pot interpreta eronat răspunsurile verbale și comportamentale ale partenerului. Acest
lucru se datorează faptului că teoretic, maltratarea tim purie a individului contribuie la
înțelegerea relațiilor strânse ca implicând automat un conflict. Astfel, orice indiciu pe care
acesta îl extrage dintr -un mediu neutru poate fi interpretat ca o amenințare, care poate genera
răspunsuri intense, percepții e ronate și interpretări greșite ale comportamentului celorlalți.
Conform lui Collins și Feeney (2004), adulții cu un stil de atașament dezorganizat pot
interpreta conflictele dintr -o relație ca o amenințare pentru relația romantică în sine. Drept
urmare, po t răspunde într -un mod extrem la situație, manifestând furie necontrolată, sau chiar
autovatamare.
Așa cum ne spune literatura, victimele abuzului în copilărie sunt mai susceptibile la
manifestarea violenței domestice, conflictului interpersonal, ostilitat e și victimizare la vârstă
adultă (Crawford & Wright, 2007; Messman -Moore & Coates, 2007; Nicholas & Bieber, 1996;
Wekerle et al., 2001).
Cicchetti și Toth (1995, 2000) sugerează că schemele legate de abuz formate în copilăria
timpurie se activează la vâ rsta adultă, indivizii fiind mai probabil să devină la rândul lor agresivi
în relația de cuplu, sau să cadă pradă abuzului din nou. Acest lucru se întâmplă în principal
datorită așteptărilor negative în ceea ce privește sinele și relațiile cu ceilalți, dev enind
vulnerabili în fața relațiilor intime conflictuale sau abuzive (Riggs, 2010).

1.8 Obiectivele cercetării

Ținând cont de literatura de specialitate, am formulat următoarele obiective:

1. Vom investiga dacă maltratarea prezice stilurile de atașament.
2. Vom testa dacă percepțiile privind relația cu părinții prezic stilurile de atașament.
3. Vom investiga dacă experiențele de maltratare moderează relația dintre percepțiile
privind relația cu părinții și stilurile de atașament.

21
1.9 Ipoteze

Pornind de la aceste obiective, am formulat următoarele ipoteze:

1. Maltratarea din copilărie prezice nivelul de atașament anxios al individului aflat la
vârsta adultă.
2. Maltratarea din copilărie prezice nivelul de atașament evitant al individului aflat la
vârsta adult ă.
3. Maltratarea din copilărie prezice nivelul de atașament securizant al individului aflat la
vârsta adultă.
4. Percepțiile individului cu privire la relația din copilărie cu părinții prezic nivelul de
atașament anxios.
5. Percepțiile individului cu privire la relația din copilărie cu părinții prezic nivelul de
atașament evitant.
6. Percepțiile individului cu privire la relația din copilărie cu părinții prezic nivelul de
atașament securizant.
7. Maltratarea din copilărie moderează relația dintre percepțiile privind relația cu părinții
și nivelul atașamentului anxios.
8. Maltratarea din copilărie moderează relația dintre percepțiile privind relația cu părinții
și nivelul atașamentului evitant.
9. Maltratarea din copilărie moderează relația dintre percepțiile privind rela ția cu părinții
și nivelul atașamentului securizant.

CAPITOLUL 2: METODĂ

2.1 Designul de cercetare

În studiul propus se va folosi un design corelațional, scopul unei cercetări de
acest tip fiind acela de a măsura două sau mai multe variabile relevante și de
a evalua relația dintre acestea. Unul dintre avantajele folosirii acestui tip de design este
acela că permite testarea relațiilor așteptate dintre variabile și formularea de predicții despre
comportamen te, scoruri sau rezultate viitoare
pe baza informațiilor pe care le deținem în prezent despre alte variabile implicate (Stangor &
Walinga; 2020).

22
În studiul prezent, am stabilit anterior 3 seturi de ipoteze, variabilele existente având
roluri d iferite în cadrul fiecărui set. Astfel, în primele trei ipoteze, maltratarea are rolul de
variabilă predictor, iar nivelul de atașament anxios, nivelul de atașament evitant și nivelul de
atașament securizant reprezintă variabilele criterii.
În următoarele trei ipoteze, nivelul de atașament anxios, evitant și securizant rămân
variabilele criterii, predictorul devenind percepția individului cu privire la relația cu
părinții/ingrijitorii.
În ultimele trei ipoteze formulate, maltratarea devine variabilă moderatoare, percepția
privind relația cu părinții /ingrijitorii reprezintă variabila predictor, iar nivelul de atașament
anxios, evitant și securizant devin variabile criterii.

2.2 Participanți

Eșantionul ales pentru acest tip de stud iu va fi unul de conveniență, subiecții fiind
voluntari care doresc să completeze chestionarele propuse, aceștia având vârsta cuprinsă între
20-35 de ani. Nu vor exista alte criterii de selecție care să împiedice voluntarii să participe la
studiu ( e.g. sex, etnie, religie, mediul urban sau rural de proveniență).
Numărul necesar de participanți este 68. Mărimea eșantionului a fost calculată cu
ajutorul software -ului G*Power (versiunea 3.1.9.7), la o putere a efectului medie ( f = 0.15),
prag d e semnificație de 5% (α = 0,05) și o putere statistică de 0.80 (1-β = 0.80).
Subiecții vor fi recrutați exclusiv în mediul online, studiul fiind promovat prin
intermediul platformelor de socializare (e.g. Facebook, Instagram).
Completarea instrumentelor se va face prin intermediul Google Forms, care permite
utilizatorului să listeze mai multe grupuri de itemi și chestionare.

2.3 Instrumente de măsurare

2.3.1 Scala Originală a Celor Trei Stiluri de Atașament (en. Original Attachement Three –
Category Measure)

Pentru colectarea datelor cu privire la stilul de atașament al participanților, vom folosi
Scala Originală a Celor Trei Stiluri de Atașament ( en. Original Attachement Three -Category
Measure ), propusă de Hazan și Shaver în 1987. Aceasta reprezintă prima metodă de măsurare

23
a stilurilor de atașament, prin autoraport, prin intermediul unui chestionar scurt, format din 3
itemi (Hazan & Shaver, 1987).
Fiecare item (vezi Anexa 1) face referire la experiențele indiv idului în relațiile
romantice, acesta urmând să bifeze afirmația care simte că i se potrivește cel mai mult.
Mențiunea de care participanții trebuie să țină cont este aceea că termenii de “apropiere” sau
“intimitate” nu se referă neapărat la contact fizic sau sexual.

În urma completării, acest instrument ne va permite să determinăm stilul de atașament
al persoanelor.
Chestionarul va fi aplicat participanților după ce va fi tradus și adaptat anterior în limba
română.

2.3.2 Scala de Măsurare a Abuzului și Traumei din Copilărie (en. Child Abuse and
Trauma Scale – CATS)

Pentru a colecta datele cu privire la maltratare, vom folosi Scala de Măsurare a Abuzului
și Traumei din Copilărie ( en. Child Abuse and Trauma Scale – CATS ), dezvoltată de Sanders și
Giolas în 1991. Aceasta cuprinde o serie de 3 factori distincți, intercorelaționali, care fac
referire la existența unui mediul domestic nepotrivit (Sanders & Becker -Lausen, 1995).
Răspunsurile participanților vor fi cotate pe o scală Likert de la 0-4, 0 reprezentând
“niciodată”, 1 – “rareori”, 2 – “uneori”, 3 – “foarte des”, 4 – “întotdeauna”.
Fiecare item face referire la un anumit tip de maltratare, câteva exemple fiind: neglijență
– “Când erai copil, te simțeai nedorit sau neglijat emoțional ?”, abuzul sexual – “Relația dintre
tine și părinții tăi a implicat vreodată contact sexual?”, aplicarea de pedepse – “Cât de des erai
pedepsit sever dacă nu respectai regulile gospodăriei?”. De asemenea, unii itemi sunt scoraț i
invers (e.g. “Te simțeai în siguranță acasă?”).
Această scală ne permite calcularea unor scoruri pe fiecare tip de maltratare (abuz
sexual, neglijență și aplicarea de pedepse), însă și a unui scor total privind maltratarea. Astfel,
cu cât scorul total obținut va fi mai mare pentru f iecare participant, cu atât indicele nivelului de
maltratare este mai mare.
Chestionarul va fi aplicat participanților după ce va fi tradus și adaptat anterior în limba
română.

24

2.3.3 Scala percepției cu privire la relația cu părinții/ingrijitorii (traducere și
adaptare după scala percepției utilizată de Hazan și Shaver în 1987)

În cadrul unui studiu efectuat în 1987, Hazan și Shaver au încercat să observe impactul
istoricului de atașament al individului prin întrebări legate atât de separarea subiecților față de
părinți, cât și de separarea sau divorțul părinților.
Aceștia au observat că cei mai buni predictori pentru determinarea stilului de atașament
au fost percepțiile pe care subiecții le aveau asupra calității relației cu părinții, cât și relației
dintre părinți (Hazan & Shaver, 1987).
Pe baza variabilelor observate de aceștia ca fiind cei mai buni predictori, vom adapta o
scală care să facă referire la modul în care subiecții percep propria relație cu părinții, spre
exemplu: “Simți că pă rinții tăi erau afectuoși cu tine?”, “Simțeai că tatăl tău era iubitor?”, “Te
simțeai înțeles de mama ta?”, “Simțeai că tatăl tău era grijuliu?”.
Itemii vor face referire atât la percepția relațiilor din copilărie, cât și din adolescență.
Răspunsurile vor fi cotate cu 0 – pentru NU (percepție negativă) și cu 1 – pentru DA
(percepție pozitivă). Astfel, în final vom obține un scor total asupra percepțiilor subiecților. Cu
cât scorul total va fi mai mare, cu atât percepția individului asupra relației cu părinț ii va fi mai
bună.
Chestionarul va fi aplicat participanților după ce a fost tradus și adaptat în limba română.

2.4 Procedura

Procedura folosită în studiul propus va fi una standard, subiecții fiind recrutați prin
intermediul platformelor de socializare (e.g. Facebook, Instagram). În descrierea postării
aferente, vom înștiința cititorii asupra scopului și modului de desfășurare al cercetării, cât și
vârstă necesară completării acesteia (20 -35 de ani).
De asemenea, cititorii vor fi informați cu privire la recompensele posibile, mai exact, 2
invitații la festivalul TIFF, oferite în urma unei trageri la sorți cu ajutorul platformei
Random.org.
Participanții nu vor fi aleși pe baza altor criterii stabilite, în afară de vârst ă, completarea
formularului fiind una voluntară.

25
Înainte de completarea chestionarului, participanții vor fi informați și vor completa
consimțământul informat asupra confidențialității și utilizării datelor cu caracter personal.
Totodată, pent ru a putea beneficia de recompense, aceștia vor completa datele personale
de contact (nume complet, adresă de e -mail și telefon). Pentru a ne asigura că participanții
îndeplinesc criteriile de eligibilitate, pe lângă alți itemi cu date demografice, vom ave a un item
referitor la vârsta cu numerele prestabilite între 20 și 35 de ani. Completarea chestionarelor va
avea o durată de aproximativ 20 -25 de minute. La finalizarea studiului și după realizarea tragerii
la sorți, participanții vor fi contactați pentru a fi informați cu privire la rezultatele acesteia.

CAPITOLUL 3: REZULTATE

3.1 Analiza datelor

Pentru interpretarea datelor vom folosi software -ul SPSS IBM (versiunea 26.0, pentru
Windows).
Analiza de regresie este o modalitate de a prezice o variabilă cu ajutorul unei variabile
predictor (regresie simplă /liniara ) sau mai multe variabile predictor (regresie multiplă) (Field,
2009). Astfel, acest tip de analiză poate fi folosit pentru a observa modul în care o anumită
variabila (variabilă criteriu) se mo difică odată cu modificarea unei alte variabile (variabilă
predictor) (Bevans, 2020).
Analiza de regresie liniară va fi folosită pentru testarea primelor 6 ipoteze. În cadrul
acestora, se va investiga pe de -o parte, rolul predictiv al maltratării, iar pe d e altă parte, rolul
predictiv al percepției în relația cu îngrijitorii, în relație cu stilul de atașament anxios, evitant și
securizant. Pragul de semnificație va fi setat la 5% ( α=0,05) pentru analizarea variabilelor din
fiecare ipoteză.
În prima ipoteză, analiza de regresie liniară va fi utilizată pentru investigarea rolului
predictiv al maltratării în relație cu stilul de atașament anxios.
În cea de -a doua ipoteză, regresia va fi folosită pentru investigarea rolului predictiv al
maltratării în relație cu stilul de atașament evitant.
În ipoteza a treia, regresia va fi folosită pentru investigarea rolului predictiv al
maltratării în relație cu stilul de atașament securizant.

26
În cea de -a patra ipoteză, regresia va fi folosită pentru investigarea rolului predictiv al
percepției cu privire la îngrijitori în relație cu stilul de atașament anxios.
În cea de -a cincea ipoteză, regresia va fi folosită pentru investigarea rolului predictiv al
percepției cu privire la îngrijitori în relație cu stilul de atașament evitant.
În a șasea ipoteză, regresia va fi folosită pentru investigarea rolului predictiv al
percepției cu privire la îngrijitori în relație cu stilul de atașament securizant.

Pentru analiza variabilelor din ultimele 3 ipoteze se va folosi ana liza de moderare. O
astfel de analiză este utilizată pentru a determina dacă relația dintre două variabile depinde (este
moderată) de valoarea unei alte variabile (variabilă externă) (Leard Statistics, 2020;
https://statistics.laerd.com ). La fel ca în cazul ipotezelor anterioare, pragul de semnificație va fi
menținut la 5% ( α=0,05).
În ipoteza a șaptea, analiza de moderare va fi utilizată pentru a investiga dacă
maltratarea poate modera relația dintre percepțiil e individului cu privire la relația cu îngrijitorii
și nivelul stilului de atașament anxios.
În ipoteza a opta, analiza de moderare va fi utilizată pentru a investiga dacă maltratarea
poate modera relația dintre percepțiile individului cu privire la relaț ia cu îngrijitorii și nivelul
stilului de atașament evitant.
În ultima ipoteză, analiza de moderare va fi utilizată pentru a investiga dacă maltratarea
poate modera relația dintre percepțiile individului cu privire la relația cu îngrijitorii și nivelul
stilului de atașament securizant.

3.1.1 Rezultate așteptate

În urma regresiei liniare , la un prag de semnificație de 5% ( α=0,05), ne așteptăm să
obținem următoarele rezultate semnificative privind variabilele de interes din primele 6 ipoteze.
Pentru variabilele primei ipoteze, ne așteptăm ca probabilitatea critică a testului să fie
mai mică de 5% ( p ≤ 0.05) , astfel încât maltratarea să prezică nivelul de atașament anxios.
Pentru variabilele implicate în cea de -a doua ipoteză , ne așteptăm ca probabilitatea
critică a testului să fie mai mică de 5% ( p ≤ 0.05) , astfel încât maltratarea să prezică în mod
semnificativ nivelul atașamentului evitant.
Pentru variabilele din a treia ipoteză , ne așteptăm ca probabilitatea critică a testului să
fie m ai mică de 5% ( p ≤ 0.05), astfel încât maltratarea să prezică în mod semnificativ nivelul
atașamentului securizant.

27
În cea de -a patra ipoteză , ne așteptăm ca probabilitatea critică a testului să fie mai mică
de 5% ( p ≤ 0.05) , astfel încât percepțiile individului cu privire la relația cu îngrijitorii să prezică
în mod semnificativ nivelul atașamentului anxios.
Pentru variabilele din ipoteza a cincea, ne așteptăm ca probabilitatea critică a testului
să fie mai mică d e 5% ( p ≤ 0.05) , astfel încât percepțiile individului cu privire la relația cu
îngrijitorii să prezică în mod semnificativ nivelul atașamentului evitant.
Pentru variabilele ipotezei a șasea , ne așteptăm c a probabilitatea critică a testului să fie
mai mi că de 5% ( p ≤ 0.05) , astfel încât percepțiile individului cu privire la relația cu îngrijitorii
să prezică în mod semnificativ nivelul atașamentului securizant.

Pentru ultimele 3 ipoteze, în urma analizei de moderare, la un prag de semnificație de
5% ( α=0,05), ne așteptăm să obținem următoarele rezultate.
Pentru ipoteza a șaptea , ne așteptăm ca probabilitatea critică a testului să fie mai mică
de 5% ( p ≤ 0.05), astfel încât maltratarea să modereze relația dintre percepțiile subiectului cu
privire la re lația cu îngrijitorii și nivelul atașamentului anxios.
Pentru variabilele stabilite în ipoteza a opta , ne așteptăm ca probabilitatea critică a
testului să fie mai mică de 5% ( p ≤ 0.05), astfel încât maltratarea să modereze relația dintre
percepțiile subi ectului cu privire la relația cu îngrijitorii și nivelul atașamentului evitant.
Pentru variabilele din ultima ipoteză , ne așteptăm ca probabilitatea critică a testului să
fie mai mică de 5% ( p ≤ 0.05), astfel încât maltratarea să modereze relația dintre percepțiile
subiectului cu privire la relația cu îngrijitorii și nivelul atașamentului securizant.

CAPITOLUL 4: DISCUȚII

Datele din literatură ne indică faptul că maltratarea are un impact s emnificativ asupra
parcursului individului, înfluențându -i atât dezvoltarea emoțională și apariția unui anumit tip
de atașament, cât și relațiile pe care acesta le formează în mediul social și romantic la vârsta
adultă.
Studiile confirmă faptul că istoricul de maltratare reprezintă o componentă importantă
a dezvoltării modului de procesare a emoțiilor și felului în care individul învață să le
exteriorizeze (Jedd și colab., 2015). Acest lucru aduce după sine răspunsuri extreme la
evenimentele de viaț ă stresante, și indivizii ajung să manifeste emoții puternice, incontrolabile
de furie, frică și anxietate, indicator al existenței unui stil de atașament nesigur (Morin, 2020).

28
De asemenea, acest model disfuncțional de dezvoltare se menține la vârstă adul tă și
influențează raporturile relaționale pe care individul le dezvoltă în interacțiunile cu ceilalți
(Fraley, 2012).
În lumina celor menționate, ne așteptăm ca ipotezele propuse în studiu să aducă un plus
cercetărilor în domeniul stilurilor de atașament prin investigarea maltratării ca variabilă
moderatoare a relației dintre percepția asupra relației cu îngrijitorii și manifestarea unui anumit
stil de atașament. Maltratarea, implicit, este însoțită de distorsionarea percepțiilor individului
cu privire l a proprii părinți, sine și lume, percepții care rămân neschimbate la vârsta adultă
(Bowlby, 1973). Așadar, se poate presupune că formarea și păstrarea unui pattern relațional
disfuncțional la vârsta adultă influențează negativ satisfacția de viață a indivi dului.
De asemenea, deși numeroase studii demonstrează impactul nociv pe care anumite
tipuri de maltratare, privite în mod particular, îl au asupra dezvoltării sănătoase a
subiecților, Ney, Tak Fung, și Wickett (1992) observă că acestea apar în mod izola t la mai
puțin de 5% din cazurile studiate. Tipurile de maltratare apar în general în mod combinat,
afectând percepția individului despre sine și lume.
Tocmai de aceea, prin testarea primei ipoteze se dorește stabilirea relației dintre
maltratare și nivelu l de stil anxios, cea de -a doua dorește să observe relația dintre maltratare și
nivelul de stil evitant, pe când cea de -a treia dorește să stabilească relația dintre maltratare și
nivelul de stil securizant.
În cele trei ipoteze maltratarea este văzută ca experiență integrală în viața individului,
așteptându -ne ca manifestarea acestei variabile în copilărie și adolescență să
prezică apariția și menținerea stilurilor de atașament anxios sau evitant la vârsta adultă.

Pe de altă parte, în studiul de față, m altratarea este observată ca un concept ce nu apare
izolat, ci ca fiind urmată de percepții negative față de părinții sau îngrijitorii din copilărie și ad
olescență.
Astfel, următoarele trei ipoteze pornesc de la ideea dezvoltată de Hazan și Shaver
(1987), conform căreia stilurile de atașament se dezvoltă ca urmare a relațiilor și percepțiilor
pe care indivizii și le formează față de relațiile cu părinții. Astfel, ipoteza a patra dorește să
stabilească relația dintre percepție și apariția stilului de atașame nt anxios, cea de -a cincea relația
dintre percepție și stilul de atașament evitant, iar cea de -a sasea dorește să stabilească relația
dintre percepție și stilul de atașament securizant.

29
Sumarizând ideile celor trei ipoteze, studiul propune cercetarea fapt ului că nu doar
maltratarea are un rol decisiv în formarea individului, ci și modul în care acesta se raportează
la infaptuitorii acesteia.

Ultimele trei ipoteze vin în susținerea relației dintre cele 3 variabile propuse, aducând
noutate semnificativă î n studiul propus.
Astfel, cea de -a șaptea ipoteză propune observarea maltratării ca variabilă externă ce
influențează relația dintre percepția relației cu îngrijitorii și manifestarea stilului de atașament
anxios, ipoteza a opta propune maltratarea ca variabilă ce poate influența relația dintre percepție
și stilul evitant, pe când testarea ultimei ipoteze dorește stabilirea maltratării ca variabilă
moderatoare a relației dintre percepția individului și manifestarea stilului de atașament
securizant.
Așa cum afirmau Hazan și Shaver (1987), în urma unui studiu retrospectiv, indivizii cu
un stil de atașament anxios sau evitant aveau percepții negative față de îngrijitorii lor primari.
Astfel, în studiul de față, existența experiențelor de maltratare în copil ărie sau adolescență va
determina implicit formarea unei percepții negative a subiecților față de relația cu părinții, și,
astfel vom putea observa tipul de atașament manifestat de aceștia.
Având în vedere cele menționate, consider că o cercetare amplă, de actualitate, care să
cuprindă relația tuturor variabilelor implicate este necesară pentru formarea de noi direcții în
ceea ce privește toate aspectele dezvoltării și menținerii stilurilor de atașament din copilărie
până la vârstă adultă.

4.1 Limite și di recții viitoare de cercetare

Una dintre limitele lucrării ține de metodologia utilizată.
Pe de -o parte, instrumentul utilizat pentru evaluarea stilurilor de atașament (Scala
Originală a Celor Trei Stiluri de Atașament) cuprinde afirmații formate din mai multe enunțuri
cu semnificație diferită. Astfel, subiectul este nevoit să accepte o descriere amplă, care se poate
să nu corespundă în totalitate cu sentimentele și comportamentele proprii, așa cum afirmă
criticii acestui instrument (Collins & Read, 1990; Simpson, 1990).
Pe de altă parte, caracterul retrospectiv al evaluării maltratării nu permite observarea
îndeaproape a variabilelor implicate (observarea evoluției, intensității, duratei maltratării).
Totodată, întrucât completarea scalelor se efectuează p rin autoraportare, subiecții pot fi reticenți

30
în a admite existența maltratării, sau pot să nu realizeze existența acesteia în cazul tipurilor mai
greu observabile (de exemplu, abuzul emoțional sau neglijarea).
O altă limită ce ține de metodologie ar putea fi adaptarea scalei pentru percepții privind
relația subiecților cu părinții. Proprietățile psihometrice ale acesteia nu au fost testate și
consemnate anterior, așadar, nu avem date certe asupra utilității și validității acesteia în
contextul dat.
În ceea ce privește procedura, o limită ar putea fi observarea impactului maltratării în
mod nediferențial la subiecții de sex masculin și feminin. Conform Mullen et al. (1996) abuzul
emoțional din partea tatălui are un impact mai puternic asupra dezvoltării emoț ionale și sexuale
asupra fetelor, și astfel, o distribuție inegală a sexelor în cercetare ar putea afecta acuratețea
acesteia.
O altă limită a studiului ar fi faptul că nu s -au cercetat și luat în considerare alte variabile
ce ar putea influența relațiile investigate, cum ar fi suportul social din partea persoanelor
relevante pentru individ, sau stresul perceput de subiecți în urma maltratării. Suportul social din
partea persoanelor apropiate (e.g. bunici, alte rude de gradul I sau II, prieteni apropiați) ar putea
ameliora impactul pe care formele ușoare de maltratare îl au asupra indivizilor și ar putea
diminua stresul pe care aceștia îl percep în urma maltratării, însă aceste variabile nu au fost
implicate în studiul propus.
Așadar, propunerea de studiu oferă direcții de cercetare viitoare asupra implicației
teoretice conform căreia maltratarea, în mod particular, nu prezice în mod automat un anumit
stil de atașament. Aceasta vine întotdeauna, implicit, însoțită de noi percepții (atât despre
părinți, cât și despre sine și lume) pe care indivizii le dezvoltă în urma experiențelor de acest
tip. De asemenea, așa cum ne afirmă literatura de specialitate, stilurile de atașament se mențin
la vârsta adultă și influențează viața socială și romantică a adultului.
Pe de altă parte, cercetarea propusă poate fi aplicată nu doar în domeniul psihologiei
clinice, ci și în cel al asistenței sociale, prin formarea unei direcții de dezvoltare și implementare
încă din copilărie a programelor de prevenire și suport social pent ru persoanele vulnerabile în
fața diverselor tipuri de maltratare (copiii aflați în plasament, cei ai căror părinți sunt plecați în
străinătate, cei care se află în cămine de copii sau care provin din familii ce aparțin grupurilor
defavorizate). De multe ori, aceștia sunt cei mai predispuși să experimenteze diverse tipuri de
maltratare, de la neglijența noilor îngrijitori (e.g. copiii
ai căror părinți sunt plecați în străinătate și rămân cu bunicii), până la abuzul fizic
(e.g. În cazul celor care vin din familii defavorizate, ai căror părinți se pot confrunta cu
consumul de alcool).

31
Cercetările viitoare s -ar putea axa pe efectuarea unor studii prospective, prin care să se
urmărească evoluția tipurilor de maltratare (cât și observarea și cercetarea ac estora în mod
izolat), luându -se în calcul variabile precum suportul social, percepția stresului, strategiile de
coping utilizate în urma maltratării, modelul stres -vulnerabilitate, cât și observarea diferențială
pe vârste și sexe a subiecților, și apariți a în momente de viață diferite a maltratării (e.g. diferențe
între apariția maltratării în copilăria timpurie sau în adolescență).

CAPITOLUL 5: CONCLUZII ALE CERCETĂRII

Studiul prezent pornește de la obiectivul principal de a testa impactul pe care
maltratarea, alături de percepțiile pe care individul le formează cu privire la relația cu părinții,
poate prezice nivelul stilului de atașament pe care acesta îl dezvoltă și î l menține la vârsta adultă.
De asemenea, pe lângă rolul predictiv al acesteia, maltratarea este cercetată și ca fiind
un element moderator asupra relației dintre percepții și atașament, încercând să ofere răspunsuri
cu privire la modul de formare a celui din urmă.
Rezultatele conform cărora percepțiile și maltratarea prezic nivelul unui anumit tip de
atașament, cât și cele privind maltratarea că element moderator intre percepții și atașament,
setează direcția de studiu a atașamentului, văzut ca componentă complexă și cu capacități de
formare adaptativă a vieții individului. Așadar, studiul ar putea oferi răspunsuri asupra modului
de formare și dezvoltare a atașamentului, prin implicarea percepțiilor ca rezultat ce succede
maltratării și integrarea celor do uă variabile într -o cercetare complexă.

32
BIBLIOGRAFIE

1. Ainsworth, M. (1989). Attachments beyond infancy. American Psychologist, 44 , 709 –
716.
2. Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., & Wall, S. (1978). Patterns of attach –
ment: A psychological study of the strange situation . Oxford, UK: Lawrence Erlbaum
Associates.
3. Alexander, P. C. (1992). Application of attachment theory to the study of sexual abuse.
Journal of Consulting and Cl inical Psychology, 60, 185-195.
4. Bakwin, H., (1949). Emotional deprivation in infants. Journal of Pediatrics, 35, 512 –
521
5. Bevans, R., (2020). An introduction to multiple linear regression ; retrieved from
https://www.scribbr.com/statistics/multiple -linear -regression/
6. Bowlby, J. (1973). Attachment and loss: V o l. 2. Separation . New York: Basic Books.
7. Carbone, D. J. (2010). Using cognitive therapies to treat unstable attachment patterns
in adults with childhood histories of social rejection. Journal of Aggression,
Maltreatment and Trauma, 19 (1), 105 –134.
8. Cassidy, J. (2000). Adult romantic attachments: A developmental perspective on
individual differences. Review of General Psychology, 4 , 111 –131.
9. Collins, N. (1996). Working models of attachment: Implications for explana – tions,
emotion, and behavior . Journal of Personality and Social Psychology, 71 , 810 –832.
10. Collins, N. L. and S. J Read (1990), Adult attachment, working models, and relationship
quality in dating couples, Journal of Per sonality and Social Psychology, 58, 644–63
11. Collins, N., & Feeney, B . (2004). An attachment theory perspective on closeness and
intimacy. In D. Mashek & A. Aron (Eds.), Handbook of closeness and inti – macy (pp.
163–187). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
12. Collins, W. A., & Sroufe, L. A. (1999). Capacity for intimate relationships: A develop –
mental construction. In W. Furman, B. B. Brown, & C. Feiring (Eds.), The development
of romantic relationships in adolescence (pp. 125 –147). New York: Cambridge
University Press.
13. Crawford, E., & Wright, M. O. (2007 ). The impact of childhood psychological mal –
treatment on interpersonal schemas and subsequent experiences of relation – ship
aggression. Journal of Emotion al Abuse, 7 , 93–116.

33
14. Crittenden, P.M. (1993 ). An information processing perspective on the behavior of
neglectful pa rents. Criminal Justice and Behavior , 20, 27 -48
15. Crouch, J. L., & Milner, J. S. (1993). Effects of Child Neglect on Children. Criminal
Justice and Behavior , 20(1), 49 –65. doi:10.1177/0093854893020001005
16. Dale, L. (2019), How an Early Caregiving Style Affects Adult Romantic Love ,
Reinvention: an International Journal of Undergraduate Research , vol. 6, issue 1,
retrieved from:
https://warwick.ac.uk/fac/cross_fac/iatl/reinvention/archive/volume6issue1/dale/
17. Dannlowski, U., Stuhrmann, A., Beutelmann, V., Zwanzger, P., Lenzen, T., Grotegerd,
D., et al. (2012). Limbic scars: Long -term consequences of childhood maltreatment
revealed by functional and structural magnetic resonance imaging. Biological
Psychiatry, 71, 286 –293
18. Davis, J. L., Petretic -Jackson, P. A., & Ting, L. (2001). Intimacy dysfunction and trauma
symptomatology: Long -term correlates of di fferent types of child abuse. Journal of
Traumatic Stress, 14 , 63–79.
19. Dietrich, K. N., Starr, R. H., Jr., & Weisfeld, G. E. (1983). Infant maltreatment:
Caretaker -infant interaction and developmental consequences at different levels of
parenting failure. P ediatrics , 72, 532 -540
20. DiLillo, D., Lewis, T., & Di Loreto -Colgan, A. (2007). Child maltreatment history and
subsequent romantic relationships: Exploring a psychological route to dyadic
difficulties. Journal of Aggression, Maltreatment and Trauma, 15 , 19–36.
21. Dubowitz, H., & Bennett, S. (2007). Physical abuse and neglect of children. The Lancet,
369(9576), 1891 –1899. doi:10.1016/s0140 -6736(07)60856 -3
22. Dubowitz, H., Black, M., Starr, R. H., & Zuravin, S. (1993). A Conceptual Definition of
Child Neglect. Crimin al Justice and Behavior , 20(1), 8 –
26.doi:10.1177/0093854893020001003
23. Egeland, B. & Sroufe, L. A. (1981 ). Developmental sequelae of maltreatment in infancy.
New Directions for Child Development , 11, 77 -92.
24. Elicker, J., Englund, M., & Sroufe, L. A. (1992). Predicting peer competence and peer
relationships in childhood from early parent –child relationships. In R. Parke & G. Ladd
(Eds.), Family -peer relationships: Modes of linkage (pp. 77 –106). Hillsdale, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates.
25. Feeney, J. A., & Nolle r, P. (1990). Attachment style as a predictor of adult romantic
relationships. Journal of Personality and Social Psychology, 58(2), 281 –291.

34
doi:10.1037/0022 -3514.58.2.281
26. Field, A. (2009), Discovering statistics using SPSS (3rd ed.), Los Angeles
27. Fraley, A .C, 2018, Adult Attachment Theory and Research , retrieved from
http://labs.psychology.illinois.edu/~rcfraley/attachment.htm
28. Hart, H., & Rubia, K. (2012). Neuroimaging of child abu se: A critical review. Frontiers
in Human Neuroscience , 6, 1 –24.
29. Hazan, C., & Shaver, P. (1987). Romantic love conceptualized as an attachment process.
Journal of Personality and Social Psychology, 52(3), 511 –524.doi:10.1037/0022 –
3514.52.3.511
30. Hazan, C., & Zeifman, D. (1999). Pair bonds as attachments: Evaluating the evi – dence.
In J. Cassidy & P . Shaver (Eds.), Handbook of attachment: Theory, research, and
clinical applications (pp. 336 –354). New York: Guilford.
31. Hoffman -Plotkin, D., & Twentymn, C. T. (1984 ). A multimodal assessment of
behavioral and cognitive deficits in abused and neglected preschoolers. Child
Development , 55, 794 -802
32. Jedd, K., Hunt, R. H., Cicchetti, D., Hunt, E., Cowell, R. A., Rogosch, F. A., Thomas,
K. M. (2015). Long -term c onsequences of childhood maltreatment: Altered amygdala
functional connectivity. Development and Psychopathology, 27(4pt2), 1577 –
1589. doi:10.1017/s0954579415000954
33. Johnson, J. G., Cohen, P., Smailes, E. M., Skodol, A. E., Brown, J., & Oldham, J. M.
(2001). Childhood verbal abuse and risk for personality daisorders during adolescence
and early adulthood. Comprehensive Psychiatry, 42(1), 16 –
23.doi:10.1053/comp.2001.19755
34. Kestenbaum, R., Farber, E., & Sroufe, L. A. (1989). Individual differences in empa – thy
among preschoolers’ concurrent and predictive validity. In N. Eisenberg (Ed.), Empathy
and related emotional responses: New directions for child develo pment (pp. 51 –56). San
Francisco: Jossey -Bass.
35. Leard Statistics, 2020; Moderator Analysis with a Dichotomou s Moderator using SPSS
Statistics , retrieved from https://statistics.laerd.com/spss -tutorials/dichotomous –
moderator -analysis -using -spss-statistics.php
36. Main, M., & Solomon, J. (1986 ). Discovery of a new , insecure -disorganized/disori –
ented attachment patter n. In T. B. Brazelton & M. Yogman (Eds.), Affective development
in infancy (pp. 95 –124). Westport, CT: Ablex.
37. Messman -Moore, T. L., & Coates, A. A. (2007). The impact of childhood psychological

35
abuse on adult interpersonal conflict: The role of early mala daptive schemas and
patterns of interpersonal behavior . Journal of Emotional Abuse , 7, 75–92.
38. Morin A., 2020, Feb 18, Attachment Disorder Overview , retrieved from
https://w ww.verywellmind.com/what -is-an-attachment -disorder -4580038
39. Muller, R. T., Sicoli, L. A., & Lemieux, K. E. (2000). Relationship between attachment
style and posttraumatic stress symptomatology among adults who report the experience
of childhood abuse. Journ al of Traumatic Stress , 13(2), 321 –332.
doi:10.1023/a:1007752719557
40. NCTSN, The National Child Traumatic Stress Network, (2018, June 11) , Complex
Trauma. Effects ; Retrieved from https://www.nctsn.org/what -is-child -trauma/trauma –
types/complex -trauma/effects
41. NCTSN, The National Child Traumatic Stress Network, (2018, May 25). Physical
Abuse , Retrieved from https://www.nctsn.org/what -is-child -trauma/trauma –
types/physical -abuse
42. NCTSN, The National Child Traumatic Stress Network, (2018, May 25) , Sexual Abuse ,
Retrieved from https://www.nctsn.org/what -is-child -trauma/trauma -types/sexual -abuse
43. Ney, P. G., Fung, T., & Wickett, A. R. (1992). Causes of Child Abuse and Neglect*. The
Canadian Journal of Psychiatry, 37(6), 401 –405. doi:10.1177/070674379203700609
44. Nicholas, K. B., & Bieber, S. L. (1996 ). Parental abusive versus supportive behaviors
and their relation to hostility and aggression in young adults. Child Abuse & Neglect,
20, 1195 –1211.
45. O’Hagan, K. (2006). Identifying emotional and psychological abuse: A guide for
childcare professionals . Berkshire, UK: Open University Press.
46. Riggs, S. A., (2010) Childhood Emotional Abuse and the Attachment System Across the
Life Cycle: What Theory and Research Tell Us, Journal of Aggression, Maltreatment &
Trauma , 19:1, 5-51, DOI: 10.1080/10926770903475968
47. Sanders, B., & Becker -Lausen, E. (1995). The measurement of psychological
maltreatment: Early data on the child abuse and trauma scale. Child Abuse & Neglect,
19(3), 315 –323. doi:10.1016/s0145 -2134(94)00131 -6
48. Shaver, P ., Hazan, C., & Bradshaw, D. (1988). Love as attachment. In R. J. Sternberg &
M. L. Barnes (Eds.), The psychology of lov e (pp. 68 –99). New Haven, CT: Yale
University Press.
49. Sroufe, L. A. (1983). Infant –caregiver attachment and patterns of adaptation in pre –
school: The roots of maladaptation and competence. In M. Perlmutter (Ed.), Minnesota

36
Symposia in Child Psychology: V ol. 16 (pp. 41 –83). Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum
Associates.
50. Stangor, C., & Walinga, J., (2020), 3.5 Psychologists Use Descriptive, Cor relational,
and Experimental Research Designs to Understand Behaviour , retrieved from:
https://openpress.usask.ca/introductiontopsychology/chapter/psychologists -use-
descriptive -correlational -and-experimental -research -designs -to-understand -behavior/
51. Suess, G. J., Grossmann, K. E., & Sroufe, L. A. (1992). Effects of infant attachment to
mother and father on quality of adaptation in preschool: From dyadic to indi – vidual
organization of self. International Journal of Behavioral Develo pment, 15 , 43–66.
52. Wekerle, C., Wolfe, D., Hawkins, D., Pittman, A., Glickman, A., & Lovald, B. (2001).
Childhood maltreatment, posttraumatic stress symptomatology, and adolescent dating
violence: Considering the value of adolescent perceptions of abuse and a trauma
mediational model. Development and Psychopathology, 13 , 847 –871.
53. Zuravin, S. J., & Taylor, R. (1987). Family planning behaviors and child care adequacy,
final report. Washington, DC: US.

37
ANEXE

Anexa 1 . Scala Originală a Celor Trei Stiluri de Atașament (en. Original Attachement
Three -Category Measure)

ITEMI

1. Mă simt oarecum inconfortabil să fiu apropiat/ă de ceilalți; Îmi este
greu să am încredere completă în ei, sau să îmi permit să fiu
dependent/ă de ceilalți. Mă simt agitat/ă când ceilalți vor să se apropie de mine, și,
de multe ori, ceilalți îmi cer să fiu mai intim/ă decât mă simt eu con fortabil.
2. Îmi este destul de ușor să mă apropii de ceilalți și mă simt confortabil să depind de
alții, sau ei de mine. Nu îmi fac griji că mă vor abandona sau că ceilalți se vor
apropia prea mult de mine.
3. Cred că celorlalți le este greu să se apropie de mi ne așa cum mi -aș dori. Deseori îmi
fac griji că partenerul nu mă iubește cu adevărat sau că nu mai vrea să stea cu mine.
Îmi doresc să fiu foarte apropiat/ă de partenerul meu, și acest lucru de
obicei îndepărtează oamenii de mine.

INTERPRETAREA SCORURILOR

 persoanele care au bifat afirmația 1 – stil de atașament evitant.
 persoanele care au bifat afirmația 2 – stil de atașament securizant.
 persoanele care au bifat afirmația 3 – stil de atașament anxios.