Jertfa si pocainta in vechiul testament [615449]

Jertfa si pocainta in vechiul testament
Introducere ………………………………………………………….. 2
1.1. Generalități …………………………………………………………………………………………………………………………………………. 2
Capitolul II ……………………………………………………….. 10
Despre jertfe în general ………………………………………. 10
Reglementările stabilite de legi ………………………………………………………………………………………………………………….. 12
2.1.Jertfa Vechiului Testament ………………………………………………………………………………………………………………….. 13
a. Fundamentarea jertfei ……………………………………………………………………………………………………………………….. 13
2.2. JERTFA ACT – ORIGINAR …………………………………………………………………………………………………………… 16
2.3. Materialul și împărțirea jertfelor ………………………………………………………………………………………………………….. 17
2.4. Împărțirea jertfelor …………………………………………………………………………………………………………………………….. 22
Jertfe pentru culpă ……………………………………………………………………………………………………………………………………. 27
Jertfele pentru pace …………………………………………………………………………………………………………………………………. 30
Ocaziile și ritualul jertfelor ………………………………………………………………………………………………………………………. 31
Jertfele nesângeroase ……………………………………………………………………………………………………………………………….. 36
Jertfa de tămâie ……………………………………………………………………………………………………………………………………. 37
Acțiuni de cult : Obișnuite și Extraordinare ………………………………………………………………………………………………… 39
l. Obișnuite. …………………………………………………………………………………………………………………………………………. 39
Rugăciunea ………………………………………………………………………………………………………………………………………….. 41
Extraordinare. ……………………………………………………………………………………………………………………………………… 43
Circumciziunea ……………………………………………………………………………………………………………………………………. 43
Sacrificiul legământului ……………………………………………………………………………………………………………………….. 46
Capitolul III ………………………………………………………. 49
Valoarea religios morală a jertfelor VechiuluiTestament ……… 49
Sensul jertfei după profeții Vechiului Testament …………………………………………………………………………………………. 53
Jertfele Vechiului Testament, preînchipuiri ale jertfelor Noului Testanent ……………………………………………………… 56
Capitolul IV ………………………………………………………. 59
Valoarea morală a pocăinței în Vechiul Testament …. 59
a. Căința …………………………………………………………………………………………………………………………………………………. 61
b. Mărturisirea păcatelor …………………………………………………………………………………………………………………………… 65
4.2 Relația păcat — pocăință …………………………………………………………………………………………………………………….. 68
Psalmul Ll/L – Numit psalm al pocăinței …………. 74
Pocăința sub aspect individual …………………………….. 82
Pocăința și Datoria în Legea Mozaică ………………………………………………………………………………………………………… 83
Concluzii ………………………………………………………….. 88
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………….. 90

Introducere
1.1. Generalități
Ideea de mântuire ia ființă deodată cu căderea în păcat a protopărinților
omenirii. A fost nevoie de luarea unei atitudini împotriva factorilor care au produs
suferința în lume, care de altfel, s-a impus încă de la început. Personalități
reprezentative ale popoarelor vechi au vestit tot mai mult și mai mult și tot mai clar,
posibilitatea de a se ridica la culme desăvârșirea ființei umane. '1
La babilonieni se aștepta zi de zi venirea mântuirii și a fericirii generale. La
egipteni se aștepta victoria luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului și a
vieții asupra morții. La greci, așteptarea timpurilor fericite este exprimată în
nenumărate ocazii.
În literatura romană, poetul Virgiliu ne vorbește despre o epocă de pace, epoca
de aur a viitorului omenirii. De această epocă este preocupat Cicero: „nu va mai fi o
lege la Roma și alta la Atena: una azi, alta mâine, ci în toată vremea, pe toate
neamurile va povățui o singură lege . . .".
Speranțele că omul credincios se va mântui de suferințele în care se zbate, se
exprimă în nenumărate texte biblice. Realizarea este legată de persoana unui om
ideal care, ca trimis al cerului, va realiza fericirea tuturor oamenilor. De la întâia
carte a Vechiului Testament, persoana și epoca promisă se văd de-a lungul istoriei.
Mântuirea leagă laolaltă cele două Testamente ale Sfintei Scr ipturi.
în această privință, Vechiul testament este întâia expresie a Revelației scrise și
izvorul marilor realități creștine, pe care nu numai le anticipează ci la cârmuirea
jertfa n-ar face parte din creație, ea n-ar fi mântuitoarea ei.
Jertfa în substanța ei spirituală e iubire, iubire inspirată de la Autorul ei și
înțeleasă ca dispoziție lăuntrică, de a te dărui, de a-ți oferi energia, bunurile, bucuriile
și dacă este nevoie chiar și viața, ca dar și ofrandă plină de recunoștință, lui
Dumnezeu, în cele din urmă a le oferi lui Dumnezeu prin acest act sacru aproapelui,
căruia darul nostru poate să-i fie de atâtea ori de folos capital, aducând la zidirea sau
chiar la salvarea lui.
Jertfa e totodată revelație a adevărului ce-1 purtăm în adâncul ființei noastre și
a forței imperative de dăruire. Jertfa e și conștiință; e cunoașterea precisă a unui țel
superior. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de un adevăr, de un sens și de o
1 Pr. Prof. NICOLAE NEAGA, în art „Ideea de mântuire în Vechiul Testament", în rev. Glasul Bisericii, București 1960,
nr. 9-10, pag. 142

persoană sau colectivitate în care află rațiunea de a trăi și slugi. O dăruire fără un
scop ziditor și sfânt, oricât de spectaculoasă ar fi, nu poate fi jertfă, ci o zadarnică
atotpustiire.
Jertfa este de asemenea, libertate, libertate înțeleasă ca o decizie voluntară în
vederea unui scop, ca opțiune. Prin ea trebuie să se arate dovada libertății celui ce o
aduce puterea de discernământ a spiritului; puterea de alegere între ce sunt și ceea ce
vreau sau urmează să devin; deci libertate creatoare.2
Dar dacă creația, considerată din perspectiva Creatorului ca opera dăruirii
Sale, e o „jertfă", apoi și jertfa omului, considerată în finalitatea ei, cum s-a anticipat
deja, e creație. Jertfa are ca scop creația, iar creația cere jertfă și nu e de conceput una
fără alta.
Bineînțeles jertfa e în același timp și satisfacție, bucuria pe care procură acest
act sublim și celui ce aduce jertfa și desigur și lui Dumnezeu. Se poate spune că
jertfa concentrează într-un act unic de dăruire creatoare întocmai ca într-un focar,
toate valorile spirituale și materiale ale ființei și ale persoanei.
E un fapt că unii teologii au asociat jertfa într-o măsură cu totul exagerată
păcatului. Mai toate cercetările sunt puse în relații cu termenii : păcat, jignire adusă
onoarei lui Dumnezeu, satisfacție și omagiu, ispășire.
Jertfa nu s-a născut din conștiința păcatului, ca plată pentru păcat, ci în urmă
ea a devenit prin însăși structura ei și antidot al păcatului. Jertfa e anterioară
păcatului, e un act originar; ține de originea lumii. Jertfa însăși poartă în structura ei
mărturii incontestabile în acest sens.
a.Prima mărturie este cea universal recunoscută în toate eligiile
ca jertfă adevărată, cu alte cuvinte jertfa „bine primită", și plăcută lui
Dumnezeu, e numai jertfa cea „fără prihană".
O făptură aleasă, adusă Dumnezeului celui sfânt, trebuie să fie „sfântă". O
jertfă întinată de păcat e un non-sens, ceva absurd, pentru că în păcat nu poate fi
jertfă autentică.
Păcatul este tocmai reversul jertfei, e refuzul, egoismul, întru aceasta Domnul
Hristos e adevărata, desăvârșita jertfă, în absoluta sa nepăcătuire. Căci jertfa
adevărată nu poate fi decât cel fără de păcat.
b.A doua mărturie este mărturia care, deși nu se poate verifica în
toate religiile, totuși în unele dintre acestea, cum este bunăoară religia
Vechiului Testament. iese pregnant în evidență; slujitorul altarului, adică jertfitorul,
2 lbidem

atunci când păcătuia era oprit să aducă jertfa. Stăruința aceasta cu privire la
neprihănirea și a jertfei și a jertfitorului nu conduce astfel la conștiința că jertfa nu e
dincolo de păcat, dincolo de cădere.
Prin jertfă omul se situează astfel, în începuturi, în autenticitatea ființei sale.
Tradiția religioasă, de a oferi ca jertfă primele roade „pârgă", începutul, tradiției care
e legată de aceeași idee a nevinovăției – , nu conduce către aceeași semnificație.
Toate ne îndrumează către sfințenia originară, către obârși, când totul era iubire,
jertfă curată și creatoare și ne ajută să înțelegem că jertfa este anterioară păcatului,
întemeierea ei, ultimă aflându-se în actul originar al iubirii creatoare.3
Omul este o ființă religioasă care a simțit nevoia sa și exprime credința față de
divinitate prin aducerea jertfelor din cele mai alese bunuri personale, exemplu având
în acest sens pe Cain și Abel, iar pe urmă pe descendenți i lui Set prin invocarea
numelui divin (Fac.4).
Deci primele jertfe menționate în biblie sunt cele oferite de Cain și Abel.
Originea jertfelor stă în strânsă legătură cu religia a cărei menire este a ceea ce de a-1
pune pe om în legătură cu Dumnezeu, izvorul vieții. Jertfele au la bază ideea de
adorare a lui Dumnezeu Care L-a creat pe om și față de care își arată supunere. Ele
nu sunt impuse inițial oamenilor, ci aducerea lor izvorăște din dorința lor de a-și
manifesta dragostea și manifestarea față de Cel ce i-a adus din ieneființă la ființă.
De aceea , aducerea lor are în vedere mai întâi adorarea lui Dumnezeu Care
este stăpânul lumii și I se cuvine supunere necondiționată și apoi nemulțumirea
pentru darurile oferite omului pe care îndrăznește să le ceară mereu pentru asigurarea
existenței sale.
După căderea în păcat, la aceste jertfe se adaugă și aspectul expiator, omul
păcătos fiind conștient de alunecarea în suferințe care se încheie cu moartea de care
nu poate scăpa decât dacă Dumnezeu îl iartă și viata lui pământească nu se termină
prea repede prin dureri. Frica morții îl aduce în fața altarului, ca să aducă jertfe de
ispășire a păcatelor care îi slăbesc firea și aceasta se sfârșește prin moarte.
Aducerea jertfelor sângeroase pentru ispășirea fărădelegilor confirmă faptul că
omul se căiește pentru faptele sale care îl separă de Dumnezeu, că păcatele îl fac
culpabil de moarte și își pierde sănătatea trupească. Prin ele recunoaște că păcatul 1-a
îndepărtat de Dumnezeu, izvorul vieții și merită să fie pedepsit cu moartea, pedeapsă
pe care nu o vor înlătura prin forțele sale ci cu ajutorul lui Dumnezeu. Ele sunt în
acest caz un preludiu al jertfei Mântuitorului Hristos, care va împăca întreaga
3 Ibidem, p.22

omenire cu Dumnezeu și va face ca stăpânirea morții să fie zdrobită prin învierea Sa
din morți. Sângele animalelor cât ar fi fost de numeroase nu puteau să aducă iertarea
și împăcarea deplină a oamenilor cu Dumnezeu. Sacrificiile animalelor în mod
simbolic arătau că omul se substituie pedepsei cu moartea prin suprimarea vieții
ființelor necuvântătoare. Ideea de substituire pune în limită caracterul simbolic al
jertfelor aduse de om, în scopul păstrării legăturii cu Dumnezeu jertfele sunt aduse
numai lui Dumnezeu, ca expresie a sentimentelor sale de laudă, mulțumire, cerer e și
iertare a păcatelor.4
Originea jertfelor este în natura omului creat de Dumnezeu și ele sunt
specifice omului, singura creatură a lumii văzute care este conștientă că
depinde de divinitate.
Potrivit Sfintei Scripturi, jertfele au o origine mai veche decât rugăciunea
deoarece ne arată clar că cei dintâi oameni au adus jertfă lui Dumnezei mai înainte de
a-i invoca numele (Fac. 4,3).
Trăind în natură, evident că materialul jertfei lor a fost de asemenea luat din
natură, sub forma unui dar alimentar. Abia al treilea urmaș al lui Adam, pe nume Set,
și-a exteriorizat sentimentul religios prin invocarea numelui divin (Fac. 4)19
După originea lor, jertfele sunt de ordin uman-natural, în sensul că apar ca o
exteriorizare a necesității de adorare așa cum sunt din cele mai vechi timpuri
vechitestamentare, iar în ceea ce privește ritualul lor sunt de ordin divin. Mai întâi
prin Moise și apoi prin profeți, Dumnezeu a determinat cu exactitate ritualul după
care omul se cuvine să-L adore, recuno scând în El pe Creatorul suprem.5
Pentru păstrarea rostului adevărat al jertfelor, a fost nevoie ca în vremea lui
Moise să fie promulgate legi divine prin care să se reglementeze manifestarea curată
și potrivită credinței monoteiste. Potrivit legii mozaice, jertfele cu un anumit scop și
în loc special de către persoanele consacrate . Jertfele Legii Mozaice sunt prescrise
de Dumnezeu și ele nu sunt o imitație a celor aduse de lumea păgână așa cum au
încercat raționaliștii să afirme. Religia mozaică are la baza norme de credință
deosebite de religia politeistă. Neamurile păgâne au schimbat slava lui „Dumnezeu
celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios și al păsărilor și
al celor cu patru picioare și al trăsăturilor" (Romani l ,23)6. Această lume idolatră nu
are un Dumnezeu personal transcendental ci o puzderie de zei care nu sunt altceva
decât închipuiri omenești prin care el își personifică puterile sale, forțele naturii și
4 Pr.Prof. Dr. Dumitru Abrudan Diac.Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op.cit., p.2625 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, art. cit., p. 1816 ibidem, p. 182.

felurite vietăți. Jertfele închinate zeilor care sunt niște imaginații lipsite de
personalitate sunt oferite acestora cu scopul de a potoli orice plăcere și a-i câștiga de
partea lor.
Jertfele în mod evolutiv mijlocesc intrarea lumii în realitatea divină naturală și
contopirea ei cu divinitatea duce la panteism.
După aceste credințe panteiste, lumea trebuie să se reîntoarcă la divinitate,
ceea îndeamnă că jertfele umane se conformează acestui scop. Majoritatea jertfelor
păgâne respectă principiul „do ut des", adică dau ca să-mi dai.
Din istoria religiilor, cât și din scrierile sfinte ale Vechiului Testament aflăm
că jertfele sunt inerente omului, ca expresie a sentimentelor sale de adorare a lui
Dumnezeu. Păcatul a dus în lumea păgână la degenerarea scopului sacrificiilor
umane, închinate adevăratului Creator al lumii nevăzute și văzute, de formare care a
fost prevenită prin descoperirea legilor divine în timpul lui Moise la poporul Israel
între jertfele idolatre și cele poruncite de Legea Mozaică7 există deosebiri radicale,
atât cu privire la divinitatea căreia îi erau închinate cât și la modul de aducere al lor,
primele concretizându-le printr-un formalism rigid, lipsit de orice sentiment de
păcătoșenie, celelalte fiind aduse din inimă curată față de Dumnezeu și nu ca simple
acte extreme.
Deci, sunt expresia credinței omului în Dumnezeu și ele se exprimă în exterior
prin sacrificii sângeroase și nesângeroase. Aducerea lor în lumea păgână n-a
corespuns scopului de a preamări pe adevăratul Dumnezeu, ci forțele naturii pe
care omul păcătos a confundat-o cu Creatorul ei.
1.2 Originea și dezvoltarea jertfelor în cursul istorie .
Jertfele nu au fost limitate numai la Israel, între popoarele antice (Jud. 16,23, I
Șam. 6,4; II Regi 3,27; 5,17) și multe paralele de la popoarele înconjurătoare au fost
aduse ca explicații pentru jertfele israelite. W .R. Smith a reconstituit un „semit"
ipotetic, plecând de la arabii nomazi pre-islamici, pentru care mâncarea de jertfă a
fost cea mai veche formă de jertfă, iar ideea dominantă era aceea de comunicare între
închinători și zeitate. Mișcarea pan-babiloneană (N.Winckler, A, Jeremias, începând
din cea 1900) a privit la civilizațiile mai avansate ale Mesopotamiei și la ritualurile
complexe de jertfe de ispășire care erau practicate acolo.8
R. Dussand a preferat un cadru canaanit și a găsit parale mai întâi în textele
din Cartagina și mai apoi în textele de la Ras. Aici materialele din Nagaritul Antic
7 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan Diac. Prof. Emilian Cornițescu, op. cit., p.263.8 J.D. Douglas „Jertfe și daruri", p. 708

(cea. 1400 î.Hr.) au indicat ritualuri complexe de jertfe care poartă nume similare cu
cele din Vechiul Testament. Astfel „srp" era arderea de tot, „dbh", jertfa junghiată
pentru a fi mâncată, „shu" indica probabil jertfa de ispășire, iar „atm" echivalentul
termenului ebraic „asăm".
Școala mitului și a ritualului a pus accentul pe acest cadru sedentar și au
acordat o pondere mare în cult, rolului substiționar al regelui care suferă.9
Acest argument nu a fost convingător pentru A. Alt care afirmase că
adevăratele antecedente ale credinței israelite trebuie căutate mai degrabă la parohii
nomazi, care au practicat o formă de religie centrată în jurul zeului conducătorului
clanului („Dumnezeul lui Avram, Isaac și lacov").
Religia israelită, așa cum apare în Vechiul Testament, este un sincretism în
care jertfa „zebach" nomadă există alături de jertfele daruri de tip „olâ", care provin
de la cananiții sedentari.
O asemenea concepție găsește un loc atât pentru aspectul sedentar cât și pentru
cel nomad, dar devine subiectivă atunci când este aplicată la narațiunile specifice din
Vechiul Testament. Vechiul testament descrie Israelul începând mai puțin ca un
popor nomad și mai mult ca un popor în proces de sedentizare, Patriarhii aveau deja
vite mari și practicau agricultura și este posibil ca o paralelă mai apropriată cu
jertfele evreiești să fie găsită la triburi cum sunt tribul african Nuer, ale cărui jertfe,
descrise de E.Evans – Pritchard (Aver religion, 1956) includ jertfirea unui taur ca
substituție pentru păcat.
în perioada patriarhală, este semnificativ faptul că primele jertfe menționate în
Facere nu au fost mese „zebahâm", ci jertfe ; daruri aduse de Cain și Abel (Fac.4,3-
4) și arderea de tot adusă de Noe (Fac. 8,20), aici avem prima referire la un altar.
Altarele patriarhale sunt descrise adesea, dar din nefericire lipsesc detaliile cu
privire la tipul jertfei. Maag consideră că „zebach" era o masă comună de părtășie,
dar T.C. Vriezeu consideră că „olâ" era jertfa tipică . (Fac.22) dă oarecare sprijin
celei de a doua poziții.
Isaac știe că Avram are obiceiul să aducă jertfe „olâ" și că victima cea mai
probabilă era un miel (v.7). Mesele de jertfă, însă servesc pentru pecetluirea
legămintelor (Fac.31,54), (prima folosire a termenului „zebach"), dar nu toate
legămintele sunt de acest tip.(Fac. l 5,9-1 l) este interpretat cel mai bine ca un ritual
de purificare. 10
In ce privește motivele jertfelor din această perioadă, un loc proeminent îl
9 Ibidem10 Ibidem

ocupa cinstirea lui Dumnezeu și mulțumirea pentru bunătatea Lui, dar nu pot fi
excluse și gândurile mai solemne.
Jertfa lui Noe este privită nu numai ca o simplă jertfă de mulțumire pentru
izbăvire, ci ca o jertfă de ispășire. Când lacov a mers în Egipt (Fac.46,1) s-a oprit să
întrebe care e voia lui Dumnezeu și a adus jertfe, care se poate să fi fost de ispășire.
Pe când era în Egipt Israelul a fost chemat să aducă o jertfă solemnă în pustie (Exod,
5,5 „zebach"), care impunea ca victimele să fie animale (Exod. 10.25.26) și care se
deosebea de orice jertfe aduse de egipteni (Exod. 8.26).
In perioada tribală, înființarea Israelului ca organizație tribală despre care
Noth crede că s-a realizat numai pe teritoriul Palestinei pe timpul judecătorilor, este
datată mai în vechime pe baza tradiției biblice dinainte de vremea lui Moise. Un loc
de frunte între sărbătorile tribale îl ocupau trei sărbători la care trebuiau aduse jertfe:
„să nu vii cu mâinile goale înaintea mea" (Exod.23,15). Jertfele pe care le cunoaștem
cel mai bine sunt cele de la Paște și cele de la legământ.
Pastele a combinat elemente de jertfă cu caracter apotropaic și jertfă ca masă
comună de părtași. Există convingerea că sângele a fost vărsat pentru a păzi de rău,
așa încât membri fiecărei familii puteau sta cu bucurie la masa de părtășie (Exod. 12,
Jos.5,5-12).
Elementele similare probabil că au intrat în jertfa pentru legământ și pentru
învoirea lui (Exod. 24,1-8); Deut.27,1; Jos. 8,30 ,24; PS 50,5).
Cum ar putea veni mai bine în lume, mântuirea, decât prin jertfă și pocăință.
Pocăința reprezintă revenirea la Dumnezeu în stare de umilință și cu rugăciune
profund marcată de regretul pentru fărădelegea săvârșită și acțiunea de îndepărtare
radicală de la păcat la actul de apropriere către Dumnezeu prin restaurarea omului
păcătos în practica virtuților.
Pocăința include în sine mai multe elemente atât interioare cât și exterioare:
căința, mântuirea păcatelor și dezlegarea și iertarea păcatelo r.
Pocăința reprezintă o cale de însănătoșire și de desăvârșire a sufletului.
Valoarea ei se întemeiază pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție. Sfinții Părinți
numesc pocăința : al doilea har, a doua renaștere sau reînnoirea botezului și curățirea
conștiinței.
Chemarea la pocăință va forma obiectul esențial al predicilor profeților. Prin
pocăință omul progresează și se desăvârșește moral. Are posibilitatea ca raportându-
și mereu viața la voia lui Dumnezeu, să observe că are mult de lucrat pentru ca să
ajungă la desăvârșire.

Prin pocăință, omul se ridică mereu spre Dumnezeu și la fel Dumnezeu
coboară către el, pentru ca să învingă orice opreliști care i se spune voinței lui de a
realiza îndumnezeirea. Atât pocăința, cât și sacrificiile simbolizează încrederea
absolută și supunerea omului față de Dumnezeu, Creatorul și Purtătorul de grijă al
său.
Jertfa este o experiență profundă și universală a omului. Element constitutiv al
religiei — domeniul ei specific, istoria ne arată că nu există religie în care Stropirea
sângelui, purifica legământul, iar mâncarea jertfei indica împlinirea legământului în
practică.11
Mai erau aduse jertfe naționale și locale. Jertfe naționale tipice sunt cele aduse
în vreme de dezastru sau de război (Jud. 20,26; 21,4 I Șam. 7,9), când pocăința pare
să fie caracteristica principală (Jud.2,1-5). Sfințirea și inaugurarea erau marcate cu
jertfe.
In perioada monarhiei, construirea Templului de către Solomon a constituit o
ocazie pentru jertfe de inaugurare. (I Regi 8,62) și jertfele obișnuite (II Regi 9,25),
dar întru-cât sursele sunt cărțile „împăraților" ele vorbesc despre participarea regală
(II Regi 16,10) și nu despre participarea poporului. Faptul că erau aduse jertfe de cult
în fiecare zi, este atestat de texte cum este (II Regi 12,16) și de menționarea
frecventă a jertfelor de către prooroci și preot. Proorocii nu obiectează atât la cultul
în sine cât la ideile de magie împrumutate din cultul fertilității (Amos 4,4-5, Ise .
1,11-16) și la inovații cum sunt idolatria și sacrificarea copiilor, inovații introduse de
domnitori apostați (Jer. 19,41; Eyec.16,21)
Un proroc ca Isaia poate primi chemarea în templu (îs. 6), iar Ieremia și
Ezechiel găsește un loc în viitor pentru o închinare de cult purificată (Ier. 17,26) Ez.
40-48. Acesta este și sentimentul predominant al psalmiștilor care vorbesc despre
jertfele lor de mulțumire pentru îndeplinirea jurămintelor (de exemplu PS.66:13-15).
În perioada sfârșitului monarhiei, trebuie să ținem cont de plângerea
proorocilor că pocăința nu însoțea în suficientă măsură jertfele. In perioada post –
exilică se consideră de obicei că dezastrul Exilului a avut ca rezultat un sentiment
mai profund al stării de păcat și nu încape îndoială că lucrul acesta este adevărat
(CF.II Regi 17,7; Neem.9), dar nu în sensul ideii lui Wellhausen care susține că nota
ispășitoare din (Lev. 1-7 și Lev. 17) a intrat abia atunci în religia israelită. Referirile
la jertfe în scrierile nelevitice dinainte și după exil, deși de obicei sunt prea
fragmentare pentru a tranșa problema, dar oferă prea puțin suport evoluția sugerată.
11 Ibidem, p. 709

Bucuria la fel ca și pocăința, continuă să caracterizeze jertfele.12
Capitolul II
Despre jertfe în general
Jertfele sunt niște acte cultice exterioare, izvorâte din dorința sinceră a omului
de a-și exprima pe de o parte credința în Dumnezeu, iar pe de altă parte de a-I
mulțumi într-un fel pentru darurile primite de a-și expia prin ele păcatele După
părerea unor teologi, omul a adus jertfă lui Dumnezeu chiar și înainte de căderea în
păcat, dar acestea au avut o altă natură fată de cele de după cădere, îndată după
creație, omul era mult mai spiritual și prin urmare și jertfa pe care a adus-o lui
Dumnezeu a fost numai manifestarea recunoștinței și a dragostei sale. A fost deci
mai mult de natură internă-spirituală. Având o conștiință curată și împlinind voia lui
Dumnezeu ,omul credincios era capabil să aducă o jertfă plăcută lui Dumnezeu ,ca
un reprezentant al întregii creații a cărei încununare era. .După cum se exprimă un
teolog: „Adam și Eva în integritatea ființei lor, ofereau lui Dumnezeu creația abia
născută". Printr-o inimă curată, omul credincios se îndreaptă spre Dumnezeu cu
admirație și cu strigătul de recunoștință ,după cum zice psalmistul : „m-ai veselit
Doamne întru făptura Ta și întru lucrul mâinilor Tale mă voi bucura. Cât s-au mărit
lucrurile tale Doamne, adânci cu totul sunt gândurile Tale" (Ps. 91,5-6 ). Chiar și
după căderea în păcat, în ani s-a mai păstrat totuși ca o recunoștință ,tendința de a-L
adora pe Dumnezeu, tendință care-I devine necesitate.13 Deci ,un Dumnezeu a impus
omului aducerea de jertfe ci aceasta era exteriorizarea necesității de adorare care
ținea de însăși structura ființei sale spirituale . Sfânta Scriptură arată clar ,că jertfele
au fost practicate la israeliți din cele mai vechi timpuri .Pe locul unde li s-a
descoperit Dumnezeu credincioșii zideau altare , iar prin jertfele de pe altare căutau
să intre in comuniune cu El . Astfel Cain și Abel fiii lui Adam , au adus fiecare jertfa
lui Dumnezeu , unul din produsele pământului, altul din cele întâi născute ale turmei
(Fac. 4) „Si a căutat Domnul spre Abel și darurilor sale, iar spre Cain și asupra
darurile sale n-a căutat" (Fac. 4 ,4-5) Noe , aflând har înaintea Domnului (Fac.6-8); a
făcut un altar și a adus pe el ardere de tot pentru Domnul, ier Domnul a mirosit
mireasmă bună. ( Fac. 8,20-21)14
12 Ibidem13 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, op,cit.,p.19114 Pr. Vasile Frențiu, „Templul Vechiului Testament, prototipul lăcașului de cult creștin, în rev. Mitropolia
Banatului", anul XXIX, 1979, nr.l-3,p.8

Dumnezeu s-a arătat și lui Avraam , sub stejarul Mamvra și acesta I-a spălat
picioarele , a mâncat și a vorbit cu El (Fac. 18 ,1-33) iar pe locașul unde i s-a arătat
Domnul ,Avraam a zidit un altar (Fac. 12 ,1-318-18 ) în (Fac. 22,1-19), un singur
sacrificiu este descris în detaliu acela al lui Isaac. Domnul I-a cerut lui Avraam să-I
aducă jertfă propriul său fiu în holocaust (olah) și Avraam, se pregătea să-1 sacrifice,
când lui Isaac I-a fost substituit un berbec.15
Isaac a ridicat și el un jertfelnic și a chemat numele Domnului (Fac.26,25)
lacov a zidit la Betel un jertfelnic și a numit locul „El— Betel muzeul Betelului, căci
acolo i s-a arătat Dumnezeu …" (Fac. 35 ,7 )16
În Ieșire, Moise , primește porunci de la Dumnezeu pentru
interzicerea idolilor să facă jertfelnic pe pământ pentru arderile de tot (holocauste)
și un din piatră cioplită. Moise aduce jertfă Legământului, sfințește poporul
stropindu-1 cu sângele de la animalele jertfite lui Dumnezeu, apoi citește cartea
Legământului înaintea poporului (cap .20, 22-24 ,8) Moise timp de 40 de zile și 40
de nopți ,stând în fața lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, primește porunci pentru
întocmirea Cortului Sfânt, a obiectelor de cult, a veșmintelor preoțești, pentru
sfințirea preoților.2
Ghedeon a zidit un altar Domnului și i-a pus numele Domnul
păcii (Jud. 6 ,24). Peste jertfa adusă de Ghedeon pe stâncă ,s-a coborât foc din
cer și îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de dânsul. Ghedeon, văzând că fusese
îngerul Domnului, a zis Vai de mine, stăpâne Doamne! Am văzut pe îngerul
Domnului față în față ! .Domnul însă i-a zis „Pace ție ! Nu te terne , căci nu vei muri"
( Jud. .6,22-23) La fel, când Mânase și soția sa au adus jertfe lui Dumnezeu s-a făcut-
o minune îngerul Domnului s-a ridicat împreună cu flacără de pe jertfelnic. Văzând
ceasta ,Mânase și femeia lui au căzut cu fața la pământ și a zis Mânase către Femeia
sa: „De bună seamă avem să murim căci am văzut pe Dumnezeu". (Jud. 13 ,19-22)
Profetul Ilie a reparat altarul Domnului , care fusese sfărâmat și a adus jertfă peste
care Domnul a coborât foc din cer și a mistuit-o (III Regi 18,30-38) Când Dumnezeu
s-a arătat lui Moise în muntele Horebului i-a poruncit să-și scoată încălțămintea
picioarelor căci locul în care s-a arătat Domnului în rug este pământ sfânt Ieșire 3,5
.In timpul rătăcirii lui Israel în pustie , Moise a zidit altar la poalele muntelui Sinai și
a adus jertfe (Ieșire 24,4-5) Din toate aceste citate ale Sfintei Scripturi se poate
constata lămurit că jertfele aduse pe altare constituiau singurele mijloace de
15 Mircea Eiade „Istoria credințelor și ideilor religioase", București 1991, p.17716 Pr. Vasile Frențiu art.cit., p.9

comunicare ale lui Israel cu Dumnezeu.17
Un cult sacrificial organizat însă în Vechiul Testament n-a apărut decât după
ieșirea evreilor din Egipt .
Reglementările stabilite de legi
Legile cu privire la jertfe sunt răspândite în toate codurile (Exod.20,24; 4,25;
Lev.l7;19;5; Num. 15;Deut.12), dar „tora" jetfelor prin excelență este Lev 1-7.
Capitolele 1-5 se ocupă pe rând de arderile de tot (ola) jertfa din cereale (rninhâ),
jertfa de pace (zebach), jertfa pentru păcat (haltat) și jertfa pentru vină (ăsăm), iar
capitolul 6-7, instrucțiuni suplimentare pentru toate cele 5 categorii — 6,8-13 (arderi
de tot) 6,14-18 (cereale) 6,24-30 (păcat) 7,1-10 (vină) 7,1 l (pace )18 Ideea și actul
de jertfă să nu reprezinte sâmburele întregii ei vieți, constantă în jurul căreia se
desfășoară toate manifestările sacre ale oricărei comunități omenești, împreună cu
pocăința, poate mai adânc decât aceasta, și Biblia dă o indicație în acest sens:
oamenii înainte de a-L chema pe nume pe Dumnezeu (Fac.4,26), îi ofereau sacrificii
(4,3)-, jertfa se descoperă a fi actul originar de deschidere și comunicare, de
îndeplinire prin dăruire. Și dacă religia este definită în general ca „legătura omului cu
Dumnezeu", jertfa, în afirmarea ei autentică, e tocmai această legătură prin excelență;
jertfa se identifică cu ființa religiei însăși.
Ideea de jertfă a fost exprimată în chip diferit. Interpretând-o din exterior, unii
au văzut în ea un simplu „dar virtual", o „masă sacră", calea cea mai înaltă de a-L
adora pe Dumnezeu, oferindu-I mai întâi, și consumând apoi în onoarea Lui, bucurii
necesare vieții.
După alții, drept expresia „ cea mai aleasă a ceea ce vrea să fie religia — prin
darul oferit — jertfa reprezintă efortul de a stabili o punte între om și Dumnezeu, cu
toată distanta datorată contingenței și mai ales păcatului omului, pentru a găsi la
Dumnezeu ascultare, bunăvoință, primire" sau, cum se gândea în teologia scolastică,
pentru a-L provoca pe Dumnezeu să părăsească mânia, asprimea și voința dreaptă, și
să se arate blând, dispus și împăcat.
Dumnezeu, omul și jertfa sunt acele trei elemente esențiale și nedespărțite ale
religiei de totdeauna. Și dacă unii cercetători dau felurite interpretări acestui fapt,
teologii sunt de acord toți în a stabili o strânsă legătură între jertfe care stă la baza
oricărei manifestări religioase a omului, din cele mai vechi timpuri cunoscute și până
17 Pr. Prof Nicolae Ciurdin, Stud. Vechiul Testament, București 1997, p.79 Pr. Vasile Frențiu art.cit., p.9
18 J.D.Douglas art.cit.,p. 709

astăzi, și între jertfa adusă pe cruce de Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru
răscumpărarea omului căzut și care îi dă sensul ei deplin. Jertfele sunt acțiuni cultice
obișnuite, pornite din ființa umană ca expresie a credinței lui Dumnezeu și prin
mijlocirea lor omul se oferă Părintelui ceresc, atât cu trupul cât și cu sufletul.
Menirea lor este aceea de a ține trează credința lor în Dumnezeu cel adevărat
care 1-a creat pe om și acesta în semn de recunoștință față de El, se manifestă ca
sacrificii de laudă, cere-se, iertare, voință și mulțumire pentru toate ce i le oferă
Ziditorul său.
în spiritul datelor scripturistice adevăratele jertfe au un element principal,
sufletul care se află în sânge, obiectul lor fiind păcatul și subiectul curățirea lui din
inima omului. Intenția de a aduce jertfa pornește din suflet, de aceea vechimea ei este
identică cu apariția omului care înainte de a păcătui, păstra legătura cu Dumnezeu
prin puterea harului dumnezeiesc, dar care 1-a pierdut când n-a mai ascultat de
porunca dumnezeiască, ci de diavol, ființă creată de Dumnezeu.
Jertfele sunt daruri neimpuse de nimeni și purcese numai din sentimentele
religioase naturale, înnăscute naturii omenești, spre a manifesta devotarea și alipirea
totală lui Dumnezeu.
La baza acestor daruri materiale sau la baza jertfelor stă gândul curat, intenția
bună a celui ce le oferă și tocmai prin aceasta primesc valoarea înaintea lui
Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu apreciază intenția omului cu darul în sine, de care
El n-are nevoie.
Jertfa, a fost ca o stea unică și strălucitoare, care a insuflat popoarelor cele mai
înalte dorințe ale lor și proiectând razele ei scânteietoare departe în istorie, pe colina
Golgotei, unde avea să se înfăptuiască pentru totdeauna împăcarea omului cu
Dumnezeu, prin jertfă de bunăvoie a însuși Fiului lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii
— Domnul nostru lisus Hristos.
2.1.Jertfa Vechiului Testament
a. Fundamentarea jertfei
Jertfa este o experiență profundă și universală a omului credincios. Istoria
religiilor ne dovedește că la toate popoarele ideea și jertfa în sine, constituie centrul
întregii vieți religioase. Ideea de jertfă își are temeiul în sentimentul religios și s-a
născut dintr-o necesitate internă de adorare, de cerere, de mulțumire și îndeosebi de
expiere a păcatelor.
Astfel, jertfa apare ca „prima, cea mai generală, mai importantă și mai veche

expresie a adorației religioase", și este totodată cea mai înaltă formă a cultului extern,
prin care credinciosul recunoaște, atotputernicia lui Dumnezeu și dependența sa față
de Creator.19
Ca act în sine, jertfa n-a fost impusă omului credincios de ceva din exterior, ci
a izvorât ca un simțământ de exteriorizare a sentimentului religios care a fost sădit de
Dumnezeu în ființa omului la creație. Acest sentiment, necesitat de legătura dintre
om și Dumnezeu presupune o lucrare din partea omului, la o activitate în sensul de a
se conforma acestui sentiment și de a-1 spori.20 Ideea de jertfă a fost exprimată în
chip diferit. Interpretând-o din exterior, unii au văzut în ea un simplu „dar ritual" o
„masă sacră" calea cea mai înaltă de a-L adora pe Dumnezeu, oferindu-i mai întâi, și
consumând mai apoi în onoarea Lui, bunuri necesare vieții.
După alții, drept expresia „ cea mai aleasă aceea a vrea să fie religia prin darul
oferit, jertfa reprezintă efortul de a stabili o punte între om și Dumnezeu, cu toată
distanța datorată contingenței și mai ales păcatul omului, pentru a găsi la Dumnezeu
ascultare, bunăvoință, fericire", sau cum se gândea în teologia scolastică, pentru a-L
provoca pe Dumnezeu să părăsească mânia, asprimea și voința dreaptă de a pedepsi,
și să se arate blând, dispus și împăcat.21
După căderea în păcat, însă, jertfa va suferi în ea însăși unele metamorfoze.
Persoana nu se va mai jertfi direct printr-o autodăruire ci prin înlocuitor, care va
reprezenta pe om. Jertfa va pierde prin aceasta din adâncimea și din generalitatea ei
și se va reduce foarte adesea la o practică rituală formală.
Căderea omului în păcat va altera și unitatea ființei și ființa însăși a actului
jertfei. Dar în simbol, în rit, jertfa totuși va păstra pe mai departe sensul întregului.6
Jertfele sunt acțiunile cultice rezervate exclusiv lui Dumnezeu și ele pornesc
dintr-un sentiment lăuntric al omului de a preamări, a cere și a mulțumi lui
Dumnezeu.
Denumirile sacrificiil or variază în funcție de materialul de jertfă și de scopul
acestora .
Vechiul Testament nu are un cuvânt general pentru „jertfă", cu excepția
cuvântului rar folosit „qorbăn" „ceva ce este adus aproape" (qrb), cuvânt care este
practic limitat la scrierile levitice .
Semnificația etimologică a cuvântului „qorbăn" (korban = dar) este „ceea ce s-
a oferit lui Dumnezeu". Toate bunurile consacrate lui Dumnezeu pentru această
19 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, „Valoarea releal- morală a jertfelor" V.T.,M.O. XXIX (1977), nr. 10-12, p.74720 Ibidem21 Pr. Constantin N. Galeriu, „Jertfa și Răscupărare", Buc., 1991, p.10 'Ibidem, p. 104

denumire și ca urmare nu mai puteau servi altor scopuri odată ce au fost consacrate.
Sinonimul cuvântului slavon jertfă este în limba română și latinescul
„sacrificiu" (de la sacrificium) a cărui etimologie înseamnă a face ceva sfânt –
sacrum și facere, sau a închina ori a promite ceva lui Dumnezeu din bunurile
agonisite.22
Termenul „isseh" poartă numele de ardere, ceea ce înseamnă distrugere totală
prin ardere a materiilor sângeroase și nesângeroase, exceptând lichidele. Cuvântul
„ișșe" sau „isseh", nu trebuie să se confunde totuși cu „olah", care semnifică ardere
de tot (holocaust).
Sacrificiile sângeroase aveau denumirea generală de „zebach".
Echivalentul în latină este „hostia" (Fac. 31,54). Jertfelnicul însuși sau altarul
„mizbeach" (Fac. 8,20) își justifică denumirea derivând de la cuvântul „zebach" . Cu
timpul denumirea respectivă s-a folosit pentru jertfele de împăcare prevăzute de
Legea mozaică.
Celelalte cuvinte folosite frecvent descriu diferite categorii particulare de
jertfe și sunt derivate de la modul de jertfire : „zebach" (jertfă) „ ceea ce se ridică în
sus".23
Jertfele se pot caracteriza după modul în care este consumată victima, fie că
este arsă complet, fie că este mâncată împreună de preoți și închinători, fie că este
mâncată numai de preoți.
Termenul „qorban" include de asemenea toate jertfele care nu aveau sânge,
„darurile, jertfele din cereale, primele roade, scopul din 16 Nissan, aluatul de la
sărbătoarea săptămânilor, și zeciuielile.24
Rădăcina cuvântului ebraic „Korban", înseamnă și apropiere iar jertfele erau
considerate atât ca apropiindu-1 pe om de Dumnezeu cât și pe Dumnezeu de om.10
Termenul „mincha" înseamnă jertfă sângeroasă pentru că într-adevăr cea
dintâi jertfă a fost adusă de Cain din produsele pământului (Fac. 4,3) cu această
denumire vor fi desemnate toate jertfele nesângeroase din Vechiul Testament.
Alte denumiri sunt : „mattanot" = daruri (leș.28,38); ,,terumot"= înălțări,
derivat din vechiul „rum"= a înălța, în categoria acestora intră toate zeciuielile și
primițiile.
Ultimul termen se utilizează pentru „ darul legănat" constând din anumite părți
de jertfă sângeroasă sau nesângeroasă închinate lui Dumnezeu și care reveneau
22 Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan, Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologie Biblică,București 1994, p.24523 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, Arheologie Biblică în Actualitate, Iași, 1997, p.18324 J.D.Douglas, „Rugăciune" Dicționar Biblic, A-J Oradea 1995, p. 708

preoților (Lev. 7,14).
Termenul „holocaust" este de origine greacă, fiind interpretarea greacă a
cuvântului ebraic „olah" a cărui rădăcină semnifică verbul „a înălța, a ridica", ceea ce
înseamnă că jertfa este o înălțare către Dumnezeu prin arderea totală a materiei
închinate Celui Atotputernic.
în limba română s-a folosit denumirea grecească de holocaust care înseamnă
ardere completă.
Sacrificiul jertfelor de pace se desprinde din denumirea ebraică specială de
„jertfă de împăcare" „zebach șelamin", iar traducerea Vulgatei „Hostia
pacificorum"25
2.2. JERTFA ACT – ORIGINAR
Jertfa nu e o simplă practică de cult transmisă din generație în generație.
Cu cât medităm mai mult asupra jertfei, cu atât sensurile care se desprind din
acest act de relație și unitate prin excelență, sunt mai multe și semnificația lor mai
cuprinzătoare. Persistenta acestui act de dăruire din partea omului, unei Ființe care-1
depășește total, e trăsătura ființială lui, capabilă de a trece dincolo de sine, de a se
depăși, trăsătură care-1 definește. E noblețea și distincția lui în mijlocul lumii
distincție care se afirmă printr-un mod unic de comunicare, provenind dintr-o calitate
unică, aceea de „chip al lui Dumnezeu".26
Se revelează în jertfă o mărturie incontestabilă că omul a fost creat „după
chipul" lui Dumnezeu și că, deși făptură, el este numit să ajungă la îndumnezeire, să
realizeze în sine o continuă și ascendentă „asemănare cu Dumnezeu". Jertfa, această
forță de dăruire și comunicare, al cărui izvor îmbelșugat și pururi curgător e iubirea,
afirmă în noi un atribut revelator al Dumnezeirii, afirmă dumnezeiescul în om, căci
Dumnezeu este iubire.
Și manifestându-se ca act originea de creație, în această operă măreață a iubirii
lui Dumnezeu și ca pecete a iubirii Creatorului în om la creație, se descoperă a fi
izvor al puterii creatoare și în om.
Ca atare, jertfa nu e un accident, un moment secund în creație, ci ea dezvăluie
taina, secretului creației. Pentru că jertfa este legată structural de creație, ea este și
mijlocul răscumpărării creației după cădere, a-1 restaurării creației în har, în ordinea
ei divină.
25 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, art.cit. p. 184 26 Pr. Constantin N. Galeriu, op.cit., p. 17-18.

2.3. Materialul și împărțirea jertfelor
Dacă până la instituirea cultului oficial nu erau legi care să reglementeze
calitatea și cantitatea materialului de jertfă, fiecare respectând tradiția vremii după
darea legii de pe Sinai a fost indicat cu multă precizie materialul pentru sacrificii,
atât cel provenit regnul animal cât și cel de regnul vegetal.
Din regnul animal, legea lui Moise a restrâns materialul de jertfă la numai
câteva animale domestice curate. Astfel, erau sacrificate pe jertfelnic doar vitele
cornute, oile și caprele , juncul (par) sau taurul tânăr (ben bakar), junca (para), vițelul
(eghel), vițeaua (egla), berbecul (ajil), oaia (rahel), mielul (kebeș), mioara (kissa),
țapul, capra (seiva), iedul (qedi) și iada (qedijia). Pentru cei săraci se admitea să se
jertfească turturele sau pui de porumbei.27
Animalele sacrificate nu trebuiau să aibă nici o țară fizică cu excepția păsărilor
care nu erau supuse acestor restricții, singurele autorizate fiind deci, turturelele și
porumbei. Unele jertfe necesitau un animal de sex și vârstă bine precizate. Animalele
erau răpuse cu un cuțit de măcelărie, iar păsările erau sacrificate de către un preot
care le tăia gâtul cu unghia degetului mare, ascuțită special în acest scop.28
Victima pentru jertfă, trebuia să fie luată din animalele și păsările curate. (Fac.
8,20) și putea fi un vițel, un țap, o oaie, un porumbel sau o turturea (Fac. 15,9), dar
nu putea fi o cămilă sau un măgar (Exod 13,13) (curat și necurat). Aceste prevederi
nu trebuie legate de ideea de jertfă ar putea fi „mâncare pentru zei" (sugerând că zei
ar mânca la fel ca și omul) – așa cum și este o f e r i t în numele său și de
bună voie. El însuși înjunghia animalul. Punerea mâinilor sacri fi ca t or u l n i
pe capul animalului de jertfă, nu simbolizează neapărat o substituire a
victimei în locul ofertantului ale cărui păcate animalul ar deveni
necurat și ca urmare impropriu sacrificat.
Prin punerea mâinilor pe capul victimei, se mărturisea în mod solemn că darul
vine de la el, că sacrificiul este oferit de către preotul slujitor în numele lui și că este
așadar îndreptățit să aștepte de la Dumnezeu răsplata binemeritată.
În continuare victima era jupuită, tăiată, în bucăți spălată și arsă în întregime,
(Lev.6,6-9). Când era vorba de o pasăre, preotul îndeplinea tot ritualul f ă r ă nici un
concurs din partea ofertantului.29
Holocaustul I era întotdeauna însoțit și de alte ofrande (mincha) ce constau
din făină amestecată cu untdelemn și cu turnare de vin. Făina era arsă iar vinul turnat
27 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, op.cit. p. 19228 Dicționar Enciclopedic Iudaism, p.42329 Coni'.Dr.Pr. Petre Semen, art.eit. p. 194

la picioarele jertfelnicului.
Pe lângă celelalte jertfe se mai foloseau și unele lichide ce se turnau peste
jertfelnic în timpul sacrificiului. Aceste se numeau libătiuni.
L i b a t i u n e a unui lichid, untdelemn sau vin, se mai practica și în caz de
forță majoră, când lipsea posibilitatea aducerii unei jertfe obișnuite, așa cum I s-a
întâmplat în drum spre Mesopotamia. (Fac.35,14) După revenirea din exil libatiunea
a căpătat un caracter obligatoriu, fiind introdusă în cultul o f i c i a l al templului din
Ierusalim.
In cazul în care se aduceau mai multe sacrificii ordinea lor era aceasta:
sacrificiu pentru culpă sau păcat, holocaustul și sacrificiul pentru pace. Holocaustul
era cel mai m uit f o l o s i t în cultul mozaic, întrucât el se aducea dimineața și seara
în fiecare zi, la locașul Sfânt și se n LI m e a din această cauză și holocaustul veșnic,
neîntrerupt (N u m . 2 8,3 – l O) — holocaustul zilnic consta din sacrificarea a doi
miei unul dimineața înainte de răsăritul soarelui și altul seara, când se tămâia
jertfelnicul din sfânta, și se aprindea candelabrul, în zilele de sărbătoare precum:
pastele, C înzecim ea, sărbătoarea corturilor și lumile noi se dubla holocaustul.
(Lev.l6,3;23,37; Num. 2 8, l 1;29,13).
Intre holocaustele particulare amintim pe cele aduse lehuzei după naștere
(Lev.12,6), la vindecarea leprosului (Lev. 14,19), la curățirea corporală a bărbatului
și femeii ( Lev. l 5, l 4-l 5 ), la curățirea nazireului (Num.6, l O-1 l ), precum, și la
încheierea votului de nazireu (Num.6,13-14).
Potrivit legii mozaice, holocaustele puteau fi aduse și de străini (L.ev.22, l 8),
care voiau să asculte de Iahve. N u m ă r u l lor mare incluse si pe cele aduse de
regele Solomon la sfințirea templului (III Regi 8,64) sau cele legate de momente
extraordinare sau la împărțirea binefacerilor divine, ori în zilele de bucurie și tristețe.
Scopul general al holocaustelor este acela de adorare a lui Dumnezeu și prin
mijlocirea lor credinciosul se oferă integral lui Iahve ca să sfințească si să-1 ajute să
ducă o viață nouă lipsite de păcate.
Holocaustele sunt niște jertfe depline care se aduc zilnic și se dublează în
zilele de sărbătoare. Distrugerea victimei simbolizează dăruirea deplină a o m u l LI i
fa ța de DumnezeLi pe care II preamărește și I se arată devotat. Adorarea și
ascultarea adevărată o va aduce însăși Mântuitorul a cărui jertfă de pe Golgota
reprezenta în mod desăvârșit preamărirea Tatălui ceresc de către f i LI l său. Putea
sugera Lev.3,11;21,6, Ez. 44,7, deoarece peștii (Lev. 11,9) și animalele sălbatice
(Deut.12,22) puteau fi mâncate, dar nu puteau fi jertfite. Se pare că principiul este

acela de proprietate (II.Șam.24,24), animalele sălbatice fiind considerate într-un sens
ca aparținând deja lui Dumnezeu (Ps.50,9;Is.40,16) în timp ce animalele domestice
aparțin omului datorită muncii sale (Gen. 22,13) și erau într-un fel de „raport biotic"
cu omul.
Lucrul acesta se vede și mai clar în cazul jertfelor fără sânge, care au fost
produse prin „sudoarea frunții” (cereale, făină, ulei, vin, etc.), la fel ea și articolele
alimentare din bucătărie. Proprietatea obținută în mod ilegal nu era acceptată ca
jertfă (Deut.23,18).30
Cât privește calitatea, era de asemenea necesar ca animalele să nu fie mai mici
de opt zile și nici să nu depășească trei ani. Se obișnuia ca oile și caprele să se
sacrifice la un an, iar Vitele cornute la trei ani.
Din considerație față de Dumnezeu se impunea ca animalele ce se aduceau ca
jertfă să fie lipsite de orice eusur. „Jertfa trebuie să fie fără meteahnă… Toate câte au
meteahnă în sine să nu le aduceți Domnului, că nu vor fi primite … Dobitoc, orb,
vătămat sau slut, sau bubos, sau răpciugos, sau râios să nu aduce-ți Domnului și nici
• ti dați la jertfelnicul Domnului pentru jertfă" (Lev, 22,19 -23)
Integritatea fizică a animalului de jertfă simboliza integritatea spirituală pe
care o datora sacrificatorul, dar și calitatea supremă a jertfei Mântuitorului .
Principiul de a dărui „ ce este mai bun pentru Dumnezeu" era respectat în toate
aspectele — în privința sexului, animale de parte bărbătească fiind preferate față de
cele de parte femeiască (Lev. 1,3;3,1, Fac. 15,9;I Șam.6,14; 16,2), în privința
perfecțiunii fizice, „fără cusur" a fost un lucru subliniat în permanență
(Lev.l,3;31;Deut.l5,21,17,l;22,17-25) se observă excepția pentru jertfele de bună
voie, Lev.22-23 în unele cazuri se referă și la culoare , fiind alese animale roșii
(Nuni. 19,2) poate că pentru ar reprezenta sângele.31 Aducerea jertfelor sângeroase se
întâlnește și în alte religii. Asiro-*babilonienii jertfeau animale mici și mari (capre —
buhadu, miei-niku, tauri-qumakhu) precum și păsări (găini și porumbei). Tot ei
sacrificau și animale sălbatice ca de exemplu gazela (sabiku) aceștia ca și
semerienii , hitiții, egiptenii, românii, grecii, și altele popoare din antichitate
sacrificau animale cu integritate corporală.32
De asemenea, în cultul lor sunt aduse jertfe omenești așa cum a
fost cu regele Moabului, Mesa, care strâmtorat de războiul cu Israel, Iuda și Edom, a
jertfit ;pe Amos, fiul său cel întâi născut (II Regi.3,27.) După Sfânta Scriptură
30 J.D.Douglas „Jertfe și Daruri", p.70931 Dr. Dumitru Abradan, i.Prof.Dr. Emilian32 Cornițescu, op.cit., p.205

jertfele omenești sunt interzise iar jsacrificiul lui Avraam pentru încercarea
credinței sale |4Fac.22) confirmă aceasta. Jertfa judecătorului jertfa Hsste un
caz izolat și neconform cu legea divină (Jud.12,39) dacă la majoritatea
popoarelor antice se (duceau zeilor și sacrificii umane, considerate ca fiind iele
mai agreate de către zei și mai propice în a le potoli tânia, la israeliți nu se practicau
astfel de jertfe care potrivit legii, erau considerate ca abominabile
,ev.,20,2).
În raport cu sacrificiile vechi testamentare care sunt expresia voii divine,
jertfele popoarelor păgâne sunt în Itaiă opoziție cu voia divină. Ele nu erau decât
niște ițe externe fără nici un sentiment religios și nici nu tu dedicate adevăratului
Dumnezeu, ci zeilor scorniți tn imaginația lor. Dimpotrivă, prin sacrificiile
lor cusur" a f o si un lucru subliniat în permanență (Lev. l,3;3 l ;Deut. 15,21,1 7,1 ;
22, 17-25)seObservă excepția pentru jertfele de bună voie, Lev.22-23 în unele
cazuri se referă și la culoare , fiind alese animale roșii (Num. 19,2) poate că pentru ar
reprezenta sângele.33
Aducerea j e r t f e l o r sângeroase se întâlnește și în alte religii. A s i r o – b a
b i l o n i e n i i j e r t f e a u animale mici și mari (capre — buhadu, miei-niku, tauri-
qumakhu) precum și păsări (găini și porumbei). Tot ei sacrificau și animale sălbatice
ca de exemplu gazela (sabiku) aceștia ca și s e m e r i e n i i , hitiții, egiptenii,
românii, grecii, și altele popoare din antichitate sacrificau animale cu integritate
corporală.34
De asemenea, în cultul lor sunt aduse jertfe omenești așa cum a fost cu regele
Moabului, Mesa, care strâmtorat de războiul cu Israel, Iuda și Edom, a jertfit pe A m
os, fiul său cel întâi născut (II Regi.3,27.) După Sfânta Scriptură jertfele omenești
sunt interzise iar sacrificiul lui Avraam pentru încercarea credinței sale (Fac.22)
confirmă aceasta. Jertfa judecătorului jertfa este un caz izolat și neconform cu legea
divină (J u d. l 2,3 9) dacă la majoritatea popoarelor antice se aduceau zeilor și
sacrificii umane, considerate ca fiind cele mai agreate de către zei și mai propice în a
le potoli mânia, la israeliti nu se practicau astfel de jertfe care potrivit legii, erau
considerate ca abominabile (Lev.,20,2).
In raport cu sacrificiile vechi testamentare care sunt expresia voii divine,
jertfele popoarelor păgâne sunt în totală opoziție cu voia divină. Ele nu erau decât
niște acte externe f ă r ă nici un sentiment religios și nici nu erau dedicate
adevăratului Dumnezeu, ci zeilor scorniți din imaginația lor. Dimpotrivă, prin
33 Ibidem34 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan, Diac.Prof.Dr. Emilian, Coniițescu, op.cit., p.205

sacrificiile lor păgânii mai mult a LI ațâțat voia divină. Este adevărat că și lui Avraam
i s-a cerut să jertfească pe fiul său, dar din f a p t u l că a f o s t oprit la timp ca să nu i
– a viata copilului, se vede clar că Dumnezeul I – a pus la încercare inima.
Sacrificarea copiilor, care a f o s t prezentă în ultima perioadă a monarhiei (II R e g i.
2 l , 6 ) și s a c r i f i c i i l e umane ocazionale menționate în vremuri mai vechi (Jud.
11,29) erau datorate unor influente externe și au fost condamnate de profeți
(Ier.7,31), de lege (Lev. 20,4). Principiul substituției este prezent, nu numai p e n t r
LI înlocuirea întâiului născut al omului cu un animal, ci în prevederea că săracii pot
aduce ca jertfă pentru păcat tuturor relelor, care era LI mai ieftine (Lev.5,7), iar dacă
și lucrul acesta era prea mult, puteau aduce o jertfă din cereale (Lev.2,11).
Cuvintele ,,după mijloacele lui" L e v. l 4,2 2 ) sunt f o a r t e semnificative aici.35
După cum am mai spus, sacrificiile sângeroase, ca de altfel cele nesângeroase
se întâlnesc și la alte popoare, se pare că la multe dintre ele trebuiau aduse cele dintâi
născute, considerate de unii exegeți ca fiind cele mai b u n e, deși din punct de
vedere biologic lucrurile nu stau chiar așa. Considerăm că sacrificarea celor dintâi
născute dintre animale, ca și darurile din produsele agricole, exprimă mai curând
ideea de jertfă de recunoaștere la sine în favoarea divinității.36
în capitolul 11 al cărții Levitic, Biblia stabilește ca distincție categorică între
animale (patrupede, păsări și pești) zise pure și deci comestibile și cele numite
impure și al cărui consum este interzis. Pe de o altă parte, ea fixează un criteriu
general: patrupedele trebuie să fie rumegătoare și să aibă copita despicată pentru a fi
pure; peștii să aibă înotătoare și solzi. Pe de o altă parte, Biblia stabilește o lungă listă
n o m i n a t i v ă de animale zise impure.37
Dintre materialele de jertfă poruncite de Lege amintim: spicele de grâu sau
orz, mai precis grăuntele acestora, coapte sau zdrobite, făină curată de grâu, pâine
nedosită. Era adusă și pâinea dospită doar o dată pe an la sărbătoarea Cinzecimii. De
asemenea tămâia era nelipsită. Și jertfele nesângeroase trebuiau să fie de cea mai
bună calitate. Jertfele nesângeroase (mincha) erau rezultatul preocupărilor agricole
ale israeliților.
Ca materiale nesângeroase erau folosite: spice de grâu, snopul de orz, grăunțe,
untdelemnul ci e măsline verzi (semen), vinul (jajin) de culoare roșie sau se numea
sângele strugurilor (dam anavim), pâinii de făină aleasă de grâu (solet) coapte în
cuptor (maale tanur) pe tavă (al hamrnachabat) sau în oală de lut (morcheșeth).
35 J.D.Douglas, art.eit. p.709-71036 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, op.eit.. p. 19337 Jasy Eisenbcrg, „Iudaismul", București 1995, p. l 15-1 16

Pâinile, exceptând pe cele două aduse la altar în ziua Cinzecimii erau n e d o s p i t e,
deoarece aluatul era simbolul corupției morale în care intra și mierea (debaș).
La aceste jertfe se mai adaugă tămâia (lebona)ca simbol al rugăciunii și sarea
(metach) ca simbol al sfințeniei, curăției.38
Se pare că darurile de ulei (Fac.28,18), de vin (Fac 3 5, l 4) ș i apă (I Sa m.7,6)
au avut un loc al lor în închinarea de cult, dar în legile de bază sunt meționate numai
jertfele de vin (Num. 28,7). Interdicția cu privire la aluat și miere (cu unele excepții)
cât și cu privire la lapte, probabil mierea, pentru că era supusă alterări în amestec cu
aluatul și nu reprezenta un produs strict al muncii omului, deoarece în momentul
dării Legii sinaitice și chiar după aceea evreii nu s-au ocupat timp îndelungat cu
apicultura, ci colectau mierea de la albinele sălbatice. Pentru motiv opus, sarea era
adăugată probabil la j e r t fă, datorită proprietăților ei conservante bine cunoscute.
Tot materialul de jertfă trebuia să provină direct din proprietatea
sacrificatorului, să fie câștigat prin muncă cinstită. Erau acceptate măslinele. Tămâia
a jucat un rol considerabil, atât ca jertfă independentă (leș. 30,7). Prepararea ei era
miraculoasă „Ia mirodenii, st ac teaiha, hal van mirositor" și tămâie curată în aceiași
măsură. Cu ele să faci tămâie, o amestecătură mirositoare după meșteșugul
făcătorilor de aromate, cu adaos de sare, curat și sfânt. S-o pisezi mărunt și s-o pui
înaintea chivotului legii în cortul adunării, unde mă voi întâlni cu t ine. Acesta va fi
pentru voi un lucru p r e a s fa n t. T ă m â i e ca aceasta, în aceeași înlocuire, să nu f
a ceti pentru voi, ci s-o priviți cu s fi ala și păstrată pentru Domnul" (leș. 30,34-38)39
2.4. Împărțirea jertfelor
Sacrificiile prevăzute de Legea Mozaică se pot împărți în mai multe părți.
Primul criteriu de împărțire se poate face în raport cu legea divină și ele sunt:
obligatorii și facultative.40
Cele obligatorii erau mai cu seamă erau cele ordinare, adică jertfele cultului de
fiecare zi (cele de dimineață și cele de seară) iar cele extraordinare se aduceau în
cazuri deosebite. Jertfele aduse de bunăvoie, adică neimpuse de lege, erau cele
particulare.
Cel de al doilea criteriu are în vedere scopul pentru care sunt aduse jertfele și
în această categorie intră: arderile de tot sau holocaustele aduse de cei ce simțeau
38 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan Diac.Prof.Dr. lîmiliun Cornițescu. op. cit., p. 26539 Pr. Vasile Frențiu, ari.cil, p. 1240 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan Diac.Prof.Dr. Emilian Cornițescu, op.cit. p.265

nevoia de a intra în legătură cu Dumnezeu, jertfele de iertare a greșelilor și păcatele
aduse de cei ce aveau conștiința vinovăției înaintea lui Dumnezeu și jertfele de pace
în semn de laudă, mulțumire și cerere. Jertfele pentru păcat, se numeau așa, fiindcă
victimele nu se ardeau în totalitate. O parte din acestea reveneau preoților și evident
sacri f ic a torului, care trebuia să participe la ospățul sacri fi c i al.
La acestea mai adăugăm, potrivit Legii divine, sacrificiile sfinte din care fac
parte holocaustele și cele pentru păcat.
1. Holocaustele sunt cele mai vechi sacrificii care constau din
arderea integrală a jertfelor sângeroase și nesângeroase. Holocaustul era
un sacrificiu în care oamenii nu păstrau nimic pentru ei. Este deci
un sacrificiu total.
O astfel de jertfă au adus Cain, Abel, Noe, Avraam și alții în semn de adorare
și supunere f a ța de Dumnezeu.
Termenul de holocaust este de origine greacă, fiind interpretarea greacă a
cuvântului ebraic olah a cărui rădăcină semnifică i de e a de înălțare. Numele acestei
jertfe de holocaust vine de la verbul a înălța, a ridica, ceea ce înseamnă că jertfa este
o înălțare către Dumnezeu prin arderea totală a materiei închinate celui atotputernic,
în limba română s-a folosit denumirea grecească de holocaust — care înseamnă
ardere completă.
Arderea de tot pare să poate fi considerată jertfa evreiască tipică mai mult
decât zebach . Este prezentă la început (Gen.4;8,20;22,2, Exod. l 0,25 ; l 8, l 2), a
devenit t i in p u r i u un ritual obișnuit (I regi 9,25 c f. I Regi 10,5) nu a fost omisă
niciodată la ocaziile importante (I Regi.3,4, Jos.8,31) și și-a păstrat rolul dominant
până în vremurile târzii (Ez.43, l 8,Ezdra. 3,2-4). Indiferent ce s-ar spune despre i d e
e a lui R o b e r t s o n S m i t h cu privire la j e r t f a de pace primară, din care a
provenit mai târziu arderea de tot — din i n f o r m a ț i i l e pe care le avem în
Vechiul Testament, din jertfa ,,ola" se pare că au derivat mincha, asam, haltat,
selamin. De cinci ori este menționată jertfa kălil (I Șam.7,9; Ps.51,19; Deut. 33, l
0,Deut. l 3, l 6 și L ev. 6,22-23) care este un alt nume pentru ola, deci se pare că era
oarecum diferită de textele de la Cartagina și Marsilia.41
Prin holocaust sau j e r t f ă se exprimă adorarea lui Dumnezeu și apoi iertarea
păcatelor.42
O fraudă era în întregime înălțată pe altar și mistuită în f o c nimic din ea nu se
întorcea înapoi la cel ce o aducea sau la preot.
41 J.U.Douglas, arl.cit., p.71242 Pr.Prof. Nicolae Ciudin, op.cit. p.63

Totul era predat și consacrat lui Dumnezeu.
Fiind un sacrificiu deosebit, ca materie de jertfă erau admise animale și păsări,
cerute de lege, însă toate de sex bărbătesc, în mod excepțional s-a adus drept
holocaust și vaci tinere (I .Regi.6, l 4).
Specificul acestei jertfe constă în aceea că victima se ardea în întregime pe
altar, cu excepția pielii și nimic din ea nu revenea preotului sau sacrificatoru l ui. în
limba ebraică se mai numea și k a l i sau s a c r i f i c i u total, precum și urcare
deoarece prin ardere, o dată cu fumul care se înalță de pe jertfelnice, se considera că
totul urcă spre D LI m n e z e u .
Victima era adusă de la ofertant până la jertfelnic. Aceasta trebuia să fie în
stare de curăție rituală deoarece intra în incita sanctuarului pentru împlinirea unui act
s fa n t. După ce își punea mâinile pe calul victimei pentru a sublinia, faptul că
sacrificiul îi aparținea în totalitate a. Jertfele pentru păcat
Spre deosebire de holocauste e a re iniți al apar ca niște acte de cult voluntare
și abia în timpul lui Moise au fost poruncite de Dumnezeu, jertfele pentru păcat au
fost rânduite de Iahve în Legea mozaică cu scopul de a curăța pe omul păcătos
trupește și sufletește de întinaciunea păcatelor pentru a se putea împăca cu
Dumnezeu. Pentru jertfele de curățire a păcatelor comise din neștiință ori din cauza
slăbiciunii firii omenești (Lev.4,2-3) se sacrificau nimalele de ambele sexe. La
aducerea lor nu se admitea adaosul nesângeros deoarece ele închipuiau prin
natura lor jertfa Mântuitorului Hristos și nu trebuiau c o n f u n d a t e cu cea ce
săracii adăugau pe lângă sacrificiile lor .Din materialul nesângeros preotul lua o
mână de făină de grâu ,cu untdelemn și toată tămâia și le ardea pe jertfelnic ca
mireasmă plăcută de pomenire (azkara) a Domnului .Din restul acestui material se fă
cea pâinea n e d o s p i t ă consumată numai de preoți la locașul s f â n t deoarece se
socotea sfințenie mare (Lev.6,15-17) Ca și la holocauste animalul destinat jertfei era
adus la locașul sfânt , cercetat de s aer ifi câtor care punea mâna pe capul acestuia :
momentul punerii mânii în care se mărturiseau păcatele asupra victimei este înlocuit
cu cel al mâinilor bătrânilor când jertfa se aducea în numele poporului . Urma
junghierea animalului ,strângerea sângelui într-un vas din care lua sacrificatorul și
stropea ,apoi ungea anumite părți ale locașului sfânt .Restul de sânge se turna la
poalele altarului exterior (Lev.4, l 8)
Jertfele pentru păcat aduse de marele preot ( L e v. 4, l – I 2) și de întreaga
corn un itate (Lev. 43,13-2 l ) u r m e a z ă un ritual mai solemn în care sângele este
stropit înaintea perdelei locului s f â n t iar trupurile malelor de je r t f ă nu sunt

mâncate ci sunt arse , înafara taberei. ( L e v. 6,3 O; E m. l 3 , l l )43
înainte de arderea victimei în a fa r a taberei ,sac r i fi cat o r u l lua din
sângele jertfei și stropea de șapte ori spre perdeaua din sfânta sfinților și apoi ungea
coarnele altarului tămâierii (Lev.4,12-18).Rest u l sângelui era vărsat la baza
jertfelnicului pentru arderile de tot .La acest fel de jertfe nimic din animalul sacrificat
nu putea fi adus în sfânta. Pe altarul jertfelor din curtea locașului sfânt se ardea toată
grăsimea inclusiv cea de pe măruntaie (Lev.4,8-1 0)Când jertfa era adusă pentru
păcatul particular grăsimea victimei se ardea pe altar Jar carnea revenea preoților.
Ofertantului n u – i revenea nimic deoarece era culpabil în fa ța lui Dumnezeu .
Ritualul jertfelor pentru păcat din ziua împăcării prevede sacrificarea unui june
pentru păcatul arhiereului și al preoților leviți. (Lev.16,11) și a unui țap pentru
nelegiuirile poporului (Lev.16,21). Cu sângele acestora stropea capacul de deasupra
chivotului în partea de răsărit și înaintea lui de șapte ori (Lev, l 6, l l – l 5) ca să
curățească pe fiii lui Israel de toate fărădelegile lor (Lev. 16, l 6). Prin arderea celor
două jertfe în mod simbolic, omul curățit de păcat, adoră pe Dumnezeu și prin
mijlocirea lor se restabilește comunitatea cu Dumnezeu. Arderea jertfelor mai
simbolizează și distrugerea f ă r ă d e l e g i l o r în împărăția lui Dumnezeu, de aceea
ele au și un caracter tipic, prefigurând jertfa Mântuitorului care I-a asupra sa păcatele
întregii lumii și o curățește prin trupul și sângele său de toate răutățile. Adevărata
purificare a trupului și sufletului omului o va aduce sacrificiul Mântuitorului
Hristos.44
Importanța acestor jertfe constă în aceea că subliniează valoarea e x p i a t o r i
e a sângelui considerat drept simbol al vieții: ,,pentru că viața a tot trupul este în
sânge și pe acesta vi l – a m dat pentru j e r t f e l n i c ca să vă CLirățiți sufletele
voastre, că sângele acesta curățește sufletul" (Lev. l 7, l l )
Varietatea sacrificiilor pentru păcat include pe lângă jertfele din ziua împăcării
și pe cele de la sfârșitul lunilor calendaristice, la sărbătorile anuale, la sfințirea
trupului, când a greșit o căpetenie (Lev.4,22-23), la curățirea lăuzei după 40 de zile
sau după 80 de zile (Lev. 12,6), la curățirea casei contaminată de lepră (Lev. 14,29-
54). în multe din aceste situații se aduceau ca jertfe și păsări. Cei săraci puteau aduce
păsări în locul animalelor iar în cazul că starea lor materială era precară se admitea și
sacrificii sângeroase care consta într-o zecime: efă, făină de grâu fără adaos de
tămâie și ulei.45
43 J.D. Douglas , ari.cit. p. 71444 Pr.Prof.Dr. Dumitru Ahrudan Diac.Pr.Dr. F.milian Cornițescu. op.cil., p.26845 Ibidem, p.269

Orice om trebuie să aducă o oarecare jertfă pentru păcat; nimeni nu poate
mânca propria sa jertfă pentru păcat, cu cât caracterul de ispășire este mai mare, cu
atât trebuie adus sângele mai aproape de Dumnezeu, în ziua ispășirii se trecea chiar
și dincolo de perdea și sângele era stropit pe chivotul legământului.
Ca materie de jertfă sunt menționate și caprele pentru omul obișnuit din popor
care a păcătuit contra pouncilor divine (L e v. 4,2 6 – 3 O), precum și de mielușele de
un an (Lev.14,10). Când se j u n g h i a o capră pentru curățirea păcatelor cu sângele
victimei se ungea coarnele a 11 a r LI l u i din curtea lăcașului s f â n t și acest act
simbolizează iertarea păcatelor (Lev. 4,25-30). Acest ritual era respectat la aducerea
jertfelor pentru păcatele comise de o persoană și el diferă de cel rânduit la 10 tis r i și
la sfințirea preoților (Lev. 14, l 5).
Jertfele pentru păcat se împărțea în două categorii: publice și particul are.
Cele publice se împart la rânc iulor în : jertfe unice – sfințirea preoților, levitilor
și a locașului sfânt; jertfe repetabile sărbătorile anului.
Tradiția iudaică, ținând seama de sângele victimelor care se aduceau sau nu în
locașul sfânt, deosebește două feluri de jertfe, unele interioare iar altele exterioare.
Momentele importante din ritualul jertfelor pentru păcat îl formează punerea
mâinilor pe capul animalelor în semn de transmitere a păcatelor oamenilor asupra lor
și mai ales stropirea și ungerea cu sângele animalelor a obiectelor sfinte ale locașului
de cult, mai ales cel din sfânta sfintelor unde tronează Dumnezeu și iartă păcatele
celor ce au alunecat în răutate.
In locul oamenilor care prin păcat merg spre moarte suferă această pedeapsă
animalele prin sângele cărora ungerea coarnelor altarului din exterior simboliza
iertarea lor.46
Arderea animalului — partea grasă pe altarul din curtea lăcașului sfânt și
restul cărnii în afara cetății, simbolizează distrugerea păcatului și revenirea omului în
comuniune cu Dumnezeu, îndepărtarea oricărei urme a păcatului se vede și din faptul
că vasele de pământ folosite la pregătirea jertfei se spărgeau, iar cele din metal —
aramă se spălau mult cu apă. De asemenea, păta r ea veșmintelor cu sângele încărcat
cu păcate se înlătura prin spălare.
Textul din Levitic „pentru ce n-ați mâncat jertfa pentru păcat în locul cel
sfânt" (10,11), se referă la jertfele particulare pentru păcate. Din aceste jertfe o parte
din trupul animalului nu se ardea și aceasta trebuia consumată de preoți dar la locașul
s fa n t, iar aceștia sunt singurele persoane consacrate pentru a ierta păcatele
46 Ibidem. p.270

oamenilor .47
Alegerea preoților are drept scop ca prin slujirea lor să fie singurii care pot
ridica și curați păcatele obștii înaintea Domnului ( L e v. l O, l 7). Prin preoți
Dumnezeu săvârșește curățirea oamenilor de păcate (Lev.7,7) și întrucât slujesc la
locașul sfânt primesc hrana din aceeași materie sacrificată lui Iahve. De aceea, în
legea mozaică se spune „preotul cel ce săvârșește jertfa cea pentru păcat s-o mănânce
în locul cel sfânt" (Lev.6,26).
Tot în legea mozaică se mai spune ,, că tot cel ce va manca grăsimea
dobitocului, care se aducea jertfă mistuită cu foc Domnului, acela să se stârpească
din poporul său" (Lev.7,25), pedeapsă ce se aplică și celui ce va mânca sânge
(Lev.7,27). Așadar jertfele pentru păcat au avut un rol important în lupta omului
împotriva păcatului care-1 excludea din comunitatea cu Dumnezeu. Repetarea lor
pune 1-a lumină pe de o parte ineficacitatea acestora în lupta omului împotriva
păcatului, iar pe de altă parte, țin trează conștiința credinciosului de a căuta să se
ferească de lucrurile aducătoare de moarte și de a cere milostivirea lui Dumneze u.
Jertfele pentru păcat au un înțeles tipic, principial preînchipuind jertfa cea
adevărată a Mântuitorii lui Hristos, adusă o singură dată și pentru întreaga omenire.
Numele lor de „sfințenie mare" (Lev.6,25) s-a împlinit în Noul Testament.
Jertfe pentru culpă
Ca și jertfele pentru păcat și cele pentru vină sau culpă sunt poruncite de
Legea mozaică care spune să fie aduse de unele persoane căzute în anumite
cazuri de culpa.48
în această j e r t fă, rolul principal îl avea sângele. Pentru cei vechi , în sânge
era viață, deci în sânge era viața jertfei, viața însăși a Cortului mărturiei și a
Templului . Prin oferirea lor, prin stropirea altarului, loc al prezentei Domnului și
întâlnirii , viața victimei și prin ea a credincioșilor se oferea și se comunica cu
Dumnezeu .49
După ce animalul era jertfit cu sângele său se stropea de jur
împrejurul altarului. Carnea rămasă era consumată de către preoții de la
locul s f an t căci și aceasta era considerată „sfințenie mare" (Lev.7,2-6).
Aceste jertfe erau aduse doar de către persoanele particulare care s-
au făcut vinovate de a fi încălcat poruncile divine. Pentru toate tipurile
47 Ibidem48 Ibidem, p.27149 Pr. Contantin N. Galeriu, op.cit., p. l 12-1 13

de culpă f a ț ă de Dumnezeu, față de preoți săi sau fată de aproapele
era prevăzută sacrificarea unui berbec. Sângele victimei însă nu era adus în
sfânta. In cazul în care cineva se făcea vinovat de distrugerea sau însușirea
bunurilor aproapelui sau a celor consacrate Templului, pe lângă faptul că
trebuiau să le restituie mai plătea și o amendă evaluată la 115 din
valoarea animalului sau a bunului însușit (Lev.5,14-16; 22,14; N u m.5,5-
8), restituirea bunului nu făcea parte din sacrificiu. Animalul adus ca jertfă pentru
vină, de obicei un berbec revenea de asemenea preotului și după împlinirea
ritualului obișnuit pentru sânge și grăsimea putea fi mâncat de preoți ca
un lucru „prea sfânt" (Lev.7, 1-7).
Jertfele pentru culpă se aduc de cel vinovat de violarea proprietății și dreptului
divin și numai în următoarele cazuri :
l . Când cineva nu ș i – a îndeplinit obligațiile religioase, s – a atins de bunurile
consacrate lui Dumnezeu. In această culpă f ă r ă meteahnă, prețuit de doi sicii de
argint și restituirea bunurilor sustrase plus 115 parte din valoarea lor care revenea
preotului.
2.Când cineva încălca una din poruncile divine, Legea îl obligă
să se ducă la preot și să jertfească Lin berbec ca să fie iertat de culpa sa
(Lev.5, l 7-l 9).
3.Când cineva nesocotește poruncile Domnului,făgăduiește față de
aproapele bunul încredințat sau fură ceva, îl înșeală pe acesta, recurgând
chiar la jurământ strâmb este îndatorat să restituie, orice un însușit să
plătească valoarea pi LI s 115 parte din preț. Pentru culpa sa morală
împotriva semenului și al lui Dumnezeu, Legea îi poruncește să aducă pentru
vină un berbec, sacrificat tot de preot (Lev.6,2-7).
4.Legea precizează și a patra situație în care cineva se face
vinovat față de aproapele său. în acest caz este vorba de comiterea actului de
des frânare cu slava aproapelui său . Aici este vorba de comiterea actului de
des f r an ar e cu slava sau logodnica aproapelui său , vină pe care ș-o
răscumpără jertfind un berbec. (Lev.l9,20-22).
5.La vindecarea leprosului acesta era îndatorat după lege să aducă
în ziua a opta de la curățirea lui ca jertfă pentru culpă un berbec și un log
de untdelemn ca dar legănat Domnului(L e v. l 4, l 2 -1 3).
6.Jertfa pentru vină. Ea consta din sacrificarea unui berbec Num.6,12).
Ritualul jertfelor pentru vină este asemănător, cu cel al sacrificiului pentru

păcat. Animalul este adus la locașul unde este jertfit pe altarul arderii de tot
(exterior) și cu sângele se stropește jur împrejur.
Pe altar se arde numai grăsimea, rărunchi, și părțile grase de pe măruntaie.
Restul din trupul animalelor se consumă d preoți la locașul sfânt întrucât se consideră
carnea jertfă drept sfințenie mare (Lev.7,2-6). Momentul important al sacrificiului
pentru culpă este satisfacerea pe care o dă omul vinovat pentru culpa sa morală cât și
restituirea celor însușite de el pe nedrept.
Jertfele pentru culpă, ca și cele pentru păcat, sunt considerate în mod simbolic
drept „sfințenie mare" și ele au un caracter prefigurați v.
Drept sensul tipic al acestora profețeste Isaia când spune că Mântuitorul
Hristos își sacrifică viața pentru vina noastră (îs.53,10), luând vina noastră asupra Sa,
Fiul lui Dumnezeu prin j e r t f a de pe G o l g o t a dă o despăgubire sau s a t i s f a c
e r e integrală pentru d a LI n e l e cauzate semenilor noștri în fața lui Dumnezeu.50
între jertfele pentru culpă și cele pentru păcat există deosebiri:
1.Jertfele pentru culpă au la bază ideea satisfacerii sau a
restituirii iar cele pentru păcat expierea păcatelor.
2.Primele sunt numai particulare, celelalte articulare și
publice.
3.La jertfele pentru culpă se aduc numai berbeci, iar la cele pentru
păcat animale mici și mari de ambele sexe.
4.Jertfele pentru culpă se aduc pentru delictele săvârșite împotriva
dreptului divin sau al aproapelui, iar cele pentru păcat pentru orice fărădelege
comisă din neștiință ori din neglijență.
5. După Fer. A u g u s t i n păcatul este împunirea răului iar deuctul
înseamnă părăsirea binelui, iar după Papa G r i g o r e cel Mare, primul înseamnă a f
a c e r ă U , iar al doilea a neguja cele bune.
Din cele ce spun ei, rezultă clar deosebirea jertfelor pentru păcat și vina
consemnată în Legea mozaică.. Păcatul și vina se deosebesc, după Origeu în sensul
că vina se comite mai ușor decât păcatul.
T e o d o r e t de Cir vede în păcat o acțiune voluntară potrivnică Legi iar în
vină o faptă nedreaptă.51
Cu privire la deosebirea între sacri fi c i i l e pentru vină și cele pentru păcat s-
au emis multe păreri din partea teologilor. Toate aceste opinii au în vedere ideea
50 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan
Diac. Pro f. Dr. Fmilian Cornițescu, op. cit.,p.272
51 Ibidem, p.273

generală că sacrificiile pentru păcat se aducea de cel ce știa că a încălcat poruncile
divine adică săvârșise un deuct prin comitere care atrage pedeapsa iar cele pentru
culpă de cele ce din neștiință, fă r ă vină comisese un deuct prin omitere, în ambele
situații Legea cerea pentru c U r ă ț i r e a lor j e r t f e sângeroase ca să le distrugă.
Jertfele pentru pace
Specificul lor se desprinde din denumirea ebraică specială de ,,jertfa de
împăcare", zebach selamin, iar în traducerea Vulgatei Hostia Paciforum. Sacrificiile
de pace erau de trei f e l u r i: de laudă, sau de mulțumire n U m i t e și e u h a r i s t i
c e pentru că exprimau mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru darurile primite (Lev.
7,12), sacrificii votive (Lev.7,16; N u m.30,3), fiindcă se aducea la depunerea unui
vot și s a c r i f i c i i voluntare (L e v. 7, l O). Cele trei t o r m e sau ci e n u m i r i se
r e f e r ă numai la intenția sacrificatorului, deoarece materialul de jertfă era același.52
Multitudinea sensurilor cuprinse în radicalul verbului „șalem" impucă înțelesul
larg al acestor s a c r i f i cii prin care se exprimă lauda, cerere și mulțumirea omului
față de Dumnezeu.
Toate aceste trei erau jertfe de mulțumire dar jertfa pentru împunirea unui
jurământ, care descărca o promisiune anterioară atunci când era adusă j e r t fa, nu
era o j e r t f ă opțională, pe când celelalte erau opționale.53
Pentru sacrificiile de pace nu este un ritual separat față de arderile de tot și
jertfele pentru păcat și culpă. A s t f e l, la mo m e n t u l scurgerii sângelui preotul ia
din el și stropește jertfelnicul împrejur după care ia toată grăsimea și o așează pe
lemne ca să fie arsă cu mireasmă plăcută înaintea Domnului (L e v. 3 , l O). La
animalele mici pe lângă grăsime se ardeau și rinichi (Lev.3,15-16). Grăsimea ca și
sângele erau interzise credincioșilor spre a fi consumate ( L e v . 3 , l 7).
La jertfele de pace Legea divină prevede ca o parte din materie să nu fie arsă
ci să f i e adusă ca prinos Domnului și aceasta constă din pieptul legănat (Lev.7,34),
spata sau pulpa dreaptă sau șoldul înălțat care proveneau preotului slujitor și fiilor săi
ca venit veșnic (Lev.7,29-35) ce se consuma la lăcașul sfânt (Lev.22,15). Pieptul
legănat era așezat pe brațele celui ce aducea jertfa și aceasta împreună cu preotul îl
purta în f a t a uși lăcașului s f â n t în semn că darul revine lui lahve care îl oferă
slujitorilor săi spre mâncare . Un alt dar legănat era și paiurile din pârga de grâu care
erau sfințenie înaintea Domnului (Lev.23,20). La jertfele euharistice prinosul din
care trebuiau consumat în aceeași zi (Lev.22,30), iar din cel nesângeros se ardea ca
52 Tonf.Dr.Pr. Petre Semen, op.cit..p. 197
53 J.D.Douglas, art.cit.p.713

amintire, ca mireasmă plăcută Domnului (L e v. 2,2).
Participanții la aceste sacrificii trebuiau să fie curați, deoarece se î n f r u p t a
u din cărnurile acestei j e r t f e, care era sfântă. Această jertfă presupunea starea de
har sau mântuire. Prin jertfele de pace se refăcea comunicarea cu Dum nezeu.
Trăsătura generală a sacrificiilor de pace este aceea că sacrificatorul fiind în
stare de curăție sufletească și trupească, caută să întărească legătura de comuniune
dintre el și Dumnezeu și prin arderea lor să rămână în această stare teoretică.
Garanția comunității teocratice este ospățul specific acestor jertfe de laudă, votive și
voluntare care sunt mijloace de menținere a l e g ă t U r i cu Dumnezeu nu numai prin
cuvinte ci și prin fapte de j e r t f e l n i c i e .
Ideea centrală a jertfelor de pace se cuprinde în mod special în ospețe speciale
ale căror materii sângeroase și n e s â n g e r o a s e simbouzează apropierea omului
de Dumnezeu.
Pe lângă caracterul simbouc, ospețele sacrificiale jertfelor de pace a U și un
evident sens tipic, ele prefigurând sacrificiul euharistie prin care se împărtășesc
creștinii c U însuși Trupul și Sângele M â n t U i t o r U l U i Hristos. Sacrificiile de
pace prevestesc adevărata împăcare a om u l U i CU Dumnezeu pe care o va aduce
usus Hristos la punirea vremii. Jertfa euharistică din Vechi U l Testament este umbra
celui din Noul Testament pe care o aduce Fi U l lui Dumnezeu și aceasta se poate n U
m i ca un adevărat s a c r i f i c i u de preamărire a lui Dumnezeu. Prin Sacrificiul
nesângeros, Sfânta Euharistie — se reauzează în mod subum pacea dintre om și
Dumnezeu. Iar bogăția harului din care se împărtășesc creștinii sunt garanția
împunirii comunității teoretice și dobândirea m â n t U i r i i lor de sub stăpânirea
păcatului.
S f â n t a Euharistie ne a j u t ă la unirea noastră după har c U Dumnezeu
devenind a s t f e l fii Lui care ascultă de poruncile Lui și le împunesc. De acum
înainte suntem casnici lui Dumnezeu, n U slugile Sale, ceea ce mesele sacrificale ale
Legii vechi au prea închipuit în acest sens.
Ocaziile și ritualul jertfelor
Sacrificiul de animale era considerat ca un prânz care reauza magie, o anumită
f o r m ă de legătură mistică între divinitate și credincioși. Odată cu dezvoltarea vieții
agricole, se aduceau ca ofrandă divinității și cele dintâi fructe sau grâne din prima
recoltă; iar mai târziu, tămâie și mirodenii aduse din țări străine. Sacrificiile și
ofrandele se aduceau de sărbători.54
54 Brâniba Ovidiu, „Civilizația și cultura ebraică", istoria Culturii și Civilizației, București 1994 p. l 88-189

Primele jertfe pubuce bine atestate sunt cele sezoniere : sărbătoarea azi milo r,
sărbătoarea primelor roade sau a săptămânilor și sărbătoarea adunării sau a corturilor
(Exod 23 , l 4-1 7;34, l 8-23 ; Deut. 16). Pastele a fost asociat de mult cu prima
sărbătoare (Jud. 5,10-12) iar cu ultima probabil că au f o s t asociate ceremoniile de
reînnoire a legământului (Exod 24; De u t.31,10; Ies.24) și poate omul nou și
ritualurile de ispășire (Lev.23,26).
Data începuturilor arderilor de tot de două ori pe zi este controversată și este
desigur greu de stabiut datorită ambiguității termenului m i n c h a care se r e f e r ă
atât la jertfele de cereale cât și la jertfele de ardere de tot. Jertfa „ola" și „mincha"
sunt menționate fără a specifica timpul, în I Șam.3,14; Fer.14,12 și Ps.20,3 și sunt
menționate ca jertfe continue olât și minhot în ezdra 3,3 și Neem. 10,3 3.
Jertfele cu un caracter mai privat erau cele de paște care erau aduse în famiue
(Ez.12; I Șam.20,6, clar aceasta a fost o lună noua și nu o lună pună) și jertfele
individuale, cum sunt cele pentru împunirea unui jurământ (II Șam. l,3; V.21; II Șam.
l 5,7) sau pentru confirmarea unui tratat (G e n . 3 l , 5 4), pentru venerarea lui
Dumnezeu (J u d . l 3 , l 9 ), pentru dedicarea personală (I Regi.3,4), pentru
consacrarea (I Șam. 16,3) sau pentru ispășire (II Sa ni.24,17). Nu se știe dar dacă
acordarea ospitautății era considerată întotdeauna ca un prilej de a a d u c e j e r t f ă (
F a c. l 8, N u m. 2 2,4 O ), se poate să n U fi inclus ritualul legat de altar.
Curățirea de lepră (L ev.14), purificarea după nașterea unui copil ( Lev.12)
consacrarea unui preot ( Lev.8-9) sau a unui levit (N u m.8) dezlegarea unui nazireu
de jurământul său (Num.6),toate acestea sunt menționate în Lege
Încă din timpul normandismului sărbătorile importante erau în primul rând,
sărbătoarea tunsului oilor, când se aducea sacrificii și totul se termina cu un ospăț.
Apoi sărbătoarea Lumii noi; o sărbătoare comună tuturor popoarelor antice, dar care
la evrei era dublată și de o sărbătoare a Lunii pune.55
Printre jertf e l e aduse anual în semn de recunoștință pentru rolul lui
Dumnezeu în productivitate era jertfirea întâilor născuți ai animalelor și primelor
roade (Exod.l3;23,19; Deut. l 5, l 9; l 8;4;26;Num. l 8 ; Gen.4,3-4 etc.). Zeciuieule și
aducerea primului snop (Lev.23,9) și jertfa din pârga plămădeui (Num. l 5, l 8-2 l ;
Ez. 44,30; Lev.23,15).
Totul îi aparținea lui Dumnezeu până când prima parte îi era adusă ca jertfă și
acceptată în locul întregului. Chiar și partea adusă ara pusă numai parțial pe altar și
după aceea era luată pentru folosirea preoților și pentru o masă de jertfă. Aceasta era
55 Drâmha Ovidiu, op.cit p. I 89

soarta ultimă și a pâini pentru punerea înainte care era jertfită săptămânal.
l. Jertfele sângeroase.
Orice dar închinat lui Dumnezeu se aducea după un ritual care era mai
dezvoltat la sacrificiile sângeroase fa ț ă de cele n e s â n g e r o a s e.
Prin Legea Mozaică a fost prevăzută r â n d u i a l a lor în mare deoarece
textele s c r i p t u r i c e nu urmăresc o prezentare asemăn ă t oare si u j b e l o r din t
i p i c U l bisericesc. Mențiunile s c r i p t u r i c e ne a j U t ă să urmărim părțile
principale, specifice sau comune la diferitele acțiuni c u 11 i c e pe baza cărora se
cunoaște modul în care se aduceau j e r t f e l e sângeroase și n e sângeroase.56
Jertfirea unei păsări ca ardere de tot (Lev.1,14-17) și jertfa din cereale (Lev.2)
prezintă în mod necesar d i f e r e n ț e mai mari dar nu sunt complet d i f e r i t e. N U
este dată o formulă similară pentru jertfa pentru vină (Cf.7,71-7), dar poate fi
considerată inclusă în legea jertfei pentru păcat (Lev.7,7).
Cel mai important scop pentru care Dumnezeu, prin M o i s e și prin profeți a
prescris f e l u l c um trebuie îndepunite rituale le de jertfă, afost casă – i deosebească
pe evrei de păgâni, să-i depărteze de idolatria spre care erau încunați adesea și să-i
păzească curați din punct de vedere moral pentru ai face apți îndepunirii planului de
Mântuire.57
1. Primul moment din ritualul jertfelor sângeroase constă din aducerea sau
prezentarea animalului la ușa lăcașul Ui sfant, Unde este prezent Dumnezeu ( L e v. l ,
3 ). Locul jertfirii este Curtea Cortului întâlnirii în partea de nord a altarului (nu și
pentru jertfele de pace),
Sacrificatorul trebuia să vină cu un animal fără meteahnă ca să fie plăcută
jertfa înaintea Domnului în semn de considerație deosebită, după cuvintele
psalmistului care zice „aduceți Domnului, slavă și cinste" (Ps.28,1). Printr-un dar de
cautate sacrificatorul arată că renunță la ceea ce este mai bun din averea sa în
favoarea lui Dumnezeu ca să-I arate prin aceasta o cinste deosebită. Aducerea unei j
e r t f e n e c o r e s p u n z ă t o a r e era considerată ca o urâciune înaintea Domnului
și atrăgea
56 Pr.Pror.Dr. Dumitru Abrudan Deac Prof.Pr. Emilian Cornițescu, op.cit.,p.27657 Drd. Petre Semen, Valoarea religios- morală a jertfelor în Vechiul Testament,M.O.,XXIX, 1977 nr. 10-12,
p.749

Așa iudaică, la punerea mâinilor sacrificatorul va rosti ulterior
o scurtă mărturisire a păcatelor pe care și le recunoștea și mărturisea
căința și nădejdea că Dumnezeu îl va curăța de ele.58
Substituirea unei vieți nevinovate, pentru una vinovată, preînchipuie jertfa
Mântuitorului care I-a asupra Sa ca un miel nevinovat (I s. 53 ,7), păcatele lumii ca
să o apere de chinurile păcatelor (îs.53,10).
în Vechiul Testament prin jertfele sângeroase oamenii prefigurau adevăratul
sacrificiu spre sfințire din partea lui Dumnezeu, sacrificatorul legii vechi m a n i f e s
t â n d u – ș i în mod simbouc dorința de a – ș i da viața pentru iertarea păcatelor și a
trăi numai după voia lui Dumnezeu.
Actul punerii are un rol important în cadrul cultului divin și el a trecut
și în r â n d u i a l a hirotoniei din Biserică.
Conform tradiției iudaice, punerea mâinilor nu era admisă de către persoanele
upsite de integritate psihică si ubertate depună, așa cum era cazul copiilor, f e m e i l
o r și sclavilor. De asemenea străinii se a f l a u în aceeași situație întrucât nu u se
permitea să intre în curtea preoților (interioară) unde se afla altarul jertfelor
sângeroase.59
3.Următorul moment urmează după punerea mâinilor și constă din sacrificarea
animalului în partea de nord a altarului (L e v. I,l l).
Sacrificiul se f ă cea de cel ce aducea animalul și a pus mai înainte mâinile pe
corpul acestuia /l e v. 3,8; 4,4; 4,15), spre a fi adus ca jertfă pentru curățirea
păcatelor. Dacă la jertfele particulare fiecare își sacrifica victima la cele pubuce acest
act se săvârșea de către preoți și ai târziu ei vor fi unicii jertfi tor i pentru sacrificiile
comunității și la cele pentru curățirea c e l U i vindecat de lepră. Momentul culminant
al jertfei era scurgerea sângelui, care prefigura predarea p r opri u-zisă a darului,
predarea vieții în mâinile lui Dumnezeu în vederea împunirii scopului pentru care s –
a o f e r i t daruri, iertarea păcatelor ori împăcarea cu Dumnezeu.60
Acest act preinchipuie jertfa Mântuitorului Hristos care își dă viața pentru
iertarea păcatelor oamenilor. Prin el se prevestește sacrificiul adevărat prin care
oamenilor u se vor șterge păcatele.
4.Partea integrantă a jertfei era stropirea jertfelnicului c U sângele victimei
(Lev.1,11), acelui din incita sanctuar u l U i și a celui din sfânta.
Semnificația acestui ritual după Sfânta Scriptură, constă în aceea că „sângele
58 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan Diac.Prof.Dr. Emilian Cornițescu, op.cit. p. 27759 Ibidem, p.27860 Conf'.Dr.Pr. Petre Semen, op.eit. , p. 198

este un lucru esențial în mijlocirea sfințirii, căci sângele este viață" (Deut. 12,23).61
Menirea sângelui era făcută de preot care aducea sângele într-un ughian și îl
stropește pe colțurile din nord est și sud vest ale altarului în așa fel încât să fie
stropite toate cele patru laturi.62
În ziua de 10 TISRI — prin stropirea cu sânge a obiectelor sfinte se pecetluia
ștergerea păcatelor și împăcarea omului cu Dumnezeu. Prin acest act simbouzează
ștergerea păcatelor și în el culminează momentul expiator (Kipper-Lev.4,20), care
are loc în toate părțile constitutive ale lăcașului sfânt — curtea — a 11 a r U l
exterior, s f â n t a, altarul interior și s fa n t a s f i n t e l o r , tronul îndurări.
Momentul principal cel expiator s e îmbină acum cu cel lăuntric și el revine spre
impunere numai preotului. Prefigurând jertfa Mântuitorului, acesta este îndepunit de
Mântuitorul Hristos, prezis de psalmist ca „preot în veac după rânduiala lui
Melchisedec" (Ps.109,4) sângele său expiator este adus o singură dată în cer ca să
ridice păcatele oamenilor și să-L sfințească (Evrei.9,24-28).63
5.Cel de-al cincilea moment încheie ritualul jertfelor sângeroase și constă din
arderea cărnii animalului sacrificat. Aceasta era pregătită pentru ardere de către
sacrificator. înainte de a trece la acest ultim act sacrificatorul jupuia victima, apoi o
tăia în bucăți și spăla măruntaiele care erau așezate laolaltă pe jertfelnic. Pregătirea
păsărilor pentru ardere constă din scoaterea g u șei și frângerea aripilor. Focul era
pregătit de un preot care mai târziu va face jupuirea cât și tăierea în bucăți înainte de
arderea victimei.
O parte din toate jertfele era arsă. Nu numai sângele ei și grăsimea îi aparținea
lui Dumnezeu, și aceasta era arsă mai întâi (Fac.4,4, I Șam. 2,16). Nu era vorba de
grăsime în general ci de grăsimea de pe rinichi, ficat și intestine. Din jertfa pentru
pace păcat și vină, numai această grăsime era arsă, iar din jertfele de cereale era
separată și arsă numai o parte numită azkara, dar arderea de tot era completă, cu
excepția pieui care era dată preoților (Lev. 7,8)64
Același foc sacru a mai coborât din n o U din cer la sfințirea Templului
Solomonian când a consumat darurile de jertfelnic. (II.Parai.7,1).
„ … când s-a făcut sfințirea ace s t U i a s-a pogorât foc din cer care a mistuit
arderea de tot și jertfele și mărirea Domnului a umplut casa .65
Când fii lui Aron, Nadab, și Abiud, și-au luat cădelnițele și au pus în ele foc și
61 Conf.Dr.Pr Pete Semen, „Valoarea religios-morală a jertfei Vechiului Tcstamcnf'.M.O.XXIX, (1977) nr. 10-1262 J.D.Douglasart.cit. p.71263 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan64 Diac.prof.Dr. Hmiunn Cornițescu. op.cit. , p.279 ' J.D.Douglas, op.cit. , p.71265 Ibidem

au t U r nat deasupra tămâie și au adus astfel înaintea Domnului ,,foc străin", ceea ce
Domnul nu le poruncise, atunci a ieșit cu foc de la Domnul care i – a mistuit și au
murit amândoi înaintea Domnului (Lev. 10,l-2)66
Ultimul act al jertfelor sângeroase cuprinde în sine momentul adorării lui
Dumnezeu. La toate jertfele sângeroase se adăugau și cantități corespunzătoare de
vegetale, plus sare ca semn al legământului cu Dumnezeu și tămâie ca simbol al
rugăciunii care se înalță spre ceruri CU fumul jertfei (Lev.22,13).
Jertfele nesângeroase
Aceste jertfe n esâ n geroase ocupă un loc important în cadrul manifestărilor
reugioase din istoria omenirii și înainte de a prezenta rit u al U l lor si m pi U este
necesar a cunoaște câteva date generale privind materia jertfi ta lui Dumnezeu și
împărțirea ei.
După Sfânta Scriptură prima jertfă adusă de om a f o st din roadele pământului
(F ac.4,3), practică ce se va repeta ulterior de urmași acestuia.
Ea trebuie să fie oferită lui Dumnezeu din cele mai bune p rod U se obțin U te
de om prin osteneala sa.67
în cărțile s c r i p t u r i s t i c e sacri fi cile n esâ n ger oase sunt desemnate
prin cuvântului mincha, care înseamnă dar, ofrandă.
Pâinea și vinul sunt elemente reprezentative ale jertfelor de mâncare băutură și
ubațiune, materii aduse de om fie ca sacrificii de sine stătătoare, sau ca adaosuri.
Potrivit prevederilor legale mozaice la altar se aduc ca jertfă grăunțe din spice prăjite
pe foc, sau pisate, f ă i n ă de g r â U aleasă ( L e v. 2, l ), pâine n e d o s p i t ă
(Lev.2,4), frământată cu untdelemn (Lev.2,5), vin roșu care se vărsa la poalele
jertfelnicului și tămâie, materia care era amestecată cu u n d e l e m n u l și grăunțele
pisate sau p r ă j i t e ( L e v.2,l 4 – l 5 ).
Prinosul de pâine era întotdeauna n e d o s p i t, întrucât pâinea dospită ca și
mierea erau interzise (Lev.2, l l ). Lle fiind simbolul corupției morale.
Excepție f ă cea u cele două pâini dospite de la Cincizecimi și cele de la
jertfele de împăcare (Lev.7,13). Ca materie de jertfă este menționată și tămâia care se
așează împreună cu sarea pe cele două rânduri ale p â i n e l o r fe ț i i din s fâ n t a (L
e v.2 4,6 – 7).
Jertfele n esâ n ger oase de sine stătătoare sau ca adaos constau din f ă i n ă de
66 Ibidem67 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrrudan, DeacProf.Dr. Cmiuan Comițescu. op.cil. , p.280

grâu, untdelemn și tămâie. Din rândul acestor j e r t f e, ceea ce se ardea pe altar se
numea jertfă de pomenire înaintea Domnului. Acest tip de jertfe a fost adesea însoțit
de vin pentru turnare (Ies.29,40; Lev.23,13; Num. l 5,1-12)68
Jertfele pubuce obișnuite cuprind cele 12 pâini ale f e ț i i, tămâierile zilnice și
untdelemnul din c a n d e l a b r u. Pâinile f e ții (Ies.25,30) sau pâinea sfințită ( I
Regi. 21,6) sau pâinea veșnică (N u m.4,7) erau f ac u te din făină bună de grâu.
Se schimbau în fiecare sabat și se consumau numai de preot la locașul S fa n t.
Pâinile punerii înainte deveneau în exclusivitate proprietatea lui Dumnezeu și de
aceea nici măcar nu puteau fi atinse de o persoană necurată și neconsacrată și cu atât
mai mult consumate de către popor, ci numai de preoții slujitori căci însăși sfințirea
lor însemna o parte rezervată de Dumnezeu de restul poporului, în numele celor 12
triburi ale lui Israel pâinile era U așezate pe două rânduri iar peste ele se pune tămâia
ce se ardea pe altarul tămâierii din sfânta, acestea f i i n d asimilate unui
sacrificiu chiar dacă era singura materie arsă pe altar.
Jertfa de tămâie
Tămâia avea un rol important în ritualul sacrificilor sângeroase și
nesangeroase la poporul evreu.
Cuvântul ,,qetoret" semnifică ceea ce se ridică prin fum și se poate extinde
prin fum și se poate extinde la orice jertfă arsă pe altar (I.Sa m.2,28).
De fapt amănuntul tămâiei (Lebonah) nu era decât unul din elementele incluse
în pregătire a ceea ce în termeni generau se numea de fapt amestec de aromate.
Rețeta de pregătire a ta mâi i curate folosite în cult este prezentată în cartea
(Ies.30,34-38)79
Materia pentru tămâiere este compusă din patru ingrediente (Ies.30,34), rășină
aromată, oniha, halva n aromatică și tămâie curată. Aceste esențe aromatice erau
pregătite de cei ce știau să le pregătească și ele erau pisate cu adaos de sare,
conținutul fiind așezat înaintea chivotului legii, de aceea erau considerate drept
sfințenie mare. Cel ce pregătea asemenea amestec și-1 folosea la el acasă se pedepsea
cu sta r pi r ea sufletului său din popor (Ies.30,35;35-38)69.
Pe altarul tămâierii cu o lopățică specială, peste care presăra această tămâie
pisată și o punea apoi pe altarul tămâierii de dinaintea Sfintei Sfinților. Acest dar de
tămâie de la începutul organizării cultului fost obugatoriu în fiecare zi dimineața și
seara (Ies. 30,7-8). M isiunea aprinderii t ă m â i e i înaintea Domnului la Lăcașul S f
68 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, a,b, în act., p.20069 'ibidem, p.201

â n t era misiunea preoților (II Cron.26, 16-1 8). Aceasta era folosită de către arhiereu
mai ales în ziua împăcării Când era lămâiată și Sfânta Sfintelor (Lev. l 6, l 2-1 3 ).
Fumul de tămâie ce se înălța zilnic de pe altarul tămâierii simbouza rugăciunea
credincioșilor și mai cu seamă a slujitorilor în momentul când aduceau jertfe n e s â n
g e r o a s e.
Pe lângă tămâierile zilnice se adaugă cele de la sărbători și îndeosebi în ziua
de 10 Tișri când arhiereul lua două mâini de tămâie și le ardea în Sfânta Sfintelor
(Lev. 16,12-13). Toate tămâierile simbouzau rugăciunea celor care aduceau j e r t f e
n e s â n g e r o a s e. Tămâia care se aducea cu pâinile feui (Lev.24,7) preînch ipuie
Sfânta Euharistie iar cele patru ingrediente împărăția lui Dumnezeu.
În cele șapte candele ale candelabrul u i se turna untdelemn curat care
reprezintă spiritul divinității. Lumina celor patru candele simbouzează cele șapte
daruri ale S f â n t u l u i Duh necesare omenirii p e n t r u a ajunge la viață veșnică.
După cum untdelemnul are putere vindecătoare și de întărire a trupului la fel și
darurile divine ajută sufletul luminat de acestea .70
În unele inscripții de pe unele f r a g m e n t e ceramice descoperite în palatele
regale din cetatea Samariei se poate citi ulei rafinat. Probabil că tot ulei de cea mai
bună cautate se adăuga și la ofrandele de făină și pâine (Deut. 12,17; Ezec. 16,13).
Acesta este deci un element de primă necesitate în c ult (Deut.28,3 8-40).
S acri fi câtor u l în mod simbouc oferă lui Dumnezeu din produsele sale cele
mai bune în semn de mulțumire Domnului pentru b i n e f a c e r i l e revărsate de Cel
Atotputernic asupra sa. OfrandeIe vegetale, n umite în general minkha, au simbolizat
Sfânta Euharistie care va fi jertfa desăvârșită și bine p l ă c U t ă lui Dumnezeu. La
aceasta s – a r e f e r i t profetul M a leah i când a zis : „căci de la răsăritul soarelui și
până la apusul lui, mare este numele meu printre neamuri și înnoire poate să aducă
jertfe de tămâiere pentru numele meu și prinoase curate căci mare este numele meu
printre oameni" (1,11).
În mod simbolic aducerea snopului de orz a doua zi de Paști înseamnă
binecuvântarea lui Dumnezeu p e n t r U începerea seceriș u l U i, iar cele do U ă pâini
închinate lui. Cel mai semnificativ sacrificiu n e s â n g e r o s din Vechiul Testament
este jertfa lui Melchisedec care a prefigurat Euharistia.71
Ritualul jertfelor sângeroase constă din aducerea ateriei destinate aluatului de
către preot. Același slujitor lua o mână de făină de grâu stropită cu ulei de la jertfele
70 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan Diac.Prof.Dr. Emiunn Cornițescu, op. cit., p. 28271 Ibidem, p.283

particulare si toată tămâia și le ardea pe altar în semn de a d U c e r e aminte înaintea
Domnului și ca mireasmă bine plăcută lui (Lev.2,2).
Dacă preoții aduceau pentru ei sacrificiul nesângeros probabil tot materialul se
ardea pe altar ca și cel din sâmbete și sărbători. Oferirea darurilor n e s â n g e r o a s
e lui Dumnezeu impunea sacrificatorului o stare de curățire trupească și sufletească.
Ca adaos la jertfele sângeroase materiile n e s â n geroase, se stabileau cu
mărimea victimei. Astfel, pentru o vită mare Legea prevedea ca adaos nesângeros
3/10 efa făină și 1/3 hire de untdelemn și vin, pentru o vită mică se cerea 2/1 O efa
făină și 1/3 hire de untdelemn și vin. Cantitățile respective se repetau după
numărul a n i m a l e l o r.
Originea jertfeIor sângeroase cât și n e s â n g e r o a s e într-un singur loc
atestă prezența divină în mijlocul lui Israel care trebuie să slujească și să aducă jertfe
adevăratului Dumnezeu . Prin ele se ține trează credința într-un singur Dumnezeu și
conștiința unității naționale72
Acțiuni de cult : Obișnuite și Extraordinare
l. Obișnuite.
Rădăcina cuvântului ebraic „korban" înseamnă și apropriere și jertfele erau
considerate atât ca apropriere a omului față de Dumnezeu cât și pe Dumnezeu de
om.73
In „Călăuza rătăciților", Maimonide considera jertfele ca un mijloc de a detașa
poporul evreu de practicile idolatrice , curente în regiune, oferindu-le lui Dumnezeu,
mai curând decât unor idoli.74
Jertfa lui Issac „akeda" avea poate ca scop denunțarea acestei practici, curente
în epocă , a s a c r i f i c i i l o r omenești.75
Alți rabini din Evul Mediu sunt în dezacord cu ideile din Călăuză. Pentru ei ,
jertfele are o mare valoare simbolică, spirituală și o importantă intrinsecă.76
De exemplu aducând o jertfă de ispășire, păcătosul ar înțelege mai bine
armonitatea greșelii sale, în așa măsură încât să simtă că el însuși ar fi trebuit să
suporte tot ce suportă animalul sacrif icat.
La început, nu se consuma carne decât după un sacrificiu. Carnea unor jertfe
era mâncată de cei care ofereau jertfele , de familia și prietenii lor, toți fiind
72 Ibidem, p.28473 Dicționar Enciclopedic de iudaism , p.42274 Ibidem75 Ibidem76 Ibidem

considerați puri din punct de vedere ritual, încât unii consideră că acest gen de sac r i
fi ci u era menit să transforme actul profan de a consuma carne în cult al lui
Dumnezeu.
Unii susțin că mulți profeți respingeau cultul sacri f ici al, dorind înlocuirea
lui, printr-un cod moral superior de valori etice. Alții spun, după o citire atentă a
versetelor arată că pro f e ții nu respingeau practica însăși ci maniera ușuratică de a
oferii sacrificii, ca și cum ele singure ar fi suficiente pentru a ispășii greșelile. Un
sacrificiu oferit fără intenție reală de pocăință, era, în ochi profeților o abominație.
După Sfânta Scriptură, urmașii primilor oameni Cain și Abel și-au manifestat
sentimentul de adorare față de Dumnezeu prin sacrificiul și apoi Get, al treilea fiu al
lui A d am prin rugăciune, adică prin înlocuirea numelui divin. (Fac.4). Dacă Abel a
adus jertfă sângeroasă cu gând curat și din ceea ce era mai bine din turma sa
(Fac.4,4), Cain nu a făcut la fel când a sacrificat din roadele pământului (Fac.4,2),
ceea ce el însuși va observa și va invidia pe fratele său pe care 1-a ucis (Fac.4,6-8).
Păcatul pusese stăpânire pe sufletul lui Cain și jertfa lui era doar formală, fără
a-I putea ajuta să aducă doar niște materiale, ci să participe cu toată ființa sa la
aducerea ei.
Jertfa în sine apare ca un act ritual care constă în a dărui divinității un bun ce
aparține sacrificatorului în ideea de a se achita de o obligație față de Dumnezeu
(Fac.22), obligație ce credinciosul și-o impune singur (Num.6, 14-21 ) în speranța de
a mișca bunătatea lui Dumnezeu (II Șam.24, l 8-25).
Nu există religie în care să nu fie prezente altarele de jertfă despre care se fac
mențiuni și în cărțile Vechiului Testament.
Jertfele Vechiului Testament au avut un rol pregătitor, prefigurând jertfa din
Noul Testament și în această măsură au împărtășit harul Sfinților. Fiecare evreu,
când adu cea jertfă, primea harul în urma credinței și a speranței lui în viitorul
Mesia.77
Sfântul Apostol Pavel afirmă că prin sânge de tauri și țapi nu se curățise
păcatele (Evrei. X,4), dar de aici nu rezultă că jertfele Vechiului Testament și-au
atins scopul instituirii lor. Ele au întărit și sporit speranța și credința în urma
Mântuitorului. Dumnezeu prin Moise a stabilit legea jertfelor pentru două motive:
a.Ca poporul ales să nu uite că poartă păcatul în nființa lui.
b.Ca în mod profetic acest popor să știe că cei ce cred și au speranța în
jertfa de pe cruce a Mântuitorului lisus Hristos s-au curățit de păcatele lor și s-
77 Drd. Gheorghe Burtan, „Rolul îndrumător al Vechiului Testament, Studii Teologice, anul XXV, (1973), seria
a IIl-a. nr.9-10, p.725

au unit cu Dumnezeu.
Sublimitatea concepției cu privire la jertfe o subliniază mai ales pro f e ții. O
serie de îndemnuri care străbat scrisul lor probează că numai jertfele externe singure
nu aduc mântuirea. Ele dobândesc valabilitate numai atunci când sunt însoțite de
căință. Când nu este posibilă jertfa, o rugăciune pornită dintr-o inimă umilă și sinceră
valorează mai mult decât toate jertfele.78
După Vechiul Testament, jertfele sunt niște acte simbolice prin care omul își
exprimă adorarea și ascultarea față de voia divină. Omul își arată neputința sa în a
ieși biruitor în lupta contra răului, iar pe de alta el dorește eliberarea sa de sub
această stare de robie.79
Aducerea jertfelor confirmă ca și religia o realitate universală, aceea că omul
este o ființă religioasă și credință în divinitate și-a manifestat-o felurit, credincioșii
mozaici chiar dacă aduc jertfe animale, ca și cei din vremea lor, ei fac aceasta în
spiritul unei credințe adevărate, descoperită de Dumnezeu.80
In viața religioasă jertfele au o importanță deosebită, de aceea în cărțile
Vechiului Testament este respinsă reducerea lor la niște acte de formalism existente
în cultele păgâne. Profeții ascultând glasul Domnului, condamnă pe cei ce imită pe
păgâni și le aduc fără a cunoaște pe Dumnezeu și au o comportare morală nepotrivită
legilor divine.
Jertfele cu toate că sunt acțiuni cultice obișnuite, ele au o valoare deosebită
pentru manifestarea și păstrarea vieții religioase. Acestea au prefigurat jertfa
Mântuitorului Hristos. La baza lor stă sentimentul de dragoste al omului față de
Dumnezeul căruia îi sacrifică în întregime unul din bucuriile sale.81
Rugăciunea
Apărând ca o expresie fundamentală a sentimentului religios, rugăciunea
înseamnă ridicarea minții și a inimii către Dumnezeu în scopul stabilirii unei
comuniuni imediate cu el. 9l
Face parte din acțiunile de cult obișnuite și după consemnarea ei în Vechiul
Testament urmează jertfele. După Vechiul Testament se arată că după nașterea lui
Enos — fiul lui Set, atunci oamenii au început să cheme numele lui Dumnezeu
(Fac.4,26). Mai târziu patriarhii evrei, după ce își ridicau jertfelnic se închinau și
chemau prin rugăciune numele Domnului, ceea ce înseamnă că rugăciunea este unită
78 Ibidem79 Pr.Prof. Nicolae Neaga, „N-am venit să stric Legea!" Sibiu, 1940, p.4080 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan 4081 Ibidem, p.250

cu actele de jertfă. Rugăciunea, ca jertfele, este tot așa de veche ca și religia
monoteistă descoperită omului pe cale supranaturală82. Ele sunt părți indestructibile
ale religiei și de mare însemnătate pentru viața spirituală care trebuie să-și aibă
izvorul în cunoașterea vocii divine.
Dacă primele acțiuni cultice sunt holocaustele nu înseamnă că oamenii nu își
ridicau mintea și voința către Dumnezeu, dimpotrivă jertfele implicau prezența ei sau
era punct de exteriorizare a acestora și ea nu este redusă la o contemplare a
divinității.
Legea mozaică recomandă rostirea rugăciunii într-un loc public și special
destinat existenței lui Dumnezeu. Templul care va primi numele de „casă a
rugăciunii" a f o s t desemnat pentru înălțarea rugăciunii.
De multe ori, rugăciunea era însoțită de muzică; la evrei cuvântul „a se ruga"
înseamnă „ a cânta", însă rugăciunea acompaniată a apărut mult mai târziu, abia după
organizarea cultului divin, când de fapt nici nu reprezenta un act de sine stătător, ci
era îmbinată cu alte forme de cult.
Despre Moise știm că s-a rugat, adică a stat de vorbă cu Dumnezeu (leș.3,1-
4,17) și a mijlocit pentru Israel (leș.32, l l — 13; Num. l l, l l – l 5). Amos la rândul
său, se referă la zgomotul imnurilor acompaniate de alăută (cap.5,23), însă o f a ce la
modul general. Se deduce totuși că rugăciunea acompaniată de instrumente muzicale
s-a dezvoltat o dată cu ritualul de la lăcașul sfânt, iar în templul lui Solomon se știe
că erau grupuri de cântăreți specializați în acompanierea imnurilor religioase. Cartea
oficială de rugăciune în uz la templul lui Solomon a fost Psaltirea din care unii erau
psalmii liturgici.
In afară de Psaltire celelalte scrieri canonice ale vechiului Testament, cuprind
puține texte de invocare a numelui lui Dumnezeu ( F a c. 3 2 ), Rugăciunea lui I a c o
b (Isș.15), Căutarea lui Moise; 32,30-32, rugăciunea lui Moise.
Pentru iertarea poporului care făcuse vițelul de aur; Deut.26,3-1 O, 13-15.
Rugăciunea Anei; II Regi.22, Căutarea de mulțumire a lui David; III Regi 8, 12-61.
La ritualul cultului mozaic post-exilic se folosește mult cântarea psalmilor.
(Neem.12,27) pe care o executau leviții, iar poporul dădea răspunsuri. Introducerea
lor a sporit frumusețea cultului mozaic și rostirea textului este înlocuită de intonarea
lui, ceea ce se sensibilizează mult trăirea spirituală.
Obiectul rugăciunii era obținerea de bunuri , cu toate că nu lipseau nici
cazurile în care credincioșii mai pioși cereau iertarea păcatelor (Ps.3 l ;5 l ; l 02, l
82 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, op.cit., p. 182

29). Se cerea în același timp vindecarea de boli, izbăvirea de moarte, pedepsirea
dușmanilor, izbăvirea de primejdii, sănătatea până la adânci bătrâneți, fericirea și o
familie cât mai numeroasă. Bucuriile spirituale nu prea făceau obiectul rugăciunii,
deoarece concepția israelică despre viața viitoare era forte puțin conturată. Și nu e de
mirare dacă ne gândim că revelația nu se desăvârșise.
Rugăciunea înseamnă religia în acțiune si ea se ridică, așa cum spune N. lorga,
pe scara de aur a faptelor bune, de aceea profetul Isaia în numele lui Dumnezeu
condamnarea rugăciunilor celor ce vărsa u sânge și săvârșea răul. (Isaia 1,15-16).
Prin intermediul ei, credinciosul își arată supunerea și dragostea față de
Dumnezeu care-1 ascultă și-1 întărește în zilele grele așa cum s-a rugat Mardoheu
pentru compatrioții săi și împotriva lui Aman (Ester 4). Unirea ei cu postul a dat mult
curaj și încredere israeliților în salvarea lor și sub tirania lui Aman.83
Prin rugăciune Moise a salvat poporul său de la pedeapsa divină (leș.32,2,1-
14), de aceea ea este și un mijloc de a cere lui Dumnezeu izbăvirea celor din
necazuri.
Extraordinare.
Acțiunile se cult extraordinare erau cele care se săvârșeau mai rar : sacrificiul
legământului, sacrificiul nivelului pastoral, al vacii roșii, cel de la încheierea votului
de n azi r eu, etc.
La aceste acțiuni de cult se mai adaugă și circumcizia și unele jertfe care s-au
săvârșit doar o singură dată (legământul sinaitic, al consacrării preoților și l e v i ț i l
o r în timpul lui M o i s e.84
Circumciziunea
Este un act de cult extraordinar instituit de Dumnezeu ca semn al legământului
încheiat cu patriarhul Avraam pe când acesta avea 94 de ani (Fac.17,1) și cu urmașii
acestuia, act ce trebuie îndeplinit la toți copii de partea bărbătească, începând cu
vârsta de 8 zile (V. 10-14). Toți bărbați și copii din casa patriarhului și Avraam
însuși împreună cu fiul lui Ismael de 13 ani, s-au supus tăieri împrejur chiar în ziua
instituirii actului propriu-zis (V.23-27) .
După aceea a urmat Isaac (cap.2 l,4) și toți urmașii lui.
Prin acest act cultic extraordinar Dumnezeu încheie legământul cu Avraam
care va fi tată a mai multor popoare, de aceea i se schimbă și numele în acest sens. în
83 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, op.cit., p. l 8684 Dicționar Hciclopedic de Iudaism , p.447

loc de Avram care înseamnă „tatăl înălțimii" i se zice Avraam care înseamnă „tată al
mulțimii" (Fac. l 7,5-6).
Încheierea unui legământ era de regulă marcată printr-un act
ceremonial.85
Circumciziunea devine semnal legământului din neam în neam și inițial ea s-a
aplicat lui Avraam care nu avea urmași legitimi și tuturor membrilor de parte
bărbătească care formau familia sa (Fac.17,13). Ne respecta r ea circumciziunii care
consta din îndepărtarea prepuțului cu un cuțit operație ce o săvârșea uneori chiar
mama copilului (leș.4,25) se pedepsea cu moarte, deoarece se încălca legământul cel
veșnic (Fac. l 7,7,14).
Potrivit textului vechi testamentar circumciziunea se făcea la 8 zile după
naștere (Fac.7, l 4) și mai târziu ea se va săvârși numai la fii lui Israel de sex
bărbătesc, operație care va fi îmbinată și cu punerea numelui.
Practicarea circumciziunii nu este specifică israeliților ci ea apare și la
egipteni, fenicieni, etiopieni, unele triburi din Africa și America, arabi descendenți
din Ismael, fiul nelegitim al patriarhului Avraam și musulmani.86 Egiptenii cunoșteau
circumciziunea însă după losif F l a v i u se pare că era practicată numai de preoți și
de cei ce vroiau să fie inițiați în lucruri misterioase. Opinia sa va fi confirmată
ulterior și de Origeu și Sântul Ambrozie de Milan care arată că numai preoții se
circumcideau. Consemnările lor ne ajută să înțelegem că israel i ți i n-a u împrumutat
de la egipteni practicarea circumciziunii care se aplică tuturor oamenilor descendenți
din neamul lui Avraam. Ca semn al legământului circumciziunea mai poartă și
numele de ,,ot berith", adică semnul prin care se arată credința lui Avraam și
dreptatea pe care a obținut-o prin ea (Fac.17,l 1). Ea mai poartă și numele de
legământ „berit" a să amintească de semnul încheiat de Dumnezeu cu patriarhul
Avraam.
Cel ce primește circumciderea acceptă actul consacrării divine și numai ea
poate intre în comunitatea lui Israel.
Respectarea circumciziunii a fost și în atenția profeților care precizează că
egiptenii și alte popoare nu sunt circumscrise. Din Pentateuh rezultă că patriarhul
Avraam nu a împrumutat circumciziunea de la egipteni care nu o practicau deoarece
eventuala primire a unui egiptean în comunitatea israeliților avea în vedere trecerea a
trei generații (Deut.23,8).
85
86 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan,
Diac.Prof.Dr. Emilian Cornilescu, op.cit. , p.245

Egipteni ca și arabii practicau circumciziunea la băieți între 6-14 ani. La evrei
circumciziunea este semnul credinței monoteiste al celor ce intră în comunitatea
oamenilor care se teme de Dumnezeu și împlinesc poruncile Lui.
Moise se opunea, personal circu inciziei și nu a îngăduit niciodată să i se
aplice.87 Mai târziu, în cartea Levitic, se spune că Dumnezeu a poruncit lui Moise ca
să fie circumciși toți copii israeliți la a opta zi de la naștere. Cel ce se sustrăgea în
mod voit de la acest act, nu mai făcea parte din comunitatea israelită și trebuia ucis
(Fac. l 7, 14).
Pentru israeliți circumciziunea este un act de cult extraordinar cu un adânc
sens religios și moral. Prin ea se arată în mod simbolic înfrânare senzualității
exprimată prin extirparea unei părți din trup (prepuțul) pentru ca omul să urmeze
lucrurile drepte. Cel circumscris se făcea părtaș binecuvântărilor și f ă g ă d u i n ț e l
o r f ă c u t e de Dumnezeu patriarhului Avraam. în comunitatea religioasă mai târziu
putea intre și cei ce erau de alt neam și trăiau printre fii lui Israel.
Admiterea lor era condiționată de părăsirea cultelor idolatre (Lev.18,26),
renunțarea la hulirea numelui divin (L ev.24,16) la consumarea sângelui (Lev.17,10)
și mâncarea pâinii dospite la Paști (leș.12,19).
O parte din aceștia se c i r c u m c i d e a u, purtând numele de prozeliții
dreptății, iar altă parte nu se circumcideau și se făceau prozeliți porți.
Cei circumscriși primeau toată Legea mozaică. Din rândul lor menționăm pe
cheviți, recabiti, Neeman Sirianul care puteau aduce sacrificii la lăcașul sfânt , fără
însă a depăși la templu poarta israeliților.
Prozeliții mai poartă numele de „fii legământului''1 deaorece se circumcideau și
ca semn că renunță la idolatrie, se curățau cu apă, adică, se botezau.
În legătură cu apariția actului circumciziunii s-au f o r m u l a t mai multe
teorii. Unii au considerat că nu este altceva decât un ritual de inițiere înaintea
mariajului, sau la pubertate, iar alții susțin că a apărut din motive igienice de a marca
apartenența la un trib sau ca un rit special de intrare într-o comunitate religioasă.
Acest act s-a păstrat cu sfințenie la iudeii până astăzi. El este săvârșit de către un
specialist numit „moliei". Fiind un act religios rolul mohelului este acela de a rosti în
timpul săvârșirii actului niște rugăciuni speciale și binecuvântări.
Circumcizia avea și implicații morale, după cum rezulta din folosirea
metaforică a termenului „tăiat împrejur" (Jud. l4,3; l5 ; l 8). Circumciziunea însemna
un devotament aproape necondiționat față de Iahve. Dumnezeul legământului.88
87 C.F.Potter, „Fondatori de mari religii", București, 1999, p.7488 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, op.cit., p. l 86-187.

Prin actul circumciziunii se respectă legământul cu patriarhul Avraam și în
același timp, noului născut i se dă binecuvântarea tatălui. Acest act de cult nu se
aplică și celor născuți de parte feminină, însă pentru punerea numelui acestora
este stabilită prima sâmbătă de la naștere, la Alia la T ora.89
Sacrificiul legământului
Legământ = contract sau acord între două părți.90
Noțiunea de legământ este fundamentală pentru teologia biblică a Vechiului
Testament și prin ea sunt desemnate de asemenea cele două părți ale Sfintei Scripturi
(Ieremia 31,31)
Septuaginta traduce evreiescul „berit" prin cuvântul „legământ" , „alianță".
Legământul e revelat și făgăduit lui Avraam și patriarhilor, e încheiat cu
Moise pe Sinai și desăvârșit și pecetluit printr-un nou legământ cu Mântuitorul
Hristos.
Termenii legământului sunt:
1.Iahve, alege și cheamă pe Avraam și prin el pe
urmașii lui și apoi toate semințiile pământului.
2.Iahve oferă în dar celor chemați un pământ al
făgăduinței, Legea și Răscumpărarea prin înfierea prin
Fiul Său, devenit om;
3.Iahve cere în schimb încrederea în legământ,
încredere exprimată prin ascultarea față de Lege și prin jertfă.
Biblia menționează numeroase legăminte. După ce îl vestește pe Noe că toate
ființele urmau să piară, Dumnezeu face cu el un legământ (Gen.6, l 8) înștiințându-1
ca viața lui va fi salvată cu ajutorul arcei pe care o construise. După potop Dumnezeu
menționează un alt legământ prin care se angajează să nu mai distrugă nici o viață
prin potop. Legămintele dintre oameni sunt de asemenea frecvente în Biblie.91
Cu Moise sensul jertfei în viața religioasă a poporului evreu se definește și mai
clar. Făgăduința făcută de Dumnezeu lui Avraam se transferă într-un legământ
încheiat prin Lege și pecetluit prin jertfe.
A j ungând în luna a treia de la ieșirea din Egipt în pustiul Si n ai (leș.19,1)
Moise s-a suit în multele S fa n t unde i s-a dat Legea. La acest legământ este în
general interpretat ca o reînnoire și o prelungire a vechiului legământ dintre Avraam
89 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan90 Diac.Prof.Dr. Hmilian Cornițescu, op. cit., p. 25791 Dicționar Enciclopedic de Iudaism, p.448

și Dumnezeu. La aproximativ trei luni după ieșirea din Egipt, copii lui Israel, a j u n
g la muntele S i n a i. Moise urcă pe munte și se întoarce cu o înștiințare de la
Dumnezeu privind stabilirea unui legământ, prin care copii lui Israel urmau să
asculte de Dumnezeu, devenind în schimb un popor unic între popoare, un neam
sfânt și o împărăție de preoți. Poporul acceptă și are loc o mare teofanie, în cursul
căreia tot neamul lui Israel trăiește experiența prezenței divine.
Conținutul acestei teofanii este Decalogul la încheierea decalogului, cuprinși
de spaimă și copleșiți de experiența divinități, evrei se adresează lui Moise cerându-i
să la slujească de atunci înainte drept mijlocitor pe lângă Dumnezeu.
Moise îi stropește cu sângele jertfelor zicând : ,, iată sângele Legământului pe
care Domnul 1-a făcut cu voi pe temeiul acestor cuvinte" (Exod.24,8).
Dumnezeu s-a adresat numai lui Moise; ,,am să vă primesc s ă – m i fiți popor
iar Eu să vă f i u Dumnezeu, și voi veți cunoaște că Eu sunt Domnul, Dumnezeul
Vostru" (leș.24).
Legământul încheiat între Dumnezeu și om în Sinai reprezintă legământul
biblic prin excelență.
La coborârea din munte după ce a vorbit poporului înfățișându-i toate
poruncile Domnului, Moise a înălțat un jertfelnic în numele celor 12 seminții
israelite și a adus pe el arderi de tot (ies.24,4-5).92 înălțarea altarului simbolizează
prezenta lui Dumnezeu în mijlocul celor 12 seminții cu care, prin mijlocirea jertfelor
aduse de tinerii lor, încheia legământul. Adunarea jertfelor are ca scop sfințirea și
întărirea legământului (leș.24, l-8).
Sacrificiul legământului ca act de cult extraordinar este unic în f e l u l său prin
faptul că acum poporul se obligă înaintea lui Dumnezeu să asculte poruncile divine.
încheierea legământului implică și sacrificarea animalelor de unde i-a venit și
denumirea ebraică de a „tăia legământul". Poporul încheia acest legământ cu
Dumnezeu iar pentru realizarea lui se sacrifică animalele tocmai pentru a înțelege că
dacă nu îl va respecta, va merita aceeași soartă.
Sângele este folosit și la încheierea legământului pentru că este sediul vieții-
cel care curățește sufletul (Lev.17,11). Prin aducerea sângelui în acest act
extraordinar, poporul nu numai că se purifică dar intră în comunitatea teocratică.
Iahve a încheiat „legământ" cu poporul său dar suveranitatea Sa îi permite să-1
anuleze oricând. Dacă nu o face, nu e datorită forței „legământului", nimic nu îl
poate lega pe Dumnezeu nici chiar propriile sale făgăduințe — ci datorită infinitei
92 Dicționar Enciclopedic de Iudaism, p.448

sale bunătăți.93
c. Sacrificiul vacii roșii
Acest sacrificiu se aducea mult mai rar și avea drept scop colectarea cenușii
rezultate din arderea unei juninci, pentru a o folosi la curățirile impuse de Legea
mozaică. Legile interzice categoric fiilor lui Israel să se atingă de cadavre, le leproși,
de oase sau chiar de morminte (Num. l 9,2-1 0;3 l ,23) pentru a nu ajunge în starea de
necurățenie care îi făcea improprii de a se mai integra în comunitatea s fa n ta a lui
Dumnezeu. Dacă totuși se aj ungea la starea de necurățenie, Legea prevedea un ritual
în urma căruia persoanele și obiectele ce au devenit necurate își recapătă starea
inițială.
în cele trei stări de necurătie prin care se înlesnea moartea fizică și spirituală
nu lipsea ca material de bază în vederea purificării cenușa de la jertfa vacii roșii.
Fiind vorba de multe cazuri de necurătie, era firesc ca cenușa să se termine și
era nevoie de anumite intervale de timp să se sacrifice o altă vacă roșie.94
Ritualul acestui sacrificiu consta din alegerea unei vaci tinere, de culoare
roșie, fără defecte fizice, neînjunghiată vreodată, și trebuia să nu fi purtat niciodată
jug. Această prescripție era aplicată și cu privire la aducerea sacrificiului de ispășire
în cazul unui omor în care nu se cunoștea făptașul (Deut.21,3). Victima se ardea în
întregime iar preotul arunca în focul care ardea lemn de cedru, ipsos și fire de lână
roșie, după care stropea de șapte ori cu sângele victimei în direcția locașului Sfânt, a
Cortului, în timpul călătoriei prin pustie și a trupului după construirea acestuia. După
arderea completă a victimei, cenușa era colectată cu grijă și păstrată într-un loc curat.
Juninca roșie înjunghiată afară de tabără a fost tipul lui Hristos, care a fost
răstignit pe cruce în afară de cetate (Evrei. 13,12) iar apa curățitoare a preînchipuit
sângele lui Hristos care curăță cugetul de poftele cele moarte (Evrei.8, l 4).95
93 Mircea Eliade „Tratai de Istorie a religiilor", București, 1992, p. 101-102.94 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan,
Diac.Prof.Dr. Emilian Cornițescu, op.cit. , p.25995 Pr.Prof. Nicolae Ciudin, op.cit.p.79

Capitolul III
V aloarea religios morală a jertfelor V echiuluiT estament
Sacrificiile reprezintă un simbol închinat lui Dumnezeu d e cei ce
au simțit nevoia să-și exteriorizeze sentimentele lor religioase. Ele pornesc din
sentimentul de dependență față de Dumnezeu, singura scăpare și ajutor al
omului credincios. De aceea ca expresie a religiozității omului sacrificiile
sunt universale după cum este și credința de a venera pe Cel Atotputernic.
Sentimentul dependenței față de Cel din care își trage originea omul nu 1-a
păstrat în sine ca pe o idee abstractă ci a început să și-1 exteriorizeze, adorând Ființa
de la care a crezut că își are originea, adorare din care a luat naștere jertfa.96
Sacrificiul poate fi considerat ca „acțiune rituală de distrugere a unui obiect,
sau a unei vieți cu ajutorul căreia se credea că se influențează forțele naturii, fie
pentru a se sustrage de loviturile lor, pe care și le imaginau vătămătoare sau
primejdioase, fie ca să câștige acțiunea binefăcătoare a acestora de a intra în legătură
sau în comuniune cu el", după cum se exprima un teolog, în acest fel jertfa este o
manifestare expresivă a sentimentului religios , în sens că oferirea darului „reprezintă
efortul de a stabili o legătură între Dumnezeu și om, cu toată distanța cauzată de
păcatul omului sau pentru a-1 determina să renunțe la mânie, la asprime și pedeapsă,
și să se arate blând, dispus și împăcat".
Jertfele sunt daruri neimpuse de nimeni și purcese numai din sentimentele
religioase naturale, înnăscute naturii omenești, spre a manifesta devotarea și alipirea
totală către Dumnezeu. La baza acestor daruri materiale sau a jertfelor stă gând curat,
intenția bună a celui ce le oferă. Și tocmai prin aceasta primesc valoare înaintea lui
Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu apreciază intenția nu darul în sine, de care El n-are
nevoie.97
înainte de a ne referi la caracterul simbolic al jertfelor israelite, pentru că sunt
unii care susțin că acestea n-au fost decât rezultatul unor influențe ale cultelor
păgâne, trebuie să subliniem că și unele și altele pornesc dintr-o necesitate lăuntrică a
omului de a restabili raporturile cu divinitatea. Dacă vom căuta originea deosebirilor
de esență între sacrificiile Vechiului Testament, adică între cele instituite din porunca
divină și cele false ale păgânilor o vom găsi în primul act de exteriorizare a
sentimentului religios la Cain și Abel. Se poate spune că jertfa lui Cain este începutul
96 Conf.Dr.pr. Petre Semen, art.cit.,p.74797 Diac.Gheorghe Papuc, „Sensul Jertfelor după profeții Vechiului testament", M.A (1957) nr.5-8, p.429-430

sacrificiilor păgâne, pentru reprezintă degradarea adevăratului sens al jertfei.
Pentru Dumnezeu revelația sinaitică, jertfele nu erau pretinse din partea
divinității ca o necesitate pentru Sine, ca la zei păgâni, ci apar ca un mijloc de sfințire
și de reintrare a credincioșilor în comuniune cu El.
Jertfa trebuia să fie rodul unei munci cinstite, căci numai cu o astfel de jertfă îl
putem reprezenta cu adevărat pe ofertant înaintea lui Dumnezeu și numai prin câștig
curat își câștiga viața ferind-o de păcate care 1-ar fi putut îndrepta de Dumnezeu.
În concepția creștină jertfele au o origine mai veche, chiar decât rugăciunea,
pentru că în Sfânta Scriptură citim că primii oameni au adus mai întâi jertfă lui
Dumnezeu și după aceea au invocat numele său (fac.4,16). Acești primi oameni au
trăit în mijlocul naturi, așa că materialul jertfei lor a fost luat din natură sub forma
unui dar alimentar, deci din care cauză jertfa va fi numită câteodată „la nuriture de
Dieu" iar altă dată jertfă (Lev.21,6-8).98
După căderea în păcat, prin întunecarea minții instinctele trupești îl copleșesc
pe om în așa măsură încât devine incapabil a duce în continuare numai jertfe
duhovnicești, sau interne, și începe să aducă alte jertfe externe, care indică detașarea
omului de spirit.
O altă latură a căderii, a fost ruperea comuniunii ce a existat între Dumnezeu
și om de care ruptură el a fost imediat conștient, pentru că era mustrat de conștiință și
dorea refacerea acestei legături. Jertfa s-ar fi născut așadar din dorința acestei refaceri
a legăturii, ar fi o „satisfacție adusă lui Dumnezeu de către om , prin mijlocirea
obiectivului și în același timp o expresie prin substituire".
Conștiința vinovăției și dorința de împăcare prin jertfă a fost moștenită de la
strămoșii omului și a fost transmisă nouă tuturor. Dar ea s-a impus, nu numai ca o
conștiință, ci și ca o „reminiscență a comuniunii reale ce a existat între om și
Dumnezeu, când dăruirea ființială lui Dumnezeu era condiția însă a existenței lui, și
răspunsul său la darul lui Dumnezeu".
Prin jertfă, obiectul, victima este sacrificată, pentru că jertfa înseamnă
distrugere. Prin ea trebuie să se aducă plată pentru păcat „plata păcatului fiind
moarte" (Fac.2,7), jertfa este deci fructul raportului dintre Dumnezeu și om, ca un
răspuns de gratitudine din partea omului față de darul cu care 1-a dăruit Dumnezeu
prin creație. Iar dacă Dumnezeu 1-a creat pe om în mod liber și din bunătatea sa, la
fel și jertfa adusă de om este o dăruire liberă și de bună voie. In acest sens se afirmă
că „în iudaism omul n-a fost constrâns să sacrifice dar a avut de la început un instinct
98 Conf.Dr.Pr. Petre Semen, art.cit.,p.748

de sacrificiu".99
Jertfele din Vechiul Testament sunt simbolul sentimentelor pozitive: de
adorare, de mulțumire, cerere, umilință și căință, pe care jertfitorul și le exprimă ca
act exterior înaintea lui Dumnezeu. El a urmărit ca „prin jertfă să ofere lui Dumnezeu
un dar, cu scopul de a-1 adora, și a obține în schimb grația divină care să-1
curățească de păcate și să-1 sfințească".
Chiar și după căderea în păcat, în om s-a mai păstrat tendința de a-L adora pe
Dumnezeu tendință care-i devine necesitate. Deci, nu Dumnezeu a impus omului
aducerea de jertfe ci aceasta era exteriorizarea necesității de adorare care ținea de
însăși structura ființei sale spirituale. Prin Legea Vechiului Testament Dumnezeu a
arătat omului doar modul în care trebuia aduse aceste jertfe. Dar aceasta a făcut-o
pentru că, după căderea în păcat, adevăratul sacrificiu a degenerat în jertfe false,
aduse nu lui Dumnezeu cel adevărat ci făpturilor divinizat e.(idolilor).
Cel mai important scop pentru care Dumnezeu prin Moise și prin profeți, a
prescris felul cum trebuie îndeplinite ritualele de jertfă, a fost ca să-i deosebească pe
evrei de păgâni, să-i îndepărteze de idolatria spre care erau închinați, adesea și să-i
păzească curați din punct de vedere moral pentru ai face apți îndepliniri planului de
mântuire. Omul să-și amintească apoi permanent de faptul că el vine de la Dumnezeu
și că îi datorează recunoștință deplină, adorație desăvârșită și laudă.
Jertfele Vechiului Testament au avut două scopuri: unul pozitiv, care consta în
realizarea binelui, și altul negativ care urmărea evitarea răului fizic sau moral
„păcatul". Scopul jertfelor se referă la latura interioară sau spirituală iar forma, la cea
materială sau exterioară. Adevărata jertfă este de fapt cea interioară. Este aceea în
care sufletul „ se oferă lui Dumnezeu prin dragoste, prin rugăciune, sau prin alte
interioare asemănătoare".
Jertfa Vechiului Testament „prin însăși ființa sa n-a putut ridica păcatul și n-a
împărtășit harul divin decât indirect". Dumnezeu a cerut jertfe interne, adică acelea
care se nasc din credința adevărată și din inimă curată.100
în centrul jertfelor de ispășire stă folosirea sângelui. Semnificația acestui ritual
după Sfânta Scriptură constă în aceea că „sângele este un lucru esențial în mijlocirea
sfințirii", căci „sângele este viața" (Deut.XII,23). Sângele are putere Sfințitoare, căci
prin vărsarea lui se predă viața și tot el face legătura dintre Dumnezeu și om.
Sângele aparține de fizic și prin urmare nu se poate ridica la Dumnezeu, care
este spirit. Dacă păcatul săvârșit de om este de natură spirituală pentru că pornește
99 Ibidem,p.749100 Ibidem

din sufletul său.
Tot de jertfă, ține și rugăciunea și îndeplinirea poruncilor divine, pentru că
prin ascultarea omului se oferea pe sine Creatorul său, iar această dăruire, constituie
însăși ființa jertfei. Ascultarea lui Adam și a Evei în paradis a fost o jertfă deplină
egală în sine, sau chiar superioară jertfelor externe care au urmat după alungarea din
Rai.101
Prima jertfă adusă de oameni după cădere a fost o jertfă de mulțumire, și de
fapt prima de natură internă exteriorizată printr-un act vizibil, în prima jertfă
Dumnezeu n-a privit la actul extern, ci mai mult la intenția jertfitorului, accentul a
fost pus deci, pe latura spirituală a jertfei.
Prima jertfă victima înlocuia pe sacrificator și aceasta era arătata prin punerea
mâinilor asupra victimei. Moartea păcatului nu urmează ca o consecință a morții
victimei ci ca urmare a confirmării jertfitorului cu viața lui Dumnezeu. Prin urmare,
jertfa are o mare valoare simbolică, prin faptul că reprezintă pe jertfitor. „ridicându-
se către creatorul său și absorbită astfel în El, intră în comuniune strânsă cu El".
Jertfa religioasă prin excelență este holocaustul sau arderea de tot, aceasta
fiind o jertfă care exprimă adorația și dragostea jertfitorului pentru Dumnezeu.
Nu numai jertfele dar și alte manifestări religioase erau respinse de Dumnezeu
dacă nu era făcută cu sinceritate. Dumnezeu cerea „jertfa inimii, nu a trupului,
ascultare și pietate nu rit și ceremonial, suflet nu carne, căci Dumnezeu duh este".
Păcatele pe care le săvârșește credinciosul îi aduc suferințe și îndepărtarea de
Dumnezeu, de aceea îi oferă daruri, ca să fie în legătură cu El și plata răutăților sale o
substituire cu moartea animalului, a cărui viață o înlocuiește pe a sa.102
La baza jertfelor trebuie să stea curățirea sufletească, înțeleasă aici ca purtarea
morală ireproșabilă față de Dumnezeu, înainte orice jertfe, Dumnezeu cere omului să
aibă o inimă umilită, pocăită. Totuși, aceasta nu-1 împiedică pe David „să dorească a
se curăța cu isop care se folosea la stropirea leprosului" pentru „curățire". (Lev.16,4-
9) când Legea era păstrată cu strictețe, Dumnezeu se putea lipsi chiar de jertfe.
Adevărata jertfă care a fost plăcută lui Dumnezeu fiindcă reprezenta în sine
pure sentimente morale, a fost ilustrată prin exemplul celor mai tineri martori; „că
noi pentru păcatele noastre pătimim… Iar eu precum și frații mei, și trupul și sufletul
mi-1 dau pentru legile pământești, rugându-mă lui Dumnezeu ca să nu întârzie a se
milostivi spre aceasta". (II Mac.32-37). Dacă Dumnezeu respingea uneori jertfele de
101 Ibidem, p.750102 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan
Diac.Prof.Dr. Emilian Cornițescu, op.cit., p.285

animale, o făcea pentru că nu îndeplinesc toate condițiile adevăratei jertfe, adică
acele ale unei inimi pocăite. Prin ascultare omul se dăruiește lui Dumnezeu aduce
prin aceasta o jertfă, în sensul că el moare pentru păcate, cu scopul de a trăi
poruncilor lui Dumnezeu.103
Mântuitorul lisus Hristos venind să desăvârșească Legea veche (Matei. 5, l 7-1
9) a arătat valoarea morală a jertfelor, cerându-i celui ce aduce darul său la altar să se
aproprie cu inimă curată, să se împace cu fratele său și apoi să aducă darul la altar
(Matei,5,23-24). Mântuitorul arată în acest fel că nu este mulțumit cu împlinirea
Legii așa cum o practicau evrei, care îndeplineau preceptele cultice fără a le însoți de
curăția lăuntrică.104
Valoarea religioasă și morală a jertfelor Vechiului Testament este relativă.
Numai jertfa Noului Legământ este perfectă fiind adusă de însăși Fiul lui Dumnezeu
având astfel o valoare unică și definitivă.
Pentru creștini, jertfele mozaice au încetat odată cu moartea Mântuitorului
care reprezintă jertfa deplină perfectă potrivit celor prorocite despre „Robul
Domnului", care-și va da viața ca jertfă pentru răscumpărarea tuturor (Is.53).105
Sensul jertfei după profeții Vechiului Testament
Pentru că omul nu este o ființă pur spirituală, cu una psihofizică, sentimentele
lui religioase au luat și o formă sensibilă, concretă ca de pildă: ridicarea mâinilor,
închinăciunea, prosternare, apoi darurile pe care el le aduce la altar , ca partea cea
mai bună și mai aleasă din produsul ocupațiilor sale. Prin oferirea în onoarea lui
Dumnezeu a unui dar, omul renunță liber la o parte din bunurile lui vrând să exprime
prin aceasta că el are numai o stăpânire vremelnică și condiționată asupra a ceea ce-1
înconjoară și că Dumnezeu are stăpânire absolută asupra tuturor creaturilor.106
Sacrificiul ar fi prin urmare un act al cultului extern sau un act vizibil
simbolizând o ofrandă internă, bazat pe o instituire umană sau divină, prin care omul,
în semn de omagiu pentru Dumnezeu (adorație, cerere, mulțumire, expiație), renunță
din partea sa la un bun de valoare mare pentru a-I oferi stăpânului său, cu speranța că
ofranda sa va fi primită făcându-L pe Dumnezeu să se întoarcă spre el, spre a-i oferi
comuniunea Sa.
103 Conf.Dr.Pr., Petre Semen, art.cit., p.752104 Pr.Gheorghe Burtan , op.cit., p. 165105 Ibidem
106 Diac.Gheorghe Papuc, art.cit.,p.429

în cursul istoriei Sale, poporul ales s-a depărtat adesea de la sensul inițial al
jertfelor. Acestea au devenit niște acte pur externe formaliste, fără jertfa sufletului. Și
cu toate aceste, poporul își punea multă nădejde în ele crezând că Dumnezeu are
nevoie de darurile nu de inima lui. Pentru combaterea acestor tendințe atât de greșite
Dumnezeu se folosește de trimișii Săi, Profeții Vechiului Testament. Ei au interpreții
voii lui Dumnezeu, trâmbițe și străjeri în mijlocul poporului, cum sunt numiți în
cartea profetului lezechiel (33,3-4).107
În Levitic, mai ales prin gura lui Moise, Dumnezeu cere poporului Său să
tindă să devină sfinți, să se asemene cu El, care este sfânt: „să-mi fiți sfinți căci Eu
Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt și v-am deosebit dintre toate popoarele ca să
fiți ai mei" (Lev.20,26;l 1,44,45).
De aceea Dumnezeu îl învață și caută să-L formeze potrivit aceste ultime
meniri ale lui , căci „ Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te învață spre folosul tău
și te duce pe calea pe care trebuie să mergi" (îs.49,17).
Jertfele mai poartă numele de închinare, rugăciune (Fac.22,5). De aceea
Dumnezeu nu respinge sacrificiile, ci el mustră intenția cu care se făceau ele de către
popor. „La Dumnezeu, care vede și cele dinăuntru și inima" (leș.20,12) nu jertfa în
sine era bine plăcută ci intenția jertfitorului era sufletul darului; credința lui, viața lui
frumoasă, intențiile lui bune erau plăcute lui Dumnezeu.
Profetul Ieremia zice: „așa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel:
„Arderile de tot ale voastre adăugați-le la jertfele voastre și mâncați carne, căci
părinților voștri Eu le-am vorbit și nu le-am dat poruncă în ziua aceea în care i-am
scos din pământul Egiptului, pentru ardere de tot și pentru jertfă ci le-am dat astfel de
poruncă : să ascultați glasul Meu Eu voi fi Dumnezeul vostru, iar voi î-MI veți fi
poporul Meu și să umblați pe toată calea, pe care vă poruncesc Eu ca să vă fie bine"
(7,21-23).
Profetul Ieremia oarecum în chip ironic sfătuiește poporul să le consume în
întregime, deoarece atunci când a fost într-un moment crucial în istoria lui, ca ieșirea
din Egipt nu i s-a spus să aducă jertfe, ci să meargă pe calea poruncilor pe care Iahve
i le făcuse cunoscute.Ca să poată dobândi iertarea Domnului, urmașii lui Avraam
trebuie să se închine altfel de cum fac ei, care cred că prin mulțimea jertfelor pot
atrage bunăvoința lui Dumnezeu asupra lor. Dumnezeu însă nu voiește jertfele lor,
care sunt respectate cu multă tristețe, dar care se făceau din fățărnicie; El
respinge aceste daruri ipocrite. „Nu nădăjdui în jertfa nedreaptă", se
107 Ibidem, p.430

citește înțelepciunea Lui lisus Sirah (35,13). „jertfele nu-ți vor ajuta când te bucuri
făcând rău", învață profetul Ieremia (l l, l 5)-Dumnezeu nu poate primi darurile unor
oameni care grăiesc prietenos către aproapele lor, iar în inimă îi făuresc cătușe
(Ieremia 9,8).108
Pentru fărădelegi „urâta-m, disprețuita-m plăsmuirile voastre și nu simt nici o
plăcere pentru sărbătorile voastre. Când îmi veți aduce arderi de tot și prinoase, nu le
voi binevoi și la jertfele de Mântuire, ale voastre nu voi pleca ochii", zice Domnul
prin glasul profetului Amos (5,21-22).
Jertfele externe, fără jertfa sufletului, sunt asemănate de către profetul Isaia,
întocmai cu cele ale păgânilor, care sacrificau oameni, câini, porci, etc.
Profetul Ieremia, nu combate Templul, nici sacrificiile și nici celelalte forme
ale cultului extern, o falsă concepție ce avea poporul față de aceste lucruri. Mulți
dintre fii lui Israel vedeau în viața religioasă numai o prestare de cult, fără o viață
morală.
Profetul combate abuzurile în cult, nu cultul însăși, ceea ce vrea să accentueze
este că nu cultul sacrificial este principalul ci o viață corectă, împlinirea cerințelor
fundamentale religioase și morale.
Această idee o exprimă mai direct profetul Osea, când zice „ milă voiesc, nu
jertfă și cunoașterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot" (6,6). Fără
dreptate, sfințenie și pietate, sacrificiile n-au nici un f o l o s.
Dumnezeu vrea acea știință practică, lucrătoare, însuflețită de dragoste, opusă
învârtoșării și impietății. Sub numirea de milă și cunoaștere, profetul înțelege toate
virtuțile.109
După păcatul său, David nu-și ia refugiul la jertfe, ci cu inima zdrobită de
căință, cade înaintea lui Dumnezeu cerând iertare „ că de ai fi voit jertfa și-și fi dat !
Tu însă nu voiești arderile de tot; că jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit,
inima înfrântă și smerită" (Ps.50,7).
Cultul, în primul rând sacrificiile sângeroase, era de criticat; ele erau nu numai
adulterat de către elementele cananeene, dar preoții și poporul considerau activitatea
rituală ca formă perfectă a adorației. Ori, proclamă profeții, în zadar e căutat în
sanctuare. Iahve; Dumnezeu disprețuiește sacrificiile, sărbătorile și ceremoniile
(Am.5,4-6;14-15;24-23); el cere dreptate (5,24). Profeții preexilici n-au precizat
niciodată care trebuie să fie activitatea culturală a credinciosului.
Problema nici nu se punea atâta vreme cât poporul nu se întorcea la Iahve.
108 Diac. Gheorghe Papuc, art.cit, p.434109 Ibidem, p.437

Profeții nu urmăreau ameliorarea cultului, ci transformarea omului.110
Junghierile, sângele vărsat și arderea cărnii în
sacrificiile Vechiului Testament, simbolizează necesitatea distrugerii formei de viață
veche, pentru a o reface într-o altă formă, în virtutea căreia viitorul trebuie să fie tot
mai frumos, tot mai fericit decât trecutul care se duce. Reflecția isaiană : „ toți
copacii pădurii vor bate din palme" (îs.55,12), când „prisma va înceta și dușmănia va
fi zdrobită" (îs.l l,13), nu n este o invocație poetică față de natură ci o pătrundere a
profetului în veacurile în care totul se schimbă. Din acestea rezultă o atitudine
categorică împotriva vechiului, împotriva a ceea ce nu mai corespunde , și un curent
nou de opinie.111
Originea jertfelor trebuie căutată în sentimentele religioase, înnăscute naturii
umane; conștient de dependența sa de Dumnezeu, omul a simțit nevoia să-și exprime
și pe cale văzută, prin daruri materiale atașamentul său față de El.
Pe ideea de unite a divinității propovăduită de Decalog se așează
uniformizarea cultică susținută de profeți. Pentru viitor profeții prevăd abolirea
jertfelor de tipul Vechiului Testament unui cult nou și a unei jertfe universal
valabile.112
Jertfele Vechiului Testament, preînchipuiri ale jertfelor Noului Testanent
Prin binecuvântarea și rugăciunile preotului, care însoțeau jertfele,
„ credincioșii au primit harul sfinților" (Lev.9,22, Num.6,27). împărtășirea harului
sfinților se evidențiază cu mai multă pregnanță din însăși porunca lui Dumnezeu,
care a zis, cu priviri la aducerea jertfelor pentru curățirea păcatelor „și preotul să facă
expiere pentru dânsul, pentru păcatul lui ce el 1-a făcut și i se va ierta lui"
(Lev.4,26,5, l 3).113
Cu toată diversitatea lor jertfele Vechiului Testament nu au putut aduce decât
curățirea trupească a omului (Evrei.9, l 9). Ele au adus totuși omului dreptatea legală
care îi permitea să rămână în comunitatea lui Israel, din care, așa cum se știe, putea fi
exclus dacă săvârșea păcate mari. în plus, jertfele își puteau pierde cu totul caracterul
lor simbolic dacă credinciosul israelit neglija latura spirituală a acestora precum și
ideea de substituire.
Atât prin sacrificiile sângeroase cât și prin ofrandele nesângeroase se încerca
110 Mircea Eliade, op.cit.,p.350111 Pr.Prof., N.Neaga, „ Teologia Vechiului testament și actualizarea ei" M.O. 28 (1976), nr.3-4, p. 187-188112 Idem, „Valoarea spirituală a Vechiului Testament", M.A, 11(1966) nr.9-10,p.579113 Conf.Dr..Pr. Petre Semen, art.at.p.754

să se practice credința și speranța din totdeauna a omului de a fi eliberat de păcate.
Pe lângă caracterul simbolic al jertfelor, prin care sacrificiul se substituie victimei ca
să fie iertat și să reintre în comuniune cu Dumnezeu, acestea preînchipuie unele
realități viitoare.
Spre exemplu după aducerea jertfei, resturile victimei destinate consumării
erau oferite celor ce au adus jertfa, ca un simbol al cinei date da Dumnezeu celor ce
s-au împăcat cu El. într-adevăr cina este simbolul împăcării și al uniunii cu
Dumnezeu (Luca.22,30;Matei.22,2; Apoc.19,9). Deci chiar dacă nu sunt desăvârșite
jertfele israelite sunt totuși valoroase în măsura în care sunt tipuri ale jertfei din legea
harului. Astfel, jertfa lui Avraam este plină de sens. în simbolul ei este prefigurat
Hristos. Mielul de care a întrebat pe tatăl său (Fac.22,7-8) este Hristos cel numit de
Sfântul Evanghelist „mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii".
In raport cu jertfa lui Hristos, jertfele aduse prin porunca lui Moise erau
nedesăvărșite, pentru că aveau un rol substituitiv, nefiind personale ca cea a
Domnului Hristos. De aceea au fost doar niște preînchipuiri.114
Jertfa mielului pascal e simbolizată prin jertfa lui lisus Hristos. Caracterul
simbolic al jertfelor se întâlnește atât la jertfele păgâne cât și la cele ale Legii
Vechiului Testament. Deosebirea dintre ele constă în credința pe care o mărturisesc
oamenii la aducerea lor, unele fiind expresia religiei monoteiste, altele ale
politeismului. La această deosebire radicală se adaugă și caracterul tipic al jertfelor
vechi testamentare care lipsește în acțiunile cultice ale lumii păgâne. Pe lângă
caracterul simbolic prin care omul se substituie victimei ca să fie iertat de păcate și
să poată intra în comuniunea teocratică jertfele Legi vechi preînchipuie adevăratul
sacrificiu adus o singură dată de Mântuitorul Hristos, pentru mântuirea lumii
(Evrei9,14).
Sensul tipic este specific jertfelor Vechiului Testament ele au la bază credința
și nădejdea în mântuirea sufletului de păcate, de aceea, prin intermediul lor se
practica ideea despre viitorul sacrificiu cu o valoare universală și eficientă în izbăvire
lumii de sub osânda morți, în baza raportului dintre jertfele Vechiului Legământ și
cea a Noului Legământ, drepții Legii vechi și al profeților se încheie cu Sfântul loan
Botezătorul, se împărtășeau de o putere deosebită ca să împlinească poruncile divine
și să ajute oamenii să urmeze calea bine plăcută lui Dumnezeu. Prin jertfele
sângeroase și nesângeroase se cultivă credința și speranța omului de a fi eliberate de
păcate, de aceea în mod subiectiv lucrează „în operantis" și preînchipuie sacrificiul
114 Conf.Dr.Pr.Petre Semen, A.B. în oct.!997,p.204

adevărat al Noului Testament. Aceasta nu lucrează „ex opere operato" așa cum
lucrează Sfintele Taine în biserică deoarece le lipsește harul sfinților, în măsura în
care ele preînchipuie jertfa Noului Testament, toate jertfele Legii vechi au o valoare
specială chiar dacă nu sunt însoțite de harul sfinților.115
Adevăratul sens și rost al jertfelor îl întâlnim de fapt în creștinism unde în chip
desăvârșit se exprimă conlucrarea dintre Dumnezeu și om prin trimiterea în lume a
logosului întrupat.
Jertfele vechiului Testament au o valoare relativă ținând seama de faptul că
păcatul strămoșesc nu era șters prin aducerea lor și afecta mult raporturile dintre om
și Dumnezeu. Ștergerea păcatului strămoșesc și a păcatelor personale o va realiza
jertfa de pe Golgota.
Chiar profeții Vechiului Testament au suplinit caracterul relativ al jertfelor
Legii Vechi care va fi înlocuită de Legea Nouă (Jer.3 l ,3 l-34). încetând Legea veche
care a fost un pedagog prin Hristos ca să ne îndreptăm prin credință (Gal.3,24) sau
umbră a celor viitoare (Col.2,17). Au încetat și jertfele prescrise de ea cu încheierea
Noului Legământ prin jertfa Mântuitorului Hristos ca să se înfățișeze în cer pentru
noi, înaintea lui Dumnezeu (Evrei.9,24). Imperfecțiunea jertfelor sângeroase și
nesângeroase e înlocuită de sacrificiul deplin al Mântuitorului Hristos care se
continuă în Biserici spre Sfânta Euharistie preînchipuită indirect de jertfele
nesângeroase. Prin moartea Mântuitorului pe Sfânta Cruce ar înceta toate jertfele
Legii Vechi, iar prin ruperea catapetesmei teplului în două (Matei27,51) s-a arătat că
de acum înainte cultul cel vechi e înlocuit de cel nou care are noi instituții religioase
și în centrul său este Sânta Euharistie instituită de Mântuitorul Hristos la Cina cea de
Taină, pentru ca oamenii după mărturisirea și ștergerea păcatelor prin Sfânta Taină a
spovedaniei să se împărtășească cu însuși trupul și sângele Fiului lui Dumnezeu Cel
întrupat ca să poată intra în împărăția cerurilor.
115 Pr.Prof.Dr. Dumitru Abrudan
Diac.Prof.Dr. Emilian Cornițescu, op.cit., p.287

Capitolul IV
V aloarea morală a pocăinței în V echiul T estament
Mântuitorul lisus Hristos aprobă învățătura morală a Vechiului testament și o
desăvârșește curățind-o de elementele omenești cu care au împovărat-o cărturarii și
fariseii prin răstălmăcirea și schimbarea conținutului.
în datoriile cu privire la aproapele sunt mai precis arătate, ele fiind
concretizate credinței lui Dumnezeu și a iubirii față de El.
Nu se poate concepe iubirea lui Dumnezeu și plinirea Legii fără iubirea
aproapelui. După Vechiul Testament omul este creat „după chipul lui Dumnezeu" și
pornind de aici comunitatea umană constituie un tot, o unitate care trebuie să
slujească lui Dumnezeu, prin împlinirea scopurilor fixate de El la Creație.
Căderea primilor oameni în păcat este mare, dar nu ireparabilă, o dată cu
pedepsirea primului păcat săvârșit, Dumnezeu hotărăște o zi a iertării și a mântuirii,
în vederea acesteia și pentru oameni Dumnezeu, din marea Sa iubire pentru oameni
și din îndurarea Sa îi cheamă din nou la Sine. Această apropriere de Dumnezeu
constituie ideea centrală a istoriei biblice, istorie a străduințelor umane în calea spre
desăvârșire.
Una dintre căile și mijloacele de apropriere de Dumnezeu, prin împlinirea
poruncilor Sale este pocăința.
4.1 Noțiunea de pocăință și elementele ei
Pocăința reprezintă revenirea la Dumnezeu în stare de umilință și cu rugăciune
profund marcată de regretul pentru fărădelegea săvârșită.
în Vechiul Testament, noțiunea de pocăință este redată prin verbul la imperativ
cu sensul de a reveni la Legea lui Dumnezeu și a se îndepărta de păcat.
Pocăința este acțiunea de îndepărtare radicală de la păcat și actul de apropriere
către Dumnezeu prin restaurarea omului păcătos în practicarea virtuților.
Acțiunea pocăinței este de natură lăuntrică, este vorba de o schimbare a
cugetului și prin urmare o transformare interioară a păcătosului, căci posturile,
umilința și alte acte penitențiale, pot fi considerate ca semne exterioare ale pocăinței,
dar Iahve care privește și cunoaște inimile așteaptă o schimbare radicală de
conduită.116
116 Pr.Drd. Jerpălău Gheorghe: „ Ideea de pocăință în Vechiul testament", în revista G.B., anul XLIII, București
1984, nr. l O-12., p. 128

Dumnezeu chemă pe oameni să se aproprie de El, să
intre în comuniune cu El pentru a avea viață veșnică și
pentru a se împărtăși de binefacerile sale: „spune-le: Precum e adevărat că Eu sunt
viu, tot așa de adevărat e că Eu nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să
fie viu" și iarăși,„întoarceți-vă, întoarceți-vă de la căile voastre cele rele ! Pentru ce
să muriți voi, casa lui Israel ?(Ezechiel 33,11).
Observăm din aceste cuvinte că Dumnezeu se adresează omului păcătos încă
din naștere, prin greșeala primului părinte al neamului omenesc prin care a intrat
păcatul în lume și împreună cu el moartea (Romani 5,12).
De atunci păcatul locuiește în cea mai intimă parte a eului, oamenii fiind
păcătoși și prin vină personală, căci fiecare dintre ei este uneori vândut (Romani4,4)
acceptând jugul patimilor păcătoase (Romani?,5).
Psalmistul este conștient că nici un om nu-i drept în fața lui Dumnezeu de
aceea el se roagă: „Auzi-mă într-u dreptatea Ta… Să nu intri la judecată cu robul
Tău, că nici un om nu-i drept înaintea Ta" (Ps. 142, l-2),iar profetul Isaia constată
trista stare decadentă a poporului și exclamă: „Toți am ajuns ca necurații și toate
faptele dreptății noastre sunt ca un veșmânt întinat". (Isaia 64,5).
în starea sa paradisiacă, starea sa inițială, omul se bucură de prezența lui
Dumnezeu, era fericit, era în plenitudinea de a exista, era deci într-o stare perfectă de
sănătate și pace pentru că Dumnezeu era în intimitate cu omul creat.
Răul, păcatul sfâșie această armonie și provoacă lipsa binelui, a perfecțiunii, a
dreptății, este deci starea de nedreptate și nelegiuire.
Acțiunea răului se poate sintetiza în:
-îndepărtarea lui Dumnezeu
-Vătămarea dreptului aproapelui
-Nesocotință în atitudinea făptuitorului
Toate acestea, deoarece numai nesocotința poate să se împotrivească lui
Dumnezeu și poporului său. Cel rău dezlănțuie, răutatea sa, cu atâta înverșunare
încât atinge pământul însuși și pune în pericol echilibrul creației. Răul cheamă după
sine alt rău provocând reacții în lanț, în felul aceleia a răzbunării sângelui. Binele
trebuie căutat iar răul trebuie evitat.
Ruperea legăturilor cu Dumnezeu duce la o moarte inevitabilă între omul
păcătos și Dumnezeu creându-se un mare abis și acum Dumnezeu își ascunde fața Sa
de la cel păcătos. Moartea pe care o aduce păcatul poate fioprită și răul săvârșit poate
fi rezolvat. Păcătosul este asemenea unui bolnav, ori Dumnezeu dorește întoarcerea

și tămăduirea lui: „Intoarceți-vă, copii rătăciți și Eu voi vindeca neascultarea
voastră. Ziceți: Iată venim la Tine, că Tu ești Domnul și Dumnezeul nostru"
(Ieremia3,22).
Această ruptură care s-a produs între om și Dumnezeu poate fi reconciliată
prin efortul unit al celor două părți: păcătosul trebuia să-și ceară iertare, în timp ce
Dumnezeu dăruiește din nemărginita sa bunătate harul său iertător. Omul trebuie să
înceapă prin a ridica obstacolul pe care el însuși 1-a pus, ca să nu mai fie atașat
păcatului său, „ca el să se întoarcă" (II Regi3,3) și să revină la Dumnezeu. Acest act
de revenire la Dumnezeu și Legea Sa fiind desemnat ca act de pocăință.
în Vechiul Testament termenul „teșuba", cu sensul de pocăință îl găsim la
Osea 14,2-3 „întoarce-te, Israele la Domnul Dumnezeul Tău, că tu te-ai poticnit din
pricina făgăduieli tale! Găsiți rugi de pocăință întoarceți-vă către Domnul și 1-1
ziceți Lui : lartă-ne orice fărădelege ca să ne bucurăm de milostivirea ta și să aducem
în loc de tauri, lauda buzelor noastre"
Din textul de mai sus reiese clar că Dumnezeu cheamă la pocăință pe Israel,
care îndepărtează de El din pricina idolatriei.
Profetul Osea, pune în evidență valoarea superioară a pocăinței sincere față de,
sacrificiile de tauri, care sunt lipsite de o reală participare a celui păcătos la actul de
implorare și slăvire a lui Dumnezeu.
Dumnezeu este cel care cheamă pe om la pocăință prin profeții săi: „Și acum,
zice Domnul, întoarceți-vă la mine din toată inima voastră, cu posturi, cu plâns și
tânguire. Sfâșiați-vă inimile, nu hainele voastre și întorceți-vă către Domnul
Dumnezeul vostru, căci El este milostiv și îndurerat, încet la mânie, și mult milostiv,
și-i pare rău, de răul pe care 1-a trimis asupra voastră. O, de v-ați întoarce și v-ați
pocăi", zice Domnul (Ioil.2,12-14).
Pocăința include în sine mai multe elemente atât interioare cât și exterioare:
a. Căința
Păcătosul trebuie să devină conștient că starea sa păcătoasă și în același timp,
să regrete sincer și profund păcatele săvârșite.
Căința se referă la păcatele săvârșite în trecut, iar în cele ce privește viitorul,
căința se transformă în hotărârea de a nu mai păcătui. Căința este o condiție necesară
pentru iertarea păcatelor. Căința reprezintă fondul și momentul comun tuturor
religiilor, tuturor sufletelor după cădere. Ea este prima parte și valorează cât jumătate
din pocăință. Ea concentrează într-un focar conștiința și viața, nu numai trecutul și
prezentul, ci și viitorul. Se poate spune că „nimeni nu suportă privirea trecutului său

fără să sufere", căci cine e fără greșeală? Și iarăși nimeni „nu-și privește trecutul
decât pentru că vrea ca viitorul să fie altul".
Există în căință o forță de trezire, de luminare în har „Păcatul cedează harului
care pătrunde sufletul așa cum întunericul cedează luminii". E o forță de cunoaștere
și de judecată a răului, care rănește persoana în relațiile ei cu Dumnezeu și aproapele
„Căci nimeni nu trăiește lui-și", de-am face fie binele, fie răul. în orice faptă noi
vedem o angajare trainică: Dumnezeu, aproapele, binele, între mine și aproapele meu
stă ca mijlocitor, ca punte de legătură, Dumnezeu, adevărul divin. Și căința nu s-ar
trezi în noi dacă, „violând această unitate trainică, lovind legea lui și aproapele meu,
nu m-ș simți eu mai ales ca, cu un bumerang și lovit și vinovat".117
Și lovitura altuia te poate atinge sau nu; cea de la tine însă doare totdeauna și
descoperi rana care s-a deschis înăuntrul tău, „întoarce-se-va răutatea lui, la capul
lui" zice psalmistul (VIII,12).118
In căință e pusă în joc esența noastră intimă și în ea experimentăm noi
nemijlocit răul. Suferința lucrează ca un semnal de alarmă, ca un înger de paza și
vestitor.
Căința e o sondă aruncată la mari adâncimi o incizie în sufletul bolnav care
pătrunde „mai adânc decât păcatul" (Sfântul Isaac Șirul) până la fondul sănătos din
noi.
Dacă răul e egal cu binele, atunci e de nebiruit; urcă până la rădăcinile ființei
și nu urmează pesimism iremediabil și fatalism.
Revelația ne spune, că Dumnezeu a pus heruvimi cu săbii de lumină ca să
păzească drumul care duce la pomul vieții (Fac.3,24) pentru ca răul să nu poată
pătrunde până la rădăcina harică divină din noi.
Acesta este rolul pozitiv al căinței, că ea pătrunzând până la hotarele profunde,
trezește forța vie credința și speranța și „tinde să repare dezordinea, să restabilească
armonia în compoziția valorilor noastre".119
Căința este o noțiune importantă în iudaism, un prealabil necesar iertării
devine și unul dintre cele mai mari daruri date omului de Dumnezeu.120
Biblia spune: „Te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul Tău." (Deut.4,30).
Acest pasaj este interpretat de înțelepți ca o aluzie la căință: această noțiune „de
întoarcere" semnalează că adevărata cale este cea divină, iar îndepărtarea de ea nu
poate fi decât nefastă. Înțelepți deosebesc două feluri de căință: una născută din
117 Pr. Constantin Galeriu, „Sensul creștin al pocăinței", în rev.S.T., XIX (1967), București, nr.9-10,p.675118 Ibidem119 Ibidem, p.677120 Dicționar Enciclopedic de Iudaism, p.143

teama de pedeapsă iar alta inspirată de dragoste profundă de Dumnezeu.
Căința născută din teama de pedeapsă preschimbă păcatele comise în mod
intenționat în greșeli săvârșite din nebăgare de seamă sau din neștiință ceea ce
micșorează gravitatea delictului.
Căința inspirată de iubirea de Dumnezeu transformă toate păcatele comise în
mod intenționat în fapte bune.121
Talantul spune : „Locul celor ce s-au căit, nu poate fi atins nici chiar de cel
mai drept dintre drepți". Rabinii exaltă semnificația căinței: „ea a fost creată încă
înaintea lumii însăși se înalță până la tronul divin, prelungește zilele omului și duce
la izbăvire".
Dumnezeu poruncește lui Israel să se căiască și să nu se simtă umilit căci nu
este nici o rușine ca Fiul Său să se întoarcă la tatăl sau care îl iubește.
Conform tradiției, de câte ori o catastrofă lovește comunitatea evreiască
poporul trebuie să se căiască și adeseori să postească. Rostul calendarului ebraic este
de a-i îndemna pe oameni să reflecteze la faptele lor și să se căiască, iar nu pur și
simplu să se abțină de la mâncare și de la băutură.
Zece zile ale anului sunt rezervate în special pentru ca omul să se căiască așa
cum se cuvine, acestea fiind cele zece zile „înfricoșătoare" de la Ros Hașana de la
lam Kipur, culminând cu sfârșitul slujbei de Neila, ultima slujbă din Kipur. Datorită
tradiției, în aceste zece zile Dumnezeu face căința deosebit de ușoară
Unii evrei pioși își analizează în fiecare seară faptele și se căiesc îndată de
greșelile lor. Când înțelepți îndeamnă omul să se căiască în ajunul morții, aceasta
vrea să spună că trebuie să ne căim zilnic, deoarece putem muri în orice clipă.
Noțiunea de căință ocupă un loc important în textele teologice evreiești ca și în
cele etice. Elementul esențial al căinței îl constituie remușcările și regretul pentru
păcatul săvârșit, ca mărturisirea păcatului aduce iertarea divină și că el nu trebuie să
se repete.
Rabinii spun că este necesară căința pentru ca o ofrandă să poată fi agreată de
către Dumnezeu. Ei spuneau „Nici ofranda pentru păcat, nici jertfa ispășitoare, nici
moartea, nici sărbătoarea ispășirilor nu poate înfăptui efectiv ispășirea dacă nu este
simultan și pocăința135.
„Mare este căința, deoarece ea aduce lumii vindecarea. Mare este remușcarea,
căci ea face să se apropie mântuirea realizată de Mesia. Mare este căința, căci ea
prelungește anii vieții unui om"122
121 Ibidem.122 A.Cohen , „Talmudul", ed.Hasefer, București 2001,p.170 Ibidem, p. 172

„Un ceas de căință și de fapte bune pe lumea aceasta prețuiește mai mult decât
întreaga viață în lumea care va să vină" (Avot.4,22).
Potrivit Bibliei, Dumnezeu nu se bucură de moartea unui om rău ci atunci
când se preschimbă și trăiește (Ezechiel 33,119, el așteaptă nerăbdător ca el să se
căiască și-i ușurează eforturile în acest sens.
Căința, denumită și frângerea inimii este și o durere a sufletului și o repulsie
continuă față de păcat.
„în căință noi trebuie să ajungem atât de departe încât să ne putem despărți de
un crâmpei al existenței noastre , pe care să-1 excludem din conținutul oxiologic al
persoanei proprii și aceasta din motiv că acest crâmpei a întunecat acest chip și
asemănarea noastră cu Hristos.123
Căința se manifestă în trei direcții:
-aversiunea pentru păcatul prezent
-regretul retrospectiv de a-1 fi săvârșit
-hotărârea de a-1 evita în viitor124
Căința înseamnă pe de o parte regret și nemulțumire față de ceea ce a fost și
este creștinul, pe de alta, arată creștinul așa cum ar fi vrut să fie.
Sfântul loan Gură de Aur spune: „că nu ajunge numai să recunoști că ești
păcătos, ci trebuie și gândul și hotărârea de a te ridica , de a te schimba în bine". Căci
păcatul nu mai după ce a fost săvârșit, stârnește durere sufletului ce la născut…,
păcatul după ce a fost săvârșit sfârși și torturează în dureri gândurile care-i dau
naștere , creând astfel în ființa credinciosului o stare de zbucium sufletesc .125
După Biblia condițiile prealabile ale căinței sunt:
-să recunoști natura păcatului săvârșit
-să înțelegi că pedeapsa e inevitabilă și că doar căința permite
evitarea ei,
-să reflecteze asupra iertării lui Dumnezeu și să renunți la păcat
Cel mai elevat nivel de căință este cel al căinței imediat după păcat, apoi
căința care survine după un dezastru și în sfârșit , pocăința care precede moartea.
După Evul Mediu, ideea căinței, întărită de liturghia penitențială și ritmurile
marilor sărbători, au continuat să joace un rol important în viața evreilor. Angoasele
în urma persecuțiilor i-a incitat și mai mult să ceară iertare lui Dumnezeu pentru
123 Diac.Prof. Niculae Balca, „Etapele psihologice ale mărturisirii, în Studii Teologice" , București 1955, nr. 1-2,
p.32-33124 Pr.Ioan Bunea, Pocăința- îndatorire de căpetenia a creștinismului, în rev; „Mitropolia Olteniei", 1957,
Craiova 1957, nr.l 1-12, p.738125 Sfântul loan Gură de Aur, Omilii despre pocăință , Migue, P.G.vol.49 col.310

păcatele cărora le atribuiau suferințele lor.
Perioada contemporană dezvoltă o accepție a căinței care se orientează în
două direcții:
-întemeiată pe interpretarea ancestrală, concepe
căința ca pe un element indispensabil atât
credinciosului cât și necredinciosului
-reinterpretarea căinței ca drumul întoarcerii la Dumnezeu
pentru cei ce au abandonat căile iudaismului.
Căința unui singur om ajută la readucerea universului către Dumnezeu și la
restabilirea armoniei lumii, așa încât întoarcerea lui Israel pe pământul său este
percepută de Kook ca o formă de căință națională ca o etapă spre unitatea regăsită a
procesului creației.
b. Mărturisirea păcatelor
Mărturisirea păcatelor este atât o necesitate psihologică cât și o poruncă
dumnezeiască „Deci, de se va face cineva vinovat de ceva din acestea și își va
mărturisi păcatul; Atunci, pentru păcatul său, pe care 1-a săvârșit să aducă Domnului
jertfă din turmă, o oaie sau o capră din caprele sale, pentru vina păcatului, și-1 va
curații preotul prin aceasta de păcatul său și i se va ierta păcatul".(Lev.5,5-6).
„Cine va păcătui împotriva Domnului și va fi vinovat, sufletul acela să-și
mărturisească păcatul ce a făcut…" (Num.5,6-7)
Solomon scrie: „Cel ce-și mărturisește păcatele și se lasă de ele va fi miluit"
(Pilde 28,13)
Mariam soția lui Aron, umplută de lepră, pentru cârtire împotriva lui
Dumnezeu, este tămăduită la rugăciunea lui Moise (Num. l 2, l – l 5).
Israeliți, întorși, din captivitatea babilonic, s-au căit înaintea preotului Ezdra,
căci se căsătoriseră cu femei de alt neam și au fost iertați de păcatul lor (Ez. l O, l O-l
l). Și tot așa rugându-se Neemia la Dumnezeu și mărturisind păcatele fiilor lui Israel,
i-a fost ascultată ruga lui.(Neemia 1,6-7).
Pocăința Ninivitenilor, la care a fost trimis de Dumnezeu proorocul lona, ca să
le predice pocăința (loan 3).
Mărturisirea păcatelor atunci nu era Taină, dar era totuși o necesitate
sufletească și o poruncă divină.126
Ea este un prim gest care evidențiază o pocăință sinceră și o tendință de
126 Protosinghel loan Nichie – Bălan „în Convorbiri duhovnicești, II Ed.Episcopia Romanilor și Hușilorr- 1990,
p.336

îndreptare și umilă supunere.
Dumnezeu poate sancționa pe drept pe cel păcătos, totuși el se arată
atotîndurător și-și dezvălui iubirea Sa, care este mai mare decât greșeala. Puterea
acestei iubiri biruitoare lasă spiritul unit.
Credinciosul se poate mărturisii lui Dumnezeu în duh de căință, prin
rugăciune. Această mărturisire își are valoarea ei, dar nu este suficient pentru iertarea
păcatelor. Deoarece păcatele săvârșite n-au fost numai o simplă decădere personală,
ci prin ele am luat o atitudine de indiferență și dușmănie față de semenii noștri și față
de Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta, iertarea pentru păcatele săvârșite nu mi-o pot
da eu singur, ci trebuie să o primesc de la cei față de care sunt vinovat și
răspunzător , adică de la semenii mei și de la Dumnezeu, deoarece în mod direct sau
indirect, toate păcatele sunt împotriva lui Dumnezeu.127
O mărturisire și o pocăință numai față de sine însuși nu există; aceasta nu
poate da nici iertare, nici liniștea sufletească. Starea sufletului chinuit de conștiința
păcatelor, precum și liniștea după primirea iertării prin mărturisire o redă foarte bine
psalmistul David: „ Răutățile mele, au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apasă
asupra mea … Toată ziua umblu apăsat de întristare … Slăbit sunt peste măsură și
răcnesc de durerea inimii mele" (Psalm.38, l- 8). „In tăcerea mea, oasele mele s-au
măcinat de gemetele mele necontenite": căci zi și noapte mâna ta apasă greu peste
mine; vlaga mea s-a topit ca de arșița soarelui. Ți-am dezvăluit însă păcatul meu și
vinovăția mea nu ți-am tăinuit-o, ci am zis : „Vreau să mărturisesc Domnului
fărădelegile mele. Iar tu ai ridicat povara păcatului meu" (Psalm 32,3-5)
Mărturisirea păcatelor este deci singura cale de obținere a iertării și de refacere
a echilibrului sufletesc. Ea se poate face față de un prieten pentru a-i cere un sfat și
față de cel care au greșit , pentru a-i cere iertare. Și una și alta este bună și necesară,
dar nu sunt suficiente pentru a produce iertarea lui Dumnezeu.128
Iertarea și liniștea deplină a sufletului o dobândește credinciosul numai prin
mărturisirea păcatelor în fața preotului: „ mărturisirea făcută în fața duhovnicului și
anume, nu istorisind numai simplu și rece păcatele ci spunându-le cu frângere de
inimă și cu regretul de a le fi săvârșit"129
Mărturisirea păcatelor nu înseamnă o înjosire, o dezbrăcare și deschidere
nedemnă a sufletului omenesc ci, dimpotrivă ea este un act de demnitate și curaj, în
această privință Sfinți Părinți folosesc următoarea comparație: după cum o boală
127 Pr.Irineu Crăciunaș, în Art „învățătura Ortodoxă despre pocăință", în revista Ortodoxia , anul XII, București
1960, nr.3,p.391128 Ibidem, p.392129 (Colectiv), Teologia Dogmatică și Simbolică, Voi II, București 1958, p.899

dacă este ascunsă și netratată, din neglijență sau din rușine de medic și din frică de
tratament, duce la moarte, tot așa și păcatele nemărturisite din rușine sau din altă
pricină rămân ca un fel de rană dureroasă în sufletul necredinciosului, și duc la
moartea sufletească . „ Nu-ți fie rușine a mărturisi păcatele" spunea Sfânta Scriptură
(Sirah 4,28). Nedemn și rușinos a fost momentul când s-a săvârșit păcatul , nu când
este recunoscut și mărturisit. Și dacă nu mi-a fost rușine când 1-am săvârșit, cu atât
mai puțin trebuie să ne fie rușine când îl recunoaștem și îl mărturisim.
Adevărata mărturisire a păcatelor este ca un fel de erupție a sufletului care
caută să înlăture de pe sine carapacea păcatului și să iasă la suprafață, la lumină și
libertate. Mărturisirea slăbește și veștejește astfel puterea și influența păcatului
asupra noastră, „căci precum șarpele scos din ascunzișuri la lumină se silește să fugă
și să se ascundă, tot astfel și gândurile cele viclene, date pe față prin mărturisire
desăvârșită, se grăbesc să fugă de om".130
„ Cei ce se îngreunează de o mâncare nedigerabilă sau bogată în sucuri și în
substanță, vărsând se ușurează; așa se vor neliniști într-u înăuntru și se vor îneca de
sucul și de substanța păcatului aceea ce au păcătuit și acoperă și-i ascund păcatul. Iar
dacă cineva se face acuzatorul său prin mărturisire, varsă păcatul și se curăță de toată
cauza boalei”131
De aceea, „cel ce-și tăinuiește păcatele sale nu propășește, iar cel ce le
mărturisește, capătă îndurare" (Prov.Solomon 28,3)
După cum am mai spus, mărturisirea păcatelor se face prin duhovnic, mulți
dintre ei știu însă să aducă pe cei ce se mărturisesc la durerea până la lacrimi pentru
păcatele lui. Asemenea duhovnici împlinesc, poate fără să știe, sfaturile Sfinților
Părinți.
Duhovnicul ia asupra sa răspunderea și căința suferitoare pentru păcatele ce i
se mărturisesc, intensificând răspunderea și căința sau chiar producându-le în
penitent, când ele nu s-au produs în acela din inițiativă proprie.
El își însușește într-un anumit sens neputințele aceluia și suferă pentru ele
asemenea lui Hristos „Dar El a luat asupră-și durerile noastre și cu suferințele noastre
s-a împovărat. Și noi îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu (Isaia 53,4),
ca și când ar fi ale sale , dar prin aceasta îi transmite aceluia puterea sa de a le depăși
prin adâncirea în acela a suferinței pentru ele. 132
Mărturisirea păcatelor este leacul cel dintâi și cel mai sfânt dintre toate în care
130 Sfântul loan Casian, Despre Părinți din pustia sketică, voi I, Sibiu 1947, p. 136131 Sântul loan Gură de Aur, Omilia II A la Psalmul 36132 Pr.Prof Dumitru Stăniloaie, în art „Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc", în rev. „Ortodoxia", anul XXIV,
București 1972, nr.l, p.8

se aplică pedagogia divină, în care se face educația sufletului după legile lui Hristos
și după disciplina Biserici. Nu este altă instituție pe lume care să ofere mijloace atât
de puternice pentru mișcarea adâncurilor sufletești ale creștinului și să ajute înălțarea
acestuia la o viață religioasă morală".133
c.Ea este hotărârea de a numai păcătui în viitor îmbinată cu
căința, deoarece cel care simte regret pentru păcatul săvârșit, înseamnă că ar fi dorit
să nu-1 facă și prin aceasta el se simte îndemnat să nu-1 mai facă în
viitor.134
d.Dezlegarea sau iertarea păcatelor, element ce urmează
mărturisirii și angajamentului penitenței de a nu mai păcătui și pe care Dumnezeu
o acordă penitentului prin preotul duhovnic.135
Iertându-i se păcatele credinciosul este eliberat de orice pedeapsă temporală
sau veșnică și prin aceasta dobândește nădejdea moștenirii vieții veșnice.
Prin mărturisire, credinciosul se desolidarizează de păcatele săvârșite, el nu
mai așteptă să fie acuzat și judecat pentru ele la judecata din urmă, ci înainte de a
ajunge la aceasta prin mărturisire el însuși vine înaintea lui Dumnezeu, se acuză și se
condamnă pentru păcatele săvârșite. Dumnezeu însuși vrea și cere să facem aceasta:
„Tu m-ai copleșit cu păcatele tale și cu fărădelegile tale m-ai chinuit" zice Domnul.
Eu sunt acela care iartă păcatele tale și nu-și mai aduce aminte de fărădelegile tale.
Adu-ți aminte și să ne judecăm între noi spune-mi întâi tu, una câte una, fărădelegile
tale ca să te dezvinovățești (Isaia XLIII,24-26).
Primind iertarea pentru păcatele mărturisite, cu zdrobire de inimă credinciosul
nu va mai fi tras la răspundere pentru ele la judecata din urmă.
Din elementele expuse mai sus, observăm că păcatul sub orice formă, aduce la
pieire și apăsă greu asupra conștiinței omului păcătos ceea ce face ca el să răspundă
la chemarea divină, recunoscându-și greșeala și implorând mila lui Dumnezeu:
„Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila Ta"(Psalm50,1).
4.2 Relația păcat — pocăință
În structura vieții pe care credinciosul doritor de înaltă ținută morală trebuie s-
o promoveze, accentul principal care pe un principiu pozitiv hotărâtor în orânduirea
ei și cere este iubirea, expresia raportului nou și dumnezeiesc, deopotrivă între
133 Pr.Inrineu Crăciunaș, op.cit., p.394134 (Colectiv.Teologia Dogmatică și simbolica, manual pentru instituțiile teologice , București 1958, p.897-898
voi.II135 lbidem,p.901-902

Dumnezeu și credincios și între credincios și semen.
În contextul iubirii își au fundament și finalitate celelalte coordonate ale vieții
creștine, precizate în egală măsură teoretic și cu garanții de eficacitate: propășirea în
virtute și idealul sfințeniei, pocăința și menirea, rugăciunea și duhul comunitar136
Îndeosebi noțiunile smerenie – pocăință, conjugate sunt definitorii pentru o
înțelegere cuprinzătoare a spiritualității creștine și a disponibilităților, umane de
realizare a ei. Pocăința face corp cu smerenia și amândouă definesc spiritualitatea
creștină pentru că „Biserica", trup al lui Hristos, realizează între mădularele sale, nu
numai o comunitate de credință și viață spirituală, ci și o comuniune de suferință și
păcat.137
În Sfânta Scriptură, păcatul este desemnat prin denumiri felurite. Astfel în
evreiește, este redat prin cuvintele : hattat – îndepărtarea de la scop; awom –
nedreptate, pesah — rebeliune, sarah — revoltă.138
Toți acești termeni îi găsim în rugăciunea psalmistului către Dumnezeu: „Cei
puternici se ridică în contra mea, în timp ce eu sunt fără de nedreptate (awom), fără
crime (pesah), și fără de păcat (hattat).
Expresia latină „peccatum" are un sens foarte larg, putând însenina orice
greșeală. De aceea întâlnim expresiile : peccatum naturae; peccatum artis.
In literatura creștină latinescul „peccatum" a dobândit un sens moral și
religios, dar este întrebuințat pentru a desemna, de asemenea concupiscența și prin
extensiune, pedeapsa și jertfa pentru păcat, obiectul păcatului.
În românește, termenul „păcat" are mai multe sensuri; dintre ele predomină
sensul moral-religios al unei fapte potrivnice voinței lui Dumnezeu.139
În Vechiul Testament păcatul este conceput ca ceva negativ adică opus voinței
și orânduirii divine. În Cartea Facerii, păcatul este conceput ca neascultare (Fac.2,16;
3,11), care se pedepsește în chip diferit (Fac.4,9-16; 6,5-7; 11-13).
După alegerea poporului israelit și promulgarea legii veșnice, preceptele
pozitive sporesc odată cu păcatele . Păcatele se prezintă acum ca acte de răzvrătire,
mai cu seamă când sunt și acte de idolatrie.
În vremea profeților , păcatul apare mai vădit ca ofensă a lui Dumnezeu și a
aproapelui, ca un fel de nebunie, ca infidelitate făcută Lui Dumnezeu de către
poporul ales; deci, ca un fel de adulter:
136 Ierom. Antonie Plămădeală, Câteva aspecte ale trăirii duhovnicești ortodoxe, în „Glasul Bisericii",
XVII,(1958), nr.3,p.237137 Max Thurian, La Confession, Leș Preses De TaizeFrance, 1966,.p. 13138 colectiv, Teologia Morală Ortodoxă, pentru institutele teologice, voi.I editura Institutului Biblic și de Misiune
al B.O.R., București 1979, p.384139 Ibidem,p.385

„Ascultă cerule, și ia aminte, pământule, că Domnul grăiește: Hrănit-am
feciori și i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea" (Isaia 1,2; Ieremia 3,1-2).
Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu și această călcare este însăși
împotrivirea la voia lui Dumnezeu făcută cu mintea și cu voia călcătorului de lege.140
Condițiile păcatului sunt :
lucrarea va să fie îndreptată împotriva legii divine, omitere sau comitere;
făptuitorul să fie conștient , actual și măcar confuz, de răutatea acestei lucrări; să-și
dea consimțământul voinței; lucrarea păcatului să fie evitabilă, adică să stea în
puterea omului credincios.141
După persoana care-1 săvârșește păcatul este de două feluri:
– păcatul originar sau păcatul strămoșesc, care este păcatul săvârșit de Adam,
și transmis tuturor urmașilor lui prin naștere și — păcatul personal, pe care îl
săvârșește fiecare om prin voință proprie. Sfânta Scriptură învață ca păcatul și-a luat
începutul din voința liberă prin amăgirea noastră, mai precis a protopărinților
paradisiaci de către satana și că plata păcatului, ca abatere statornică de la voință și
legea dumnezeiască, este moartea.
Din comparația cu păcatul diavolului, reiese că păcatul omului e mai puțin
grav decât al celui dintâi, dar nu că-i lipsit de gravitatea; dimpotrivă, căderea în păcat
a primilor oameni a protopărinților paradisiaci, are o gravitate neobișnuită.
Prin căderea în păcat se strică firea tuturor creaturilor care se abat la izvorul
lor dumnezeiesc, izvor de lumină și viață. Urmarea pentru cei păcătoși este moartea
trupească și moartea sufletească.142
Gravitatea păcatului reiese din urmăririle dezastruoase pe care le produce.
Astfel, prin păcatul strămoșesc dispare armonia cu tine însuți, cu Dumnezeu, cu
semenii și cu natura; trupul nu se mai supune sufletului ci înclină spre stricăciune; se
părăsește comunitatea cu Dumnezeu, ajungi rob al păcatului și diavolului; natura nu-
ți mai slujește decât cu mare greutate.
Păcatul este o ofensă și o revoltă, nesocotire a atotputerniciei și dreptății
divine, prin el am pierdut dragostea lui Dumnezeu, pe El însuși care ni s-a oferit.143
„Nu e pace în oasele mele de la fața păcatelor mele". „Necăjintu-m-am și m-
am speriat foarte; răcnit-am din suspinarea inimi mele" (Psalm 37,3,8).
Păcatul nimicește sănătatea morală și trupească a credinciosului, aduce
dezordine interioară, suferințe în viața personală. „Pentru păcatele mele cele multe,
140 Ibidem,p.388141 Ibidem,p.389142 Ibidem,p.403143 Abba Jean Violet, La Confession , Paris 1929, p.20

nu se îmbolnăvește trupul, slăbește și sufletul". „Stăpână, milostivește-te spre noi, și
ne ajută, sârguiește că pierim de mulțimea păcatelor", se spune în Paraclistul Maicii
Domnului. Păcatul este motiv și izvor de tulburare a ordinii naturale, a păcii și
armoniei pusă de Dumnezeu în lume și în firea omului.
în virtutea structurii sale ființiale, post paradisiace, credinciosul, deși i s-a șters
prin botez păcatul strămoșesc, îi rămâne , ca urmare a libertății morale, înclinația
spre greșeală, pe care complicând-o responsabil, ajunge să păcătuiască, uneori
iremediabil și de moarte.144
Păcatul instaurându-se ca realitate, a adus suferința ca o urmare tragică a lui.
Păcatul dezorganizează și tulbură viața necesară mântuirii.
Simțindu-se oarecum ca într-o furtună oceanică, împresurat de valuri și
aruncat din înălțimi întru adâncuri și iarăși trecând prin imensa genune, păcătosul se
transpune în situația unui naufragiat peste care s-au declanșat toate învolburatele
stihii ale vieții. De aceea are convingerea că nu se poate bucura de izbăvirea
Domnului fără a se smulge din învăluirea atâtor patimi. Și astfel, considerând postul
ca un mijloc de primenire sufletească, îndeamnă: „Să postim, post bine primit, bine
plăcut Domnului, postul cel adevărat cere înstrăinarea de răutăți, înfrânarea limbii,
lepădarea mâniei, depărtarea de pofte , de clevetire, de minciună și de jurământ
mincinos".145
Ninivitenii au postit în față inevitabilei pieiri: „au crezut în Dumnezeu, au
ținut post și s-au îmbrăcat în sac, de la cei mari până la cei mici".
Apoi se arată cum: „Postind Domnul …spre învățarea noastră a biruit pe
ispititorul, iar Moise prin postire s-a învrednicit în Sinai a „vorbit cu Domnul
Dumnezeu". De asemenea Enoh care „umbla în căile Domnului, nu s-a mai văzut,
căci Dumnezeu 1-a luat la sine". „Avraam, prin bunătăți și prin iubire de străin, a
primit pe Ieremia care a venit la el îngerește".
Prorocul Isaia, prin ascultare, s-a învrednicit de inspirația divină, (Isaia6,6-7),
iar Daniel prorocul „împreună cu cei trei tineri, fălcile leilor le-au sfărmat și au călcat
văpaia cea arzătoare", pentru statornicia lor în credință și înfrânare.
losif „postind mai înainte a scăpat de amestecarea femeii cei fărădelege", iar
David „a biruit pe Goliat".146
Eforturile pilduitoare aduse din Vechiul Testament ca o mântuire a succesului
pe care 1-au înregistrat ostenitorii amintiți, cu culminează, la plinirea vremii, în jertfa
144 Pr.Simon Radu, Epitimie și satisfacție în B.O.R. LXXXVII (1969), nr.3-4, p.331145 Stihoavma de luni I săptămâna.146 Prot.Nichifor Todor, „Pe treptele pocăinței", în Mitropolia Banatului, anul XXI (1971), ed. Mitropolia
Banatului, nr.4-6, p.236

de pe cruce a Mântuitorului Hristos, care a biruit nu un vrăjmaș obișnuit, ci „a
omorât tăria iadului".147
Dacă Moise , cu postul a făcut minuni despărțind marea, trecând poporul în
pustie și hrănindu-1, iar „lisus a lui Nave, cu înfrânarea a sfințit poporul și cu sorți le-
a împărțit pământul făgăduinței, biruind pe nadiaaniți", Mântuitorul Hristos, a
asigurat celor credincioși, viața veșnică. Prin post face un pas în istoria mântuirii.
Păcătosul e chemat în condițiile vieții sale efemere, să se întoarcă, să se
căiască și să-și descopere cele ascunse printr-o sinceră mărturisire creând mila lui
Dumnezeu. Anticipând ziua aceea, când „și morții din mormânturi vor învia, și toți
de o vârstă se vor face , si cele ascunse ale tuturor vor sta de față, amintește, prin
antiteză, că Moise s-a înfricoșat și și-a ascuns fața sa, căci s-a temut să caute la
Dumnezeu (leș.3,6), iar Daniel s-a temut de ceasul întrebării zicând: „cum ar putea
robul Domnului meu să grăiască cu Domnul meu, care este aici de față?, fiindcă de
spaimă îmi piere toată puterea și suflarea ni se istovește ?" (Daniel 10,17)148
Toți suntem păcătoși, pe temeiul universalității păcatului și a realității lui de
netăgăduit. Păcatul se substituie tendințelor și impulsurilor virtuoase, paralizează
voința și entuziasmul, distruge sentimente superioare, încrederea în sine, în semen, și
în Dumnezeu, favorizează , ceea ce este morbid și josnic, este un permanent și
periculos factor de dezagregare. Prin păcat credinciosul atentează la propria lui
demnitate, își denigrează valoarea sa umană, lucru contranstant, deoarece ființa
umană, capodopera a Divinității a fost chemată să urce culmile perfecțiunii, nu să se
afunde în abisul fărădelegilor.149
Păcatul este corelat cu pocăința.
în general prin pocăință, se înțelege lucrarea instituită de Mântuitorul, conform
căreia, credinciosul, căindu-se sincer de păcate și mărturisindu-le deschis, cu
hotărârea statornică, imperativă și promisiunea de a-și îndrepta viața prin virtute,
dobândește de la Mântuitorul, spre Sântul Duh, harul nevăzut al iertării. Urmarea
firească este împăcarea cu Dumnezeu și pătrunderea de viața harică. Pocăința poate
fi considerată ca taină, în care caz este specific creștină și ca virtute generală, deci
sentiment comun tuturor cu obârșie în natura psihologică și morală a omului.
Motivația religioasă a pocăinței stă în pronia divină, care cunoscând în
profunzime sufletul omenesc și înțelegând slăbiciunea umană în general, dar mai ales
știind ce ravagii produce păcatul în viața credinciosului, a lăsat Pocăința ca leac al
147 Ibibem148 Ibidem, p.235
149 Pr.Prof.Ion Bunea , „Păcatul și Păcătoșii", în Mitropolia Ardealului, III (1959), nr.5-6, p.390

însănătoșirii morale.150
„Pocăința cuprinde întreaga lucrare de desăvârșire a vieții creștine de la starea
de păcătoșenie până la culmile trăirii în duh".151
Pocăința reprezintă o cale de însănătoșire și de desăvârșire a sufletului. Cheia
pocăinței este frica de păcat și de pedeapsă. Posibilitatea de a ne curăța și vindeca
prin pocăință de păcatele săvârșite este mărturisită de Sfânta Scriptură și Sfânta
Tradiție, și confirmată de experiența nenumăraților creștini. „Venii să stăm împreună
la judecată", zice Domnul, „dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi
albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face". (Isaia T, 18). Sfântul loan Gură
de Aur spune : „sunt două lucruri păcatul și pocăința; păcatul este rana, pocăința este
leacul. Precum în trup sunt răni și leacuri, tot așa în suflet sunt păcate și pocăință…",
„Dumnezeu când șterge păcatele nu lasă nici o urmă, nu îngăduie să rămână nici o
cicatrice, ci o dată cu sănătatea ne dă și frumusețea, o dată cu îndepărtarea pedepsei,
ne dă și dreptatea, și face ca acel ce a păcătuit să fie la fel cu cel ce n-a păcătuit. Căci
șterge păcatul și-1 face să nu mai fie și nici să nu fi fost.
Așa de temeinic îl desfințează de nu mai rămâne nici cicatrice, nici
urmă, nici dovadă, nici semn. Sunt multe dovezi de pocăință ca: rugăciunea
stăruitoare , milostenia, postul, smerenia, etc.
Sfinții Părinți menționează îndeosebi lacrimile, care sunt o mărturie a
sincerității durerii sufletești și a setei de mântuire; ele arată că pocăința a răzbit adânc
învărtoșarea inimii și că pământul nostru este răscolit destul de adânc pentru a
dezrădăcina și usca toate bunurile și neghina păcatului dintr-însul . De aceea Sfântul
Grigore Teologul numește pocăința, botezul lacrimilor.152
Lacrimile pocăinței și sinceritatea mărturisirii renasc ființa credinciosului la o
viață nouă, stimulează optimismul natural, marchează „întoarcerea la ceea ce este
propriu naturii, de la ceea ce este împotriva naturii".153
Ea restaurează chipul lui Dumnezeu în noi și restabilește legătura familiară cu
Tatăl Ceresc, dă iertare reală și sens existenței noastre.154
De pocăință este legată și orientarea spre viitor, ea arătându-se deplină numai
dacă se transformă în îndreptare morală efectivă evitarea prilejului de a mai păcătui,
150 Diac. Gavriil Cernăuțeanu, „Frecvența săvârșire! Sfâintei Taine", în Mitropolia Banatului XX (1970), nr.4-6,
p.312151 Drd., Nicolae Stoleru, „Rolul pocăinței pentru promovarea Moralității credinciosului", în rev. Studii
Teologice anul XXV (1973) București, nr.1-2, p.59152 Pr.Irineu Crăcinaș, op.cit.,p.397153 Drd. Nicolae Stoleru , art.cit., p.60154 Pr.Dr.Simon Radu, „Despre sensul ordodox al canonului în Taina sfintei pocăințe", în Mitropolia Ardealului,
VIII (1963), nr.4-6, p.392

săvârșirea faptelor vrednice de pocăință.155
Pocăința este un act sufletesc și religios esențial, ce-și are obârșia în durerea ce
le naște în suflet, în aversiunea ce o simte penitentul pentru păcatele făptuite și în
dorința de a se întoarce la comuniunea cu Dumnezeu.156
Psalmul Ll/L – Numit psalm al pocăinței
Elementele istorisite de Cartea II Samuel, capitolul XI-XII, ne descriu păcatul
săvârșit de David, mărturisirea lui și pocăința care a urmat după ce profetul Natan
prezintă psalmistului fărădelegea săvârșită. Ca o urmare a acestei pocăințe și ca o
cerere de iertare, David scrie Psalmul 50.
Iudeii purtau război cu amoniții și toată oastea lor asedia cetatea Raba. In
acest timp David se găsea la Ierusalim, într-o zi, ieșise să se plimbe pe terasa
palatului său, văzu în apropriere o femeie îmbăindu-se. Frumusețea chipului ei 1-a
atras pe rege pe drumul ispitelor. El află că femeia aceasta era soția lui Urie Heteul,
unul din ofițerii lui ce se găseau la război. Neputând să-și înfrâneze pornirile David o
cheamă la palat și săvârșește păcatul adulterului.
Acesta era doar începutul, căci el va mai atrage după sine călcarea încă a uneia
dintre cele zece porunci, care sună : „să nu ucizi" (Exod 20,13).
Prin săvârșirea adulterului, David calcă Legea, situându-se în felul acesta în
afara ei, iar pedeapsa acestei greșeli era moartea celor doi adulterini.157
Situația se înrăutățește și mai mult pentru că el așteaptă ca Batșeba să nască și
prin această faptă a lui rușinoasă va fi dată în vileag, iar reputația lui în fața
poporului va fi știrbită. Cuprins de această teamă, David recurge la o viclenie, cu
ajutorul căreia speră să înlătur scandalul ce ar fi putut avea loc la nașterea unui prunc
ilegal. David, profită de situația lui în Israel și trimite după Urie să vină la Ierusalim
că trebuie să-1 informeze pe rege de situația armatei ce se afla în plină campanie.
Venind la Ierusalim, Urie, David nu-și putea închipui că el nu va trece pe la
soția lui s-o vadă. Odată ce acesta va intre în casă, David credea că va fi scutit de
bănuieli, iar mirarea ar fi manifestat-o Urie la faptul că Batșeba îi va dărui un copil
ceva mai devreme decât ar fi fost normal, va fi înlăturată punându-se pe seama
întâmplării.
155 Pr.Dr.Corneliu Sârbu, "Necesitatea Pocăinței în Sfânta Taină a Mărturisirii", în „Revista Teologică" XXXVI
(1946), nr.1-2, p.56-57156 Drd. Nicolae Stoleru , art.cit., p.61157 Magistrand.Mircea Basarab, „Psalmul Ll/L Ideea de rugăciune și jertfă" în rev. S.T. XIII (1961), nr.7-8, p.410

Numai că Urie nu se duce la soția sa, iar când regele David îl roagă de câteva
ori să se ducă acasă acesta îi servește prima lecție regelui adulterin: „Când chivotul și
Israel și Iuda locuiesc în corturi și generalul meu lacob și oștenii stăpânului stau
tăbărâți în câmp deschis, cum o să mă duc la mine acasă , să mănânc, să beau și să
mă mai culc cu nevasta mea? Pe viața mea și pe viața sufletului tău că treaba aceasta
n-o voi face-o". (XI,11).
David dându-si seama de caracterul supusului său, își vede planul năruit și
încearcă o ultimă șansă, dar nici aceasta nu îi surâde.
David este prezentat ca un adevărat despot al orientului, pentru care viața
unuia dintre cei mai buni ofițeri ai săi n-are nici o importanță, când se pune problema
propriilor sale plăceri și interese spune Bentsch.158
David hotărește că Urie trebuie să dispară cât mai repede cu putință și
apelează la ajutorul generalului loab.
Loab nu întârzie în aplicarea sentinței, astfel încât Urie, moare în prima
ciocnire pe care o au israeliții cu apărătorii cetății Raba. Un sol duce mesaj lui David
spunându-i că Urie este mort și atunci regele satisfăcut, transmite încurajări
generalului cotrădător, spunându-i : „nu-ți fie inima grea din această pricină, fiindcă
așamănâncă sabia, când pe unul când pe altul, îndârjește-te la luptă împotriva cetății
și dă-o la pământ." (l 1,25).
Mulțumit că nimeni nu-i mai stă în cale după ce au trecut zilele de doliu pentru
Batșeba, David o aduce la palat, devenindu-i soție. Batșeba la puțin timp după
aceasta, dă naștere unui prunc — fructul nelegiuirilor.159
Fapta lui David n-a fost plăcută înaintea Domnului și din această cauza Natan,
profetul este trimis în casa lui pentru ca să vestească nelegiuitului păcatul pe care-1
săvârșise și de care el nici nu-și dădea seama. Intrând la David, profetul dă dovadă de
un tact pedagogic și nu-1 acuza de la început pe rege ci încearcă să-i istorisească o
întâmplare care semăna foarte mult cu fapta ce o făcuse el.
David își dă seama de fapta săvârșită în momentul în care profetul îl mustră:
„pentru toate acestea Domnul te va pedepsi căci sabia nu se va depărta niciodată de
casa ta" (12,10). Deși David nu a murit cum ar fi meritat totuși urmările acestui păcat
se vor face simțite.
Răspunsul lui David la toate învinuirile aduse de Natau, este : „Păcătuit-am
înaintea Domnului! (12,13) — o mărturisire spontană, izvorâtă din adâncul unui
suflet ce-și dă seama de păcatul săvârșit, în această propoziție scurtă se cuprinde
158 B. Baentsch, David roi d'Israel, trad. în limba franceză de J.Marty. Paris 1935, p. 196159 Mag.;Mircea Basarab, op.cit.,p.412

întreaga mărturisire a păcatului, însoțită de o pocăință sinceră care-i aduce iertarea.
„Și totuși Dumnezeu a iertat păcatul tău. Nu vei muri îl asigura Natan, dar fiindcă ai
disprețuit pe Domnul, pruncul ce ți s-a născut va trebui să moară." (12,13-14)
Păcatul săvârșit de David îi întunecă conștiința în așa măsură, încât el nu își dă
seama de toate păcatele ce le săvârșește în continuare. Sentimentul vinei sau cel al
săvârșirii păcatului dispăruse cu totul din el, si singura preocupare era pasiunea
pentru frumusețea Batșebei și teama de a nu fi descoperit și defăimat de popor .
Aceasta este situația în momentul când intervine profetul Natan, care va
schimba starea sufletească a psalmistului, determinând în el mărturisirea atât de
sinceră și de completă, care avea să-i aducă iertarea din partea Domnului. Cu ajutorul
lui Natan, David reușește să înlăture vălul gros al păcatului ce-i cuprinsese inima;
conștiința lui înmormântată în mocirla păcatului reînvie mărturisind greșeala,
scuturându-se în felul acesta de ultimele urme ale păcatului și năzuind spre iertarea și
liniștea pe care i-o puteau aduce doar mărturisirea sinceră, rugăciunea, postul și
pocăința.
Sentimentul vinei este de acum treaz în conștiința lui David, iar comportarea
lui aduce întrucâtva cu a credinciosului care, conștient de păcatul comis, îl
mărturisește sincer și cu părere de rău.
Nici un păcătos n-a simțit mai viu și n-a exprimat mai puternic decât David
nevoia de a obține iertarea păcatelor săvârșite, în această privință, exemplul clasic
rămâne Psalmul Ll/L, care alcătuiește un model de pocăință și întoarcere la bine.160
în Psalmul Ll/L putem urmări și ideea de rugăciune, jertfă și păcat.
în general, în Vechiul Testament păcatul era considerat ca o revoltă împotriva
ordinii morale voită de Dumnezeu, ca o îndepărtare de la dorința sfântă a Domnului.
A comite păcatul, înseamnă a călca Legea , a rupe raportul ce există între om și
Dumnezeu, a te lipsi de toate darurile ce vin din partea Domnului, în sfârșit , a te
despărți de Domnul și a te lipsi de fericirea ce ti-e hărăzită în el. Păcatul este o
realitate obiectivă, o putere a lui Satan.
Prin păcatul comis, David își dă seama că a supărat pe Dumnezeu că relația
existentă între el și Domnul înainte de a păcătui, nu mai poate dăinui; păcatul
separându-1 de Dumnezeu, pentru că binele și răul nu pot conviețui.
Acest păcat, prin care bunele raporturi cu Dumnezeu s-au rupt îl apasă în
permanență pe David, determinându-1 să spună: „ Fărădelegea mea eu o cunosc și
păcatul meu este înaintea mea pururea"(5).
160 Fer. Augustin , „Ennarațio in Psalmum L, Migue, P.L., voi.36 col.586

Prin această mărturisire, psalmistul își recunoaște vina și perversitatea
păcatului său îi apare în toată profunzimea. Ea aplică starea conștiinței acuzată de
nedreptatea săvârșită, neliniștea și dorința celui păcătos de a se îndrepta.
A avea păcatul înaintea ta înseamnă a-ți aduce aminte mereu de neplăcerile
suferite de pe urma lui, a le trăi intens, a te păzi pe viitor de repetarea lui. Chiar și
atunci când ai primit iertarea nu trebuie să dispară din fața ochilor tăi, căci uitând
consecințele lui nefaste vei fi ispitit din nou de el.
în această direcție, Sfântul loan Gură de Aur ne spune: „Dacă Dumnezeu în
îndurerarea Lui, îți iartă păcatul, tu, pentru izbăvirea sufletului tău, ține-ți păcatul în
fața ochilor, căci aducerea aminte despre cele ce au fost înainte, ajunge o piedică
pentru cele viitoare."161
Prin „fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea",
psalmistul exprimă zbuciumul său sufletesc, mărturisește greșeala care-i tulbură
liniște. Acest zbucium rezultat din mustrarea conștiinței îl determină la pocăință și
mărturisire sinceră, în speranța că prin aceștia va primi iertarea și o dată cu ea și
liniștea de care avea atâta nevoie.
Meditând mereu asupra fărădelegi, David își dă seama că prin păcat a călcat
regulile stabilite de Dumnezeu. „Ție unuia am greșit și ceea ce este rău înaintea Ta
am făcut" (V,6), exprimă tocmai sentimentul de vină față de Domnul, care în
concepția Vechiului Testament, omul nu avea dreptul de viață și de moarte asupra
semenului său, acesta aparținând lui Dumnezeu și orice abatere de la acest gen era
considerată ca o lezare a drepturilor divine. După concepția Sfintei Scripturi,
nedreptatea contra creaturilor, în cele din urmă, este o nedreptate contra lui
Dumnezeu, pentru că El este Cel care a dat acestora demnitatea și baza tuturor
datoriilor care își au rădăcina in sfințenia divina.162
Prin fărădelegea săvârșită , David calcă dreptatea, Legea, și pentru aceasta el
este vinovat în fața lui Dumnezeu. David, a greșit față de Dumnezeu, Care 1-a ridicat
din condiții destul de modeste la cel mai înalt rang din statul teoretic al lui Israel.
Față de Acela care i-a făcut tot timpul binele, psalmistul greșește, arătându-se
nemulțumit. De toate acestea, însă el este convins și se pocăiește dându-și seama că
merită să fie pedepsit. Orice pedeapsă va primi, ea va fi meritată căci: „tu ești drept
întru cuvintele Tale și nepărtinitor în hotărârile Tale", afirma profetul despre
Dumnezeul său.
161 Sfânt loan Gură de Aur, „Predici despre pocăință și despre Sfântul Vavila", în românește de Ștefan Bezdech,
Sibiu 1938, p.73162 L.CLFillion, „La Sainte Bible Commentee d'apres la Vulgate et Ies textes originaux", tome IV, Paris 1924,
p.157

Fericitul Augustin vede în această mărturisire o afirmare a dreptății și sfințenie
lui Dumnezeu. Numai acela care e lipsit de păcat poate pedepsi păcatul. Acela,
pedepsește în mod drept, care nu are nimic ce ar putea fi pedepsit numai acela
dojenește cu dreptate în care nu este nimic de dojenit.163
„Că iată, întru fărădelegi am fost zămislit și întru-păcate m-a născut maica
mea.", David atinge una din cele mai dificile probleme ale teologiei: problema
păcatului originar, această vatră și izvor al păcatelor noastre .
După ce David, s-a prezentat în fața lui Dumnezeu, dezvăluindu-și cele mai
intime taine ale sufletului, recunoscându-și și regretându-și greșeala, trece apoi la o
autoexaminare întorcându-se până la cea mai fragedă copilărie, cunoscând și laturile
cu care ne-a legat sângele nostru moștenit.164
Psalmistul, recunoaște că încă de la naștere, din cauza păcatului strămoșesc
natura sa a moștenit un imbold spre păcat. Prin această mărturisire el se acuză și mai
mult, dar motivează totodată necesitatea milei dumnezeiești.165
Această prezentare realistă a păcatului e pornită dintr-un suflet care dorește
din toată ființa lui îndreptarea. Omul care nutrește un astfel de scop nobil nu ascunde
nici o urmă a păcatului, ci o mărturisește sincer, cerând printr-o adevărată pocăință
iertarea Domnului. David fiind conștient de păcatul săvârșit dorește, după
mărturisirea făcută, îndreptarea. Nădejdea mărturisirii generează în David, o
rugăciune curată, prin care psalmistul cere o schimbare, o înnoire totală a interiorului
său alterat de păcat. Iertarea păcatelor săvârșite de el nu o poate înțelege decât prin
prisma iubirii lui Dumnezeu față de oameni.
Cum David greșise mult, avea nevoie de multă iubire din partea lui Dumnezeu
și pentru aceasta face apel la îndurarea dumnezeiască, rugându-se : „Miluiește-mă,
Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor tale, șterge fărădelegea
mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește (3-4),
rezumând în aceste două versete întregul obiect al rugăciunii sale .
Psalmistul cere ca Dumnezeu să-1 mântuiască prin iubirea Sa cea mare față de
oameni; această iubire să se
reverse din belșug peste greșeala lui, abisul fărădelegilor cheamă abisul
îndurării, pentru ca abisul îndurării să absoarbă abisul fărădelegilor.
Trebuie să remarcăm și să recunoaștem că pentru epoca în care scrie David,
această concepție despre iertarea păcatelor este foarte înaltă, ea apropriindu-se mult
163 Fer.Augustin, op.cit.,p.col.590164 Hans Schmidt, „Die Psalmen", Tubingen, 1934, p. 101-102165 Fillon, op.cit.p.158

de concepția creștină.
David s-a împărtășit din plin de iubirea lui Dumnezeu și el știe că Domnul
dorește ca în inima omului să domnească adevărul și virtutea.
Pentru a înlătura o nouă cădere, David se roagă „în ascuns înțelepciunea mă
învață (8), adică Domnul să-i arate felul cum să-și alcătuiască noua viață și dacă
totuși se întâmplă să mai greșească atunci să-1 învețe ca printr- o căință sinceră să-și
mărturisească păcatul.
David cere iertare, direct de la Dumnezeu, singurul care i-o putea oferi zicând:
„Stropimă-vei cu isop și mă vei curații, splălamă-vei și mai mult decât zăpada mă
voi albi". (V.9).
Isopul reprezenta, de fapt puterea de curățire, iar în lumea veche se folosea și
ca medicament. Ținând seama de această proprietate terapeutică, el simboliza
purificarea morală a omului.166
Virtuțiile lui, râvna lui, după faptele cele bune, au fost umilite de păcat dar
vestea iertării îl va face să tresalte din toată ființa, îi va aduce bucuria supremă pentru
care se roagă: „Dă-mi prilej de bucurie și veselie, ca să se bucure oasele pe care le-i
zdrobit" (V.10).
Mereu în amintirea lui David revin mereu în minte amintirea păcatului
săvârșit. Conștiința lui e neliniștită de această prezență continuă a greșelii, care-1
acuză la fiecare pas, și din această cauză cererile lui pentru iertare se întâlnesc foarte
des în psalmi.167
Puternica credință că Dumnezeu va putea să-1 curețe de toate fărădelegile
redându-i în felul acesta libertatea din lumea păcatului, îl determină pe David să
roage pe Dumnezeu să-și întoarcă fața de la păcatele sale, să-1 ierte.
Prin întoarcerea feței, autorul înțelege numai iertarea păcatelor și nu și o
lepădare a lui de la fața Domnului : „ întoarce-ți fața, nu de la mine, ci de la păcatele
mele", adică păcatele mele să le ierți să le ștergi, dar să mă ai în vedere pe mine, care
mă tânguiesc pentru că le-am săvârșit. A avea mereu păcatul în fața ta și a te ruga
pentru iertarea lui, este o garanție că
Dumnezeu își va întoarce fața de la el și vei primi iertarea mult
dorită.168
Partea a doua a versetului „și toate fărădelegile mele șterge-le, indică o
curățire categorică a păcatului și nu numai o acoperire a lui.
166 Isidor Onciul, Cartea Pasalmilor, traducerea și explicarea făcute după textul masoretic, Redactată de Prof. Dr.
Emilian Voiutschi,1898, p.208167 Dr. Mircea Chialda, „Sacrificiile Vechiului testament", Caransebeș 1941,p.467168 Fer. Augustin. Op.cit.col.595

În rugăciunea sa David trece acum de la aspectul negativ al iertării la cel
pozitiv, prezentându-1 ca o transformare, o învoire interioară :
„Inimă curată zidește-mi, dumnezeule și duh puternic înnoiește înăuntru-1
meu" (v.12). Dându-și seama de perversitatea lui, autorul cere o învoire totală a tot
ceea ce este corupt în el, cere o viață nouă, de sfințenie în care să trăiască conform
idealului dorit de Dumnezeu, ideal după care tânjește de altfel și sufletul omenesc.
Dorește și cere de la Dumnezeu o învoire în urma căreia va duce o viață nepătată,
fără de vicleșug, o viață după care în momentul mărturisirii aspiră sufletul sau.169
Sfânta Scriptură nu înțelege totdeauna aducere din neființă la ființă sau
creație din nimic, așa cum e înțeles acest verb în Gen. l, l, și prefacerea întru
îmbunătățire a unui lucru.Deci prin „inimă curată", nu se înțelege crearea unei inimi,
ca și când ea n-ar fi existat înainte, și nici nu e vorba despre ființa sufletului ci despre
eroarea unei trăiri, virtuoase, despre o prefacere, o regenerare, o învoire a aceea ce
este vechi, astfel încât ea să fie adusă la frumusețea cea dintâi, îndepărtându-se toată
necurăția dobândită prin păcat.
Sfântul Maxim Mărturisitorul susține că : „Cel ce și-a făcut inima curată,
cunoaște nu numai rațiunile celor inferioare și de după Dumnezeu, ci privește
întrucâtva și în Dumnezeu însuși după ce a trecut peste toate; iar acesta este capătul
de pe urmă al bunătăților".
„Duhul Tău cel sfânt nu-1 lua de la mine"; Duhul despre care vorbește aici
David, este duhul Domnului, care a venit peste el în momentul când 1-a uns profetul
Samuil. (I Șam.16,13). Este vorba deci despre aceea harismă specială de care se
împărtășeau profeții, arhiereii și regi Legii vechi. în urma păcatului psalmistul nu mai
era vrednic de acest har și deși el nu i-a fost luat, totuși David își dă seama că el ar
putea fi îndepărtat de la persoana lui tot așa după cum a fost îndepărtat și de la Saul
și din această cauză se roagă ca Dumnezeu să nu-1 priveze de prezența Sa, adică de
duhul Său, pentru că fără acest duh el este conștient că nu poate avea loc comuniunea
între om și Dumnezeu.
Psalmistul se roagă ca ceea ce n-a pierdut să nu-i fie luat, iar ceea ce a pierdut
să-i fie redat : „Să-i fie redată liniștea conștiinței, pierdută în urma păcatului, veselia
petrecerii în Dumnezeu, de care se bucura din plin înainte și de care sufletul său este
golit acum și însetat:
„Redă-mi bucuria mântuirii Tale și cu duh voios mă întărește" (v. 14) prin
„bucuria mântuirii Tale", David cere ca Dumnezeu să-i arate printr-un semn că
169 Mag. Mircea Basarab,op.cit.,p.420

păcatul i-a fost iertat. 170
„Invăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și păcătoșii către Tine se vor
întoarce", afirmă David, și într-adevăr nimeni nu putea face lucrul acesta mai bine
decât el, căci un astfel de exemplu de pietate religioasă ar fi fost edificator pentru
supuși săi, si chiar străinilor le-ar fi dat o astfel de comportare.
Legea Talionului îl amenința pe David, însă sângele lui Urie și a celor căzuți
împreună cu el, iar după alții și celelalte vărsări de sânge înfăptuite, cerea răzbunare,
și pentru ca să fie scutit de moarte, pedeapsa pe care o merita, el se roagă zicând:
„Izbăvește-mă de sângiuiri, Dumnezeule , Dumnezeul mântuiri mele, bucurase-va .
limba mea de dreptatea Ta" (v.16). In acest verset autorul revine la ideea de la
început al psalmului, idee care domină de fapt întreg poemul. Autorul expune din
nou situația în care se află făcând apel la mila dumnezeiască, singura de la care poate
obține iertare, iar dreptate de care vorbește David este tocmai această milă prin care
Dumnezeul Mântuirii 1-a ridicat din păcatul în care căzuse.
Ridicat din păcat și deci iertat de El, psalmistul va vesti tuturor mila lui
Dumnezeu și marea Lui iubire de oameni pe care a făcut-o să rodească în el înainte
de a primi iertarea , David nu putea aduce jertfă de laudă Domnului, pentru că
păcatul, după concepția Vechiului Testament, rupe legătura omului cu Dumnezeu,
făcându-1 pe acesta nevrednic de a aduce laudă creatorului.
Primind iertarea, David devine vrednic și capabil de a-1 lăuda pe Domnul, și
pentru aceasta el zice: „Doamne buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda
Ta" (v.17), pentru că prin iertare buzele sale au primit dezlegarea din robia păcatului,
de acum sunt libere să aducă jertfă de laudă Eliberatorului.
Versetele 18,19 „Că de-ai fi voit jertfă Ți-aș fi dat, arderea de tot nu vei
binevoi. Jertfele lui Dumnezeu, duh umilit, inima înfrântă și zdrobită, Dumnezeule
nu vei urgisi.", reflectă imposibilitatea psalmistului de a aduce jertfă materială.
Pentru fărădelegea lui, Legea nu prevedea nici un fel de sacrificiu ispășitor, pedeapsa
în asemenea cazuri fiind moartea.
David își dă seama că în situația în care se găsește nu poate aduce nici o jertfă,
dar îi rămâne totuși o singură posibilitate de a jertfi Domnului și anume: să aducă o
jertfă spirituală, „duh umilit, inimă înfrântă și zdrobită", o adevărată căință, care
totdeauna este bine primită de către Dumnezeu. Deci, versetul 18 se referă în primul
rând la situația personală a lui David, la imposibilitatea lui de a aduce jertfă materială
și mai puțin la formalismul în care alunecase obiceiul de a se jertfi.
170 Dragomir Demetrescu , Explicarea psalmului 50, Studiul Exegetico Biblic, București 1897, p.54

„Duh umilit, inimă înfrântă și smerită" este jertfa pe care o cere Dumnezeu
omului, căci ea este însoțită de o căință și o pocăință bine plăcută Domnului, care
atrage după sine ascultarea rugăciunii și iertarea păcatelor .
„Inimă înfrântă și smerită", este o încununare a jertfei ce se putea aduce în
Vechiul Testament, e rodul rugăciunii adevărate rezultat dintr-o recunoaștere a
fărădelegii și o dorință înflăcărată de îndreptare. E tot ce are el mai curat, mai intim,
e fructul câștigat prin lacrimile pocăinței.171
Prin această jertfă, David se ridică la ideea înaltă a unei jertfe spirituale, mult
superioare jertfelor materiale practicate în Vechiul Testament și care au deviat apoi
într-un formalism sec și ineficace. Ideea unei jertfe spirituale superioare cele
materiale a fost predicată și de alți profeți testamentari, ea apropriindu-se și făcând
legătura cu jertfa cerută credincioșilor din Noul Testament.
Psalmul 50, tratează cele mai importante probleme ale raportului omului cu
Dumnezeu, iar rezolvarea acestora se ridică la o înălțime neașteptată pentru veacurile
acelea.
Pocăința și rugăciunea sunt încununate prin jertfă, „o inimă înfrântă și
zdrobită", pe care Dumnezeu o va primi totdeauna cu plăcere. David scoate în
evidență superioritatea și eficacitatea, jertfei spirituale, care poate fi adusă pentru
orice păcat, fiind oricând bine primită de Dumnezeu.
Pocăința sub aspect individual
în numele lui Dumnezeu, profetul Natau îi arată că el a păcătuit călcând Legea
lui Jahve și că va fi pedepsit ca atare.
Sfântul loan Gură de Aur ,comentând această intervenție a lui Natau,
subliniază cu deosebită finețe , felul în care Natau îi aduce mustrare regelui David
pentru păcatul său. Natau nu intră direct în miezul problemei, nu ripostează cuvinte
grele ci se folosește de o parabolă prin mijlocirea căreia îi face cunoscut păcatul
săvârșit și gravitatea lui , determinând pe David la o totală și sinceră pocăință.
La fel și regele Mânase, care adusese poporul în idolatrie, a fost pedepsit de
Dumnezeu cu robia asiriană, dar după ce s-a pocăit (2Cor.33, l 2-l 9)
Domnul 1-a readus la Ierusalim, iar el a restaurat Templul și cultul lui Iahve.
Pentru păcatele individuale, Dumnezeu a rânduit mărturisirea lor în fața
preotului și a prescris repararea pagubei adăugând și a cincea parte (Num.5,6-7)
171 Mag. Mircea Basarab, op.cit .p.425

Pocăința și Datoria în Legea Mozaică
Atunci când poporul israelit a păcătuit prin închinarea la idoli, Moise s-a rugat
pentru iertarea lui, implorând mila lui Dumnezeu: „Rogu-mă acum, de vrei, să le ierți
păcatul acesta, iartă-i, de nu șterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris"
(Exod 32,32)
Pentru ca poporul să aibă posibilitatea de a se căi pentru păcatele săvârșite
Moise a rânduit jertfe (Levitic.4)
La porunca lui Dumnezeu Moise a rânduit o zi anuală de pocăință, pentru a
obține iertarea întregului popor: „In ziua a zecea a lunii a șaptea care este ziua
curățirii, să aveți adunare sfântă; să postiți și să aduceți ardere de tot Domnului; nici
o muncă să nu faceți în ziua aceea, că aceasta este ziua curățirii ca să vă curățiți
înaintea feței Domnului" (Lev.23 ;27-28)
Pocăința în legea mozaică este marcată de mijlocireapentru păcătoși prin
slujitorii lui Dumnezeu.172
Preoția în Vechiul Testament nu era obștească, nu orice israelit, chiar foarte
credincios putea sluji la Cortul sfânt ,cu atât mai puțin să mijlocească pentru popor,
în Vechiul Testament doar preotul era autorizat să mijlocească la Dumnezeu pentru
credincioși, împărțindu-le binecuvântările și harul lui Dumnezeu.
Odată cu pocăința credinciosul Vechiului Testament îmbrățișează și datoriile
față de aproapele pe care le găsim mai ales în Decalog (Exod20, l – l 7;Deut.5,6-2 l ).
Aceste datorii alcătuiesc nucleul din care s-a dezvoltat întreaga legislație dată de
Dumnezeu poporului evreu ca popor ales al său și păstrător al legământului.173
Datoriile din Lege au constituit pentru poporul evreu, adevăratul îndreptar de
viață din punct de vedere religios-moral și social.
Ele alcătuiesc punctul de plecare în sens educativ, adică de a-1 face pe om mai
bun și mai drept, îmbrățișând întreaga viață a poporului ca acesta, educat în școala
Legii, să se ridice la înălțimea misiunii Lui.
Rolul educativ al acestor datorii a fost acela de a menține treaz și a întări în
popor sentimentul de răspundere și de dreptate, precum și de a înlătura răul din
comunitatea lui Israel, sporind astfel nădejdea spre mântuire a acestui popor și a
întări credința în Dumnezeu.
Datoriile din Lege sunt alcătuite de așa natură, ca din ele să se vadă că
Dumnezeu a purtat o grijă deosebită acestui popor ca un adevărat părinte, fie sub
raport religios, fie sub raport moral-social ,pentru viața publică, particulară sau
172 Pr.Drd.Jerpălău Georghe, art.cit., p.753173 Drd. Viorel Cloianu, în art: Datoriile față de aproapele după legea mozaică, în rev. ST.anul XXVII, București
1975, nr. l-2, p. 109

familială .Ele sunt un normator al raporturilor dintre credincios și Dumnezeu, dintre
om
și om, dintre om și societate.174
Datoriile credinciosului față de Dumnezeu sunt sintetizate în porunca Legii:
„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, și din
toată puterea ta".(Deut.6,5); iar datoriile credinciosului față de aproapele său sunt
concentrate în porunca divină: „Să nu-ți răzbuni cu mâna ta și să n-ai ură asupra
fiilor, poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Lev.19,18).
Aceste două porunci sunt norme fundamentale care au generat apoi acele
dispoziții speciale amănunțite după care poporul s-a călăuzit în toate aspectele vieții
sale.175
Datoria de cinstire a părinților o întâlnim în porunca Decalogului: Cinstește pe
tatăl tău și pe mama ta (Deut.5, l 6).Părinții sunt pentru copiii lor, aproapele cel mai
direct pe care trebuie să-1 iubească și să-1 cinstească, pentru că în familie începe
toată educația viitorilor membri ai societății.
Copiii de asemenea au datorii față de părinții lor, cărora le datorează dragoste,
ascultare, supunere, recunoștință, ajutor material și moral.
Toate aceste datorii sunt sintetizate în expresia, „Kabbed"= a cinsti (leș.20,12)
Prin toate poruncile îndemnurile prin care se impune și se recomandă cinstirea
părinților, fie tineri, fie bătrâni; învățătura Legii mozaice urmărește să întărească
familia și propășirea ei în bune condiții care să asigure dezvoltarea acestei mici
celule sociale, atât de importantă pentru binele și dezvoltarea oricărui organism
social, a societății în general, ca și a unei țări sau a unui popor.
Cei ce nu aveau respect față de părinți erau aspru pedepsiți: Cel ce va bate pe
tatăl sau pe mama sa, să fie condamnat la moarte (Ieș.2 l, l 5-l 7), iar cel ce va grăi
rău pe tatăl său sau pe mama sa , să fie dat morții (Lev.20,9)
Legea mozaică stabilește chiar și modul în care să fie executată pedeapsa cu
moartea.
Lapidarea este pedeapsa pentru copiii care dau dovadă de răutate față de
părinți ,,Blestemat să fie cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa".(Deut.27, l 6)
Împlinire datoriilor prezintă pentru familie și societate o valoare deosebită
deoarece cel ce-și respectă și își iubește părinții va învăța în acest fel cum trebuie să
se comporte și față de ceilalți oameni.176
174 Diac. Asistent Mircea Chialda ; „îndatoriri morale-sociale după Decalog" în ST, VIII (1956), nr.9-10, p.706175 Pr.Prf. V.L.Prelipceanu, „Viața religios-morală după concepția Vechiului Testament în Mitropolia Olteniei.
(1962), nr.5-6,p.271176 Diac. Asistent Mircea Chialda, op.cit.,p.610-611

Ospitalitatea-datorie a credinciosului față de toți semenii, datorie ce a fost
considerată sfântă fiind practicată și în epoca patriarhilor poporului evreu.
Primirea de către Avraam a celor 3 bărbați în cadrul trofaniei la stejarul
Mamvri, a constituit cel mai bun exemplu de ospitalitate în lumea iudaică.
David, refugiat la regele filișteau din Gat, se bucură de ospitalitatea acestui
rege, care voia, chiar să-1 facă comandantul gărzilor sale (I Sam.27, l 2;28, l-2)
Datoria omului de a iubi pe aproapele său este consfințită în cuvintele
Legii: ,,Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Lev.19,18)
Porunca va fi apoi reluată de Domnul lisus Hristos și dezvoltată pentru a fi
aplicată fiecărui om, fără deosebire de neam
Din această poruncă împreună cu porunca iubirii față de Dumnezeu,
Mântuitorul va face suprema poruncă a Legii celei noi. în porunca din Levitic
(19,18) prin „aproapele" se înțelege mai mult vecinul, prietenul (Fac.38,12).
Porunca de a-1 iubi pe aproapele său ca pe sine însuși înseamnă a-i dori și ai
face binele așa cum își dorește cineva sieși însuși.
Porunca divină a Legi de a iubi pe aproapele este un corelar al poruncilor care
trebuiau să promoveze egalitatea, fraternitatea și dreptatea între israeliti.
Iubirea față de aproapele trebuie concepută ca motorul și finalul vieții morale a
credinciosului, căci ea deschide, călăuzește și orientează întreaga lui viață de familie
și societate.
În legea mozaică există îndatorii față de aproapele ce au în vedere
normalizarea relațiilor de prietenie, cinste și respect între israeliti. Gestul prin de
dragoste al lui losif față de frații lui urmărește scoaterea în relief a două lucruri: să nu
se răzbune pe frați care 1-au vândut negustorilor străini; vinderea lui a fost un
eveniment providențial „Nu sunteți voi care m-ați trimis aici în Egipt ci Dumnezeu"
(Fac.XL,8). Dumnezeu a vrut să transforme în bine ceea ce ei au plănuit rău
împotriva lui.
Dacă iubirea compatriotului și a străinului sunt recomandate și cerute, dacă ura
și răzbunarea sunt interzise, trebuie însă să se recunoască, că în viața de toate zilele a
poporului evreu din tot cursul istoriei sale, dacă manifestă ură, mânie și răzbunare,
existau totuși, acestea; au avut drept consecință pocăința poporului, reîntoarcerea la
Dumnezeu.
Prin pedepsirea păcatului, omul a trecut din paradisul libertății la cel al robiei,
întâiul cuvânt din Decalog, adică cuvântul care formează începutul poruncilor lui
Dumnezeu, cuvânt care se referă la libertate „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care

te-a scos din țara Egiptului.177
Respectarea persoanei umane are în vedere în primul rând, respectarea vieții
aproapelui, viața fiind cel mai înalt bun natural al omului pe pământ. Dreptul la viață
al omului este un drept înscris în legea naturală ca rezultat al creației divine al
omului de către Dumnezeu. Omul personal nu are dreptul, absolut asupra vieții, acest
drept fiind rezervat numai Creatorului, așa cum prevede și porunca din Decalog „Să
nu ucizi" (leș.20,13). Numai Dumnezeu are dreptul de a ridica viața omului ca
stăpân, creator și ziditor al vieții. Omul are datoria de a-și păstra viața sa și-a respecta
pe cea a aproapelui, fiindcă toți au fost creați de Dumnezeu.
Prin ucidere încetează existența umană pe pământ, omul este privat atât de
dreptul lui natural la viață, cât și de posibilitatea de a se pregătii pentru viața de
dincolo.
Omul stăpânit de instinctul natural al conservării și de iubirea de sine trebuie
să-și apere în primul rând viața proprie. Omul este dator de a apăra, de a respecta vița
aproapelui deoarece datoria dragostei față de aproapele urmează imediat după datoria
dragostei față de sine.
Uciderea nu distruge numai pe individ în sine, ci în același timp privează și
societatea de un membru al ei, de unul care contribuie alături de ceilalți la progresul
vieții sociale. Actul uciderii nu este numai un rău împotriva individului ci constituie
și un rău social, este abrutizarea simțului moral și o încălcare a porunci: „Să-1 iubești
pe aproapele tău ca pe tine însuți".
Porunca „Să nu ucizi", este suficientă pentru asigurarea existenței individului
și a societății.178
Omul pentru a-și întreține viața, iar societate pentru ca să se dezvolte sunt
necesare anumite bunuri materialeși spirituale.179
O altă datorie față de aproapele este porunca „Să nu furi", însușirea bunurilor
aproapelui este socotit un păcat greu pentru răul pe care-1 aduce individului și
societății si este o manifestate de nerespectare a datoriei omului de a fi drept și a-și
manifesta dreptatea față de aproapele.
Singura, munca constituie calea care asigură baza materială a societății
producând în om o schimbare radicală, deoarece prin muncă omul este educat să
înfăptuiască întotdeauna binele și dreptatea, să fie un om corect și cinstit.
O datorie a omului față de aproapele este mărturisirea adevărului. Datoria de a
177 Origen, „Srieri alese", partea I în P.S.B. 6 ed., Istitutului Bibliei și de Misiune al B.O.R., București 1981, p.80-
81178 Drd.Viorel Caloianu, art.cit.,p. 112179 Ibidem

mărturisi adevărul. Datoria de a mărturisi adevărul și a nu se abate de la el prin
rostirea neadevărului, îi impune omului o conduită morală conform cu porunca
divină, cât și cu principiile morale ale societății.
A face în numele lui Dumnezeu un jurământ strâmb înseamnă a profana
numele divin, a-i ridica caracterul lui de sfânt și a-1 degrada făcând din el un mijloc
obișnuit de folosire curentă.
Minciuna și calomnia nu sunt spre slava lui Dumnezeu, fiind că lui îi sunt bine
plăcuți numai cei care rostesc adevărul, cei care se conformează normelor divine și
sociale. Deosebirea dintre cei drepți și răi constă în aceea că cei drepți rostesc
adevărul, cei care se conformează normelor divine și sociale. Deosebirea între cei
drepți și răi constă în aceea că cei drepți rostesc adevărul bine plăcut lui Dumnezeu
pe când cei răi neadevărul, care reprezintă nu numai o împotrivire față de Legea
divină ci și o defăimare a aproapelui.
Orice credincios se bucură nu numai de cinstea și bunul său nume câștigat prin
calitățile și munca sa personală cât și de respectul și aprecierea semenilor săi din
societate, în respectarea acestui drept, prima condiție este, mărturisirea adevărului și
împlinirea dreptății fașă de orice semen.
Datoriile omului față de aproapele după Legea mozaică având un caracter
religios-moral și social, sunt adevărate norme de credință în viața pe care
credinciosul trebuie să le urmeze conform porunci din Lege: „Să-1 iubești pe
aproapele tău ca pe tine însuți" (Lev.19,18).
Ele constituie baza raporturilor dintre om și om, dintre om ca individ și
societatea în care trăiești, fiindcă orice om este și rămâne încadrat în viața socială a
societății și deci este datoria să respecte aceste datorii pentru buna dezvoltare a ei.
Datoriile omului față de aproapele după Legea mozaică au redat omului ceea
ce însuși natura i-a dat, dreptul la viață, să facă din om un adevărat om, care să-1
respecte și să-1 cinstească pe aproapele său.
Potrivit cu structura și valoarea religioasă și rnoral-socială a datoriilor față de
aproapele care au un pronunțat aspect umanitar de dreptate socială, Legea mozaică
prin perceptele ei a întrecut tot ceea ce a putut produce antichitatea.
Aceste datorii au fost și rămân un adevărat îndreptar pentru educația vieții
religios morale a fiecărui credincios, deoarece promovează virtuții sale și idei înalte
ca: egalitatea, dreptatea, pacea și buna înțelegere dintre oameni și popoare. Ele
contribuie la formarea caracterului și a personalității individului, la respectarea și
afirmarea demnității umane, asigurând în același timp progresul spiritual și material

al individului și al societății.
Concluzii
în dubla ei semnificație , de învingere a păcatului și afirmare a darului
,pocăința creștină va avea de rezolvat în exercițiul ei ritual-pastoral și probleme care
ni le dă păcatul, sprijinindu-ne pe decalog, dar și dezvoltarea mai ales din simbolul
credinței, a unei table de valori și întrebări pozitive.
Privind așa , și pocăința și mântuirea ca scop al vieții noastre, la o mai atentă
cercetare a conștiinței ca și la orice încercare de a ne cunoaște mai profund, oare nu
s-ar cuveni să nu întrebăm: cugetăm noi și la greșelile noastre, dar și la zestrea de har
primită de fiecare în Taina Sfântului Botez.
Ne consacram cu fidelitate și devotament cultivării darului, văzând în el un țel
al vieții noastre; să creștem și să rodim și rodul nostru să-1 oferim : lui Dumnezeu, ca
un prinos, ca o jertfă de bună mireasmă ; aproapelui, ca o dovadă vie de iubire și
slujire, iar nouă înșine ca o ,,pâine spre ființă îl păzim să nu se înăbușe, să nu se
stingă de furtuna ispitelor, patimilor și deșertăciunilor, sau să rămână îngropat în noi
Suntem încredințați că nimeni nu va fi în stare de ,, răspuns bun la dreapta
judecată .,decât dacă 1-a lucrat, a înmulțit talantul, a crescut prin el până la plinătate
și așa numai va putea auzi de la Domnul său : ,, Bine slugă bună și credincioasă ;
peste puține lucruri ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria
Domnului tău .(Matei25,21)
în pocăința creștină noi biruim păcatul prin căința, dar îl și depășim prin
creație și naștere din nou. în acest fel nu punem doar o frână a păcatului, care poate
însenina uneori chiar o frânare a firii, ci energiile care îi slujeau le consacrau pe de-a
întregul unei vieți de slujire binelui și adevărului, lui Dumnezeu și aproapelui
Ajutorul lui Dumnezeu se primește și prin rugăciunea stăruitoare, care trebuie
să însoțească continuu lucrarea pocăinței .Pocăința pregătește pe creștin pentru
dumnezeiască Euharistie, prin care primește însuși Trupul și sângele Domnului
Hristos. însănătoșirea vieții morale a creștinului este deci o lucrare de comuniune ,o
lucrare ce se realizează prin colaborare și întrepătrunderea dintre efortul uman și
ajutorul divin. Prin aceasta, pocăința are o strânsă legătură și cu credința. Ele se
cheamă una pe alta. Nu poate fi credința adevărată și vie fără căință sinceră, nici
pocăință întreagă și lucrătoare fără credință vie. Una se zidește pe cealaltă.
Jertfele ca și rugăciunea sunt acțiunile cultice rezervate lui Dumnezeu de cei
ce au simțit nevoia să-și exteriorizeze sentimentele lor religioase. Ele pornesc din

sentimentul de dependență față de Dumnezeu, singura scăpare și ajutor al omului
credincios.
Ideea de jertfă o întâlnim la toate religiile și aceasta a izvorât din conștiința
vinovăției omului credincios, din nevoia de a exprima adorarea și mulțumirea pe care
o datorează lui Dumnezeu , dar mai ales din necesitatea curățirii păcatelor. Totodată
ea este și produsul conștiinței de dependență față de Creator, precum și al
reminiscenței de la comuniunea ce există între el și Dumnezeu în stare de
nevinovăție.
Un oarecare sacrificiu a fost adus de către om și înainte de căderea în păcatul
neascultării, care era însă de natură spirituală. Jertfele Vechiului Testament roade al
sentimentului religios sădit de Dumnezeu în om încă de la creație, sentiment care se
exteriorizează prin aducerea de jertfe care erau însoțite de rugăciuni de cerere ,
mulțumire și au drept scop principal iertarea păcatelor.
Pocăința și rugăciunea sunt încununate prin jertfă, o ,,inimă înfrântă și zdrobită
,pe care Dumnezeu o va primi totdeauna cu plăcere. David scoate în evidență
superioritatea și eficacitatea jertfei spirituale, care poate fi adusă pentru orice păcat,
fiind oricând bine primită de Dumnezeu.
Accentul a fost pus pe latura spirituală a jertfei, întrucât lui Dumnezeu îi place
sacrificiul intern, care constă mai ales în ascultare. De fapt nu numai jertfele, dar
orice altă manifestare religioasă nu poate fi agreată de Dumnezeu dacă nu era făcută
cu sinceritate.
Materialul de jertfă era exact din aceleași elemente care alcătuiesc ființa
umană, pentru că acesta trebuie să-1 reprezinte pe el. De asemenea , jertfele Legii
vechi au fost însoțite de anumite ritualuri prescrise de Dumnezeu prin Lege, prin care
se urmărea nu atât îndeplinirea lor formală, cât mai ales respectarea cu strictețe a
prescripțiilor morale, adevăratul motiv al instituirii jertfelor.
Prin scurgerea sângelui și stropirea altarului de jertfă, se evidenția scopul
expiator al jertfei și simboliza totodată oferirea sufletului, a vieții umane care se
credea că este în sânge. Totodată prin aducerea jertfelor după un ritual precis ,
Dumnezeu a cerut omului curăția sufletului, nevinovăția inimii care se concretiza
prin împlinirea poruncilor divine.
Așadar, jertfele ca și celelalte manifestări religioase, au avut numai un caracter
tipic , prefigurând realitățile din Noul Testament. Ele sunt prin ceremonialul lor
religios numai niște semne vizibile cu scopul de a pregăti pe oameni în vederea
jertfei adevărate a Mântuitorului Hristos.

Având, legiuitor pe Dumnezeu însuși, jertfele Vechiului Testament sunt
superioare celor păgâne, pentru că sunt expresia gândului curat, a inimii smerite și se
referă îndeosebi la observarea dispozițiilor morale ce trebuiau respectate cu strictețe.
Totuși pentru împăcarea omului cu Dumnezeu jertfele Legii vechi n-au fost
suficiente. Ele au fost doar niște simboluri și preînchipuiri ale unicului și
adevăratului Jertfitor, a lui lisus Hristos , fiul lui Dumnezeu.
Prin jertfele Vechiului Testament s-a pregătit atât religios cât și moral drumul
spre Golgota, spre jertfa desăvârșirii și a mântuirii tuturor.
BIBLIOGRAFIE
Biblia sau Sfânta Scriptură
1.Abrudan, Pr.Prof.Dr.Dumitru
Cornițescu,Diac.Prof.Dr.Emilian
2.Bălan, Protosinghel loanichie
3. Balca, Diac.Prof.Niculae
4. Basarab, Magistr., Mircea
5. Bunea, Pr. loan
6. Idem
7. Burtan, Drd. Gheorghe
8. Caloianu, Drd. Gheorghe
9. Cernăuțeanu, Diac. Gavriil
10. Chialda, Dr. Mircea
11. Idem
12. Cohen. A.13. Crăciunaș, Pr. Irineu

Editura Institutului Biblic și de
Misiune Creștină la B.O.R., București,
1994
Arheologie Biblică",
București, 1994, pp.245-284 "
Convorbiri Duhovnicești II",
Episcopia Romanului și Hușilor,
1990, p.336
" Etapele Psihologice ale
Mărturisirii", S.T. București,
1955, nr.1-2, pp.32-33 " Psalmul
Ll/L, Ideea de Rugăciune și
Jertfă ", S.T. XIII (1961), nr.7-8,
pp.417 -426 " Pocăința,
îndatorire de căpetenie a
Creștinismului", M.O. , 1957, nr.11-
12, pp.738 " Păcatul și Păcătoșii",
M.D. III (1959), nr.5-6, pp.390 "
Rolul îndrumător al Vechiului Testament", S.T. XXV
(1973), nr.9-10,pp.725
" Datoriile față de
aproapele după Legea
mozaică", S.T. XXVII
(1975), București, nr.l-
2,p.!09
" Frecvența săvârșirii
Sfântei Taine", M.'fi.XX,
(1970), nr.4-6,pp.312
"Sacrificiile Vechiului
Testament", Caransebeș
1941, pp.467
" îndatoriri Moral-Sociale
după Decalog", S.T. VIII
(1956), nr.9-10,pp.706
" Talmudul", București
2001, pp.170 "învățătura
Ortodăxă despre

14. Ciudin, Pr.Prof.
Nicolae
15. Demetrescu,
Dragomir
16. Douglas J.D.
17. Drâmba Ovidiu
18. Eisenberg Josy
19. Eliade Mircea
20. Idem
21. Fillon CI.
22. Frențiu, Pr. Vasile
23. Fer. Augustin
24. Galeriu, Pr.
Constantin
25. Idem
26. Sântul loan Casianpocăință", Ortodoxia, XII (1960)^
nr.3, București, p.391
-"StudiulVechiului Testament",
București 1997, pp.72-80
-" Explicarea Psalmului 50", "Studiu
exegetico-biblic",
București 1897,p.54
-" Rugăciune", "Jertfe și
Daruri" – Dicționar Biblic,
voi.I, Oradea 1995, pp.708-716,
pp.1134-1135
-"Istoriaculturii și civilizației", București
1984,
pp.188-189
-" Iudaismul", București 1995,
pp.115-116
-" Tratat de Istoria a
Religiilor", București 1992,
pp.101-102
-" Istoria credințelor și ideilor
reliogioase", București 1991,
pp.179-181
-" La Sainte Bible. Commentee
d'apus la Vulgate et Ies textes
originaux", tome IV, Paris
1924,p.l57
-" Templul Vechiului Testament,
Prototipul lăcașului de cult
creștin", M.B. XXIX (1979),
nr.l-3,pp.8-19
-" Ennaratio in Psalmen L,
Migne", P.L., voi. XXXIV,
col.586
-''Jertfă și Răscumpărare", J.R.,
București 1991, pp.110-113
-" Sensul creștin al pocăinței",
S.T. XIX (1967), București,
nr.9-10, pp.674
-" Despre Părinții din Pustia

27.Sfântul loan Gură de Aur
28.Idem
29.Idem
30. Jertpălau, Pr.Drd. Gheorghe
31. Neaga, Pr.Prof. Nicolae
32. Idem
33. Idem
34 Idem
35. Onciu Isidor
36.Origen
37.Papuc, Diac. Gheorghe
38. Plămădeală, Ierom. Antonie
39. Potter-CF.
40. Prelipceanu, Pr.Prof. V.L.Sfetica", vol.I, Sibiu 1947,
pp.136
" Omilii despre Pocăință",
migne P.G., voi.49.col.3 10
" Omilia a Il-a ", la Psalmul 36
" Predici despre pocăință și
despreSfânta
Vanila",
traducere de Ștefan Bezdechi,
Sibiu, 1938,pp.73
"Ideea de pocăință în Vechiul
Testament", G'.B., XLIII
(1984), nr.10-12
" N-am Venit să stric leggea?",
Sibiu 1940, pp.40
" Teologia Vechiului Testament
șiactualizarea
ei",
M.O.,XXVIII (1976), nr.3-
4,pp.178-188
" V a l o a r e a s p i r i t u a l ă a
vechiului Testament", M.A. XI
(1966), nr.9-10, pp.579 " Ideea de
mântuire în Vechiul Testament",
G.B., (1960), nr.9- 10
" Cartea Psalmilor" – traducere
și explicare după textul
masontic, Prof.Dr. Emilian
Voiutschi, 1898,pp.203
" Scrierei alese", partea I,
P.S.B., București 1981,pp.80-81
" Sensul jetfelor după profeții
Vechiului Testament", M.A.
(1957), nr.5-8, pp.429
" Câtevas aspecte ale trăirii
duhovnicești ortodoxe", G.B.,
XVII (1958), mr.3,pp.237
" Fondatori de mari religii",
Bucurețti 1999, pp.74
"Viața religios – morală după
concepția
Vwechiului

41. Radu, Pr. Simion
42. Idem
43. Sârbu, Pr.Dr. Corneliu
44. Semen, Conf.Dr. Petre
45. Idem
46. Schmidt Hans
47. Stăniloaie, Pr.Prof. Dumitru
48. Stoleru, Drd. Nicolae
49. Thurian Max
50. Tudor, Prot. Nichifor
51. Violet Abbe Jean
52.
53.Testament", M.O.,XIX (1962),
nr.5-6,pp.271
" Eptimie și Satisfacție",
B.O.R., LXXXVII (1969), nr.3-
4, pp.331
" Despre sensul ortodox al
canonului în Sfânta Taină a
pocăinței", M.A.,
VIII
(1963),4-6, p.392
" Necesitatea pocăinței în
Sfânta Taină a mărturisirii",
Revista Teologică XXXVII
(1946), nr.l-2,pp.56-57
" Valoarea, religios – morală a
jetfelor în Vechiul Testament ,
M.O., XXIX (1977), nr.10-12,
pp.747-756
" Arheologie Biblică în
actualitate", Iași 1997, pp.180-
204
" Die Psalmen", Tubingen,
1934, pp.101-102
" Taina pocăinței ca fapt
duhovnicesc", Ortodoxia, XXIV
(1972), București nr.l,pp.8
" Rolul pocăinței pentru
promovarea
moralității
credinciosului", S.T. XXV
(1973) București nr.1-2, pp.59
" La confession, Ies presse de
taize France", 1966, pp.13
" Pe treptele pocăinței", M.B.,
XXI (1971), nr.4-6, pp.390
" La condession", Paris 1929
p.20
"Dicționar Enciclopedic de
Iudaism", Hasefer, 2001
Colectiv, "Teologia,
Dogmatica și Simbolica",
București 1956

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten