Izvoarele Interne Si Internationale ale Dreptului Comercial International

CUPRINS

CAPITOLUL I: ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND

DREPTUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL

Dezvoltarea tehnico-stiințifică actuală a avut un impact determinant asupra amplificării circuitului mondial de valori materiale și spirituale, precum și asupra consolidării unui climat de colaborare între state. Importanța relațiilor economice internaționale impune desfășurarea colaborării numai în cadrul anumitor reglementări juridice.

Necesitatea conlucrării din punct de vedere legislativ în vederea elaborării și dezvoltării normelor de drept adecvate comerțului internațional, a determinat Organizația Națiunilor Unite să adopte o definiție acestei ramuri de drept. Astfel, O.N.U. consideră dreptul comerțului internațional ca fiind totalitatea normelor juridice prin care sunt reglementate raporturile stabilite în procesul de inițiere, desfășurare și finalizare a operațiunilor de comerț internațional și de cooperare economică și tehnico-stiințifică internațională.

În mod sintetic, doctrina de specialitate a considerat că dreptul comerțului internațional reprezintă ansamblul normelor care reglementează relațiile comerciale internaționale. Într-o accepțiune completă, dreptul comerțului internațional reprezintă ansamblul de norme conflictuale, de drept civil, de drept comercial și norme de drept material uniform, iar în anumite limite, și norme de drept internațional public, prin care sunt reglementate raporturile de comerț internațional și de cooperare economică și tehnico-stiințifică, stabilite între participanții la circuitul mondial de valori și cunostințe.

Raporturile juridice care apar în organizarea și înfăptuirea schimbului de valori materiale și spirituale, sunt reglementate atât de sistemele naționale de drept, cât și de dreptul internațional public. Așadar, doct rina jurdică a grupat aceste raporturi în raporturi ce intră în sfera economică, în incidență cu normele de drept internațional public, fiind stabilite între două sau mai multe state suverane și egale în drepturi sau între state și organizațiile interguvernamentale; raporturi de drept constituțional, administrativ, financiar sau vamal, care intră sub incidența normelor juridice naționale la care participă statul suveran și diferiți agenți economici, persoane fizice sau juridice; raporturi patrimoniale semiinternaționale sau mixte, la care participă statul în dubla sa calitate, de titular de suveranitate și de persoană juridică, dar și agenți economici aparținând altui stat în baza unor acorduri de investiții industriale, contracte de concesiune a unor zăcăminte etc. și raporturi patrimoniale, uneori cu caracter personal nepatrimonial, ce iau naștere între agenți economici din diferite state, în calitatea lor de participanți la comerțul internațional.

În actuala configurare a economiei mondiale, se disting mai multe fluxuri de schimburi comerciale, msi precis curentul schimburilor comerciale dintre țările capitaliste dezvoltate, curentul schimburilor comerciale dintre țările capitaliste dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, curentul schimburilor comerciale dintre țările în curs de dezvoltare, curentul schimburilor comerciale dintre țările în tranziție din Europa Centrala și de Est și curentul schimburilor comerciale dintre țările în tranziție și celelalte state.

Având în vedere faptul că dreptul comerțului internațional reunește normele juridice care reglementează relațiile comerciale care depășesc cadrul intern sau internațional al unui stat și au aderențe internaționale, cu două sau mai multe sisteme de drept naționale, trebuie subliniat faptul că acesta are la bază acele norme juridice care reglementează raporturile patrimoniale cu caracter comercial conținând un element de extraneitate, raporturi care se nasc între persoane fizice sau juridice române și straine având calitatea de subiecte ale dreptului comerțului internațional.

Ca și ramură de drept, comerțul internațional se caracterizează prin anumite exigențe, constând în celeritate, încredere, securitatea tranzacțiilor și a creditului, precum și certitudine judiciară. Pe de altă parte, normele de drept material, conflictual uniform si reglementările specifice din legislațiile naționale au drept scop o dublă finalitate, constând în simplificarea și accelerarea operațiunilor comerciale și ocrotirea creditului și a creditorilor.

Rapiditatea activităților de comerț internațional comportă, în mod necesar, simplificarea acestora prin luarea unor decizii immediate, ca în cazul operațiunilor de bursă, unde sunt încheiate ranzacții de mare valoare, fără garanții imobiliare, prin acord verbal, urmând a se face, dacă este necesar, dovada operațiunii prin orice mijloc de probă.

Caracteristicile fundamentale ale dreptului comerțului internațional reies din însăși definiția obiectului acestei ramuri de drept. Astfel, caracterul volițional rezidă în faptul că participanții la activitatea de comerț internațional, aflați pe poziții de egalitate juridică, își stabilesc, potrivit voinței lor proprii, drepturi și obligații corelative în domeniul comerțului internațional, al cooperării tehnico-științifice și economice.

Caracterul patrimonial este conferit de raporturile patrimoniale evaluabile în bani care iau naștere între cei care iau parte la vehicularea mărfurilor, valorilor și cunoștințelor pe plan mondial și care urmăresc obținerea unui profit. Aici trebuie făcută precizarea că și anumite drepturi nepatrimoniale, cum este cazul celor care țin de identitatea unor persoane fizice sau juridice care au caracter personal în dreptul comun, în momentul în care aparțin unui subiect al raportului juridic de comerț internațional, dobândesc caracter patrimonial. Astfel, numele comercial, emblema, sediul, etc., sunt apărate printr-o acțiune patrimonială în situația contrafacerii, concurenței neloiale sau altor activități prejudiciabile.

Caracterul comercial este relevat de recurgerea la anumite criterii în raport de definirea sa în dreptul intern. Cel mai important criteriu în acest sens arată că actele civile se disting de actele comerciale prin cauza acestora din urmă care constă în interpunerea în procesul de circulație a mărfurilor și serviciilor cu intenția de a realiza beneficii. Datorită faptului că acest caracter al raporturilor juridice de drept comercial internațional este definit prin izvorul lor, sintagma „acte și fapte de comerț” nu trebuie privită stricto sensu, ci în sens larg deoarece, în prezent, pe lângă actele și faptele de comerț propriu-zise, în activitatea de comerț internațional sunt incluse și activitățile de cooperare economică și tehnico-științifică cu caracter internațional.

Caracterul internațional al acestor raporturi implică, în mod obligatoriu, existența unuia sau a mai multor elemente de extraneitate.

Prin metoda sa de reglementare a raporturilor juridice comerciale, dreptul comerțului internațional recurge din norme de drept privat. Trebuie reținut un aspect important, și anume că în raporturile juridice comerciale, subiectele se află pe poziție de egalitate juridică, unele față de celelaltele. Chiar și statul, în cadrul acelorași raporturi, se manifesta ca subiect de drept privat, de jure gestionis, adică poziția sa juridică este egală cu a celeilalte părți, indiferent dacă aceasta este o persoană fizică sau juridică care aparține unui alt stat.

În condițiile actuale, epoca avântului stiinței și tehnicii, revoluția tehnico-stiințifică, proces obiectiv complex, cu implicații profunde asupra dezvoltării economice a statelor, ca și asupra relațiilor economice internaționale, este un factor primordial al adâncirii diviziunii internaționale a muncii, și implicit, al unei continue diversificări a schimburilor economice internaționale, al apariției unor noi forme de cooperare. În condițiile unui asemenea avânt al revoluției stiințifice și tehnice, organizarea în fiecare țară a producției tuturor tipurilor și sortimentelor de produse este tehnic imposibilă, iar din punct de vedere economic ineficientă, chiar și pentru acele state cu potențial economic ridicat. Astfel, niciun stat, oricât de dezvoltat este din punct de vedere economic, nu mai este în măsură să își satisfacă integral necesitățile în continuă diversificare, doar prin efort propriu. Acesta nu poate rămane în afara circuitului mondial de valori materiale și tehnico-științifice, impunându-se astfel, cu titlu de necesitate obiectivă, colaborarea dintre ele, participarea în mod activ la diviziunea mondială a muncii.

În lumea contemporană, când cuceririle științifice și tehnice pun la dispoziția statelor imense posibilități de a-și spori avuția materială și spirituală, de a valorifica resursele naturale în folosul societății, dezvoltarea relațiilor economice dintre state, participarea la diviziunea internațională a muncii, promovarea și lărgirea cooperării internaționale apare ca o necesitate obiectivă a progresului fiecărui stat în parte, a dezvoltării civilizației umane în general, ca o condiție esențială a instaurării unui climat de încredere între popoare, de securitate și de pace în lume.

Principiile dreptului, general vorbind, sunt precepte directoare ale orientării normelor juridice și de aplicare a dreptului, ele reprezentând expresia nemijlocită a valorilor promovate și aparate de drept. Acestea au semnificația unor norme cu caracter de generalitate, formulate direct ori deductibile din context. Principiile au o mare importanță, îndeosebi în domeniul dreptului internațional, ele reglementând, printre altele, principiul respectării tratatelor, buna vecinătate, soluționarea pașnica a litigiilor, etc.

Primul principiu al dreptului comerțului internațional este principiul libertății comerțului. Acesta constituie o cerință de importanță covârșitoare, pentru circulația mărfurilor, valorilor și cunoștințelor tehnico-știintifice pe plan internațional. Din această cauză se impune eliminarea tuturor barierelor de ordin administrativ, vamal sau politic care pot să încetinească desfășurarea raporturilor juridice de dreptul comerțului internațional.

Principiul libertății comerțului este consacrat în Constituția României în cadrul articolului 135 alineat 1 în care se statuează obligația asigurării libertății comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de decizie. La nivel mondial acest principiu oferă posibilitatea creșterii volumului schimburilor comerciale de mărfuri, valori și cunoștințe tehnico-științifice, prin eliminarea oricărui obstacol, prin abolirea protecționismului sau stimularea concurentei loiale.

Un alt principiu este cel al concurenței loiale După cum se cunoaște, concurența, în orice domeniu al activității umane, are un rol benefic, în special în schimburile de mărfuri și servicii, constituind, din acest punct de vedere, un factor real de progres economic. În ceea ce privește acest principiu, în cadrul său, interferează mai multi factori de determinare. În primul rând, concurența presupune o competiție de piață între subiecte de drept cu activități comerciale asemănătoare, care se întrec nestingherite pe piața liberă. În al doilea rând, domeniul concurenței comerciale internaționale amplifică rolul concurenței de pe piața internă, ridicând-o la nivel continental, regional sau mondial, în funcție de modul de manifestare.

Acest principiu se regăsește în actele normative cu aplicare internă și cu vocație internațională, fiind, de altfel, o formă de manifestare a principiului libertății comerțului, acesta din urmă reprezentând, pe de altă parte, fundamentul economic al exercitării concurenței loiale în comerțul internațional. Dintre actele normative care asigură pe plan național desfășurarea raporturilor juridice comerciale în condiții de concurență loială, trebuie evidențiată Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, care sancționează persoanele fizice și juridice care efectuează acte și fapte de comerț cu încălcarea principiilor libertății comerțului și a concurenței loiale.

Având în veded în vedere importanța, în actuala conjunctură mondială, relațiile comerciale internaționale, concurența, componenta intrinsecă a acestor relații, îmbracă mai multe forme, și anume concurența loială, concurența neloială și convenția anticoncurențială.

Concurența neloială poate fi definită în mod succint ca fiind recurgerea de către comercianți la fapte și acte care contravin uzanțelor oneste în activitatea de comerț internațional.

Convenția anticoncurentială poate fi definită ca fiind manifestarea principiului libertății comerțului, precum și a caracterului volițional al raportului juridic de dreptul comerțului internațional, prin care părțile pot stipula în cadrul contractului de comerț internațional o clauză cu caracter anticoncurențial, cu scopul apărării intereselor reciproce. Aceasta convenție obligă părțile să nu efectueze acte și fapte de comerț internațional care pot aduce atingere premiselor raportului juridic stabilit între ele.

Egalitatea juridică a părților este principiul fundamental al dreptului comerțului internațional, acesta privind direct raportul de comerț internațional, potrivit căruia fiecare parte contractantă are dreptul să acționeze conform voinței sale în ceea ce privește desfășurarea tuturor operațiunilor de comerț internațional, pe care le dorește realizate, în scopul obținerii unui profit, pentru sine.

Principiul libertății convențiilor evidentiază faptul că raporturile juridice de comerț internațional se concretizează, în final, în contracte comerciale internaționale și titluri de valoare. Ambele tipuri de instrumente juridice reprezintă manifestări indubitabile de voință juridică a părților contractante, ale cărei limite sunt stabilite atât prin intermediul dispozițiilor legale în vigoare la momentul respectiv, cât și prin decizia lor. Potrivit acestui principiu, părțile raporturilor juridice de comerț internațional își pot alege, în mod liber, partenerii și pot trata cu aceștia clauzele contractuale, astfel încât să se concretizeze interesul lor. De asemenea, subiectele raportului juridic pot stabili, prin același act de voință, natura juridică, obiectul și conținutul contractului de comerț internațional, pot hotărâ asupra modului de rezoluțiune sau de reziliere a acestuia, fără a încălca dispozițiile imperative în materie. Pe de altă parte, părțile au deplină libertate să își aleagă, de comun acord, legea aplicabilă raporturilor juridice dintre ele, în cazul apariției unui litigiu în legatură cu interpretarea clauzelor contractuale sau cu executarea contractului.

Este important de precizat faptul că aceste contracte de comerț internațional au putere de lege între părțile contractante Potrivit acestui principiu, libertatea contractuală permite părților să stabilească, de comun acord, cu respectarea dispozițiilor legale, natura și condițiile contractului, pe care apoi sunt obligate să le respecte întocmai, cu consecințele ce decurg din respectarea ori nesocotirea clauzelor stipulate în contract. Acest principiu își găsește consacrarea juridică în dispozițiile articolului 1270 din Codul civil, care statuează faptul că între părțile contractante convențiile legal încheiate au putere de lege, putându-se revoca numai prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

Principiul bunei-credințe acționează, în primul rând, în domeniul încheierii și derulării contractelor de comerț internațional și are o importanță covârșitoare. Acest principiu pretinde că orice convenție trebuie efectuată de către părți cu „bona fides”, iar părțile contractante să nu recurgă la uzanțe necinstite, dând dovadă de concurentă neloiala. În raporturile comerciale interne și internaționale, buna-credință se prezumă. În cazul în care se constată din partea unui contractant, reaua-credință, el va suporta rigorile legii. Acest principiu este consacrat de legea națională de dispozițiile articolului 1272 din Codul civil care arată că orice convenție trebuie executată cu bună-credință, ea obligând nu numai la ceea ce este expres stipulat în conținutul ei, dar și la toate efectele impuse de echitate, obicei sau legea obligației asumate, după natura sa.

Raporturile juridice de comerț internaționale se particularizează față de raporturile juridice de comerț național prin prezența elementului sau elementelor de extraneitate. Internaționalitatea, în sensul dreptului comerțului internațional, are o acțiune deosebită. Cu alte cuvinte, nu este suficientă prezența oricărui element de extraneitate pentru ca prin aceasta un raport juridic comercial să cadă sub incidența dreptului comerțului internațional. Astfel, spre exemplu, așa cum este precizat în conținutul raportului Secretarului general al O.N.U. în cadrul Sesiunii a XXI-a a Adunării Generale a O.N.U., nu cad sub incidența dreptului comerțului internațional relațiile comerciale internaționale care aparțin dreptului public și cele care pun în joc atitudinea sau comportamentul statelor când, în exercitarea suveranității, reglementează tranzacții comerciale interesând teritoriul lor. Prin urmare, nu este vorba despre internaționalitate în sensul unor raporturi juridice stabilite între subiecte de drept internațional public, ci, în accepțiunea dreptului comerțului internațional, internaționalitatea poartă asupra acelor elemente de extraneitate a căror prezență, adăugată comercialității, este de natură a face raportul juridic susceptibil de a fi reglementat de cel puțin două sisteme de drept, putând da naștere unui conflict de legi în spațiu.

Acest criteriu tehnico-juridic de definire a internaționalității ca element caracteristic raporturilor de comerț internațional, este reținut de aproape toate legislațiile naționale, de convențiile internaționale în materie și de literatura de specialitate.

În dreptul român, internaționalitatea raporturilor de comerț este definită în Legea nr. 1/1971 referitoare la activitatea de comerț exterior, de cooperare economică si tehnico-stiințifică ca rezultând din raporturi cu străinătatea, acestea presupunând operațiuni juridice comerciale încheiate cu parteneri străini sau care au legătură cu piețe străine.

Legea romană reține, prin urmare, atât criteriul naționalității deosebite a partenerilor la raportul de comerț internațional, cât și ideea circuitului internațional de valori. Însă, așa cum s-a precizat în literatura de specialitate, având în vedere că Legea nr. 1/1971 nu cere în mod explicit aplicarea cumulativă a criteriilor menționate anterior și nici nu impune, în mod rigid, să se recurgă în anumite cazuri, limitativ determinate, la criteriul naționalității partenerilor, iar în alte situații la cel al circuitului economic de la o țară la alta, rezultă că un astfel de contract cuprinde raporturile cu străinătatea, dacă oricare dintre componentele sale de fapt vine în contact cu două sau mai multe legislații. Condiția menționată este îndeplinită în situația în care părțile sunt de naționalități diferite sau domiciliază în altă țară sau dacă actele referitoare la încheierea ori la executarea contractului prezintă punct de contact cu mai mult decât o singură legislație ori dacă obiectul obligațiilor este localizat pe teritoriul unor state diferite.

O concepție asemănătoare privind definirea internaționalității raporturilor de comerț internațional se desprinde și din legislațiile naționale ale altor state. Ca și exemplu, conform articolului 2 paragraful 1 din Codul de comerț internațional al Cehiei, internaționalitatea este definită în principal prin sediul sau domiciliul părților la raportul juridic respectiv ori prin locul executării obligației care trebuie să se situeze pe teritorii statale diferite.

În concepția legii uniforme asupra vanzării internaționale de bunuri mobile corporale, internaționalitatea este definită pe baza a două criterii cumulative. Unul principal, subiectiv și stabil, sediul comercial sau resedința obisnuită a părților, iar altul complementar, obiectiv și alternativ, care impune ca vânzarea să împlinească o serie de condiții. În primul rând, să constea într-o ofertă și o acceptare care se săvârșesc în state diferite. În al doilea rând să se refere la bunuri care să fie transportate dintr-un stat în altul. Și în ultimul rând, livrarea să se efectueze într-un alt stat decât cel în care s-a încheiat contractul.

Potrivit articolului 1 alineat 1 din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, încheiată la Viena la data de 11 aprilie 1980, aceasta se aplică contractelor intervenite între părți care își au sediul în state contractante diferite sau dacă normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.

În conformitate cu prevederile Convenției de la Varșovia din 1929 pentru unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian de mărfuri, este calificat ca fiind internațional orice transport in care, potrivit cu stipulațiile părților, punctul de plecare si punctul de transbordare sunt situate fie pe teritoriul fiecărei părți contractante, fie pe teritoriul unei singure părți dacă se prevede o escală pe teritoriul unui alt stat.

Potrivit Convenției de la Geneva adoptată în anul 1956 cu privire la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (C.M.R.), transportul auto este internațional dacă locul primirii mărfurilor și locul prevăzut pentru eliberarea lor, potrivit contractului, sunt situate în două state diferite, independent de domiciliul sau naționalitatea părților contractante.

Se poate reține, prin urmare, opinia că aderența internațională a raporturilor de drept al comerțului internațional este dată de prezența unui element de extraneitate de o asemenea intensitate încât să facă relația juridică respectivă a fi reglementată de mai multe sisteme juridice. În literatura juridică este specificat faptul că este suficient ca relația în cauză să poată avea legătură cu mai multe țări pentru ca aspectul internațional să apară sau elementele de legătură să aparțină fără îndoială domeniului comerțului internațional și să fie mai numeroase și mai complexe decât în oricare altul. Se poate observa suprapunerea elementelor juridice clasice, constituind factori de extraneitate, naționalitate, domiciliu, locul încheierii contractului, locul executării contractului etc., cu elemente de legătură noi dintre care unele sunt de natură juridică, dar pe care dreptul internațional privat nu le utilizează deloc în legătură generală, spre exemplu noțiunea de resedință în reglementarea schimburilor, și altele de natură economică pe care dreptul se străduieste să le cuprindă, cum este cazul noțiunii de reglemente internațională definită printr-un flux și reflux de valori peste frontiere.

Plecând de la faptul că obiectul dreptul comerțului internațional este format din raporturile juridice care se stabilesc, în principal, în cadrul activității de comerț internațional, și care sunt reglementate prin norme de drept intern ce guvernează comerțul exterior al fiecărui stat, norme conflictuale aplicabile raporturilor juridice de comerț exterior și norme de drept internațional public, rezultă faptul că dreptul comerțului internațional este o materie juridică interdisciplinară care cuprinde reglementări de natură variată. Prin urmare, normele juridice care compun, în principal, dreptul comerțului internațional sunt norme materiale de drept comercial, de drept civil și norme de drept procesual civil reunite în cadrul aceleiași materii juridice prin obiectul lor comun de reglementare, și anume, raporturile care apar în cadrul comerțului internațional și cooperării economice internaționale.

În literatura de specialitate s-au elaborat opinii diferite cu privire la includerea sau nu în conținutul dreptului comerțului internațional a normelor conflictuale aplicabile comerțului internațional. Există autorii care susțin că aceste norme intră în conținutul dreptului internațional privat, însă există și autori care apreciază că dreptul comerțului internațional include și normele conflictuale în materie, în sensul că sfera de aplicare a normelor materiale este determinată de normele conflictuale aplicabile comerțului internațional, fapt ce determină ca acest drept să apară ca un drept material și conflictual în același timp.

Toate aceste precizări sunt de natură să reliefeze că dreptul comerțului internațional prezintă o serie de corelații cu alte discipline juridice, în special, cu dreptul comercial intern, cu dreptul civil, cu dreptul procesual civil, cu dreptul internațional privat și cu dreptul internațional public. Analiza acestor corelații oferă posibilitatea identificării unor elemente comune, a unor aspecte de similitudine, dar și a unor particularități specifice având în vedere obiectul de reglementare diferit.

CAPITOLUL II: IZVOARELE INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE ALE DREPTULUI COMERCIAL INTERNAȚIONAL

Izvorul dreptului comerțului internațional reprezintă forma prin care conținutul perceptiv al normei de drept devine regulă de conduită, impunându-se ca model de urmat în relațiile comerciale internaționale. Factorii naturali sunt cei care impun modificarea normelor comerciale, care determină substanța normelor de drept commercial, putându-se afirma, într-un cuvânt, că acești factori naturali impun modificarea sau adaptarea normelor „rerum natura”. Urmărind aceasta idee elaborată de Montesquieu și adaptată societății contemporane, comerțul mondial se dezvoltă, atingându-și astfel obiectivele.

În această ordine de idei, normele juridice care nu au avut o viziune holistică, prospectivă, neluând în considerare cererea și oferta de pe piață sau caracterul produselor, au fost sortite eșecului. Se poate afirma că „rerum natura”, ,,dat’’- ul realității comericiale și cerințele dezvoltării comerciale constituie un adevărat sistem de izvoare în sens material ale dreptului comerțului internațional. Ele alcătuiesc ,,dat’’-ul care urmează a determina ,,construitul’’, acel proces tehnico- juridic prin care această realitate comercială devine drept; acea multitudine de modalități prin care conținutul perceptiv al normei de drept devinde regulă de conduită, impunându-se ca model de urmat în realțiile comerciale internaționale.

A neglija importanța materială a izvoarelor dreptului comerțului internațional înseamnă, potrivit concepției lovinesciene, a promova forme fără fond, datorită faptului că forma juridică se bazează pe acestea. Izvoarele dreptului comerțului internațional, în sens formal, reprezintă procesul de construire a reglementărilor juridice privind relațiile comerciale internaționale, modalitățile prin care cerințele realității comericale îmbracă forma juridică a legii comerciale, a convenției internaționale sau a legii uniforme în domeniul schimburilor comerciale internaționale.

În sistemele juridice ale statelor, izvoarele interne ale dreptului comerțului intenațional sunt legea și jurisprudența. Alăuri de legi, actele normative elaborate în baza acestora, reprezintă principalul izvor intern al dreptului comerțului internațional. Legile comerciale se pot concretiza în coduri comerciale, coduri de comerț exterior sau legi speciale, acestea constituind efectul acțiunii legii civile în raporturile comerciale.

Dispozițiile Codului Comercial reprezintă dreptul comun în materia raporturilor comerciale, el reglementând relațiile comerciale interne și reguli aplicabile raporturilor comerciale cu element de internaționalitate. Codurile de comerț exterior reglemenetează numai acele relații comerciale internaționale, cum este cazul Codului Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii.

Legile speciale stabilesc relațiile comerciale cu străinătatea din anumite domenii sau raporturile comerciale care conțin un element de internaționalitate, în țările care nu au adoptat încă un Cod Comercial Uniform sau un Cod de Comerț Exterior.

Legile civile se aplică în materia comerțului internațional ori de câte ori nu există o altă reglementare specifică. Pentru dreptul comercial intern, inclusiv dreptul comerțului internațional, legea civilă este dreptul comun în materie. Datorită acestui fapt se poate afirma că exista un anumit raport de complementaritate, dreptul civil fiind legea generală, iar dreptul comercial reprezentând legea specială care prevalează celei speciale.

Jurisprundeța reprezintă ansamblul tuturor soluțiilor pronunțate în anumite litigii. Rolul jurisprudenței de izvor de drept este recunoscut în sistemul Common Law. În sistemele de factură romanică, jurisprudența este admisă în anumite condiții sau prezintă numai un rol orientativ. În domeniul comerțului internațional jurisprudența are o valoare importantă, aceasta contribuind la interpretarea și adaptarea normelor juridice, chiar și la formarea de reguli materiale precum clauza de arbitraj compromisorie cuprinsă într-un contract de comerț internațional, autonomă față de contractul principal.

În sistemul de drept românesc, izvoarele interne ale dreptului comerțului internațioanal sunt Constituția, Codul Comercial, Codul Civil și alte acte normative care reglementează relațiile comerciale internaționale.

Potrivit articolului 10 din Constituție, relațiile economice externe ale României se întemeiază pe principiile de bază și normele generale admise ale dreptului intenațional. Totodată, în România se desfășoară o economie de piață, statul fiind obligat să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale și crearea unui mediu propice dezvoltării ei.

Normele specifice Codului Comercial fac referire la reglementarea activității comerciale, consacrând instituțiile proprii dreptului comercial, precum faptele de comerț, comercianții și obligațiile comerciale.

Normele de drept civil au fost incluse în acest cod prin prisma faptului că se referă la probleme care nu sunt reglementate de Codul Civil, cum este cazul momentului și locului încheierii contractelor între două persoane absente, fie datorită faptlui că ele completează și dezvoltă anumite reglementări din Codul Civil, cum sunt dispozițiile referitoare la contractul de transport.

În cadrul organizării și înfăptuirii activității de comerț internațional, la nivel național au fost elaborate acte normative, clasificate în două categorii distincte, care constituie izvoare specifice sau nespecifice în materiei.

Prima categorie de izvoare include actele normative destinate reglementării comerțului internațional, fiind incluse aici Decretul-lege nr.122/ 1990 privind autorizarea și funcționarea în România a reprezentanțelor societăților comeciale și organizațiilor economice străine, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, O.U.G 92/1997 privind stimularea investițiilor directe, Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, H. G. 1526/2003 privind regimul general de export și import și H. G. 1527/2003 privind regulile și procedurile în materie de licențe și de import.

A doua categorie de izvoare cuprinde actele normative care fac referire la alte ramuri de drept, dar care sunt aplicabile și raporturilor de comerț internațional, fiind incluse în această categorie Decretul-lege 139/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societățile comerciale, Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, O. G. 51/ 1997 privind operațiunile de leasing și O. G. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, Legea 297/2004 privind piața de capital și Legea 85/2006 privind procedura insolvenței.

Izvoarele internaționale ale dreptului comerțului internațional sunt formate din convențiile internaționale și uzanțele comerciale internaționale. Potrivit opiniei unor autori internaționali, arbitrajul comercial constituie el însuși un izvor internațional deoarece, dispunând de libertatea de a judeca după cugetul și chibzuința lor, arbitrii au o contribuție esențială la elaborarea unui drept comercial comun.

Dat fiind caracterul de internaționalitate al raporturilor juridice care fac obiectul său de reglementare, principalele izvoare ale dreptului comerțului internațional sunt convențiile internaționale. În măsura în care privesc comerțul internațional, lato sensu, aceste convenții constituie izvoare specifice ale materiei omonime.

Convenția internațională reprezintă înțelegerea convenită între două sau mai multe state sau organizații internaționale pentru reglementarea unor probleme internaționale. Conținutul conversațiilor internaționale îl formează drepturile și obligațiile părților, precum și conduita pe care acestea se obligă să o respecte în aplicarea și realizarea celor convenite.

Prin intermediul convențiilor este permisă organizarea relațiilor comerciale internaționale în condiții de certitudine și stabilitate juridică. Convențiile internaționale pot fi bilaterale sau multilaterale și pot îmbrăca diverse forme.

Un rol important și determinant în reglementarea comerțului internațional îl au convențiile multilaterale, acestea sintetizând principalele tendințe și orientări în comerțul mondial și asigurând astfel, o aplicare uniformă a reglementărilor în relațiile comerciale internaționale.

În contextul relațiilor internaționale, convențiile pot avea un caracter regional, cum este cazul Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii Europene sau un caracater modial, ca în cazul Cartei Națiunilor Unite sau Acordul General pentru Tarife și Comerț ( GATT ).

Un alt criteriu de clasificare îl constituie și obiectul de reglementare al acestora.

Principalele înțelegeri multilaterale adoptate în comerțul internațional nu reprezintă o clasificare exhaustivă, ci una exemplificativă.

Convenții privind contractele internaționale sunt Convenția de la Haga referitoare la legea aplicabilă transferului proprietății în cazul vânzării cu caracter internațional de obiecte mobile corporale, Convenția de la Geneva privind reprezentarea în vânzarea internațională de mărfuri și Convenția Națiunilor Unite privind cesiunea de creanță în comerțul internațional.

Convenții asupra instrumentelor de plată și cu privirela instrumentele de plată sunt Convenția de la Geneva care cuprinde legea uniformă asupra cambiei și biletului la ordin, Convenția Națiunilor Unite privind cambiile internaționale și biletele de ordin internaționale și Convenția Națiunilor Unite privind garanțiile independente și acreditivul stand-by.

Convenții referitore la transporturi sunt Convenția Națiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, Convenția cu privire la transporturi internaționale feroviare ( C.O.T.I.F ) și Convenția privind aviația civilă internațională.

În ceea ce priveșpte convențiile vamale, acestea sunt Convenția vamală referitoare la transportul internațional de mărfuri sub acoperirea carnetelor T.I.R. și Convenția privind admiterea temporară.

Convenții cu privire la licențele de import și de export sunt Acordul privind procedurile în materie de autorizație import și Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegal de arme de foc și componente ale acestora, precum și de muniții.

Convenții asupra arbitrajului internațional sunt Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrare străine și Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state.

Prin intermediul convențiilor multilaterale au fost instituie norme uniforme, dificultățile rezultate din diversitatea reglementărilor naționale fiind atenuate, realizându-se astfel uniformizarea normelor de drept conflictual și crearea unui drept material uniform. Convențiile bilaterale reprezintă forma obișnuită și frecventă a înțelegerilor comerciale, obținându-se în acest mod un echilibru între cerințele celor două state. Convențiile bilaterale iau de cele mai multe ori, în domeniul schimburilor de mărfuri și servicii, forma tratatelor sau acordurilor comerciale, fiind însoțite și de înțelegeri privind cooperarea economică și tehnico-științifică internațională. În acest fel, statele recurg la una din cele două forme, luând în considerare drepturile și obligațiile pe care vor să le stipuleze și de clauzele comerciale pe care intenționează să le convină.

Tratatele comerciale reprezintă înțelegerile internaționale care se parafează în domenii de interes comercial reciproc, precum transportul, tranzitul, etc. prin intermediul cărora se asigură premisele necesare dezvoltării și promovării relațiilor economice între state. În practică, problemele comerciale pot fi reglementate împreună cu cele de navigație. Tratatele cuprind un mare număr de principii esențiale și sunt încheiate pe o perioadă mai mare de timp. În mod frecvent, prevederile tratatelor comerciale includ clauza națiunii celei mai favorizate și clauza regimului național.

Prin cluza națiunii celei mai favorizate se înțelege faptul că statele contractante se angajează să își acorde privilegii și avantaje comerciale, la fel de favorabile ca oricărui terț. Din punct de vedere a poziției statelor, clauza națiunii celei mai favorizate poate fi necondiționată sau condiționată. Clauza necondiționată mai este denumită principiul egalității de tratament, iar clauza necondiționată, principiul compensației.

Clauza regimului național poartă și denumirea de principiul posibilităților egale și presupune faptul că persoanele care apațin unui stat străin care exercită activitate de comerț pe teritoriul statului partener au, în principiu, aceleași drepturi și obligații ca și naționalii, asigurându-se în acest fel un climat nediscriminator.

Acordul comercial este o înțelegere bilaterală prin care se reglementează în mod unitar schimburile reciproce de mărfuri și servicii, precum și modalitățile de plată, înțelegere care este denumită acord comercial de plăți. Acordurile comerciale pot fi valabile pe o perioadă de la un la cinci ani, anual încheindu-se în baza acestor acorduri protocoale comerciale cu un conținut detaliat. Prima parte care alcătuiește acordul este textul propriu-zis, fiind format din titlu, preambul și conținut, iar a doua parte o constituie anexele.

În cadrul acordurilor bilaterale, operațiunile comerciale sunt realizate pe baza contractelor de comerț internațional, încheindu-se în conformitate cu legie și celelalte reglementări în vigoare în fiecare țară, părțile covenind să își acorde reciproc toate facilitățile permise de legile lor teritoriale. În ansamblul reglementărilor cuprinse în acordurile comerciale, normele de drept comercial au o pondere redusă și nu determină regimul juridic al contractelor, astfel, condițiile de validitate și efectele tranzacțiilor comerciale sunt guvernate de legea contractului, lex contractus. Anexele acordului internațional au rolul de a interpreta și exemplifica principiile generale și prevederile inserate în textul înțelegerii. Felul și numărul anexelor este determinat de specificul și conținutul acordului comercial.

Uzanțele comerciale internaționale reprezintă practici sau reguli, în general nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate și stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă, pe o zonă geografică sau într-un domeniu de activitate comercială și care, în funcție de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de drept. Uzanțele comerciale necesită un element obiectiv determinat de o anumită practică, comportare, aplicate într-un mod repetat, într-o perioadă de timp- longa, invederata, diutuna consuetudo, care poate fi și mai lungă, dar și mai scurtă. Totodată, uzanțele au caracter colectiv, fiind aplicate într-un număr nedefinit de parteneri la operațiunile de comerț internațional, apropiindu-se de lege, dar acestea se diferențiază prin puterea de emanarea a lor.

Uzanțele comerciale se deosebesc de obișnuințele stabilite între părți care stau la originea lor. Deosebirea între acestea este dată de numărul partenerilor care le aplică.

Convenția de la Viena din anul 1980 stipulează că părțile sunt legate de obișnuințele care au fost stabilite între ele ca și de uzanțe asupra cărora nu au consimțit în articolul 9 alineatul 1.

Principiile U.N.I.D.R.O.I.T aplicabile contractelor comerciale internaționale prevăd faptul că părțile sunt ținute de orice uzanță asupra căreia au consimțit și de practicile pe care le-au stabilit între ele.

Dispozițiile Codului Uniform al Statelor Unite ale Americii fac referire la efectele juridice ale obișnuințelor, regelementările în materie utilizând noțiunile de „courses of dealing” și „usage”, termeni cu accepțiuni diferite, deși prezintă aceeași origine.

Uzanțele comerciale pot fi clasificate, în funcție de aplicarea în spațiu, sfera de cuprindere, forța juridică sau alte criterii. Astfel, după domeniul de aplicare în spațiu, uzanțele comerciale sunt interne și internaționale. Conform sferei de aplicare, uzanțele comerciale sunt locale, speciale și generale, iar după forța lor juridică uzanțele comerciale sunt normative, având valoarea unor norme juridice, și convenționale.

Valoarea juridică a uzanțelor comerciale este apreciată în mod diferit, criteriu de departajare fiind dinstincția dintre uzanțele normative și cele convenționale. Uzanțele normative sunt incluse în domeniul legii, cu autoritate proprie, având și un element subiectiv, opinio juris sive necessitatis, alăturat de cel obiectiv, valoarea normativă a acestora fiind dată de faptul că este recunoscută de lege prin referire la ea, cu un carcater de durată, stabilitate și generalitate. Rolul lor este de a suplini legea, prater legem, sau de a completa dispozițiile legii, secundum legem, este prezumat de aceeași identitate cu legea. Uzanțele comerciale, spre deosebire de cele normative, nu constituie izvor de drept, fiind încadrate în domeniul autonomiei de voință.

Forța juridică a uzanțelor convenționale este aceea a unei clauze contractuale, ele neputând deroga de la normele imperative și prohibitive. Rolul uzanțelor este de a interpreta, completa și preciza conținutul contractului, proba lor fiind făcută de partea care le invocă.

În dreptul românesc, uzanțele normative nu au caracter de izvor de drept. Din interpretarea legislaței naționale se deduce că în dreptul românesc sunt recunoscute doar uzanțele convenționale. Uzanțele comerciale pot fi exprimate în diferite forme, acestea concretizându-se, în principal, prin clauze tip, contracte tip și condiții generale. Clauzele tip sunt standardizate, fiind evintate în acest mod problemele conflictuale și permite simplificarea operațiunilor comerciale. Pentru a înlătura diversitatea de interpretare, Camera de Comerț Internațională din Paris a publicat în anul 1936 regulile I.N.C.O.T.E.R.M.S., reguli care au fost actualizate și întregite pe parcursul anilor, părțile contractante încorporând clauza și varianta documentului în care figurează termenii Incoterms. În anii care au urmat, Camera de Comerț Internațională din Paris, a mai elaborat și alte documente care au facilitat operațiunile comerciale.

Contractele tip curpind clauze uniforme care își au originea în uzanțele care există în comerțul internațional, părțile semnatare individualizând aceste forme prestabilite ale clazelor esențiale cu date privind prețul, părțile, modalitățile de plată, și cantitatea mărfii. Clauzele stipulate pot fi completate sau modificate de către părți, acestea putând emite contracte alături de asociațiile comerciale internaționale sau neutre, un rol important avându-l contractele tip editate de Comisia Economică pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite. Condițiile generale precizează principalele elemente ale contractelor de același tip într-o ramură a comerțului internațional, devenind clauze ale contractelor prin intergrarea lor; orice clauză îndoielnică fiind interpretată în favoarea părții care se obligă. Comercianții internaționali înclină către condițiile generale de livrare formulate de către Comisia Economică pentru Europa a Organizației Națiunilor Unite.

Principalele clauze uniforme folosite pentru interpretarea termenilor comerciali din contractele de vânzare internațională au fost standardizate în Regulile Interaționale pentru Interpretarea Uzanțelor de Comerț în anul 2000 și Definițiile Revizuite de Comerțul American Exterior, R.A.F.T.D. dina nul 1941. Regulile Incoterms 2000 sunt aplicate pe continentul european, devenind compatibile cu Echange de Données Informatique ( E.D.I ).

Incoterms 2000 cuprinde interpretarea a 13 termeni comerciali, împărțiți în patru grupe distincte- E, F, C, D, delimitarea grupelor fiind configurată de prima literă a fiecărui termen comercial.

Regulile R.A.F.T.D. 1914 sunt folosite pe continentul nord-american, aceste uzanțe comerciale fiind elaborate de către Camera de Comerț din Washington în anul1919, definițiile acestuia fiind corespunzătoare regulilor Incoterms și cuprinde opt termeni comerciali considerați uzuali în vânzarea internațională.

Uzanțele comerciale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiții generale de livrare.

În comerțul internațional se consideră că părțile s-au referit în mod tacit la orice uzanță internațională în contract dacă nu există o convenție contrară sau aplicarea vreunei uzanțe ar fi rezonabilă. Acest lucru este specificat în mod expres în Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri din 1980 și Principiile U.N.I.D.R.O.I.T. din 2004. Potrivit Convenției europene de arbitraj comercial internațional adoptată în anul 1961, părțile sunt libere să determine legea pe care arbitrii trebuie să o aplice fondului litigiului, în caz contrar decizia aparține arbitriilor.

Uzanțele comerciale sunt folosite pentru a fi determinate drepturile și obligațiile părților prin completarea și precizarea conținutului contractului. Tot acestea au rolul de a interpreta sau explica termenii și expresiile utilizate în contractul de comerț internațional. Utilizarea uzanțelor în dreptul internațional poate determina conflicte care pot interveni între uzanțe comerciale sau între uzanțe și legile incidente. În cazul în care conflictul intervine între două uzanțe convenționale, acesta va fi soluționat în funcție de regimul stipulațiilor contractuale, prioritate având ultima uzanță și la care se consideră că s-au referit- posterior tempore, potior iure. Conflictul între o uzanță convențională și o uzanță normativă este prelevat de uzanța legală în cazul în care nu este stipulată în contract o clauza contrară. În împrejurarea unui conflict între o uzanță convențională și o lege supletivă, rezolvarea va fi în favoarea uzanței.

În cazul în care între o lege civilă sau comercială imperativă și o uzanță convențională există un conflict, precădere are legea imperativă, lucrul care nu este valabil în cazul unui conflict cu o uzanță normativă, specialia generalibus derogant.

În cazul conflictului dintre o uzanță comercială și o lege uniformă, va avea câștig de cauză cea dintâi. În cazul în care există un conflict între o uzanță comercială și o convenție expresă a părților sau dispozițiilor legale, convenția expresă a părților sau dispozițiile de ordine publică înlătură aplicarea uzanțelor convenționale și normative.

CAPITOLUL III: CONVENȚIA DE LA VIENA

În condițiile globalizării, comerțul internațional, lato sensu, înglobează întreaga gamă a operațiilor economice, bancare, financiare și altele asemenea, prin care este realizată cooperarea economică și tehnico-științifico-internațională. Dezvoltarea continuă a comerțului internațional, determinată de evoluțiile sistemului de comunicații, creșterea și extinderea mediilor de transport, precum și necesitatea de a depăși frontierele naționale, au găsit în contractul de vânzare-cumpărare instrumentul tehnico-juridic adecvat pentru reglementarea sistemului de relații comerciale transnaționale.

Vânzarea comercială internațională impune în prezent o regularizare normativă uniformă care să fie capabilă să asigure raporturilor contractuale certitudine și siguranță. Crearea unui regim juridic adecvat care, prin uniformitate și armonizare, să depășească greutățile și incertitudinile ce împiedică relațiile comerciale de schimb, este o condiție sine qua non pentru garantarea și dezvoltarea comerțului internațional și a progresului economic. În acest cadru, adoptarea normelor uniforme aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare internaționale de mărfuri care să țină seama de diferitele sisteme sociale, economice și juridice, contribuie la depășirea obstacolelor juridice care îngreunau promovarea și dezvoltarea comerțului internațional.

Încă de la primele reglementări în materie s-a tras concluzia că uniformizarea dreptului substanțial s-a impus ca fiind singura soluție capabilă a surmonta obstacolele pe care le ridică diversitatea legilor naționale și de a oferi, astfel, comerțului internațional, cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea sa. Principala reglementare în materie o reprezintă Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri ca act final al Convenției Națiunilor Unite, organizată cu acest scop, în conformitate cu Rezoluția nr. 33/93 din 16 decembrie 1978 a Adunării Generale a O.N.U.

Prin soluțiile moderne adoptate, Convenția a reușit să realizeze un compromis între reglementările principalelor sisteme de drept ale lumii în materia vânzării internaționale de mărfuri.

Crearea Comisiei O.N.U. pentru drept comercial internațional, U.N.C.I.T.R.A.L., care, la cea de a doua sesiune din anul 1968, a împuternicit un grup de lucru reprezentând mai multe țări din diferite zone geografice să elaboreze norme noi de drept uniformizate pentru reglementarea vânzării comerciale internaționale, a constituit un pas important pentru adoptarea de către Conferința de la Viena din martie 1980 a Convenției Națiunilor Unite asupra Contractului de vânzare internațională de mărfuri. Succesul inițial al Convenției este demonstrat și de faptul că, până în prezent, a fost ratificată de 69 de state, printre care sunt și statele membre ale Uniunii Europene, cu excepția Marii Britanii.

Din textul Convenției a dispărut caracterul accentuat european occidental al Legii Uniforme adoptată în anul 1964 datorită prezenței reprezentanților unor sisteme de drept politice și economice din toate zonele geografice ale lumii. Convenția de la Viena, cun toate că reprezintă un compromis între sistemul de drept romanist și cel de common law, conține diferențe notabile raportate la dreptul contractelor din Marea Britanie. Astfel, în ce privește revocabilitatea ofertei, doctrina tradițională engleză, cataloghează o ofertă ca fiind revocabilă numai după ce destinatarul și-a manifestat voința de a o accepta. Convenția adoptă o soluție diferită, instituind regula conform căreia o ofertă poate fi revocată până la încheierea contractului, doar dacă revocarea sosește la destinatar înainte ca acesta să fi expediat acceptarea, cu excepția cazurilor în care oferta prevede sau implică însăși irevocabilitatea ei. Pe de altă parte, acceptarea unei oferte poate fi retractată în cazul în care dezicerea acceptantului ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment.

Având în vedere faptul că efectul acceptării este încheierea contractului, rezultă că retractarea acceptării poate opera, cel mai târziu, până în momentul încheierii contractului. Dreptul englez al contractelor statuează că acceptarea unei oferte devine eficace în momentul expedierii ei, retractarea acceptării, în condițiile Convenției, nefiind posibilă în common law. Totodată, Convenția de la Viena conține și o serie de dispoziții care pot servi ca model pentru viitoarele amendamente la legea engleză privind vânzarea de mărfuri.

Convenția de la Viena prevede în textul articolulu 35 o obligație de conformitate a mărfurilor predate, înțelegându-se că marfa predată de către vânzător trebuie să fie conformă clauzelor contractuale, fără a avea defecte sau vicii. Noțiunea de conformitate implică situația în care bunul predat posedă calitățile și particularitățile prevăzute, în mod expres sau tacit, în contract.

Conformitatea este determinată ținând cont de stipulațiile contractuale privind cantitatea, calitatea și tipul, precum și ambalajul sau condiționarea mărfii. Dacă, totuși, obligația de conformitate nu este îndeplinită, articolul 50 al Convenției reglementează condițiile în care cumpărătorul poate reduce prețul în cazul în care vânzătorul a încălcat obligația de conformitate a mărfurilor. Acest articol se aplică atât în cazul existenței neconformității materiale a mărfurilor, cât și al unei neconformități juridice. Cumpărătorul poate proceda la reducerea prețului indiferent dacă prețul contractului a fost plătit sau nu. În cazul în care prețul a fost plătit, cumpărătorul are dreptul la restituirea diferenței.

Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri de consacră, pentru stabilirea internaționalității, un singur criteriu. Prin alineatul 1 al articolului 1 se prevede că dispozițiile Convenției se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au sediul în state diferite, când aceste țări sunt state contractante sau când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.

Pe plan internațional, deosebirea între vânzarea civilă și vânzarea comercială are o semnificație minoră. Reglementările în materie nu prevăd nici o distincție, încât ambele vânzări sunt supuse unor norme identice. În măsura în care se pune totuși problema, caracterul comercial sau civil al vânzării se stabilește după lex contractus. Așadar, vânzarea – cumpărarea comercială internațională este un contract original, care comportă caracteristici proprii și probleme specifice.

Secțiunea 3.1: Domeniu de aplicare temporară

Pe plan internațional, Convenția a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1988. Ea reprezintă o cale de mijloc, acceptată de principalele sisteme juridice mondiale, în acestă materie. Astfel, Convenția reprezintă un compromis între dreptul anglo-saxon și cel romano-germanic.

Pentru a putea recunoaște dacă un stat este parte sau membru formal al Convenției de la Viena, este important să se stabilească momentul exact în care dispozițiile acesteia intră în vigoare. Astfel, în mod concret, un stat este considerat în calitate de contractant cu privire la încheierea contractului numai când Convenția de la Viena a intrat în vigoare înainte de a fi formulată propunerea de contractare. Pentru a fi considerată parte contractantă este suficient,ca în momentul perfectării contractului Convenția să fi intrat în vigoare.

Convenția de la Viena are patru părți. Prima parte este denumită Domeniul de aplicare și dispozițiile generale, cea de a doua parte, formarea contractului, a treia parte, vânzarea mărfurilor, iar a patra parte, dispoziții finale.

Conform articolului 92, orice stat poate, în momentul în care devine parte contractantă la Convenție, să declare că nu aderă la partea a II-a și a III-a a Convenției. Prevederile Convenției au caracter supletiv, fiind deduse din textul articolului 6, conform căruia părțile la un contract de vânzare internațională pot exclude aplicarea Convenției, chiar dacă statul al căror persoane juridice sunt este stat contractant.

Articolul 92 paragraful 2 recunoaște faptul că orice stat care optează pentru a face o declarație de rezervă referitoare la partea a II-a sau la partea a III-a a Convenției nu poate fi considerat ca fiind stat contractant, în sensul paragrafului 1 al articolului 1 din Convenție, pentru domeniile stipulate de partea Convenției la care se referă acea declarație.

Aderarea unui stat la Convenția de la Viena poate începe să producă efecte numai după denunțarea efectivă a Convențiilor de la Haga din 1964. Denunțarea uneia sau a ambelor Convenții de la Haga produce efecte numai după trecerea unei perioade de douăsprezece luni de la data notificării făcute depozitarului ei. Problemele care pot apărea cu privire la coordonarea între denunțarea Convențiilor de la Haga și acceptarea Convenției de la Viena sunt soluționate de prevederile articolului 99 paragraf 6 care stipulează că depozitarul convenției se va înțelege cu guvernul olandez, depozitarul convențiilor din 1964, pentru a asigura coordonarea necesară în această materie.

Articolul 94 alineat 1 din Convenție permite ca două sau mai multe state contractante care, în materiile dirijate de Convenție, aplică norme de drept identice sau apropiate pot să declare, în orice moment, că nu se va aplica Convenția contractelor de vânzare sau formării lor, dacă părțile își au sediul în aceste state. Astfel de declarații pot fi făcute împreună sau pot fi unilaterale și reciproce.

Potrivit articolului 94 alineat 2, situația este identică în raporturile dintre un stat contractant și un stat necontractant datorită faptului că un stat care aplică norme de drept identice sau apropiate celor ale unuia sau mai multor state necontractante, poate declara, în orice moment, că nu se va aplica Convenția contractelor de vânzare sau formării lor, când părțile își au sediul în aceste state.

Convenția poate fi denunțată, în conformitate cu textul articolului 101 alineat 1, prin notificare formală adresată în scris depozitarului. Denunțarea va produce efecte în prima zi a lunii care urmeazăexpirării unei perioade de 12 luni de la data primirii notificării de către depozitar. Când notificarea prevede o perioadă mai lungă pentru a produce efecte denunțarea, efectele acesteia se vor produce la expirarea perioadei în cauză, după data primirii notificării.

România a aderat la Convenția de la Viena din 1980 la data de 22 mai 1991 prin Legea nr. 24/1991. Aderarea s-a făcut la întreaga Convenție, fără ca România să depună rezerve sau declarații. Totodată, nu a mai fost cazul ca în conformitate cu dispozițiile articolului 99 paragraful 3, România să denunțe Convenția de la Haga din 1964 asupra vânzării internaționale de obiecte mobile corporale sau Convenția de la Haga din 1964 referitoare la Legea uniformă asupra formării contractelor de vânzare internațională de obiecte mobile corporale, printr-o notificare adresată guvernului olandez, datorită faptului că nu a aderat niciodată la aceste Convenții.

Secțiunea 3.2: Domeniu de aplicare rationae personae

Rationae personae, Convenția se aplică în oricare dintre cele două cazuri reglementate în articolul l paragraful l literele a) și b). Din conținutul acestui articol rezultă că pentru aplicabilitatea Convenției de la Viena, în afară de caracterul internațional al contractului, este necesară îndeplinirea, într-o formă alternativă, a celor două criterii prevăzute de textul sus menționat. Conform primului criteriu, contractul de vânzare comercială de mărfuri trebuie încheiat între persoane cu sediul în diferite state semnatare ale Convenției de la Viena. Cel de al doilea criteriu se referă la faptul că se aplică Convenția de la Viena și în cazurile în care normele de drept internațional privat al statelor în care părțile supun spre soluționare un litigiu privind un contract de vânzare-cumpărare comercială de mărfuri, prevăd că sunt aplicabile legile unui stat semnatar al convenției. Astfel, dacă vânzătorul și cumpărătorul nu au sediul într-un stat semnatar al convenției, dar prin contract s-a prevăzut că se aplică legea unui stat terț care a ratificat, acceptat, aprobat sau aderat la Convenția de la Viena, instanțele judecătorești sau arbitrii trebuie să aplice dispozițiile Convenției de la Viena și nu cele de drept național ale statelor părților contractante.

În primul rând, Convenția se aplică între părți care își au sediul în state contractante diferite. Statele contractante sunt definite ca fiind acele state care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la Convenție în conformitate cu prevederile articolului 91. Caracterul internațional al contractului de vânzare-cumpărare este dat, în primul rând, de localizarea în state diferite a sediului părților contractante. Alte criterii, precum naționalitatea părților, caracterul civil sau comercial al părților sau al contractului, nu prezintă relevanță și nu pot fi luate în considerare pentru aplicarea Convenției.

Pentru a funcționa criteriul sediului părților în state diferite, este necesar ca faptul să fie cunoscut de către părți, cel mai târziu până în momentul încheierii contractului. În cazul în care o parte are mai multe sedii, se ia în consideratie sediul care are cea mai strânsă legătură cu contractul și executarea sa. Dacă o parte nu are sediu, criteriul este înlocuit cu cel al reședinței sale obisnuite.

În al doilea rând, Convenția se aplică atunci când normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant, adică actul este aplicabil și atunci când, deși nici una sau numai una din părți își are sediul pe teritoriul unui stat contractant, norma de drept internațional privat a țării forului trimite, prin punctual sau de legătură, la legea unui stat contractant. Acest criteriu are totuși un regim special, în sensul că orice stat poate declara, în momentul în care devine parte la convenție, că nu este legat de acest criteriu, păstrând doar aplicabilitatea criteriului prevăzut de litera a).

Secțiunea 3.3: Domeniu de aplicare rationae materiae

Ratione materiae, Convenția este aplicată doar contractelor de vânzare de mărfuri. Prin prevederile Convenției nu este definită noțiunea de contract de vânzare, însă trăsăturile esențiale ale acestuia rezultă din reglementarea și enumerarea obligațiilor părților. Nici noțiunea de marfă nu este reglementată, însă din Convenție rezultă că obiectul său de reglementare îl constituie bunurile mobile corporale.

Pot face obiectul Convenției și contractele de vânzare-cumpărare care privesc bunuri viitoare. Cu toate acestea, nu sunt considerate vânzări, contractele care au ca obiect bunuri viitoare atunci când partea care le comanda furnizează o cantitate esențiala din elementele materiale necesare fabricării sau producerii lor, contracte tip lohn.

Convenția de la Viena nu reglementează anumite tipuri speciale de vânzări, precum vânzările de mărfuri procurate pentru folosința personală, familială sau casnică, în afară de cazul în care vânzătorul nu a știut sau nu s-a considerat că știe, nici chiar cu ocazia încheierii contractului, că aceste mărfuri erau cumpărate pentru o asemenea folosință, vânzări la licitații, deoarece acestea sunt supuse unor reglementări speciale cu caracter imperativ,iar datorită faptului că cumpărătorul nu este cunoscut decât în momentul adjudecării, nu poate fi cunoscut caracterul internațional al contractului, vânzările de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autoritățile judiciare deoarece sunt supuse unor reglementări speciale, imperative, impuse de intervenția în cauză a unei autorități statale, vânzările de valori mobiliare, de efecte de comerț și monede, vânzările de nave, vapoare, aeroglisoare și aeronave, deoarece în unele sisteme de drept sunt considerate bunuri imobile și sunt supuse unor formalități de înregistrare care le conferă un regim juridic de circulație special și vânzarea de electricitate care este un bun imaterial.

Convenția nu cârmuiește toate aspectele referitoare la contractul de vânzare internațională de mărfuri, ci numai pe cele privind formarea contractului, precum și drepturile și obligațiile la care un astfel de contract dă naștere între vânzător și cumpărător. Astfel, Convenția nu reglementează validitatea contractului sau a vreuneia din clauzele sale și, cu atât mai puțin, cea a uzanțelor și nici efectele pe care contractul le poate avea asupra proprietății mărfurilor vândute. Transferul proprietății asupra mărfii este menționata ca și obligație a vânzătorului, însă nu este reglementată strict în cuprinsul Convenției.

În lipsa reglementării prin textul Convenției, aceste aspecte sunt supuse sistemului de drept indicat ca fiind aplicabil de către norma conflictuală incidentă. Conform articolului 5, Convenția nu se aplică în cazul răspunderii vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale cauzate oricui produs.

Secțiunea 3.4: Domeniu de aplicare directă

Un prim criteriu, cel prevăzut în articolul l paragraf l litera a) din Convenției, respectiv acela care dispune ca normele convenției să fie direct aplicabile părților care își au sediul în state contractante diferite, când aceste state sunt state contractante.

Așadar, nu este suficient ca un contract să fie internațional, respectiv sediul părților să se afle pe teritoriul unor state diferite, dar este necesar ca, în plus, aceste state să fie state sontractante. Numai în aceste condiții Convenția de la Viena are o arie de aplicabilitate directă, chiar dacă norma de drept internațional a forului stabilește competența legii unui stat terț cum ar fi, de exemplu, legea statului unde s-a încheiat contractul.

În conformitate cu prevederile Convenției de la Viena, pot fi considerate state contractante acelea care au ratificat, aprobat sau acceptat ori au aderat la aceasta după expirarea unei perioade de douăsprezece luni de la data depunerii celui de-al 10-lea instrument de ratificare, deci după trecerea unei perioade determinate de timp.

Este demn de remarcat faptul că un stat poate deveni contractant în faza formării contractului, partea a II-a a Convenției, numai când aceasta a intrat în vigoare înainte sau cel mai târziu până în momentul încheierii contractului. Acest fapt, și anume că părțile contractante au sediul în state diferite, trebuie să rezulte din tranzacții anterioare sau din informații furnizate de ele în orice moment anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului.

Convenția de la Viena are aplicabilitate de lex fori excluzându-se, astfel, aplicabilitatea normelor de drept internațional privat. Pentru ca părților să li se aplice dispozițiile părții a II-a cu privire la drepturi și obligații, este, însă, suficient, în conformitate cu articolul 100, să fie în vigoare Convenția în statele menționate în articolul 1 paragraf 1 sau în statele la care face referire articolul 1 paragraf 1 litera b) în momentul încheierii contractului. Cu toate acestea, Convenția de la Viena poate fi aplicată și în cazurile în care contractul a fost încheiat între o parte cu sediul într-un stat rezervatar și o parte cu sediul într-un stat contractant nerezervatar.

Secțiunea 3.5: Domeniu de aplicare indirectă

Un al doilea criteriu pentru aplicabilitatea Convenției de la Viena, prevăzut în textul articolului l paragraf l litera b) și considerat de doctrina de specialitate ca fiind indirect, este cel care lărgește considerabil sfera de incidență a Convenției. Astfel, Convenția se aplică și atunci când, deși nici una sau numai una dintre părți își are sediul pe teritoriul unui stat contractant, norma de drept internațional privat a țării forului trimite, prin funcția sa de legătură, la legea unui stat contractant. Așadar, este admisibilă orice legătură a normei conflictuale, fie ea subiectivă sau obiectivă, dacă aceasta este voința părților, lex voluntatis sau lex causae, locul încheierii sau executării contractului. În situața în care dreptul român este lex causae, aplicarea articolului l paragraf l litera b) este posibilă deoarece este admisă autonomia de voință a părților, iar în lipsă, contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai strânse.

Autonomia părților este reglementată și recunoscută pe deplin de dreptul internațional privat și este respectată nu doar în România, ci și de alte state din Europa precum Germania, Franța, Spania, Olanda, chiar înainte de intrarea în vigoare a Convenției.

Unele state europene au criticat redactarea acestui articol susținând că prin extinderea ariei de aplicabilitate a Convenției și la alte state decât cele contractante se încearcă restrângerea aplicării propriilor legislații destinate a regulariza raporturile comerciale cu țările din exterior.

Ca o consecință a acestor critici, a fost reglementată posibilitatea pentru statele contractante de a exclude aplicabilitatea acestui criteriu prevăzut de articolul l paragraf l litera b) prin introducerea articolului 95 care dădea posibilitatea ca orice stat să poată declara, în momentul depunerii instrumentelor sale de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, că nu va fi legat de lit. b) a paragrafului 1 al articolului 1 al prezentei Convenții.

Aceasta înseamnă că există probabilitatea ca anumitor contracte de vânzare-cumpărare internațională de mărfuri, în care nici una din părți sau numai una dintre ele își are sediul comercial într-un stat contractant, să li se aplice Convenția de la Viena.

CAPITOLUL IV: OBLIGAȚIILE PĂRȚLOR ÎN LUMINA CONVENȚIEI DE LA VIENA

Secțiunea 4.1: Obligațiile vânzătorului potrivit Convenției de la Viena

Contractul comercial de vânzare-cumpărare internațională este un contract sinalagmatic creează drepturi și obligații reciproce și interdependente.

În mod tradițional, principalele obligații ale vânzătorului sunt predarea mărfii, transferarea proprietății asupra acesteia, remiterea documentelor referitoare la marfă și conformitatea mărfii stipulațiilor contractuale.

Convenția Națiunilor Unite asupra contractului de vânzare internațională de mărfuri, clasifică principalele obligații ale părților. Astfel, vânzătorul trebuie să predea o marfă în conformitate cu stipulațiile contractului, să ofere cumpărătorului garanții împotriva drepturilor terților, să transmită dreptul de proprietate asupra mărfii și, atunci când este cazul, să predea documentele referitoare la marfă, iar cumpărătorul, la rândul său, să plătească prețul și să preia marfa predată de vânzător.

Examinarea principalelor obligații ale vânzătorului și ale cumpărătorului presupune, cu necesitate, o operație de sistematizare. Ea este importantă nu numai pentru a ușura expunerea, dar și pentru a pune la dispoziția practicianului un tablou complet și coerent al obligațiilor, astfel încât să fie posibilă o predeterminare adecvată a efectelor contractului.

Fiecare obligație se caracterizează printr-o conduită la care este obligat debitorul, conduită care poate fi sau se presupune a fi convenită. Tocmai identificarea convenției care stă la originea conduitei obligatorii permite identificarea și definirea obligației. Din acest punct de vedere, tehnica fundamentării obligațiilor cunoaște particularitatea potrivit căreia obligația este adeseori determinată parțial, în special prin stabilirea modalităților de identificare a conformității dintre conduita prescrisă și cea executată, precum și prin stabilirea unei sancțiuni, circumscriind răspunderea derivată din neconcordanța existentă între respectivele conduite. De exemplu, referitor la termenele de livrare, este prevăzut modul de stabilire a datei la care livrarea este considerată ca fiind efectuată, metodele de încadrare a termenelor de livrare parțială în limitele generale convenite și sancțiunile aplicabile în caz de nerespectare a termenelor de livrare. Astrfel, obligația este numai parțial definită, deoarece rămâne părților să precizeze termenele limită de livrare, în afara cărora conduita debitorului nu poate fi calificată sau cel puțin nu poate fi calificată fără să se recurgă și la lex venditoris. Din acest sistemul decurge faptul că vânzătorul este ținut de o obligație de livrare în termenul convenit, în ciuda faptului că acest termen și i această obligație nu sunt enunțate la nivel de principiu.

Încercând acum o anumită abordare sintetică a obligațiilor, se poate afirma că ele se pot subsuma, în ultimă instanță, categoriilor clasice. Trebuie menționat că obligațiile nu pot fi transmise unor terțe persoane decât cu acordul scris al celeilalte părți. Cu toate acestea, atât transmisiunea cu titlu particular, cât și cu titlu universal sunt posibile în cazul în care măsura este dispusă de către organul de stat competent din țara părții respective și numai cu condiția informării în scris a celeilalte părți.

În conformitate cu prevederile articolelor 31, 32 și 33 din Convenție, subzistă penntru vânzător obligația de predare a mărfii. În relațiile comerciale internaționale, de cele mai multe ori, se vând și se cumpără bunuri generic determinate. În aceste condiții, definirea contractuală a caracteristicilor mărfii ce urmează a fi predată este esențială. Aceste caracteristici sunt stabilite în mod liber de către părți.

În literatura de specialitate se face distincție între obligația privind complexitatea mărfii și obligația privind sortimentul. Aceasta consideră că o asemenea distincție este artificială, ea găsindu-și suportul doar într-o interpretare literală care derivă de la formulări aparent tautologice. Astfel, printre aspectele cu privire la care pot fi formulate reclamații sunt enumerate calitatea mărfii, completul sau sortimentul și cantitatea mărfii.

În ceea ce privește completul, sunt avute în vedere mărfuri cu caracter complex prin natura lor sau mărfuri cu caracter complex prin voința părților. Nu se poate nega însă că, din punct de vedere comercial, faptul că o marfă care s-a convenit a fi livrată într-un set complet, datorită faptului că numai astfel este interesantă pentru cumpărător, reprezintă un sortiment distinct față de componentele mărfii în cauză, părți, ansamble, subansamble, accesorii. Din acest motiv, nu se poate vorbi decât despre o singură obligație, aceea a livrării mărfii în sortimentul și termenul convenit.

În contextul fundamentării aceleiași obligații, este necesar a se distinge între livrarea parțială, livrarea incompletă și livrarea cu nerespectarea sortimentului. Doctrina a afirmat că livrarea parțială și cea incompletă nu sunt noțiuni care se exclud reciproc. Astfel, s-a arătat faptul că definiția livrării parțiale exprima numai un raport de cantitate față de livrarea întreagă, în timp ce noțiunea de prestație incompletă pune livrarea deja prestată în raport cu scopul prezumat al livrării, fie scopul obiectiv pe baza caracterului specific al mărfii, fie cel urmărit prin contract, spre exemplu clauza necesității unei prestații complete). Când marfa nu satisface scopul pentru care cumpărătorul a contractat, înseamnă că s-a livrat, în realitate, o altă marfă și că s-a încălcat, astfel, obligația de predare a mărfii convenite.

Acest punctul de vedere își găsește suportulși în practica arbitrală. Astfel, s-a statuat că, în cazul unei livrări incomplete, cumpărătorul poate apela la calea reclamației cantitative, iar nu la aceea a cererii de restituire a prețului plătit pentru o marfă necomandată .

S-a pus, astfel, problema dacă atunci când părțile au convenit ca predarea să se facă prin livrări parțiale, penalitățile de întârziere pentru o ultimă parte din aceste livrări, efectuate ulterior termenelor stabilite, urmează a fi calculate la întreaga valoare a mărfii.

Existența unei obligații specifice de livrare a mărfii în sortimentul contractat, poate susține că livrările parțiale agreate de contractanți au avut în vedere numai o divizare cantitativă a bunurilor de predat. Chiar dacă între furnizor și beneficiar a intervenit o înțelegere permițând livrarea în tranșe, predarea este consderată îndeplinită abia o dată cu livrarea ultimei părți a mărfii fără de care aceasta nu poate fi întrebuințată. Altfel, se ajunge la consecința absurdă potrivit căreia dacă un cumpărător a contractat un sortiment anume de livrat integral până la un termen dat, dar prin acceptarea unor livrări parțiale, privește fiecare tranșă ca pe un sortiment distinct și consimte în acest fel să i se predea sortimente care sunt fără valoare de întrebuințare.

Practica a confirmat constant, prin soluțiile adoptate, că obligația de predare este consideră exercitată atunci când marfa constă din piese componente care se intercondiționează și formează, prin natura lor, o unitate care nu poate funcționa normal în lipsa uneia din părți. Acest raționament a fost urmat atât în cazul în care părțile, printr-o clauză contractuală, au declarat piesele dintr-un lot de marfă ca intercondiționate, cât și atunci când, în lipsa unei clauze exprese, s-a apreciat rezonabil a se interpreta că părțile au convenit tacit asupra caracterului unitar al livrării, dată fiind natura complementară a pieselor în cauză.

Acelorași finalități le este subordonată și penalizarea care are tendința de a ocroti speranțele creditorului prin stimularea disciplinei debitorului, iar nu prin asigurarea îmbogățirii primului drept, consecință a aplicării unor raționamente formale. Din acest motiv trebuie facută diferența între obligația de a preda o marfă convenită, adică o marfă dintr-un anumit sortiment, cu o anumită finalitate și obligația predării unei mărfi de o calitate convenită, cu anumite facilități de utilizare.

Prin urmare, în ceea ce privește sortimentul, vânzătorul trebuie să preia marfa convenită și datorată, nu alta. Numai în legătură cu această marfă se analizează îndeplinirea condițiilor de calitate și cantitate, respectarea termenelor și a locului de livrare. De aceea, reclamarea încălcării obligației privind complexitatea mărfii și a sortimentului se poate face pe orice cale, a reclamației de calitate, de cantitate sau pentru penalități de întârziere. Adesea, situațiile de fapt pot fi confundate, dar temeiul cererii trebuie ales cu grijă, în funcție de natura mărfii, de scopul urmărit și de circumstanțe. Însă dacă s-a livrat un alt sortiment decât cel contractat și s-a predat un altul, în acest caz, obligația păstrării mărfii încă mai subzistă, vânzătorul având dreptul de a o transforma, prin adăugirile necesare, în sortimentul contractat sau de a o înlocui pur și simplu.

În ceea ce privește obligația de predare a mărfii în calitatea convenită, regula fundamentală consacrată implicit este că părțile stabilesc calitatea mărfii. Dacă nu s-a convenit altfel, vânzătorul este oblgat să predea o marfă având calitatea medie obișnuită în propria sa țară pentru mărfuri de același gen și care să corespundă, totodată, destinației ce i se rezervă de către cumpărător, potrivit prevederilor contractului. Dacă destinația mărfii nu este indicată în contract, vânzătorul trebuie să predea o marfă de calitate medie obișnuită, corespunzătoare destinației obișnuite a acestei mărfi în țara sa. Reglementarea are caracter supletiv.

În cazurile în care marfa livrată nu respectă abaterile dimensionale maximale convenite prin contract, dar este conformă standardelor vânzătorului, practica a decis că nu sunt aplicabile aceste standarde, ci dispozițiile contractuale. Tot astfel, s-a stabilit faptul că o calitate superioară a mărfii fața de cea medie din țara vânzătorului, nu poate fi cerută de cumpărător în lipsa unei prevederi contractuale exprese în acest sens sau că o confruntare a mărfii predate cu standardele internaționale, pentru a se verifica îndeplinirea obligațiilor privind calitatea, nu este nici necesară, nici posibilă atâta vreme cât, în lipsa unei clauze contractuale speciale, marfa trebuie să corespundă standardului național al vânzătorului.

Este adevărat că, în practică, părțile încearcă să negocieze direct parametrii de calitate ai mărfii, incluzându-i expres în contractul lor. Astfel, s-a ajuns la situața în care să se constate existența obligației de a se preda o marfă cu însușirile indicate într-un prospect înaintat de către cumpărător, anterior încheierii contractului, cu toate că acesta nu devenise parte integrantă din contract.

Referitor la uzanțe și la condițiile de calitate aplicabile, se constată că în raporturile similare anterioare dintre părți, obișnuințe comerciale, dacă normele din dreptul statului vânzătorului nu au caracter imperativ, uzanțele sau obișnuințele comerciale, reprezentă însăși voința părților.

Dificultăți pot apărea și în situația în care între standardele de calitate medii obișnuite din statul vânzătorului și destinația pe care cumpărătorul o dă mărfii există diferențe semnificative. În aceste împrejurări, cele două reguli, cea conform căreia marfa trebuie să aibă calitatea medie obișnuită în statul vânzătorului și cea referitoare la corespunderea destinației convenite, par să intre în conflict. Unii autori observă că există situații în care, pentru atingerea scopului specificat în contract, sunt necesare bunuri de o calitate superioară sau inferioară calității medii a mărfii de același gen din statul vânzătorului.

Referitor la obligația de a asigura controlul calității mărfii, în timp ce obligația privind predarea mărfii de calitatea convenită, componentă a obligației generale de predare, are drept scop satisfacerea directă a dreptului cumpărătorului de a obține bunul contractat, această obligație are un scop economic vast, acela de a împiedica pierderile care se produc prin livrarea de mărfuri necorespunzătoăre.

Descoperirea unor defecte prin control, anterior expedierii, permite remedierea de îndată a acestora și evitarea prejudiciilor ori complicațiilor care pot apărea în cazul în care marfa respectivă, în lipsa verificării prealabile, ar trebui recepționată, depozitată, reparată și, eventual, restituită de către cumpărător. Pe această cale sunt ocrotite și interesele vânzătorului, datorită faptului că cheltuielile sale ar fi mult mai mari în măsura în care deficiențele mărfii ar trebui remediate după predare. Din această perspectivă această obligație are tangențe și cu îndatorirea de cooperare a părților în executarea contractului.

În măsura în care părțile nu au convenit prin contract modul de efectuare a controlului, acesta va fi efectuat de către vânzător, în conformitate cu condițiile obișnuite de control, practicate în statul său, pentru marfa respectivă. Tot regulile din statul vânzătorului se aplică și în cazul verificării calității mărfii prin sondaj, atunci când este vorba despre livrarea unor mărfuri la care se practică un asemenea gen de control, mărfuri de masă industriale și agricole, bunuri pentru consumul populației, produse alimentare.

Cheltuielile pentru operațiunile de control incumbă vânzătorului, iar rezultatele trebuie consemnate într-un certificat de calitate care se înmânează, obligatoriu, cumpărătorului. În acest sens, practica arbitrală a precizat că obligația vânzătorului cu privire la controlul de calitate trebuie îndeplinită chiar dacă prin contract nu se face vreo mențiune în legătură cu aceasta. Astfel, s-a stabilit că, în ciuda faptului că în contract nu s-a prevăzut ca factura să fie însoțită de o asemenea atestare, vânzătorul este obligat să trimită cumpărătorului certificatul de calitate al produsului. Numai în cazul în care cumpărătorul renunță în mod expres la prezentarea acestui certificat printr-o clauză a contractului, vânzătorul este dispensat de a-1 trimite împreună cu factura.

Controlul la care condițiile generale de livrare îl obligă pe vânzător poate fi efectuat și de către un alt organ specializat, fără ca în acest scop să fie necesară încheierea unei convenții prealabileă a părților. În situația în care intervenția organului de control neutru are loc la solicitarea cumpărătorului, cheltuielile aferente urmează să fie suportate de către acesta. De altfel, și vânzătorul este interesat să poată prezenta un certificat de calitate de la un organ de control specializat.

Este valabilă și clauza contractuală care prevede verificarea calității unor mărfuri la destinație, adică în statul cumpărătorului, luându-se în consderare normele aplicabile în țara vânzătorului. Trebuie reținut faptul că organismele de control acționează în calitate de auxiliari de executare ai vânzătorului, indiferent dacă plata se face direct de către cumpărător sau rămâne în sarcina vânzătorului. Pentru a nu se întâmpla astfel este necesar ca organul de control să acționeze în baza mandatului direct al cumpărătorului. De asemenea, în cazul în care prin contract s-a convenit ca verificarea mărfii la destinație să fie efectuată de câtre un organ de specialitate din țara cumpărătorului, fără convocarea vânzătorului, acesta nu poate, ulterior, să susțină faptul că, în lipsa sa, rezultatul controlului îi este inopozabil.

Metoda de efectuare a controlului este lăsată la latitudinea părților atunci când se ridică problema testării productivității unor utilaje și mașini. Dacă, datorita specificului mărfii ori din alte motive, testul productivității nu poate fi efectuat, integral sau parțial, decât la locul montării utilajelor, vânzătorul este obligat să efectueze controlul în țara cumpărătorului, potrivit metodologiei convenite cu acesta.

Părțile pot stabili ca reprezentantul cumpărătorului să participe la controlul calității mărfii în statul vânzătorului. În aceste condiții, vânzătorul trebuie să ia toate măsurile pentru a asigura cumpărătorului posibilitatea participării la control, avizarea prealabilă în termen corespunzător, facilități de lucru, acces la locul de testare etc. În ceea ce privește cheltuielile, vânzătorul le suportă pe cele legate de efectuarea controlului, în timp ce cumpărătorul ia asupra sa costurile cu privire de deplasarea și sejurul reprezentantului său.

În cazul în care livrarea mărfurilor nu se poate face la termenul stabilit în contract din cauza sosirii cu întârziere a reprezentantului cumpărătorului la operațiile de control și această întârziere este imputabilă vânzătorului care nu a anunțat la timp pe cumpărător asupra datei la care poate începe controlul, vânzătorul va datora penalități de întârziere. Jurisprudența consideră însă că această regulă trebuie aplicată numai atunci când lipsa cumpărătorului la recepție nu îi poate fi reproșată vânzătorului. În aceeași ordine de idei, se crede că vânzătorul nu ar trebui să livreze marfa în măsura în care reprezentantul cumpărătorului, prezent la control, îi aduce la cunoștință că există unele defecte. În cazul în care, însă, acesta va livra marfa respectivă, se impune ca vânzătorul să acopere, cu titlu de despăgubiri, toate cheltuielile suportate de cumpărător prin participarea la control, precum și alte prejudicii suportate prin primirea unei mărfi defecte. Pe de alta parte, în cazul în care, la cererea cumpărătorului, vânzătorul întârzie livrarea, iar ulterior se dovedește că marfa era corespunzătoare, penalitățile de întârziere nu se mai datorează.

Astfel, nici un document de control care emană de la vânzător nu reprezntă proba absolută a calității decât în cazul în care părțile i-au conferit prin contract o asemenea capacitate. Pe de altă parte, chiar dacă verificarea nu a fost executată conform contractului, rezultatul ei are o anumită substanțialitate și organul arbitral poate să aprecieze dacă, prin comparație cu proba contrară, el se dovededește mai convingător, în special dacă a fost uzitată o metodă superioară de control.

În practică s-a decis că, în cazul aparției unei contradicții între constatările vânzătorului cu privire la calitatea mărfii și constatările făcute de cumpărător printr-o organizație neutră de control, prevalează aceste ultime constatări, dacă ele au fost făcute în conformitate cu prevederile contractului.

În aczul în care controlul nu a fost efectuat pe baza normelor și metodelor prevăzute de standardul stipulat în contract, iar constatările organizației de control sunt contrazise de certificatul de calitate prezentat de vânzător, s-a ajuns la concluzia că reclamantul nu a făcut dovada lipsurilor calitative.

O altă oligație ce incumbă vânzătorului este cea de predare a mărfurilor în cantitatea convenită. În mod firesc, cantitatea de marfă care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare este stipulată în contract și desemnată, după caz, prin volum, greutate, număr de bucăți, lungime, grosime etc.

Problema majoră care apare în practică este de a stabili cantitatea de marfă efectiv livrată, în așa fel încât să se poată determina dacă obligația de predare a fost execută sub acest aspect și, după caz, să poată fi valorificate pretențiile cumpărătorului privitoare la diferențele de cantitate. În mod ideal, stabilirea cantității de marfă livrată se impune a fi realizată la punctele de trecere a frontierei, prin măsurare, cântărire sau numărare.

În condițiile în care apar litigii privind lipsurile cantitative constatate la destinație, cumpărătorul are posibilitatea de a face dovada că nu a primit cantitatea de bunuri ce figurează în documentele de transport, forța probantă a acestora fiind iuris tantum. În acest sens, în practică s-a admis ideea că proba lipsei unei părți a mărfii se poate face prin compararea greutății nete a mărfii din documentele de expediere cu greutatea care a fost stabilită de cumpărător în momentul sosirii la destinație a acelei cantități de marfă. Atunci când greutatea mărfurilor nu a fost certificată de stația de expediție, un rol important îl au constatările din stația de destinație. Se consideră însă, că și în asemenea situații, cumpărătorului îi rămâne posibilitatea de a dovedi că, deși expediată complet sub aspect cantitativ, marfa nu a fost primită în totalitate.

În acest sens, într-o hotărâre arbitrală s-a statuat că reclamantul trebuie să dovedească existența lipsei cantitative în momentul trecerii frontierei, adică al transferării riscului, iar pârâtul trebuie să probeze executarea corectă a contractului din partea sa, hotărâtoare fiind predarea completă din partea statului vânzătorului către statul de destinație. Într-o altă hotărâre s-a acceptat drept dovadă declarația vamală emisă la frontiera țării vânzătorului.

În orice caz, față de dificultățile menționate anterior, este recomandabil ca părțile să convină prin contract o metodologie de stabilire a cantității, eventual pe calea implicării unui organism de control specializat, care să facă determinările necesare cu privire la încărcare la destinație sau chiar la frontieră.

Determinarea cantității are, de cele mai multe ori, un mai mare grad de certitudine la transporturile executate cu mijloace auto, maritim, fluvial, aerian sau prin poștă, iar dovada cantității se face cu documentele de expediție aferente.

Spre deosebire de alte reglementări de drept uniform, cum este cazul Convenției Națiunilor Unite asupra contractului de vânzare internațională de mărfuri, care consacră formule sintetice apelând la standarde nedeterminate, reglementările menționate au caracter supletiv și sunt menite să asigure o livrare în condiții de conservare a caracteristicilor și integrității mărfurilor, atât pe timpul transportului, cât și cu ocazia manipulărilor la încărcare, descărcare sau depozitare.

Obligațiile privind ambalajul și marcarea sunt definite printr-o tehnică mixtă, care combină regula generală cu dispozițiile specifice. Astfel, principiul este cel conform căruia vânzătorul are obligația expedierii mărfii în ambalajul utilizat în țara sa pentru produsele destinate exportului. Totodată, în afară de conformitatea cu obișnuințele relatate, ambalajul trebuie să fie apt să asigure păstrarea în bune condiții a mărfii în timpul transportului, luându-se în calcul eventualitatea transbordării, în condiții de manipulare obișnuită și corespunzătoare a acesteia.

Prin urmare, vânzătorul își asumă răspunderea chiar dacă a utilizat un ambalaj obișnuit pentru genul de marfă exportată, în măsura în care, luând în considerare condițiile speciale ale transportului, trebuie să folosească un alt ambalaj. Dacă însă ambalajul nu permite conservarea mărfurilor din cauza unor manipulări necorespunzătoăre, răspunderea vânzătorului este, de principiu, exclusă. Astfel, s-a statuat că în lipsa unor indicații speciale în contractul de livrare a mărfii, referitor la modul de ambalare a acesteia, nu se poate imputa vânzătorului, dacă a respectat instrucțiunile privitoare la ambalajul din țara sa, că avariile mărfii, survenite în cursul transportului, sunt datorate insuficienței ambalajului.

Obligația privind ambalarea și marcarea este o obligație de diligență, în limitele definite, aflându-se totodată, într-un raport de accesorialitate cu obligația de predare a mărfii. În consecință, încălcarea obligației privind ambalarea și marcarea corespunzătoare atrage răspunderea vânzătorului numai în măsura în care marfa s-a deteriorat ori s-a pierdut în timpul transportului ca urmare a greșitei ambalări sau marcări. Cumpărătorul poate, în acest caz, fie să reclame lipsurile calitative sau cantitative ale mărfii, fie să solicite penalități de întârziere.

Referitor la locul predării, numai predarea făcută în locul convenit poate fi liberatorie pentru vânzător și numai în funcție de ea se poate stabili conformitatea dintre momentul cuvenit al livrării și momentul în care aceasta a avut loc în realitate. Locul livrării este identic cu locul, iar timpul livrării cu momentul transferării proprietății și a riscului. Locul respectiv este locul de prestare a obligației principale a vânzătorului, adică livrarea mărfii, indiferent de faptul dacă rezultatul deplin al prestației se realizează abia mai târziu, dacă el a prezentat aici obiectul livrării destinat cumpărătorului, atunci a livrat.

Locul predării este stabilit la frontiera țării vânzătorului, în cazul livrărilor cu mijloace de transport feroviar sau auto ale vânzătorului. În cazul livrărilor cu mijloace de transport pe apă, a celor auto cu mijlocul de transport al cumpărătorului și al celor aero, locul livrării se află la punctul predării mărfii, iar la livrările prin poștă, la destinatar. Stabilirea locului predării mărfii se face fie prin clauze explicite, fie indirect, locul rezultând din alte clauze.

Termenul de predare este o latură definitorie a obligației de predare. Într-adevăr, data la care o marfă urmează a fi primită nu poate fi indiferentă. De această dată depinde pregătirea personalului pentru recepția și utilizarea mărfii, a capacităților care urmează să o integreze, a surselor de finanțare, a mijloacelor de transport etc. De altfel, însăși armonizarea în timp a obligațiilor reciproce ale părților contractante impune fixarea unor termene de livrare. Nerespectarea termenelor de livrare poate crea cumpărătorului serioase dificultăți și însemnate pagube care sunt sancționate cu penalități. Nu mai puțin, și vânzătorul este interesat să înlăture ambiguitățile legate de momentul predării.

În ceea ce privește termenul de executare a predării, acesta ridică trei categorii de probleme, și anume stabilirea termenului la care livrarea trebuie să aibă loc, stabilirea termenului la care livrarea a avut loc și dovada momentului în care s-a făcut livrarea.

În condițiile proceselor tehnologice actuale este, de cele mai multe ori, dificil ca în contractele de vânzare-cmpărare internațională să se prevadă o dată precisă pentru livrarea mărfii. De aceea, în ciuda intereselor care impun termene cât mai precise, de regulă se apelează la soluții elastice, care să permită adaptarea contractului la circumstanțe. Acestea presupun ca termenele de livrare să fie stabilite prin manifestarea de voință a părților contractante.

În practică sunt întâlnte, în principiu, situații în care părțile nu au convenit termenul de predare a mărfii, fie dintr-o eroare de contractare, fie din imposibilitatea determinării sau convenirii unui termen, părțile stipulează o dată precisă la care livrarea trebuie să aibă loc sau acestea stipulează un interval de timp în interiorul căruia predarea trebuie perfectată.

Pentru stabilirea termenelor în contractele de vânzare-cumpărare internațională, doctrina juridică a sintetizat modalitățile de stabilire a acestora, stabilind livrarea prin promptă expediție csre se referă la expedierea mărfii în primele 15 zile de la încheierea contractului, livrarea mărfii îndată ce este gata sau îndată ce este posibil, fiind necesar a nu se depăși termenul de 45 zile de la data încheierii contractului, livrarea la începutul lunii, prin care se înțelege prima decadă a lunii respective, livrarea la mijlocul lunii sau la sfârșitul lunii, interpretându-se că termenul este în decada a doua și a treia a lunii și livrarea mărfii într-un anumt interval de timp, părțile stabilind un termen sau mai multe, după cum marfa se livrează o dată sau de mai multe ori. Caracterul esențial al termenului de livrare trebuie să rezulte din contract.

În principiu, se consideră că obligația de predare este îndeplinită în momentul în care marfa a trecut prin locul convenit pentru livrare. În cazul în care momentul în care marfa a ajuns în acel loc se încadrează în termenul de livrare contractual, înseamnă că marfa a fost livrată în termen. Datorită faptului că locul livrării diferă în funcție de mijlocul de transport folosit și data livrării depinde de acest mijloc. Astfel, se consideră ca dată a livrării la transporturile pe cale ferată, data ștampilei aplicate pe scrisoarea de trăsură de către stația de frontieră în care calea ferată a țării vânzătorului predă marfa către calea ferată care o preia, la transporturile auto, data documentului care confirmă primirea mărfii pe mijloacele de transport ale cumpărătorului, iar în cazul când marfa este transportată dincolo de frontiera țării vânzătorului cu mijloacele de transport ale acestuia, data controlului mărfii de către vama de frontieră a țării limitrofe cu țara vânzătorului, la transporturile pe apă, data conosamentului sau a scrisorii de trăsură fluviale, la transporturile aeriene, data scrisorii de transport aerian, iar la expedițiile poștale, data recipisei poștale. Toate aceste reguli au caracter relativ imperativ.

Prezentarea acestor reguli permite observația că trebuie făcută diferența între predarea mărfii, ca obligație contractuală a vânzătorului, și remiterea mărfii la destinație de către cărăuș. În acest sens, practica a reținut că obligația de predare a mărfii este îndeplinită în ziua în care marfa a trecut frontiera țării vânzătorului, iar nu în ziua în care destinatarul a primit-o efectiv. De aici decurge faptul că reclamantul este în drept, cu scopul de a obține repararea eventualului prejudiciu suferit prin intrarea cu întârziere în posesia mărfii, să formuleze o acțiune contra cărăușului, dar nu și contra vânzătorului care a expediat marfa conform instrucțiunilor și cu un marcaj corespunzător.

Notificarea capacității vânzătorului de a expedia marfa este, uneori, necesar să premeargă transmiterea de către cumpărător a instrucțiunilor de expediere. Astfel, la livrările F.O.B., vânzătorul este obligat să avizeze pe cumpărător telegrafic sau prin telex, în termenul convenit, că marfa este gata pentru expediere în port. Dacă prin contract nu s-a convenit un termen pentru avizare, se consideră că acesta urmează să își găsească aplicația, prin analogie, la termenul uzual din țara vânzătorului.

În cazul în care, potrivit înțelegerii părților, la transportul maritim, nava trebuie pusă la dispoziție de către vânzător, acesta este obligat să î1 înștiințeze telegrafic sau prin telex pe cumpărător cu privire la expedierea proiectată, cu șapte zile înainte de începerea încărcării mărfii. Evident, executarea unei asemenea obligații presupune ca vânzătorul să fi primit, în prealabil, instrucțiuni din partea cumpărătorului cu privire la portul de destinație a mărfii, instrucțiuni care trebuie comunicate cu 55 de zile înainte de termenul de livrare.

În ceea ce privește livrările efectuate cu mijloace de transport feroviare, auto sau cu avionul, în măsura în care prin contract nu s-a stabilit termenul sau modul de trimitere a avizului de expediere a mărfii și dacă părțile nu au convenit că un asemenea aviz nu este necesar, vânzătorul este obligat să transmită avizul într-un astfel de termen și mod încât cumpărătorul să î1 primească înainte de sosirea mărfii la frontiera țării sale. Cheltuielile de avizare privind expedierea mărfurilor sunt suportate de către vânzător.

Nerespectarea obligației de avizare cunoaște un regim sancționatoriu special care constă în aplicarea de penalități și despăgubiri. Conținutul și regimul obligației de avizare rămân aceleași și dacă prin contract a fost indicat un alt destinatar al mărfii decât cumpărătorul.

Obligația de încărcare a mărfii în vagoanele de cale ferată urmărește asigurarea unui transport cât mai economicos prin încărcarea maximală a vagoanelor. Reglementările evocate au caracter de protecție a cumpărătorului, întrucât, fie direct, fie prin preț, el suportă în cele din urmă costul transportului. De aceea, vânzătorul trebuie să ceară menționarea în scrisoarea de trăsură a motivelor pentru care încărcarea vagoanelor se face sub capacitate și să suporte cheltuielile survenite din nefolosirea întregii capacități de încărcare pe căile ferate de tranzit, dacă din culpa sa vagonul nu este încărcat conform normelor prevăzute în Tariful de tranzit uniform.

Obligația de a încheia contractul de transport revine vânzătorului în toate cazurile, cu excepția celor în care marfa este transportată cu mijloacele auto ale cumpărătorului sau în condiția F.O.B.

Suportarea cheltuielilor de transport este reglementată diferențiat, în funcție de mijlocul de transport folosit și de condiția de livrare convenită, principiul fiind că vânzătorul suportă cheltuielile de transport până la locul de predare a mărfii, iar în continuare, ele sunt suportate de cumpărător. Excepție de la acest principiu fac transporturile pe apă și cele prin poștă.

Cheltuielile aferente transportului și transbordarea mărfii către și de la depozitele unde o depune vânzătorul, atunci când instrucțiunile de expediere întârzie, ca și cheltuielile de depozitare propriu-zise în aceste cazuri, nu cad în sarcina vânzătorului, ci a cumpărătorului. Atunci când este vorba de transportul pieselor de înlocuire a celor defecte, precum și de transportul mărfii necorespunzătoare restituite de cumpărător, vânzătorul suportă integral cheltuielile aferente întregului traseu, de la expediție la destinație. Trebuie menționat faptul că felul transportului este la discreția părților, acestea urmând să convină asupra acestuia prin contract. Partajarea cheltuielilor de transport este însă relativ imperativă. Dacă ruta transportului nu este prevăzută de prevederile contractuale, atunci ea poate fi stabilită de către cumpărător, cu mențiunea că cheltuielile de transport sunt calculate pe distanța cea mai scurtă, prin acele stații de frontieră menționate de predător în scrisoarea de trăsură. În final trebuie adăugat faptul că vânzătorul mai este obligat să plătească cumpărătorului toate cheltuielile cauzate prin nerespectarea instrucțiunilor de expediere primite.

În legătură cu obligația de predare, vânzătorul nu este obligat să asigure mărfurile pe perioada transportului, excepție făcând doar cazul unei vânzări în condiția C.I.F.

O altă categorie de obligații ce intră în sarcina vânzătorului sunt cele de transmitere a documentației. Conform dispozițiilor articolului 34 al Convenției, dacă vânzătorul este ținut să remită documentele care se referă la mărfuri, el trebuie să execute această obligație la momentul, în locul și în forma prevăzute de contract. Vânzătorul trebuie să înainteze cumpărătorului desenele, specificațiile, instrucțiunile de montaj, punerea în funcțiune și/sau exploatare etc., care, în mod normal, însoțesc bunurile care fac obiectul livrării. Această obligație trebuie îndeplinită la un termen care să permită cumpărătorului folosirea normală a mașinilor sau echipamentelor, montarea, punerea în funcțiune sau întreținerea operativă a acestora. Aceste reglementări au un caracter dispozitiv și sunt completate cu prevederi de detaliu referitoare la limba, elementele de identificare, ambalarea și a documentației.

O problemă interesantă a fost formulată în legătură cu limba în care este redactată documentația atunci când părțile nu au convenit în acest sens. S-a apreciat că din tăcerea contractului se deduce lipsa de interes a cumpărătorului asupra acestui aspect, ceea ce dă libertate vânzătorului în alegerea limbii. Este preferabilă soluția de extindere a limbii contractului la limba documentației, considerând că părțile au convenit în mod implicit în acest sens. Teoretic, se poate susține că limba în care trebuie redactată documentația este cea obișnuită de lex venditoris, dar o asemenea rezolvare apare ca o extindere exagerată a statutului subsidiar care caută a face aplicabile normele de drept, iar nu stări de fapt care să nesocotească limba în care părțile au înțeles să trateze această chestine.

Nerespectarea obligației referitoare la predarea documentației nu trebuie confundată cu o livrare prezentând lipsuri cantitative sau calitative și, prin urmare, nu i se poate aplica regimul juridic al acesteia. Singura suprapunere cu obligația predării mărfii constă în aceea că întârzierile intervenite în livrarea mărfii și în furnizarea documentației, în măsura în care coexistă într-o perioadă determinată, nu se penalizează cumulativ. Totodată, în măsura în care este absolut necesară normalei utilizări a mărfii predate, documentația nu are o valoare distinctă, ea fiind inclusă în prețul global al mărfii, în funcție de care sunt calculate și penalitățile de întârziere.

Literatura de specislitate este de părere că obligația livrării documentației este esențialmente subordonată finalității de a permite exploatarea mărfii principale. În cazul în care, cumpărătorul, fără cheltuieli suplimentare, exploatează marfa în lipsa documentației, vânzătorul nu poate fi considerat responsabil. Uneori s-a considerat ca fiind încălcată obligația predării documentației, cu consecințe penalizatoare, și atunci când instalația a fost folosită de cumpărător pe baza unor informații obținute din alte surse.

De asemenea, această obligație a fost privită ca neexecutată nu numai în cazul în care lipsa documentației a împiedicat punerea în exploatare, deci începerea exploatării utilajului, ci și atunci când această lipsă afectează folosirea normală a mașinilor, făcând imposibilă realizarea scopului documentației tehnice. Dacă aceste informații se aflau în posesia sa în momentul în care documentația trebuia furnizată, fie pentru că datele erau de notorietate, fie pentru că fuseseră transmise cu ocazia altor livrări, elementele constitutive ale încălcării obligației lipsesc. Totodată, este posibil ca documentația tehnică să primească un preț separat, iar uneori să fie tratată de părți ca o livrare autonomă, în funcție de datele tehnice ale problemei și de interesele existente.

În ceea ce privește forma în care trebuie prezentate documentele, s-a remarcat că aceasta include numărul de copii, limba în care sunt întocmite și felurile duplicate utilizate. Defectul de conformitate a documentelor face referire atât la conținutul documentelor, cât și la forma lor. De regulă, în contractul de vânzare-cumpărare internațională sunt stabilite documentele pe care vânzătorul este obligat să le remită cumpărătorului. În doctrina juridică s-a remarcat faptul că, în lipsa unei stipulații care să prevadă felul documentației, modalitatea și termenul de predare a acesteia, vânzătorul trebuie să pună la dispoziția cumpărătorului documentația tehnică în conformitate cu practica existentă în sectorul industrial vizat din țara vânzătorului și într-un termen care să îi asigure folosirea normală a mașinilor și utilajelor, punerea lor în funcțiune, întreținerea și reparațiile curente.

Referitor la obligația de a prezenta cumpărătorului un certificat de analiză pentru măriurile destinate prelucrării, la fel ca și în cazul obligației privind transmiterea documentației tehnice, aceasta are ca element definitoriu scopul de a permite cumpărătorului să folosească marfa potrivit destinației. Este adevărat că, în principiu, o obligație este definită prin acțiunile și inacțiunile la care este obligat debitorul și nu prin scopul pe care speră creditorul să î1 atingă valorificându-și dreptul subiectiv corelativ.

Transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor operează în condițiile stabilite în contract. Stipulațiile utilizate în contractele de vânzare internațională se referă atât la transmiterea proprietății, cât și a riscurilor. Conform legislației internaționale, această dispoziție produce un transfer de proprietate abstract este completată cu obligația vânzătorului de a preda bunul vândut. Operația se compune în două momente distincte, unul volițional sau abstract, adică acela al acordului de voință și unul material, adică acela al predării efective, în sensul că bunul trebuie să fie pus în posesia cumpărătorului pentru a-l folosi conform utilității lui.

Această divizare face dovada că sistemul dreptului modern aduce un omagiu dreptului romano-german care consacră formal această succesiune în două faze, acord de voință care naște o obligație de dare, urmat de a doua, tradiția. În unele vânzări realizarea operației presupune trei momente sau faze. În vânzările de genus se adaugă faza individualizării sau specificării bunului, în vânzările de lucruri viitoare aceea a producerii lor, iar în cazul vânzărilor de lucruri aparținând altora, dobândirea lucrului de către vânzător etc.

O altă obligație este cea de a garanta conformitatea mărfii predate cu cea contractată. Prin conformitate se înțelege că bunul predat se află în cantitățile contractate și posedă calitățile și particularitățile prevăzute expres sau tacit în contract. În mod tradițional, vânzătorului îi revine obligația unor garanții referitoare la marfa predată. Necesitatea acestor garanții provine din împrejurarea că, în momentul executării obligației de predare, cumpărătorul nu este în măsură să procedeze la o recepție completă a mărfii sau, dacă ar încerca o asemenea recepție, procesul ar fi îndelungat și costisitor. În locul unei asemenea întreprinderi, pentru ambele părți este preferabilă instituirea unui sistem de garanții. O asemenea concepție a impus distincția între acele caracteristici ale mărfii care pot fi constatate relativ ușor chiar în momentul preluării ei de către cumpărător și caracteristicile imposibil de decelat sau dificil decelabile. În mod firesc, în prima categorie au fost incluse caracteristici precum natura mărfii, sortimentul, cantitatea și defecțiunile aparente, iar în cea de a doua categorie, viciile ascunse și viciile juridice ale mărfii, mai precis, viciile dreptului de proprietate al vânzătorului. A primi o altă marfă decât cea contractată sau o marfă cu defecțiuni vizibile, fără a reclama de îndată acest lucru, înseamnă implicit a accepta ca bun ceea ce ți s-a predat.

Posibilitatea cumpărătorului de a solicita ulterior primirii mărfii repararea neconformităților dintre contractat și predat înseamnă o primă de încurajare acordată neglijenței sale din momentul preluării, precum și o atingere adusă celerității atât de necesare comerțului.

Înlocuirea termenului de garanție în sensul clasic cu cel de obligație privind conformitatea între marfa predată și cea contractată, are drept conținut posibilitatea cumpărătorului de a cere și obține acoperirea, în natură sau în echivalent, a tuturor diferențelor existente între marfa pe care a contractat-o și cea pe care vânzătorul a predat-o efectiv.

Prelungirea indefinită a răspunderii vânzătorului prezintă unele inconveniențe pentru vânzător. Pentru a fi remediate, vânzătorul tinde ca, prin contractele încheiate cu cumpărătorii, să aducă unele limitări obligației sale de a garanta calitatea mărfii, atât în timp, cât și valoric. La rândul său, cumpărătorul, în sarcina căruia cade sarcina de a dovedi că defectul mărfii este datorat unor vicii ascunse, are interesul să poată angaja răspunderea vânzătorului independent de efectuarea vreunor probe de acest fel.

Ambele finalități pot fi satisfăcute prin stipularea în contracte a unor termene de garanție pentru evicțiune și pentru viciile lucrului. Trebuie adăugat faptul că, dacă în dreptul comun, garanția reprezintă o reglementare contractuală a răspunderii vânzătorului pentru calitatea mărfii transmise, apărând o confuzie între regimul viciilor ascunse și al celor aparente ce s-a operat pe terenul obligației generale de conformitate a mărfurilor predate, statutul juridic al garanțiilor se apropie în mod vizibil de cel al mărfii predate cu cea contractată, abandonând astfel formula tradițională a garanțiilor vânzătorului pentru evicțiune și vicii ascunse.

În ceea ce privește obligația de a răspunde de liniștita posesiune a lucrului, adică garanția împotriva evicțiunii, în mod normal, vânzătorul trebuie să predea cumpărătorului o marfă liberă de orice drepturi sau pretenții ale unui terț, întemeiate pe drepturi de proprietate intelecuală. În cazul în care un terț emite pretenții justificate asupra mărfii, împiedicând în acest fel liniștita posesiune a lucrului de către cumpărător, vânzătorul urmează să acopere prejudiciul cauzat prin evicțiune. Drepturile terțului asupra mărfii reprezintă un viciu juridic al bunului predat de vânzător care, de regulă, este imposibil de sesizat în momentul predării și în legătură cu care vânzătorul trebuie să dea garanții.

Referitor la obligația de a răspunde pentru viciile lucrului, în principiu, este vorba de existența unor vicii atunci cînd marfa livrată nu corespunde din punctul de vedere al însușirilor sale intrinseci cu cea contractată sau când, în lipsa unei asemenea convenții, marfa nu are însușirile mijlocii obișnuite la livrarea sortului respectiv în țara vânzătorului.

Obligația vânzătorului este de a răspunde pentru trei categorii de vicii, și anume ale mărfurilor pentru care se acordă garanții, ale mărfurilor pentru care nu se acordă garanții și pentru vicii ascunse.

O serie de produse sunt livrate în mod obligatoriu în regim de garanție din partea vânzătorului, mai precis produsele mecanicii de precizie, aparatele de măsură, aparatele optice și instrumentele, mașinile și aparatele fabricate în sene, instalațiile mici și mijlocii, mașinile grele și utilajele mari, fabricile complete și instalațiile complexe.

În sfera deficiențelor de calitate pentru care se acordă garanții și diminuările valorii de folosință din cauza ambalajului sau marcării necorespunzătoare, precum și a livrărilor care nu respectă sortimentul convenit. În primul rând, se consideră că viciile rezultate din ambalaj și marcare necorespunzătoare nu pot fi diferențiate de celelalte vicii, important fiind dacă marfa prezintă defecte de care este vinovat vânzătorul. În cazul în care ambalajul necorespunzător nu determină deprecieri ale produsului, garanția pentru calitatea mărfii nu intră în funcțiune.

Referitor la nerespectarea sortimentului ca viciu împotriva căruia se poate invoca garanția de calitate, vânzătorul trebuie să livreze cumpărătorului o anumită cantitate de marfă, fiind obligat prin contract să o expedieze în sortimentele stabilite.

O marfă la realizarea căreia au fost folosite materiale corespunzătoare și un proiect de execuție corespunzător, dar care nu realizează performanțele așteptate în exploatare, nu prezintă aproape nici un interes. Din această cauză caracteristicile esențiale ale mărfii sunt convenite prin contract, deoarece se cunoaște că o marfă cu anumite caracteristici, exploataă în condiții normale, permite anumite rezultate. În consecință, atunci când sunt incluși în conținutul garanției și parametrii tehnico-economici pe care, firesc, trebuie să îi atingă o marfă de felul celei convenite.

Definirea caracteristicilor mărfii presupune definirea implicită a performanțelor ei tehnico-economice obișnuite. De la această regulă, admițând existența unei garanții tehnologice sau pentru eficiența bazată pe parametrii stabiliți, fac excepție fabricile și instalațiile complexe. Motivul exceptării fabricilor și instalațiilor complexe de la regimul comun al garanției tehnologice sau pentru eficiență este dat de specificul mărfii. În cazul în care calitățile mecanice sunt probate numai într-o perioadă de timp mai lungă, aptă a scoate la lumină viciile ascunse, calitățile tehnologice se probează prin punerea în funcțiune a instalației, moment în care, de regulă, garanția tehnologică se epuizează. Pe de altă parte, calitățile tehnologice pot fi demonstrate numai cu marfa în stare de folosire, în timp ce calitățile mecanice pot fi controlate și prin probe care nu presupun montajul și pornirea prealabilă a unei instalații complexe. În consecință, atunci când nivelul de complexitate al unei mărfi este ridicat, în mod firesc condițiile și termenele obișnuite pentru garanția mecanică nu pot fi aplicate la garanția tehnologică. De fapt, în aceste cazuri, dacă doresc și o garanție tehnologică, părțile trebuie să o reglementeze expres în contract.

În ceea ce privește obiectul garanției de calitate mai trebuie stabilit dacă are în vedere atât viciile aparente, cât și pe cele ascunse. În principiu, în cadrul termenului de garanție, vânzătorul răspunde pentru ambele categorii de vicii. O problemă ce se ridică apare atunci când recepția finală a mărfii are loc în statul vânzătorului, situație în care, cumpărătorul ar mai avea numai dreptul la reclamarea viciilor ascunse.

Dacă, în cadrul termenelor de garanție, cumpărătorul descoperă că una din caracteristicile mărfii pentru care vânzătorul este obligat să garanteze lipsește, el poate declanșa mecanismul răspunderii pentru vicii de calitate. Declanșarea se poate face prin formularea unei reclamații într-un termen de maxim 30 de zile de la expirarea termenului de garanție, cu condiția ca defectele să fi fost descoperite în cursul perioadei de garanție. Pentru ca reclamația să poată fi încununată de succes, cumpărătorul trebuie să dovedească existența viciului datorită faptului că în intervalul respectiv de timp operează prezumția că defectele mărfii sunt imputabile vânzătorului. Răspunderea acestuia este angajată imediat ce cumpărătorul stabilește că marfa nu întrunește condițiile calitative convenite prin contract.

Prezumția de răspundere a vânzătorului are un caracter relativ, putând fi răsturnată prin dovada contrarie. În acest sens, vânzătorul nu are răspunderea pentru garanție dacă dovedește că defectele constatate nu au apărut din vina sa, ci au fost produse îndeosebi ca urmare a efectuării montajului, reparării utilajelor sau mașinilor în mod necorespunzător de către cumpărător, din cauza nerespectării instrucțiunilor de exploatare și întreținere, precum și a modificărilor efectuate de cumpărător la utilaje și mașini. Cu alte cuvinte, defectele pentru a căror apariție culpa nu aparține vânzătorului, nu pot atrage obligația sa de garanție.

Culpa vânzătorului este o condiție a răspunderii sale pentru viciile lucrului, indiferent dacă este vorba de bunuri garantate sau nu. În acest sens, practica a stabilit că în cursul garanției, sarcina probei trece asupra celui obligat la garanție, acesta fiind obligat să dovedească faptul că defectele reclamate au apărut după trecerea riscului. Răspunderea contractuală nu este, de altfel, o răspundere fără culpă, ci una subsecventă unei culpe prezumate, în măsura în care este vorba despre neîndeplinirea unor obligații de rezultat. Trebuie amintit faptul că, în materie contractuală, de îndată ce s-a făcut dovada obligației, debitorul este responsabil de neexecutarea angajamentului luat, urmând ca acesta să dovedească existența unei cauze străine pentru a se apăra de răspundere. Creditorul nu trebuie să dovedească culpa debitorului.

Manifestarea viciului, făcând posibilă descoperirea lui, prezintă importanță dacă s-a produs înăuntrul sau în afara termenului de garanție ori a termenului stabilit pentru formularea reclamației, la marfa pentru care nu s-a acordat garanție. În cazul mărfurilor garantate, cumpărătorul trebuie să dovedească atât existența viciului, cât și faptul că descoperirea lui s-a produs în perioada de garanție.

Dacă reclamația este formulată în perioada de garanție și existența viciului este dovedită, implicit este probată și regularitatea momentului descoperirii. În cazul în care reclamația este formulată în cele 30 de zile de la expirarea termenului de garanție, dovada că defectele au fost descoperite în cursul acestei perioade trebuie făcută separat.

Dacă vânzătorul răspunde pentru viciile mărfii garantate, cumpărătorul are o varietate de opțiuni pentru valorificarea drepturilor sale corelative. În mod tradițional, nu se face distincție între pretențiile care pot fi ridicate în aplicarea dispozițiilor reglementând garanția și obligația de a răspunde pentru viciile lucrului. Astfel, cumpărătorul poate valorifica garanția, optând între înlăturarea defectelor constatate, ceea ce se poate face fie prin repararea bunului, fie prin înlocuirea acestuia cu altul corespunzător, și o bonificație, adică o reducere a prețului.

În cazul în care cumpărătorul solictă acordarea unei bonificații, vânzătorul poate alege între a satisface cererea cumpărătorului și a repara viciile prin remedierea sau prin înlocuirea mărfii. Numai în cazul în care vânzătorul nu reușește să remedieze defectul într-un interval de timp rezonabil din punct de vedere tehnic, cumpărătorul îl poate obliga la plata bonificației.

Mărfurile defecte sau părțile de marfă defecte care au fost înlocuite sunt restituite vânzătorului în cel mult 6 luni de la primirea de către cumpărător a cererii vânzătorului de a-i fi returnate. Prin excepție, cumpărătorul poate trece, pe seama vânzătorului, la remedierea defectelor, dacă ultimul nu procedează imediat la înlăturarea acestora, deși i s-a cerut în mod expres, și dacă este vorba despre defecte mici, a căror înlăturare nu suferă amânare și nu necesită participarea vânzătorului. În ambele cazuri, vânzătorul trebuie să deconteze cumpărătorului reparațiile făcute, dar numai până la concurența cheltuielilor efective, cu condiția ca aceste cheltuieli să nu depășească nivelul normal pentru tipul de reparație operată. Desigur că vânzătorul poate apela și la terți pentru înlăturarea defectelor și poate conveni ca acest gen de servicii să fie asigurat, contra cost, de către cumpărător.

În cazul în care viciile sunt în așa fel încât până la remediere marfa nu poate fi utilizată, cumpărătorul poate cere, aferent perioadei în care nu s-a folosit de marfă, o penalitate asimilată întârzierii la livrare. În măsura în care, în ciuda eforturilor depuse, defectele mărfii nu pot fi remediate, iar părțile revin la soluția bonificației, ele trebuie să convină dacă la bonificație se adăugă și penalitățile de întârziere calculate până în acel moment. Dacă părțile convin asupra bonificației fără a încerca, în prealabil, remedierea viciilor, nu se mai poate pune problema cumulării bonificației cu penalitățile, iar dacă părțile nu convin în acest sens sau convin ca vânzătorul să plătească și bonificație și penalități, atunci, în principiu, se urmărește ca penalitatea plătită să fie egală cu valoarea prejudiciilor efective suferite de vânzător. În orice situație, penalitatea nu poate depăși prejudiciul efectiv.

Dacă prejudiciul este mai mare decât penalitatea calculată, valoarea acesteia se mărește până la concurența prejudiciului, cu condiția ca această soluție este agreată și prin acordul bilateral încheiat între state.

Obligația vânzătorului de a răspunde pentru viciile mărfurilor pentru care nu sunt acordate garanții este, în cea mai mare parte, similară cu cea privind răspunderea pentru viciile mărfurilor garantate. Principiul răspunderii vânzătorului pentru neconformitatea mărfii predate cu cea contractată, chiar dacă pentru aceasta nu au fost acordate garanții speciale, este că vânzătorul poartă răspunderea pentru modificarea calității, avarierea sau defectarea mărfii sau pentru lipsuri și după transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor asupra cumpărătorului dacă modificarea calității, avarierea ori defectarea mărfii sau lipsurile au fost produse din vina vânzătorului, find vorba despre o răspundere care privește atât viciile ascunse, cât și pe cele aparente.

Răspunderea pentru conformitatea mărfii poate fi declanșată, ca în cazul garanției de calitate, printr-o procedură prearbitrală obligatorie, constând într-o reclamație prin care se sesizează că marfa nu corespunde condițiilor stabilite în contract sau calității medii obișnuite și destinației obișnuite care caracterizează același tip de marfă din statul vânzătorului.

Pretențiile care pot fi ridicate de cumpărătorul unei mărfi garantate și al uneia negarantate sunt și ele relativ identice. Diferențele apar doar cu privire la capacitatea vânzătorului de a refuza plata bonificației imputate de cumpărător și de a-1 obliga ca, mai înainte, să accepte remedierea în natură a viciilor. Privind lucrurile din acest punct de vedere, regimul răspunderii pentru viciile mărfurilor negarantate este favorabil cumpărătorului. Încercând, așadar, o comparație a obligației de conformitate cu garanția de calitate, ele apar apropiate și aceasta reprezintă rezultatul evoluției desfășurate sub semnul căutării unor soluții de compromis, apte să satisfacă atât interesele cumpărătorilor, cât și ale vânzătorilor.

În ceea ce privește obligația de a răspunde pentru lipsurile cantitative ale mărfii, în mod tradițional, o asemenea obligație nu este reglementată distinct, considerându-se că lipsurile cantitative sunt cele mai evidente vicii și că, în consecință, preluarea mărfii cu asemenea carențe scoate în evidență un accept special, irevocabil al cumpărătorului sau o neglijență gravă care îi răpește vocația la ocrotirea juridică.

Corespunzător obligației vânzătorului de a asigura conformitatea cantitativă a mărfii livrate cu cea contractată, cumpărătorul este în drept să solicite fie livrarea cantității lipsă, fie restituirea sumei plătite pentru cantitatea de marfă care lipsește.

Obligațiile vânzătorului se referă la predarea mărfii în parametrii sortimentali conveniți, predarea mărfii în structura contractată, predarea unei mărfi de calitatea convenită, predarea unei mărfi în cantitatea convenită, avizarea cumpărătorului cu privire la posibilele perfecționări ale mărfii și convenirea cu acesta asupra introducerii lor în vederea livrării unei mărfi îmbunătățite, ambalarea și marcarea mărfii în modul convenit, efectuarea controlului calității mărfii înainte de expediere, avizarea cumpărătorului cu privire la expedierea mărfii, predarea mărfii la termenul stabilit, informarea cumpărătorului privitor la eventualele situații de forță majoră care împiedică predarea la termen a mărfii, predarea mărfii la locul stabilit, predarea documentației tehnice de natură a permite cumpărătorului utilizarea deplină a mărfii, răspunderea cu promptitudine la reclamațiile cumpărătorului, remedierea lipsurilor de calitate sau de cantitate ale mărfii livrate, precum și toate defecțiunile apărute în perioada de garanție și remiterea documentelor bancare necesare efectuării plății de către cumpărător.

Tuturor obligațiilor enumerate li se adaugă o obligație generală de cooperare între părți, potrivit căreia fiecare parte este obligată ca în executarea propriilor îndatoriri și în exercitarea propriilor drepturi, să se comporte în așa fel încât să evite sau să diminueze la maxim pagubele pe care le-ar putea suferi cealaltă parte ca urmare a unei fapte culpabile a acesteia, comisă în executarea contractului. Totodată, ambele părți au obligații în legătură cu punerea la dispoziție a mijloacelor de transport și suportarea cheltuielilor de transport într-un sistem de partajare.

Potrivit dreptului comun în materie, vânzătorul are două obligații, și anume să predea lucrul vândut cumpărătorului și să răspundă pentru bunurile respective, adică să îl garanteze pe cumpărător în privința bunului dobândit. În cazul vânzărilor internaționale, obligațiile reciproce ale părților interferează în timp, deseori vânzătorului revenindu-i obligația de a îndeplini unele sarcini anterior livrării mărfii. Aceasta înseamnă că părțile, prin acordul lor de voință, pot stabili și alte obligații în sarcina vânzătorului. Datorită caracterului supletiv al legislației în vigoare părțile pot aduce modificări obligațiilor reglementate de lege.

Prin urmare, funcția juridică a contractului de vânzare este de a preda marfa cumpărătorului. El reprezintă instrumentul juridic prin care sunt satisfăcute nevoile personale ale omului, de la cele mai elementare, alimente, îmbrăcăminte, până la cele mai rafinate, obiecte de lux sau de artă ori nevoile producției, mașini, utilaje, instalații. Este normal ca atenția legiuitorului să fie concentrată asupra celor mai severe măsuri juridice, adoptate pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor părților, obligația vânzătorului de a pune pe cumpărător în posesia bunului cumpărat și aceea a cumpărătorului de a plăti prețul.

Răspunderea vânzătorului pentru nerespectarea obligațiilor sale contractuale este reglementată de convenție într-un capitol separat. În cazul în care vânzătorul nu a executat oricare din obligațiile care îi revin din contractul de vânzare sau din convenție, cumpărătorul este îndreptățit, în conformitate cu prevederile articolului 45 să își exercite drepturile prevăzute în

articolele 46-52 sau să ceară daune-interese conform articolelor 74-77.

Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda vânzătorului nici un termen de grație atunci când cumpărătorul se prevalează de unul din mijloacele de care dispune în caz de încălecare a contractului de către vânzător. Cumpărătorul are posibilitatea de a acorda vânzătorului un termen suplimentar, pe o durată rezonabilă, pentru executarea obligațiilor sale. În cazul în care a procedat astfel, cumpărătorul nu poate să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune în caz de încălcare a contractului de către vânzător, înainte de expirarea acestui termen.

Exercitarea drepturilor stipulate în articolele 46-52 implică două posibilități pe care convenția le pune la dispoziția cumpărătorului, și anume să ceară executarea obligației de către vânzător sau să declare rezoluțiuna contractului.

Referitor la posibilitatea cumpărătorului de a cere vânzătorului executarea obligațiilor sale, convenția prevede ca cumpărătorul să aibă posiblitatea de a cere vânzătorului executarea oricăreia dintre obligațiile sale, cu excepția cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu acestă cerere.

Unii autori consideră că acesta este mijlocul căruia convenția îi acordă preponderență, fiind în concordanță cu principiul salvării contractului, care constituie una din ideile fundamentale ce guvernează interpretarea contractului.

În cazul în care vânzătorul solicită cumpărătorului să îi comunice dacă acceptă executarea, iar cumpărătorul nu îi răspunde într-un termen rezonabil, vânzătorul poate să își execute obligațiile în termenul pe care l-a indicat în cerere. Tăcerea cumpărătorului valorează acceptare.

În cazul în care vânzătorul notifică cumpărătorului intenția de a-și executa obligațiile într-un termen determinat, este prezumat că a cerut cumpărătorului să-i comunice hotărârea sa într-un termen rezonabil, iar dacă acest termen este depășit, vânzătorul poate să își execute obligația în termenul indicat. În toate cazurile, o cerere sau o notificare făcută de vânzător nu produce efecte decât dacă aceasta a fost primită de cumpărător.

În legătură cu modalitatea de executare a contractului, convenția oferă părților și instanței posibilitatea de apreciere dacă executarea sa se face în natură sau prin echivalent. Tribunalul trebuie să dispună executarea în natură doar dacă o face în temeiul propriului său drept, pentru contracte de vânzare asemănătoare, necârmuite de convenție. În toate celelalte cazuri, instanța poate dispune executarea prin echivalent.

În cazul incălcării de către vânzător a obligației de conformitate a mărfii, convenția reglementează trei mijloace specifice de executare pe care compărătorul le poate solicita vânzătorului. Cumpărătorul poate solicita vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, în cazul în care lipsa de conformitate constituie o contravenție esențială la contract și dacă această predare este cerută în momentul denunțării, de către cumpărător, a lipsei de conformitate. O contravenție la contract poate fi denumită ca fiind esențală atunci când ea cauzează celeilalte părți un prejudiciu prin care o privează în mod substanțial de ceea ce acesta este în drept să se aștepte de la contract, în cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat. Cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care această soluție este nerezonabilă, luând în consderare întregul ansamblul conjunctural. De asemenea, cumpărătorul poate reduce prețul proporțional cu diferența dintre valoarea pe care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment. Acest mijloc al cumpărătorului, care echivalează cu aplicarea unei bonificații, este aplicabil indiferent de cazul în care prețul contractului a fost plătit sau nu. Dacă vânzătorul repara deficiențele constatate, cumpărătorul nu mai poate solicita reducerea prețului.

Potrivit Convenției de la Vena din 1980, vânzătorul poate, chiar și după data predării, să repare pe cheltuiala proprie, orice lipsă a obligațiilor sale, cu condiția ca aceasta să nu atragă o întârziere nerezonabilă a executării sau să cauzeze cumpărătorului alte inconveniențe. Într-o astfel de situație, cumpărătorul poate pretinde plata unor daune-interese.

Spre deosebire de executarea obligațiilor de către vânzător, rezoluțiunea contractului nu poate fi declarată de către cumpărător decât în cazul în care sunt întrunite condițiile referitoare la constituirea unei contravenții esențiale la contract, prin neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligațiile sale care rezultă din contract sau nepredarea mărfurilor de către vânzător în termenul suplimentar acordat de către cumpărător sau informarea acestuia cu privire la faptul că nu le va preda în termenul acordat.

În cazul în care vânzătorul și-a executat obligația de predare a mărfurilor, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a rezolvi contractul, existând însă două excepții, atunci când vânzătorul a efectuat o predare tardivă, iar cumpărătorul a declarat contractul rezolvat într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a știut că predarea a fost efectuată și când vânzătorul a săvârșit o altă încălcare a obligațiilor sale contractuale, iar cumpărătorul a declarat rezoluțiunea într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a cunoscut această încălcare ori după expirarea oricărui termen suplimentar acordat.

Secțiunea 4.2: Obligațiile cumpărătorului în conformitate cu prevederile Convenției de la Viena

Cumpărătorul este obligat, prin condițiile prevăzute în articolul 53 din Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980 să plătească prețul convenit și să preia mărfurile contractate la predarea acestora de către vânzător. Aceste obligații determină și obligația cumpărătorului de a preciza forma, măsura și orice altă caracteristică proprie mărfurilor contractate în textul articolului 65 din Convenție ca și obligația privind conservarea mărfurilor la preluare în anumite situații specifice stabilite de articolele 86-88 din aceeași Convenție.

Obligația de plată a prețului pleacă de la considerentul că noțiunea de plată a prețului depășește cumulat și se deosebește de noțiunea unui transfer de monedă de la cumpărător la vânzător. Trebue precizat faptul că în acest sens, obligația cumpărătorului de a plăti prețul o cuprinde și pe aceea de a lua toate măsurile necesare și de a îndeplini toate formalitățile destinate să permită plata prețului, astfel cum sunt prevăzute în contract sau de reglementările la care părțile au convint să facă referire în mod expres în contract.

Determinarea prețului și locul determinării acestuia se întemeiază pe prevederile artcolului 55 din Convenția Națiunilor Unite de la Viena din 1980 care instituie o regulă de situație specială supusă unei condiționari exprese. Această regulă este consacrată în sensul că prețul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract expres sau implicit ori printr-o dispoziție care să permită să fie determinat. Această regulă este în concordanța cu prevederea stipulată în articolul 14 paragraf 1 din Convenție potrivit căreia oferta de contractare este considerată suficient de precisă și, prin urmare, valabilă pentru realizarea consensului de a încheia contractul.

O situație specială este aceea în care, dacă vânzarea este în mod valabil contractată fără ca prețul să fi fost determinat sau determinabil, convenția în discuție instituie o prezumție cu privire la modul în care prețul urmează să fie determinat, prezumție care are valoarea unei determinări prin consens a acestui preț. Așadar, situația specială este condiționată de valabilitatea contractului cu preț nedeterminat sau nedeterminabil chiar dacă prin convenție nu s-a stipulat în mod expres dacă o asemenea împrejurare este valabilă sau nu. Reticența respectivă are legătură cu textul artcolului 41 litera b) potrivit căruia ea nu cârmuiește valabilitatea contractului și nici una dintre clauzele acestuia pe care părțile, în baza principiului libertății contractuale, le-au convenit.

Într-o asemenea situație, valabilitatea unui contract comercial de vânzare comercială internațională de mărfuri, în care nu s-a determinat un preț sau s-a prevăzut unul determinabil rămâne supus sistemului de drept național care reprezintă lex causae. În cazul în care lex causae admite valabilitatea unui contract într-un domeniu fără determinarea prețului sau a clauzei de determinare a acestuia, se aplică, în mod invariabil, determinarea prețului în modul prevăzut de Convenția de la Viena.

Trebuie precizat faptul că, în cazul în care lex causae este sistemul de drept românesc, prețul trebuie să fie, în mod obligatoriu determinat sau cel puțin determinabil, ca o condiție de validare a obiectului contractului de vânzare comercială internaționala de mărfuri.

Referitor la locul determinării și momentul plății prețului, în baza prevederilor Convenției Națiunilor Unite sunt posibile ca locuri convenite de părți, fie cel precizat în contract, fie sediul vânzătorului prin decontare bancară când se consideră plătit, fie locul remiterii mărfurilor sau documentelor.

În legătură cu momentul plății, contractul de vânzare comercială internațională de mărfuri supus Convenției de la Viena poate stabili ca prețul să fie plătit până la momentul stabilit prin contract, în lipsa unei asemenea determinări, prețul poate fi plătit în baza contractului în momentul punerii de către vânzător a mărfurilor la dispoziția cumpărătorului ori a documentelor care reprezintă mărfurile, pe principiul simultaneității plății prețului și predării mărfurilor sau documentelor ori, în cazul stipulării în contract a obligației plății ca și condiție de livrare a mărfurilor, se înțelege că plata se face anterior predării mărfurilor sau documentelor. În orice caz, cumpărătorul nu poate fi obligat prin contract la plata prețului fără ca înainte să fi avut posibilitatea de a examina și agrea sau respinge mărfurile, în funcție de modul în care s-a convenit cu privire la această posibilitate.

Obligația cumpărătorului de a prelua marfa predată privește două aspecte. În primul rând, cumpărătorul trebuie să îndeplinească într-un termen rezonabil, anterior preluării efective a mărfurilor, orice act sau formalitate necesară care să îi permită vânzătorului să efectueze predarea mărfurilor respective. În al doilea rând, această obligație a cumpărătorului se referă la preluarea efectivă, propriu-zisă a mărfurilor.

Există numeroase cazuri în care vânzarea mărfurilor implică și transportul acestora. În asemenea situații, contractul trebuiă să prevadă cu claritate dacă vânzătorul este obligat prin contract să predea transportatorului mărfurile într-un loc determinat, caz în care cumpărătorul preia și riscurile asupra mărfurilor chiar în acel loc sau dacă vânzătorul nu este obligat prin contract să remită mărfurile într-un asemenea loc determinat. În acest caz, cumpărătorul preia riscurile asupra mărfurilor din momentul predării de către vânzător la primul transportator.

Atunci când vânzarea nu implică transportul, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de către cumpărător în funcție de împrejurările convenite de către cocontractanți. Astfel, dacă cumpărătorul are obligația contractuală de a prelua mărfurile într-un alt loc decât sediul vânzătorului, riscurile asupra mărfurilor trec la cumpărător în momentul preluării efective a mărfurilor. În oricare altă ipostază stipulată în contract, riscurile asupra mărfurilor sunt preluate de cumpărător în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile, moment ce coincide cu predarea acestora efectivă de către vânzător sau dacă cumpărătorul nu preia mărfurile la momentul convenit în contract, riscurile trec asupra lui din momentul în care acestea i-au fost puse la dispoziție în mod formal și efectiv de către vânzător, înțelegându-se că prin nepreluarea mărfurilor cumpărătorul se află în poziția de a răspunde juridic pentru neîndeplinirea obligației contractuale de a prelua mărfurile de la vânzător.

CONCLUZII

În condițiile globalizării, comerțul internațional privit lato sensu înglobează întreaga gamă a operațiilor economice, bancare, financiare și altele asemenea, prin care se realizează cooperarea economică și tehnico-științifico-internațională. Dezvoltarea continuă a comerțului internațional determinată de evoluțiile sistemului de comunicații, de creșterea și extinderea mediilor de transport, precum și necesitatea urgentă de a depăși frontierele naționale, au găsit în contractul de vânzare-cumpărare instrumentul tehnico-juridic cel mai adecvat pentru reglementarea totalității sistemului de relații comerciale transnaționale.

Vânzarea comercială internațională impune în prezent o regularizare normativă uniformă care să fie capabilă să asigure raporturilor contractual certitudine și siguranță. Crearea unui regim juridic adecvat care, prin uniformitate și armonizare, să depășească greutățile și incertitudinile ce împiedică relațiile comerciale de schimb, reprezentând o condiție sine qua non pentru garantarea și dezvoltarea comerțului internațional și a progresului economic.

În acest cadru, adoptarea normelor uniforme aplicabile contractelor de vânzare-cumpărare internaționale de mărfuri care să ia în calcul diferitele sisteme sociale, economice și juridice, contribuie la depășirea obstacolelor juridice ce îngreunau promovarea și dezvoltarea comerțului internațional.

Încă de la primele reglementări în materie, s-a ajuns la concluzia că uniformizarea dreptului substanțial s-a impus ca fiind singura soluție capabilă a surmonta obstacolele pe care le ridică diversitatea legilor naționale și de a oferi, astfel, comerțului internațional, cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea sa.

Cooperarea economică internațională este un ansamblu, relații de conlucrare între două sau mai multe persoane fizice sau juridice aparținând unor sate diferite care nu implică în mod necesar un transfer de marfă peste frontiere, ci au drept scop realizarea, prin efortutile conjugate ale partenerilor, a unor operațiuni conexe de comerț, eșalonate de regulă pe perioade de timp determinate, în producție sau în sfera neproductivă , în scopul obținerii unor avantaje reciproce.

Prin includerea alături de formele clasice, a operațiunilor de cooperare internațională, noțiunea de comerț internațional capăta un sens larg . Aceste operațiunile se prezintă, pe plan juridic, sub forma actelor și faptelor de cooperare economică internațională. Aceasta se concretizează, de regulă, la nivelul relațiilor dintre persoanele fizice sau juridice dintre diferite state, prin contractul de cooperare economică internațională atunci cand îmbracă o forma exclusiv contractuală sau prin contractul de constituire de societate comercială atunci când forma juridică este contractuală și instituțională .

Epoca modernă și în special cea internațională au generat dezvoltarea, diversificarea și specializarea fără precedent a producției de mărfuri și seviciilor. În aceste condiții, realizarea prin mijloace proprii a întregii game de produse și servicii a devenit imposibilă sub aspect tehnic și oricum ineficientă din punct de vedere economic. În acest mod s-a creat o interdependență între economiile naționale ale diferitelor țări, ceea ce a constituit fundamentul schimburilor economice internaționale.

Anexă: Studiu de caz privind vânzarea-cumpărarea internațională de mărfuri

Vânzarea apare prin acordul de voință al părților, care își dau consimțământul reciproc asupra condițiilor contractului, ea fiind perfectată și pe deplin încheiată prin manifestarea concordantă a acordului de voință al părților, nefiind necesară îndeplinirea niciunei formalități, nici predarea lucrului și nici plata prețului în momentul încheierii convenției. După ajungerea mărfii la locul stipulat, destinatarul are dreptul de a solicita ca al doilea exemplar al scrisorii de trăsură să îi fie remis și ca marfa să îi fie eliberată contra unei dovezi de primire.

În cazul în care destinatarul a primit marfa fără să fi constatat starea ei în contradictoriu cu transportatorul sau dacă cel mai târziu în momentul eliberării, când este vorba de pierderi ori avarii aparente sau în termen de șapte zile de la data eliberării atunci când este vorba de pierderi sau avarii neaparente, nu a făcut nici un fel de rezerve cu prvire la transportator, indicând natura generală a pierderii sau avariei, se prezumă, până la proba contrarie, că a primit marfa în starea descrisă în scrisoarea de trăsură.

Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială, Decizia civilă nr. 56 din 15 februarie 2011 dr. C.B.N.

Prin sentința comercială nr. 695 din 25.09.2011 pronunțată în dosarul nr. 2536/30/2010 Tribunalul Timiș a admis cererea formulată de reclamanta S.C. YY S.R.L. Italia, în contradictoriu cu pârâta S.C. XX S.R.L., obligând-o pe aceasta din urmă la plata sumei de 79.897,45 euro cu titlu de preț marfă. Împotriva acestei sentințe s-a declarat apel de către pârâtă, solicitând schimbarea ei în tot, în sensul respingerii cererii reclamantei, cu motivarea că raportat la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile în materie, în mod eronat tribunalul a obligat-o la plata sumei de 79.897,45 euro.

Prin decizia civilă nr. 56 din 15.11.2011 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul declarat de pârâta S.C. XX S.R.L. împotriva sentinței comerciale nr. 695 din 25.09.2011 a Tribunalului Timiș pronunțată în contradictoriu cu reclamanta intimată S.C. YY S.R.L. Italia. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, conformă cu dispozițiile incidente în cauză, ea nefiind rezultatul unei greșite aplicări a legii sau a unei eronate ori superficiale aprecieri a probelor administrate în dosar, cum în mod nejustificat susține pârâta, în considerente arătându-se pe larg motivele, atât cele în fapt, cât și cele în drept, pentru care judecătorul fondului a considerat că cererea de chemare în judecată se impune a fi admisă, motivarea tribunalului nefiind contradictorie, critică care, de fapt, nici nu a fost dezvoltată în vreun fel de către apelantă.

Prin acțiunea introductivă reclamanta a susținut, în esență, că între ea și pârâtă a intervenit un contract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia în două transporturi i-a livrat acesteia din urmă mai multe produse destinate industriei hoteliere, în care activa societatea cumpărătoare, bunuri pe care aceasta nu le-a mai achitat. Apelanta a criticat hotărârea primei instanțe, care a admis cererea de chemare în judecată, afirmând că între cele două societăți comerciale nu a intervenit un contract de vânzare-cumpărare, în realitate intimata trimițându-i doar niște mostre, pentru care a semnat scrisorile de trăsură, urmând ca ulterior, dacă acestea erau pe măsura așteptărilor sale, să urmeze negocierile și, eventual, semnarea unui contract. Într-adevăr, vânzarea-cumpărarea este acel contract prin care o parte, numită vânzător, transmite dreptul de proprietate sau alt drept asupra unui bun al său către cealaltă parte, numită cumpărător, care se obligă în schimb să plătească vânzătorului prețul bunului vândut, unul dintre caracterele juridice ale acestui contract fiind acela că el este consensual, după cum rezultă din prevederile artcolului 1295 alin. (1) din Codul civil, vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat.

Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, în principiu, vânzarea ia naștere prin acordul de voință al părților, care își dau consimțământul reciproc asupra condițiilor contractului, ea fiind perfectă și deplin încheiată prin manifestarea concordantă a acordului de voință al părților, nefiind necesară îndeplinirea niciunei formalități, nici predarea lucrului și nici plata prețului în momentul încheierii convenției. În speță, contrar celor afirmate de pârâtă, între cele două societăți aflate în litigiu a intervenit un contract comercial de vânzare-cumpărare având ca obiect produse destinate industriei hoteliere, în care, de altfel, activează apelanta, aceasta administrând Hotelul T din localitatea Giroc, livrările de marfă efectuate de reclamantă având loc în două etape. Într-o primă fază, după cum rezultă fără putință de tăgadă din scrisorile internaționale de trăsură, C.M.R.-urile nr. 083 și nr. 085 întocmite de transportatorul S.C. T S.R.L. Tg. Mureș , intimata a furnizat apelantei, în data din 06.12.2008, data încărcării, în Padova, Italia, a mărfurilor descrise în avizele de expediție DDT nr. 1361/06.05.2008, DDT nr. 1371/06.05.2008 și DDT nr. 1372/06.05.2008, având o valoare totală de 33.874,50 euro, potrivit facturilor nr. 1288, în valoare de 27.635,70 euro, nr. 1289, în valoare de 1.030,80 euro și nr. 1290, în valoare de 5.208,00 euro.) diferite produse folosite în industria hotelieră și restaurante, cantitatea înscrisă în documente fiind de 1.850 kg, respectiv de 11.000 kg (10 m3), ceea ce exclude, în opinia Curții, teza că pârâta ar fi primit doar niște mostre, restul mărfii plecând în altă parte.

Această apărare nu poate fi primită câtă vreme, pe de o parte, apelanta a semnat, prin reprezentantul său legal, fără nicio obiecție scrisorile de trăsură, documente în care se specifică foarte clar că marfa este însoțită de avizele de expediție, cu indicare numerelor acestora, iar în C.M.R.-uri este trecută cantitatea bunurilor livrate, care nici într-un caz nu poate să fie corespunzătoare unor mostre, fiind vorba de mai multe tone, iar pe de altă parte, ulterior livrării mărfii, vânzătorul a întocmit și expediat către cumpărător facturile fiscale aferente și al căror conținut este identic cu descrierea din avizele de expediție. În a doua etapă, vânzătorul a mai livrat apelantei alte mărfuri de același gen, pe care le-a încărcat tot din localitatea Padova, dar cu un alt transportator, S.C. RT S.R.L. Reșița–, în data de 23.04.2009, potrivit C.R.M.-urilor de la dosar de fond, procedând în același fel, și de această dată marfa fiind însoțită de avize de expediție al căror număr este trecut în scrisoarea de trăsură, document care conține cantitățile livrate, respectiv 810 kg (10 m3) și 774 kg (43 m3), fiind astfel exclusă, pentru aceleași rațiuni, teza primirii doar a unor mostre, valoarea totală a bunurilor furnizate fiind de 46.022,95 euro, după cum rezultă din facturile nr. 1287, în valoare de 7.668,95 euro, nr. 1291, în valoare de 15.113,64 euro, nr. 1292, în valoare de 12.074,25 euro și nr. 1464, în valoare de 11.166,11 euro. Consimțământul celor două părți cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare este dovedit, în pofida contestației pârâtei, atât de înscrisurile semnate de reprezentantul legal al cumpărătorului, care după ce a comandat marfa de la intimată, a semnat fără vreo mențiune, aplicând și ștampila societății, toate scrisorile internaționale de transport C.M.R., cât și de declarațiile martorilor audiați în primă instanță, în special cei propuși de reclamantă, domnii. I. E. și A. F., coroborat și cu răspunsurile date de administratorul societății apelante la interogatoriul luat de tribunal și din care rezultă reaua sa credință, spre exemplu, atunci când la întrebarea nr. 4, dacă mărfurile livrate de reclamantă și a căror valoare este cerută prin prezenta acțiune sunt compatibile cu obiectul de activitate al S.C. XX S.R.L. a declarat că nu, deși contrariul este de domeniul evidenței, sau la întrebarea nr. 7, dacă a observat că pe C.M.R.-urile semnate de ea era menționat și numărul documentului de transport ce însoțea marfa și care conținea enumerarea bunurilor livrate, a răspuns că dacă erau și documente de transport, unul trebuia să rămână însoțit de C.R.M.

Luând în considerare că prevederile articolului 6 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, la care a aderat și țara noastră prin Decretul nr. 451/1972, reglementează conținutul scrisorii de trăsură, în paragraful 1 regăsindu-se mențiunile obligatori care sunt trecute în cele patru C.M.R.-uri cu care a fost expediată marfa din Italia în România, la lit. e)-h) regăsindu-se numele și adresa destinatarului, denumirea curentă a naturii mărfii și felul ambalajului, iar pentru mărfurile periculoase, denumirea lor general recunoscută, numărul coletelor, marcajele speciale și numerele lor, greutatea brută sau cantitatea astfel exprimată a mărfii, iar articolul 13 statuează că după sosirea mărfii la locul prevăzut pentru eliberare, destinatarul are dreptul de a cere ca al doilea exemplar al scrisorii de trăsură să îi fie remis și ca marfa să îi fie eliberată contra unei dovezi de primire, drept de care apelanta nu a înțeles să se prevaleze, ea neînțelegând nici să refuze primirea mărfurilor, ceea ce ar fi atras incidența prevederilor articolului 15 din Convenție, textul articolului 30, invocat, de altfel, de către intimată arătând că dacă destinatarul a primit marfa fără să fi constatat starea ei în contradictoriu cu transportatorul sau dacă cel mai târziu în momentul eliberării, când este vorba de pierderi ori avarii aparente, sau în termen de 7 zile de la data eliberării în afară de duminici și sărbători legale, când este vorba de pierderi sau avarii neaparente, nu a făcut rezerve transportatorului, indicând natura generală a pierderii sau avariei, se prezumă, până la proba contrarie, că a primit marfa în starea descrisă în scrisoarea de trăsură, rezervele arătate mai sus trebuind să fie făcute în scris dacă este vorba de pierderi sau de avarii neaparente, iar dacă starea mărfii a fost constatată în mod contradictoriu de către destinatar și transportator, dovada contrarie rezultatului acestei constatări nu poate fi făcută decât dacă este vorba de pierderi sau de avarii neaparente și dacă destinatarul a adresat rezervele sale în scris transportatorului în termen de 7 zile, în afara duminicilor și a sărbătorilor legale, de la data acestei constatări, Curtea apreciază că orice fel de apărări cu privire la nelivrarea bunurilor sunt neavenite.

Din declarațiile martorului I. E. reiese că reprezentanta societății apelante, d-na. T.O., însoțită de soțul său, a fost chiar în Italia, la sediul intimatei pentru a comanda produsele și echipamentele ce-i erau necesare pentru dotarea hotelului pe care îl administra în România, bunurile comandate de aceasta, inclusiv valoarea lor, la care a făcut referire martorul, regăsindu-se în lista mărfurilor care au fost ulterior expediate, însoțite de C.M.R.-urile depuse la dosar. Celălalt martor, dl. A.F., a declarat că el a fost cel care a pregătit transporturile pentru societatea cumpărătoare, toate produsele comandate și care se regăseau pe 4-5 liste fiind livrate potrivit documentelor de transport care le însoțeau, lipsind de relevanță juridică afirmația acestuia că nu cunoaște să fi existat o comandă fermă din partea pârâtei pentru produsele livrate, în materia operațiunilor comerciale impunându-se regula unor forme contractuale cât mai simple, excepțiile actului scris sau solemn fiind expres prevăzute de lege. De aceea, contractele comerciale, inclusiv vânzarea-cumpărarea, se consideră încheiate în condițiile realizării actului de voință dintre părți, indiferent de forma pe care o iau, și cu toate că între S.C. YY S.R.L. Italia și S.C. XX S.R.L. nu s-a încheiat un contract sub forma înscrisului unic, totuși raporturile dintre părți sunt convenționale, prin existența contractului în forma simplificată a comenzii urmată de executare.

Condiția înscrisului unic nefiind obligatorie, reglementările comerciale admit existența raporturilor contractuale, dacă manifestarea de voință a părților, oferta și acceptarea ofertei, sunt concordante sau partea cealaltă a trecut la executare, așa cum s-a întâmplat și în speța de față, criticile apelatei în sensul că în cadrul unor raporturi comerciale de genul celor despre care se afirmă că ar fi existat între părți este de neacceptat ideea că acestea să se fi derulat de maniera empirică descrisă de reclamantă, că apar lipsite de logică afirmațiile că între cele două părți ar fi existat raporturi comerciale cu elemente specifice contractului de vânzare-cumpărare, că nu rezistă unei analize pertinente susținerea că o societate comercială din occident, cu experiență în ce privește derularea unor raporturi comerciale și cu o legislație rigidă în acest domeniu, ar fi capabilă să livreze marfă în estul Europei fără să se asigure de o serie de lucruri indispensabile derulării unor raporturi comerciale, respectiv să existe din partea beneficiarului o comandă fermă pentru produsele care urmează a fi livrate, concretizată în nota de comandă, și dovada solvabilității firmei căreia urmează să-i fie livrată marfa neavând niciun fundament, ca și afirmația sa că reprezentantul legal al societății, d-na. T.O., ar fi fost identificată de martorii reclamantei anterior solicitării instanței, fiind arătată acestora de avocatul reclamantei, în sala de judecată, înainte de apelarea cauzei și că, oricum, la apelul cauzei aceasta stătea în picioare, în spatele apărătorului societății.

Nu în ultimul rând, în afară de faptul că depoziții martorilor menționați mai sus denotă un caracter obiectiv, ele coroborându-se pe deplin cu înscrisurile depuse de reclamantă, ambele mijloace de probă făcând dovada certă a existenței contractului de vânzare-cumpărare între societățile litigante, trebuie menționat că ultimele două C.M.R.-uri vizează un bar și un cuptor de pizza, care împreună cântăresc 1.584 kg, bunuri ce nu pot fi caracterizate nici într-un caz drept mostre, fiind exclusă ipoteza că administratorul pârâtei a semnat documentele respective deși a primit doar „câteva cutii mici”, așa cum se susține prin cererea de apel.

Contractul de vânzare-cumpărare, prin încheierea sa, produce anumite efecte, urmărite de părțile contractului. În esență, efectele contractului reprezintă tocmai conținutul acestuia, respectiv drepturile subiective și obligațiile civile născute din convenția părților.

Având în vedere că intimata și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de articolul 1313 din Codul civil care arată că vânzătorul are două obligații principale, a preda lucrul și a răspunde de dânsul, însă apelanta nu și-a îndeplinit obligația corelativă de plată a prețului, cuprinsă în articolul 1361 din același cod, potrivit căruia principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul la ziua și la locul determinat prin contract, Curtea a considerat apelul pârâtei ca nefondat, în mod corect tribunalul obligând-o la plata prețului bunurilor cumpărate.

Bibliografie

Legislație:

Legea 1/1971 cu privire la activitatea de comerț exterior, de cooperare economică și tehnico-științifică a Republicii Socialiste România

Legea 11/ 1991 privind combaterea concurenței neloiale

Constituția României

Codul civil

Convenția de la Viena

Convenția de la Varșovia

Convenția de la Geneva

Monografii:

Y. Loussouarn, J. D. Bredin, Droit du commerce international, Sirey, Paris, 1969

H. Batiffol, Droit international privé, Paris, 1967

O. Căpățană, Contractele de comerț exterior referitoare la vânzarea de mărfuri în dreptul internațional privat român, în Instituții de drept comercial internațional, Ed. Academiei, 1973

Al. Deteșan, E. Hutira, V. Anghelescu, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei, București 1980

V. Anghelescu. Al. Deteșan, E. Hutira, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei R.S.R., București, 1980

V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internațională, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1982

T. R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

B. Ștefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

T. R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, ediția a II-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

I. Rucăreanu, B. Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică ș Pedagogică, București, 1983

V. Babiuc, Clauza penală în contractele comerciale internaționale, București,1985

O. Căpățână, Br. Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, Vol. II, Ed. Academiei, București, 1987

I. Stoian, R. Pencea, M. Stoian, Tehnici de comerț internațional. Pentru pregătirea importatorului și a exportatorului, Vol. I, București, 1992

Fr. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993

V. Babiuc, Dreptul comerțului international, Ed. Atlas, București, 1994

V. Pătulea. C. Turianu. Curs rezumat de drept al afacerilor, Ed. Scripta, București, 1994

O. Căpățînă, Contractul comercial de transport, Ed. Lumina Lex, București, 1995

M. Costin, S. Deleanu, Dreptul Comerțului Internațional(tratat), Partea Specială, Ed. Lumina Lex, București, 1995

D. A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Tratat, Vol. II, Ed. ACTAMI, București, 1996

I. Stoian, E. Dragne, M. Stoian, Comerț internațional, Ed. Caramian, București, 1997

V. Stanciu, Ghe. Caraiani, Transporturile și expedițiile aeriene, Ed. Lumina Lex, București, 1997

F. Teulon, Comerț internațional, Ed. Institutul European, București, 1997

M. N.Costin, Dreptul comerțului international, vol. I, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999

L. Gribincea, Dreptul comerțului internațional, Ed. Reclama, Chișinău, 1999

N. Sută, Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Ed. Independența Economică, Brăila, 1999

D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional, vol.II, Ed. Lumina Lex, București, 2000

C. Ciupagea, Fundamente teoretice ale comerțului internațional, Ed. Economică, București, 2001

V. Babiuc, Dreptul Comerțului Internațional, Ed. Sylvi, București, 2001

I. Popa, Tranzacții de comerț exterior, Ed. Economică, București, 2002

M. Voicu, Dreptul Comerțului Internațional, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002

D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex, București, 2003

J. Mestre, M. E. Pancrazi, Droit commercial. Droit interne et aspects de droit international, L.G.D.J., Paris, 2003

J. M. Mousseron, J. Raynard, R. Fabre, J. L. Pierre, Droit du commerce international. Droit international de l’entreprise, Ed. du Juris-Classeur, Litec, Paris, 2003

D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional, tendințe și evolutii actuale, Ed. Lumina Lex, București, 2004

D. Patriche, Comerț și globalizare, Ed. A.S.E., București, 2003

D. Mazilu, Dreptul comerțului Internațional. Tendințe și evoluții actuale, Ed. Lumina Lex, București, 2004

D. A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex, București, 2004

G. Drăgan, Fundamentele comerțului internațional, Ed. A.S.E, București, 2004

I. Popa, Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 2004

J. Drăgan, Dreptul comerțului internațional, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005

I. Macovei, Dreptul comerțului internațional, Ed. C.H. Beck, București, 2006

J. Drăgan, Dreptul Comerțului Internațional, Ed. Fundației România de mâine, București, 2006

B. Ștefănescu, Tratat de Drept al Comerțului Internațional, 2007

D. Mazilu, Reglementări privind comerțul internațional, Ed. Lumina Lex, București, 2007

J. Drăgan, Dreptul comerțului internațional-note de curs, Ed. Argumentum, București, 2007

D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, ediția a VII-a, Ed. Lumina Lex, București, 2008

D. Al. Sitaru, Dreptul comerțului internațional – tratat, Ed. Universul Juridic, București, 2008

D. Lupașcu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2008

D. A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Tratat- partea generală și partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2008

E. N. Vâlcu, Dreptul comerțului internațional. Curs universitar, Ed. Stech, București, 2008

D. Bajan, Vânzarea internațională. Elemente de drept, Ed. Indaco Publishing, București, 2008

I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2008

A. Giurgiu, Comerț internațional și politici comerciale – suport curs, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2008

D. Al. Sitaru, Dreptul comerțului internațional – tratat, Ed. Universul Juridic, București, 2008

A. Miff, Dreptul comerțului internațional. Partea generală. Introducere în dreptul comerțului internațional, vol. I, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

D. A. Sitaru, C. P. Buglea, Ș. A. Stănescu, Dreptul comerțului internațional. Tratat. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2008

J. Drăgan, Introducere în Dreptul Comerțului Internațional, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009

C. Gheorghe, Drept comercial european, Ed. C.H. Beck, București, 2009

A. Dumitru, P. Florescu, L. N. Pîrvu, Contractele de comerț internațional, ediția a II-a, Ed. Universul juridic, București, 2009

I. Macovei, Drept comercial internațional. Note de curs, Ed. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009

Al. Trifu, I. Cobzaru, Comerțul internațional. Globalizare. Criză, Ed. Performantica, Iași, 2009

N. Duret, Dreptul comerțului international, Ed. Universitara Danubius , Galați, 2009

A. Burciu, Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Polirom, Iași, 2010

I. Macovei, Drept internațional privat, Ed. C.H. Beck, București, 2011

D. Mazilu, Tratat privind dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2011

D. M. Șandru, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universitaria, București, 2012

D. Sansu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universitaria, București, 2012

F. Meghișan, Comerț Internațional și Politici Comerciale Internaționale, Ed. Sitech, Craiova, 2013

A. Mihei,Conținutul și derularea contractului de vânzare-cumpărare internațională. Studiu de caz pe exemplul unei operațiuni de import direct, Ed. Lumen, București, 2013

A. D. Dumitrescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. C.H. Beck, București, 2014

Articole:

O. Kunz, La réglémentation des rélations commerciales internationales dans le droit técheco-slovaque, în Révue roumaine d’études internationales, nr. 2, 1973

Vânzarea comercială internațională, supliment la „Revista Economică”, 1974

R. Sanilevici, I. Macovei, Consecințele vânzării lucrului altuia în lumina soluțiilor practicii judiciare, în R.R.D. nr. 2/ 1975

I. Cernăianu, Formarea contractului în dreptul internațional uniform, Studii de Drept Românesc, nr. 2/1990

M. L. Belu-Magdo, Obligațiile părților în contractul de vânzare-cumpărare comercială, Revista de drept comercial, nr.6, București, 1996

M. L. Belu-Magdo, Obligațiile părților în contractul de vânzare-cumpărare comercială, Revista de drept comercial, nr.6, București, 1996

G. Mihuț, Conformitatea mărfii livrate în ceea ce privește calitatea, Revista de drept comercial nr.2, București,1997

G. Mihuț, Conformitatea mărfii livrate în ceea ce privește calitatea, Revista de drept comercial nr.2, București,1997

S. Deleanu, Unele considerații cu privire la aplicarea principiilor UNIDROIT referitoare la contractele de comerț internațional, în Revista de Drept Comercial nr.7-8/1998

R. Codrea, Consecințele vânzării lucrului altuia în situația în care cel puțin cumpărătorul ignoră că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, în Revista Dreptul nr. 9/ 1998

O. Căpățână, Obligația vânzătorului comercial de informare a cumpărătorului, în Revista de Drept Comercial nr. 10/ 1999

A. Băieșu, Reglementări în materie de contracte comerciale internaționale, nr. 10-12, 2001

Alte surse:

British Sale of Goods Act, adoptat în anul 1979

Documentele oficiale ale Adunării generale, sesiunea XXI, Anexe

Revised American Foreign Trade Definitions

I. L. Georgescu, Drept comercial român.Teoria generală a obligațiilor comerciale, Ed. Lumina Lex, București

http://www.dreptonline.ro

Bibliografie

Legislație:

Legea 1/1971 cu privire la activitatea de comerț exterior, de cooperare economică și tehnico-științifică a Republicii Socialiste România

Legea 11/ 1991 privind combaterea concurenței neloiale

Constituția României

Codul civil

Convenția de la Viena

Convenția de la Varșovia

Convenția de la Geneva

Monografii:

Y. Loussouarn, J. D. Bredin, Droit du commerce international, Sirey, Paris, 1969

H. Batiffol, Droit international privé, Paris, 1967

O. Căpățană, Contractele de comerț exterior referitoare la vânzarea de mărfuri în dreptul internațional privat român, în Instituții de drept comercial internațional, Ed. Academiei, 1973

Al. Deteșan, E. Hutira, V. Anghelescu, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei, București 1980

V. Anghelescu. Al. Deteșan, E. Hutira, Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei R.S.R., București, 1980

V. Babiuc, Riscurile contractuale în vânzarea comercială internațională, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1982

T. R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

B. Ștefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

T. R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, ediția a II-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983

I. Rucăreanu, B. Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică ș Pedagogică, București, 1983

V. Babiuc, Clauza penală în contractele comerciale internaționale, București,1985

O. Căpățână, Br. Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, Vol. II, Ed. Academiei, București, 1987

I. Stoian, R. Pencea, M. Stoian, Tehnici de comerț internațional. Pentru pregătirea importatorului și a exportatorului, Vol. I, București, 1992

Fr. Deak, S. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993

V. Babiuc, Dreptul comerțului international, Ed. Atlas, București, 1994

V. Pătulea. C. Turianu. Curs rezumat de drept al afacerilor, Ed. Scripta, București, 1994

O. Căpățînă, Contractul comercial de transport, Ed. Lumina Lex, București, 1995

M. Costin, S. Deleanu, Dreptul Comerțului Internațional(tratat), Partea Specială, Ed. Lumina Lex, București, 1995

D. A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Tratat, Vol. II, Ed. ACTAMI, București, 1996

I. Stoian, E. Dragne, M. Stoian, Comerț internațional, Ed. Caramian, București, 1997

V. Stanciu, Ghe. Caraiani, Transporturile și expedițiile aeriene, Ed. Lumina Lex, București, 1997

F. Teulon, Comerț internațional, Ed. Institutul European, București, 1997

M. N.Costin, Dreptul comerțului international, vol. I, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999

L. Gribincea, Dreptul comerțului internațional, Ed. Reclama, Chișinău, 1999

N. Sută, Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Ed. Independența Economică, Brăila, 1999

D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional, vol.II, Ed. Lumina Lex, București, 2000

C. Ciupagea, Fundamente teoretice ale comerțului internațional, Ed. Economică, București, 2001

V. Babiuc, Dreptul Comerțului Internațional, Ed. Sylvi, București, 2001

I. Popa, Tranzacții de comerț exterior, Ed. Economică, București, 2002

M. Voicu, Dreptul Comerțului Internațional, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002

D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex, București, 2003

J. Mestre, M. E. Pancrazi, Droit commercial. Droit interne et aspects de droit international, L.G.D.J., Paris, 2003

J. M. Mousseron, J. Raynard, R. Fabre, J. L. Pierre, Droit du commerce international. Droit international de l’entreprise, Ed. du Juris-Classeur, Litec, Paris, 2003

D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional, tendințe și evolutii actuale, Ed. Lumina Lex, București, 2004

D. Patriche, Comerț și globalizare, Ed. A.S.E., București, 2003

D. Mazilu, Dreptul comerțului Internațional. Tendințe și evoluții actuale, Ed. Lumina Lex, București, 2004

D. A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex, București, 2004

G. Drăgan, Fundamentele comerțului internațional, Ed. A.S.E, București, 2004

I. Popa, Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Economică, București, 2004

J. Drăgan, Dreptul comerțului internațional, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005

I. Macovei, Dreptul comerțului internațional, Ed. C.H. Beck, București, 2006

J. Drăgan, Dreptul Comerțului Internațional, Ed. Fundației România de mâine, București, 2006

B. Ștefănescu, Tratat de Drept al Comerțului Internațional, 2007

D. Mazilu, Reglementări privind comerțul internațional, Ed. Lumina Lex, București, 2007

J. Drăgan, Dreptul comerțului internațional-note de curs, Ed. Argumentum, București, 2007

D. Mazilu, Dreptul comerțului internațional. Partea generală, ediția a VII-a, Ed. Lumina Lex, București, 2008

D. Al. Sitaru, Dreptul comerțului internațional – tratat, Ed. Universul Juridic, București, 2008

D. Lupașcu, Drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2008

D. A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Tratat- partea generală și partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2008

E. N. Vâlcu, Dreptul comerțului internațional. Curs universitar, Ed. Stech, București, 2008

D. Bajan, Vânzarea internațională. Elemente de drept, Ed. Indaco Publishing, București, 2008

I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2008

A. Giurgiu, Comerț internațional și politici comerciale – suport curs, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2008

D. Al. Sitaru, Dreptul comerțului internațional – tratat, Ed. Universul Juridic, București, 2008

A. Miff, Dreptul comerțului internațional. Partea generală. Introducere în dreptul comerțului internațional, vol. I, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008

D. A. Sitaru, C. P. Buglea, Ș. A. Stănescu, Dreptul comerțului internațional. Tratat. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2008

J. Drăgan, Introducere în Dreptul Comerțului Internațional, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2009

C. Gheorghe, Drept comercial european, Ed. C.H. Beck, București, 2009

A. Dumitru, P. Florescu, L. N. Pîrvu, Contractele de comerț internațional, ediția a II-a, Ed. Universul juridic, București, 2009

I. Macovei, Drept comercial internațional. Note de curs, Ed. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009

Al. Trifu, I. Cobzaru, Comerțul internațional. Globalizare. Criză, Ed. Performantica, Iași, 2009

N. Duret, Dreptul comerțului international, Ed. Universitara Danubius , Galați, 2009

A. Burciu, Tranzacții comerciale internaționale, Ed. Polirom, Iași, 2010

I. Macovei, Drept internațional privat, Ed. C.H. Beck, București, 2011

D. Mazilu, Tratat privind dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2011

D. M. Șandru, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universitaria, București, 2012

D. Sansu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Universitaria, București, 2012

F. Meghișan, Comerț Internațional și Politici Comerciale Internaționale, Ed. Sitech, Craiova, 2013

A. Mihei,Conținutul și derularea contractului de vânzare-cumpărare internațională. Studiu de caz pe exemplul unei operațiuni de import direct, Ed. Lumen, București, 2013

A. D. Dumitrescu, Dreptul comerțului internațional, Ed. C.H. Beck, București, 2014

Articole:

O. Kunz, La réglémentation des rélations commerciales internationales dans le droit técheco-slovaque, în Révue roumaine d’études internationales, nr. 2, 1973

Vânzarea comercială internațională, supliment la „Revista Economică”, 1974

R. Sanilevici, I. Macovei, Consecințele vânzării lucrului altuia în lumina soluțiilor practicii judiciare, în R.R.D. nr. 2/ 1975

I. Cernăianu, Formarea contractului în dreptul internațional uniform, Studii de Drept Românesc, nr. 2/1990

M. L. Belu-Magdo, Obligațiile părților în contractul de vânzare-cumpărare comercială, Revista de drept comercial, nr.6, București, 1996

M. L. Belu-Magdo, Obligațiile părților în contractul de vânzare-cumpărare comercială, Revista de drept comercial, nr.6, București, 1996

G. Mihuț, Conformitatea mărfii livrate în ceea ce privește calitatea, Revista de drept comercial nr.2, București,1997

G. Mihuț, Conformitatea mărfii livrate în ceea ce privește calitatea, Revista de drept comercial nr.2, București,1997

S. Deleanu, Unele considerații cu privire la aplicarea principiilor UNIDROIT referitoare la contractele de comerț internațional, în Revista de Drept Comercial nr.7-8/1998

R. Codrea, Consecințele vânzării lucrului altuia în situația în care cel puțin cumpărătorul ignoră că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, în Revista Dreptul nr. 9/ 1998

O. Căpățână, Obligația vânzătorului comercial de informare a cumpărătorului, în Revista de Drept Comercial nr. 10/ 1999

A. Băieșu, Reglementări în materie de contracte comerciale internaționale, nr. 10-12, 2001

Alte surse:

British Sale of Goods Act, adoptat în anul 1979

Documentele oficiale ale Adunării generale, sesiunea XXI, Anexe

Revised American Foreign Trade Definitions

I. L. Georgescu, Drept comercial român.Teoria generală a obligațiilor comerciale, Ed. Lumina Lex, București

http://www.dreptonline.ro