Jihadul Si Evolutia Sa de la Origini In Actualitate

Termenul „Jihad” (ǧihād جهاد) sau „Djihad” este de origine arabă, având ca rădăcină jahada, care se traduce prin „a (se) lupta” / „a se strădui” / „a se zbate”.

O definiție improprie, care a ajuns însă să înlocuiască semnificația originară, este aceea de „război sfânt“, împrumutată din vocabularul cruciaților.

Sensul fundamental al cuvântului este străduința musulmanului în particular și a comunității musulmane în general de a extinde calitativ sau cantitativ religia islamică, modul ei de viață individuală și organizarea socială care decurge din ea. Astfel, musulmanii înțeleg prin Jihad folosirea tuturor energiilor și resurselor pentru a urma sistemul islamic de viață, pentru a obține favoarea lui Allah. Este un proces continuu. În prima sa fază, un musulman învață să-și controleze propriile sale dorințe și intenții rele. Acest Jihad este înăuntrul ființei și este baza Jihadului profund, adică aducerea Maruf (dreptății) și înlăturarea Munkar (răului) din viață și din societate. Expresia completă este „Djihad fi sabil Allah”, ceea ce semnifică „efort pe calea lui Dumnezeu”.

Din aceeași familie lexicală provin alte două cuvinte importante din vocabularul islamic.

Primul este ijtihad (اجتهاد), însemnând literal „străduință” și desemnând un concept al dreptului islamic, privind necesitatea unui „efort de interpretare personală”.

Cel de-al doilea este mujahid, participiul activ al verbului (مجاهد), având semnificația „cel care (se) luptă” / „se zbate” / „se străduiește”, sau „participantul la Jihad”. Aceste două cuvinte sugerează deja existența a două forme de Jihad.

Originea noțiunii de Jihad

Noțiunea de „război religios” nu a luat naștere odată cu religia islamică. Aceasta este mult mai veche, astfel încât perioada apariției sale nu poate fi precis estimată. Războiul sfânt a apărut la musulmani în secolul al VII-lea d.Hr. și a avut o evoluție în timp care a fost influențată de diverse interese politico-militare.

Originea Jihad-ului este legată de viața Profetului Muhammad. Acesta, dincolo de rolul exercitat ca profet, a reprezentat de facto un conducător militar, politic și religios, care, având în vedere realitatea unei Peninsule Arabe scindată sub influențele unei multitudini de triburi pre-islamice, a realizat că unificarea acesteia era posibilă doar prin cucerirea sistematică, impunerea unei religii comune și crearea unui sistem de alianțe cu nobilii locali. Fără alianțe și mai ales fără o religie comună, teritoriul cucerit de Muhammad nu ar fi fost altceva decât o formă de confederație de triburi că s-ar fi destrămat, cel mai probabil, după moartea sa.

Într-o primă etapă, între anii 617-622 d.Hr., Profetul Muhammad s-a folosit numai de puterea cuvântului pentru a convinge și atrage adepți. Această perioadă relativ pașnică este cunoscută sub numele de „Perioada meccană”, în care Muhammad și-a asumat rolul de „Profet avertizator”.

Anul 622 d.Hr. a marcat începutul „Perioadei medineze”, în care Muhammad devenit „Profet înarmat”, în principal pentru a cuceri orașul Mecca.

Noțiunea de Jihad a apărut în perioada 622-632 d.Hr. dintr-un amalgam de necesități militare, economice, sociale și politice. Cu privire la Jihad, Profetul Muhammad a lăsat o serie de idei de bază, cu toate că nu a nuanțat subiectul atât de mult, așa cum unii cărturari și juriști musulmani au făcut după moartea sa. Astfel, din punctul de vedere al acestuia existau doar două tipuri de Jihad:

Jihad-ul Major – purtat într-un mod pașnic pentru „câștigarea sufletelor oamenilor” atât la nivel individual, cât și la nivel comunitar;

Jihad-ul Minor – purtat cu sabia.

Această clasificare există în Islam pe temeiul unui hadith, care istorisește că Mahomed, întorcându-se de la o bătălie, a rostit cuvintele „Ne-am întors de la micul jihad (al-jihad al-asghar) la marele jihad (al-jihad al-akhbar)”. Întrebat în continuare: „Ce este marele jihad?”, profetul a răspuns: „Este lupta împotriva sinelui”. Lupta se duce așadar pe două fronturi – unul invizibil, interior, pur spiritual, individual și altul vizibil, exterior, (spiritual) și material, comunitar.

Succesiunea celor două era foarte clară: Jihad-ul Major era cel mai important și de preferat, Jihad-ului Minor fiindu-i acordat un rol secundar, în situația în care cel Major nu dă rezultate. Așa cum am spus în prima parte, Profetul Muhammad a fost în primul rând un lider politico-militar. Astfel că avea tot interesul să promoveze succesul Jihad-ului Major (adică acceptarea autorității lui pe cale pașnică) din motive de costuri.

Profetul moare după ce fixase în mod solid Islamul în Arabia, stabilind fundamentele credinței musulmane, rezumate sumar în „Cei cinci stâlpi ai Islamului”:

mărturia de credință (sahada) – constă în a afirma: „Nu există altă divinitate decât Dumnezeu, iar Muhhamad este Trimisul Său”;

rugăciunea rituală (salat) – se efectuează de cinci ori pe zi, fiind precedată de îndeplinirea unui ritual de purificare;

dania (zakat) – percepută într-un procent variabil, în funcție de natura bunurilor impozitate (produse agricole, turme, bani), a reprezentat sursa esențială de venituri care a permis expansiunea Islamului, în special în timpul primului calif Abu Bakr;

postul din luna Ramadanului (sawm sau siyam) – obligatoriu pentru toți musulmanii de ambele sexe începând cu cei ajunși la vârsta pubertății, constă în interdicția de a mânca, de a bea, de a fuma și de a întreține relații sexuale, pe toata durata sa, de la răsăritul până la apusul soarelui;

pelerinajul (hajj) – implică datoria fiecărui musulman de a face, cel puțin, o dată în viață călătoria la Mecca, îndeplinind toate obligațiile rituale legate de acesta. De menționat faptul ca jihadul nu face parte din cele cinci obligații rituale islamice, deși dimensiunea sa războinică a fost prezentă încă de la început în doctrina musulmană și a contribuit în mod hotărâtor la expansiunea arabă.

Spre deosebire de stâlpii islamului, jihadul nu este o obligație personală, ci una de natură comunitară. El se transformă în datorie personală atunci când Islamul este atacat și se declară mobilizarea generală.

Repere ale evoluției Jihadului în istorie

După moartea Profetului Muhammad. Urmând exemplul acestuia, califii care-i vor succeda lui Muhammad, vor orienta ardoarea combativă a tânărului Islam într-un elan cuceritor care-i va duce pâna în inima civilizațiilor antice. Sunt anexate, pe rând: Damascul în 632 d.Hr., Basra și Antiohia în 638, Persia între 637 și 650, Egiptul între 639 și 642, Tripoli în 643. Acestor cuceriri, califii ummayyazi (661 – 750) le vor adăuga noi posesiuni, atât în vest (Spania și țările Maghrebului) cât și în est (Afganistan). Este epoca Jihadului ofensiv, cuceritor, în care accentul este pus pe interpretarea războinică.

La nici 100 de ani de la moartea Profetului, conceptul de „Jihad” era deja foarte răspândit, înțeles și utilizat în rândul musulmanilor, însă în moduri destul de diferite de la o categorie socială la alta. Astfel, în cazul oamenilor de rând, Jihad-ul descria totalitatea conflictelor, până și a celor care nu aveau nici o legătură cu Islamul, sau chiar cu religia în sine. A doua categorie o constituie juriștii și cărturarii musulmani, care au încercat să includă noțiunea de Jihad în dreptul islamic al popoarelor într-un mod organizat, tocmai pentru a nu mai fi comise confuzii dar și din interese politico-militare.

În ambele cazuri, este vorba de un proces de deformare graduală a sensului inițial al Jihad-ului. Astfel, într-o primă detaliere a Jihad-ului de către cărturarii și juriștii musulmani, acesta este de patru feluri:

Jihad-ul cu propria persoană – procesul prin care o persoana își asuma religia islamică și ulterior evolua din punct de vedere moral;

Jihad-ul cu diavolul – care era practic respingerea „corupției” lumești (ex. decadența, desfrâul, depravarea, etc.);

Jihad-ul cu necredincioșii – dus împotriva celor care nu erau de religie islamică;

Jihad-ul cu păcătoșii – dus împotriva celor care comiteau păcate, atât în interiorul comunității musulmane, cât și în exteriorul ei.

Au fost stabilite și cele patru modalități de împlinire a Jjihad-ului:

cu inima – era considerată cea mai nobilă formă de Jjihad și implica „cucerirea propriei persoane”, prin respingerea tentațiilor și a exceselor. Cu alte cuvinte, urmărea dezvoltarea morală a individului. Era recomandată celor care duceau Jihad-ul cu propria persoană;

prin cuvânt – era un fel de „propagandă religioasă” și implica împărtășirea ideilor islamice cu scopul convertirii. Era, de asemenea, considerată a fi o modalitate nobilă de purtare a Jihad-ului. Unii cărturari arabi o considerau cea mai nobilă și singura formă eficientă de a răspândi Islamul;

cu mâinile – în principiu se referea la activitatea de zi cu zi a țăranilor și meșteșugarilor musulmani. Se considera că prin munca lor contribuiau direct la întărirea comunităților musulmane, lucru care, ulterior, permitea purtarea Jihad-ului prin alte modalități. Tot „Jihad-ul cu mâinile” era considerată și bătaia acordată în scopuri disciplinare;

cu sabia – era considerată cea mai puțin nobilă formă de Jjihad, iar utilizarea ei se impunea doar dacă celelalte trei nu au dat roade.

La capătul fiecăreia dintre cele patru căi era promis un loc în Paradis.

O primă concluzie ar fi că toate trei modalități sunt interdependente. Cea de a patra modalitate nu este interdependentă, ci dependentă de primele trei, teoretic cel puțin. De exemplu, un musulman nu poate înfăptui „Jihad-ul cu mâinile” decât dacă în prealabil și-a însușit valorile morale superioare prin intermediul „Jihad-ului purtat cu inima”, din nou, la nivel teoretic.

De notat ar fi faptul că deși Jihad-ul armat a fost categorisit ca o formă „mai puțin nobilă” sau deloc nobilă, în secolele de după moartea Profetului Muhammad această modalitate a devenit dominantă. Tot în această perioadă s-a încercat și legitimarea războaielor inter-islamice.

Expansiunea Imperiului Otoman. Al doilea stadiu a fost inițiat de turcii otomani, care au preluat toate înțelesurile dezvoltate în secolele anterioare, prezentate mai sus. Și la fel ca și pentru cei de dinaintea lor, noțiunea de Jihad a jucat și pentru turcii otomani un rol important pe plan politic și militar.

Într-o prima fază, turcilor otomani le-a fost suficientă noțiunea de Jihad așa cum era deja definită. Asta pentru că le-a permis să se extindă teritorial foarte repede – de multe ori pe cale pașnică. Ulterior însă, odată ce a început procesul de decădere a Imperiului Otoman, Jihad-ul a căpătat o nouă conotație, aceea de „Jihad defensiv”. Perioada imediat următoare asediului Vienei (1680) a marcat primul moment istoric de îmbogățire a conținutului noțional, astfel că sub otomani existau acum:

Jihad-ul ofensiv – utilizat pentru a justifica expansiunea teritorială și purtat prin modalitățile explicate deja;

Jihad-ul defensiv – utilizat pentru a justifica pierderile teritoriale și tratatele de pace nefavorabile.

Această nuanțare semantică și instrumentală a persistat până la prăbușirea Imperiului Otoman. Perioada otomană a mai produs o serie lungă de modificări, care vor altera aproape complet conținutul original al noțiunii de Jihad. În primul rând, Jihad-ul purtat cu armele a dobândit un rol predominant comparativ cu locul deținut în perioadele istorice anterioare; situație de înțeles dată fiind rata de expansiune a Imperiului Otoman, pe direcții geografice și geopolitice care-l puneau inevitabil în contact cu un șir lung de adversari. Astfel că din nevoia tot mai mare de soldați, turcii otomani au repoziționat Jihad-ul pe cale armată în detrimentul oricărui alt tip de Jihad, transformându-l în mijlocul prioritar. Mai mult, otomanii chiar au inclus în rândul recompenselor ideea de „pradă”, care, în sine, nu era ceva nou, și anume un mijloc de plată pentru participanții la un conflict militar. Includerea în rândul recompenselor Jihad-ului era  ceva nou întrucât până atunci se mersese exclusiv după ideea de recompense spirituale. Problema era că acestea nu motivau suficient pentru ca oamenii sa participe la Jihadul armat. De asemenea, otomanii au creat și un regim de împărțire a prăzii (cât lua sultanul și cât lua restul).

Vedem astfel cum de-a lungul timpului noțiunea de „Jihad”, care la început era explicată destul de simplu, a ajuns să aibă foarte multe înțelesuri și să fie mereu subiect de interpretare. Acest lucru s-a datorat în principal nevoilor politico-militare tot mai mari și tot mai diverse ale diferitelor dinastii islamice.

Principalele tendințe

Sistematizând nuanțările pe această temă întâlnite în verseturile Coranului, un hadith atribuie Profetului Mahomed următoarele cuvinte: „Luptați (jahidu) împotriva necredincioșilor cu mâinile și cu limbile”. Sheikh Abdullah bin Muhammad bin Humaid afirmă că „Allah a decretat Jihadul (lupta sfântă pentru cauza lui Allah) cu inima (intențiile și senzațiile), cu mâna (armele etc.) și cu limba (cuvintele, etc.)”.

Acestea toate sunt consecințele implicării religiei în domeniile politic și social, implicare care cunoaște trei tendințe clasice:

moderată, îmbrățișată de majoritatea islamicilor. Potrivit acesteia, Jihadul este o obligație a comunității (fard kifaya) de a păstra și de a extinde aria Islamului. El devine o obligație individuală (fard ‘ayin) atunci când este cerut ajutorul fiecărei persoane, d. ex. atunci când un stat islamic este agresat;

activistă, al cărei exponent de vârf este Ibn Taymiya (1268-1328). Acesta îi considera până și pe moslemii care nu-și duceau viața în credință drept necredincioși și recomanda disidența ca formă de jihad împotriva conducătorilor musulmani care nu impuneau shari’a sub toate aspectele. El și discipolul său condamnau și sufismul, iar hadith-ul care vorbea despre jihadul major îl considerau drept o invenție a sufiților;

sufită, care atribuie jihadului un sens mai mult spiritual. Se amintește de metafora lui Abu Hamid Muhammad al-Ghazali (1059-1111), care „descrie trupul ca o cetate guvernată de suflet și asaltată de ego-ul abisal”. Pentru sufiți, jihadul major este cel care contează și nu cel minor. Caracterul mistic al sufismului îl face să nu aibă o voce hotărâtoare în societatea în care el s-a dezvoltat.

Distorsiunea conceptului în justificarea extremismului și terorismului

În prezent, dincolo de tensiunile perene din Orientul Mijlociu, suntem martorii acțiunilor violente ale unui grup de extremiști ce au ajuns să controleze zone extinse în Siria și Irak, dar și resurse energetice, comunitatea internațională confruntându-se cu o amenințare fără precedent.

Statul Islamic (SI, ISIL, ISIS sau Daesh) este o grupare sunnită suprateritorială, jihadistă, activă în special în Siria și Irak, dar și în Pakistan, Liban și anumite zone din Nordul Africii. Numele face o trimitere directă la islamism, dar comunitatea musulmană consideră că nu există asemănări, acțiunile lor fiind extrem de violente, distrugătoare și nu în conformitate cu legile Coranului. În cazul Statului Islamic, specialiștii vorbesc despre un radicalism inspirat din wahabism. Organizația nu continuă vreo tradiție islamică, ci adună viziuni fragmentare pe care le încorporează într-un alt concept ca justificare a acțiunilor lor.  Statul Islamic este expresia unui fanatism religios ce își dorește reconstrucția unui Califat islamic independent care să elimine toate ingerințele străine și care să șteargă toate granițele din lumea arabă (visul jihadiștilor). Obiectivul este de a fi recunoscuți ca stat.

Cele mai elementare norme ale conceptului de Jihad precum și condițiile de purtare a acestuia sunt încălcate/deformate, având în vedere că Statul Islamic:

se extinde exclusiv pe cale armată, ignorând cu desăvârșire orice altă formă a Jihadului și orice altă modalitate de promovare a lui, în condițiile în care, mai întâi ar trebui să utilizeze celelalte forme ale Jihadului și, doar în ultimă instanță, să utilizeze războiul. Un musulman care nu și-a însușit mai întâi valori morale superioare prin intermediul Jihadului purtat cu inima nu poate ulterior, într-un mod legitim și autentic, să pretindă purtarea unei alte forme a Jihad-ului. Statul Islamic nu are niciun set de valori morale, fiind exclusiv o grupare criminală, altfel nu ar extermina civili neînarmați și nu ar distruge orașe antice doar pentru a obține atenția din partea Occidentului;

întemeiază „alianțe” cu populațiile locale prin menținerea acestora sub amenințarea exterminării, desființând practic ideea de în sine, văzută ca relație din care ambele părți ar trebui să aibă un avantaj. Acest mod de operare putem spune că încalcă conceptul de Jihad Major și pe cel a purtării lui prin puterea cuvântului. Ori Profetul Muhammad și-a extins teritoriul, consolidându-și autoritatea, nu doar prin cucerire militară, ci și prin intermediul alianțelor politice;

nu vizează extinderea islamului, ci doar exploatarea, prin orice mijloace a unui teritoriu cât mai mare; aceasta face ca pretenția lor de a purta Jihad să fie de fapt o minciună, în condițiile în care, cel puțin la nivel declarativ, scop primordial al Jihadului este răspândirea religiei islamice și/sau combaterea păcătoșilor din interiorul Islamului;

nu manifestă tolerantă față de nimeni, întrucât preferă să mențină controlul asupra teritoriului ocupat prin frică. Ori Profetul Muhammad a fost tolerant cu populațiile de alte religii, atâta timp cât acestea îi acceptau autoritatea.

Concluzii

Jihadul, ajuns din nou în actualitate, pare mai puternic și mai violent ca niciodată, daca ne raportăm doar la decapitările săptămânale prezentate de Statul Islamic și la influența acestei așa-zise noi abordări ideologice care pare să amenințe securitatea și valorile occidentale.

Chiar dacă așa-zișii jihadiști invocă pasaje din Coran și numele Profetului pentru a-și justifica acțiunile, în realitate nici una, nici alta nu au nici o legătură cu acțiunile lor, în condițiile în care, pacea și toleranța religioasă erau prioritare în raport cu războiului. Și chiar și războiul era purtat având la bază condiții foarte clare, reguli care în zilele noastre nu mai sunt respectate. În pofida propagandei prin care se încearcă prezentarea unei ideologice a Statului Islamic, este evident că, o astfel de grupare, ca și al-Qaida de altfel, nu se fundamentează pe nici un fel de ideologie. Se poate admite cel mult că și-a fixat un set de obiective politico-militare și unul de mijloace, care, pe fond, se reduc la crimă, a oricui, oricând, oriunde. Un astfel de comportament desființează ideea de Jihad, plasând-o în categoria crimelor patologice.

În prezent, grupările neo-fundamentaliste islamice promovează necesitatea declanșării Jihadului ca îndatorire permanentă a fiecărui musulman de a lupta până la moarte împotriva Occidentului. Cultura Jihadului a devenit globală. Mutația survenită a constat nu doar într-o extindere majoră ci și într-o transformare ideologică (anti-occidentalism) și strategică (de la războiul de gherilă pentru eliberarea unui stat musulman de sub ocupația unor forțe militare străine la atentate teroriste nediscriminatorii în orice punct de pe glob).

Prin promovarea acestui punct de vedere cu atentate sinucigașe, grupările fundamentalist islamice au reușit să reducă percepția Occidentului cu privire la religia islamică la o structură politico-ideologică monolitică cu caracter violent, retrograd și anti-modernist.

Civilizația occidentală și cea islamică au o istorie comună, percepută de ambele părți sub forma unui trecut al conflictului și al cruzimii. Din cauza ignoranței și prejudecăților, acestea nu au reușit să se înțeleagă reciproc, iar extremismul și superficialitatea au făcut ca dialogul să se transforme de cele mai multe ori în conflict.

Înfrângerile militare suferite de războinicii lui Allah în epoca cruciadelor și declinul general care afectează din acest moment lumea musulmană va dezvolta în rândul locuitorilor acesteia un sentiment durabil de amărăciune și ranchiună. Tocmai acestei ranchiune se datorează, cel puțin parțial, succesul de care se bucură astăzi în fața maselor populare musulmane mișcările islamist – radicale cu tendințe teroriste. Secolul al XXI-lea a oferit musulmanilor extremiști ideea de „retragere permanentă”, în care Islamul ar fi asediat de cultura și modernizarea occidentală. Superioritatea Occidentului, (recunoscută de către Islam) a dat acestui conflict (între occidentali și Islam) un sens de disperare, popularizat de către liderii religioși ca un război de autoapărare, în care Jihadul este singurul răspuns posibil.

În prezent, Jihadul ar putea să reflecte, printre altele și frustrarea musulmanilor față de pericolul pierderii identității culturale și a independenței politico-economice, ca urmare a competiției agresive a Occidentului, într-o lume a globalizării.

Consecința acestei situații face ca și în prezent, lumea musulmană să fie stăpânită de un sentiment de furie și umilință. Majoritatea musulmanilor consideră că Occidentul folosește un standard dublu al democrației și drepturilor omului atunci când este vorba de sine, în raport cu alte civilizații, creând astfel terenul propice pentru apariția fundamentalismului islamic.

În aceste condiții, doar un dialog deschis, realist, între societatea occidentală și cea islamică, având ca obiectiv identificarea unor soluții concrete în dezamorsarea cauzelor care au generat starea actuală, ar putea constitui o soluție viabilă. Din păcate, luând în considerare evoluțiile internaționale recente, aceasta se situează, cel puțin deocamdată, în plan teoretic, având în vedere că transpunerea acesteia în practică necesită, ca și condiție esențială pentru reușita negocierilor în plan diplomatic, realizarea unității de voință a principalilor vectori occidentali. Astfel, doar angajamentul unitar al principalilor poli ai puterii, susținut de depășirea unor interese economice/strategice zonale sau regionale, respectiv a unor blocaje politice, ar face posibilă conjugarea eforturilor în edificarea unui mediu internațional de securitate stabil, prin asigurarea echilibrului geopolitic.

*

Bibliografie selectivă:

Dicționar Explicativ [http://dexonline.ro/lexem];

Wikipedia, enciclopedia liberă [https://ro.wikipedia.org/wiki];

Radu-Bogdan PĂUN – JIHADUL – ÎNTRE CORAN ȘI TERORISM, [http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/jihadul-coran-terorism];

Loretta NAPOLEONI – ISIS CALIFATUL TERORII”, Glosar, Grupul editorial Corint, București, 2015;

Tudor IONESCU – APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA NOȚIUNII DE «DJIHAD» OFERĂ RĂSPUNSURI CU PRIVIRE LA ISLAMISMUL RADICAL” [http://geopolitics.ro/aparitia-si-evolutia-nottiunii-de-djihad-ofera-raspunsuri-cu-privire-la-islamismul-radical];

Radu-Bogdan PĂUN – JIHADUL – ÎNTRE CORAN ȘI TERORISM, 10.12.2010, [http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/jihadul-coran-terorism];

General – locotenent conf. univ. dr. Neculai STOINA – ISTORIC ȘI EVOLUȚII ALE CONCEPTULUI DE JIHAD [http://www.actrus.ro/reviste/4_2004/a3.pdf];

Colonel (r) Dumitru CODIȚĂ – „RĂZBOIUL SFÂNT” – ÎNTRE CRUCIADĂ ȘI JIHAD [http://www.arduph.ro/domenii/diu-doctrina/razboiul-sfant-intre-cruciada-si-jihad];

STATUL ISLAMIC – ORGANIZARE, COMPONENȚĂ, LOGISTICĂ ȘI FINANȚARE [http://geopolitics.ro/statul-islamic-organizare-componenta-logistica-si-finantare].

* * *

Comisar – șef de poliție Mădălin REVNIC

Ofițer specialist principal I – Direcția Generală Management Operațional

Comisar – șef de poliție Ștefan SĂVULESCU

Șef serviciu – Direcția Generală Management Operațional