Izvoare Si Modele Pentru Omilai Si Cateheza Marianica

izvoare și modele pentru omilia și cateheza marianică.

Iconografia, imnografia și omilia patristică la praznicele închinate Maicii Domnului

CUPRINS

Introducere

I. Theotokos. Aeiparthenos. Panaghia.

Schițe teologice despre Maica Domnului

II. Izvoare și modele pentru omilia și cateheza marianică.

iconografia, imnografia și omilia patristică la

praznicele închinate maicii domnului

II. 1. Nașterea

II. 2. intrarea în biserică

II. 3. bunavestire

II. 4. Adormirea

III. Repere moderne în omilia mariologică.

Părintele Alexander Schmemann

Concluzii

Anexa

Bibliografie

Introducere

A vorbi corect despre Maica Domnului în Biserică, în școală, sau în societate presupune în primul rând evlavie susținută de cunoașterea temeinică a ansamblului teologiei dreptmăritoare, secondate mereu de experiența proprie a legăturii în rugăciune cu Fecioara – Mamă.

Lucrarea de față întocmită sub îndrumarea PC Sale, Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Valer NECULA, surprinde încercarea de a o bază omiletică necesară în demersul alcătuirii unor predici sau cateheze ce privesc persoana Maicii Domnului, folosind tezaurul iconografic, imnografic și omiletic transmis de Tradiția Părinților.

Astfel primul capitol prezintă pe scurt principalele trăsături ale unei teologii mariologice concentrate în jurul a trei termeni definitorii Theotokos, Aeiparthenos, Panaghia. Acest capitol se constituie întro introdcere teologică în taina Născătoarei de Dumnezeu necesar în articularea corectă și în duh ortodox a mesajului omiletic.

Al doilea capitol este mult mai amplu și reprezintă efortul de a identifica, sistematiza și explica modelele și izvoarele propuse de iconografia, imnografia și omiliile patristice specifice celor patru mari praznice ale Maicii Domnului – Nașterea, Intrarea în Biserică, Bunavestire și Adormirea – constituind astfel o bază de formare a unor eventuale construcții omiletice sau catehetice.

Ultimul capitol se dorește a fi o exemplificare a modului în care se poate predica corect, elegant, simplu și actual taina Fecioarei, luând în discuție predicile Părintelui Alexander Schmemman, un mare teolog liturgist dar și un inspirat predicator.

Nădăjduim ca prin această lucrare să fie sporită măcar cât cu un strop de rouă cinstea și mulțumirea ce se cuvin a fi aduse Născătoarei de Dumnezeu.

I

Theotokos. Aeiparthenos. Panaghia.

Schițe teologice despre Maica Domnului

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, este în conștiința și viața Bisericii un punct de convergență al istoriei mântuirii, cea din care a ”răsărit” trupește la ”plinirea vremii”, Soarele Dreptății Hristos Dumnezeu. Ea este mereu pomenită în slujbele Bisericii și în rugăciunile credincioșilor. Cu toate acestea este cunoscută doar o singură definiție dogmatică cu referire la Fecioara Maria, prin care este numită Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) iar aceasta se face în contextul disputelor hristologice cu nestorianismul. Prin acest termen se punctează în istoria Bisericii generalizarea preacinstirii Maicii Domnului și dezvoltarea unei bogate iconografii și literaturi imnografice și omiletice care tezaurizează tot ceea ce Biserica a primit a crede despre ”ceea ce este mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.

În strânsă legătură și oarecum în consecință cu numirea de Theotokos, termenii Aeiparthenos și Panaghia întregesc teologia dreptmăritoare cu privire la Maica Domnului așa cum începe să se contureze în secolul V, secolul marilor dispute hristologice.

De remarcat că teologia cu referire la Maica Domnului concentrată în aceste titulaturi nu este o apariție spontanee în arealul învățăturilor Bisericii. Începând cu mărturiile Sfintei Scripturi care au în fundal Tradiția nescrisă a primului veac creștin, continuând cu evlavia populară ce primește forme scrise ajunse până la noi în scrierile apocrife, sintetizându-se treptat în teologia unor Sfinți de talia lui Ignatie, Iustin și Irineu cu importante mărturii și la scriitori precum, Meliton de Sardes, Sfântul Ipolit al Romei, Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Grigorie Taumaturgul, imaginea teologică a Maicii Domnului începe să se contureze ca o mărturie redutabilă a unei hristologii ortodoxe. De altfel, „Biserica Ortodoxă nu a făcut din mariologie o temă dogmatică independentă”subliniază Vladimir Lossky, ”ea rămâne inerentă întregii învățături creștine, ca un laitmotiv antropologic. Întemeiată pe christologie, dogma Maicii lui Dumnezeu primește un puternic accent pnevmatologic și, prin dubla iconomie a Fiului și a Duhului Sfânt, se află indisolubil legată de realitatea ecleziologică”

Theotokos

Contestarea acestui titlu de către Nestorie în sec V arată clar că el nu a fost creat de sinodul de la Efes ci a fost confirmat doar, ca întărire a dogmei hristologice atacate de concepția nestoriană care distingea atât de mult firile în Hristos încât ajunge să susțină că ”Hristos omul nu este Fiul lui Dumnezeu după fire ci prin omonimie, adică prin înfiere cu Fiul lui Dumnezeu”. ”Nu, Maria nu este mama lui Dumnezeu….” – spune Nestorie. ”Creatura n-a născut pe Creatorul. Ea a născut numai pe omul, care este instrumentul dumnezeirii. Sfântul Duh n-a dat pe cuvântul, dar numai i-a creat un templul – făcut de o virgină – în care El să locuiască […] Eu cinstesc această haină, de care s-a servit El, pentru respectul acestuia care a îmbrăcat-o și de care El este inseparabil […] Separ naturile, dar nu separ respectul meu. Iau în considerație ceea ce îmi spune el (respectul). Acela care s-a format în corpul Mariei nu era însuși Dumnezeu, dar a fost ales de Dumnezeu, Dumnezeu a îmbrăcat umanitatea și din cauza celui care a ales a fost numit Dumnezeu”.

Titlul de Theotokos este atribuit Maicii Domnului înainte de sinodul de la Efes. Astfel, Alexandru din Alexandria (325) afirmă: ”Domnul nostru Iisus Hristos a luat într-adevăr și nu în aparență trup din Maria, Născătoarea de Dumnezeu”(Epist. ad Alexandrum Constantinopolitanum, nr. 12, transmisă prin Teodoret, Hist. eccl. I,1, PG 82, 908 A, editată separat în PG 18, 568 C.) . Se poate presupune totuși că Sub tuum, imn atestat de manuscrisul nr. 470 la John Rylands Library să provină de la sfârșitul sec. al III-lea. Titlul ”Născătoare de Dumnezeu este sugerat de Scriptură mai ales prin textul Evangheliei de la Luca care o numește pe Fecioara Maria ”Maica Domnului” (1,43) într-un sens transcendent ca în Lc. 2,11 (un Mântuitor care este Domnul Hristos) moștenit și afirmat cu tărie începând cu Părinții secolului al II-lea care mărturisesc că Fiul Mariei era Dumnezeu. ”Începând cu secolul al IV – lea, mărturiile se înmulțesc, astfel încât la sfârșitul acestui secol denumirea este răspândită aproape universal. Se întâlnește mai ales la reprezentanții Școlii din Alexandria (Atanasie, m. 373), dar și la alții ori aiurea: Titus din Bostra în Arabia (a doua jmătate a secolului al IV-lea), Eusebiu de Cezareea (m. 340) în Palestina, Chiril al Ierusalimului (m. 326); în Capadocia, la Sfinții Vasile (m. 379), Grigorie de Nazianz (m. 389), Grigorie de Nyssa (m. 394) și, chiar în Antiohia, la Apolinarie din Laodiceea (m. 390). Alt antiohian, Diodor din Tars (m. 394?), deși nu recuză termenul, încearcă să-l explice în sens restrâns”.

În Apus primul care folosește acest titlu marianic este Sfântul Ambrozie al Milanului.

Aceștia sunt promotorii tilului Theotokos dar ”proclamarea oficială a Maicii lui Hristos ca adevărata Maică a Domnului a fost opera celui de-al III- lea Sinod Ecumenic ce a avut loc la Efes în anul 431, în timpul împăratului Teodosie al II-lea. Maria, Fecioara din Nazaret, a fost recunoscută atunci de Biserică ca cea care a născut în trup pe Cel care este Logosul divin, pe Fiul lui Dumnezeu în sensul deplin al cuvântului, a Doua Persoană a Sfintei Treimi.”

”Teologia Sinodului de la Efes afirmă identitatea personală, ipostatică, a lui Iisus Hristos cu Logosul preexistent. Aceasta înseamnă că firea sa omenească a fost ipostaziată cu firea divină în ipostasul Său. Dumnezeu a devenit Mântuitor, făcându-se om. Această umanizare s-a făcut în Fecioara Maria care este din această cauză inseparabilă de persoana Fiului ei. Întra-adevăr, așa cum nu există în Hristos ipostas uman, și în măsura în care o mamă nu poate fi decât mama cuiva, Fecioara Maria a fost în adevăr Maica Logosului întrupat – sau Maica Domnului. Mai mult, deoarece mântuirea sau îndumnezeirea oamenilor se împlinește în Hristos, Cuvântul întrupat, Maria va fi potențial Maica tuturor celor pe care El i-a asumat în omenitatea Sa, adică maica trupului lui Hristos în Biserică”.

Aeiparthenos

Biserica o recunoaște și o cinstește pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ca Pururea Fecioară. Aceasta înseamnă că ea a fost fecioară înainte de naștere, în naștere și după naștere. Sesizând importanța fecioriei Maicii Domnului Părintele Stăniloae subliniază: ”Dacă Iisus Hristos nu s-ar fi născut din Fecioara, n-ar fi și Dumnezeu, ci simplu om. Dar în acest caz n-ar fi învins moartea și n-am fi mântuiți. Cei ce neagă nașterea lui Hristos din Fecioara, neagă mântuirea”

Fecioria înainte de naștere o afirmă clar Sfânta Scriptură în Mat. 1 și Lc. 1. De aici decurge și zămislirea feciorelnică lui Hristos, faptul că nu a avut, ca om, tată pământesc. ”Afirmarea zămislirii din fecioară a lui Iisus Hristos își are locul în Evanghelia mântuirii, nu numai pentru că este scrisă în litera cărților sfinte, ci pentru că se află chiar în miezul vestirii care ne spune că Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om fără a înceta să fie Dumnezeu, care a murit și a înviat, a dat putere celor ce cred în numele lui pentru a deveni fii lui Dumnezeu, iar aceștia nu s-au născut nici din sânge, nici din trup, nici din voință omenească, ci din Dumnezeu” (In. 1, 12-13)

Fecioria în timpul nașterii

Emblema cea mai potrivită pentru fecioria în timpul nașterii poate fi considerată imaginea vechi testamentară a rugului aprins care nu se mistuia. Așa cum arată Sfântul Ambrozie al Milanului, nașterea Mântuitorului cel ce este Dumnezeu adevărat dar și om adevărat implică și ordinea obișnuită a firii cât și o ordine supranaturală, dumnezeiască, minunată. Născându-se ca om cel ce era Dumnezeu, înnoiește firea omenească și o izbăvește din blestemul strămoșesc (vezi Fac 1, 35 și urm.). Astfel Sfânta Fecioară, Eva cea Nouă, pârga neamului omenesc, naște fără dureri și fără stricarea fecioriei pentru că ”la Dumnezeu nimic nu este cu neputință” (Lc 1, 37). Hristos venind pe pământ izbăvește lumea din stricăciunea intrată prin păcatul protopărinților. Acest lucru îl începe cu Sfânta Sa Maică. Lepădând haina duhului prin păcat, protopărinții au moștenit, pentru a supraviețui în condițiile căderii, hainele de piele, s-au îmbrăcat cu aspectul exterior al naturii iraționale. Vorbind despre condițiile viețuirii de după cădere Sfântul Grigorie de Nyssa scria: ”Cele pe care le-a luat omul de la pielea animalului irațional sunt: împreunarea sexuală, concepția, nașterea, întinăciunea, alăptarea la sân, hrana, scurgerea seminței, creșterea de la mic la desăvârșit, floarea vârstei, bătrânețea, boala, moartea”, adică viața biologică. Nașterea Domnului s-a realizat nu numai fără plăcere și durere, ci și printr-o înnoire radicală a legilor la care păcatul a supus natura, cu alte cuvinte printr-o zămislire ”fără de sămânță” și o naștere ”fără stricăciune”, fără să distrugă fecioria Maicii Lui. Astfel, Fecioara Maria este începătura creației reînnoite, chip al Bisericii celor născuți din nou, fără durere, ”din apă și din duh”.

Fecioria după naștere

Dificultățile exegezei biblice în ceea ce privește interpretarea anumitor termeni ce par să infirme fecioria de după naștere a Maicii Domnului au fost lămurite de timpcurgerea seminței, creșterea de la mic la desăvârșit, floarea vârstei, bătrânețea, boala, moartea”, adică viața biologică. Nașterea Domnului s-a realizat nu numai fără plăcere și durere, ci și printr-o înnoire radicală a legilor la care păcatul a supus natura, cu alte cuvinte printr-o zămislire ”fără de sămânță” și o naștere ”fără stricăciune”, fără să distrugă fecioria Maicii Lui. Astfel, Fecioara Maria este începătura creației reînnoite, chip al Bisericii celor născuți din nou, fără durere, ”din apă și din duh”.

Fecioria după naștere

Dificultățile exegezei biblice în ceea ce privește interpretarea anumitor termeni ce par să infirme fecioria de după naștere a Maicii Domnului au fost lămurite de timpuriu de către Fericitul Ieronim în Adversus Helvidium (PL 23, 183-206).. Astfel, analizând la Mat. 1,18 și 25 sensul termenilor ante quem (înainte de) și donec (până ce) care sugerează existența unor raporturi trupești între Maria și Iosif după nașterea lui Iisus, Ieronim citează numeroase pasaje din Sfânta Scriptură unde aceste locuțiuni nu implică sensul de limitare temporală. Cât privește frații și surorile Domnului menționați în Evanghelii, în Faptele Apostolilor și în Gal. 1, 19, același fericit autor arată lărgimea sensului acestor termeni la evrei, putând implica toate gradele de rudenie. De aceea se crede că aceșiti frați erau de fapt veri ai Mântuitorului.

Imaginea Născătoarei de Dumnezeu rămasă fecioară și după naștere este asociată cu imaginea vechi testamentară de la Iezechiel cap. 44 a porții Templului care rămâne închisă în urma trecerii slavei lui Dumnezeu. Maica Domnului rămâne – așa cum și-a dorit de la început – fecioară până la adormirea ei. Nu ne-am putea închipui ce ar fi putut să o facă pe Maica Fecioară ca după nașterea cea negrăită a Fiului celui Preaînalt din pântecele ei, să-și mai dorească – ea, cea aleasă pentru curăția și dăruirea ei – o viață conjugală cu tot ceea ce presupune ea.

Pururea Fecioria Maicii Domnului este pe de o parte urmare a dăruirii personale, a afierosirii de bunăvoie cu întreaga ei făptură a Fecioarei Maria, iar pe de altă parte o mărturie a înnoirii făpturii omenești prin Duhul Sfânt, prin venirea Mântuitorului Iisus Hristos în lume. Hristos Cel ce nu strică pecețile mormântului când înviază a treia zi, nu a stricat nici pecetea fecioriei Maicii Sale cu nașterea Sa.

Panaghia

Un aspect sensibil în ceea ce privește mariologia a fost sfințenia Mariei și cum s-a manifestat harul Sfântului Duh asupra ei. Acest subiect a fost privit diferit de mai mulți autori creștini și chiar de Sfinții Părinți dinaintea Sinodului de la 431.

Astfel, autorul anonim al Protoevangheliei lui Iacob, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, Sfântul Irineu, și Sfântul Epifanie al Ciprului au preamărit sfințenia unică a Maicii lui Hristos. Aceștia au subliniat tema antitezei Eva – Maria și au subliniat ascultarea Mariei opusă nesupunerii Evei.

Origen, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nazianz, Sfântul Ioan Gură de Aur și chiar Sântul Chiril al Alexandriei au optat pentru părerea conform căreia Fecioara Maria ar fi păcătuit prin lipsă de credință în lucrarea Fiului ei, mărire deșartă sau prin alte păcate. Aceste păreri gravitează în jurul unei anumite interpretări a textelor precum Lc. 2, 50 (”Ei nu înțelegeau…”), Mc. 3, 33-35 și textele paralele (”Cine este Mama Mea și cine sunt frații Mei…”), Lc. 11,28 (”Fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu…”), In. 2,4 (”Femeie ce vrei de la mine?”) interpretări care au ca țintă nu neapărat persoana Maicii Domnului ci tind să arate că adevărata legătură și unire a oricărui om cu Dumnezeu se face în primul rând prin credință, prin aderarea de bunăvoie la poruncile dumnezeiești și încadrarea în exigențele Împărăției. Această idee pusă la locul ei indică măsura chemării și sfințeniei celei care a fost rânduită tocmai pentru întreaga ei virtute a fi Maica După trup a lui Hristos.

După Sinodul de la 431 de la Efes au dispărut ezitările privind sfințenia Maicii Domnului la omileți, imnografi și la ceilalți scriitori bisericești, deși locurile scripturistice amintite nu au fost lămurite.

Biserica va folosi în imnografie și omilie termeni precum panaghia sau hyperaghia (preasfântă); achrantos (preacurată, fără cusur sau fără pată); panamometos(desăvârșită, ireproșabilă); amomos, panamomos(fără pată). Sfântul Cosma de Maiuma (sec. VIII) în irmosul cântării a 9-a din canonul Vinerii Mari, o numește ”mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii” iar în iconografie tipul iconografic Deisis o înfățișează stând la locul cel mai de cinste, în dreapta lui Hristos Judecătorul.

Cu adevărat, suprema cinste și importanță a Mariei este aceea de a fi Theotokos dar aceasta nu exclude sfințenia vieții ei, urcușul ei duhovnicesc, treptata sfințire într-un efort realizat sinergic și liber în, cu și spre Dumnezeu.

Dogma Imaculatei concepții proclamată în Biserica Catolică în 1854 de Papa Pius IX, este dovada unei înțelegeri eronate a concepției despre păcat, sfințenie, și conlucrarea omului cu Duhul Sfânt oglindite în persoana Maicii Domnului. Iată ce spune această ”dogmă”: ”Din primul moment al zămislirii sale, prin darul și prin înlesnirea lui Dumnezeu Atotputernic și având în vedere meritele lui Iisus Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, Fecioara Maria a fost ferită și scutită de orice întinare a păcatului originar”.

”Biserica Ortodoxă nu admite această excludere a Sfintei Fecioare din restul omenirii căzute, acest ”privilegiu” făcând din ea o ființă răscumpărată înainte de opera răscumpărătoare, în vederea meritului viitor al Fiului ei. Noi venerăm pe Maica Domnului deasupra oricărei creaturi nu datorită unui privilegiu pe care l-ar fi primit în momentul zămislirii din părinții săi…. Ca și ceilalți oameni, ca și Sfântul Ioan Botezătorul, ale cărui zămislire și naștere Biserica le sărbătorește deopotrivă, Sfânta Fecioară s-a născut sub legea păcatului originar, purtând împreună cu toți aceeași răspundere comună a căderii. Dar păcatul nu a putut niciodată să se actualizeze în Persoana ei; ereditatea păcătoasă a căderii nu avea putere asupra voinței ei drepte. Ea reprezintă culmea sfințeniei care a fost vreodată ajunsă înainte de Hristos, în condițiile Vechiului Testament, de vreun urmaș al lui Adam. Ea a fost fără de păcat sub împilarea universală a păcatului, curată de orice ispită în omenitatea supusă stăpânitorului acestei lumi. Nu așezată deasupra istoriei omenești, pentru a sluji un plan particular al lui Dumnezeu, ci realizând chemarea sa unică în înlănțuirea istoriei, în destinul comun al oamenilor care-și așteaptă mântuirea”

În ceea ce privește neprihănirea și sfințenia Maicii Domnului în raport cu zămislirea Fiului lui Dumnezeu ca om în pântecele ei, Părintele Stăniloae scria: ”Duhul Sfânt o curățește deplin (chiar de păcatul strămoșesc), când începe să se formeze în Ea chipul Prototipului și însoțește această formare în curăție și în iubire totală, pentru și către Cel ce se formează, ca om, în Ea, plin de iubire față de Ea și pentru toți oamenii.”

Lossky face o distincție între pogorârea Duhului Sfânt la Buna Vestire și cea de la Cincizecime peste Maica Domnului. Prima ar avea un sens funcțional, făcându-o aptă pentru a se naște din ea Mântuitorul, iar a doua ar avea un sens subiectiv prin care fiecare om deci și Fecioara, își realizează sfințenia personală în conlucrare cu Duhul și în funcția în care ai fost pus prin Duhul în Biserică.

Părintele Dumitru Stăniloae subliniază faptul că relația dintre Fiul Iisus Hristos și Maica Sa nu este una pur funcțională, ci este o relație vie de iubire încă dinainte de a se naște din ea. ”Ea (Maria) se fac Maica Creatorului, dar numai pentru că se face Mireasa Lui și crede că El a iubit-o așa de mult, că a binevoit să se facă Mirele Ei.” Același mare teolog român subliniază și adâncimea relației Maică – Fiu în perspectiva relației omenire – Creator în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara: ”unirea lui Hristos cu Maica Lui, după firea omenească, este mai intimă decât unirea cu ceilalți oameni. El cu Ea într-o unire nemijlocită, pe când cu ceilalți oameni, într-o unire într-un fel mijlocită prin Ea. Dialogul Lui cu Ea e primul dialog cu o persoană umană și cel mai intim. Maica Îl iubește, ca nici un alt om, și El își iubește Maica, mai mult ca pe orice om. El iubește pe oameni, pentru că vede în ei înrudirea lor cu Maica Sa și simte în iubirea Maicii dulceața iubirii omenești. Culmea iubirii lui față de oameni s-a întâlnit, în Maica Lui, cu culmea iubirii omenești față de El. Maica Lui a fost și pregătită, dar a și contribuit astfel la ”plinirea vremii”, în întâlnirea Fiului lui Dumnezeu cu umanitatea, în umanitatea Lui, luată din Ea, și prin aceasta în suprema iubire dintre El și Ea. Nimeni n-a putut simți, însă, nici iubirea Lui față de Tatăl și de oameni, ca Ea. Nimeni n-a simțit pornirea Lui de jertfă plăcută Tatălui și durerile suferite de El pe cruce, pentru oameni, ca Ea. Ea e prima creatură umană și cea care s-a asociat Lui în gradul cel mai înalt, în această iubire față de oameni, care a mers până la jertfă. Totuși, El a rămas izvorul acestei iubiri, iar durerea ei a fost în mod direct și primordial durere pentru El”

Deși în linii mari putem spune că Maica Domnului s-a zămislit și s-a născut ca noi toți moștenind cele ale căderii protopăinților, totuși a dus o viață de sfințenie, de luptă și biruință permanentă a păcatului, ea însăși fiind rod al unei perechi sfinte care au primit-o prin făgăduință de la Dumnezeu. Iubirea și avântul ei către Dumnezeu au fost și vor fi cele mai mari pe care omenirea le cunoaște, iar Dumnezeu în preștiința Sa a ales-o mai înainte de veci, fiind prefigurată în Vechiul Testament și în Prooroci, ca Fecioara din care avea să se nască ca om Fiul lui Dumnezeu cel împreună cu Tatăl mai înainte de toți vecii. Astfel, Maria trece din treaptă în treaptă în unirea cu Dumnezeirea în Persoana Fiului Său Care este mereu unit cu Celelalte Persoane ale Sfintei Treimi. Ea este cea care în sânul Familiei Sfintei Treimi în care suntem toți chemați ca frați ai lui Hristos, este Mamă a Persoanei Fiului.

Așa cum remarcă Părintele Stăniloae ”Fecioara a trăit altfel dumnezeirea Celui ce S-a făcut Fiul Ei, decât o trăim noi. Ea o trăia ca dumnezeirea Fiului Ei, care se năștea, ca om din Ea, și a rămas cu Ea, ca Dumnezeu, în relația afectuoasă de Fiul cu Maica Lui. Noi o trăim numai ca dumnezeirea Fratelui nostru, dar a Fratelui numai după umanitate”

Așa cum conchide și Vladimir Lossky în finalul studiului său despre Panaghia, ”taina Maicii Domnului se revelează înăuntru Bisericii credincioșilor care au primit cuvântul și se îndreaptă către chemarea supremă a lui Dumnezeu întru Iisus Hristos. Mai mult decât un obiect al credinței noastre, este o temelie a nădejdii noastre: rodul credinței, copt în Tradiție. Așadar, să tăcem și să nu încercăm să dogmatizăm asupra slavei celei mai înalte a Maicii lui Dumnezeu”.

Într-o tăcere plină de evlavie să ascultăm cele scrise de Sfântul Siluan Athonitul despre Maica Domnului:

”Când sufletul e în iubirea lui Dumnezeu, cât de bune, cât de plăcute și vesele sunt atunci toate. Dar, chiar și în iubirea lui Dumnezeu sunt întristări și, cu cât e mai mare iubirea, cu atât mai mari sunt și întristările. Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu un singur gând, nici n-a pierdut vreodată harul, dar și în ea au fost mari întristări; iar când stătea lângă cruce, atunci întristarea ei a fost nemăsurată ca oceanul, și chinurile sufletului ei au fost neasemănat mai mari decât chinurile lui Adam la izgonirea din rai, pentru că și iubirea ei era neasemănat mai mare decât iubirea Lui Adam în rai. Și dacă a rămas în viață, e numai pentru că a întărit-o puterea Domnului, fiindcă Domnul a vrut ca ea să vadă învierea Lui și, după înălțarea Lui, să rămână pe pământ spre mângâiere și bucurie apostolilor și noului popor creștin.

Noi nu ajungem la deplinătatea iubirii Maicii Domnului și de aceea nu putem înțelege pe deplin întristarea ei. Iubirea ei era desăvârșită. Ea iubea nemăsurat de mult pe Dumnezeul și Fiul ei, dar iubea cu o mare iubire și norodul. Și ce n-a trăit ea atunci când oamenii pe care-i iubea atât de mult și a căror mântuire o dorea până la capăt, au răstignit pe Fiul ei preaiubit?

Nu putem pricepe aceasta, pentru că în noi iubirea de Dumnezeu și de oameni e mică.

Așa cum iubirea Maicii Domnului e nemăsurată și neînțeleasă, așa și întristarea ei e nemăsurată și neînțeleasă pentru noi.

O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul și Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dumnezeu, Mântuitorul tău (Lc 1, 47)? Cum priveai fața Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel pe Căruia îi slujesc cu frică și dragoste toate puterile cerești?

Spune-ne, ce simțea sufletul tău când țineai în brațele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire și a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere și cum tânjea sufletul tău după înălțarea Domnului?

……

Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălați-vă și vă veți curați” (Is 1,16), mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreodată, chiar și numai cu gândul”. Și, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăției ei. Dar în timpul vieții ei pământești și în ea a fost o oarecare nedeplinătate și unele greșeli, dar fără de păcat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu știa unde era Fiul ei și L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile (Lc 2,44-46).

Sufletul meu se înfricoșează și se cutremură când se gândește la slava Maicii lui Dumnezeu.

Maica Domnului nu și-a așternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul și Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înțelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică și mai arzătoare decât iubirea serafimilor și a heruvimilor, și toate puterile cerești ale îngerilor și arhanghelilor sunt mute de uimire în fața ei.

Chiar dacă viața Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrățișează întreaga lume și că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ și, asemenea Fiului ei, îi este milă de toți și miluiește pe toți.

Ah, dacă am ști cum iubește Preasfânta pe toți cei ce păzesc poruncile lui Hristos și cât îi este de milă și se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simțit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feței lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaște: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea și iubirea ei pentru noi.

….

Și pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria și nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh și, ca om, e aproape de noi după fire și tot sufletul creștinesc e atras spre ea cu iubire.”

II.

Izvoare și modele pentru omilia și cateheza marianică. Iconografia, imnografia și omilia patristică la praznicele închinate Maicii Domnului

II.1.

Nașterea

Născătoarei de Dumnezeu

În întregul luminos al cultului marianic sărbătoarea Nașterii Preasfintei Fecioare (8 septembrie) ocupă, cronologic, primul loc. Deși cel mai timpuriu document care atestă sărbătorirea acestui eveniment este din sec. al VI-lea, un imn al Sfântului Roman Melodul, răspândirea și generalizarea praznicului Nașterii Maicii Domnului are loc treptat începând cel mai probabil cu Palestina și Siria, apoi în centrele importante al Imperiului Bizantin și abia în secolul al VII-lea la Roma iar în Georgia în sec. VIII-IX.

Izvorul scripturistic

Paremiile

Facere 28, 10-17

Iar Iacov ieșind din Beer-Șeba, s-a dus în Haran. Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfințise soarele. Și luând una din pietrele locului aceluia și punându-și-o căpătâi, s-a culcat în locul acela. Și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea. Apoi S-a arătat Domnul în capul scării și i-a zis: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, și Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme! Pământul pe care dormi ți-l voi da ție și urmașilor tăi. Urmașii tăi vor fi mulți ca pulberea pământului și tu te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi, și se vor binecuvânta întru tine și întru urmașii tăi toate neamurile pământului. Iată, Eu sunt cu tine și te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta și nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ți-am spus”. Iar când s-a deșteptat din somnul său, Iacov a zis: „Domnul este cu adevărat în locul acesta și eu n-am știut!” Și, spăimântându-se Iacov, a zis: „Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!”

Iezechiel 43, 27; 44,1-4

Așa grăiește Domnul, fi-va din ziua a opta și mai departe, preoții vor înălța, pe jertfelnic, arderile de tot ale voastre și jertfele de împăcare și Eu Mă voi milostivi spre voi”, zice Domnul Dumnezeu. Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, și aceasta era închisă. Și mi-a zis Domnul: „Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă. Cît privește pe rege, el se va așeza acolo, ca să mănânce pâine înaintea Domnului; pe calea porții va intra și pe aceeași cale va ieși”. După aceea m-a dus pe calea porții de la miazănoapte, în fața templului, și am privit, și iată slava Domnului umplea templul Domnului, și am căzut cu fața la pământ.

Pilde 9, 1-11

Înțelepciunea și-a zidit casă rezemată pe șapte stâlpi, a înjunghiat vite pentru ospăț, a pregătit vinul cu mirodenii și a întins masa sa. Ea a trimis slujnicele sale să strige pe vârfurile dealurilor cetății: „Cine este neînțelept să intre la mine!” Și celor lipsiți de buna-chibzuială le zice: „Veniți și mâncați din pâinea mea și beți din vinul pe care eu l-am amestecat cu mirodenii. Părăsiți neînțelepciunea ca să rămâneți cu viață și umblați pe calea cea dreaptă a priceperii!” Cel ce ceartă pe batjocoritor își atrage disprețul, și cel ce dojenește pe cel fără de lege își atrage ocara. Nu certa pe cel batjocoritor ca să nu te urască; dojenește pe cel înțelept, și el te va iubi. Dă sfat celui înțelept, și el se va face și mai înțelept; învață pe cel drept, și el își va spori știința lui. Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu și priceperea este știința Celui Sfânt. Căci prin Domnul se vor înmulți zilele tale și se vor adăuga ție ani de viață.

Apostolul

Epistola către Filipeni 2, 5-11

„Fraților, cugetați în voi la fel ca și Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt. Și să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.”

Evangheliile

La Utrenie Luca 1, 39-49,56. La Liturghie la Luca 10, 38-42; 11, 27-28.

Tezaurul iconografic și imnografic

Iconografia, imnografia și omiliile își împrumută mare parte a elementelor narative din Protoevenghelia lui Iacob, o apocrifă datând din secolul al II-lea. Cu toate acestea conținutul lor este unul doxologic, teologic, întregitor în ceea ce privește viziunea antropologiei ortodoxe nedespărțită de hristologie și de soteriologie. Așa cum spunea marele teolog Vladimir Lossky, „Biserica Ortodoxă nu a făcut din mariologie o temă dogmatică independentă: ea rămâne inerentă întregii învățături creștine, ca un laitmotiv antropologic. Întemeiată pe christologie, dogma Maicii lui Dumnezeu primește un puternic accent pnevmatologic și, prin dubla iconomie a Fiului și a Duhului Sfânt, se află indisolubil legată de realitatea ecleziologică”

Astfel, icoana Praznicului are în centru pe Ana, întinsă pe un pat, puțin ridicată, ajutată adeseori de un alt personaj să se ridice. Prunca Maria este înfățișată cel mai adesea cu capul acoperit (sugerând genul feminin), în brațele unei moașe ce urmează a o îmbăia sau într-un pătuț lăngă mama ei. Lângă patul Sfintei Ana trei personaje feminine care o servesc, îi aduc mancare, doctorii, o protejează cu o ripidă lungă. De obicei toate acestea au ca fundal un spațiu arhitectural care în pictura bizantină sugerează interiorul unei case. În compozițiile mai complexe se adaugă la cele arătate mai sus imaginea lui Ioachim și Anei șezând jucându-se cu Sfânta Pruncă; Sfântul Ioachim căutând dintr-un colț să vadă cele ce se petrec, ca și când nu ar fi avut voie să intre; Prunca Maria în legănel; alți servitori.

„Oamenii se nasc în familii, alcătuiesc un șir lung de generații.Totuși, în ochii lui Dumnezeu fiecare persoană în parte constituie un fapt unic, irepetabil. ….. Din acest motiv, nașterea omului este înfățișată în icoane cu o mare solemnitate, ca o dezvăluire a planurilor lui Dumnezeu. Acest lucru se adeverește cu deosebire în cazul Nașterii Mariei. Întreaga scenă se desfășoară într-o atmosferă sacră, ca și cum ar avea loc într-un templu. Semnificația simbolică este vădită: Maria urmează să devină sălașul lui Hristos și El Însuși va fi noul templu”

Ana cea strearpă naște pe fiica lui Dumnezeu, cea mai înainte aleasă din toate neamurile, spre a fi locaș lui Hristos Dumnezeu, împăratul tuturor și Ziditorul, spre plinirea dumnezeieștii rântuieli. Prin aceasta iarăși ne-am zidit noi pământenii și ne-am înnoit din stricăciune spre viața cea neîncetată”

Chiar pentru un neavizat în cele ale teologiei, icoana este revelatoare în ceea ce privește ideea principală în primul rând prin titlul care indică în mod clar ceea ce s-a pictat: „Nașterea Născătoarei de Dumnezeu”. Apoi compoziția iconografică în sine indică nașterea unei odrasle sfinte din părinți sfinți (aureola indică în mod clar acest lucru) și înaintați în vârstă. Numărul mare de moașe și grija deosebită ce i se arată mamei care este evident foarte slăbită arată faptul că este prima ei naștere. De o gingășie aparte este scena care apare în compozițiile mai complexe a Dumnezeieștilor Părinți împreună cu Sfânta Pruncă: Maria Prunca obraz lângă obraz cu mama ei care o ține în brațe ca pe un scump odor iar Ioachim ținând în palma sa cu evlavie mânuța celei ce avea să se arate a fi Născătoare de Dumnezeu.

Imnografia praznicului își are începuturile în sec. V când Roman Melodul a alcătuit un condac despre Nașterea Fecioarei. Dublul canon de la utrenie este creația lui Ioan Monahul – probabil Sfântul Ioan Damaschin (m. 749) și a Sfântului Andrei Criteanul (m. 740) deci, compus în perioada iconoclastă, ca o mărturisire a dreptei credințe.

Troparul Praznicului indică în mod limpede că măreția Nașterii Maicii este dată de mântuitoarea taină a Nașterii lui hristos Dumnezeu din cea născută astăzi. Nașterea Maicii este privită din perspectiva împlinirii tainei Întrupării la care a fost chemată dintru început. De aceea cei ce sărbătoresc nașterea Fecioarei sărbătoresc întreaga iconomie a mântuirii prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

„Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru. Și dezlegând blestemul, a dat binecuvântare; și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viață veșnică.”

Dezlegarea sterpiciunii Anei este echivalentă cu dezlegarea omenirii din viața neroditoare în Dumnezeu ci în moarte. Ziditorul ia trup omenesc, adică întrega fire omenească, ca să deschidă în Sine Calea celor rătăciți.

„Astăzi este începătura bucuriei a toată lumea; astăzi au suflat vânturi mai înainte vestitoare de mântuire. Sterpiciunea firii noastre se dezleagă, căci cea stearpă se arată maică a celei ce a rămas fecioară și după nașterea Ziditorului. Din aceea s-a întrupat cu firea cea străină Cel din fire Dumnezeu, și celor rătăciți, prin trupul Său mântuire lucrează: Hristos, Iubitorul de oameni și Mântuitorul sufletelor noastre.”

„Prefacerea nerodirii, a dezlegat lumii sterpiciunea bunătăților, și luminat pe Hristos L-a arătat că a venit pe pământ. Pe Acela Îl lăudăm cei ce din neființă printr-Însul ființă am primit, și-L preaînălțăm întru toți vecii.”

Alegerea Fecioarei mai dinainte de veci pentru a fi Mama Ziditorului, nu este o predeterminare arbitrară ci o alegere a lui Dumnezeu care mai dinainte a cunoscut curăția, credincioșia și avântul ei spre cele dumnezeiești.

„Bucuria a toată lumea din cei drepți a răsărit nouă, din Ioachim și din Ana, Prealăudata Fecioară. Care pentru prea multa ei curăție, Biserica lui Dumnezeu însuflețită s-a făcut, și singura cu adevărat de Dumnezeu Născătoare este mărturisită. Pentru rugăciunile ei, Hristoase Dumnezeule, pace lumii trimite și sufletelor noastre mare milă”

Numiri ale Maicii Domnului în imnografia Praznicului: floare de Dumnezeu sădită, hrănitoarea vieții noastre, izvorul vieții, Biserica cea sfântă, locașul lui Dumnezeu, organul fecioriei, cămara ce împărătească, cămara fecioriei, împărăteasa și mireasa cea fără de prihană a Părintelui, solitoarea vieții noastre și pierderea blestemului, cer și scaun dumnezeiesc și locaș de curăție, Biserica lui Dumnezeu cea însuflețită, bucuria a toată lumea, rugul nears, floare și toiag din rădăcina lui Iesei, fica lui Dumnezeu, ușă către răsărituri, cămara L uminii, cartea cuvântului vieții, sad de viață purtător, cer însuflețit, scaun sfânt, podul vieții, Sfânta Sfintelor, mielușeaua cea neîntinată,cea mai înaltă decât toată făptura, vistierie vieții noastre, ușă Luminii celei neapropiate, nor al Luminii,cortul împăcării noastre cu Dumnezeu,pierzătoarea strășniciei osândirii de demult, îndreptătoarea strămoașei, pricina apropierii neamului omenesc către Dumnezeu, frumusețea fecioriri cea de Dumnezeu crescută.

Modelul omiletic

Sfântul Grigorie Palama (1296-1359)

Omilia 42

La Mântuitoarea Naștere a atotpreacuratei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarei și Pururea Fecioară Maria

Sfântul Grigorie Palama își începe omilia legând începutul anului (în vechime septembrie era prima lună a anului; astăzi a rămas prima lună a anului bisericesc) de sărbătoarea Nașterii Maicii Domului (8 septembrie) care este început al înnoirii firii omenești, început al mântuirii. „Aceasta (luna septembrie) e și prima lună și început al anului, cea în care au primit început și cele ale noastre, lucru pe care-l prăznuim astăzi. Fiincă sfânta sărbătoare și prăznuire pe care o aducem astăzi e prima a rechemării și replăsmuirii noastre în har, cea în care au început să se facă noi toate [cf. Ap. 21,5] și să se introducă în locul celor trecătoare ale Legii cele dăinuitoare, în locul literei Duhul și în locul umbrelor adevărul/realitatea”

Mai departe arată că Fecioara este împlinire a prefigurărilor veterotestamentare și modul în care acestea se împlineasc în Ea. Astfel, în mod simplu, prin cuvinte frumoase și pline de înțeles o numește:

„lume nouă și rai străin, în care și din care s-a făcut un Adam nou Care replăsmuiește vechiul Adam și înnoiește toată lumea”

„carte uimitoare” care poartă „închip negrăit pe Însuși Cuvântul viu”

„cort însuflețit și nefăcut de mână al lui Dumnezeu”

„chivot cuvântător și duhovnicesc al Pâinii vieții”

„adevărul”care „din pământ a răsărit, adică statuia nemincinoasă a nobleței umane de la început”, Hristos fiind „dreptatea” care „din cer s-a ivit” [Ps 84, 12]

„toiagul profețit din rădăcina lui Iesei din care a răsărit o floare [Is 11,1] care nu primește vestejire, ci recheamă firea noastră … și-i dăruie înflorirea veșnică”

„un toiag prin care Marele Păstor a dus turma cuvântătoare la pășuni veșnice”

„un toiag de care rezemată fiind firea noastră leapădă vechimea și bătrânețea și pășește ușor spre cer”

Aceasta este „copila pururea fecioară înainte și după naștere, a cărei naștere dintr-o femeie stearpă o prăznuim astăzi.”

Sfântul Grigore, urmând relatarea din apocrifa numită Protoevanghelia lui Iacov arată felul în care virtuoșii Ioachim și Ana, cu toate că erau sterpi, primesc prin post și rugăciune rod pântecelui, dezlegare ocării și întristării lor, „o Copilă … pe însăși Născătoarea Creatorului a toate, cea care a îndumnezeit neamul omenesc și a făcut pământul cer, cea care pe Dumnezeu L-a făcut Fiu al Omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu, întrucât a zămislit în ea însăși fără de sămânță și L-a pus înainte purtător de trup pe Cel ce pe cele ce sunt le-a adus din ce nu sunt, le-a transformat în vederea existenței fericite și nu le-a lăsat să cadă în inexistență”

Nașterea din părinți sterpi arată vocația Preasfintei Fecioare Maria de a fi dezlegare întristării și blestemului protopărinților și a întregului neam omenesc care până la ea s-a arătat sterp în a aduce rod de sfințenie din care să se poată naște Mesia. Sterpiciunea strămoșilor Ioachim și Ana se transformă din necinste în cinste, devine întărire în virtute, caracter și noblețe, cumințenie, rugăciune și asceză. Căsătoria lor pecetluită prin acest fel de viețuire rodește în nașterea „unei feciorii care-L pune înainte fără stricăciune pe Cel născut potrivit dumnezeirii înainte de veci dintr-un Tată feciorelnic. … O cât de neprihănite au fost acele inimi, ca să înalțe o asemenea rugăciune care a ajuns atât de departe și a realizat atât de mult! Acea mare minune a trebuit să fie premersă de această minune și firea să cedeze harului puțin câte puțin”

În continuare, Sfântul Grigorie își îndeamnă auditorii „ca nimeni să nu-și arate credința în Hristos doar cu limba” ci să transpună în faptă dragostea și credința față de Dumnezeu și Preasfânta Născătoare. Pentru frumusețea acestei părți „morale” (nu moralizatoare) precum și pentru actualitatea și concludența ei ca model omiletic redăm pe larg cuvintele Sfântului:

„Voi, teatru sfânt, ascultătorii cuvintelor mele, turma și ogorul meu cuvântător în Hristos, oferiți-i Mamei lui Dumnezeu ca dar de naștere munca virtuților și dedicarea voastră lor. Bărbați și femei, bătrâni și tineri, săraci și bogați, stăpânitori și stăpâniți, și, simplu spus tot neamul și toată vârsta, demnitatea și ștința! Nimeni dintre voi să nu fie sterp și neroditor la suflet, nimeni să nu fie lipsit de iubirea și de primirea seminței duhovnicești, ci să primească înflăcărat sămânța cerească, cuvântul mântuitor, iar prin puterile proprii să-l transpună în faptă, într-un rod ceresc și plăcut lui Dumnezeu. Nimeni să nu pună un început al faptei bune nedus la bun sfârșit, nimeni să nu-și arate credința în Hristos doar cu limba. ”Căci nu oricine îmi spune : Doamne! Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri”(Mt. 7,21) și ”cine -și pune mâna pe jug și se întoarce înapoi nu e potrivit pentru Împărăția cerurilor” (Lc. 9, 62)

Fecioarelor care ați ales ciața monahală și câte v-ați întors, binefăcând, de la căsătorie la conviețuire feciorelnică și, simplu spus, câte ați ales să locuiți în aceasta din dorința de pocăință, viețuiți în toate potrivit lui Dumnezeu pentru Fecioara care s-a născut acum pentru noi și care a născut în feciorie după trup la timpul său pe Cel Născut înainte de veci dintr-un Tată feciorelnic. Viețuiți numai pentru Ea și pentru Dumnezeu Cel ce S-a întrupat din Ea, priviți numai la El, făcându-vă numai din el desfătarea voastră ….. curate și fecioare și la trup și la suflet, în toate simțirile și gândirea, și arătând prin toate o gândire și o conduită duhovnicească feciorelnică. Căci urmând lui Dumnezeu potrivit psalmului [45,16], veți ajunge aproape de ea și veți intra în templul nefăcut de mână al Împăratului cerurilor, în cămara de nuntă supralumească și veșnică a nestricăciunii.

Câ-i trăiți în căsătorie nu vă dedicați cu totul lumii acesteia! Căci pentru voi această lume nou împlântată (sădită, n.n.) și cu adevărat supracerească, adică Mama lui Dumnezeu, s-a arătat astăzi drept rod al unei căsătorii. Cei bătrâni arătați o gândire bătrânească și nu vă faceți tineri prin gândurile, cuvintele și faptele voastre, gândind trupește/carnal și purtându-vă potrivit trupului/cărnii. Tinerii imitați acest fel de bătrâni…. Câ-i aveți ceva de prisos din aceste lucruri pământești, curgătoare, nestatornice și care se scurg repede de la unii la alții, neguțătoriți-vă prin împărțirea lor viața veșnică, căci „pentru nimeni viața nu vine din prisosul averilor lui”. Câți sunteți lipsiți de cele necesare, îmbogățiți-vă în răbdare și în mulțumirea către Dumnezeu, ca să vă numărați între săracii fericiți de El și să moșteniți Împărăția cerurilor. Magistrații „judecați judecată dreaptă” și nu vă folosiți de putere împotriva celor aflați sub mâna voastră, căci nu e drept, ci arătați față de ei o dispoziție părintească, având în minte faptul că sunteți de un neam și robi împreună cu ei. Și nu suferiți ca pe ceva nedemn supunerea față de Biserică și învățătura ei, fiindcă sunt întărirea celor ce voiesc binele. Cei stăpâniți trebuie să vă supuneți celor ce vă stăpânesc numai în cele ce nu desființează nădejdea Împărăției cerurilor făgăduită nouă.

Toți să aduceți în comun Fecioarei prăznuite acum darul cel mai iubit și mai propriu: sfințirea voastră și curățirea trupului prin înfrânare și rugăciune. Vedeți toți cum cumințenia, postul, rugăciunea unite cu străpungerea i-au arăta pe Ioachim și Ana născători ai unui vas dumnezeiesc, ai unui vas atât de ales…. Dacă și noi, pe lângă celelalte virtuți, vom stărui și în rugăciuni rămânând cu pricepere în templul lui Dumnezeu, atunci vom găsi tezaurizată în noi înșine curăția inimii care-L cuprinde și ni-L arată pe Dumnezeu. ….

Prin urmare, dacă vrem și noi, fraților, să locuim nu pământul, ci cerul, și să nu cădem pe pământ și în păcatul care se târăște jos, ci să tindem necontenit spre înălțimea dumnezeiască, să ne temem de Dumnezeu, să stăm departe de rele, să ne întoarcem spre El prin fapte bune, să ne grăbim în înfrânare și rugăciune să ne ștergem adaosurile rele din noi, să ne transformăm în mai bine gândurile noastre interioare, și, potrivit profetului, să simțim dureri de naștere și să naștem duhul mântuirii noastre, având ajutor prin invocare pe cea care a fost dăruită astăzi părinților ei prin rugăciune și printr-o conduită bineplăcută lui Dumnezeu, pe cea care a prefăcut întristarea celor ce au născut-o, a dezlegat blestemul strămoșesc și a făcut să înceteze durerile de naștere ale strămoașei născându-L în feciorie fără durere pe Hristos.

Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea împreună cu Cel fără de început al Său Părinte și cu preasfântul și bunul și de viață făcătoarul Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

II.2.

Intrarea în Biserică

a

Născătoarei de Dumnezeu

Praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică datează din secolul al VIII-lea deși este trecut oficial în calendar începând cu 1166. Primele izvoare istorice sunt cele parvenite de la Sfântul Andrei Criteanul, care asistă la această sărbătoare în Ierusalim, și de la patriarhii Gherman (m. 733) și Tarasie (m.806) prin omiliile păstrate de la ei. Cinstirea Maicii Domnului ia un nou avât odată cu încheierea crizei iconoclaste moment în care sărbătoarea Intrării se răspândește în întreg Răsăritul creștin. În Apus a fost acceptată și receptată mult mai târziu, papa Grigorie XI fiind cel care a sărbătorit-o prima oară în anul 1374 la Avignon, însă semnificația și importanța care i se va acorda nu va fi aceeași ca în Răsărit.

Două scrieri apocrife Pseudo-Iacov și Pseudo-Matei descriu acest eveniment din viața Maicii Domnului reprezentând izvorul narativ cel mai important al iconografiei și imnografiei praznicului.

Izvorul scripturistic

Paremiile

Ieșire (cap. 40, vers. 1-5, 9, 16, 34-35)

A grăit Domnul cu Moise și a zis: "În ziua întâi a lunii întâi, să așezi cortul adunării. Și să pui într-însul chivotul legii și dinaintea chivotului să atârni perdeaua; apoi să aduci înăuntru masa și să așezi pe ea toate lucrurile ei; și sfeșnicul să-l duci înăuntru și să aprinzi într-însul candelele lui. Să așezi jertfelnicul cel de aur pentru tămâiere înaintea chivotului legii și să atârni perdeaua la intrare în cortul adunării. După aceea să iei mir de ungere și să ungi cortul și toate cele din el și să-l sfințești pe el și toate lucrurile lui și va fi sfânt; să ungi jertfelnicul arderilor de tot și toate lucrurile lui și să sfințești jertfelnicul și va fi sfințenie mare”; și a făcut Moise tot; cum i-a poruncit Domnul așa a făcut. Atunci un nor a acoperit cortul adunării și locașul s-a umplut de slava Domnului. Și Moise n-a putut să intre în cortul adunării, pentru că-l cuprinsese pe acesta norul și slava Domnului umpluse locașul.

III Regi (cap. 8, vers. 1-11)

Când a săvârșit Solomon a zidi templul Domnului a adunat Solomon la el în Ierusalim pe bătrânii lui Israel, pe căpeteniile semințiilor și pe toți capii de familii ai fiilor lui Israel, ca să aducă chivotul cu legea Domnului din cetatea lui David, adică din Sion. …. și au ridicat preoții chivotul și au adus chivotul Domnului și cortul adunării și toate lucrurile sfinte care au fost în cort; acestea le-au adus preoții și leviții. Iar regele Solomon împreună cu toată obștea fiilor lui Israel, care se adunaseră la el, mergea înaintea chivotului….. Și au băgat preoții chivotul cu legea Domnului la locul lui, în Sfânta Sfintelor din templu, sub aripile heruvimilor; căci heruvimii își aveau aripile întinse peste locul chivotului și heruvimii acopereau de sus chivotul și pârghiile lui…. În chivot nu era nimic, decât cele două table de piatră pe care Moise le pusese acolo în Horeb, când Domnul a făcut legământ cu fiii lui Israel, după ieșirea lor din pământul Egiptului. Când preoții au ieșit din locașul sfânt, un nor a umplut templul Domnului. Și n-au putut preoții să stea la slujbă, din pricina norului, căci slava Domnului umpluse templul Domnului.

Iezechiel (cap. 43, 27 – 44, 4)

Apostolul

Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel 9,1-7

Fraților, adevărat este că și Vechiul Testament avea orânduieli pentru slujba dumnezeiască și un altar pământesc, căci s-a pregătit cortul mărturiei. În el se aflau, mai întâi, sfeșnicul și masa și pâinile punerii înainte; partea aceasta se numește Sfânta. Apoi, după catapeteasma a doua, era cortul numit Sfânta Sfintelor, având altarul tămâierii de aur și chivotul Așezământului ferecat peste tot cu aur, în care era năstrapa de aur, care avea mana, era toiagul lui Aaron ce odrăslise și tablele Legii. Deasupra chivotului erau heruvimii slavei, care umbreau altarul împăcării; despre acestea nu putem acum să vorbim cu de-amănuntul. Astfel fiind întocmite aceste încăperi, preoții intrau totdeauna în cortul cel dintâi, săvârșind slujbele dumnezeiești; în cel de-al doilea însă numai arhiereul, o dată pe an, și nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuși și pentru greșalele poporului. Prin aceasta, Duhul Sfânt ne lămurește că drumul către Sfânta Sfintelor nu era să fie arătat, câtă vreme cortul întâi mai sta în picioare, care era o pildă pentru timpul de față și însemna că darurile și jertfele ce se aduceau n-aveau putere să desăvârșească cugetul închinătorului.

Evanghelia

La utrenie Luca 1, 39-49, 56.

La Liturghie Luca 10, 38-42; 11, 27-28.

Tezaurul iconografic și imnografic

Icoana Intrării în Biserică, ajunsă la maturitatea reprezentării după criza iconoclastă, o înfățișează pe copila Maria, condusă de părinții Ioachim și Ana, însoțiți de un alai de fecioare purtătoare de făclii, și pe preotul Zaharia iar în plan secund o structură arhitecturală ce sugerează Templu și subîmpărțirile lui. În partea dreaptă sus, într-un foișor cu baldachin este reprezentată Prunca Maria în Sfânta Sfintelor primind hrană de la înger. Punctul de focalizare îl reprezintă imaginea Fecioarei, cu statură de copil dar înfățișarea matură regăsită și în icoanele Buneivestiri. Ea stă dreaptă pe când personajele din jur se pleacă într-un gest care exprimă evlavie, dragoste și gingașă purtare de grijă, așa cum se cuvine celei ce era aleasă chivot viu al Dumnezeirii. Ioachim și Ana o înfățișează preotului Zaharia ca pe o ofrandă într-un gest de sfântă dăruire.

Ana aduce cu veselie în Templu lui Dumnezeu harul cel dumnezeiesc cu adevărat, pe curata, pururea Fecioara, care i-a fost făgăduită. Chemând ca să meargă înaintea ei fecioare purtând făclii și zicând: „Mergi, fiică, ca să fii Celui ce te-a dat și prinos și tămâie cu bun miros; intră în cele în care nu se intră și cunoaște tainele și te gătește să fii lui Iisus Hristos sălășluire veselă și frumoasă, Celui ce dăruiește lumii mare milă.”

Scena se petrece în interiorul curții templului, indicat de vălul roșu. Origen interpretează mistic împărțirea templului în trei părți: curtea, sfânta și sfânta sfintelor. Astfel curtea este viața activă a omului care se eliberează de patimi (apatheia); în ea se află fecioarele care o însoțesc împreună cu Ioachim și Ana. În fața intrării în sfânta așteaptă Zaharia îmbrăcat în veșminte preoțești, înfățișat în unele icoane stând pe prima treaptă a unei scări din cincisprezece trepte (după numărul celor 15 psalmi ai treptelor), care duce în sfânat sfintelor unde are să o conducă pe Fecioara. Aici este înfățișată cea de-a doua treaptă a vieții mistice, vederea lui Dumnezeu în creație (phisike theoria) care duce la unirea cu Dumnezeu. Prunca Maria întinde mâna sau amândouă brațele bătrânului preot Zaharia, simbolul Legii vechi spre a fi dusă în Sfânta Sfintelor ca o ofrandă curată lui Dumnezeu.

„Bucură-se cerul și pământul, văzând Cerul cel înțelegător mergând în dumnezeiascul locaș a se hrăni cu cinste, pe singura Fecioară fără de prihană. Către care, mirându-se Zaharia a strigat: Ușa Domnului, ușile Templului deschid ție; bucurându-te dănșuiește într-ânsul. Că am cunoscut și am crezut că iată mântuirea lui Israel va veni lămurit și se va naște din tine Dumnezeu Cuvântul, dăruind lumii mare milă”.

Stând în Sfânta Sfintelor Fecioara este hrănită de înger, lucrând – după tradiția apocrifă – la țeserea vălului Sfintei Sfintelor. Pâinea îngerilor este simbolul celui de-al treilea stadiu al vieții mistice theoria, vederea lui Dumnezeu, contemplarea tainică a lui Dumnezeu. „Maria primește această pâine în timp ce lucrează la țeserea vălului pentru sanctuar. Încă Origen vedea în acest văl simbolul umanității lui Hristos, care trebuie pătruns cu privirea spirituală pentru a descoperi divinitatea Cuvântului în forma lui umilă. Umanitatea, care pentru alții îl ascunde pe Dumnezeu, pentru Maria Îl dezvăluie”

În Sfânta Sfintelor, sfânta și cea fără de prihană, cu Duhul Sfânt se aduce și prin înger se hrănește, ceea ce este cu adevărat preasfântă Biserică a Sfântului Dumnezeului nostru, Celui ce a sfințit toate cu intrarea ei și a îndumnezeit firea oamenilor cea alunecată.

Așa cum se observă din mostrele imnografice care au însoțit prezentarea temei iconografice, imnele sărbătorii Intrării Maici Domnului în Biserică cuprind într-o formă encomiastică cu avânt doxologic expresii, imagini, rugăciuni, învățături dogmatice care orbitează în jurul tainei Mariei. Această taină a Mariei este totodată taina Celui ce se va naște din ea: Fiul lui Dumnezeu, cel născut din veci din Tatăl, taină care se pregătește și se descoperă în parte prin Intrarea Fecioarei în Templu.

Astăzi înainte însemnarea bunei voințe a lui Dumnezeu, și propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată, și pe Hristos tuturor mai înainte îl vestește. Acesteia și noi cu mare glas să-I strigăm: Bucură-te plinirea rânduielii Ziditorului.

Fecioara Îl va naște pe Mântuitorul-Dumnezeu iar Acesta o înalță pe Mama Sa mai presus de toată creația văzută și nevăzută.

Al tainelor lui Dumnezeu negrăite și dumnezeiești, văzând în Fecioară harul arătat și plinit cu advărat, mă bucur. Și chipul cel străin și nespus a-l înțelege nu mă pricep. Cum aleasă Curată singură s-a arătat mai presus de toată făptura, cea văzută și cea gândită. Pentru aceasta, vrând a o lăuda pe ea, mă spăimântez foarte cu gândul și cu cuvântul. Însă îndrăznind, propovăduiesc și slăvesc: acesta este cortul cel ceresc Des întâlnită în cântările Praznicului Întâmpinării este și ideea Mariei adusă la templu ca ”o jertfă fără prihană”, ”sfințită dăruire”. Prin prisma unei interpretări axate liturgic, se observă aici o paralelă între darul de pâine adus pentru jertfa liturgică și Maica Domnului. ”Prescura întreagă din care se scoate această parte (Agnețul, n.n.) reprezintă pe Maica Domnului, care la rândul ei reprezintă întreaga umanitate ce se dăruiește lui Dumnezeu prin ea” așa cum explică patriarhul Gherman al Constantinopolului: ”Iar prescura, care se numește și pâine și binecuvântare și pârgă, din care se taie trupul Domnului, închipuiește pe Prea Curata Fecioară, care, după bunăvoința Tatălui și învoirea Fiului Său, a Cuvântului, și după sălășluirea dumnezeiescului Duh – primind în sine pe Unul Născut Fiul lui Dumnezeu și Cuvântul, L-a născut Dumnezeu desăvârșit și om desîvârșit” (Theoria mystica, PG 98, col. 397 CD).

Cu cerească pâine fiind hrănită, Fecioară, cu credință în Biserica Domnului, ai născut lumii pe Cuvântul, pâinea vieții, căruia ca o Biserică aleasă, și cu totul fără de prihană, mai înainte te-ai logodit prin Duhul cu taină, Mireasă făcându-te lui Dumnezeu și Tatălui.

Imnografia devine pentru ascultător mediu al participării la tainele mântuirii. Participarea la vecernia și utrenia sărbătorii deschide sufletul credinciosului astfel încât, în momentul predicii va fi mult mai receptiv la cuvintele inspirate ale omiletului.

Imnografia este totodată și izvor al predicii în ceea ce privește conținutul și, de ce nu, model oratoric și stilistic. Bogăția stilistică a imnelor Intrării Maicii Domnului îmbinată cu ideile teologice constituie o importantă (și, am zice, obligatoriu de consultat) sursă de inspirație:

Davide mergi înainte în biserica lui Dumnezeu, și bucurându-te primește pe împărăteasa noastră, și către dânsa strigă: Intră Doamnă, în Biserica Împăratului, intră. A cărei slavă acoperit se cunoaște. Din care va să izvorască nouă tuturor lumina Hristos.

Din cea ce a ieșit neamului omenesc călcarea poruncii, dintru aceea a înflorit îndreptarea și nestricăciunea, Născătoarea de Dumnezeu astăzi, aducându-se în casa lui Dumnezeu.

Sfânta sfintelor și a lui Dumnzeu Maică Marie, cu rugăciunile tale Curată, scapă-ne din cursele vrăjmașului, și din tot eresul și necazul, pe noi ccei ce ne închinăm cu credință icoanei sfântului tău chip.

Mai presus decât Heruvimii, și decât Serafimii mai înaltă, și mai desfătată decât cerurile te-ai arătat Fecioară, ca ceea ce pe Cel neîncăput de toate Dumnezeul nostru, în pântecele tău l-ai încăput și l-ai născut negrăit; pe care roagă-l cu deadinsul pentru noi.

Numiri ale Maicii Domnului în imnografia Praznicului: jertfă bine primită; propovăduirea proorocilor; lauda apostolilor și lauda mucenicilor și a tuturor pământenilor înnoire; singură cea binecuvântată între femei; Sfânta Sfintelor; jertfă de Dumnezeu primită; vas preasfințit; Biserica Împăratului tuturor și scaun; Maica Cuvântului vieții; hrănitoarea vieții noastre; ușa cea încuiată; Mireasă a Împăratului a toate; pâine cuvântătoare, cămara Cuvântului lui Dumnezeu; cort sfințit; sicriul cel însuflețit; făclie înțelegătoare; ușa ce caută spre răsărituri; nădejdea celor necăjiți; Împărăteasă a toate; Cerul cel înțelegător; junice preacurată; mielușeaua lui Dumnezeu; porumbița cea neîntinată; sfințenia slavei; cădelniță de aur; masă; solitoarea mântuirii.

Modelul omiletic

Sfântul Grigorie Palama

Omilia 52

La intrarea în Sfânta Sfintelor a atotpreacuratei

Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea

Această cuvântare rostită de Sfântul Grigore pe când era episcop al Tesalonicului urmărește implicațiile evenimentului intrării Copilei Maria în Templu din perspectiva mântuirii obiective plănuite și realizate în Iisus Hristos.

Sfântul își începe panegiricul aducând de la început înaintea ascultătorilor măreția bineîntemeiată a Mariei – cea aleasă din veci spre mântuirea umanității căzute în Adam, prin întruparea din ea a Mântuitorului, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu: Dacă pomul se cunoaște din rod și pomul bun face și rod bun, atunci Mama Bunătății înseși, Născătoarea frumuseții veșnice, cum n-ar depăși prin frumusețea și bunătatea ei orice bine lumesc și supralumesc? Căci Puterea care a înfrumusețat toate, Chipul coetern și perfect identic al Bunătății, Cuvântul maiînainte de veci…. vrând să îmbrace chipul nostru din iubirea Sa de oameni negrăită și îndurarea Sa pentru noi până în măruntaie, ca să recheme firea noastră târâtă până în iad, să o reînnoiască pe ea, care se învechise, și să o reurce la înălțimea supracerească a Împărăției și dumnezeirii Lui, unindu-Se cu ea potrivit ipostasei – pentru că era nevoie și de o purtare în pântec și de o naștere ca a noastră, și de o hrănire și o creștere corespunzătoare după naștere -, făcându-se pentru noi toate ca și noi, găsește drept slujitoare foarte cuviincioasă pentru toate și procurătoare de la sine a unei firi neîntinate pe această Pururea Fecioară, a cărei uimitoare intrare în Sfânta Sfintelor o prăznuim astăzi.” Se observă puterea de sinteză a marelui teolog care concentrează într-o frază lungă, specific oratoriei bizantine, fundalul soteriologic pe care se va proiecta imaginea Celei sărbătorite.

După această introducere, cuvântarea dezvoltă succint temele căderii omului în persoana lui Adam și ale mântuirii sale obiective în Hristos: gelozia și viclenia diavolului îl pierd pe Adam; astfel neamul omenesc are nevoie de o nouă rădăcină, de un nou Adam „nu numai fără de păcat, dar și absolut cu neputință de amăgit și înfrânt…. putând să ierte păcatele și să-i facă nevinovați pe cei vinovați, și care nu fie numai viu ci și de viață făcător”; „prin urmare, era necesar ca noul Adam să fie nu numai om ci și Dumnezeu”; astfel „Inițiatorul Vieții a fost pus în mișcare pentru noi de o covârșitoare iubire de oameni și bunătate. Căci era îndrăgostit cu dreptate de mântuirea plăsmuirii Lui …. De aceea, lui Dumnezeu i-a bineplăcut să ia asupra Sa firea noastră unindu-se cu ea în chip paradoxal potrivit ipostasei…. De aceea, era nevoie în chip absolut necesar de o fecioară cu desăvârșire neîntinată și foarte pură pentru zămislirea, purtarea în pântec și nașterea Îndrăgostitului de puritate”. Iarăși se dovedește profunzimea teologică a gândirii și puterea de concizie care, deși curg în fraze lungi sunt îmbrăcate în expresii limpezi de un dinamism care asigură atenția ascultătorului. Astfel, după ce realizează acest excurs în istoria mântuirii dintre căderea lui Adam și Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara, Sfântul Grigore arată cum tocmai din această mare taină a înnomenirii Celui „ce e din Dumnezeu și Dumnezeu, Cuvânt al lui Dumnezeu și Fiu împreună fără de început și împreună-veșnic al Tatălui preaînalt” își revendică importanța și măreția taina Fecioarei care l-a născut. Măreția nașterii din Pururea Fecioara face ca toate momentele care au alcătuit împlinirea acestei iconomii divine să fie cinstite și prăznuite. Aducerea la templu a Pururea Fecioarei constituie un astfel de moment care marchează alegerea și pregătirea unei Mame – Fecioară, un vas curat, nepătimaș, sfințit, din care să se poată naște ca om Cuvântul lui Dumnezeu. Cea care intră în Sfânta Sfintelor este cea care a fost aleasă și pregătită spre a fi Sfânta Sfintelor în care se va sălășlui Dumnezeu. „De aceea – spune Sfântul Ierarh – Dumnezeu a venit nu numai între oameni, dar și dintr-o fecioară curată și sfântă sau, mai bine zis, dintr-una atotpreacurată și suprasfântă, mai presus nu doar de întinarea trupului, dar și de gândurile întinate care vin de la trup. Zămislirea acesteia a adus-o o venire a Preasfântului Duh, nu o poftă a trupului/cărnii, o veste bună și o credință în venirea lui Dumnezeu care biruie orice cuvânt fiind extraordinară și mai presus de cuvânt, fără să-i fi premers o consimțire și o experiență a unei pofte pătimașe; fiindcă a născut zămislind cu totul departe de aceasta, în rugăciune și voioșie duhovnicească, căci Fecioara a spus încerului binevestitor: „Iată, sclava Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” Deci ca să fie găsită o fecioară destoinică spre aceasta, Dumnezeu prehotărăște/predestinează din veci pe această Copilă lăudată de noi acum și o alege dintre cei aleși din veac” Valorificând apoi paralela patristică Adam – Iisus Hristos, Adam cel Nou și Eva – Pururea Fecioara Maria, Eva cea nouă, Sfântul Grigorie evidențiază alegerea Fecioarei încă de la copii lui Adam, de la Set al cărui neam numit în Scriptură „fii lui Dumnezeu” avea să arate rod desăvârșit pe Maica Fecioara Maria. „De aceea tot neamul lui Set s-a numit „fii ai lui Dumnezeu”, pentru că din acest neam avea să se facă fiu al omului Fiul lui Dumnezeu; fiindcă și Set se tâlcuiește sculare sau, mai bine zis, sculare din morți/înviere, care este în sens propriu Domnul Cel ce făgăduiește și dăruiește celor ce cred în El viața nemuritoare. Cât de potrivită e prefigurarea! Set a fost al Evei, cum spunea ea însăși, „în locul lui Abel” pe care-l omorâse Cain, iar Născutul Fecioarei, Hristos, a fost pentru fire în locul lui Adam, pe care-l omorâse din invidie inițiatorul și patronul răutății.” Cuvânatrea pune mai departe înaintea ascultătorilor imaginea părinților Fecioarei – Ioachim și Ana care „erau superiori în virtute tuturor celor ce-și raportau la David noblețea neamului și a purtării lor”. Prin rugăciune și asceză primesc dezlegarea sterpiciunii lor și nasc pe Copila ce avea să devină Mama lui Dumnezeu; „cumințenia unită cu rugăciunea și asceza” primesc drept rod „faptul de ase face născătoare a fecioriei, și încă a unei feciorii care pune înainte în trup fără stricăciune pe Cel născut în dumnezeire mai înainte de veci de un Tată feciorelnic. O, aripi ale acelei rugăciuni! O, îndrăznire pe care a găsit-o la Domnul!”

Aducerea la templu a Fecioarei marchează împlinirea făgăduinței făcute de Ioachim și Ana de a închina lui Dumnezeu pruncul pe îl vor dobândi. Astfel, de la sânul și din brațele sfinte ale Anei, Fecioara Pruncă trece în Sfânta Sfintelor.

Iată cum așează Sfântul Grigorie, în cuvânt descrierea acestui eveniment: „Ea (Maica Domnului, n.n) însă, fiind încă de la această vârstă fragedă plină de haruri dumnezeiești și nelipsită de gânduri desăvârșite, a recunoscut încă de pe acum mai mult decât ceilalți cele săvârșite cu Ea și prin cele care le putea a arătat că nu era mai mult adusă, ci Ea însăși venea la Dumnezeu cu socotință/voință liberă, ca întraripată prin firea proprie spre acest dor sfânt și dumnezeiesc, socotindu-se dorită și știindu-se vrednică de intrarea și locuirea în Sfânta Sfintelor. De aceea și arhiereul lui Dumnezeu, cunoscând atunci că această copilă are harul deiform mai presus decât toți, a trebuit să o învrednicească de cele mai înalte lucruri dintre toate și să o lase să locuiască în Sfânta Sfintelor și prin ce a făcut a trebuit să-i convingă să o iubească pe toți cei de pe atunci, întrucât Dumnezeu Însuși conlucra și-și dădea acordul și trimitea printr-un înger acolo Fecioarei o hrană negrăită de sus, prin care firea i-a fost întărită mai bine și a fost păstrată și făcută la trup mai curată și mai înaltă decât cele netrupești, având slujitoare ei mințile cerești; fiindcă n-a intrat în Sfânta Sfintelor doar o dată, ci a fost lăsată de Dumnezeu să locuiască acolo nu puțini ani, ca la momentul potrivit prin ea să se deschidă sălașurile cerești și să fie date drept locuire veșnică celor ce cred în nașterea ei uimitoare/paradoxală.”

Ca o urmare logică a celor expuse Sfântul Grigorie arată că intrarea Copilei Maria în templu este echivalentă cu depunerea celei mai scumpe comori a omenirii spre păstrare în cel mai sfânt loc, pentru taina Întrupării: „Astfel deci și din aceste motive a fost pe drept cuvânt depusă astăzi în sfintele cele de nepătruns ca o comoară a lui Dumnezeu Cea aleasă dintre cei aleși din veac, care s-a arătat o sfântă a sfintelor, care și-a avut trupul mai pur și mai dumnezeiesc decât duhurile curățite prin virtute, ca astfel să poată primi nu doar o prefigurare a cuvintelor dumnezeiești, ci pe Însuși Cuvântul enipostatic și Unul-Născut al Tatălui mai înainte de fără început; a fost depusă ca pe o comoară care avea să fie folosită – ceea ce s-a și făcut – pentru a fi o bogăție și o podoabă în același timp mai presus de lume și a toată lumea; în acest fel și pentru acestea o slăvește pe mama Sa atât înainte, cât și după nașterea Lui.”

Cuvântarea se încheie cu o referire la evanghelia praznicului îndemnând auditoriul să dea cinstea cuvenită Maicii Domnului asemeni femeii care a fericit-o ascultând cuvintele dătătoare de viață ale Fiului ei și cu îndemnul ca toți să urmeze Maicii Domnului în dorul ei către cele dumnezeiești, mutându-și dorirea de cele pământești către cele cerești, pentru a ajunge acolo unde este Preacurata Fecioară: „Iar noi, înțelegând mântuirea lucrată pentru noi prin Ea, să-i dăm mulțumire și laudă cât putem. Căci dacă femeia recunoscătoare de care se scrie în Evanghelie, auzind doar puțin timp cuvintele Domnului, a dat mamei Lui fericirea și mulțumirea….., noi…., cum nu vom lăuda și ferici neînceetat pe Maica Procuratorului mântuirii, a Dătătorului Vieții, prăznuindu-i și zămislirea, și nașterea și mutarea acum în Sfânat Sfintelor?

Dar să ne mutăm și penoi înșine, fraților, de pe pământ la cele de sus; să ne transportăm de la trup la Duh; să ne mutăm dorul de la cele vremelnice la cele dăinuitoare; să disprețuim plăcerile trupești găsite drept o momeală împotriva sufletului și care trec după puțin; să dorim harismele duhovnicești ca unele ce rămân nestricate; să ne scoatem afecțiunea și mintea din tulburarea de jos; să urcăm în sanctuarele cerești, în acea sfântă a sfintelor, unde locuiește acum Născătoarea de Dumnezeu.

Fiindcă așa vor intra la ea cu folos pentru noi și cântările aduse de noi cu îndrăznire plăcută lui Dumnezeu și cererile noastre către Ea, și așa vom fi prin mijlocirea Ei moștenitori pe lângă ai bunătăților prezente și ai celor viitoare și dăinuitoare cu harul și cu iubirea de oameni ale Celui născut din Ea pentru noi Iisus Hristos, Domnul nostru. Căruia I se cuvine slavă, cinstire și închinare împreună cu cel fără de început al Său Părinte și cu Preasfântul, bunul și de viață făcătorul Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”

Cuvântarea de față rostită undeva între anii 1355 și 1357 când Sfântul Grigorie Palama a păstorit efevtiv Tesalonicul, face parte din corpusul de 63 de omilii păstrate din acea perioadă și aferă un model de panegiric riguros organizat în jurul imaginii Maicii Domnului a cărei strălucire și măreție este dată de taina mântuirii care s-a lucrat în ea și prin ea, ca Mamă a Fiului născut din veci din Tatăl și mai apoi din Ea, Fecioara Preacurată rodul cel mai de cinste al omenirii. Tonul este cald, familiar, ritmul vioi, expunerea limpede și concisă, urmând un plan bine structurat compus din puncte forte ale antropologiei și hristologiei patristice. Este de remarcat lipsa excesului de retorisme și a oricăror epitete exagerate și nefondate, în care tind să alunece uneori panegiricele.

II.3.

Bunavestire

„Astăzi este începutul Mântuirii noastre

și arătarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, fiu Fecioarei, se face și Gavriil darul bine-l vestește. Pentru aceasta și noi împreună cu dânsul Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine!” (Troparul Praznicului)

Bunavestire a fost prăznuită în mod sigur începând cu secolul IV de unde apar primele mărturii, sau foarte posibil și mai dinainte, ținând cont că este relatată în Scriptura Noului Testament. Prăznuirea ei la date diferite în decursul timpului este o urmare a diferitelor argumente de la care s-a plecat în stabilirea datei, argumente de ordin istoric sau dogmatic. Sărbătorirea la data de 25 martie este cunoscută în Răsărit dintr-o omilie a episcopului Avraam al Efesului, din sec. VI, rostită la această dată.

La Roma, sărbătoarea Buneivestiri este menționat pentru prima oară în liber pontificalis al Papei Serghei (687-702). El va stabili prăznuirea ei la data de 25 martie și, cu acestă ocazie, inițiază o procesiune de la basilica Sf. Petru la Santa Maria Maggiore.

Este demn de menționat că această sărbătoare ia amploare după sinodul de la Efes din 431 ca un răspuns la ereziile ce priveau umanitatea reală a Mântuitorului. Este de înțeles de ce până atunci sărbătorile se axau în principal pe dumnezeierea lui Iisus Hristos contestată mai ales de erezeia ariană.

Izvorul scripturistic

Paremiile

Facere 28, 10-17. Iezechiel 43, 27; 44,1-4. Pilde 9, 1-11.

Ieșire 3, 1-8

Suitu-sa Moise în muntele lui Dumnezeu, la Horeb; iar acolo I S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieșea dintr-un rug; și a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia. Atunci Moise și-a zis: “Mă duc să văd această arătare minunată: că rugul nu se mistuiește”. Iar dacă a văzut Domnul că se apropie să privească, a strigat la el Domnul din rug și a zis: “Moise! Moise!”. Și el a răspuns: “Iată-mă, Doamne!” Și Domnul a zis: “Nu te apropia aici! Ci scoate-ți încălțămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” Apoi i-a zis iarăși: “Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov!” Și și-a acoperit Moise fața sa, că se temea să privească pe Dumnezeu. Zis-a Domnul către Moise: “Am văzut necazul poporului Meu în Egipt și strigarea lui de sub apăsători am auzit și durerea lui o știu. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor, să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-un pământ roditor și larg, în țara unde curge miere și lapte.

Pilde 22, 30

Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele mai de demult. Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul. Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă. Înainte de a fi fost întemeiați munții și înaintea văilor eu am luat ființă. Când încă nu era făcut pământul, nici câmpiile, nici cel dintâi fir de praf din lume, când El a întemeiat cerurile eu eram acolo; când El a tras bolta cerului peste fața adâncului, când a întărit norii sus și izvoarele adâncului curgeau din belșug, când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste țărmuri și când El a așezat temeliile pământului, atunci eu eram ca un copil mic alături de El, veselindu-mă în fiecare zi și desfătându-mă fără încetare în fața Lui.

Apostolul

Evrei 2, 11-18

“Fraților, cel ce sfințește și cei ce se sfințesc, dintr-Unul sunt toți; de aceea nu se rușinează să-I numească pe ei frați, zicând: “Spune-voi fraților mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi lăuda”. Și iarăși: “Eu voi fi încrezător în El”; și iarăși: “Iată Eu și pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu”. Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtași sângelui și trupului, în același fel și El S-a împărtășit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavolul, și să izbăvească pe acei pe care frica morții îi ținea în robie toată viața. Căci, într-adevăr, nu a luat firea îngerilor, ci sămânța lui Avraam a luat. Pentru aceea, dator era întru toate să Se asemene fraților, ca să fie milostiv și credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind El însuși ispitit, poate și celor ce se ispitesc să le ajute.”

Evangheliile

La Utrenie, Luca 1, 39-49, 56

La Liturghie, Luca 1, 24-38

“În zilele acelea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, a zămislit și cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând:  Că așa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret,  către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei.  Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.  Și iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea. “

Tezaurul iconografic și imnografic

Iconografia praznicului Buneivestiri cunoaște o dezvoltare trepatată de la scene simple, sobre statice în perioada preiconoclastă la dinamismul celor din perioada preiconoclastă, model care se impune în tradiția iconografică de filon bizantin până astăzi.

Icoana Sfântului Andrei Rubliov (vezi supra) este un model ce impresionează prin iradierea unei atmosfere de taină luminoasă care te incorporează în scena reprezentată: arhanghelul Gavriil surprins într-o postrură dinamică exprimând prin felul de a sta înaintea Fecioarei promtitudinea cu care își îndeplinește cea mai mare și frumoasă misiune vestirea Întruprării; sobrietatea chipului, gestul binecuvântării exprimă cinstea acordată Fecioarei în dialogul pe care-l poartă. Chipul Fecioarei este plin de bunăcuviință și smerenie: șezând, ea ascultă cuvântul arhanghelului, privirea este fixată undeva departe către taina ce-i este pusă înainte, iar mâna dreaptă este ridicată în semn de răspuns, de ascultare și supunere bucuroasă în fața voii lui Dumnezeu. Întreaga înfățișare radiază demnitate, smerenie, nemăsurată bunăcuviință. Fundalul arhitectonic indică un interior (prin pânza roșie de deasupra) asemănător unui templu simbol al Fecioarei, ea însăși templu viu al dumnezeirii. Pogorârea Duhului Sfânt asupra Feioarei este indicată de razele ce coboară asupra celei care și-a dat consimțământul de a fi Maica Ziditorului ei. Preponderența nuanțelor de verde și roșu, opace și transparente indică Taina atotcuprinzătoare a unirii creatului cu necreatul, a zidirii cu Ziditorul ei.

În imnografia praznicului domină canonul Utreniei alcătuit de Sfântul Teofan Scrisul episcopul Niceei (m. 843) și de Sfântul Ioan Damaschin (m. 749) alcătuit sub forma unui dialog care întregește povestirea tăcută a icoanei. Fiecare odă începe cu o introducere a imnografului și continuă cu stihiri care exprimă prin gasul Fecioarei și al Arhanghelului teologia acestui evenimet care marchează „începutul mântuirii noastre” și conturează chipul demn de cinstire a Fecioarei care, rămânând Fecioară, devine și Mama lui Dumnezeu – Cuvântul.

IMNOGRAFUL

Să-ți cânte ție Stăpână, mișcând alăuta Duhului, David strămoșul tău: Ascultă fiică glas de bucurie de la înger, că-ți vestește ție bucurie negrăită.

ARHANGHELUL

Strig către tine, bucurându-mă, pleacă-ți urechea ta, și ia aminte mie, celui ce-ți vestesc dumnezeiască zămislire fără sămânță. Că ai aflat har înaintea Domnului, cum niciodată alta n-a aflat, Preacurată.

FECIOARA

Ca să înțeleg îngere, puterea cuvintelor tale, cum va fi ceea ce ai zis, spune-mi mai luminat? Cumn voi zămisli, Fecioară fiind Curată, și cum voi fi Maica Făcătorului meu?

ARHANGHELUL

Al lui Dumnezeu mai marele slujitorsunt trimis, să-ți vestesc ție dumnezeiescul sfat. Ce te temi ceea ce ești cu totul fără de prihană, de mine cel ce mai mult mă tem de tine? Ce te sfiești Stăpână de mine, cele ce cu cinste mă sfiesc de tine?

FECIOARA

Cel de necuprins și de nevăzut, cum poate să se sălășluiască în pântece de fecioară, pe care El însuși a zidit-o?Și cum voi zămisli pe Dumnezeu Cuvântul, cel împreună fără de început cu Tatăl și cu Duhul?

ARHANGHELUL

Cuvintele care îmi grăiești Curată, îngerul iară a strigat, obișnuite sunt nașterii oamenilor celor muritori, iar eu cu adevărat pe Dumnezeu Ți-l vestesc, care se va întrupa mai presus de cuvânt și de gând, precum știe. Pentru aceasta și bucurându-mă strig: binecuvântați toate lucrurile Domnului pe Domnul.

FECIOARA

Te arăți mie grăitor de adevăr, a zis Fecioara. Căci ai venit vestitor de bucurie a toată lumea. Încă sufletul mi-am curățit cu Duhul, După cuvântul tău să-mi fie mie, să se sălășluiască întru mine Dumnezeu către care strig împreună cu tine: Binecuvântați toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Cântând taina cea mare a Buneivestiri, imnograful concentrază în duh doxologic paradoxul mântuitor al Întrupării care îndeamnă la preacinstirea Mariei, cea plină de dar. Domnul este cu Maica Sa de acum până în veci, iar slava Fiului se răsfrânge asupra Maicii Sale cea în care a binevoit Dumnezeu să se odihnească, și de la care a luat viață omenească deși este însuși Izvorul vieții.

„Să se veselească cerurile și să se bucure pământul. Pentru că cel împreună veșnic cu Tatăl, și împreună fără de început, și împreună pe scaun șezător, îndurare luând, și mila cea de oameni iubitoare, s-a pus pe Sine însuși spre deșertare, cu bunăvoința și sfatul părintesc, și s-a sălășluit în pântecele fecioresc, mai înainte curățit cu Duhul. O minune! Dumnezeu întru oameni; Cel neîncăput, în pântece; cel fără de ani, sub ani. Și ce este mai preaslăvit, că și zămislirea fără de sămânță, și deșertarea negrăită și Taina cât este de mare? Că Dumnezeu S-a deșertat, și s-a întrupat și S-a zidit. Îngerul vestind zămislirea către cea Curată: Bucură-te ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine, Cel ce are mare milă.”

Dinamica relației om – Dumnezeu, în punctul de minim – căderea și cel de maxim – iconomia întrupării începută la Bunavestire -, este concentrată în câteva fraze revelatoare:

„Taina cea din veac ascunsă se descoperă astăzi, și Fiul lui Dunmezeu, Fiu omului se face. Ca luând ce este mai prost, să-mi dea mie ce este mai bun. Amăgitu-sa de demult Adam, poftind să fie Dumnezeu și n-a fost. Iar Dumnezeu om se face, ca să facă pe Adam Dumnezeu. Să se veselească făptura, și să salte firea. Că Arhanghelul stă cu frică înaintea Fecioarei, și-i aduce ei bucurie împotriva întristării. Cel ce Te-ai făcut om pentru milostivirea milei, Dumnezeul nostru, slavă Ție!”

Modelul omiletic

Sfântul Nicolae Cabasila

Cuvânt la Buna Vestire a Preasfintei Doamne

de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria

Cuvânterea Sfântului Nicolae Cabasila (1319/23 – 1391/98) – mariologul umanist, teolog de marcă, susținător al isihasmului – este un exemplu clasic de panegiric în cinstea Maicii Domnului specific ca stil și formă perioadei oratoriei bizantine.

se remarcă prin concepția holistică, cosmică asupra tainei Buneivestiri care implică trei trei actori principali: Dumnezeu, creația și cea care va devine Maica Creatorului. Cu această idee își începe Sfântul Nicolae predica:

Dacă e ca vreodată omul să se bucure, să salte și să strige cu plăcere și să caute să grăiască un lucru mare și strălucit, și să-și dorească o măreție a gândirii, o frumusețe a limbii și o vigoare a cuvintelor, nu văd alt timp decât această zi, în care un înger din cer a venit pe pământ aducând binele. Acum cerul se laudă, acum pământul se luminează, acum toată creația se bucură, și nu stă în afara sărbătorii nici Însușii Cel ce ține cerul. Ci toate celeprezente sunt o adevărată adunare de prăznuire, iar prin toate ne vine o singură strălucire: Ziditorul, cele zidite și însăși Mama Ziditorului, care L-a făcut părtaș al firii, adunărilor și prăznuirilor noastre.

Iar pentru creatură, atât pentru cea văzută, cât și pentru cea care întrece ochiul, ce prilej mai mare de bucurie putea fi decât să vadă în ea însăși pe Ziditorul ei și pe Stăpânul a toate în corul robilor/sclavilor, nu pe Stăpânul dezbrăcat de slava lui, ci luând asupra Sa pe robul/sclavul Său, nu aruncându-Și bogăția, ci dându-i-o săracului, nu căzând din înălțimea Sa, ci ridicându/l sus pe cel umil.

De la începutul tratării Cabasila ține să arate că Maica Domnului este vârful umanității, cea mai frumaosă făptură umană, frumusețe țesută din lipsa de răutate și alipirea cu totul de virtute, de Dumnezeu prin care ea a atras pe Dumnezeu devenind prin aceasta cauză a Întrupării. Ea este arca lui Noe în care făptura s-a păstrat în ceea ce avea mai curat și bun.

O viață atotnepătată, o viețuire atotcurată, tăgăduirea oricărei răutăți, exercițiul oricărei virtuți, un suflet mai curat decât lumina; un trup duhovnicesc întru toate, mai strălucitor decât soarele, mai curat decât cerul, mai sfânt decât tronurile heruvimilor; o aripă a minții neînvinsă de nici o înălțime, întrecând până și aripa îngerilor; o dragoste de Dumnezeu(erostheios) care a mistuit în ea însăși toată puterea poftitoare a sufletului; o posedare de către Dumnezeu, o însoțitoare cu Dumnezeu mai presus de orice gând creat. Exersându-și într-o astfel de frumusețe și trupul și sufletul, a întors spre Ea ochiul lui Dumnezeu, prin frumusețea Ei a arătat prin Ea însăși frumoasa natură comună a oamenilor, L-a atras pe Cel Nepătimitor, iar Cel care din pricina păcatului se scârbise de oameni S-a făcut om din pricina Fecioarei.

Și virtutea unui singur suflet a fost de-ajuns să oprească răutatea tuturor oamenilor din veac. Și așa cum arca aceea(a lui Noe) care l-a salvat pe om de naufragiul comun al lumii n-a luat parte le nenorocirile comune și a salvat pentru neamul omenesc punctele de plecare pentru a continua în viitor, tot așa s-a întâmplat și cu Fecioara

Fecioara este comparată cu un palat pregătit să-l primească pe Împărat și să-I ofere atât găzduire, desfătarea bogățiilor și frumuseții cât și “stăpânirea, forța și înarmarea Lui”.

Contribuția Fecioarei la Taina Întrupării este decisivă prin credința și consimțirea ei liberă așa cum și Dumnezeu voiește liber și are puterea să împlinească această lucrare însă nu fără acordul Mariei.

Iar după ce a venit și a stat înaintea Ei mesagerul(îngerul), a consimțit crezând și primind slujirea (Lc 1, 26-38). Căci de acestea era nevoie și de ele era lipsă pentru mântuirea noastră; și fără ele n-ar mai fi fost nici o nădejde pentru oameni. Pentru că dacă fericita n-ar fi fost pregătiă, precum am spus, n-ar fi fost cu putință ca Dumnezeu să privească cu bunăvoință spre om și să vrea să coboare, dacă nu era cine să-L primească și să poată să slujească economiei Sale. Iar dacă Ea n-ar fi crezut și consimțit, n-ar fi fost cu putință ca sfatul lui Dumnezeu pentru noi să treacă în faptă. Lucrul e evident de acolo că, spunându-I “bucură-te” si numind-o “cu har dăruită”, Gabriel i-a spus toată taina, dar Dumnezeu n-a coborât până ce Feciara n-a căutat să afle modul sarcinii(gravidității). Iar după ce a fost convinsă și a primit chemarea, tot lucrul s-a făcut numaidecât și Dumnezeu l-a îmbrăcat pe om, iar Fecioara a fost Mamă a Creatorului ei.

Rolul activ și decisiv al Preasfintei în Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul este subliniat mai departe punând accent pe necesitatea unei relații libere între persoanele prin care și în care se împlinește taina eliberării/mântuirii omenirii.

Căci așa cum fără Ei n-ar fi fost cu putință introducerea acestui plan(gnome), tot așa trecerea în faptă a acestui sfat ar fi fost imposibilă fără ca Preacurata să fi oferit voința și credința ei, astfel încât să fie parte împreună cu El și părtașă a cinstirii care îi vine pentru aceasta…. Apoi, așa cum Însuși Mântuitorul a fost om și fiu al omului nu numai din pricina trupului, ci a avut și suflet și minte și voință și orice lucru omenesc, în același mod trebuia să aibă și o mamă desăvârșită, care să slujească nașterii nu numai cu natura corpului, ci și cu mintea , voința și toate pe care le avea; și așa Fecioara să fie mamă și cu trupul și cu sufletul și în nașterea ei negrăită să introducă omul întreg.

Prin comparații simple Cabasila arată că datorită desăvârșirii ei era firesc ca Dumnezeu Fiul să vrea să se nască ca om din Fecioara.

Așa cum nimeni nu se tulbură dacă cineva vestește ochilor venirea luminii, iar dacă cineva spune că atunci când soarele urcă deasupra pământului se face ziuă, nu spune nimic străin, tot așa și Fecioara, când a fost înștiințată că va putea purta în pântec pe Dumnezeu Însuși, pe Care nu-L încape nici un loc, n-a auzit nimic nou.

Hristos vrea să Se nască din Maria pentru că o îndrăgește iar nu pentru că era cea mai bună ofertă pe care putea omenirea să o facă. O îndrăgește pentru că și ea l-a îndrăgit toată viața pe Dumnezeu și Lui și-a închinat toată făptura.

Dar penteru că a tăcut și nu i-a spus dinainte nimic din cele viitoare, a făcut evident că nu cunoștea nimic mai frumos sau mai bun decât cele pe care le vedea în Fecioara; iar de aici este evident că și-a ales drept mamă nu doar pe cea mai bună dintre toți oamenii care sunt, ci pe cea mai bună pur și simplu, și nu doar pe cea care-I convenea cel mai mult din neamul omenesc, ci pe cea care-I convenea întru toate, astfel încât să fie un lucru cuvenit să-I fie Mamă.

Este de remarcat imaginea lui Dumnezeu ca Meșterul desăvârșit care, în lucrarea de mântuire pregătește unealta cea mai potrivită și desăvârșită în acest scop – Fecioara Maria.

În încheiere se reia ideea desăvârșirii Feciaorei care prin dragostea ei nezdruncinată față de Dumnezeu Îl îndatorează să devină Fiul al unei asemenea Mame.

Așadar, atuci când s-au întâlnit la un loc toate acestea: stăpânul cel mai drept, slujitorul cel mai potrivit și lucrul cel mai bun dintre toate cele din veac, cum să nu fie aici tot ce se cuvine? Căci în toate trebuia salvată armonia și simfonia și nici un dezacord nu trebuia să se întâmple în acest lucru mare și minunat. Drept pentru care era, așadar, necesar ca Dumnezeu să fie drept și un Meșter Care pune cum se cuvine în cumpănă și pe cântar(cf. Sir 28,25)toate, în scimbul cărora Fecioara, care i-a fost cuvenită întru toate, L-a purta și a fost Mamă a Celui căruia era drept să devină mamă. Astfel încât s-ar putea spune că, și dacă n-ar fi fost alt câștig din faptul că Dumnezeu S-a făcut fiu al omului, acest lucru trebuia nu mai puțin să se facă pentru ca Fecioara să fie după dreptate Mamă a lui Dumnezeu; și pentru această formă a înnoirii naturilor e de-ajuns faptul că Dumnezeu trebuie să dea fiecăruia ceea ce se cuvine și să facă cele drepte.

Căci dacă Atotnepătata a păzit tot ceea ce trebuia să păzească, s-a arătat un om atât de înțelept(eugnomon) și n-a lăsat deoparte nici un lucru din cele datorate, cum putea Dumnezeu să nu facă și El ceea ce se cuvenea? Și dacă Feciarei nu i-a scăpat nimic din cele ce o puteau face Mamă a lui Dumnezeu și a fost cuprinsă de o dragoste (erota) atât de puternică față de El, cu greu ar fi fost ca Dumnezeu să nu-I dea răsplata ecivalentă și să păzească rangul(taxin) de Fiu al Ei. Și dacă celor răi le dă un stăpân după inimile lor, cum n-ar lua-o drept mamă pe cea care întru toate s-a arătat după inima Lui? Atât de propriu, potrivit fericitei ître toate, a fost acest dar.

Glasul Fecioarei în care răsună acel Fiat!(Fie) se aseamănă cu glasul lui Dumnezeu de la Creație când Să fie! aduce la ființă făptura zidită. Odată cu glasul Fecioarei ia ființă omenească Noul Adam, Lumina lumii.

De aeea, atunci când Gabriel i-a spus limpede că va naște pe Dumnezeu Însuși și i-a zis: “Și El va împărăți peste casa lui Israel în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit“(Lc 1, 33), Ea a primit cuvântul cu bucurie, ca și cum ar fi aflat ceva obișnuit și nimic străin sau în dezacord cu purtările ei obișnuite. Și cu un glas fericit, cu un suflet curat de tulburări și cu gânduri pline de seninătate a spus: “Iată roaba/sclava Domnului! Fie mie după cuvântul tău! “(Lc 1, 38).

A spus acestea, iar cuvintelor le-a urmat fapta: “Și Cuvântul S-a făcut trup/carne și S-a sălășluit între noi“(In 1, 14). Și dându- I lui Dumnezeu un glas, primește de acolo Duul creator al trupului acela egal cu Dumnezeu(homotheos). Glasul ei a fost un glas al puterii(Ps 67,34), a zis David, și astfel Cuvântul Tatălui e plămădit de glasul unei mame, iar Ziditorul e creat de glasul unei creaturi. Și așa cum “Dumnezeu a zis : Să fie lumină! și s-a făcut lumină“(Fc 1, 3), așa odată cu glasul Fecioarei a răsărit Lumina cea adevărată și S-a unit cu trup și a fost purtat în pântec Cel ce a venit să lumineze pe tot omul ce vine în lume(In1, 9). O, sfânt glas! O, cuvinte care puteți un lucru atât de mare! O, fericită limbă, care cemi înapoi dintr-odată toată lumea! O, comoară a unei inimi care cu puține cuvinte ne-a revărsat o grămadă de lucruri bune! Aceste cuvinte au făcut pământul cer, au golit iadul de cei legați în el, a făcut cerul să fie locuit de oamnei, a unit pe îngeri cu oamenii, a armonizat un singur cor al celor cerești și celor pământești în jurul Celui ce este amândouă aceste lucruri: unul (Dumnezeu) fiind, iar altul (omul) făcându-Se.

Încheierea cuvântării este scurtă, arătând în același ton laudativ ce mulțumire bineplăcută și potrivită poate fi adusă Fecioarei – să ne facem cu toții sălașmlui Dumnezeu prin dreapta făptuire dup modelul Fecioarei.

Ce mulțumire să-ți fie adusă de noi pentru aceste cuvinte? Cum să ne adresăm ție, de care nimic omenesc nu este vrednic? Căci cuvintele noastre vin din cele ce sunt, dar tu ai întrecut mai poresus de orice covârșire lumea toată. Iar dacă trebuie să-ți aducem cuvinte, cred că ele trebuie să fie lucrul îngerilor, al unei minți de heruvim, al unor limbi de foc. De aceea, aducându-ne aminte spre laudă de cele ale tale și cântând pe cât ne stă în putiță mântuirea noastră, cerem mai apoi un glas îngeresc ca să sfârșim, cinstind tot cuvântul nostru, cu adresarea lui Gabriel: “Bucură-te, cea cu har dăruită! Domnul este cu tine! “ (Lc 1, 28). Pe Care pregătește-ne să-L sălășluim în noi înșine și noi, ca să putem purta nu nunai cuvântul, dar și cu fapta cele ce sunt spre slava Lui și lauda ta, care L-ai născut pe El, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

II.4

Adormirea Maicii Domnului

“Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născatoare. Mutatu-te-ai la viață, fiind Maica vieții, și cu rugăciunile tale izbăvești din moarte sufletele noastre.”

(Troparul praznicului)

Adormirea Maicii Domnului sărbătorită la data de 15 august, este ultima dintre sărbătorile mari din decursul anului bisericesc. Evenimentul Adormirii nu este menționat în Scripturi, iar până la Sinodul de la Efes din 431 dovezile patristice sunt rarisime. Sfântul Epifanie al Ciprului(m.403) scrie că nu se cunoaște cu siguranță sfârșitul Maicii Domnului. În sec. V, arheipiscopul Juvenalie al Ierusalimului, într-o scrisoare către împărăteasa Pulcheria, relatează pentru prima dată tradiția despre strămutarea trupului Maicii Domnului la Cer. Istoricii Adormirii observă că începând cu sec. V, prin filierea mai multor tradiții locale se conturează principalele detalii ale evenimentului Adormirii așa cum este cunoscut până azi: moartea Maicii Domnului în Ierusalim, prezența apostolilor, primirea de către Hristos a sufletului Maicii Sale și mutarea ei în slava Împărăției Cerurilor, ostilitatea iudeilor.

Cu timpul aceste tradiții variate sunt receptate unitar și fixate în Tradiția Bisericii. Mărturie stau în special Omiliile lui Ioan de Tesalonic și Theoteknus de Livia, sec. VI; Modest de Ierusalim, sec VII, Sf. Andrei Criteanul, patriarhul Gherman al Constantinopolului, Sfântul Ioan Damaschin, Sf. Cosma Melodul, Sfântul Teodor Studitul, sec. VIII.

O descoperire arheologică de la Bet She'an din sec. IV-V, o reprezintă pe Maica Domnului cu nimb, întinsă pe pat, înconjurată de alte personaje (scena este imprimată pe teracotă).

Izvorul scripturistic

Paremiile: Facere 28, 10-17. Iezechiel 43, 27; 44,1-4. Pilde 9, 1-11.

Apostolul: Filipeni 2, 5-11.

Evangheliile: La Utrenie, Luca 1, 39-49,56. La Liturghie Luca 10, 38-42; 11, 27-28

Tezaurul iconografic și imnografic

Icoana praznicului este construită pe două axe; axa orizontală – Fecioara întinsă pe pat iar cea verticală – Hristos purtând în brațe sufletul Maicii Sale reprezentat ca un prunc înfășat în alb. De o parte și de alta a patului sunt adunați Apostolii și ucenicii lor episcopi (Dionisie Areopagitul, Ierotei, Iacob ruda Domnului sau Timotei) care stau în cuvioasă mirare în fața tainei. Pe laturi în regimul superior este prezentată aducerea apostolilor pe nori, iar în centru îngerii care îsoțesc sufletul Maicii în cele mai presus de ceruri. Alte reprezentări iconografice ale praznicului însoțesc aceste imagini cu imaginea iudeului căruia în încercarea lui de a se atinge în mod necuvios de patul Adormitei, arhanghelul îi retează mâinile.

„Există o analogie între icoana Adormirii Maicii Domnului și Anastasis, Învierea lui Hristos”. – remarcă inspirat T. Spidlik și M. I. Rupnik – „Imaginile occidentale disting două momente în viața lui Hristos. Mai întâi moartea, coborârea la iad și apoi Învierea. În Răsărit, dimpotrivă, aceeași coborâre la iad este deja învierea, deoarece moartea este biruită prin moarte. Același gând este exprimat și în icoanele mariale: aici „adormirea” este deja trezirea în împărățiea lui Dumnezeu.”

Aceiași autori observă în icoană „în primul rând, realitatea morții: sufletul iese din trup. dar nu coaboară în Șeol, în iad…. Și nici nu urcă de la sine în cer…. El este luat de mâinile lui Hristos: „Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu”(Înț. 3,1). hristos ține în brațe sufletul Maicii Sale cu aceeași tandrețe cu care ea îl ținea în brațe pe Dumnezeul întrupat în formă de prunc”

Imaginea iudeului cu mâinile tăiate atrag atenția asupra faptului că de tainele vieții de dincolo nu te poți apropia cu aceeiași atitudine și mijloace cu care cercetezi lumea fenomenală.

„Dar motivul iconografic mai surprinzător și, dogmatic, mai profund este faptul că în scena centrală nu se află Maica Domnului care urcă la cer, ci, dimpotrivă, Hristos, care coboară pe pământ în mijlocul heruvimilor, cu slava ce îi revine la sfârșitul veacurilor. Așadar, trecerea de la această viață la cealaltă se înfăptuiește prin Hristos, prin prezența Sa”.

Tandrețea cu care Fiul poartă în brațe sufletul Maicii ne transpune în Taina Iubirii, a lui Dumnezeu care este iubire. Astfel, „tot ceea ce este învăluit în iubire trece în veșnicie….(cf. I Cor. 13, 8). Atunci cum vor trece în veșnicie trupurile noastre? Se trece în veșnicie cu fiecare gest de iubire săvârșit. Fiecare gest de iubire trece în anamneza veșnică a lui Dumnezeu. Gesturile de Maică față de Fiu Fiul și le reamintește acum și le smulge morții…. trupul Fecioarei, care, prin maternitate, s-a pus cu totul în slujba iubirii, acum nu poate fi supus nici el putrezirii.

Adormirea este o mare taină, plină de speranță pentru micile noastre gesturi de iubire.”

Imnografia dominată și la acest praznic de dublul canon alcătuit de Sfântul Cosma Melodul și de Sfântul Ioan Damaschin, deschid în fața ochilor duhovnicești ai ascultătorului un larg orizont teologic îmbrăcat în luminoasa expresie doxologică potrivită tainei cântate.

O preaslăvită minune! Izvorul vieții în mormânt se pune, și scară către Cer mormântul se face; veselește-te Ghetsimani, a Născătoarei de Dumnezeu Sfântă casă. Să strigăm credincioșii, pe Gavriil având începător cetelor: Cea plină de Dar bucură-te, cu tine este Domnul cel ce dă lumii prin tine mare milă.

De o frumusețe deosebită sunt stihirile de la Slavă.. Și acum… ce se cântă în timpul vohodului. Ele exprimă concentrat firul narativ al evenimentului cât și idei teologice cu referire la legătura între curăția ei și taina trupului ei mort și totuși plin de viață, primirea ei în slava Fiului unde ea se roagă pentru lume; imaginile urcării sufletului ei la cer trecând printre cetele îngerești se aseamănă cu cele de la Înălțarea la cer a Mântuitorului. Astfel îngerii se minunează și se bucură că văd pe cea care l-a adus vederii tuturor pe Cel Nevăzut:

„Cu voia cea dumnezeiește stăpânitoare, de pretutindenea purtătorii de Dumnezeu apostoli, de nori pe sus fiind ridicați,/Ajungând la precuratul și de viață purtătorul tăutrup, cu dragoste l+au sărutat./Iar puterile cerești, cele mai înalte, cu al lor sStăpân venind, /De Dumnezeu primitorul tău trup petrecându-l, cu spaimă fiind cuprinse, preafrumos mergeau înnainte, și nevăzut strigau, mai marilor cetelor celor mai de sus: Iată Împărăteasa tuturor, dumnezeiasca Fiică a venit./ Ridicați porțile, și pe aceasta frumos o primiți, pe Maica luminii celei pururea fiitoare/ Că printr-însa s-a făcut mântuire la tot neamul omenesc,spre care a căuta nu putem. /Și acesteia a-i da cinste vrednică este cu neputință, căci slava acesteia covârșește toată mintea. / Pentru aceasta, Preacurată de Dumnezeu Născătoare, pururea cu purtătorul de viață Împărat, și cel npscut al tău viețuind, roagă-te neîncetat, să păzească și să mântuiască de toată asuprirea ce potrivnică pe poporul tău cel nou; că pe tine folositoare te-am câștigat./Și în veci luminat te fericim”

Totodată este arătată realitatea morții Născătoarei de Dumnezeu …

De vreme ce rodul acesteia cel necuprins, prin care Cerul s-a făcut, a luat îngropare de bunăvoie ca un mort, cum să nu sufere îngropare ceea ce a născut neștiind de nuntă.

… dar și nestricăciunea trupului a cărui mutare la cer este sugerată. Astfel încât moartea devine trecere la viață.

Datu-ți-a ție cele mai presus de fire Împăratul Dumnezeul tuturor; că precum întru naștere Fecioară te-a păzit, așa și în gropă trupul ți-a ferit fără stricăciune; și împreună te-a proslăvit întru dumnezeziasca mutare, cinste ție Maicii ca un Fiu dăruindu-ți.

Lăcaș fiind Vieții, ai dobândit viața cea pururea fiitoare; că prin moarte ai trecut la viață, ceea ce ai născut Viața cea ipostatică.

Modelul omiletic

Sfântul Ioan Damaschin (m.749)

Cea de-a treia omilie la Adormirea Maicii Domnului

Sfântul Ioan Damaschin prin imnele compuse la sărbătorile Maicii Domnului cât și prin Omiliile de la Nașterea și Adormirea ei reiterează toată învățătura patristică de până atunci cu meritul de a sistematiza și așeza în compoziții inspirat alcătuite preacinstirea ce se cuvine Maicii lui Dumnezeu.

Omilia a III –a la Adormirea Maicii Domnului este însuflețită de un elan neobosit izvorât din dragostea sinceră a Sfântului față de Fecioara Mamă. Conținutul este de o bogăție teologică deosebită, regăsită și în imnografia praznicului, cu teme preluate în sens tipologic din Vechiul Testament și, bineînțeles din sursele apocrife, încărcând aici secvențele narative cu semnificațiile teologice ale Praznicului. Imaginea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu răzbate din cuvintele Sfântului clar și bogat definită: cu adevărat pururea fecioară, cu adevărat prasfântă, cu adevărat Theotokos ea este cea care fiind Maica Vieții aleasă din veci pentru desăvârșirea ei, trece prin moarte la viața și urcă lângă Fiul în slava Treimii gătită tuturor care vor urma calea consacrată de ea.

Redăm mai departe aproape integral cuvântarea Sfântului, model de panegiric.

Cei ce iubesc cu ardoare un anumit lucru, au obiceiul să-l pomenească necontenit cu gândul și cuvântul, zi și noapte, în tot ce fac. Așa că nimeni să nu se mire dacă, după cele două predici de mai nainte, voi mai inchina încă o dată o laudă Maicii Dumnezeului meu. Căci ochii îmi sunt încă ridicați spre cerul în care a plecat, jertfă de dor cu bun miros, prin care vreau să sfințesc hrana folositoare de suflet a cuvântului meu, înainte de a o așeza pe masa iubirii în jurul căreia suntem adunați cu toții spre ane împlini foamea duovnicească. Și fiindcă, așa cum vedeți, foamea ne mistiue, iar această sfântă noapte de priveghere închinată plecării Ei, e lungă, mă grăbesc să încropesc cina. Nu va fi prea îmbelșugată, nici vrednică de cea pe care o cinstim, căci ce slavă mai poate primi cea care a fost preaslăvită de venirea lui Dumnezeu în Ea? Și cu ce lumină mai poate fi luminată cea care a fost izvorul Luminii? Dar touși, să ne potolim cât de puțin foamea de a o lăuda, cu toate că nu Ea are nevoie de laudele noastre, ci noi avem nevoie de slava care izvorăște dintr-însa.

Fără îndoială, vinul este bun, este o băutură minunată și pâinea este hrănitoare: unul înveselește, cealaltă întărește inima omului. Dar ce poate fi mai dulce decât Maica Dumnezeului meu? Chipu-i neasemuit de sfânt este pururea viu în inima mea, iar cugetul îmi este subjugat cu totul cu gândul la Ea. O simt cu bucurie, cum împărățește peste cuvintele pe care le rostesc. Ea, Mama Cuvântului, este hrana cuvântului meu. Ea, Fiica maicii sterpe, face să rodească sterpiciunea sufletului meu. Aceasta este cea pe care astăzi o prăznuim pentru Sfânta și dumnezeiasca Sa mutare la Cer!

Veniți alergând să urcăm pe Muntele cel sfânt! După ce am trecut, fșrș șarjă mai privim împrejur, de cele pământești și am intrat în norul cel de nepătruns cu mintea, să slăvim, odată ajunși în lumina lui Dumnezeu, Puterea cea necuprinsă! Oare prin ce taină, Cel Care, fără a ieși din sânurile Tatălui, a coborât din înălțimea cea mai presus de fire în pântecele Feciarei, ca să Se zămislească și să Se întrupeze? Oare prin ce taină, s-a întors iarși la Tatăl Cel Care, după ce trecând prin chinurile patimilor, a mers de bunăvoie la moarte spre a ne dobândi nemurire; oare prin ce taină a adus-o Domnul la Tatăl pe Maica Sa după trup? Oare cum a ridicat-o El până la pământul din Cer pe cea care a fost cu adevărt cerul pe pământ?

Astăzi, Scara duhovnicească și vie pe carte Cel prea Înalt a coborât ca să se arate oamenilor spre a vorbi cu ei, a făcut din moarte treaptă și s-a ridicat de la pământ la Cer.

Astăzi, Masa celui mai Sfânt Altar de pe Pământ – care a copt fără de nuntă pe jarul dumnezeirii pâinea cerească a vieții- a fost înălțată de la pământ la Cer; și pentru Cea care a fost Poarta lui Dumnezeu, Porțile cele veșnice ale cerului s-au ridicat.

Astăzi, Ierusalimul de jos, cetate vie a lui Dumnezeu, urcă spre a deveni “Ierusalimul cel de Sus“; iar Cea care a zămislit, ca Fiu unic, pe unicul Fiu al Tatălui Ceresc, vine să se sălășluiască în “Biserica celor întâi născuți“; Chivotul cel viu și preasfânt al Domnului este strămutat în odihna Fiului Său.

Porțile Raiului se deschid ca să primească Pământul roditor de Dumnezeu, Pământul în care S-a zămislist Arborele vieții veșnice, Cel care a călcat moartea cu care a fost pedepsit Adam și a spălat neascultarea Evei. Hristos, izvorul vieții întregului Univers, și-a săpat peșteră în muntele acoperit de har, din care apoi s-a desprins, fără ajutor omenesc, piatră care a umplut pământul.

Cea în care s-a împlinit dumnezeiasca Întrupare a Cuvântului, după ce s-a odihnit în Mormânt ca într-o cămară de nuntă, s-a ridicat la locașurile nunții cerești, spre a împărăți împreună cu Fiul și Dumnezeui Ei în Lumina cea neapropiată. Iar mormântul l-a lăst moștenire ca pe un pat de nuntă celor rămași pe pământ. Mormântul, pat de nuntă? Da, și încă cel mai strălucitor dintre toate!Dar nu pentru că ar sclipi prin păodoabe de aur și argint și nici pentru că ar străluci prin scânteieri de pietre prețioase, ci fiindcă el cheamă, prin lumina dumnezeiască revărsată de Prea Sfântul Duh, nu la unirea trupească a soților de pe pământ, ci la unirea sufletelor sfinte cu Dumnezeu, spre a trăi în puterea harului cea mai bună și frumoasă viață:viața veșnică lângă Tronul ceresc.

Să fugă demonii și nestorienii să piară în negrulș adânc al blasfemiilor lor, precum a pierit odinioară Faraon, a cărui mândrie a fost răpusă de vijelia apelor pedepsitoare ale mării. Iară noi, cei care am trecut cu piciorul ca pe uscat prin marea învolburată de păcatele acestei lumi, rămânând pururea neclintiți în crwedința noastră, să-I cântăm Maicii lui Dumnezeu cântarea Ieșirii, ca altădată poporul condus de Moise. Mariam, împreună cu fecioarele Israelului duhovnicesc- prin care se tâlcuiește Biserica- să ia în mâini timpanele spre a-și psalmodia strigătul de nețărmuită bucurie! “Împărații pământului cu judecătorii și căpeteniile, flăcăii și fecioarele, bătrânii cu tinerii! “să laude pe Pre Sfânta Născătoare de Dumnezeu! Neamurile și popoarele să cânte în adunări și cuvântări de tot felul, după mulțimea limbilor, “cântarea cea nouă “ a biruinței firii asupra păcatului! Văzduhul, în stăluciri de raze cerești, să vestească în glasul biruitor al trâmbițelor Duhului Sfânt, Ziua Mântuirii! Veseleasca-se cerul, iar pământul să tresalte înviorat de roua bucuriei! Iar voi, dumnezeieștilor Apostoli, berbecilor ai turmei lui Hristos, înălțați-vă prin sublimul cugetărilor ca picurile munților celor mai măreți; iar voi, ceilalți, blânzilor mielușei ai turmei celei sfinte a Domnului, fiilor fragezi ai Bisericii, râvniți de dor precum dealurile către munți, spre răcoarea virtuților scăldate în înălțimi de lumina curată a cereștilor poienițe!

Dar cum? A murit oare Izvorul Vieții, Maica Dumnezeului meu? Da, trebuia ca ființa plămădită din pământ să se închine în fața țărânei, spre a primi, ca răsplată a acestei smerite plecăciuni, darul unei vieți desăvârșit curate, cu care să urce la Cer. Da, trebuia ca trupul Său să lepede în topitoarea morții, ca aurul limpezit prin foc, toată povara acestei vieți și astfel, îmbrăcat în strălucirea nestricăciunii, să învieze din Mormânt.

Astăzi Cea care a dat o a doua viață- în trup- Celui născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, primește la rându-I o a doua viață de la Cel Care i-a dat-o și pe prima. Vaeselește-te, Sioane, munte sfânt, căci în tine s-a sălășluit Betelul cel viu, piatra pe al cărei vârf s-a turnat prin ungere dumnezeiască untdelemnul care a sfințit firea omenească! Și tot din tine s-a înălțat la Ceruri, printre măslini, Fiul Celei care va fi și Ea înălțață spre a se uni în veșnicie cu Cel pe care l-a născut!

Întindă-se norul cel sânt din pustie deasupra întregii lumi, iar aripile vântului să-I poarte pe Apostoli aducându-I din cele mai îndepărtate colțuri ale pământului, până în Sion! “ Cine sunt aceștia care vin pe nori“ spre Izvorul Învierii ca niște vulturi însetați de har? “Cine – I aceea care urcă“ înflorind în splendoarea frumuseții sale, toată frumoasă și strălucitoare “precum soarele“ la amiază?

Fiice ale Ierusalimului, alcătuiți cu bucurie un alai și urmași-o pe Împărăteasa în drumul Ei luminos către Mirele Ceresc; urmați-o ca altădată “prietenele ei“ din copilărie, spre a o așeza “de-a dreapta“ Domnului. Coboară, coboară, o, Stăpâne, vino să-I plătești Maicii care te-a hrănit datoria cu care I te-ai îndatorat: bucuria veșnică alături de Tine! Deschide-ți brațele dumnezeiești și primește-I sufletul care ti s-a încredințat, precum Tatăl și-a deschis brațele când Tu, pe Cruce, i-ai încredințat Duhul Tău. Cheamă-ți Mama cu dulcea chemare a dulcei Cântări spunându-I duios: Vino, frumoasa mea, “draga mea“, care strălucești în neprihănirea Ta feciorelnică mai mult decât soarele; mi-ai dăruit tot ce era al Tău; vino și te bucură de tot ce este al Meu. Vino și împarte în cer darurile Împărăției cu Cel cu care pe pământ ai împărțit sărăcia.

Ridică-te, Stăpână, înalță-te la cer! Nu mai este porunca dată lui Moise: “Urcă-te și mori“, ci una mult mai grabnică și fără de opreliști: mori spre a te înălța! Încredințează-ți sufletul în mâainile Fiului și înapoiază țărânei ceea ce-I aparține, însă doar pentru a triumfa, prin umilință asupra ei: căci și trupul îți va fi înălțat.

Ridică-ți privirea, o, popor al lui Dumnezeu, ridică-ți privirea spre Sion, unde Apostolii s-au adunat în jurul Chivotului Dumnezeului Puterilor. Ei dau ultimele îngrijiri Trupului care a fost Izvor al Vieții și Potir al întrupării Cuvântului, în timp ce Îngerii, nematerialnici și nevăzuți, slujesc la rându-le pe Maica Stăpânului lor. Domnul Însuși este prezent. El, Care se află peste tot și nicăieri; El, care pe toate le cuprinde și le –mplinește, căci toate în cer și pe pământ și-n întregul univers își află cauza în El, care le stăpânește. Iat-o și pe Sfânta Fecioară: ca fiică a lui Adam își predă trupul pământului, iar ca Maică a lui Dumnezeu își înalță sufletul spre cer. Clipa cheamă încă o dată peste Sfânta Cetate binecuvântarea veșniciei. Îngerii se grăbesc înaintea alaiului spre a împodobi Mormântul, pe care strălucirea Sfântului Duh îl va transforma în locaș dumnezeiesc. Sunt pregătite mirurile care să ungă trupul cu totul neprihănit și plin de o dulce mireasmă. Izvorul Binecuvântărilor izvorăște el Însuși o sfântă binecuvântare. Să adie vântul și să poarte peste toți , blând ca o boare și plin de har, această binecuvântare! “Să se bucure pământul“ care-I primește trupul și să tresalte văzduhul spre care I se înalță duhul! Cerul și pământul să slăvească împreună înălțarea Maicii lui Dumnezeu: îngerii și sfinții slavoslovind, gurile predicatorilor rostind poeme înflăcărate, înțelepții scoțând din preaplinul inimii cuvinte de preaslăvire, bătrânii albiți de ani aducând cu glas molcom rodul cugetării lor adânci. Făpturile toate, laolaltă, să-și aducă prinosul lor! Și toate acestea sunt departe de a împlini măcar puțin din lauda cuvenită Împărătesei noastre, a tuturor!

Iar acum, frații mei, să plecăm și noi cu Cea care pleacă. Să părăsim în duh această lume pe care Ea o părăsește! Și-n jurul palatului prea sfânt să cântăm cu inimi înflăcărate: “Bucură-te, Tu, Cea aleasă dinainte de veci să fii Maică a lui Dumnezeu! Bucură-te, ceea ce ești sămânță preasfântă a pământului, rugul aprins de focul dumnezeiesc și lucrare de mult preț a Duhului Sfânt! Bucură-te, izvor de viață veșnică, Rai al Pomului Vieții și mlădiță a viei care ai purtat strugurele Mântuirii! Bucura-te, ceea ce ești brazdă roditoare a spicului dumnezeiesc, râu ale cărui ape sunt revărsări necontenite de har și trandafir prin care neprihănirea răspândește miresme de negrăit! Bucură-te, mielușea care ai născut pe Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce șterge păcatul lumii! Bucură-te, crin al veșmântului împărătesc și mijlocitoare a mântuirii noastre! Bucură-te, ceea ce ești mai presus de Puterile îngerești, roabă și Maică a Domnului!

Veniți să ne așezăm în jurul Mormântului preacurat, și să sorbim harul lui dumnezeiasc! Veniți să ne îmbrățișăm cu toții în duh și să coborâm împreună trupul pururea feciorelnic! Să intrăm în Sfântul Mormânt unde glasurile nematerialnice ale îngerilor slavoslovesc imnuri dumnezeiești. Și ascultând aceste cântări, să ne spălăm cu sfințenia lor de toată prihana patimilor și să lăsăm țărânei toată povara păcatelor, spre a putea astfel urca fără opreliști, prin virtuțile pe care Maica Sfântă ni le-a lăsat scară, urmându-o în drumul Ei spre Cer. Să pătrundem prin credință și har înțelegerea tainei minunate prin care Trupul Fecioarei Preacurate a fost răpit la Cer, spre a fi așezat, deasupra tuturor cetelor îngerești, lângă Tronul Fiului Său. Cu adevărat nimic nu o poate despărți pe Maică de Fiu!

III

Repere moderne în omilia mariologică. Părintele Alexander Schmemann

Capitolul de față este inspirat de predicile cu referire la Maica Domnului ale Părintelui Alexander Schmemann (1921 – 1983), apărute la noi în anul 2010 la Editura Patmos în traducerea lui Cezar Login, în volumul intitulat Maica Domnului.

Marel teolog, liturgist și publicist rus din diaspora rusă se apleacă în aceste cuvântări cu o deosebită luciditate asupra persoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în raport cu modelele și clișeele antropologice contemporane. Importanța cuvântărilor pentru demersul acestui studiu constă în aceea că ele constituie un model actual al unei predicări eficiente și corecte despre Maica Domnului plecând de la izvoarele patristice cuprinse în iconografie, imnografie și omilie valorificate într-un stil propriu și potrivit lumii de azi.

În introducerea volumului Părintele Schmemann motivează demersul său în contextul preobelemelor de receptare corectă și coerentă a mesajului Bisericii despre Maica Domnului în raport cu (și nedespărțită de) Fiul ei de către o lume tot mai laicizată. „Totuși, astăzi, mulți oameni chiar dintre cei ce se declară „interesați” de religie și care au venit de la ateism la credință pun la îndoială sensul cinstirii Maicii lui Iisus Hristos. Pentru ei cinstirea Maicii lui Iisus Hristos nu mai este de la sine înțeleasă; dimpotrivă, este privită ca fiind problematică.”

Metoda de abordare a Tainei Maicii Domnului.

Mai întâi de toate, urmărind o desfășurare coerentă a dicursului mariologic propus, autorul distinge modul de abordare potrivit cu taina Mariei de cel secular, scoțându-i în evidență neputința mijloacelor de deducție. O demonstrație demnă de luat ca model: „Cea mai simplă definiție a abordării exterioare (a subiectelor de credință, n.n.), spune că aceasta depinde în întregime de existența unor dovezi. Dovedește că Dumnezeu există, dovedește că Hristos este Dumnezeu, dovedește că pâinea ajunge Trupul lui Hristos, dovedește că există o altă lume… Dovedește acestea și te voi crede. Dar dacă nu-mi vei dovedi, nu cred. Este suficient să reflectăm la toate aceste dovezi pentru a ne convinge nu doar că acest mod de abordare nu poate să ne conducă spre esența religiei, ci și că este complet inadecvat vieții în general, cu excepția domeniului relative restrâns al științelor naturale. Poți dovedi că apa fierbe la 100 de gr. Celsius, dar nu poți dovedi că Pușkin este un geniu. Și este la fel de imposibil să dovedești toate cele care țin de viața lăuntrică a omului: bucuriile și necazurile, căutările și credința sa. Să remarcăm că nici măcar Hristos nu a încercat să dovedească ceva, El doar i-a chemat pe oameni să vadă, să audă, să accepte ceva ce ei nu puteau să vadă, nici să audă, nici să accepte, ceva ce chiar și acum marea majoritate a oamenilor nu văd, nu aud și nu acceptă. Cu alte cuvinte, cu cât sunt mai profunde adevărul, bunătatea și frumusețea, cu atât mai puțin pot fi dovedite și, ca urmare, o abordare care se limitează la dovezi devine din ce în ce mai puțin aplicabilă. Și, astfel, ajungem la metoda pe care eu o numesc abordarea din interior, abordarea lăuntrică. Este metoda pe care o folosim cu toții în viața noastră de zi cu zi, fără ca măcar să fim conștienți de ea. Astfel, de exemplu, când iubim o persoană, vedem în ea ceva ce nu poate fi văzut de către cei care nu o iubesc. Ni se descoperă ceva din ființa sa lăuntrică, ceva ascuns vederii exterioare, dar descoperit prin iubire, intimitate și cunoaștere personală.”

Discursul Părintelui se transformă treptat într-o subtilă și inspirată apologie a cinstirii Maicii Domnului, construită pe o abilă structură retorică, folosind “metoda lăuntrică”: „Aș putea spune astfel: în cazul în care Hristos nu ne-ar spune nimic altceva despre Mama Sa, cu excepția faptului că ea a existat și că numele ei era Maria, chiar și această cunoaștere elementară ne-ar fi deajuns pentru a o cunoaște cu adevărat, pentru a avea o imagine asupra ei, pentru a găsi în cadrul credinței creștine, pentru a găsi și în inimile noastre tot ceea ce Biserica a văzut, a auzit și a ajuns să știe despre ea vreme de două mii de ani. Ni se spune că biblia nu afirmă nimic despre nașterea sau moartea Mariei. Dar dacă ea a existat, atunci cu siguranță că s-a născut, a trăit și a murit. Poate fi oare dragostea noastră pentru Hristos atât de stearpă încât să nu simțim nimic pentru ceea ce s-a petrecut când ea L-a născut, să nu simțim nimic pentru aceea una al cărei scop în viață a fost a-I fi Lui Mamă?”

Metoda demonstrativă a autorului recurge în totdeauna la bunul simț comun, așa cum îl numea Părintele Steinhardt, la logica omenească cea mai sănătoasă, la evlavia firească și la noblețea înnăscută a firii umane. Astfel, vorbind depre pururea fecioria Născătoarei de Dumnezeu Părintele Schmemann sublinia că „atunci când Îl acceptăm pe El (Hristos, n.n.) ca Dumnezeu și Mântuitor, recunoaștem și pururea fecioria Maicii Sale, prin care Duhul și Iubirea cuceresc materia și legile ei”.

Raportarea la azi. Note la o antropologie amputată.

O notă specifică întregului demers teologic al Părintelui Alexander Schmemann, încadrarea discursului în exigențele lumii contemporane se face simțită și în cuvântarea mariologică pe care o îndreaptă constant spre o valorificare antropologică. Astfel, evaluează lumea, omul de azi prin prisma chipului Fecioarei: „Chipul maicii Domnului ne arată, în primul rând, chipul unei femei. Primul dar al lui Hristos dat nouă, prima și cea mai profundă descoperire a învățăturii și a chemării Sale ne este dată în chipul unei femei. De ce este oare acest fapt atât de important, atât de mângâietor și de mântuitor? Tocmai pentru că lumea noastră a devenit pe de-antregul – și dincolo de orice speranță – masculină, guvernată de mândrie și de agresiune, unde toate se reduc la putere și la armele acesteia, la refuzul de a ne retrage de bunăvoie sau de a face pace în vreo privință….. În chipul Fecioarei găsim ceea ce aproape s-a pierdut în lumea noastră mândră, agresivă și masculină: îndurarea, inima iubitoare, grija, încrederea și smerenia….. Ea nu încearcă să învețe sau să demonstreze ceva,dar simpla ei prezență, în lumina și bucuria ei, îndepărtează teama dată de problemele noastre imaginare. Este ca și cum am fi fost plecați într-o zi de muncă lungă, plină de griji, lipsită de succese și, în sfârșit, am ajuns acasă unde toate s-au limpezit…. Văzând această femeie – Fecioară, Maică, Mijlocitoare – începem să simțim, să știm – nu cu mintea, ci cu inima noastră – ceea ce înseamnă să căutăm Împărăția, să o găsim și să trăim acolo.”

În predica la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului autorul surprinde incapacitatea unei lumi secularuzate, rănite de ideologii totalitariste sau globalist-consumiste, de a mai sărbători, amputând astfel o funcție vitală a sufletului omenesc aceea de a se bucura. „Lumea noastră modernă a devenit monotonă și lipsită de sărbători. Nic chiar sărbătorile noastre seculare nu sunt capabile să ascundă această cenușă a tristeții și a lipsei de speranță,căci esența unie celebrări este experiența intrării într-o realitate diferită, într-o lume a frumuseții și a luminii duhovnicești.”

Unei contemporaneități marcate de ridicarea în slăvi a omului prin doctrine comuniste sau consumiste (tipic occidentale) fără o bază reală pentru că aceste refuză omului orice obârșie sau țintă transcendentă, veșnică, Părintele le răspunde prin învățătura Bisericii despre realizarea umanului în Hristos și împlinită cu adevărat într-un om ca noi, Fecioara Maria: „Din clipa în care Fecioara Maria a intrat în „sfânta sfintelor”, viața însăși a devenit Templul sau Biserica. Și atunci când prăznim intrarea ei în Biserică, celebrăm sensul dumnezeiesc al omului și strălcirea înaltei sale chemări”

Toată predica la Bunavestire este sructurată pe antiteza concepției materialiste ce tinde să domine rațiunea umană modernă cu felul natural de a fi, de a se raporta la viață, de a se bucura a omului care crede și care se bucură descoprindu-și împlinirea în taina întrupării lui Hristos din Fecioara, în bucuria îngerului care binevestește și a Fecioarei care se smerește.

O valorificare corectă a surselor iconografice și imnografice

Predica la Adormirea Maicii Domnului este construită pe interpretarea icoanei și imnografiei Praznicului. Astfel, fără a abuza de citări lungi și greoaie, autorul surprinde esențialul în flash-uri scurte ce ce luminează, stilizează și potențează mesajul de bază al sărbătorii „Moarte însăși devine o viață triumfătoare. Moartea devine „răsăritul luminos al zilei celei de taină”.

Introducerea în tema predicii o realizează prin descrierea icoanei praznicului: „Maica Domnului a murit și zace pe catafalc. Apostolii lui Hristos s-au adunat în jurul ei, iar mai sus de ea stă Hristos Însuși, ținând-o pe Maica Sa în brațe, unde ea este vie și veșnic unită cu El. Vedem aici atât moartea, cât și ceea ce deja s-a petrecut cu această moarte aparte: nu ruptură, ci unire; nu tristețe, ci bucurie; și, mai profund, nu moarte, ci viață. „Născând ai rămas Fecioară, adormind ai rămas vie” cântă Biserica, privind la această icoană. „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit…”.”

Cu siguranță că aprofundarea teologiei liturgice – în domeniul căreia cărți precum Euharistia, Din apă și din duh, Postul Mare, Litrughie și viață scrise de Părintele Alexander Schmemann, nu pot fi ocolite – fac dintr-un predicator precum autorul de față un predicator liturgist sau de inspirație liturgică chiar și atunci când nu citează în nici un fel izvoarele liturgice. În acest sens este mai importantă asimilarea duhului care străbate întreaga experință a lui lex orandi pentru a putea exprima coerent, frumos și concret lex credendi.

Concluzii

A propovădui adevărurile de credință cuprinse în tainica persoană a Născătoarei de Dumnezeu se dovedește a fi în primul rând un efort de cunoaștere și sistematizare a teologiei ortodoxe cu referire mai ales la hristologie, sotreriologie și antropologie. Se observă că nu există o tratare dogmatică separată a mariologiei în tradiția ortodoxă originară, ea fiind diseminată sau mai bine spus implicată și conținută mai ales în învățătura Bisericii despre întrupare. De aceea cercetarea izvoarelor imnografice se impune ca cea mai adecvată metodă de urmărire a discursului mariologic al Bisericii. De aici rezultă importanața izvoarelor liturgice pentru alcătuirea unor cuvântări despre Maica Domnului. Imnografia, alături de iconografie față de care se află într-un raport de complementaritate și explicare reciprocă și bineînțeles de omiliile patristice alcătuiesc surse și modele indispensabile unei cuvântări cel puțin corecte și coerente. Predicile Sfinților, imnele și icoanele coroborate într-un proces de sintetizare omiletică formează o bază solidă a predicării cu rost în zilele noastre. Exemplul Părintelui Schmemman este grăitor în acest sens. Mare liturgist dar și rafinat teolog, sesizează erezia unui antropocentrism evaluat în mod eronat, predicile sale propunând în peroana Maicii Domnului revelarea adevăratului antropocentrism, cel ortodox care are ca temelie întruparea din Fecioară a Lui Dumnezeu Cuvântul. Omul se unește cu Dumnezeu iar cea care face posibilă taina este Maria – prin credința, curăția, gingășia, iubirea și ascultarea ei. Ea este culmea umanului împlinit în îndumnezeire, unirea cu cel Iubit. În antiteză cu modelul uman egocentrist, trist, agresiv al modernității stă chipul Mariei care în tăcerea ei devine cu adevărat fericită de toate neamurile. Stilul charismatic al părintelui Alexander, actualizarea mesajului în funcție de auditoriu și de problemele actuale, modul inspirat de a sesiza punctele nevralgice ale vremii îl propun ca model de omilet pentru cei ce vor să propovăduiască Cuvântul.

Astfel, lucrarea de față reușește în primul rând să sesizeze punctele cheie din structura mariologiei și în al doilea rând să scoată la lumină și să sintetizeze modele și izvoare omiletice necesare în actul predicării ortodoxe despre Ceea ce este mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decît serafimii.

ANEXA I

Evangheliile prazicelor închinate

Maicii Domnului

I. Utreniile Praznicelor Maicii Domnului au aceiași pericopă evnghelică:

Evanghelia de la Luca 1, 39-49,56

“În acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ținutul muntos, într-o cetate a seminției lui Iuda. Și a intrat în casa lui Zaharia și a salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei și Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt, și cu glas mare a strigat și a zis: Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău.  Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul.  Și a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și sfânt este numele Lui. Și a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; și s-a înapoiat la casa sa. “

II. Evangheliile de la Liturghie

1. La Bunavestire

Evanghelia de la Luca 1, 24-38

“În zilele acelea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, a zămislit și cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând:  Că așa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea. Iar în a șasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret,  către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Și intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei.  Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Și îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și iată vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.  Și iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețea ei și aceasta este a șasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea. “

2. La praznicele Adormirii, Nașterii și Intrarării în Biserică a Maicii Domnului

Evanghelia de la Luca 10, 38-42; 11, 27-28

“În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei. Și ea avea o soră ce se numea Maria, care, așezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire și, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. Și, răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești; dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Și când zicea El acestea, o femeie din mulțime, ridicând glasul, I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat și fericiți sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis: Așa este, dar fericiți sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc.”

Bibliografie

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, 2000.

Scrierile Părinților Apostolici, trad. Pr. dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, 1995.

Omilii la Nașterea și Adormirea Maicii Domnului,, IOAN DAMASCHIN, Sfântul, Ed. Agapis, 2009.

Evanghelii apocrife, trad. Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, 2007

Volume colective

SPIDLIK, Tomas, RUPNIK, Marko Ivan, Credință și icoană, Ed. Dacia, 2002.

Cărți

ICĂ, Diac. Ioan I. jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigore Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, ed. Deisis, 2008.

IVAN, Pr. dr. Ilie, Omiletica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Argeșului și Muscelului, 1999.

KNIAZEV, Alexis, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Humanitas, 1998.

LOSSKY, Vladimir, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Ed. Humanitas, 2006.

MIHĂLCESCU, Ioan, Sinodul al III-lea ecumenic ținut în Efes în anul 431, București,1926.

NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, 2002

SCHMEMANN, Pr. Alexander, Maica Domnului, Ed. Patmos, 2010.

SENDLER, Egon, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, trad. Măriuca și Adrian Alexandrescu, Ed. Sophia, 2008.

SILUAN ATHONITUL, Cuviosul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, 2001

STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, 2002.

STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Munteniei și Olteniei, Craiova, 1987.

STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, EIBMBOR, 2004.

STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, 1997.

Studii și articole

MARCU, Marinel Laurențiu, The feast of The Dormition of The Theotokos: a syntesis of the ancient traditions of the Virgin Mary's Dormition, în ST, 1/2011

NIȘCOVEANU, Pr. Magistrand, Mircea, Hristologia Sfântului Ioan Damaschinul, în. Ort., 3 / 1965.

Surse web

www.newadvent.org

www.crestinortodox.ro

Bibliografie

Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, 2000.

Scrierile Părinților Apostolici, trad. Pr. dr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, 1995.

Omilii la Nașterea și Adormirea Maicii Domnului,, IOAN DAMASCHIN, Sfântul, Ed. Agapis, 2009.

Evanghelii apocrife, trad. Cristian Bădiliță, Ed. Polirom, 2007

Volume colective

SPIDLIK, Tomas, RUPNIK, Marko Ivan, Credință și icoană, Ed. Dacia, 2002.

Cărți

ICĂ, Diac. Ioan I. jr., Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigore Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, ed. Deisis, 2008.

IVAN, Pr. dr. Ilie, Omiletica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Argeșului și Muscelului, 1999.

KNIAZEV, Alexis, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Humanitas, 1998.

LOSSKY, Vladimir, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Ed. Humanitas, 2006.

MIHĂLCESCU, Ioan, Sinodul al III-lea ecumenic ținut în Efes în anul 431, București,1926.

NELLAS, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, 2002

SCHMEMANN, Pr. Alexander, Maica Domnului, Ed. Patmos, 2010.

SENDLER, Egon, Icoanele bizantine ale Maicii Domnului, trad. Măriuca și Adrian Alexandrescu, Ed. Sophia, 2008.

SILUAN ATHONITUL, Cuviosul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, 2001

STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, EIBMBOR, 2002.

STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Munteniei și Olteniei, Craiova, 1987.

STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă, EIBMBOR, 2004.

STĂNILOAE, Pr. prof. Dumitru, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, 1997.

Studii și articole

MARCU, Marinel Laurențiu, The feast of The Dormition of The Theotokos: a syntesis of the ancient traditions of the Virgin Mary's Dormition, în ST, 1/2011

NIȘCOVEANU, Pr. Magistrand, Mircea, Hristologia Sfântului Ioan Damaschinul, în. Ort., 3 / 1965.

Surse web

www.newadvent.org

www.crestinortodox.ro