Izolarea Si Identificarea Fenotipică a Unor Specii din Genul Campylobacter la Găină

Izolarea și identificarea fenotipică a unor specii din genul Campylobacter la găină

CUPRINS

Introducere

Lista tabelelor și a figurilor

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

CAP.I. STUDIUL BIBLIOGRAFIC PRIVIND GENUL CAMPYLOBACTER

1.2. Taxonomia și nomenclatura genului Campylobacter

1.3.Caractere morfologice, culturale și biochimice ale genului Campylobacter

1.4. Patogeneza

1.5. Sensibilitatea la factorii de mediu si substante antimicrobiene

1.5. Implicațiile speciilor de Campylobacter în patologia aviară

1.6.Implicațiile epidemiologice ale speciilor de Campylobacter în sănătatea publică

CAP. 2. DESCRIEREA CADRULUI NATURAL/INSTITUȚIONAL/ORGANIZATORIC

PARTEA A II-A CONSIDERAȚII PROPRII

CAP.3 OBIECTIVELE STUDIULUI

CAP.4 MATERIAL ȘI METODĂ

4.1. Materiale utilizate în loboratorul de diagnostic microbiologic

4.2. Conduita examenului bacteriologic în vederea izolării și identificării tulpinilor de Campylobacter din cecumuri la pasăre

4.2.1. Pregătirea și prelevarea probelor biologice de la puii broiler

4.2.2. Însămânțarea probelor pe medii de culură

4.2.3. Caracterele culturale și morfologice

4.2.4.Testele biochimice utilizate pentru identificarea speciilor de Campylobacter

CAP.5 REZULTATE ȘI DISCUȚII

5.1. Rezultatele examinarii caracterelor culturale

5.2. Rezultatele examinării caracterelor morfologice

5.3. Rezultatele examinării caracterelor biochimice

5.4. Incidența izolării speciilor Campylobacter din cecumuri la puii broiler

CAP.5 REZULTATE ȘI DISCUȚII

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAP.I.

STUDIUL BIBLIOGRAFIC PRIVIND GENUL CAMPYLOBACTER

1.2. ISTORIC, TAXONOMIE/ NOMENCLATURA GENULUI CAMPYLOBACTER

Istoric

Prima descriere a acestei bacterii fost făcută în anul 1886 în Germania, ea fiind descrisă la copii care prezentau sindrom diareic. ( Escherich, 1886)În anul 1970 s-a reușit dezvoltarea ei în atmosferă microaerofilă. Prima izolare s-a realizat în 1913, când s-au raportat avorturi la ovine (McFadyean și Stockman, 1913) și i s-a dat denumirea de Vibrio fetus.(Smith și Taylor, 1919) Vibrio jejuni a fost descrisă în 1931 fiind identificată în materii fecale de bovine (Jones și col., 1931), iar Vibrio coli în 1944 în materii fecale de porcine.(Doyle, 1944) În 1963 Sebald și Veron au propus pentru acești germeni un nou gen denumit Campylobacter, diferit de genul Vibrio, pe baza conținutului diferit în moli de guanină și citozină a ADN-ului, ca și a capacității de a nu fermenta hidrații de carbon. Totuși , definerea completă a acestui gen a fost făcută de Veron și Chatelain în 1973 și de Smibert în 1974, care au descris prima dată specia Campylobacter jejuni. În anii următori s-au pus la punct o serie de metode și tehnici de izolare, cu ajutorul cărora Butzler și col., au examinat 900 de probe de fecale recoltate de la adulți și copii cu enterită, reușind să izoleze C. jejuni de la 52 (4%). Un pas important în privința cultivării C. jejuni a făcut în 1997 Skirow care, folosind tehnica strierii directe a probelor de fecale pe suprafața agarului nutritiv cu sânge și cu adaus de vancomicină, polimixină și trimetoprim, a reușit să izoleze C. jejuni din cele 803 probe de fecale recoltate de la persoane cu diaree. În România dr. Rusu împreună cu o serie de colaboratori din Institul Cantacuzino și din Spitalul "Victor Babeș" din București au studiat mai mulți ani această bacterie și infecțiile pe care le produce.

Taxonomie

Definiție : Genul Campylobacter cuprinde bacterii Gram negative, cu forme de bastonașe subțiri, curbate, în S sau în spirală, groase de 0,2-0,8 µm și lungi de 0,5-5 µm, microaerofile, mobile datorită prezenței unui flagel polar care determină specifică "în zbor de musculiță". În culturi vechi, bacteria devine cocoidă, imobilă și necultivabilă. Nu fermentează și nu oxidează hidrații de carbon și au ADN-ul cu un conținut de G+C de 29-36 moli %. Sunt oxidază pozitive, reduc nitrații, nu hidrolizează gelatina și ureea și dau reacția VP și RM negative.

Genul Campylobacter, Arcobacter, Sulfurospirillum, Helicobacter și Wolinella sunt grupate pe baza omologiei ARNr în superfamilia VI a clasei de proteobacterii. (Vandamme și col.,1991). Primele trei genuri enumerate anterior formează familia Campylobacteriaceae. În funcție de prezența sau absența catalazei speciile de Campylobacter se împart în :

Specii catalază positive :

Campylobacter fetus s.fetus (intestinalis) apare la nivelul intestinului rumegatoarelor la care produce avort sporadic, iar la om infecții sistemice cu septicemii, artrite, meningite, avorturi în special la persoanele imunodeficitare sau cu antecedente de alcoolism, cu ciroză, diabet sau cardiopatii. Campylobacter fetus s.veneralis cu habitatul natural în mucoasa genitală a bovinelor și care este agentul major al sterilității și al avortului la bovine

Campylobacter jejuni este semnificativă pentru om, fiind responsabilă de 85-90% din cazurile de gastroenterită acută campilobacteriană la om,cu caracter epidemiologic de toxiinfecție alimentară, iar uneori implicată și in infecțiile urinare. Este larg răspândită la păsări și mamifere,cele mai multe cu rol de purtător intestinal. Speciile de C. jejuni sunt comprimate în două subspecii : C. jejuni subspecia jejuni a fost recunoscută ca fiind ceea mai izolată cauză a gastroenteritei umane. (Vandamme, 2001; Park, 2002) Predominanța sa în carnea de pasăre îl face unul din cei mai importanți agenți patogeni de toxiinfecție alimentară. (Nicorescu Isabela, Crivineanu Maria, 2009; Humphrey și col., 2007; EFSA, 2009a). (Tabel 1) Pe de altă parte, rolul patogenic a C. jejuni subspecia doylei, (a doua subspecie de C. jejuni) nu este bine definit. Este izolată rar din probe umane clinice, și a fost raportată ca fiind asociată cu bacteriemie la sugari, diaree la copii și adolescenți în țările dezvoltate.(Fernandez și col., 1997) Distincția dintre cele două subspecii este rareori luată în considerare.

Campylobacter coli a fost separată ca specie distinct pe baza hibridizării ADN, fiind implicată în 5- 15% din cazurile de enterită campilobacteriană la om. Se găsește în intestinul diferitelor animale, gazda ei obișnuită fiind porcul. C. coli este considerat ca fiind a doua specie de Campylobacter raportată adesea în cazul bolilor enterice umane. A fost prima dată izolată de la porci cu dizenterie infecțioasă și de atunci a ramas frecvent o specie des întâlnită la suine în Europa (EFSA, 2009a). În anul 2006, monitorizarea la nivel național în Belgia a indicat faptul că C. coli a fost specia ceea mai răspândită izolată de pe carcasa de porc (87.5%) (FAVV-AFSCA, 2008). Cu toate acestea, C. coli poate fi întâlnită pe carcasa de pasăre, bovine și câini (On și col., 1998; Evans SJ, Sayers AR., 2000; Oyarzabal Omar A., 2006). Acestă specie este strâns legată de C. jejuni; totuși este o evidență convingătoare care dovedește faptul că tulpinile de C. coli sunt mai puțin diversificate și mai clonale în comparație cu C. jejuni. (Dinger și col., 2005; Miller și col., 2005; Litrup și col., 2007)

Campylobacter lari ( laridis) apare frecvent pe carcase, pipote și ficații de pasăre, producand enterite la om și păsări. La oameni, C. lari a fost ocazional izolat din cazuri cu diaree. Tulpinile de C. lari au fost distinse de cele de C. jejuni și C. coli datorită rezistenței lor la acid nalidixic (Humphrey și col., 2007).

Campilobacteriile catalază pozitive se împart în două grupe, în funcție de comportarea lor față de temperatură:

specii care se dezvoltă la 25°C, dar nu și la 42°C; – C. fetus;

specii care se dezvoltă la 42°C, dar nu și la 25°C, numite campilobacterii termotolerante.

cele mai importante sunt: C. jejuni, C. coli, C. lari, C. upsaliensis, C. hyoliei, C. hyointestinalis și C. showae.

Dintre speciile genului Campylobacter, C. jejuni este cea mai des izolată în patologia umană; C. coli și C. fetus sunt izolate în proporții asemănătoare. Alte specii cum ar fi C. upsaliensis, C. lari, sunt mai puțin izolate în Europa (Mégraud, 2003).

Specii catalază negative :

Campylobacter sputorum cu toleranță mare față de oxigen, capabilă să reducă nitrați și să producă H2S. Campylobacter concisus produce gingivite și periodontite la om.

Dintre speciile genului Campylobacter, C. jejuni este cea mai des izolată în patologia umană; C. coli și C. fetus sunt izolate în proporții asemănătoare. Alte specii cum ar fi C. upsaliensis, C. lari, sunt mai puțin izolate în Europa. (Mégraud, 2003).

Tabel II.10

Genul Campylobacter

1.3. CARACTERE MORFOLOGICE, CULTURALE, BIOCHIMICE ȘI ANTIGENICE

1.3.1. Caractere morfologice

Morfologia bacteriilor din genul Campylobacter este caracteristică și cu valoare de diagnostic.

Campilobacteriile sunt bacilli Gram negative, nesporulați, fini cu diametrul de 0,2-0,5 µm, de obicei încurbați sau spiralați, foarte mobile datorită unui cil polar. Pot fi identificate, de asemenea, forme rotunjite, numite corpi cocoizi. (11, 20, 40, 57, 59).

Formele tipice sunt scurte de 1-2 µm, cu o singură încurbare sub formă de virgulă, dar se pot observa adesea și forme mai lungi, în formă de S sau spiralate. Formele spiralate, pot fi filamentoase și pot atinge 100 µm lungime. Au fost observate diferențe morfologice între anumite specii. Astfel la C. fetus ssp. fetus, lungimea medie a spirelor bacteriene este de 1, 8 µm; spirele sunt mult mai ample la C. fetus ssp. venerealis, cu o lungime medie de aproape 2-4 µm. C.jejuni se prezintă adesea sub forme scurte, cu spirale mai strânse decât cele de C. fetus. Celulele de C.sputorum au spire mai puțin pronunțate decât cele de C. fetus.

Formele bacilare sunt foarte mobile și se deplasează foate rapid, cu mișcări de rotație caracteristice. La formele cu aspect de virgulă, această mobilitate este datorată aproape întotdeauna unui flagel polar unic, implantat la o extremitate, sau este prezent la ambele extremități la formele în S sau spiralate (34, 40, 41).

O particularitate este prezentă la specia C. fetus care are un tip unic de mișcare în tirbușon, datorită unui flagel polar. Unele tulpini de C. fetus ssp. venerealis pot avea la un capăt câțiva flageli, cu aspect de smoc.

Flagelul polar la Campylobacter are o grosime de 0,02 µm și poate fi de cel puțin două ori mai lung decât celula bacteriană. Uneori, mai ales în faza de prediviziune se poate observa câte un flagel la ambele capete ale bacteriei.

Formele cocoide la Campylobacter jejuni au fost descrise odată cu descoperirea bacteriei și au fost considerate forme degenerative de către Butzler și Skirrow, Smibert, Buck și col. Apariția acestor forme este consecința unui process de autoliză, care apare destul de precoce după maturarea organismului ( la 24-48 ore). Ogg J.E., Tritz și Buck au demosntrat că aceste forme reprezintă un stadiu de degenerare a bacteriei, sub influența condițiilor de creștere.

Formele cocoide se aseamănă cu sferoplaștii. La C. jejuni, s-a observant faptul că în culturile de 24 ore, morfologia bacteriană avea aspectul tipic, spiralat, dar după 48 ore, celulele bacteriene deveneau cocoide, sferice și aflate în diferite stadii de autoliză. Peretele celular este distrus total sau parțial. Aceste forme prezintă importanță deoarece, în stadiul litic apar modificări de colorabilitate, antigenice și fizico-chimice.

1.3.2. Caractere culturale

C. jejuni este un microaerofil și se dezvoltă mai bine într-o atmosferă care conține 5% oxigen. Microaerofilia se datorează incapacității lui de a sintetiza compuși care leagă Fe+++ la nivele suficiente care să-i permită dezvoltarea în condiții aerobe. Unii cercetători au constat o creștere a toleranței față de aerul atmosferic în mediile agarizate la care se adaugă câte 0.025% sulfat feros, metasulfit de sodiu și piruvat de sodiu (FBP). (LINE J.E, 2006) Adăugarea acestor substanțe la mediile de cultură mărește capacitatea de supravețuire a C. jejuni și îi păstrează morfologia caracteristică, mobilitatea și viabilitatea la 4°C (30 zile) sau la temperature camerei (20 zile) în condiții atmosferice normale. Pentru dezvoltare, înafară de o concentrație optimă de 5% O2, bacteria are nevoie , de asemenea, de o concentrație optimă de dioxid de carbon (10%) și de una de azot (85%). (Stern și col.. 2001). Absența uneia sau a două componente din atmosfera de incubare inhibă dezvoltarea acestei bacterii. Sulfatul feros și clorura de cadmiu au efect antogonic asupra dezvoltării bacteriei, iar factorii prezenți în mediul cu sânge și cu tioglicolat neutralizează activitatea inhibitoare a sărurilor de cadmiu. Pe medii lichide campilobacteriile produc turbiditate discretă observabilă la câtiva mm sub fața superioară a coloanei de mediu. Coloniile dezvoltate pe suprafața mediilor solide pot avea două aspecte principale : a) colonii foarte mici, aplatizate, gri-cenușii, fin granulate și translucide, cu margini neregulate, asemănătoare picăturilor mici de miere; b) colonii rotunde cu margini translucide. Uneori formează colonii de tip R, cu suprafața uscată, marginile neregulate sau colonii cu aspect mucos. Mediile cu sânge sunt favorabile dezvoltării campilobacteriilor, acestea producând doar o ușoară hemoliză de tip alfa.

1.3.3. Caractere biochimice și antigenice

Campilobacteriile reduc nitrații (excepție speciile aerotolerante), nitriții (speciile catalază negative), sunt incapabile să fermenteze sau să oxideze hidrații de carbon (nu pot fosforila și transporta glucoza), nu produc acizi, nu hidrolizează gelatina , cazeina, esculina, ADN-ul, ARN-ul și sunt indol, RM, VP negative, oxidază pozitive. Nu elaborează lipaze și, cu excepția speciei C. mucosalis care produce pigmenți galbeni, sunt apigmentogene. În Tabel II. 11 sunt prezentate criteriile cu care se diferențiază principalele specii sau subspecii de Campylobacter. Structura chimică a peretelui celular la campilobacterii este asemănătoare cu ceea a celorlalte bacterii Gram negative. Membrane externă conține doi compuși majori cu rol în antigenitatea bacteriilor și care stau la baza unor teste biochimice sau serologice de diferențiere : lipolozaharidele (LPS)

Tabel II.11

Unele criterii de diferențiere a speciilor de Campylobacter (Sursa :Bărzoi D. și col., 1999)

+=> 99 % positive; -=> 99% negative; ±=> 50% positive; -+=>50% negative; R=rezistent; S=sensibil; (R) = de regulă rezistent; R/S=50%R și 50%S

și proteina și polipeptidele majore (OMP). La C. jejuni s-a identificat o fracțiune de suprafață care care nu face parte din OMP, care joacă rolul unei microcapsule și este responsabilă de inaglutinabilitate. LPS au numai două tipuri structurale lipidă A și cor oligozaharidic, lanțurile laterale O fiind prezente numai la Salmonella spp. Studiile serologice au aratat că tulpinile de C. jejuni sunt diferite din punct de vedere antigenic și că astăzi se disting cel puțin 42 de serotipuri printr-un sistem de serotipare bazat pe antigenele O termostabile. Aceste antigene au la bază LPS. Componetele polipeptidice din membrane exterioară (OMP) sunt de natură flagelară. Proteina flagelară este principalul component antigenic din schema de serotipara a lui Lior și este un imunogen dominant, evidențiat în infecțiile cu C. jejuni. Pe baza proprietăților antigenice s-au dezvoltat diferite scheme de serotipare a tulpinilor de C. jejuni. În prezent cele mai cunoscute scheme de identificare, diferențiere și grupare serologică sunt : Penner, Hennessy, și Lior.

1.4. PATOGENEZA

Caracteristicile care conferă caracterul de patogenitate au fost studiate în principal pentru C. jejuni. In vitro cultura de celule epiteliale cu C. jejuni aderă și se implantează. Procesul de adeziunea este reversibil și depinde de mobilitate. Pilii, proteinele membranei externe, flagelina, lipopolizaharidele au rol în procesul de adeziune. (Konkel și col., 2000)

Acest proces împedică eliminarea bacteriilor prin peristaltism și este o condiție necesară pentru penetrarea celulelor. După contact, C. jejuni produce mai multe proteine care intervin în implantarea și în reamenajarea citoscheletului. C. jejuni supravețuiește în vacuole, induce apoptoza, produce interleukina 8 care are un efect proinflamator și posedă o microcapsulă care îl face rezistent la fagocitoză. (Karlyshev și col., 2001; Dorell și col., 2001) Capacitatea patogenă a C.jejuni variază în funcție de tulpină și este legată de mai mulți factori : A: Producerea de toxine : enterotoxina, citotoxina, endotoxina. Enterotoxina C.jejuni este asemănătoare cu enterotoxina holerică. Aproximativ 75% din tulpinile izolate din materiale clinice produc această toxină, în timp ce cele izolate de la purtătorii asimptomatici nu o produc sau o produc foarte rar. Ea este o proteină mare cu o greutate moleculară de 60.000-70.000, termostabilă, se inactivează la 56ºC în 60 minute, ca și la ph 2 și 8 sau după o depozitare de o lună la 4ºC. Citotoxina provoacă efecte citopatice pentru celulele renale de bovine, ovariene de hamster chinezesc, Vero și Hela. Este sensibilă la tripsină și mai tolerantă față de căldură decât enterotoxina. Endotoxina reprezentată de LPS din peretele celular este un factor important pentru virulența bacteriei. LPS unor tulpini de C. jejuni au aceiași lipidă A ca determinanți antigenici, ca regiunea corului LPS ale numeroaselor bacteria Gram negative. Regiunea cu lipida A este partea toxică a endotoxinei. B: Structura suprafeței celulare formată, în principal, de LPS și OMP contribuie la patogenitatea bacteriei, ajutând bacteria să învingă mecanismele de apărare ale celulei gazdă și asigurând aderența și invazia bacteriei în celula gazdă.

C: Răspunsul fagocitar al macrofagelor fața de C.jejuni constituie un alt factor implicat în patogeneza bacteriei. Fagocitoza și supravețuirea intracelulară timp de 6-7 zile contribuie la virulența bacteriei. D: Folosirea fierului de către C.jejuni este deasemea un factor de virulență. Proteinele bacteriene au capacități mai mari de a lega fierul decât cele produse de gazde. Producerea toxinei de către C.jejuni este mărită în medii cu exces de fier.

1.5. SENSIBILITATEA LA FACTORII DE MEDIU SI SUBSTANTE ANTIMICROBIENE

Viabilitate Campylobacter spp. în apă – Campylobacter spp. este frecvent izolat din apele de suprafață (Schaffer și Parriaux, 2002). Supravețuirea este mai importantă la temperatură joasă (4-10°C) și este redusă prin procesul de aerare-oxigenare a apei.(Buswell și col., 1998, Obiri-Danso și col., 2001). Între speciile de Campylobacter spp. există variații mari. Astfel populațile de C. jejuni și C. lari par a fi mai rezistente, în apele fluviilor la 5°C (Thomas și col., 1999) iar timpul de supraviețuire este variabil în funcție de tulpină. (6-60 de zile; Talibart și col., 2000). Aplicarea radiațiilor UV/24 ore asupra apelor de suprafață demostrează faptul că populațiile de Campylobacter devin necultivabile după 30-90 minute. Viabilitate Campylobacter spp. în produsele alimentare – Multe experimente s-au concentrat asupra evoluției numărului de campylobacterbacterii în produsele alimentare. În condiții normale de prelucrare, transport și distribuție, numărul lor este scăzut și nu este influențat de temperatură, atmosferă, ph sau de natura substratului alimentar. Supravețuirea și dezvoltarea în produse alimentare a fost demostrată prima dată în carnea depozitată la 37°C/42 ° C. Supraviețuirea în produse alimentare se află sub influența unui anumit număr de factori descriși mai jos. Temperaturile negative – În perioada 1980-1996, în Islanda au fost vândute carcase de pui congelate, rata de infecție cu Campylobacter scăzând. După aprobarea vânzării carcaselor de pui în stare proaspătă, rata de infecție cu Campylobacter a crescut la valori semnificative. Studiile au aratat că congelarea a redus încărcătura bacteriană prezentă pe carcase de 1-2 log10. Astfel se consideră că, cu cât numărul de celule bacteriene este mai mare pe carcasă cu atât riscul de infecție este mai mare. Prin urmare temperaturile negative stopează creșterea lui C. jejuni și reduce încărcătura bacteriană de pe suprafața carcaselor. (Reiersen și col., 2001)

Diferiți factori influențează această evoluție: 1) condițiile de mediu: C. jejuni pare a fi mai sensibil la îngheț în medii lichide decât în cele solide; 2) utilizarea de ventilare forțată în timpul congelării reducesemnificativ contaminarea carcaselor de porc la suprafață comparativ cu congelarea fără ventilație; 3) tulpina tip : tulpinile izolate de la om sunt mai puțin sensibile la congelare față de tulpinile de origine animală. Temperaturile pozitive – În general, indiferent de produsul alimentar temperaturile de refrigerare (0-10°C) sunt mai favorabile pentru supraviețuirea campylobacteriilor decât

temperaturi mai ridicate. (Colin și col., 1993) Mai mult, supravețuirea depinde foarte mult de condițiile de mediu (mediu solid este mai puțin sensibil). Prezența aditivilor permite diminuarea numărului de bacterii cultivabile, chiar și la temperaturi de refrigerare. Campylobacter este sensibil la deshidratare în timpul refrigerării (raportul rece umed/rece uscat). Inactivare termică – Campylobacteriile sunt foarte sensibile la căldură, iar tratamentele termice mai mari de 60°C le distrug indiferent de mediu (lichid sau solid). ph-ul – Intervalul de ph optim pentru creșterea lui C. jejuni este de 6.5-7.5 și limitele ph-ului pentru inhibarea creșterii sunt de 4.7 respectiv 8.2. La ph mai mic sau egal cu patru respectiv nouă este evidențiat efectul bactericid. Campylobacter este mai sensibil la acțiunea acizilor organici decât la acțiunea celor minerali. NaCl – Campylobacter spp. nu este halofil (concentație optimă de 0.5% NaCl). Limita concentrației de NaCl pentru multiplicarea speciilor termotolerante este de 2%. Concentrațiile de peste 6.5% au efect letal. Acid ascorbic – Acidul ascorbic care se adaugă în mediu nutritiv, are un efect bactericid asupra C. jejuni la 42°C. Acest efect este confirmat în carne. Atmosfera modificată – Supravețuirea bacteriei este în funcție de concentrația de O2 (scade odată cu creșterea concentrației) și de cantitatea de CO2 (crește odată cu creșterea cantității). (Phebus și col., 1991) Dezinfectanții și iradierea – C.jejuni este foarte sensibilă la o serie de dezinfectanți ca hipocloritul de sodiu (soluțiile de 5 ppm, concentrațiile de 107 celule/ml sunt distruse în 15 minute), compușii fenolici 0.15%, compușii de amoniu cuaternar, etanol 70%, glutaraldehidă 0.125%, monocloramină (1ppm/15 minute). În același timp este la fel de sensibilă sau mai sensibilă decât salmonelele la acțiunea razelor gama care au o valoare de reducere zecimală egală cu 32 krad, ceea ce este de zece ori mai puțin decât doza care se aplică în mod obișnuit în unele țări, în procedeele de iradiere a produselor de carne. (Bhavsar S.P. și col., 2007)

1.6. IMPLICAȚIILE SPECIILOR DE CAMPYLOBACTER ÎN PATOLOGIA AVIARĂ

1.6.IMPLICAȚIILE EPIDEMIOLOGICE ALE SPECIILOR DE CAMPYLOBACTER ÎN SĂNĂTATEA PUBLICĂ

1.6.1. Răspândire-incidență

Infecțiile cu Campylobacter sunt cele mai frecvente cauze ale gastroenteritei bacteriene în țările industrializate. Incidența anuală variază între țări și este în creștere în mai multe dintre acestea.(

În SUA, în fiecare an sunt estimate 2.1-2.4 milioane de îmbonăviri produse de Campylobacter (confirmate și neconfirmate), cu o incidență anuală de 880 persoane la 100.000 de locuitori, aproape dublu față de numărul îmbolnăvirilor produse de Salmonella. (Friedman și col., 2000) Incidența infecțiilor cu Campylobacter este estimată din datele sistemului activ de supraveghere Foodnet. (MMWR, 2001) În Anglia incidența infecților este de 690 persoane la 100.000 locuitori, observându-se o creștere a numărului de infecții în lunile mai călduroase. (Adak și col., 2002) În 80-90% din cazurile de campilobacterioză s-a izolat C. jejuni, cei mai vulnerabili la infecție fiind sugarii și copii mici. (Fig.II.14.) În Franța, datele de supraveghere în domeniul sănătății umane sunt cele din rețeaua laboratoarelor de spital (15 laboratoare participante, din cele 400 existente), care
trimit din 1986 la CNR tulpini izolate însoțite de informații epidemiologice. CNR primește deasemea și tulpini de la alte laboratoare, în cazul în care se identifică tulpini care necesită cercetări ulterioare. (Mégraud, 2003) Aceste date permit urmărirea caracteristicilor și tendințelor de evoluție a infecțiilor severe și monitorizează rezistența la antibiotice.

În anul 2002 rețeua de supraveghere din Franța a permis identificarea a 867 de tulpini, din care 79% cu C. jejuni, 18.5% cu C. coli, restul fiind de la alte specii. În anul 2003 mai mult de 2000 de tulpini au fost identificate, fapt ce demostrează că infecția cu Campylobacter reprezintă o amenințare continuă în Franța. (Mégraud F. și col., 2005)

În 2007, Austria și Germania au înregistrat un procent de 79.6% din focarele cu Campylobacter raportate în UE. Rata medie de contaminare în UE a fost de 0.11 persoane la 100.00 locuitori, fiind cuprinsă între 0.01 persoane la 100.000 locuitori în Polonia, Spania, și 1.47 persoane la 100.000 locuitori în Malta.

Cu toate acestea, în UE, numai 6.5% din totalul focarelor raportate cu Campylobacter au fost înregistrate. Focare înregistrate au fost raportate în primul rând în Franța și Danemarca care au înregistrat procente de 34.5%, respectiv 20.7%. Statele membre au raportat în medie 8.4% cazuri/focar și 0.7 spitalizări/focar. Nu a fost raportat nici un caz de deces.

1.6.2. Mod de transmitere și surse de infecție

C. jejuni face parte din microflora intestinală obișnuită a multor specii de animale domestice și sălbatice, ca și a animalelor de apartament sau agrement. Din cauza acestor rezervoare extinse, C. jejuni poate contamina apele de suprafață și solul. Transmiterea la om are loc prin ingestia alimentelor de origine animală contaminate și a apei contaminate, netratată, sau prin contactul direct cu animalele infectate, în special cu cele din apartament. Foarte rar infecția se poate transmite de la om la om. (Oyarzabal Omar A., 2006)

Fig. II. 15. Surse de infecții pentru C. jejuni

Păsările sunt purtătoare și excretoare de C. jejuni în proporție de 91-100%, bovinele, 43%, câinii de curte, 49%. La purcei, proporția de purtători este de 80-88%, dar se pare că în cele mai multe cazuri, ei poartă specia C.coli. Omul este purtător rar (1,6%) și de scurtă durată. Multe mamifere și păsări sălbatice sunt, de asemenea, purtătoare de C. jejuni, reprezentând un rezervor natural important. Un procent foarte mare de purtători s-a găsit la pescăruși și ciori, în special la cele care au acces la deșeurile din zonele urbane și la păsările acvatice migratoare. Muștele din fermele de păsări și porci sunt frecvent purtători și vectori de C. jejuni, putând juca un rol important în transmiterea indirectă a bolii prin contaminarea alimentelor.(Evans și Sayers, 2000)

Fig.II.16 Modul de transmitere pentru C. jejuni

Deși laptele crud este raportat ca fiind vehicolul cel mai frecvent al episoadelor de îmbolnăviri la om, rezultatele numeroaselor acțiuni de supraveghere au scos în evidență că primul vehicul de transmitere a enteritei cu C. jejuni este carnea de pasăre. (Tabel II.14) Cărnurile roșii sunt mult mai rar implicate în îmbolnăviri la om. (Keener K.M. și col., 2004)

Într-un studiu realizat în Anglia pe probe de cărnurii roșii, procentul de contaminare a fost de 30.6% la carnea de oaie, 10.5% la cea de vită și 6% la cea de porc. În SUA, examinându-se 1800 de probe de cărnuri roșii, 5% conțineau C. jejuni și C. coli, iar C. coli s-a izolat doar din cărnurile de porc. Într-un studiu realizat în Noua Zeelandă pe perioada unui an (2003-2004) s-au obținut următoarele date. (Tabel II.15) )(Lake R., Hudson A., Cressey P., Gilbert S., 2007) Carnea de pasăre este contaminată cu C. jejuni într-o proporție mai mare, datorită procentului foarte mare de purtători intestinali și a procesului de tăiere sau de obținere a carcaselor, care determină contaminarea acestora prin fecale.

Tabel II.14

Produse alimentare implicate în toxiinfecții alimentare cu Campylobacter în anul 2007

Sursa: The EFSA Journal, 2009

Tabel II.15

Incidența probelor pozitive pentru C. jejuni și C. coli în perioada 2003-2004 în Noua Zeelandă (Sursa: Lake și col., 2007)

1.6.3. MANIFESTĂRI CLINICE LA OM

Toxiinfecțiile alimentare produsă de C. jejuni se manifestă din punct de vedere clinic și anatomopatologic ca o enterită, infecție sistemică, sindrom post-infecțios.

Enterita – Semnele prodromale sunt, în mod obișnuit, nespecifice și constau din dureri de cap, mialgii, frisoane și febră, uneori mai mare de 40°C. După 24 de ore de la apariția semnelor prodromale se instalează manifestarea clinică majoră care constă dintr-o boală diareică acută, însoțită dese ori de crampe abdominale acute și de febră. Fecalele devin repede lichide, urât mirositoare și apoi apoase. În a doua sau a treia zi de boală poate să apară sânge prospăt în fecale, numeroase leucocite polimorfonucleare și mucus. Enterita se poate complica cu apendicită, peritonită, colicistită, hepatită, pancreatită etc.

Infecția sistemică – Campylobacter spp. este o bacterie invazivă care diseminează la distanță și poate ajunge în fluxul sangvin. Cu toate acestea, în literatura de specialitate sunt rare cazurile de bacteremie și septicemie în comparație cu Salmonella spp. C. fetus se izolează adesea din infecții sistemice. Bacteriemia sau septicemia însoțită de febră este responasabilă pentru localizările secundare. În aceste localizări sunt implicate diferite organe, în particular endoteliul vascular (anevrism micotic, tromboflebită, endocardită), oase, articulații, meninge etc. Aceste localizări necesită un tratament adecvat cu antibiotice. (Tchamgoue și col., 2001)

Sindroame post-infecțioase – C. jejuni alături de alte bacterii enteropatogene pot provoca sindroame post-infecțioase de tip arterită reactivă, eritem nodos, urticarie. Aceste complicații sunt foarte rare (1% din cazuri). Cu toate acestea, cel mai important sindrom este Guillain Barré. GBS este o neuropatie periferică caracterizată prin paralizie ascendentă, manifestată în principal, prin slăbiciunea, pareza, și chiar paralizia membrelor, ca urmare a demielinizării inflamatorii și degenerării axonilor. GBS are trei forme: 1) polineuropatie demielinizantă acută inflamatorie cu degenerare axonală secundară care apare în majoritatea țărilor occidentale; 2) neuropatie axonală motorie acută care apare în Asia; 3) sindromul Miller Fisher care implică o ataxie oftalmologică;(Ho și col., 1998). GBS este un sindrom reversibil GBS este un sindrom reversibil cu mortalitate de 2-3%, cu sechele neurologice majore întâlnite la 20% din cazuri, cu recuperare parțială sau totală după câteva săptămâni sau luni. Literatura de specialitate estimează procente de 20-50% cu cazul GBS datorat infecției cu Campylobacter. (Vriesendorp și col., 1993).

CAP. 2. DESCRIEREA CADRULUI NATURAL/INSTITUȚIONAL/ORGANIZATORIC

Cercetările se vor desfășura în cadrul a două instituții, capabile sa asigure o bună coordonare a activității precum și o validare a rezultatelor.

U.S.A.M.V. Iași

Facultatea de Medicină Veterinară funcționează în cadrul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară "Ion Ionescu de la Brad" din Iași și a fost înființată în anul 1961. Direcțiile principale de cercetare sunt:

cercetări fundamentale de medicină veterinară și medicină comparată;

cercetări aplicative și fundamentale în patologia animală;

În cadrul Catedrei de Producții animaliere si Sănătate Publică funcționeză laboratoare de cercetare unde se vor desfășura cercetările proprii.

Laboratoar sanitar veterinar și pentru siguranța alimentelor județen iași

partea a II-a

CERCETĂRI PROPRII

CAP.3 OBIECTIVELE STUDIULUI

Păsările de fermă sunt colonizate în principal cu Campylobacter jejuni (65-95%) si mai rar de Campylobacter coli sau alte specii ale genului. (Newell D.G si col., 2000) Colonizarea tubului digestiv la puii de găină este strîns legată de vârsta acestora. Analizele bacteriologice efectuate pe coproculturi prelevate de la puii cu vârsta până în 2-3 luni au fost negative pentru Campylobacter sp. După această vârstă, colonizarea și transmiterea într-o populație de păsări se face extrem de rapid (72 ore) la 100% din efectiv.

Cercetările s-au desfășurat în perioada 2009-2010 și au avut ca obiective:

izolarea tulpinilor de Campylobcter spp. din cecumul puilor broiler;

identificarea tulpinilor izolate pe baza caracterelor culturale, biochimice, și prin tipizare serologică;

testarea prin metoda difuzimetrică Kirty Bauer a sensibilității sau rezistenței tulpinilor izolate la antibiotic

detectarea prezenței campilobacteriilor prin metode rapide de diagnostic;

implicațiile pentru practică a observațiilor constatate

Evidențierea importanței infecțiilor cu Campylobacter și Salmonella în ceeea ce privește incidența, severitatea unor complicații (ex. GBS etc.), apariția rezistenței la antibiotice, potențialul epidemic, identificarea factorilor de risc, existența unor măsuri eficiente de prevenire;

CAPITOLUL 4.

MATERIAL ȘI METODĂ

În perioada 2009-2010 au fost prelevate și analizate 120 probe de cecumuri provenire le la pui broiller. Probele au fost recoltate în cadrul Programului de Supraveghere și control desfășurat de DSVSA Iași. Probele au fost prelucrate în cadrul Laboratorului de Microbiologie de la Facultatea de Medicină Veterinară Iași și Laboratorului Sanitar Veterinar din cadrul DSVSA Iași.

4.1. Materiale utilizate în loboratorul de diagnostic microbiologic

La ora actuală, sunt oferite mai multe posibilități de izolare a speciilor de Campylobacter. Standardul de izolare distribuit de Manualul OIE 2015, recomandă mediul mCCDA dar pot fi utilizate și alte mijloace alternative de izolare. Coryy și colab. (2003) grupează și utilizează medii selective pentru Campylobacter în: medii selective cu sânge (Agar Preston, Agar Skirrow, Agar Butzler, Campy-cefex) și medii selective cu cărbune ( mCCDA, agar Karmali, agar CAT) la care se adaugă diferite antibiotice: cefalosporine (de obicei cefoperazonă), combinații de vancomicină și trimetoprim dar și unele antimicrotice precum cicloheximida sau amfoteracina B. Scopul acestor suplimente antimicrobiene este acela de a inhiba cât mai mult din microflora de contaminare și permit izolarea speciilor Campylobacter jejuni și Campylobacter coli.

În cazul studiului nostru, pentru examenului bacteriologic au fost necesare:

Materiale consumabile: medii de cultură și reactivi:

medii lichide: bulion Bolton, bulion Brucella

medii solide: Agar mCCD (agar modificat cu cărbune cefoperazonă deoxicolat; agar Karmali; agar cu sânge Columbia;

reactivi:

benzi pentru oxidază – Tetrametil -1-4-fenilendiamină dihidroclorică

reactiv pentru detectarea hidrolizei hippurate- soluție de hipurat de sodiu;

soluție Ninhydrin 3,5% – amestec de Ninhydrin, acetonă și butanol;

Indoxyl acetat – amestec de indoxyl acetat și acetonă impregnate în discuri de hârtie de filtru.

Sticlărie sterilă : plăci Petri din sticlă și plastic, eprubete și flacoane Erlanmayer, pipete Pasteur, pipete gradate, anse de însămânțare.

Aparatură specifică laboratorului de microbiologie:

pipetor automat

anaerostat reglabil,

Microscop optic ML4,

Microscop cu contrast de fază ( necesar pentru a observa mobilitatea caracteristică bacteriilor din genul Campylobacter).

4.2. Conduita examenului bacteriologic în vederea izolării și identificării tulpinilor de Campylobacter din cecumuri la pasăre

4.2.1. Pregătirea și prelevarea probelor biologice

Pentru stabilirea diagnosticului de campylobacterioză este obligatorie confirmarea prin examene bacteriologice. Campylobacteriile termofile pot fi izolate din conținutul intestinal iar în cazul infecțiilor sistemice, campylobacteriile pot fi izolate din ficat, bilă sau sânge (Perianu T., 2004). Condițiile izolare și identificare a speciilor de Campylobacter coli și Campylobacter jejuni din cecumurile de păsări sunt stabilite în Manualul OIE 2015, cap. 2.9.3. PS-LBACT-10.

Campilobacteriile sunt foarte sensibile la condițiile de mediu (oxigen, lumina, temperaturi ridicate, deshidratare, etc). Prin urmare, transportul cadavrelor de pasăre către laborator trebuie realizat într-un timp cât mai scurt posibil ( de preferința în aceeași zi). Pe parcursul transportului se asigură temperatura de refrigerare, întrucât înghețarea sau temperaturile ridicate reduc viabilitatea campilobacteriilor. Când intervalul de timp dintre prelevarea probelor și prelucrare este de lungă durată, probele se depozitează la frigider , temperature recomandată fiind 4±2 0C.

În cazul în care probele de conținut intestinal se prelevează direct la sursă, se folosesc coprocultoare sau tampoane exudat cu medii de transport cum ar fi: mediul Cary-Blair, mediu Stuart modificat, mediul Campythioglycolate, apă peptonată alcalină și mediu semisolid pentru testarea mobilității, care permit păstrarea viabilității agenților microbieni până în momentul efectării examenului microbiologic. Cele mai bune rezultate au fost obținute utilizând mediul Cary-Blair. ( Luechtefeld N.W and col., 1986; On S.L.W and Jordan P.J., 2003;

În cazul studiului nostru, prelevarea cecumurilor de la puii broiler s-a realizat în sala de necropsie a Laboratorului Județean Sanitar Veterinar Iași.

Cecumurile se supun antisepsiei cu alcool etilic urmată de uscare (Fig.) După secționarea apexului cecal, prelevarea conținutului intestinal se face cu ajutorul unei pipete Pasteur sterile (Fig.).

4.2.2. Însămânțarea probelor pe medii de cultură

Germenii din genul Campylobacter sunt inhibați de concentrația de oxigen din aerul atmosferic dar necesită, în schimb, o concentrație mai mare de CO2. Absența strictă a ambelor componente sau numai a uneia dintre ele, le inhibă creșterea.

Conținutul intestinal a fost însămânțat pe mediul lichid Bolton și s-a incubat în anaerostat timp de 6 ore la 370C, și apoi la 41,50C timp de 24-42 de ore (fig.). Condițiile optime de cultivare, necesare pentru incubare, sunt: 5-10% oxigen și 5-10% diaoxid de carbon. Microaerofilia este accentuată la prima izolare, dar prin pasaje repetate, toleranța față de oxigen poate crește, bacteriile putând fi cultivate apoi într/o concentrație de 15% O2 (Răducînescu H, Bica Popii Valeria, 1986).

Incubarea în anaerostat la 420C este o practică obișnuită având scopul de a inhiba microflora de contaminare și de a crea condiții optime pentru Campylobacter jejuni și Campylobacter coli. În general, cele două specii bacteriene se dezvoltă optim după 24-48 de ore la 420C. http://www.oie.int

După incubare, cultura obținută s-a trecut pe suprafața mediului solid Agar mCCD în plăci Petri. Transplantarea s-a efectuat cu ansa de însămânțare și într-un timp cât mai scurt, știind faptul că oxigenul este toxic pentru bacteriile anaerobe. O parte din probele de analizat au fost incubate în anaerostat în aceleași condiții de termostatare menționate mai sus iar alte probe au fost testate utilizând sistemele cu pungă generatoare de gaz și incubate în termostat la 420C timp de 24-48 ore (fig).

4.2.3.Caracterele culturale și morfologice

În vederea identificării tulpinilor de Campylobacter se examinează aspectul coloniilor formate pe mediile de cultură. Pentru culturile în mediul lichid, turbiditatea este întotdeauna moderată. Pe mediile solide, coloniile au forme și dimensiuni caracteristice în funcție de compoziția mediul selectiv și timpul de incubare.

Morfologia la genul Campylobacter este caracteristică și de mare valoare de diagnostic. Campilobacteriile sunt bacili Gram negativi, nesporulați, fini de 0,2-0,5 µm diametru, de obicei încurbați sau spiralați, foarte mobili datorită unui cil polar (Carp Cărare Cătălin și col., 2015). Pot fi observați, de asemenea, și forme cocoide, numite “corpi cocoizi” (Timofte Dorina, 1998).

4.2.4. Testele biochimice utilizate pentru identificarea speciilor de Campylobacter

Testele biochimice au fost utilizate cu scopul diferențierii speciilor de Campylobacter (tabelul 1.1.)

Hidroliza hipuratului de sodiu

Hipuratul de sodiu 1% se distribuie în două eprubete în care se descarcă cultură bacteriană de analizat, cu ajutorul unei anse sau a unor tampoane exudat sterile. După 24 de ore se adaugă soluție de ninhidrină 3,5% și se termostatează 10 minute la 370C.

Reacție pozitivă: apariția culorii albastru-violet

Reacție negativă : mediul are o culoare galben pal.

Tabelul 4.1.

Testările biochimice pentru diferențierea speciilor de Campylobacter

(Carp Cărare C și col. 2015)

Hidroliza indoxil acetat

Se utilizează benzi de hîrtie de filtru impregnate cu endoxil acetat. Utilizând o pipetă Pasteur benzile se umectează cu apă distilată și se depune cu ansa de însămânțare o colonie bacteriană prelevată de pe mediul Agar Columbia.

Testul catalazei

Testul a constat în utilizarea unui tub de reacție în care s-a introdus peroxid de hidrogen 3% și în care, cu ajutorul unei anse de însămânțare s-a descărcat o colonie bacteriană prelevată de pe mediul solid.

Reacție pozitivă: apariția efervescenței în tubul de reacție.

Reacție negativă: lipsa efervescenței.

Testul oxidazei

Pentru efectuarea testului oxidazei s-a folosit o baghetă de sticlă cu care s-a luat o colonie izolată de pe o placă cu mediu de cultură și s-a transferat pe o hârtie de filtru infiltrată cu reactiv pentru detecția oxidazei.

Reacție pozitivă: apariția unei colorații mov, violet sau albastru.

Reacție negativă: lipsa culorii.

CAPITOLUL 5

REZULTATE ȘI DISCUȚII

Campylobacter constituie o problemă majoră din perspectiva siguranței alimentare atunci când colonizează tubul digestiv la un efectiv de păsări, devenind purtătoare Posibilitatea contaminării cărnii după sacrificarea păsărilor, reprezentă un risc pentru sănătatea oamenilor. Datorită acestor riscuri, s-au impus măsuri de biosecuritate pentru a preveni introducerea speciilor de Campylobacter în halele de păsări sau de a evita difuzarea acestor microorganisme în mediul înconjurător sau la alte efective.

Cercetarea sistematică a campilobacteriilor din fecale a condus la considerarea acestor bacterii, ca agenți enteropatogeni extrem de frecvenți. Toate speciile genului Campylobacter au fost considerate responsabile de infecții fie la om, fie la animale și frecvent la om și animale (Le Minor L., Veron M., 1989; Răducănescu H., Bica Popii Valeria, 1986).

Aceste aspecte explică monitorizarea atentă a crescătoriilor de pui prin examenele microbiologice în aboratoarele de stat.

Identificarea culturilor obținute pe mediile speciale de izolare pentru campilobacterii s-a efectuat pe baza caracterele culturale, morfologice, biochimice și a sensibilității la acid nalidixic și cephalotin.

5.1. Rezultatele examinarii caracterelor culturale

Creșterea campilobacteriilor este întotdeauna lentă, coloniile fiind observate după o incubare mai îndelungată.

Pentru culturile în mediul lichid, turbiditatea este întotdeauna moderată.

Pe agar mCCD, după o incubare de 48 de ore, cultura bacteriană a avut o dezvoltare luxuriantă. Coloniile tipice de Campylobacter jejuni au avut un aspect aplatizat, cu margini neregulate, cu nuanțe cenușii, uneori cu luciu metalic și care invadează ca o peliculă suprafața gelozei, asemănător unor tulpini de Proteus. (Fig. )

Coloniile se împrăștie mai puțin pe suprafețe de agar uscate (fig. a). Pot să apară și alte forme de colonii, rotunde sau convexe, netede și cu margini regulate, cu diametrul de 3-4 mm și de culoare gri castanie (fig. b)

Pentru identificarea corectă a tulpinilor bacteriene este întotdeauna necesară izolarea în culturi pure și colonii izolate.

Departajarea fenotipică a speciilor Campylobacter jejuni și Campylobacter coli, este dificilă întrucât cele două specii sunt asemănătoare.

Coloniile tipice pentru Campylobacter jejuni/coli sau cele suspecte,dezvoltate pe mediul mCCD, se reînsămânțează pe agar sânge Columbia cu scopul confirmării (fig).

Culturile pure astfel obținute se examinează din punct de vedere morfologic, al mobilității și multiplicării microaerobe la 250C și la 420C precum și se testează oxidaza.

5.2. Rezultatele examinării caracterelor morfologice

Frotiurile efectuate din coloniile tipice, dezvoltate pe mediul de cultură selectiv, au fost colorate prin metoda Gram. În urma examinării la microscopul optic, s-a observat bacili Gram negativi, ușor încurbați cu aspect de paranteză sau de virgulă cu dimensiuni de 1-2µm. Pe traiectul acestor bacili, s-a observat granulații metacromatice (fig ).

Aceste aspecte morfologice au fost observate numai în frotiurile din culturile de 48 de ore. În frotiurile efectuate din culturile de 72 de ore, se observă forme cocoide, asemănătoare cu sferoplaștii și care reprezintă un stadiu de degenerare al bacteriilor datorat condițiilor de incubare (fig.)

Acest proces de transformare în forme cocoide este cu atât mai rapid cu cât temperatura este mai ridicată, constituind principala cauză a erorilor de identificare morfologică a campilobacteriilor. (Timofte Dorina, 1998)

Pentru aprecierea morfologiei și a motilității speciilor de Campylobacter s-a recurs la suspendarea unei colonii bacteriene tipice într-un mililitru bulion Brucella și examinarea mobilității la microscopul optic. Celulele specifice campilobacteriilor pot fi observate sub forma unor bacili curbați cu mobilitate de tirbușon spiralat.

5.3. Rezultatele examinării caracterelor biochimice

În practică, pentru identificarea speciilor de Campylobacter se folosește un număr redus de teste biochimice. Analiza rezultatelor obținute în urma testării biochimice a tulpinilor izolate pe mediile selective a evidențiat același comportament biochimic descris în literatura de specialitate, specific pentru speciile Campylobacter jejuni și Campylobacter coli.

Speciile de Campylobacter asociate cu îmbolnăvirile la oameni și animale sunt catalazo-pozitive (Timofte Dorina, 1998). Tulpinile testate au reacționat pozitiv prin apariția efervescenței în tubul de reacție ( fig.)

Coloniile caracteristice de Campylobacter au fost supuse testului oxidazei, cunoscându-se faptul că campilobacteriile sunt pozitive la acest test. În urma efectuării testului oxidazei, toate tulpinile de Campylobacter testate au fost pozitive (fig ).

Conform tabelului 1.1., pentru identificarea speciei Campylobacter jejuni și diferențierea de Campylobacter coli s-a efectuat testul de hidroliză a hipuratului de Na.

Astfel, tulpinile de campilobacterii analizate, care au ieșit pozitive la testul de hidroliză a hipuratului de Na au aparținut speciei Campylobacter jejuni iar cele negative au fost tulpini de Campylobacter coli.

5.4. Incidența izolării speciilor Campylobacter din cecumuri la puii broiler

onform Ordinului președintelui ANSVSA nr. 34/2006 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare referitoare la monitorizarea zoonozelor și agenților zoonotici, cu modificările și completările ulterioare, la tulpinile de Campylobacter jejuni și Campylobacter coli, izolate din produse alimentare de origine animală provenite de la bovine, porcine și păsări se monitorizează antibiorezistența. Se va testa rezistența antimicrobiană și la alți agenți zoonotici, în măsura în care aceștia prezintă un risc pentru sănătatea publică. 

Bibliografie

http://web.oie.int/esp/normes/mmanual/pdf_es_2008/2.09.03. Campilobacter jejuni.pdf

http://web.oie.int/esp/normes/mmanual/pdf_es_2008/2.09.03. Campilobacter jejuni.pdf

http://www.oie.int/international-standard-setting/terrestrial-manual/access-online/

LUECHTEFELD N.W., WANG W.L., BLASER M.J. & RELLER L.B. (1981). Evaluation of transport and storage techniques for isolation of Campylobacter fetus subsp. jejuni from turkey cecal specimens. J. Clin. Microbiol., 13, 438–443.

ON S.L.W. & JORDAN P.J. (2003). Evaluation of 11 PCR assays for species-level identification of Campylobacter jejuni and Campylobacter coli. J. Clin. Microbiol., 41, 330–336.

CORRY J.E.L., ATABAY H.I., FORSYTHE S.J. & MANSFIELD L.P. (2003). Culture media for the isolation of campylobacters, helicobacter and arcobacters. In: Handbook of Culture Media for Food Microbiology, Second Edition, Corry J.E.L., Curtis G.D.W. & Baird R.M. eds. Elsevier, Amsterdam, The Netherlands, 271– 315.

NEWELL D.G. & WAGENAAR J.A. (2000). Poultry infections and their control at the farm level. In: Campylobacter, Second Edition, Nachamkin I. & M.J. Blaser, eds. ASM Press, Washington DC, USA, 497– 509

Răducănescu H., Bica Popii Valeria, 1986 – Bacteriologie veterinară, Ed. Ceres, București

Le Minor L., Veron M., 1989 – Bacteriologie medicală, Ed. Flammarion, Paris

Kazwala R. R. și col., 1993