Izvoarele (sursele) dreptului [609284]

Izvoarele (sursele) dreptului

I. Definiție. Prin izvor de drept se în țelege actul juridic cu valoare
normativă în care sunt cuprinse regulile de drept.
II. Principalele izvoare de drept.
A. Actul normativ. Cel mai important izvor de drept este actul
normativ, care con ține reguli cu caracter obligatoriu, învestite cu for ță
juridică superioar ă altor izvoare ale dreptului ș i tinzând s ă acopere întreaga
sferă a relațiilor sociale ce necesit ă reglementare juridic ă.
1. Constituția. Constitu ția este fundamentul întregului sistem juridic,
apărând ca o sum ă de principii de bază , ca o stare de spirit care comandă și
controleaz ă orice activitate de normare. A șadar, toate celelalte izvoare ale
dreptului, indiferent de felul sau pozi ția lor ierarhic ă, trebuie elaborate pe
baza și în conformitate cu prevederile legii fundamentale. Normele contrare
Constituției, prevăzute în orice act normativ, sunt anulate de Curtea
Constituțională .
Constitu ția este, deci, ansamblul regu lilor ce privesc instaurarea,
exercitarea și menținerea puterii de stat. Din punct de vedere juridic, orice
stat, indiferent de forma sa de guvern ământ, are o Constitu ție.
Din punct de vedere politic, Constitu ția este un contract social între
națiune și putere prin care se determină atât drepturile pe care na țiunea și le
rezervă (drepturile omului și ale cetățeanului), cât și prerogativele cu care tot
națiunea mandateaz ă, în mod limitativ, puterea s ă la exercite în numele ei și
pentru ea, precum și modalitatea de a le ex ercita, respectiv separa ția puterilor
în stat. Cu alte cuvinte, Constitu ția trebuie s ă reprezinte un pact fundamental
emanând de la na țiune.
Teza filosofic ă pe care se întemeiaz ă orice stat de drept este c ă, pentru
ca puterea să nu devină totalitară , ea trebuie controlat ă tot de către puterea
însăș i, pe calea separ ării puterilor în stat.

Astfel, conform principiului separa ției puterilor, în orice stat exist ă trei
puteri:
– a) puterea legislativ ă, exercitat ă de către reprezentan ța națională
care este Parlamentul;
– b) puterea executiv ă, aparținând guvernului, care o exercit ă
împreună cu ș eful statului, la nivel central, și organelor
administra ției publice locale, la nivel local;
– c) puterea judec ătorească, aparținând instan țelor de judecat ă. În
ordine ierarhic ă crescătoare, instan țele de judecat ă din ț ara noastr ă
sunt: Judec ătoriile, Tribunalele, Cur țile de Apel și Înalta Curte de
Casaț ie și Justiț ie.
Normele juridice cuprinse în Constitu ție sunt elaborate ș i modificate
după o procedur ă specială, superioar ă celei utilizate la elaborarea și
modificarea celorlaltor le gi. De aceea se afirm ă că norma constitu țională este
privilegiat ă și protejată: privilegiat ă deoarece are un caracter unic în genul
său și protejat ă deoarece modificarea ei, numit ă revizuire, este în mod
intenționat îngreunată , pentru a i se asigura un plus de stabilitate. De altfel,
procedurile de adoptare și cele de revizuire a Constitu ției sunt identice.
Constitu ția noastră actuală prevede o procedur ă de revizuire care
cuprinde trei faze, dup ă cum urmeaz ă:
Articolul 150, intitulat „Ini țiativa revizuirii”, arat ă la alineatul (1) c ă
„Revizuirea Constitu ției poate fi ini țiată de Președintele României la
propunerea Guvernului, de cel pu țin o pă trime din num ărul deputa ților sau al
senatorilor, precum și de cel pu țin 500.000 de cet ățeni cu drept de vot”.
Articolul 151 din Constitu ție prevede că „Proiectul sau propunerea de
revizuire trebuie adoptat ă de Camera Deputa ților și de Senat, cu o majoritate
de cel puț in două treimi din num ărul membrilor fiec ărei Camere (majoritate
calificată). Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera
2

Deputaților și Senatul, în ș edință comună, hotărăsc cu votul a cel pu țin trei
pătrimi din num ărul deputa ților și senatorilor. Revizuirea este definitivă după
aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data
adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.”
2. Legea. În sens larg, prin termenul „lege” se în țelege orice act
normativ, iar în sens restrâns este vor ba doar de actele normative emise de
Parlament (organul legislativ al statului). Accep țiunea care ne intereseaz ă din
punct de vedere al unei analize riguroase a surselor dreptului este cea de-a
doua.
Dup ă importan ța lor, modalitatea formal ă a adoptării și materiile pe
care le reglementează , legile se clasific ă în legi constituț ionale, legi organice
și legi ordinare.
Legile constitu ționale sunt Constitu ția și legile de revizuire a acesteia.
Legile organice dezvolt ă și detaliaz ă principiile fundamentale ale
dreptului prev ăzute în Constitu ție, intervenind în domeniile stabilite expres
de aceasta (art. 73, alin. (3)). Spre exemplu, prin legi organice se
reglementeaz ă organizarea, func ționarea si finan țarea partidelor politice,
statutul func ționarilor publici, regimul ju ridic general al propriet ății și al
moștenirii, organizarea generală a învățământului, statutul minorit ăților
naționale din România, regimul general al cultelor etc. Legile organice sunt
adoptate cu votul majorităț ii membrilor fiec ărei Camere (majoritate absolută
– jumătate plus unu din num ărul total al membrilor), au for ță juridică
inferioară Constituției dar superioară tuturor celorlaltor acte normative.
Legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament și pot
reglementa orice materie care nu ține de domeniul legilor constitu ționale sau
organice. Un loc important printre legile ordinare îl ocup ă codurile (de
3

exemplu Codul civil), care grupeaz ă și sistematizeaz ă într-un singur corp
majoritatea reglement ărilor aplicabile unui anumit domeniu de activitate.
Legile ordinare se adopt ă cu votul majorit ății membrilor prezen ți în fiecare
Cameră (majoritate relativ ă). Deoarece leg ile organice sunt superioare celor
odinare, o lege ordinară care contrazice o lege organic ă va fi judecat ă ca
fiind contrar ă Constituției.
Adoptarea legilor se poate face pe cale parlamentar ă sau prin
referendum. În cazul legilo r parlamentare, procedura de elaborare cuprinde
următoarele faze: a) ini țiativa legislativ ă, b) fazele preliminare ale procedurii
legislative, c) dezbaterea și votul, d) medierea și e) promulgarea. Pentru
legile referendare, pr ocedura cuprinde urmă toarele faze: a) ini țierea
consultă rii populare, b) consultarea popular ă și c) confirmarea rezultatelor
referendumului.
3. Decretele. Decretele sunt izvoare de drept doar dac ă și în măsura în
care conțin reguli de conduit ă generale și impersonale. De obicei, decretul
prezidențial are caracter individual, deoarece priveș te reglementarea juridic ă
a situației profesionale a unui subiect individual de drept (persoan ă fizică), o
amnistie sau o gra țiere individual ă.
4. Ordonan țele Guvernului. Conform Constitu ției, Parlamentul este
organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate
legiuitoare a țării (art. 61). Totu și, date fiind complexitatea realit ății și
rapiditatea cu care sistemul legislativ trebuie adaptat acesteia, pe de o parte ș i
încetineala procedurilor legislative, pe de alt ă parte, tot Constituț ia permite,
prin art. 115, delegarea func ției legislative c ătre Guvern. În baza deleg ării
legislative, Guvernul emite ordonan țe, care sunt acte cu caracter legislativ ce
emană de la un organ al administra ției publice.
4

Guvernul emite dou ă feluri de ordonan țe: ordonan țe obișnuite și
ordonanțe de urgen ță. Ordonan țele obiș nuite presupun c ă Guvernul este
împuternicit de Parlament, prin interm ediul unei legi speciale de abilitare, s ă
exercite func ția legislativă . Delegarea se face preci zându-se limitele sale în
timp și cu privire la domeniul reglement ării. Parlamentul nu poate delega
Guvernului competen ța de reglementare în mater iile pentru care art. 73 alin.
(3) din Constitu ție impune reglementarea în forma legilor organice.
Ordonanțele de urgen ță sunt adoptate de Guvern în cazuri excep ționale, fără
a mai fi necesar ă abilitarea parlamentar ă. Aceste ordonan țe nu pot privi
domeniile rezervate legilor organice.
5. Hotărârile Guvernului. Acestea sunt acte emise de obicei de Guvern
pentru organizarea și clarificarea aplică rii unor legi adoptate de Parlament și
au forță juridică inferioar ă Constitu ției, legilor organice și ordinare, dar
superioară celorlaltor izvoare de drept.
6. Actele normative adoptate de c ătre conduc ătorii organelor centrale
ale administra ției de stat și actele normative adoptate de organele executive
ale administra ției locale. Din aceast ă categorie fac parte:
– hot ărârile cu caracter normativ adoptate de Consiliile Jude țene și
Consiliul General al Capita lei, consilii municipale, or ășenești și comunale, în
limitele competen țelor acestora;
– ordinele și instrucțiunile mini ștrilor.
Acestea au for ță juridică inferioară tuturor celorlaltor izvoare de drept,
ceea ce înseamn ă că reglement ările juridice pe care le conț in trebuie s ă fie
conforme normelor de drept existente în legi și celelalte surse ale dreptului.
5

Ordonanțe și ordonan țe de urgen ță ale
Guvernului, hotărârialeGuvernului
Acte normative emise de autorit ățile administra ției
publice centraleșilocaleLegi ordinare Legi organice Constituția

B. Cutuma. Cutuma reprezint ă un uzaj (obicei) social constant și
uniform, con știentizat ca fiind obligatoriu la nivelul grupului social. Este,
deci, vorba de un „obicei cu valoare juridică ”. Convingerea juridic ă
diferențiază cutuma de simplul uzaj de fapt, care este o practic ă urmată în
mod constant, f ără însă a se sim ți o obliga ție în acest sens. De exemplu,
obiceiul bac șișului nu este o cutum ă, deoarece, de și este adesea practicat, nu
este conștientizat ca o obliga ție cu caracter juridic, dar a șezarea arborilor la o
anumită distanță de hotar este o cutum ă, pentru c ă implică și o obliga ție în
acest sens.
Așadar, cutuma poate constitui izvor de drept numai dacă și în măsura
în care legea sau un alt act normativ cu valoare de izvor de drept îi confer ă
acest caracter, cum ar fi, spre exemplu, reglement ările Codului civil privind
așezarea unei construc ții la o dep ărtare de hotarul desp ărțitor a dou ă
proprietăți, depărtare stabilit ă de obiceiul locului. În acest caz, legea (Codul
civil) face trimitere expres ă la obiceiul locului, adic ă la cutumă.
C. Jurispruden ța sau precedentul judiciar cuprinde deciziile judiciare
pronunț ate anterior în cazuri asem ănătoare celui judecat. Precedentul sau
practica judiciar ă nu are valoare de surs ă efectivă a dreptului, ci doar de
sursă interpretativ ă, iar judec ătorul are dreptul de a se pronunț a doar în mod
6

particular asupra cauzei, f ără dispoziții generale sau cu caracter de
reglementare.
În dreptul anglo-saxon, ca și în dreptul interna țional, jurisprudenț a
constituie izvor de drept, al ături de cutum ă. În sistemul român de drept, îns ă,
care se încadreaz ă în cel romano-germanic, practica judiciar ă nu este surs ă a
dreptului.
D. Doctrina de specialitate (literatura juridic ă) nu constituie izvor al
dreptului, dar, prin tezele te oretice pe care le elaboreaz ă și valoarea
argumenta țiilor folosite, poate influen ța și contribui la dezvoltarea dreptului
și a surselor sale.
Așadar, sunt izvoare ale dreptului, în armonie cu principiile statului de
drept român, numai actele normative, categorie în care se încadreaz ă, însă,
atât reglement ările interne, cât și cere interna ționale, acceptate de țara
noastră prin aprobare, aderare sau ratificare.

7