Izolarea Internationala a Finlandei In Urma Razboiului de Iarna

Cuprins

I. CONCEPTUL DE SECURITATE SI NEUTRALITATE IN PRACTICA POLITICII EXTERNE FINLANDEZE (1917 – 1939)
      I.1 POLITICA BALTICA FINLANDEZA. BLOCUL BALTIC
      I.2 MARILE PUTERI VESTICE SI POLITICA DE SECURITATE FINLANDEZA
      I.3 LOCUL GERMANIEI IN POLITICA DE SECURITATE FINLANDEZA
      I.4 RELATIILE FINO SCANDINAVICE IN PERIOADA INTERBELICA
      I.5 LOCUL FINLANDEI IN POLITICA EXTERNA A UNIUNII SOVIETICII

II. RAZBOIUL DE IARNA – OPERATIUNI MILITARE
      II.1 ARMATA FINLANDEZA – CONSTITUIREA SI ORGANIZAREA FORTELOR MILITARE FINLANDEZE PANA IN AJUNUL DECLANSARII RAZBOIULUI DE IARNA
      II.2 FORTELE BELIGERANTE IN CADRUL RAZBOIULUI DE IARNA
      II.3 TACTICA SI STRATEGIA RAZBOIULUI DE IARNA
      II.4 OPERATIUNILE MILITARE

III. REACTIA INTERNATIONALA FATA DE RAZBOIUL DE IARNA. IZOLAREA INTERNATIONALA A FINLANDEI
      III.1 ATITUDINEA GERMANIEI FATA DE RAZBOIUL DE IARNA
      III.2 AJUTOR CATRE FINLANDA: POZITIA SUEDEZA FATA DE FINLANDA IN CADRUL RAZBOIULUI FINO – SOVIETIC
      III.3 FRANTA SI RAZBOIUL DE IARNA. PERSPECTIVE SI OPORTUNITATI
      III.4 REACTIA MARII BRITANII FATA DE AGRESIUNEA SOVIETICA ASUPRA FINLANDEI
      III.5 STATELE UNITE SI RAZBOIUL RUSO – FINLANDEZ

IV. TRATATUL DE PACE DE LA MOSCOVA SI CONSECINTELE RAZBOIULUI DE IARNA
      IV.1 DRUMUL SPRE INCHEIEREA RAZBOIULUI
      IV.2 REACTIA NATIUNII FINLANDEZE FATA DE TRATAT SI CONSECINTELE SALE
      IV.3 CONSECINTELE TRATATULUI DE PACE DE LA MOSCOVA

Bibliografie

Pagini 171

Bibliografie

1. Victor Munteanu – Contabilitatea financiară a întreprinderii, vol 2. Ed. Lucman serv. București 1999.

2. Octavian Bojian – Contabilitatea întreprinderilor, Ed. Economică 1999

3. Chirița Caraiani, Lavinia Olimid – Bazele contabilității. Ed ASE 2001

4. Mihai Ristea, Corina Graziela Dumitru – Bazele contabilității, Ed. ASE 2001

5. Victor Munteanu – Teoia și bazele contabilității

6. Ghe. N. Iosif – Probleme și soluții de analiză economico-financiară. Ed. Tribuna Economica 2001

7. Aurel Ișfănescu – Ghid practic de analiză economico-financiară. Ed. Economică 1999

8. Dumitru Mărgulescu – Analiza economico-financiară a întreprinderii. Ed. Tribuna Economică 1999

9. D. Mărgulescu – Diagnostic economico-fianciar. Ed. RomCart 1994

10. M. Niculescu – Diagnostic Global Strategic. Ed. Economică 1997

11. N. Feleagă – Controverse contabile. Ed. Economică 1996

12. N. Feleagă – Dincolo de frontierele vagabondajului contabil. Ed. Economică 1997

13. Vasile Robu, Nicolae Georgescu – Analiză economico-financiară. Ed. ASE 2001

14. Eduard Dinu – Analiza economică și financiară a firmei. Ed. ASE 2001

15. Michel Levasseur, Aimable Qiuntart – Finance. Ed. Economica Paris 1992

16. Oswald D. Bowlin, John D. Martin, David F. Scott – Guide to financial analysis 1980 SUA

17. Erech A. Helfert – Techniques of Financial Analysis. Irwin 1987

18. Elena Ciucur, Adrian Manaicu – Accounting. Ed. Gh. Zane Iasi 1997

19. J. Morley – Project Evaluation

20. Gh. D. Bistriceanu, M. N. Adochiței, E. Negrea – Finanțele agenților economici. Ed economică

21. Mihai Ristea, „Noul sistem de contabilitate”, București, 1994

22. Nicolae Georgescu, „Analiza bilanțului contabil”, Editura Economică, Bucuresti, 1999

23. Lefter Chirica, Curs complet de contabilitate și fiscalitate, vol 1, Ed. Economică, 1999

24. Anca Tuțu, „Bilanțul contabil în gestiunea firmei”. Ed. Tribuna Economică, 1999

25. Revista “Gestiunea și contabilitatea firmei”, nr.2, Ed. Tribuna economică, februarie 2001

26. M. Ristea, „Bilanțul în gestiunea patrimoniului”, Ed. Academiei, București, 1989

27. Vasile Ilie, „Gestiunea financiară a întreprinderii

28. N. Feleagă, I. Ionașcu, „Tratat de contabilitate financiară”, vol.1, Editura Economică, 1998

29.Petre Brezeanu, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Cavallioti, București. 2002

30. Liviu Troie, Monica Roman, Octavian Zaharie, Miruna Hurduzeu, „Analiza statistică a activității economice și a gestiunii financiare a întreprinderii”, Ed. ASE, București, 2001

31. Snozii F.G. „L’interpretation du bilan”, Dunod, Paris 1965

32. Demetrescu C.G. col. „Contabilitatea stiintă fundamentală și aplicativă”, Ed. Științifică, 1979

33. Cohen E. ”Analyse financiere”, LesEdition d’organization, paris, 1995

34. Colasse B. „Gestion financiere de l’entreprise”, Edition PUF, Paris 1991

35. Cornel Crecană „Analiza afacerilor”, Ed.Economică, București, 2002.

36. Lorant Eros-Stark, Ioan Marius Pantea, „Analiza situației financiare a firmei”, Ed. Economică, București, 2001

37.Aurel Ișfănescu, Vasile Robu, Anca M. Hristea, Camelia Vsilescu, „Analiză economico-financiară”, Ed. ASE, București, 2002

38. Georgeta Vintilă, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Ed. Didactică și Pedagogică, București 2000

39. G.Meylon, J.R.Sulzer, „Gestion financière”, Les Editions Foucher, Paris, 1992

40. G. Charreaux, „Gestion financière”, Ed.Litec,Paris, 1991

41. Ph. Avare, G. Legros, L.Ravary. P. Lemonnier, „Gestiune și analiză financiară”, Colecția Romexco, Ed. Economică, București 2002

42. Petre Brezeanu, „Gestiunea financiară a întrprinderii”, Ed.ASE, București 1999

43. Niculescu M., Diagnostic global strategic, Ed. Economica, 1997

44. Cohen E. „Dictionnaire de gestion”, Ed. La Découverte, Paris, 1994, pag. 154

45. J. Mailler, M. Remilleret, ”Analyse financière de l’entreprise”, Ed. Dounod, Paris, 1994

46. Ion Stancu, „Finanțe, teoria piețelor financiare, finanțele întreprinderilor, analiza și gestiunea financiară”, Ed. Economică,București, 1996

=== cap I ===

INTRODUCERE

Finlanda, pentru mulți oameni, reprezintă o țară îndepărtată, situată la limitele civilizației europene, oarecum exotică, care nu a suscitat atenția istoriografiei europene pentru o îndelungată perioadă de timp. Evenimentele din toamna anului 1939-primăvara anului 1940 aveau să o aducă în atenția conștiinței europene și a lumii internaționale, scoțând-o din conul de umbră în care se aflase până atunci.

Acesta este unul din motivele pentru care studiul meu s-a oprit asupra acestei mici perioade istorice. Dacă istoriografia europeană și nord-americană au tratat pe larg acest subiect, Războiul de iarnă este practic inexistent în literatura de specialitate românească. O explicație o poate reprezenta și perioada comunistă a statului român, perioadă în care tutela sovietică și-a lăsat amprenta și asupra istoriografiei noastre. Războiul de iarnă a reprezentat o pată de rușine și de umilință pe obrazul istoriei militare a statului sovietic, o rană care nu trebuie scormonită de nici o analiză istorică.

Studiul meu încearcă să arunce o lumină asupra acestui eveniment istoric, din perspectiva diplomației și operațiilor militare pe care acest război le-a implicat. Analiza se oprește asupra diplomației finlandeze aflată într-o permanentă căutare de asigurare a securității sale statale și a granițelor sale, în această perioadă, în fața amenințării vecinului său de la răsărit, Uniunea Sovietică. Am încercat să prezint atât avantajele deținute datorită acestei politici, cât și eșecurile și greșelile diplomației finlandeze, care le-au determinat. Totodata,factorul psihologic si ideologic a jucat un rol foarte important în desfășurarea relatiilor politice dintre aceste doua țări.

Analizei operațiunilor militare ale războiului fino-sovietic, din toamna lui 1939-primăvara lui 1940, i-am dedicat un capitol separat, insistând asupra tacticilor și strategiilor celor două state beligerante, adoptate și aplicate în cadrul acestui război, asupra mijloacelor folosite pentru punerea lor în practică cât și asupra învățămintelor pe care părțile beligerante aveau să le însușească în domeniul organizării și tacticii militare.

Am urmărit, de asemenea, reacția internațională a statelor lumii față de acest conflict armat și am încercat să abordez într-o manieră proprie diplomația internațională a războiului de iarnă.

În fine, am încercat să reliefez importanța consecințelor războiului pentru evoluția ulterioară a relațiilor fino-sovietice, dar și modul în care acest război a influențat evoluția scenei politice internaționale.

În susținerea acestei lucrări, datorită surselor insuficiente folosite ca bază de informații, pe care le-am descoperit în istoriografia de specialitate, am fost nevoit să utilizez o metodă mai puțin obișnuită de cercetare și de obținere de informații-cercetarea computerizată. Internetul mi-a oferit posibilitatea să-mi completez lacunele informative cu care m-am confruntat de-a lungul activității de cercetare.Actulmente, la nivelul istoriografiei internaționale care tratează acest subiect, se înregistrează o tendință de înlăturare a miturilor create în cadrul acestui război și o nouă tratare a problemelor acestuia dintr-o altă perspectivă, cea a modului în care acest eveniment a fost receptat la nivel mental și ideologic de către societatea finlandeză în special și de către lumea internațională.

Lucrarea prezentă nu-și propune să ofere soluții la unele aspecte legate de acest subiect, din contră ea oferă doar o nouă perspectivă de tratare a acesteia. Prin ea se dorește deschiderea de noi posibilități de analiză bazată pe documentele disponibile pentru acest eveniment istoric, cu accent mai mult pe problematizarea acestei teme, faptul istoric servind doar în susținerea informațională a acesteia.
.

Conceptul de securitate și neutralitate în practica politicii externe finlandeze (1917 – 1939)

În 1961, omul politic finlandez Urho Kekkares declara: “nici un stat nu poate rămâne neutru dacă doleanțele sale de neutralitate și capacitatea sa de a se menține neutru sunt puse la îndoială. Încrederea este alfa și omega neutralității.”

Aceste cuvinte ilustrează în mod adecvat politica externă pe care Finlanda a încercat să o realizez la nivel european, cât și incapacitatea acestui stat de a-și promova cu claritate și determinare obiectivele sale externe de securizare a independenței recent obținute și de conservare prin adoptarea unei poziții de neangajare într-un eventual conflict militar în general, cu Uniunea Sovietică în special.Premisele acestei politici se regăsesc în relațiile dezvoltate cu alte națiuni independente încă din perioada când statul Finlandei se limita la acela de a se consitui într-o provincie a regatului suedez, interesele sale prevalând în fața celor ale puterii suverane. Din 1809, existența unei politici finlandeze străine, separate, a fost favorizată de crearea Marelui Ducat al Finlandei de către Rusia suverană, bazată pe necunoașterea propriilor sale legi, a propriilor sale sisteme de guvernare și chiar, pentru un timp, a propriilor forțe de apărare. În această perioadă, liderii politici finlandezi negociau cu reprezentanții guvernului rus pe aceleași baze de pe care trata și cu reprezentanții diplomatici ai celorlalte puteri străine-astfel, relațiile cu Rusia erau percepute ca aparținând problemelor de politică externă, în ciuda tuturor eforturilor rusești de a contracara această tendință.

Momentul 6 decembrie 1917 a semnificat atât oficializarea independenței Finlandei, cât și dezvoltarea polemicii la nivelul elitei politice finlandeze asupra direcției ce trebuia adoptată în domeniul politicii externe a noului stat. Această polemică a caracterizat toată perioada interbelică, având grave consecințe negative asupra efortului finlandez de a-și construi o politică externă acceptată în unanimitate de clasa politică finlandeză, care să stea la baza politicii de securitate a acestui stat. Asigurarea securității Finlandei s-a dovedit a fi principala direcție a preocupărilor de politică externă a acestui stat după primul război mondial. În perioada ce a urmat au fost studiate diversele posibilități pentru atingerea acestui obiectiv a cărui aplicare s-a regăsit în încercările de cooperare politică pe de o parte cu țările baltice și cu țările nordice pe un alt plan, singura garanție de securitate în tot acest timp fiind cea oferită de calitatea Finlandei de membru al Societății Națiunilor.

Atingerea acestui deziderat s-a reflectat cel mai bine în perioada imediat ulterioară obținerii independenței statale. În concepția guvernului și parlamentului finlandez (Eduskunta), îndeplinirea acestui scop putea fi realizată printr-o politică de neangajare în conflictul sau războiul posibil cu alte națiuni sau dintre respectivele națiuni. Succesul acestei politici era perceput ca o necesitate primordială, dictată de nevoile intereselor sale naționale. Problema evitării conflictului sau războiului viza îndeosebi posibilele intenții ostile ale puternicului său vecin din est – Uniunea Sovietică – inamic tradițional în viziunea politică finlandeză, o amenințare constantă pentru independența acestui stat.

Insecuritatea pe care a presupus-o atitudinea ambiguă a Rusiei sovietice față de Finlanda a reprezentat motorul politicii guvernului finlandez pe plan european și nu numai, îndreptată spre angajarea de relații de pace și cooperare politică cu toate națiunile europene. Deși pericolul sovietic era perceput ca primordial, puține încercări, fără substanță de altfel, au fost inițiate pentru a se ajunge la o raliere la realitatea geografică, printr-o politică mai pragmatică de cultivare a unor relații mai apropiate și mai durabile cu Uniunea Sovietică, totuși o nouă putere din punct de vedere politic și militar, deși izolarea politică și ideologică de restul Europei îi conferea o poziție dezavantajoasă.

Diplomația finlandeză a dat dovadă tocmai de această incapacitate de a înțelege nevoile de securitate ale acestui stat izolat și realitatea faptului că Uniunea Sovietică reprezenta în sine o mare putere. cauzele acestei erori de apreciere își are originea în tradiția antirusească a sentimentelor finlandeze, în antipatie pentru tot ceea ce era rus sau de origine rusă, ce se manifesta la nivelul elitei politice finlandeze ce moștenise tradiția rezistenței poporului său față de dominația imperiului țarist din secolul anterior. Lipsa de maturitate în materie de politică exterbnă a reprezentat o altă cauză a eșecului politicii externe finlandeze, consecință dierectă a inexistenței tradiției în acest domeniu și a unui nucleu uman specializat și competent.

Finlanda era un stat independent nou creat, cu tradiție doar în organizarea politicii interne și nu în domeniul diplomatic. Astfel, în primii ani de după obținerea independenței, reprezentanții diplomatici finlandezi erau mai mult oameni politici decât diplomați profesioniști. Sarcina lor de a servi o politică externă hotărâtă s-a dovedit a fi dificilă nu numai în raporturile politice și diplomatice cu Uniunea Sovietică, acest handicap manifestându-se și în modul de derulare al relațiilor cu celelate state europene.

Dacă corpul diplomatic finlandez era puțin experimenmtat și inadecvat finanțat pentru activitatea pe care o presupunea, neputând oferi o perspectivă obiectivă asupra politicii internaționale, la nivelul unui alt sector de influență al politicii externe finlandeze, cel al opiniei publice, această imagine se prezenta și mai deformată. Deși obținerea independenței facilita un contact mai apropiat cu lumea din afara granițelor Finlandei, totuși, în multe privințe, Finlanda era la fel de izolată de evenimentele externe, așa cum fusese încă din secolul XIX. Această stare de fapt avea la bază atât lipsa unor mijloace adecvate de informare – nu exista o tradiție finlandeză în domeniul practicilor jurnalismului – cât și atitudinea finlandeză introvertită, acest popor fiind mai interesat de existența lui națională decât de poziția internațională a Finlandei și de raporturile politice ale acesteia cu diferitele state ale lumii. Foarte puțini finlandezi erau dornici de lărgirea orizontului cunoștiințelor despre spațiul politic din jurul Finlandei, cei inițiați în asemenea probleme bazându-se în informarea lor pe rapoartele agențiilor și canalelor de știri autohtone și a celor străine în special. Pentru a oferi o imagine asupra percepției finlandezilor de rând asupra situației internaționale, este edificator faptul că pentru majoritatea acestora Rusia suscita un interes minim, la fel ca în cazul Mongoliei în ceea ce privește viața politică, socială și culturală a acestui stat – imagologia finlandeză, despre această națiune, stagnând la nivelul experienței dominației țariste din secolul trecut – percepție care va fi greu de înlăturat pe viitor.

Teama de izolarea politică și diplomatică pe plan extern a reprezentat o altă direcție a politicii externe finlandeze. Ea s-a transcris în practică prin eforturile de sprijin extern și prin adoptarea unei poziții de neutralitate, care va îmbrăca forme contradictorii de manifestare.

Anii ’20 au fost caracterizați de Hjalman Procope, fost ministru de externe finlandez în perioada anilor 1927 – 1931, ca fiind, din punct de vedere al politicii finlandeze externe adoptate, anii “splendidei izolări” – reflecție a eșecului politicii de cooperare a guvernului finlandez cu alte state.

Încercarea finlandeză de conservare a status–quo-ului din zona baltică, dacă era posibil cu sprijinul marilor puteri, prin aplicarea așa numitei “politici a statelor de frontieră”, s-a soldat cu eșec usturător la mijlocul anilor ’20, în parte datorat micilor rivalități existente între statele baltice, cât și determinării Germaniei și Rusiei Sovietice de a preveni orice posibilă dezvoltare a acestei colaborări, în afara controlului lor politic.

Izolarea Finlandei a fost desăvârșită în această perioadă de eșecul încercării de apropiere față de Suedia, datorită modului finlandez de tratare a chestiunii insulelor Alend și a problemei statutului minorității suedeze din Finlanda. Atitudinea oficială suedeză față de posibilitatea constituirii unei comunități defensive și a unei eventuale colaborări militare suedezo – finlandeză a fost categoric negativă.

De asemenea, nici Germania, nici țările vestice nu păreau dispuse să ofere Finlandei garanții de securitate viabile, acest stat nereprezentând un interes prea mare în jocurile politice europene de la acea dată. În paralel, relațiile conflictuale ce caracterizează relațiile fino – rusești în primii doi ani ai existenței Finlandei ca națiune independentă au fost amortizate prin semnarea Tratatului de pace de la Dorpat (Tartu), în octombrie 1920, considerat de ambele părți doar un mijloc temporar și nesatisfăcător de rezolvare a diferendelor existente.

Concomitent, în această perioadă, s-au pus bazele politicii de neutralitate finlandeză ce va caracteriza anii ’30. O încercare, în 1922, de a implica Finlanda într-un sistem de securitate alături de vecinii vestici ai Rusiei bolșevice, n-a găsit suportul elitei politice finlandeze, decise să nu implice Finlanda într-o situație riscantă, de implicare într-un eventual conflict care nu o privea.

Dacă anii ’20 au constituit pentru politica finlandeză o căutare a identității sale europene, oscilind între Scandinavia și Țările Baltice, politica ei externă fiind dificil de definit, anii ’30 au însemnat o identificare a ei și a intereselor sale cu politica zonei scandinavice și de încercare de obținere de protecție și garanții de securitate din partea statelor vestice, dar și adoptarea unei poziții de neutralitate ca fiind singura politică sigură, în contextul scăderii capacității Societății Națiunilor de gestionare și asigurare a securității colective europene.

Situația europeană și mondială la începutul anilor ’30 se dovedea neliniștitoare pentru destinul Finlandei. Rusia sovietică își inaugurase primul său plan cincinal economic, cu accent pe procesul de modernizare a forțelor sale armate. În Germania, național – socialismul ajuns la putere adoptase o politică revizionistă și expansionistă, ceea ce crea condiții favorabile pentru apariția și dezvoltarea unui focar conflictual de mare anvergură în viitor, pe plan european. Franța adoptase o linie politicî defensivă, miliarde de franci fiind cheltuite pentru construirea liniei Maginot, în dauna constituirii și întreținerii unei armate puternice moderne, în timp ce Marea Britanie, unul din principalii factori de echilibru european, dovedea o incapacitate militară fără precedent, datorită politicii de dezarmare adoptate. Exemplul ei va fi urmat și de țările nordice, Danemarca aflându-se chiar în plin proces de finalizare a dezarmării forțelor sale armate.

În condițiile acestui context politic mondial, Finlanda s-a văzut nevoită să caute o nouă bază de rezolvare a problemei securității sale și pentru a evita implicarea într-un conflict posibil între marile puteri. Episodul manciurian din 1932 relevase lipsa de eficacitate pe plan mondial a Societății Națiunilor în asigurarea securității membrilor săi, iar, în particular pentru Finlanda, situația de a nu avea nici un sprijin extern efectiv în cazul prevenirii și stopării unei eventuale agresiuni de agresiune asupra sa.

Pentru a contracara această stare de lucruri, în 1932 se realiza primul pas impoortant în normalizarea relațiilor cu Uniunea Sovietică, semnându-se cu aceasta un tratat de neagresiune și rezolvare pașnică a diferendelor. Pentru a-și întări poziția internațională, Finlanda va adopta în 1935 linia politică de neutralitate a țărilor nordice, în luna decembrie a acelui an. Eduskunta a aprobat în unanimitate o rezoluție a guvernului ce alinia Finlanda la neutralitatea scandinavică. În gândirea politică finlandeză, loialitatea binnecunoscută pentru conceptul de neutralitate al țărilor nordice reprezenta o granție pentru respectarea securității și neutralității statului finlandez. În alt paln, statutul Finlandei de țară neutră spera să întărească sistemul defensiv de nord – vest al Uniunii Sovietice și să dinminueze suspiciunile acesteia față de eventuala aliniere politică finlandeză la o coaliție anti – sovietică.

Adoptarea politicii de neutralitate nu a însemnat că guvernul finlandez a ignorat posibilitatea unei agresiuni. În acest sens s-au adoptat măsuri pentru întărirea defensivei naționale pe plan extern. Inițierea tratativelor pentru o eventuală cooperare militară cu Suedia în anii 1938 – 1939, în vederea remilitarizării onsulelor Aland au răspuns acestei necesități, dar nu s-a putut realiza o finalitate coerentă a acestor tratative înainte de debutul celui de-al doilea război mondial, în special datorită opoziției sovietice, dar și atitudinii de neîncredere a Suediei față de intențiile finlandeze. Semnarea tratatului de neagresiune fino – sovietic și aplicarea sa nu a însemnat însă că neîncrederea între cele două părți dispăruse. Liderii politici sovietici se temeau de o eventuală situație internațională propice pentru Finlanda pentru a pune teritoriul ei la dispoziția unei mari puteri, în vederea unei eventuale agresiuni asupra Uniunii Sovietice.

Aderarea la Blocul Nordic s-a dovedit în cale din urmă o garanție insuficientă pentru asigurarea securității Finlandei, neviabilă în condițiile în care Finlanda a avut nevoie stringentă de sprijin extern în toamna lui 1939 pentru a rezista presiunilor diplomatice și militare sovietice. Țările nordice au acționat în conformitate cu interesul lor național, neimplicându-se în sprijinirea poziției Finlandei față de Uniunea Sovietică, care risca să le antreneze într-un conflict militar nedorit.

Singura speranță a Finlandei pentru menținerea status-quo-ului Europei de Nord era de a obține asistență efectivă din partea marilor puteri vestice. Eșecul înregistrat de politica externă finlandeză și în această direcție a semnificat izolarea totală a Finlandei pe plan politic extern, la sfârșitul anului 1938 și începutul anului 1939, ceea ce a determinat pe sovietici să concluzioneze că Finlanda era vulnerabilă în cazul unei agresiuni externe și că în cazul unei invazii sovietice vizate, marile puteri vestice și țările nordice n-ar fi reacționat ferm.Astfel, a fost nevoit să înțeleagă că politica baltică și cea scandinavică promovată nu oferise o securitate durabilă, realitate politică datorată și inconsecvenței politicii externe a factorilor de conducere finlandezi.

Politica baltică finlandeză. Blocul baltic

Așa numita “politică a statelor de frontieră” , axată pe asigurarea securității și stabilității în

zona baltică, va reprezenta principala direcție a relațiilor politice finlandeze cu țările baltice, în special cu Estonia, în anii 1920, deși părțile implicate erau motivate de considerente diferite în aplicarea acestei politici.

Ambiguitatea politicii finlandeze externe se va manifesta și în decursul anilor 1918-1919, în relațiile cu Estonia. Încercările mascate finlandeze de a-și stabili dominația economică și comercială asupra acestei țări, prin trimiterea unei brigăzi de voluntari finlandezi în iarna lui 1918-1919, sub pretextul luptei generale împotriva bolșevismului șia solidarității etnice, au fost tratate în Estonia ca atare, producându-se o răcire temporară a relațiilor fino-estoniene – deși la un moment dat se analizase o propunere estoniană pentru o eventuală uniune politică de către cele două părți.

Vara lui 1919 a reprezentat și debutul “politicii statelor de frontieră”, manifestată prin concepția creării unui front, a unei coaliții a statelor baltice, ce s-a bucurat și de sprijinul formal al Marii Britanii – ce percepea zona baltică ca o adevărată zonă tampon atât pentru Germania și intențiile ei expansioniste, cât și pentru Rusia bolșevică. Atitudinea ambiguă a Finlandei se va reflecta tocmai în această problemă. Dacă în septembrie 1919 Finlanda se va ralia poziției celorlalte state baltice de a crea un front comun de negociere, pentru dezbaterea ofertelor de pace rusești, tot ea va fi cea care va refuza să fie implicată într-o potențială coaliție antirusă compusă din Polonia și alte state. Planurile în acest sens vor fi abandonate de țările baltice, în contextul în care ofensiva lui Judenici asupra Petrogradului eșuase și datorită refuzului Finlandei de a se implica.

Pe de altă parte, teama generată de amenințarea rusească asupra Narvei, cât și conflictul teritorial polonezo-lituanian în privința Vilnei, din anul 1920, vor da lovitura de grație constituirii acestui bloc baltic. Colaborarea militară defensivă ce fusese hotărâtă de reprezentanții țărilor baltice la Conferința de la Bulduri din august 1920 nu va fi pusă în practică, nesemnându-se nici untratat politic de către vreunul din cele cinci state baltice.

Conferința de la Varșovia, din martie 1922, constituită la inițiativa Poloniei, la care au participat și delegații Estoniei, Letoniei și Finlandei, a reprezentat un nou effort de a include aceste state într-o formă de alianță. La 17 martie, Finlanda a semant un acord cu Polonia, prin persoana ministrului de externe finlandez, Rudolf Holsti, partizan al acestei direcții, dar reacția presei și parlamentului finlandez. a fost nefavorabilă, Eduskunta refuzând să acorde un gir de încredere politicii lui Holsti, prin neratificarea tratatului, acesta din urmă fiind nevoit să demisioneze.

Această poziție nu a însemnat sfârșitul politicii finlandeze de frontieră, dar a convins pe conducătorii finlandezi că nici un fel de alianță militară cu balticii nu era posibilă. Astfel, respingerea de către Finlanda a încercărilor de a reînvia înțelegerea de la Varșovia a guvernului polonez, în 1923 și 1925, se înscriau pe linia acestor concluzii.

Eșecul constituirii blocului baltic se poate regăsi în diferența de interese dintre Finlanda și celelalte state baltice. Astfel, în timp ce Finlanda primise sprijinul și recunoașterea Antantei pentru independența sa, putând adopta punctul de vedere al acestei cu privire la Rusia, cel trei noi state baltice nu primiseră nici o garanție pentru existența lor politică din partea marilor puteri vestice. O altă cauză o reprezenta situația geopolitică a acestor state: Finlanda avea o poziție cu caracter dualist. Pe de o parte zonă de frontieră pentru Scandinavia cu coasta Atlanticului și puterile maritime vestice aflate relativ în apropiere, cât și situarea sa la periferia zonei de securitate sovietice. Statele baltice se aflau chiar în centru, în zona de tampon și de eventual conflict dintre Germania și Rusia, ceea ce a determinat nevoia imperioasă de a-și asigura independența politică în raport cu Rusia prin încheierea unor înțelegeri și tratate de pace cu aceasta.

Un alt considerent al neimplicării Finlandei într-o asemenea discuție era reprezentat de potențialul instabil din punct de vedere al securității. Finlanda nu dorea implicarea ei într-un conflict aflat în afara zonei ei de interes, ilustrativ în acest caz fiind poziția adoptată față de conflictul polonezo – lituanian.

Astfel, politica finlandeză de a se contrapune tendințelor sovietice de creare a propriului sistem de securitate în zona baltică se va termina cu un eșec și cu scoaterea sa din ținutul baltic, dar a însemnat și apariția germenilor politicii finlandeze de neutralitate.

Marile puteri vestice și politica de securitate finlandeză

Imediat după obținerea independenței Finlandei, politicienii realizaseră slăbiciunea defensivei

naționale, pe care au încercat să o suplinească printr-o politică de asigurare de sprijin și garanții din partea marilor puteri occidentale.

În această perioadă s-a acordat un nou interes unei apropieri rapide de Marea Britanie și Franța. Anul 1918 avea să fie unul nefavorabil pentru aceste relații. Orientarea progermană a Finlandei, ce culminase cu alegerea unui prinț german ca rege al acestui stat, a compromis-o în viziunea vesticilor, aflați în acel timp angajați militar împotriva Puterilor Centrale. Colapsului acestei politici în 1919 îi va succeda o destindere acestor relații în luna mai. Statele Unite și Marea Britanie au recunoscut independența Finlandei, urmată de reconfirmarea franceză a acesteia, după ce, cu un an în urmă, aceasta fusese retrasă.

Însă, datorită precedentului creat, Franța, Statele Unite și Marea Britanie vor rămâne distante față de dorința violentă de apropiere a politicii finlandeze, ceea ce denotă incapacitatea gândirii finlandeze în sfera politicii externe de a înțelege situația politică globală.

Pentru o parte din elita politică finlandeză, Marea Britanie reprezenta un garant al securității europene, și faptul că aceasta erea o democrație, ca Finlanda, i-au determinat să creadă că această similaritate dintre sistemele politice ale celor două țări ar putea, de asemenea, servi ca bază de colaborare în politica externă. Prea târziu s-a înțeles că Marea Britanie nu se mai putea baza pe puterea sa militară și că interesul acesteia pentru sfera baltică și chiar scandinavică a fost întotdeauna de slabă intensitate, el limitându-se mai ales la aspectul economic și comercial.

Marea Britanie a reprezentat totuși un factor puternic de influență în afacerile Scandinaviei, una dintre cele trei mari puteri ale Europei de care acestea trebuiau să țină seama în formularea politicilor lor. Poziția britanică în Scandinavia reprezenta o combinație a puterii ei economice, navale și de bunăvoință politică, având un dublu caracter de client și de bancher. Pentru Finlanda, Marea Britanie a reprezentat principalul partener în relațiile sale comerciale externe. În 1927 ea absorbea 40% din exporturile finlandeze.

Franța, ca și Marea Britanie și Statele Unite, nu reprezenta un partener politic viabil pentru Finlanda, deși aceasta adoptase o politică franceză de securitate colectivă ca temă principală pentru direcția proprii politici externe. Acest fapt nu a însemnat ralierea Finlandei la scopurile și obiectivele europene ale Franței. Anul 1921 este elocvent din acest punct de vedere, Finlanda refund implicarea ei în proiectul francez de constituire în estul europei a unui coridor sanitar destinat stopării extinderii bolșevismului.

Eșecul politicii de securitate finlandeze în relațiile cu aceste state a fost oarecum atenuat de succesele politicii sale comerciale externe. Obținerea independenței lăsase Finlanda fără relații comerciale stabile cu alte spații economice, în condițiile pierderii pieții economice rusești. Comerțul extern finlandez a cunoscut în anii 1918 – 1920 o reducere drastică, până când s-au putut încheia tratate satisfăcătoare. Tendința din partea tuturor țărilor europene de a-și proteja piețele lor interne, în beneficiul producătorilor interni, a complicat și mai mult situația negocierii de tratate de acest gen, care vor fi încheiate treptat.

În perioada anilor 1920-1925, se vor încheia tratate comerciale cu Marea Britanie, Franța, Germania, Olanda, celelalte state scandinavice și cu Statele Unite, ele devenind importante piețe de desfacere ale exporturilor finlandeze. În 1927, pe lângă Marea Britanie, Germania ocupa 16% din exporturile finlandeze, Olanda și Belgia 15%, Franța 10%, SUA 5-8%, în timp ce comerțul cu Rusia se situa undeva sub 5%.

Invalabilitatea direcției vestice a politicii externe finlandeze ce a reprezentat o constantă în toată perioada dintre războaiele mondiale se va dovedi, odată cu cazul invaziilor germane în Cehoslovacia și Polonia. Ocuparea acestora în condițiile în care beneficiau de garanțiile de securitate ale vesticilor, demonstrează astfel eroarea de percepție a oamenilor politici finlandezi asupra jocului politic european, în care marile puteri își asigurau propria lor securitate folosind drept pioni de sacrificiu micile puteri europene.

C. Locul Germaniei în politica de securitate finlandeză

În 1918, trupele guvernamentale finlandeze reușeau să înfrângă, cu aport militar german, rezistența gherilelor roșii finlandeze, în cadrul unui război civil sângeros. Intervenția germană în acest război va avea ample implicații asupra politicii externe finlandeze, dar și asupra mentalului colectiv al poporului finlandez a cărui atitudine pro germană se va manifesta în următoarele două decenii.

Primul guvern finlandez de după obținerea independenței Finlandei se va orienta spre o colaborare cu o Germanie care în acel moment părea să fie adevăratul stăpân al Europei de Est. Se spera astfel ca Germania să acționeze în favoarea protejării independenței Finlandei și, de ce nu, în sprijinul constituirii Finlandei Mari, unul din principalele obiective finlandeze în primii ani ai independenței. Alegerea prințului german ca rege al Finlandei era circumscrisă favorizării realizării acestor obiective. Capitularea Germaniei, în octombrie 1918, a însemnat însă sfârșitul orientării filo-germane a politicii finlandeze, deși s-au menținut relații normale și prietenoase cu Republica de la Weimar, dar care nu vor reprezenta un obstacol în politica baltică a Finlandei din acea perioadă, Germania reprezentând pentru Polonia și celelalte state din zonă mai curând un opresor decât un stat cu care să poată dezvolta relații normale.

Venirea lui Hitler și a național- socialismului la conducerea Germaniei va schimba situația. Regimul fascist era perceput în Finlanda ca unul cu tendințe extremiste și cu un sistem politic ofensiv, un potențial pericol pentru ordinea internațională stabilită de prevederile păcii de la Versailles.

Relațiile dintre cele două state se vor răci și datorită politicii adoptate de guvernul finlandez față de extinderea ideologică nazistă în Finlanda, de stopare și limitare a acestei mișcări, reprezentat de Mișcarea Patriotică a Poporului (I.K.L.), un partid politic seminazist din anii ’30, ce a jucat un anume rol în politica internă a Finlandei. A existat, de asemenea, în această perioadă, în anumite cercuri finlandeze, credința – bazată pe evoluția evenimentelor din primul război mondial – în disponibilitatea Germaniei de a lua poziție față de o eventuală expansiune a Rusiei sovietice spre Nord – Vest. Ele vor suferi o nouă deziluzie, Germania, din considerente cu mult mai importante, arătându-se pregătită să tolereze o recruduscență a factorului de putere sovietic în zona Baltică.

Orientarea spre Germania, existentă și în această perioadă a anilor ’30, nu a însemnat în paralel și o apropiere de nazism și nu a afectat politica externă oficială a Finlandei, ci dimpotrivă, nu se vor încheia pacte, tratate sau înțelegeri cu Germania nazistă. Una din cauze constă în faptul că o poziție ideologică dintre Germania nazistă și Rusia bolșevică putea, în lumina legăturilor tradiționale finlandeze cu Germania, să-i determine pe liderii sovietici să adopte o politică mai agresivă față de Finlanda, în ciuda pactului de neagresiune existent. O asemenea temere a existat în octombrie 1933, când Germania și-a declinat calitatea de membru al Societății Națiunilor și a repudiat hotărârile adoptate la Conferința de dezarmare de la Geneva, din ianuarie 1932, dar în acel moment, Uniunea Sovietică era implicată într-o amplă restructurare economică internă prin aplicarea primului plan cincinal și colectivizării agriculturii.

În dorința de a-și păstra neutralitatea și de a preîntâmpina o eventuală reacție sovietică agresivă, Finlanda a respins semnarea unui tratat de neagresiune oferit de către Germania în aprilie 1939, adoptând poziția Suediei și Norvegiei și Suediei care fuseseră și ele contactate în același scop. Decizia finlandeză va accentua răcirea relațiilor fino-germane. Acest fapt nu a reprezentat, în viziunea sovietică, o garanție perfect valabilă în privința păstrării neutralității finlandeze. Pe de altă parte, această atitudine a avut un efect negativ, ea limitând libertatea de mișcare a Finlandei în politica sa externă, ducând la izolarea sa, izolare care era întărită și de semnarea pactului de neagresiune germano-sovietic la 23 august 1939.

Opinia publică finlandeză era chiar încrezătoare în capacitatea acestui pact de a oferi stabilizarea relațiilor finlandeze cu Uniunea Sovietică, în condițiile în care se opina că principala amenințare pentru statul sovietic, Germania nazistă, dispăruse. Puțini oameni politici finlandezi, ce aveau o anumită experiență și percepție a jocurilor politice de culise europene, au văzut în acest pact o aprobare germană a revendicărilor sovietice, despre care se bănuia că cuprind și revendicări în privința problemei finlandeze. Finlanda, în ciuda legăturilor tradiționale de prietenie existente între ea și Germania, nu a reprezentat un factor de interes de primă importanță pentru aceasta din urmă, puțin dispusă să ofere garanții de securitate unui stat a cărui politică externă oficială față de Germania se dovedea ambiguă și contradictorie.

D. Relațiile fino – scandinavice în perioada interbelică

Din punct de vedere geografic, Finlanda aparține Fenno-scandiei, încă din trecutul îndepărtat ea stabilind relații ferme cu sfera culturală și politică a țărilor nordice. Cele aproape șapte secole de uniune politică cu Suedia au acționat în acest sens. În întreaga ei perioadă de independență, Finlanda va fi conectată foarte strâns economic, politic și cultural la statele nordice. Deși relațiile dintre aceste state au fost oarecum reci și distante, în primii ani de după obținerea independenței finlandeze, statele nordice au fost oarecum reticente față de modul în care acest nou stat își asigurase independența și față de politica internă a lui Svinhufd în perioada anilor 1918-1925. După această dată relațiile fino-scandinavice vor îmbrăca tot mai mult forma unei colaborări pentru prezervarea status-quo-ului de neutralitate a zonei scandinavice, ce pot fi caracterizate prin relația specială a Finlandei cu Suedia și prin aderarea acesteia la politica de neutralitate a Blocului Nordic. La începutul anului 1939, însă, această colaborare își va dovedi incapacitatea de a oferi o garanție de securitate durabilă pentru Finlanda.

D.1. Relațiile fino – suedeze

Politica finlandeză față de Suedia a ocupat un loc special în politica de securitate

finlandeză, bazată pe tradiția istorică comună a celor două popoare. Totuși a fost necesar scurgerea unor ani pentru ca să se producă o normalizare a relațiilor între aceste doă state. Suedia, cu îndelungata sa tradiție de neutralitate, era reticentă la modul în care Finlanda înțelegea să-și asigure securitatea. Principalul obiectiv al politicii externe suedeze a fost cel de întărire a propriei sale securități, care nu se putea confunda cu cea a Finlandei, atitudine care a stat la baza indisponibilității d a fi implicată în afacerile baltice ce priveau Rusia și în care Finlanda a căutat să o antreneze.

Problema insulelor Aland va adânci această discrepanță. Această problemă fusese ridicată încă din 1918 și a rămas o problemă majoră până în anul 1921, fiind adusă în colimator de o încercare de a uni aceste insule cu Suedia și de determinarea Finlandei de a le păstra. Aceste insule au o importanță strategică majoră pentru cele doă state, ele fiind situate la gura golfului Bothnia, a cărui intrare o controla. Importanța ei strategică devenise, încă din 1850, din timpul războiului Crimeii, un obiect de interes pentru puterile europene. În 1856, se încheia un tratat internațional de demilitarizare a acestei zone, fapt ce cădea în sarcina Rusiei. Aceste insule au rămas sub dominație țaristă până în 1917, când vor fi ocupate succesiv de finlandezi și suedezi.

Astfel, insulele Aland au reprezentat o problemă internațională majoră în nordul Europei, cu mult înainte de a deveni o cauză de rivalitate între Finlanda și Suedia. În 1918, ea nu va implica doar problema demilitarizării, ci și aplicarea principiului autodeterminării națiunilor, pentru populația acestui arhipelag, avându-se în vedere unirea lor cu Suedia, de vreme ce majoritatea populației era vorbitoare de limbă suedeză.

După declarația de independnță a Finlandei, locuitorii insulelor ASland vor profita de oportunitatea creată pentru a-și determina destinul printr-un plebiscit susținut de Suedia, care cerea unirea cu aceasta cu o majoritate de 95%. Pentru Suedia, chestiunea insulelor Aland era de primă importanță, ea considerând dintotdeauna un pericol permanent posibilitatea de fortificare a acestora sub suveranitatea unei puteri străine, deoarece o eventuală agresiune drijată din arhipelagul Aland asupra Suediei ar fi amenințat zonele vitale ale acesteia.

La 20 februarie 1918, Suedia a făcut apel la arbitrajul marilor puteri învingătoare în război, ce afișau un real interes pentru această problemă, în timp ce trupele suedeze ocupau aceste insule. Pentru finlandezi, aplicarea principiului autodeterminării la un grup de 22 000 de oameni era percepută ca fiind o idee distructivă a intereselor fundamentale ale statului și națiunii finlandeze, iar politica suedeză ca un act de violare a suveranității teritoriale finlandeze. Cazul va fi adus în fața Societății Națiunilor în toamna lui 1919, ceea ce a declanșat o amplă analiză a situației, din punct de vedere lingvistic, religios și politic. Astfel, o chestiune, considerată de Finlanda ca fiind una de ordin domestic, a fost considerată a fi una de nivel internațional, ce oferea gir Societății Națiunilor de a dobândi jurisdicție total recunoscută de toate statele interesate în evoluția Ligii spre o organizare capabilă să gestioneze situațiile de criză.

La 24 iunie 1921, o rezoluție a Consiliului Societății Națiunilor a recunoscut suveranitatea Finlandei asupra arhipelagului Aland, dar condiționată de demilitarizarea acestuia. Decizia sa a fost acceptată fără rezerve de cele două părți și va fi aplicată prin realizarea unei înțelegeri în acest sens, semnată la Geneva la 20 octombrie 1921, ce garanta demilitarizarea și neutralitatea insulelor. Această convenție a fost semnată de statele baltice și țările nordice (cu excepția Norvegiei) și de marile puteri, cu excepția Rusiei.

Fricțiunile și controversele apărute între Finlanda și Suedia, datorită acestor probleme, vor fi adâncite de conflictul lingvistic din Finlanda ce privea populația vorbitoare de limbă suedeză și drepturile acesteia.

Guvernul finlandez a căutat să convingă atât Germania, cât și Uniunea Sovietică să scoată Finlanda din calculele lor strategice, promovând o politică de apropiere față de statele scandinave, punând uneori și problema creării unei alianțe defensive.Opinia publică suedeză se va dovedi un adversar ferm împotriva încheierii unei alianțe defensive cu Finlanda, fie sub forma unei mari alianțe Baltice, fie sub auspiciile Ligii. Acestei atitudini nefavorabile îi va cădea victimă, în anul 1923, ministrul de externe suedez Hedenstierna, care, într-un discurs din noiembrie 1923, se pronunța în favoarea unui astfel de alianțe. Reacția de dezaprobare a populației suedeze va conduce la demisia sa. Ideea unei alianțe defensive era privită din alte perspective de factorii militari suedezi. În iulie 1923, o comisie a staffului general suedez recomanda sprijinirea Finlandei în cazul unei agresiuni sovietice sub auspiciile Societății Națiunilor. Totuși, linia oficială a politicii suedeze externe, adoptată în acei ani, a urmărit-o pe cea britanică de dezarmare, aflându-se astfel într-o totală contradicție cu politica de securitate colectivă promovată de Finlanda.

În 1925, președintele Finlandei, Relander, făcea o vizită la Stocklm, indicator al faptului că vechile răni se închiseseră. La sfârșitul aceluiașin an, reprezentanții finlandezi în Societatea națiunilor propuneau proiectul unui Locarno sovietic, ce urmărea să cuprindă Finlanda, Suedia și Țările Baltice, în fapt o încercare de reînviere a vechii linii de creare a unei noi alianțe baltice, dar fără complicația poloneză. Acest proiect era în fapt o tentativă finlandeză de creare a unui sitem propriu de securitate, pentru a contrabalansa principala amenințare percepută: Uniunea Sovietică. Proiectul nu se va bucura însă de susținerea Suediei, din simplul motiv că cele două națiuni nu aveau un inamic comun. Același rezultat l-a înregistrat și încercarea Finlandei de a obține asigurări de livrări de materiale de război de la Suedia, în cazul unui conflict militar.

Resurgența Germaniei va determina Suedia să-și revizuiască politica ei baltică și să dea mai mult credit direcției Finlandei de a nu antrenată într-un eventual conflict dintre marile puteri. Astfel, în 1938, ministrul de externe Rickard Sandler va înainta un concept mai realist în practica politică dintre cele două țări – cooperarea militară între două sau mai multe națiuni scandinave, în zone limitate sau cu obligații limitate, ceea ce în relațiile dintre cele două țări se traduce prin interesul comun pentru insulele Aland. Încă din primăvara lui 1938, statul major al armatei finlandeze elaborase un plan de apărare pentru acest arhipelag. Pe de altă parte, contactele cu autoritățile militare suedeze au fost menținute, îngrijorate de acest adevărat “pistol îndreptat spre inima Suediei” și interesate de remilitarizarea lor.

În cursul anului 1938 se va lucra la un plan comun de apărare a insulelor, convenindu-se ca finlandezii să se ocupe de construirea fortificațiilor, iar suedezii de furnizarea forțelor navale mobile, în timp ce alandezii urmau să participe la defensiva arhipelagului cu forțele lor proprii. Se impunea ocuparea cât mai rapidă a acestora, în condițiile în care flota sovietică din Marea Baltică executa ample demonstrații navale cu caracter antigerman.

În ianuarie 1939, cele două guverne au confirmat formal așa-numitul “plan de la Stockholm”. Noua politică comună se baza pe convingerea tardivă că era mai bine pentru cele două părți să-și apere propria lor neutralitate, prin completarea vidului creat de Convenția Insulelor Aland, din 1921, iar fortificarea acestora permitea controlul intrării în Baltică și eliberarea unor importante efective militare finlandeze și suedeze pentru alte obiective.

Planul “Stockholm” trebuia, însă, supus analizei și aprobării celorlalți semnatari ai Convenței, cât și Societății Națiunilor, suedezii condiționând aplicarea lui și de obținerea acceptului sovietic. Toate statele contactate își vor da acordul, cu excepția Uniunii Sovietice, ca cărei atitudine rezervată era determinată în parte de posibilitatea ca o terță parte să nu profite de această remilitarizare, cât și de obținerea unor rezultate în cadrul negocierilor fino-sovietice ce se desfășurau la acea vreme.

Opoziția sovietică a determinat Finlanda să aducă problema remilitarizării în fața Consiliului Societății Națiunilor, în mai 1939, demonstrând că această problemă era numai de competența semnatarilor Convenției din 1921. Oricum, în cadrul negocierilor de securitate fino-sovietice, din 1939, Uniunea Sovietică se arătase de acord cu fortificarea insulelor Aland, dar cu condiția ca Finlanda să o realizeze singură. Opoziția sovietică a demonstrat Suediei că aplicarea proiectului era justificabilă și că realizarea sa era mai necesară ca oricând, dar aceste considerente nu a împiedicat uvernul finlandez să retragă proiectul supus aprobării Riksdagului. Atitudinea suedeză a arătat indisponibilitatea Suediei de a-și asuma o obligație care ar fi implicat-o într-un posibil conflict ruso-finlandez.

Pentru Filanda, nerealizarea acestui obiectiv a avut consecințe grave, ce au constat atât în eșecul colaborării politice și militare cu Suedia, cât și în eșecul de a câștiga încrederea sovietică față de poziția de neutralitate finlandeză, ceea ce se va reflecta în negocierile tripartite dintre Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică, în decursul cărora sovieticii au pretins acordarea de garanții directe și indirecte statelor aflate la granițele sale, chiar dacă acestea le doreau sau nu.

Eșecul politicii de colaborare politică și militară cu Suedia avea să fie curând dublat de eșecul politicii sale de aderare la Blocul Nordic.

D.2. Finlanda și Blocul Nordic

Solidaritatea Finlandei față de vecinii nordici în toate problemele de politică externă fusese proclamată încă din perioada guvernării lui Svinhufd, dar a fost primită cu neîncredere de către aceste state. Până la debutul politicii de agresiune a Germaniei naziste asupra Europei, neutralitatea Finlandei a fost percepută în totalitate ca un capitol neglijabil în afacerile externe ale națiunilor europene, inclusiv ale celor nordice. Pe de altă parte, țările nordice nu au agreat o eventuală colaborare militară cu Finlanda, în anii ’20, și datorită faptului că interesele lor erau diferite, fiecare percepând o altă amenințare externă. La acea vreme, despre statele nordice se declara că Norvegia nu se temea de nimeni, Danemarca se temea de Germania, Finlanda se temea de Rusia, iar Suedia era incapabilă să decidă care rea principala amenințare externă pentru securitatea sa.

Guvernul finlandez nu dorea substituirea protecției germane cu cea sovietică, sperând să fie capabil să convingă cele două state de capacitatea sa de a-și menține securitatea și neutralitatea sa. Din această perspectivă poate fi explicată politica sa de apropiere față de țările scandinavice, mai ales începând cu 1930, ca reacție față de politica sovietică de creare a unui sistem de securitate estic, dar și din rațiuni economice. Aceste necesități vor îmbrăca, la mijlocul anilor ’30, soluția neutralității ca mod de a servi interesele republicii finlandeze, o politică de altfel excelentă, care nu deranja și nu amenința securitatea nici unei națiuni.

În 1931-1932, se reluau eforturile de apropiere diplomatică, după o întrerupere de 10 ani. Pentru Finlanda era natural să se alieze cu țările scandinavice, ținând cont de tradiția de neutralitate a acestora, dar și datorită afinităților existente între acest stat și statele scandinavice, mai mult decât cu regimurilor autonome ale statelor baltice.

Primele relații stabilite vor avea un caracter economic și comercial, lupta împotriva crizei

economice unind aceste țări pentru găsirea de soluții. Astfel, în acest scop, în decembrie 1930, se semna Convenția de la Oslo de către Norvegia, Suedia, Danemarca, Belgia și Luxemburg, prin care acestea se obligau să aplice “principii care să susțină activitatea Societății Națiunilor în plan economic”, declarându-se astfel pentru relații economice mai flexibile între națiuni. Finlanda a aderat la această Convenție anul următor, extinzându-se astfel aria prin care grupul a încercat să dirijeze politica economică mondială prin anularea restricțiilor din comerț. La sfârșitul anului 1934 a avut loc un schimb de delegații speciale pentru a favoriza cooperarea economică. Colaborarea în domeniul politici economice a continuat în 1937, când aceste state au studiat problema schimbului de mărfuri, căzând de acord pentru un plan de revitalizare economică internordică, în cazul unui război sau a unei blocade.

În domeniul politic, la semnarea pactului de neagresiune fino-sovietic, din 1932, statele

nordice considerau că oferta sovietică de garanție a frontierelor sau de neagresiune atingea independența lor deplină. Aceasta a reprezentat, de altfel, și motivația refuzului față de ofertele de semnare a unui tratat asemănător cu cel fino-sovietic, de către guvernele Norvegiei și Suediei. În condițiile reacederii Germaniei la statutul de mare putere, datorită acțiunilor lui Hitler, din anii 1933-1935, și pierderii prestigiului și importanței practice a Societății Națiunilor, Suedia a creat o comisie însărcinată cu elaborarea unui nou sistem militar, inițiativă receptată în Finlanda ca manifestarea unei direcții defensive ce deschidea perspectivele pentru crearea acestei comunități dfensive nordice. Președintele Consiliului de apărare finlandez, generalul Mannerheim, a sprijnit această inițiativă, reușind să se impună în fața acelora care considerau că slăbiciunea politică și militară a Suediei nu putea oferi un ajutor eficace în caz de conflict militar. În anul 1934 are loc o conferință a miniștrilor de externe ai statelor nordice, la Stockolm, unde se vor purta primele discuții pe această temă. Deși fără rezultate, ea reprezenta un prim pas în această direcție.

Totodată, în 1935, a devenit clar că neutralitatea, așa cum era ea înțeleasă de nordici,

trebuia redefinită, în condițiile violării de către Hitler a prevederilor tratatului de la Versailles. Trebuia definit scopul acesteia și tot ceea ce implică acest concept atât pentru statele nordice, cât și pentru Finlanda, aceasta din urmă trebuind să-și definească poziția în conformitate cu vecinii săi scandinavici.

La 5 decembrie 1935, M. Kivimaki, președintele Consiliului de Miniștri finlandez,

prezenta poziția oficială a Finlandei, în legătură cu această probleemă, proclamând aderarea la principiul de neutralitate și la Blocul Nordic. Astfel, Kivimaki susținea că “dintre vecinii noștri, Scandinavia în general, și Suedia în special sunt cel mai puțin expuse în a fi antrenate în război sau altor complicații periculoase internaționale. De aceea, ea are cele mai bune șanse de a-și putea conserva neutralitatea. Cum este de asemenea în interesul Finlandei de a apăra neutralitatea țării, este natural că Finlanda trebuie să se orienteze în primul rând către Scandinavia, față de care Finlanda este apropiată mai mult decât oricare altă regiune, nu numai… prin legăturile istorice, geografice, dar și economice și culturale și în mod consecvent prin similitudinea concepțiilor de asemenea. Finlanda consideră că e responsabilitatea sa să mențină forțe defensive, așa cum prevede Pactul Societății Națiunilor, pentru a-și putea proteja neutralitatea, integritatea sa teritorială și independența împotriva oricărei amenințări de orice proveniență și prin aceasta în a facilita menținerea neutralității ca fiind comună tuturor statelor nordice.”

Declarația lui Kivimaki, de solidaritate față de statele neutre nordice, a fost susținută

în majoritate de către Eduskunta. Unul din scopurile ei a fost și acela de a refuza încă o dată pretențiile înaintate de către Uniunea Sovietică, conform cărora Finlanda urma o politică antisovietică și era de fapt o jucărie a imperialiștilor. Cu toate că declarația finlandeză a fost primită cu satisfacție de către țările nordice, ea a determinat o reacție evazivă a acestora. Astfel, în anul 1936, reprezentantul Suediei în cadrul Adunării Societății Națiunilor declara că “guvernul suedez nu era dispus să încheie acorduri ce depășeau aranjamentele menționate în pact, chiar dacă ele se limitau la nivel regional.”

Uniunea Sovietică, pe de altă parte, nu a atribuirt nici o importanță Blocului Nordic, iar

orientarea nouă a Finlandei nu a interesat-o atât timp cât Suedia se abținuse să-și prezinte poziția sa oficială. În noile condiții, însă, de neimplicare a Suediei, pentru sovietici devenea clar faptul că Finlanda a rămas singură în fața unei eventuale agresiuni militare. Speranțele lui Mannerheim că declarația de neutralitate a Finlandei va avea ecou în Scandinavia, prin încheiera unui tratat de asistență mutuală, și că orientarea scandinavă a politicii Finlandei va convinge Uniunea Sovietică de eforturile finlandeze de a-și garanta neutralitatea, vor fi repede spulberate.

Max Jakobsen și președintele finlandez Kekkanen au pus eșecul pe seama incapacității guvernului finlandez din acea perioadă de a obține încrederea Uniunii Sovietice în această politică. O altă opinie referitoare la cauzele eșecului o are Illkka Sepinen, care consideră că orientarea nordică a politicii finlandeze nu era altceva decât o continuare a vechii linii de a evita cooperarea unor potențiali aliați. Deși diferite, cele două opinii tratează diferite cauze ale eeșecului, amândouă teoriile fiind valabile pentru limpezirea acestui eșec.

O altă direcție de manifestare a politicii externe a Blocului Nordic s-a manifestat în redefinirea poziției acestuia față de Societatea Națiunilor. În condițiile creșterii fenomenului de agresiune și anarhiei internaționale și a văditei incapacități a acesteia de a gestiona noile crize, Finlanda și vecinii săi nordici au concluzionat că sistemul de sancțiuni care exista atunci, conform articolului 16 al Convenției Soietății Națiunilor, nu putea avea ca efect, în noile condiții, pentru micile națiuni decât punerea lor în dificultate și pericol, fără să le poată fi asigurată protecția reală a acestora în cazul aplicării acestor sancțiuni. Articolul 16 prevedea sancțiuni economice și militare împotriva beligeranților. În opinia statelor nordice, dreptul la neutralitate nu impunea unui stat să nu întrețină relații comerciale sau financiare cu beligerantul, de aceea întreruperea sau continuarea acestor relații nu putea fi considerată o violare a neutralității. Astfel, în condițiile decretării sancțiunilor pentru Italia, Suedia și alte țări au înaintat Societății Națiunilor o declarație prin care își rezervau dreptul de aplicare al acestora. Finlanda va adera în același an la această declarație, statuând ideea neasumării responsabilității implicate în aplicarea sancțiunilor și aplicării unei politici de neutralitate, neinfluențată de nici o înțelegere cu o putere sau un grup de puteri, împotriva altora, într-un eventual conflict dintre marile puteri. La 4 aprilie 1938, cele patru țări nordice, Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda, se declarau unanime în a estima că trebuie să se separe de toate grupurile de puteri care se puteau forma în Europa, urmând ca în caz de război între aceste grupuri, să acționeze prin toate mijloacele pentru a nu fi antrenate. Aceste luări de poziție vor fi întărite de declarațiiile din 20 mai, ale Finlandei, care a revendicat dreptul de a decide pentru fiecare caz în mod liber, dacă să aplice sancțiunile prevăzute de Societatea Națiunilor, declarații succedate imediat de cele similare ale Norvegiei și Suediei.

Se constituia astfel un bloc nordic de neutralitate efectivă, care avea să-și prezinte concepția comună asupra regulilor neutralității prin declarația semnată la 27 mai la Stockolm, de miniștrii de externe ai Danemarcei, Finlandei, Islandei, Norvegiei și Suediei, declarație constituită din mai multe acte unilaterale, prezentate mai sus, unitatea în concepții fiind realizată, pe de o parte, prin semnarea unui preambul și, pe de altă parte, prin identitatea aproape completă între textele declarațiilor statelor respective. Preambulul statua că regulile neutralității aplicate între aceste state în caz de război între puterile străine, să fie elaborate pe baza Declarației de neutralitate de la 21 decembrie 1912, semnată de Danemarca, Norvegia și Suedia. Declarația prevedea acordarea accesului navelor de război ale beligeranților în porturile și apele teritoriale, cu excepția porturilor cu importanță militară și a apelor interioare de aceeși importanță. Inovația cu adevărat notabilă a acestei declarații consta în problema aeronavelor beligeranților al căror acces era interzis pe teritoriul unui stat neutru.

Totuși, judecate ca fiind compatibile cu poziția de neutralitate, conținuturile acestor două declarații incita de fapt la măsuri militare, fie că neutrii se angajau în cazul unui conflict pe o cale discriminatorie, fie că beligeranții deveneau tentați să folosească mijloace de presiune diplomatică sau armată asupra acestora, așa cum va fi cazul Uniunii Sovietice. Pentru Finlanda, aceste declarații se vor dovedi, în practică, un bumerang; ele n-au făcut altceva decât să complice și mai mult sarcinile Societății Națiunilor. Finlanda nu a obținut nimic în asigurarea securității sale, dimpotrivă, declarația suedeză din 1936 ilustra încă o dată că aceasta nu reprezenta un partener viabil de cooperare în cazul unei agresiuni.

Noua definire a neutralității națiunilor nordice, a fost însoțită, atât cât Finlnda era interesată, de o restabilire nouă a orientării sale scandinavice. Astfel, încă din 1934, începuse să circule idee unei alianțe defensive scandinavice, susținută de unele cercuri politice nordice, prezentate în această lucrare. 1938 a reprezentat din acest punct de vedere dezbaterea unor unor planuri de organizare a unei defensive aeriene comune și readucerea problemei remilitarizării insulelor Aland în discuție, cu consecințele cunoscute-nici o măsură concretă în dezvoltarea bazei de cooperare pentru o defensivă comună.

Statele nordice se vor manifesta însă unitar în prezervarea neutralități lor față de ofertele guvernului german prezentate acestor state la 28 aprilie 1935, de a încheia tratate de non-agresiune cu acestea. Întâlnirea miniștrilor de externe ai acestor state, la Stockolm, a condus la o declarație în 9 mai privind disponibilitatea “de a rămâne în afara grupurilor de puteri ce se puteau afirma în Europa.” Doar Danemarca va accepta încheierea acestui pact cu Germania, care se va dovedi funest pentru această națiune, în aprilie 1940.

Debutul celui de-al doilea război mondial a oferit încă o dată Finlandei posiblitatea de a se erija în poziția ei de cooperare strânse cu celelalte națiuni nordice. La 1 septembrie 1939, Finlanda și-a proclamat poziția de strictă neutralitate față de conflictul polono-german, obligându-se să aplice regulile de neutralitate cuprinse în Declarația din 27 mai 1938, adoptată în acord cu națiunile nordice. Astfel, Finlanda se înscria în poziția de strictă neutralitate adoptată și de celelalte țări nordice în aceeși zi. Acestei declarații i-au urmat și declarațiile de neutralșitate finlandeză din 3 septembrie și 15 septembrie 1939 față de Franța, Marea Britanie, cât și față de celelalte participante la noul conflict mondial.

Totuși, neutralitatea Blocului Nordic, declarată în noile condiții politice externe, era doar de tip declarandiv, ce nu se baza pe o alianță militară, pe o formă de asigurare a neutralității și securității lor, practice și viabile, care să apere în mod activ aceste concepte. Cauza poate fi explicată prin inexistența unui anumit inamic comun. Aceste națiuni prevăzuseră izbucnirea unui astfel de război, dar consideraseră că vor reuși în politica lor de negociere. Cât de eronată va fi concepția lor se va vedea în viitor – din cele patru țări prezente la Stockolm, la 19 octombrie 1939, ultima întâlnire a Blocului Nordic, trei dintre ele vor avea de suferit agresiunea unei mari puteri, doar Suedia reușind să-și păstreze poziția de stat aflat în afara conflictului mondial. Astfel, convingerile acestor state, exprimate de Conferința primilor miniștri și a miniștrilor de externe a țărilor nordice, de la Copenhaga, din 1 septembrie 1939, conform cărora era interesul nu numai al statelor nordice dar al tuturor națiunilor care luau parte la război, ca să rămână un grup de state care să faciliteze o posibilă recnciliere a națiunilor beligerante în viitor – au demonstrat naivitatea și incapacitatea acestor state de a înțelege complexul proces al politicii europene ce se dsfășura în acea perioadă.

Pentru Finlanda, eșecul politicii sala nordice a minat speranțele guvernului acestei țări de creare a unui sistem regional de asistență și asigurare a securității și a determinta pe liderii sovietici să înțeleagă că o agresiune împotriva Finlandei nu ar fi implicat nici un risc de eventuale complicații cu celelalte țări nordice. Evenimentele ulterioare vor da astfel gir percepției pragmatice a politicii externe sovietice și nu a celei idealiste, dar lipsite de posibilitatea de a fi pusă în practică, a Finlandei și a statelor nordice.

E. Locul Finlandei în politica externă a Uniunii Sovieticii

Căutarea și asigurarea securității au reprezentat pentru statul finlandez principala direcție a politicii sale internaționale. În rândurile de mai sus am încercat să schițez în lini mari punerea în practică a acestei politici, cât și rezultatele sale. Într-adevăr, oamenii politici finlandezi au subordonat toate eforturile lor îndeplinirii acestui deziderat. Dar securitatea și apărarea unei țări presupun existența unui adversar, a unui alt stat, care se presupune că atentează sau va amenința , la un moment dat, integritatea și independența respectivei țări.

În cazul Finlandei, singurul stat perceput de locuitorii acestei țări ca având astfel de intenții, în perioada interbelică, a fost Uniunea Sovietică. Trecutul îi învățase pe finlandezi că războiul nu putea să vină decât dinspre est. Rândurile următoare vor încerca să arunce o privire asupra percepției finlandeze referitoare la Uniunea Sovietică, asupra doctrinei sovietice, a războiului și păcii și a modului în care aceste două mentalități au interacționat la nivelul relaților diplomatice dintre cele două state, în perioada interbelică.

Istoria trecută a jucat într-adevăr un rol important în constituirea imaginii Uniunii Sovietice din perspectiva finlandeză, iar relațiile fino-sovietice, din perioada anilor 1917-1938, o vor întări. În Finlanda, sentimentul anti-rus fusese intensificat de memoria războiului din trecut și de politica de agresiune a ultimului țar. În 1917, Finlanda își obține independeța, recunoscută formal de către tânărul stat bolșevic din est, dar conștiința apartenenței la națiunea finlandeză se constituise încă din perioada mișcării naționaliste finlandeze, în timpul existenței Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitate țaristă, paralel cu noțiunea de Finlanda ca o unitate teritorială distinctă. Această conștiință de sine a avut expresia apariției ideii de graniță istorică, după o lungă perioadă de stăpânire suedeză și rusească, graniță bazată pe infrastructura stațiilor de control comercial existente în perioada Marelui Ducat între Finlanda și Rusia- frontiera devenea astfel o graniță bine precizată.

Granița ca linie de demarcație între Finlanda și Rusia va marca puternic conștiința colectivă a finlandezilor. Ea va fi, în perioada interbelică, principala sursă de alimentare a sentimentului anti-rus și a tensiunilor fino-sovietice. Pentru finlandezi, ea nu avea numai un caracter geografic și istoric, ci și politic, cultural și ideologic.

Din punct de vedere strategic, ea a fost percepută întotdeauna ca artificială. Problema reală o reprezenta Karelia. Și astăzi, finlandezii se referă la chestiunea Kareliei, când se gândesc la teritoriile cedate, în timp ce rușii înțeleg prin acest termen Republica Karelia – Karelia de Est.

Karelia de Est fusese pierdută de finlandezi prin păcile de la Nystadt (1721) și Abo (1743), cât și ca urmare a războiului finlandez din 1808-1809, în favoarea Rusiei țariste. În 1917, Finlanda independentă se constituia în granițele ei din secolul XIX- motiv principal de nemulțumire, acestea nereprezentând granițele etnice. În perioada interbelică vor exista încercări de anexare a unor zone din Karelia de Est, care se vor solda cu eșecuri și cu adâncirea caracterului rece al relațiilor fino-sovietice. În acest scop, a existat la nivelul cercurilor conducătoare finlandeze, și al opiniei publice de asemenea, o tendință de a realiza o graniță culturală și naturală, bazată pe geografia fizică a zonei ce trebuia să se extindă dincolo de granițele tradiționale ale Kareliei rusești, care să includă toate populațiile vorbitoare de limbă finlandeză într-o Finlandă Mare. Această idee a granițelor naturale a servit ca justificare pentru o eventuală extindere a Finlandei spre est, fiind adoptată de o parte a gândirii politice finlandeze, mai ales în anii 1920-1930, cât și în 1941, “când a cnoscut și o formă practică, servind ca o justificare științifică” pentru expansiunea teritorială finlandeză în cadrul Războiului de Continuare.

Totuși, atitudinea finlandeză față de Rusia s-a reflectat perfect în plan cultural și ideologic, în primii ani ai independenței Finlandei, se crează imaginea Finlandei ca țară vestică, ultimul avanpost al Europei Occidentale, a intensificat sentimentul populației finlandeze de separației fizică și psihologică față de noua Uniune Sovietică, percepția lor devenind astfel parte a percepției generale geopolitice și ideologice internaționale, față de acest stat bolșevic.

Anii ‘20-‘30 sunt caracteristici acestei percepții, Rusia sovietică fiind privită ca inamicul ereditar al Finlandei, împotriva căreia aceasta, ca bastion al creștinătății și idealurilor vestice, trebuia să se opună. Această poziție va fi puternic implementată în memoria colectivă a generațiilor care au urmat.

La imagine a contribuit și politica sovietică aplicată la nivelul zonelor cu majoritate lingvistică finlandeză (kareliană), aflate sub stăpânire sovietică, o politică de nerespectare a drepturilor omului și a prevederilor tratatelor încheiate cu Finlanda în această problemă. Totodată, finlandezii priveau cu neliniște la măsurile sovietice de construire de aeroporturi și căi de comunicații în sălbăticia Kareliei de Est, foarte aproape de granița cu Finlanda, punându-se astfel sub semnul întrebării adevăratele intenții sovietice.

Toate aceste măsuri sovietice demonstrau faptul că Uniunea Sovietică, la rându-i, nu era dispusă să accepte, pe termen lung, pierderea bazelor avansate ale vechii flote baltice imperiale. În slujba acestui deziderat conducătorii sovietici vor uzita politica lor de expansiune marxist – leninistă, ce înlocuise vechea tradiție imperială rusească. Marxist – leninismul, prin definiție, este o ideologie expansionistă, ce vizează globalizarea sub influența sa, bazată pe o nouă credință socialistă și pe datoria mesianică de a extinde această credință în întreaga lume.

Anul 1919 a reprezentat o perioadă de compromisuri pentru liderii sovietici, pentru asigurarea supraviețuirii noului regim. Dar status-quo-ul rezultat în urma cedărilor teritoriale era considerat a fi temporar. La acea vreme se credea că proletariatul din zonele pierdute se va alătura în curând celuii rusesc, ceea ce ar fi dus la victoria globală a revoluției socialiste și la dispariția statelor și greutăților lor. Din fericire, revoluția mondială nu a venit la timpul preconizat.

Trei direcții au fost urmărite în practica politicii externe sovietice interbelice, îmbrăcate în cuvinte ce încercau să justifice o eventuală expansiune sovietică: 1) unirea a două națiuni diferite, bielorușii și ucrainienii din estul Poloniei, cu cei din Uniunea Sovietică; 2) corectarea unor nedreptăți istorice, care în viziunea lor cuprindeau prevederile tratatelor de pace, considerate injuste de Lenin, încheiate cu statele baltice în anii 1918-1920 și 3) asigurarea unor granițe mai sigure. Ultimele două vizau în mod curent și Finlanda, în special istmul Karelian.

În atingerea acestor scopuri, atât Lenin, cât și Stalin cădeau de acord asupra mijloacelor și metodelor ce trebuiau folosite: războiul. Politica de expansiune sovietică se baza pe doctrina sovietică a războiului și a păcii, al cărei nucleu îl reprezenta ideea de “război inevitabil”. Liderii sovietici nu au acordat niciodată încredere posibilității păstrării unei înțelegeri pașnice sau neutralității unui stat. În condițiile luptei mondiale pentru putere, pacifismul a fost mereu respins, fiind considerat o slăbiciune. Războiul era de preferat, deoarece implica ideea de revoluție. Lenin declara la un moment dat că “lumea n-a cunoscut nici măcar o singură mare revoluție care să nu fie legată de război”.

Stalin a optat însă pentro o linie mai flexibilă, în care și mijloacele pașnice puteau servi într-un anumit mod expansiunii sovietice, la un moment dat. După căderea ideii revoluției mondiale, el a adoptat o politică de expansiune graduală, conform căreia socialismul trebuia extins atât în cadrul teritoriilor deja aflate sub control socialist, cât și pe plan internațional, prin programul de acțiune al proletariatului internaționalist, cât și prin operațiuni militare. Era nevoie de aculturația noilor teritorii anexate înainte ca noi câștiguri teritoriale să devină posibile.

Până la un anumit punct, expansiunea teritorială sovietică servea apărării acestui stat. Se credea că orice amenințare putea fi neutralizată prin includerea întregii lumi în sfera de influență a marxism – leninismului. Această doctrină se inspira în mod direct din cea a revoluției mondiale, dar și din tradiția imperială rusească. Această stare de insecuritate a reprezentat una dintre moștenirile Imperiului Țarist care, deși își realizase obiectivele geopolitice: acces la Oceanul Atlantic, Marea Neagră și Oceanul Pacific – acest fapt nu a determinat Rusia să se simtă mai puțin vulnerabilă față de amenințările externe.

Stalin a fost inițiatorul conceptului de defensivă înaintată, concept care justifica o eventuală agresiune sovietică. El considera că “am fi nu numai naivi, dar și criminali dacă am promite că nu vom comite niciodată nici un act care să poată fi considerat agresiv în sens militar și strategic”. Astfel, el respingea orice acuzație de agresiune pentru o posibilă acțiune militară a guvernului sovietic, îmbrâcând-o în haina conceptelor de apărare a celor “oprimați și exploatați” sau “a apărării înaltelor idealuri de libertate.”

Stalin s-a dovedit fidel principiilor de expansiune și coexistență, politica externă sovietică bazându-se pe așa zisa schemă a celor trei pași: de la expansiune la stabilizare sau coexuistență, către o nouă expansiune. Începutul anilor ’30 este caracteristic pentru o asemenea perioadă de coexistență, dar politica de expansiune era întotdeauna inclusă în programul politic sovietic. În această perioadă, Uniunea Sovietică se erija în campionul păcii mondiale, în ciuda creșterii agresivității germane și japoneze. Totuși, Stalin nu avea nici o iluzie în privința păstrării unei păci durabile – era categoric când afirma că că războiul între statele proletare și cele burgheze va izbucni în mod necesar și inevitabil.

În acest cadru al politicii externe sovietice, Finlanda a jucat un rol special, poate și datorită trecutului istoric care a legat cele două țări. Liderii sovietici nu vor accepta niciodată existența unei Finlande independente ca vecină a Uniunii Sovietice, o Finlandă care, în concepția lor, reprezenta un potențial pericol, nu datorită propriilor sale mijloace militare, ci a posibilității ca aceasta să devină o viitoare placă turnantă pentru o acțiune militară a marilor puteri vestice împotriva statului bolșevic. În perioada interbelică, toate eforturile diplomatice sovietice în această direcție se vor canaliza pe prevenirea acestui pericol, în special, și pe impunerea sferei de influență sovietice asupra Finlandei, în general.

E. 1. Relațiile fino-sovietice în perioada anilor 1918-1939

Perioada anilor 1918-1939 poate fi considerată ca fiind una de ambiguitate pentru relațiile fino-sovietice. Astfel, încă de la început, în ultima zi a anului 1917, guvernul bolșevic condus de Lenin era primul guvern din lume care recunoștea independența Finlandei. Dar, deși aparent relațiile dintre cele două noi state debutaseră cu dreptul, această stare d fapt nu a fost susținută de evenimentele ulterioare.

Recunoașterea bolșevică fusese acordată în condițiile în care evenimentele din Europa, la acea vreme, determinau acest fapt. Problemele războiului contra Puterilor Centrale și instalarea și consolidarea bolșevismului la Moscova și Petrograd reprezentau principalele obiective pentru Lenin. Acesta spera că “proletariatul” finlandez va reuși să învingă burghezia, că “roșii” vor învinge pe “albi” și că , astfel, Finlanda se va uni cu tabăra bolșevică.

Un alt element care prefigura un viitor conflict sovieto-finlandez îl reprezenta faptul că Rusia rămânea în continuare, în ochii finlandezilor, inamicul natural și istoric al țării, schimbarea rusească de regim politic întărind această percepție, în condițiile în care acesta era suspectat ca apelând la diferite mijloace subversive pentru reobținerea teritoriilor pierdute. La aceasta se adăuga și nemulțumirea finlandeză față de granițele statului lor care nu corespundeau delimitărilor etnice. Această imagine era confirmată de prezența, chiar și după Declarația de independență finlandeză, a trupelor rusești și de o permanentă agitație prezentă la nivelul mediilor muncitorești, întreținută de către comuniștii finlandezi, la ordinele lui Lenin.

Nici Lenin și nici statul său major nu și-au ascuns, în timpul războiului civil finlandez – o consecință a acestei stări de fapt – , sprijinul deschis pentru “roșii” finlandez, până când pacea încheiată cu Germania și debutul intervenției germane în 1918 l-au obligat să abandoneze în mare parte tabăra “roșilor”. Încă din această perioadă, guvernul bolșevic s-a arătat preocupat de securitatea Petrogradului, față de o eventuală agresiune a unei mari puteri vestice, în speță Germania, prin Finlanda. Acest interes a fost intensificat la sfârșitul lui februarie 1918, de o posibilă amenințare a Murmanskului și căii ferate Murmansk – un mijloc de a se pătrunde până la Petrograd – de către trupele germane și de finlandezii lor “albi”, ce înaintau dinspre sud, deși, la acel moment, această perspectivă era mai degrabă ipotetică, de vreme ce pentru germani nu reprezenta decât un interes secundar.

Deși războiul civil s-a încheiat cu victoria albilor, se considera că exista o stare de război între Finlanda și Rusia, alimentată de sprijinul trupelor rusești acordat finlandezilor “roșii”, în acest război. La acestea se adăugau fricțiunile și tensiunile cauzate de trupele finlandeze de voluntari ce au susținut revoltele locale din Karelia sovietică, înainte, dar și după, semnarea tratatului de la Dorpat, cât și de activitatea comuniștilor finlandezi care își găsiseră refugiu în Rusia bolșevică, în 1918.

Tratatul semnat la Tartu (Dorpat), la 14 octombrie 1920, a încercat să rezolve această problemă. O conferință formală de pace a avut loc în această localitate din Estonia, la jumătatea anului 1920. Chestiunea Kareliei de Est a suscitat însă multe tensiuni și dificultăți în derularea negocierilor. Finlanda ceruse, pentru această regiune cu populație vorbitoare de limbă finlandeză, care nu făcuse niciodată parte integrantă din Finlanda, dreptul de autodeterminare, drept refuzat de sovietici. Tratatul semnat reafirma recunoașterea independenței Finlandei de către guvernul sovietic, în cadrul granițelor fostului Mare Ducat. Se prevedea ca Finlanda să-și retragă trupele din districtele Repola și Porajarvi, ocupate în 1920, în timpul încercării locuitorilor acestor districte de a se unifica cu Finlanda. Ele urmau să constituie o regiune a Kareliei de Est (art. 10), locuitorii lor având dreptul de a se muta cu proprietățile lor în Finlanda.

În ceea ce privește pretențiile sovietice, acestea nu erau de natură teritorială, dar priveau asigurarea securității graniței din apropierea Petrogradului. Ele au avut, mai degrabă, un caracter militar. Finlanda a acceptat diferite concesii pentru satisfacerea pretențiilor sovietice. S-a obligat să nu fortifice insulele din golful Finlandei, s-a arătat de acord cu cererea sovietică de demantelare a forturilor din zonele Ina și Pumala și de a se construi la o distanță de 12 Km de coastă centre fortificate și baterii , în zona dintre Seivasto și gura râului Rejajoki. Pe de altă parte, extinderea apelor teritoriale finlandeze, în partea de est a golfului Finlandei, a fost diminuată, tot la cererea sovietică.

Singura ajustare teritorială a fost realizată în beneficiul Finlandei, la frontiera arctică, guvernul sovietic arătându-se de acord să cedeze districtul Petsamo, dar condiționată din punct de vedere militar de obligația Finlandei de a nu menține în acea regiune vase de război de tonaj mare, submarine sau avioane militare.

În ceea ce privea Karelia de Est, sovieticii s-au arătat în cele din urmă dispuși să acorde formal dreptul de autodeterminare pentru populația acestei regiuni, care, însă, nu era considerată finlandeză, ci kareliană. Din punctul de vedere finlandez, tratatul și declarația obligau Rusia să garanteze Kareliei de Est autonomie și drepturi esențiale, prin conservarea karelienilor de est ca o entitate culturală și națională separată.

Tratatul de la Tartu a reprezentat mai mult o necesitate temporară decât o rezolvare satisfăcătoare a problemelor existente între fosta putere imperială și noul stat independent. El n-a domolit temerile sovietice cu privire la securitatea Petrogradului. Pacea era privită ca una rușinoasă și nesatisfăcătoare de către ambele părți, un compromis. Pe de o parte, naționaliștii finlandezi erau nemulțumiți de modul în care fusese gestionată problema Kareliei, pe de altă parte, sovieticii, care nu primiseră nici o concesie teritorială pentru întărirea apărării Petrogradului, în istmul Karelia, sau câteva insule din Golful Finlandei. Amândouă părțile priveau acordul ca reprezentând ceva temporar. În 1920, Rusia era prea puțin consolidată pentru a susține aceste prretenții, altfel decât la masa tratativelor, dar ele nu vor fi uitate.

La 1 iunie 1922, se încheia un tratat de frontieră fino-sovietic ce stabilea zonele, de ambele părți ale frontierei, în care cele două state puteau menține contingente de trupe regulate și grăniceri înarmate ușor. Din punctul de vedere sovietic, acest tratat marca îndeplinirea temerilor păcii de la Tartu și sfârșitul problemei Kareliei de Est. Totuși, evenimentele din 1921-1923 au demonstrat că tratatul de la Tartu n-a putut preveni dificultățile și fricțiunile viitoare. Constituirea unei Republici Sovietice a Kareliei de Est a cauzat nemulțumiri în Finlanda, mii de voluntari luând parte la o revoltă în 1921, sperând într-o unire a Kareliei de Est cu Finlanda. Pe de altă parte, în condițiile în care Rusia sovietică își pierduse bazele avansate ale vechii flote baltice imperiale, ea a fost exclusă de la discuțiile cu privire la viitorul insulelor Aland, nefiind invitată la semnarea înțelegerii din 1921, ce întărea demilitarizarea acestor insule. Această atitudine a determinat guvernul bolșevic să considere Finlanda un stat ostil, ce dorea câștiguri teritoriale.

La această percepție sovietică s-a adăugat și activitatea diplomatică a Finlandei, ce încerca să pledeze cauza Kareliei de Est în fața forumului internațional, apelând la preceptul legal. Nereușind să convingă Rusia sovietică de interpretarea sa asupra tratatului de la Tartu, Finlanda a adus problema Kareliei de Est în fața Ligii Națiunilor și a Curții Internaționale de Justiție de la Haga. Aceste două instituții internaționale și-au declinat competența, în condițiile în care Uniunea Sovietică nu era membră a lor și nici nu le recunoștea. Problema Kareliei de Est a rămas astfel nerezolvată, devenind un motiv de iritare exploatat de extremiștii finlandezi în anii următori.

Dar, aceste tensiuni nu au împiedicat Finlanda și Uniunea Sovietică ca, după anul 1922, să ajungă la încheierea unor înțelegeri privind o serie de probleme practice: convenții și tratate privitoare la drepturile de pescuit, până la folosirea apelor costale în Golful Finlandei, lacul Ladoga și râul Weva, înțelegeri de schimburi și comerț, serviciile piloților, înțelegeri telegrafice, poștale și de corespondență și altele de acest gen, până în 1932.

În aceeși perioadă, în domeniul asigurării securității, Uniunea Sovietică dorea să creeze un sistem de securitate prin negociere. În anul 1922, ea își continua programul de dezarmare a armatei, dar continuarea acestui proces se putea realiza numai printr-o reducere generală a efortului de reînarmare al întregii zone baltice. În fapt, se urmărea aducerea statelor de la granița vestică într-un sistem de securitate controlat de Rusia. Propunerile sovietice au stârnit reacțiile negative ale țărilor baltice, singurul efect notabil înregistrându-se însă în privința Finlandei. Aceasta avea să respingă încercările de reînviere a înțelegerii grupului de la Varșovia, în 1923 și 1925. Această atitudine a fost primită cu interes și satisfacție la Moscova, retezându-se astfel calea pentru eventuale negocieri favorabile cu Finlanda. După 1923, guvernul sovietic dorea realizarea unui sistem de tratate de neagresiune, pe care să-l contrapună pactului de la Locarno.

O asemenea propunere sovietică a fost refuzată în 1919 și se părea că chestiunea Ingriei, în anul 1931, va compromite definitiv încheierea unui astfel de tratat. Un precedent existase încă de după 1922, când finlandezii din zona Leningradului au început să fie evacuați în mod forțat. opinia publică finlandeză a început să reacționeze puternic după ce Ingria, o regiune din vecinătatea Leningradului, a fost colectivizată în 1930. Numărul mare de refugiați sosiți în Finlanda, în primăvara lui 1931, a relevat atrocitățile sovietice comise asupra lor: biserici închise, oameni persecutați pentru credințele lor, silirea la muncă forțată în mine și în păduri. Atitudinea opiniei publice finlandeze avea să fie susținută de președintle Finlandei, P.E. Svinhufvd (1931-1937), un anti-comunist convins, ostil Uniunii Sovietice, în timpul căruia s-a manifestat un tip de “Mac Carthysm” finlandez. Au avut loc proteste ale opiniei publice și întâlniri publice în favoarea refugiaților. Chestiunea locuitorilor Ingriei avea să ajungă și în atenția Camerii Britanice a Comunelor, dar petiția semnată de mai mult de 1000 de personalități europene, în apărarea drepturilor constituționale ale Finlandei, nu va avea nici un impact asupra lui Stalin.

Linia oficială finlandeză se dovedea mai reținută. Presată însă de opinia publică, ea a înaintat o notă de protest în care face apel la drepturile locuitorilor Ingriei, prevăzute în tratatul de la Tartu, dar oamenii politici finlandezi nu-și făceau iluzii în privința capacității lor de a influența politica sovietică. Sovieticii au adoptat o atitudine agresivă față de această situație. În loc să discute problema deportaților, diplomația sovietică va susține în mod fals că Finlanda violase prevederile tratatului de la Tartu, că aceasta se pregătea pentru un război de cucerire și că aștepta doar atacul Japoniei asupra Uniunii Sovietice, pentru o asemenea acțiune. Scopul unei asemenea propagandei era, de fapt, prezentarea Finlandei ca agresor, pentru diminuarea credibilității și reputației ei internaționale.

Tocmai datorită acestei situații tensionate, semnarea unui pact de neagresiune, la 21 ianuarie 1932, între cele două state a reprezentat o surpriză și un succes neașteptat pentru diplomația sovietică. rtizanul acestui pact era, însă, A.S. Yrjo Koskinen, fost ambasador al Finlandei la Moscova și ministru de externe în anii 1931-1932, avocatul bunelor oficii cu Moscova.

Am arătat că atitudinea guvernului finlandez față de chestiunea Ingriei a fost mai moderată. Această poziție adoptată poate fi explicată prin politica de industrializare și reînarmare promovată de Stalin începând cu 1930. În condițiile în care Uniunea Sovietică era percepută ca singura amenințare pentru securitatea finlandeză, era de preferat să se obțină avantaje din oportunitățile și înțelegerile oferite de sovietici, ce păreau să asigure derularea unor relații satisfăcătoare cu acest stat.

Pactul nu făcea referiri la insulele Aland, nici la arbitrajul disputelor, deși articolul 3 prevedea în linii mari recurgerea la mijloacele pașnice pentru rezolvarea unor eventuale dispute. Acest articol a fost dezvoltat în Convenția de conciliere, semnată la 22 aprilie 1932, la Helsinki, aceasta precizând metodele și mijloacele de conciliere. În general, pactul urmărea obligațiile internaționale ale fiecărui semnatar, în caz de agresiune. Încheiat pe o perioadîă de trei ani, el avea să fie reânnoit la 7 aprilie 1934, pe o perioadă de 10 ani. Acest pact a fost suplimentat de semnarea de către Finlanda a Protocolului de la Londra, din 3 iulie 1933, ce definea termenul de agresor, adeziune notată cu satisfacție de Moscova.

Chiar dacă relațiile dintre cei doi vecini păreau să se îmbunătățească, ca urmare a acestui pact, acesta nu a modificat însă cu adevărat relațiile dintre cele două țări, deoarece ele au continuat să se considere reciproc o amenințare. După o perioadă de calm, relațiile au devenit din nou tensionate, în special în 1934, când problema Ingriei a fost readusă în discuție odată cu invitația adresată Uniunii Sovietice de a deveni membru cu drepturi depline în acest forum internațional, putea fi trasă la răspundere pentru încălcarea prevederilor tratatului de la Tartu, referitoare la autonomia și drepturile locuitorilor Kareliei de Est și Ingriei. Finlanda devenea astfel singura țară care, în principiu, avea dreptul și ocazia să ceară ca respectarea drepturilor omului în Uniunea Sovietică să fie monitorizate de către o organizație internațională.

Uniunea Sovietică a reacționat lansând o propagandă furibundă de presiune asupra Finlandei, determinând-o pe aceasta să se abțină să ceară o analizare a modului de aplicare a tratatului de la Tartu și chiar să voteze admiterea Uniunii Sovietice în Liga Națiunilor. Guvernul sovietic a pretins chiar scuze diplomatice pentru atitudinea finlandeză, întărindu-le printr-un boicot al bunurilor finlandeze.

Moscova, pe de altă parte, a interpretat atitudinea finlandeză ca o indicație a apropierii acestui stat de două puteri ce doreau realizarea unui Locarno răsăritean: Germania și Polonia, impresie întărită și de indisponibilitatea inițială a Finlandei de a susține URSS ca membru al Ligii Națiunilor. Percepția Moscovei era însă în întregime eronată, așa cum reiese din studiul lui Vesa Varcs asupra presei finlandeze din anii ’30. Nu există nici o îndoială asupra faptului că atitudinea generală față de Germania era puternic negativă, concurând cu cea față de Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, în 1933, ambasadorul Finlandei la Moscova, Irjo Kaskinen, se îndoia că se va reuși îndepărtarea suspiciunilor Rusiei, fără acceptarea controlului sovietic.

La suspiciunile Rusiei se adăuga și nemulțumirea sovietică față de aderarea Finlandei alături de țările nordice la principiul de neutralitate. Stalin nu credea în capacitatea acestora de a-și păstra neutralitatea. Conform logicii lui Stalin, nici un stat nu putea fi neutru în contextul internațional al luptei pentru putere, cu atât mai puțin Finlanda. Credea că neutralitatea servește mai degrabă Germaniei decât Uniunii Sovietice.

În 1935, ca răspuns la reacția opiniei publice finlandeze de protest în privința evacuării locuitorilor Ingriei din zona de graniță, în primăvara acelui an, Uniunea Sovietică a lansat atacuri prin presă, prin care Finlanda era acuzată de a fi vasalul Germaniei, iar în vara lui 1935, ambasadorul sovietic de la Helsinki îl informa pe prim ministrul finlandez, Kivimaki, că în cazul unui război cu Germania, Uniunea Sovietică ar putea ocupa teritoriile acesteia din rațiuni de securitate. Această atitudine nu era una de fațadă, adoptată conform împrejurărilor, presa și marii demnitari sovietici, ca Molotov și Tuhacevski, crezând sincer că planurile de agresiune germane asupra Rusiei bolșevice vizau Finlanda ca o potențială bază de atac.

În noiembrie 1936, Jdanov exprima în mod public aceste temeri în fața Congresului sovietic. Venirea la putere a lui Kyosti Kallio, cu Rudolf Holsti ca ministrul de externe, a deschis însă posibilitatea îmbunătățirii relațiilor cu Moscova. În primăvara lui 1937 acesta a vizitat Moscova, unde a întărit poziția Finlandei de a rezista oricărei încercări a unei terțe puteri de a folosi teritoriul ei pentru scopuri ostile. Vizita ministrului de externe finlandez a îmbunătățit într-adevăr relațiile dintre cei doi vecini, dar această declarație nu era îndeajuns pentru Stalin, care dorea să lege, printr-o înțelegere, soarta Finlandei de cea a Uniunii Sovietice.

Pe fondul campaniei de epurare stalinistă, începută în anul 1937, suspiciunile sovietice față de o posibilă amenințare externă s-au intensificat. Teoria conspirației mondiale împotriva statului bolșevic a cunoscut o amploare fără precedent în această perioadă. În privința Finlandei, sovieticii au pretins că aceasta urmărea dezlipirea Kareliei de Est de Uniunea Sovietică, servindu-se în acest scop de emigranți, fapt care a declanșat o campanie anti-finlandeză în această regiune. Din 1938, nimic nu a mai fost publicat în limba finlandeză în Uniunea Sovietică; limba națională a Kareliei de Est a devenit kareliana, scrisă cu alfabet chirilic, iar în Ingria finlandeza a fost interzisă, literartura distrusă și nici o limbă națională nu a fost adoptată în locul ei. Astfel, 150 000 de finlandezi ce trăiau la granița de est, majoritatea în Ingria, au fost văduviți de dreptul de a avea propria lor cultură națională.

Toate aceste acte sovietice veneau în contradicție cu imaginea promovată de Uniunea Sovietică, prin intermediul lui Litvinov, în anii ’30, de campion al drepturilor omului și al democrației, de polițist mondial al păcii. Obiectivele reale ale Uniunii Sovietice cu privire la Finlanda au devenit clare în anul 1938. Până atunci Uniunea Sovietică se erijase în apostolul securității colective în Liga Națiunilor, reușind să saboteze toate încercările micilor națiuni de a-și păstra neutralitatea. Neutralitatea Finlandei nu părea sigură. Pentru Stalin, neutralitatea reprezenta o imposibilitate, concepția sa fiind confirmată chiar de Liga Națiunilor – aceasta nu permitea neutralitatea pentru statele membre, în schimb aceste state erau obligate să acționeze împotriva unui agresor și, în acest scop, să permită trupelor străine să le traverseze teritoriul, dacă era necesar. Conform acestei concepții, Finlanda trebuia să fie inclusă în sfera de influență sovietică.

Vizita lui Holsti pregătise terenul . În primăvara lui 1938, Uniunea Sovietică a considerat potrivit să propună Fnlandei o cooperare miilitară, prin intermediului rezidentului NKVD de la Helsinki, Boris Yartsev. Principalul obiectiv vizat prin acest demers era obținerea controlului militar sovietic asupra apelor teritoriale finlandeze. La 14 aprilie 1938, Yartsev iniția o serie de discuții secrete, la Helsinki, cu ministrul finlandez de externe, Rudolf Holsti. El a oferit un pact de asistență militară și economică, ce avea ca scop prevenirea folosirii de către Germania, în caz de război, a Finlandei ca bază de agresiune împotriva URSS. Kremlinul dorea să obțină anumite garanții că Finlanda nu va ajuta Germania într-un război împotriva Uniunii Sovietice, dar ele nu au fost precizate.

Convorbirile vor dura toată primăvara și vara lui 1938, fără ca sovieticii să prezinte propuneri concrete. Finlanda privea aceste negocieri și din altă perspectivă, cea a negocierilor ce se desfășurau în pararel, cu Suedia, în privința fortificării insulelor Aland. La 11 august, finlandezii au condiționat asumarea de către Finlanda a obligației că nu va permite nici unei puteri străine să folosească Finlanda ca bază de operațiuni militare împotriva URSS-ului, de acordul sovietic pentru proiectul de apărare al insulelor Aland. Finlanda va insista pe această linie de păstrare a neutralități și a afirmării determinării de a rezista împotriva oricărui agresor, păstrându-și poziția neschimbată în ciuda concesiilor oferite de sovietici în schimbul acceptării propunerilor Moscovei: inviolabilitatea Finlandei, asistență militară și înțelegere comercială favorabilă. 18 august a arătat indisponibilitatea sovieticilor de a accepta declarația finlandeză. Au consimțit ca Finlanda să refortifice insulele Aland, dar numai unilateral, fără Suedia, și sub supravegherea sovietică, cerând în schimb o bază navală și aeriană în insulele finlandeze Suursaari, pentru garantarea integrității Finlandei.

Aceasta însemna însă violarea integrității Finlandei și contravenea politicii de neutralitate finlandeză și a celorlalte state nordice, ceea ce a dus la respingerea ofertei sovietice. Pentru sovietici, noile cerei reprezentau o schimbare importantă în gândirea lor strategică, pe baza noului rol pe care trebuia să-l joace flota baltică sovietică. Dacă aceste cereri ar fi fost acceptate, s-ar fi creat un sistem dublu de securitate pentru Uniunea Sovietică, beneficiind de asistența armată a Finlandei.

Negocierile au fost continuate în decembrie 1938 și în martie 1939, la inițiativa sovietică, cererile teritoriale ale Moscovei crescând la pretenția de a se concesiona Uniunii Sovietice, pe o perioadă de 30 de ani, insula Suursaari și a altor trei mici insule din Golful Finlandei, considerate esențiale pentru securitatea Leningradului. Amândouă rundele de negocieri s-au soldat cu eșecuri, finlandezii păstrându-și poziția adoptată în august 1938. Sovieticii nu au cedat, în aprilie 1939 purtându-se o nouă rundă de negocieri, la Helsinki, între ambasadorul sovietic, , Boris Stein, și ministrul de externe finlandez, E. Erkko, unde s-a propus încă o dată concesionarea sau schmbul de teritorii. Refuzul finlandezilor nu a fost considerat de sovietici ca unul final, aceștia din urmă arătând că nu intenționează să-și abandoneze pretențiile pentru insulele din Golful Finlandei.

Discuțiile au avut un caracter secret, guvernului, Parlamentului și publicului finlandez nu li se aduseseră la cunoștiință nimic din propunerile și intențiile Moscovei, până în octombrie 1939. Ofertele sovietice au fost percepute de liderii finlandezi ca încă o încercare a Uniunii Sovietice de a atrage Finlanda în propriul ei sistem de securitate.

Manerheim, în termeni de real politik, dezaprobă atitudinea lipsită de un anume realism al situației a negociatorilor finlandezi, pronunțându-se pentru acordarea anumitor concesii sovieticilor, dacă acestea ar fi dus la ameliorarea relațiilor fino-sovietice. Opinia mareșalului privind importanța insulelor cerute de sovietici, ca fiind nulă pentru Finlanda, este într-adevăr bine argumentată. Acestea erau demilitarizate, iar o încercare de apărare sau de remilitarizare a lor nu merita nici efortul și nici pericolul de a intra în conflict cu Uniunea Sovietică. Totuși, convingerea sa că cedarea acestor insule ar fi așezat Finlanda într-o poziție mai favorabilă, în toamna lui 1939, în negocierile cu sovieticii, sprijinită de Suedia, în baza unei colaborări fino-suedeze, este eronată și neconfirmată de evenimentele care au avut loc după aceste negocieri.

Exemplul statelor baltice este relevant. Ele au fost ocupate imediat după ce au cedat sovieticilor bazele lor. Dacă Finlanda ar fi procedat la fel, în 1938 sau în primăvara lui 1939, probabil că ar fi împărtățit aceeși soartă. Negociatorii finllandezi au încercat să realizeze singurul lucru posibil: păstrarea Finlandei în afara conflictelor dintre marile puteri. Ori această linie politică oficială, legată de neutralitatea nordică, ar fi fost distrusă prin aceste concesiuni și ar fi implicat Finlanda într-un posibil conflict militar între marile puteri, fapt dorit de Stalin. Pe de altă parte, se punea problerma modului în care ar fi reacționat opinia publică finlandeză, profund anti-sovietică, față de eventualel concesii teritoriale efectuate de către guvernul finlandez. Cu aceste probleme spinoase avea să se confrunte din nou guvernul finlandez în toamna anului 1939, în cadrul noii runde de negocieri cu Uniunea Sovietică. Și totuși…

E. 2. Toamna anului 1939. Drumul spre război

…De-a lungul anilor, Uniunea Sovietică a arătat clar că privea Finlanda ca pe o problemă specială, diferită de cea a statelor baltice, datorită legăturilor nordice și poziției ei strategice. Anul 1938 a reprezentat colapsul discuțiilor fino-sovietice, guvernul finlandez arătându-se credincios liniei sale de neutralitate adoptate, eșuând totuși în a înțlege scepticismul sovietic referitor la capacitatea și dorința finlandeză de a-și apăra teritoriul. Munchen-ul și pierderea Cehoslovaciei pentru sistemul colectiv de securitate imaginat de Uniunea Sovietică au determinat creșterea rapidă a puterii germane și răcirea relațiilor pe axa Moscova-Paris-Londra, accentuând izolarea politică a URSS-ului și neîncrederea acestui stat în intențiile Finlandei.

Spre deosebire de sovietici, finlandezii nu acordau gir posibilității unei ventuale agresiuni din partea Germaniei, aceasta fiind și una din cauzle eșecului negocierilor purtate în 1938 și la începutul anului 1939. Nu putem ști dacă ofertele sovietice ar fi oferit o șansă reală pentru Finlanda de a-și rezolva problemele ei de securitate, dar, în 1939, Finlanda se afla într-o situație mult mai periculoasă și mai dezavantajoasă decât în 1938, când Moscova se arătase disponibilă să ajungă la o înțelegere mutuală cu Finlanda, într-un moment de mari crize interne și de izolare diplomatică a Uniunii Sovietice.

În condițiile în care perspectiva războiului părea din ce în ce mai iminentă, Uniunea Sovietică s-a arătat tot mai interesată în asigurarea unui sistem de securitate a granițelor sale, a unui cordon sanitar care să o ferească , cel puțin inițial, de impactul unei eventuale agresiuni naziste. Din mai 1939, în cadrul unei atmosfere de neîncredere, au fost deschise discuțiile sovieto-franco-britanice. Uniunea Sovietică spera ca cele două mari puteri vestice să-i acorde mână liberă în ocuparea țărilor limitrofe, incluzând și Finlanda, în cazul unei agresiuni germane, indiferent dacă aceste state cereau sau nu asistență militară.

Noua politică externă sovietică încerca să pună în practică noul concept de securitate prezentat de Stalin la începutul anului 1939, în cadrul Congresului al XVIII al Partidului Comunist al URSS – conceptul de “defensivă înaintată”. Conform acestuia, “operațiile militare trebuiesc să fie mutate pe teritoriul inamicului”. Negocierile cu democrațiile vestice serveau acestui scop. Stalin era conștient de indisponibilitatea vesticilor de a accepta cererile sovietice, dar aceste negocieri au forțat mâna germanilor. Pactul Ribbentrop – Molotov, semnat la 23 august 1939, îi oferea securitatea, cel puțin temporară, necesară pentru realizarea obiectivelor strategice din Marea Baltică și la frontierea de vest și sud-vest a Uniunii Sovietice.

Reacția finlandeză față de negocierile sovieto-franco-britanice și de negocierile sovieto-germene a fost una moderată. Deși se acorda o atenție deosebită acestor evenimente, măsurile finlandeze se vor limita doar la adoptarea unei poziții diplomatice ferme față de aceste negocieri – s-a considerat că nu era necesar să se ia nici o măsură practică de apărare. Negocierile sovieto-franco-britanice au fost urmărite îndeaproape de către ambasadorul finlandez la Londra, Gripenberg. Acesta avea să tragă un semnal de alarmă asupra politicii duplicitare a Marii Britanii față de Finlanda, care, pe de o parte, se arăta interesată în apărarea independenței Finlandei și pentru rezistența acesteia față de orice presiune externă, dar care, în paralel, luase act de cererile sovietice de concesionare a unor insule finlandeze, cereri pe care englezii le aprobau, considerând că astfel s-ar fi înlăturat pericolul sovietic asupra Finlandei. Ministrul de externe finlandez, E. Erkko, bazându-se pe rapoartele lui Gripenberg cu privire la aceste negocieri, își va prezenta poziția într-un discurs în Parlamenutl Finlandei, la 6 iunie 1939, declarând că “o garanție dată statelor care nu doresc să fie garantate este inacceptabilă. Ea nu este în armonie cu statutul de stat independent și suveran al Finlandei, iar Finlanda va fi obligată să privească orice stat ca pe un agresor, dacă, pe bazele unor asemenea garanții nedorite, se acționează în a se oferi așa numita asistență unei țări despre care se consideră că are nevoie de ajutor.” Finlanda era astfel hotărâtă să-și apere neutralitatea. Ruperea acestor negocieri, la 15 august, avea să diminueze teama Finlandei că Uniunea Sovietică încerca să obțină autorizația puterilor vestice pentru a interveni în for-ță în orice moment în afacerile interne ale statelor vecine, în virtutea conceptului de “agresiune indirectă”.

Încheierea pactului sovieto-german s-a aflat de asemenea în colimatorul diplomației și opiniei publice finlandeze. opinia publică finlandeză știa de existența unor discuții sovieto-germane, dar era atât de încrezătoare în prietenia germano-finlandeză, încât se estima că o eventuală înțelegere sovieto-germană ar fi constituit un factor de stabilitate pentru relațiile fino-sovietice la rândul lor, cât și pentru pacea în regiunea baltică și Scandinavică. Clauzele secrete ale pactului nu erau încă cunoscute, deși unele persoane politice bănuiau existența unor asemenea prevederi. Astfel, la Londra, Gripenberg se pare că bănuia existența acestui protocol secret, dar nu era sigur în privința locului pe care Finlanda îl ocupase în aceste prevederi. Totuși, sentimentul că Finlanda nu era amenințată de prevedirele acestui tratat a prevalat, el fiind susținut de asigurările date părții finlandeze de către ambasadorul german la Moscova, la 30 august, contele Schulenburg, că Finlanda nu fusese implicată în nici un fel în cadrul negocierilor sovieto-germane, ce precedaseră semnarea pactului. Totuși, în octombrie, alarmată de mișcările rusești în statele baltice, conducerea finlandeză a realizat noi demersuri pe lângă guvernul german, pentru a afla adevărata poziție pe care Finlanda o ocupa în cadrul relațiilor sovieto-germane. Mutismul german a îngrijorat și a oferit dovada că Gernania nu putea fi un sprijin sigur, în gestionarea unei situații de criză sovieto-finlandeze.

Consecințele politice ale pactului apăreau curând. La 1 septembrie se declanțșa agresiunea germană asupra Poloniei, secondată din 17 septembrie de cea sovietică. Ca o ironie a soartei, în aceeși zi, Uniunea Sovietică se angaja să respecte neutralitatea Finlandei, deși în acel moment puțini finlandezi mai acordau încredere unor astfel de asigurări. Totuși, la 18 septembrie, Finlanda își prezenta linia oficială față de garanția sovietică, prin declarația ministrului E. Erkko, care arăta “că această declarație a fost primită în Finlanda cu mare satisfacție și că este de acord cu spiritul discuțiilor pașnice și prietenoase pe care Finlanda le-a avut cu Comisariatul de Afaceri Străine al URSS”.

Însă fulgerătoarea victorie germană în Polonia l-a determinat pe Stalin să pună în practică prevederile pactului mai repede decât anticipase. După ce s-a grăbit să ocupe militar jumătate din Polonia, care-i fusese desemnată în cadrul protocolului secret, acțiune justificată de linia afinității rasiale dintre popoarele din acea regiune și populațiile din regiunile adiacente Uniunii Sovietice – la două săptămâni după a doua vizită a lui Ribbentrop la Moscova, la sfârșitul lui septembrie 1939, guvernul sovietic impunea țărilor baltice pacte de asistență mutuală, obținând astfel bazele militare din sudul Golfului Finlandei, pierdute la sfârșitul primului război mondial și slăbind poziția Finlandei.

În aceste condiții, Finlanda, deși nu mai reprezenta un caz special pentru sovietici, ocupa totuși un statut diferit de cel al țărilor baltice. La acea vreme, în Finlanda, mulți au văzut în invazia poloneză și în declarațiile de război franco-britanice niște evenimente care nu priveau care nu priveau în mod direct statul lor. Dar invazia sovietică în Polonia și nuoa situație a țărilor baltice au determinat guvernul finlandez să-și arate poziția clar și hotărât de a se opune unui pact asemănător pentru Finlanda.

La 5 octombrie 1939, ambasadorul finlandez la Moscova, Irjo Koskinen, îi comunica lui E. Enkko invitația sovietică adresată Finlandei pentru a trimite o delegație la Moscova pentru discutarea anumitor “chestiuni concrete de natură politică”. Invitația sovietică avea să rămână fără răspuns, guvernul finlandez arătându-și indisponibilitatea pentru asemenea tratative.

Bănuielile lor referitoare la natura unor eventuale tratative au fost confirmate de insistența Moscovei prin trimisul ei la Helsinki, M. Derevinski. Acesta, în iîntrevederea lui cu ministrul de de externe finlandez, E. Enkko, a fixat viitoarea poziție diplomatică finlandeză, cea de rezistență la semnarea unui angajament similra cu cele încheiate cu statele baltice.

La 9 octombrie, guvernul finlandez aproba trimiterea unei delegații conduse de J. K. Paasikivi, negociator al tratatului de la Tartu, un moderat, și de noul ministru de externe Vaino Tanner, un anticomunist notoriu. În viziunea finlandeză, aceste noi negocieri nu reprezentau decât o repetiție și o continuare la nivel înalt a tratativelor, cât și o reelaborare a propunerilor și contrapropunerilor de mai înainte. Această delegație fusese instruită să încerce să abată atenția freprezentanților sovietici spre recunoașterea granițelor Finlandei. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, delegații finlandezi trebuiau să facă apel la garanțiile primite de Finlanda în cadrul păcii de la Tartu și să se bazeze pe stipulațiile pactului de neagresiune fino-sovietic și pe declarația de definiție a agresorului – tratate aflate în vigoare. Delegația trebuia să insiste pe menținerea poziției Finlandei, strâns legată de cea a celorlate țări nordice ce adoptaseră neutralitatea. În virtutea acestei poziții, finlandezii puteau să respingă orice cerere sovietică care ar fi atentat la statutul politic și la politica de la neutralitate a Finlandei. Singurul obiect de negociere și de compromis privea cedarea anumitor insule din Golful Finlandei, dar condiționată de o înțelegere realizată pe baze reciproce.

În paralel, debutul acestor negocieri a fost însoțit de măsuri militare finlandeze. Încă de la debutul celui de-al doilea război mondial, Mannerheim chemase o parte din rezerviștii trupelor de apărare maritime și de grăniceri, măsură urmată și de mobilizarea , la sfârșitul aceleiași luni, a trei mii de ofițeri și subofițeri rezerviști, pentru o perioadă de repetiție. Mannerheim, considera că diplomația finlandeză trebuie sprijinită de apărarea națională. La 6 octombrie, la o zi după invitația sovietică, au fost mobilizate trupele de sprijin, ce au fost deplasate fără întârziere în regiunile de frontieră. Totodată, se prevedea o mobilizare generală, pentru 11 octombrie, însoțită de evacuarea locuitorilor din zona de graniță. Totuși, armata finlandeză era prost pregătită și, în ciuda opiniei pesimiste a experților militari care au accentuat această incapacitate a defensivei finlandeze de a rezista unui atac sovietic la scară mare, politicienii au persistat de-a-lungul- negocierilor să reziste cererilor sovietice, bazându-se mai mult pe faptul că Uniunea Sovietică nu se va implica într-un război pentru a-și atinge obiectivele.

Dar, finlandezii nu știau încă ce va cere guvernul sovietic. Data de 12 octombrie a însemnat debutul primei runde de negocieri și clarificarea bănuielilor finlandeze. Invocând securizarea și protejarea zonei maritime și terestre a Leningradului, reprezentantul sovietic, Molotov, cerea: închirierea pe 30 d ani a portului Hanko și a teritoriului limitrof al acestuia pentru instalarea unor baze navale pentru instaurarea unei blocade a Golfului Finlandei, în cooperare cu artileria sovietică situată în porturile baltice, în caz de război, pentru vasele de război sau de transport inamice. Totodată, se pretindea dreptul ca flota de război sovietică să poată folosi portul finlandez Lapponja. La aceste revendicări se adăugau cele de natură teritorială pentru protejarea zonei maritime a Leningradului și anume cedarea insulelor Hogland, Seiskari, Lavanskari, Tytanskari și Laivisto, iar pentru protejarea zonei terestre a Leningradului, cedarea zonei Koivisto-Lipola și o fâșie de-a-lungul istmului Karelian, cât și renunțarea finlandeză la dreptul ei de suveranitate asupra Peninsulei Pescarilor, din apropierea orașului Petsamo, în total 2 761 Km2.

Tot în contul asigurării securității Leningradului se cerea, de asemenea, dematelarea zonei fortificate din istmul Karelian. În schimbul îndeplinirii acestor revendicări, guvernul sovietic oferea o compensație teritorială de 5 529 Km2, în zona districtelor Repola și Porajarvi în Karelia Orientală, promisiunea fortificării insulelor Aland de către Finlanda și întărirea pactului de neagresiune fino-sovietic. Propunerea sovietică de încheiere a unui tratat de asistență mutuală, prezentată la întrunirea negociatorilor, din 12 octombrie, a fost retrasă la 14 octombrie, ca o eventuală concesie sovietică, condiționată de îndeplinirea pretențiilor ei.

Liddell Hart susține că pretențiile sovietice erau obiective, realizate pe o bază rațională, pentru procurarea unei mai mari securități a teritoriului sovietic, fără ca acestea să aducă incoveniente serioase pentru securitatea Finlandei și fără ca ele să ofere un avantaj important în vederea unei agresiuni viitoare asupra Finlandei În mare măsură această teorie este eronată. Într-adevăr, cererile sovietice ar fi servit asigurării securității Leningradului, dar, pe de altă parte, cesionările teritoriale ar fi slăbit în mod catastrofal defensiva Finlandei, în condițiile în care granița în zona istmului Karelia ar fi fost împinsă spre nord, iar fortificațiile finlandeze distruse. Dacă Stalin ar fi înaintat noi pretenții, după această revizuire de graniță, Finlanda ar fi fost cu mult mai incapabilă să reziste așa cum a făcut-o înainte. Astfel, cedarea portului Hanko ar fi însemnat o breșă în sistemul defensiv de coastă al Finlandei și oferea un cap de pod pentru sovietici spre regiunile și căile de comunicații vitale ale Finlandei. Pe de altă parte, cedarea unor teritorii în istmul Karelian ar fi oferit Uniunii Sovietice posesia unei zone presărate de lacuri, zonă defensivă naturală pentru Finlanda, ce fusese fortificată în vara și toamna acelui an. În al treilea rând, demantelarea fortificațiilor ar fi dus la pierderea valorii defensive a istmului, iar promisiunea sovietică de reciprocitate era îndoielnică și fără valoare. Toate aceste revendicări reprezentau în fapt semne că Uniunea Sovietică avea un plan pentru agresiune militară eventuală, asupra Finlandei.

Deși conducerea sovietică sublinia că aceste cereri aveau un caracter minimal, justificându-le prin rațiuni militare, negociatorii finlandezi s-au arătat rezervați, retrăgându-se în spatele ideii de indivizibilitate a teritoriului finlandez și poziției de neutralitate a Finlandei. Paasikivi a nuanțat în prezența lui Stalin poziția securității Finlandei, care devenea astfel amenințată. Stalin a replicat arătând că nu exista nici un motiv pentru o asemenea supoziție, dând ca exemplu pactele cu țările baltice, care, pretindea el, nu implicau nici o amenințare pentru independența acestora, ci din contră, o întăreau.

Sovieticii au refuzat să țină seama de expunerea experților militari finlandezi, care argumentaseră că securitatea Leningradului era deja asigurată, Uniunea Sovietică deținând malurile meridionale ale Golfului Finlandei și că Finlanda era capabilă să respingă eficient orice tentativă de agresiune militară. Deși părerea era justă – ea găsindu-și valabilitatea în anul 1941, când Germania ocupase Estonia, iar portul Hanko, izolat, își pierduse importanța, sovieticii văzându-se nevoiți să evacueze orașul – Stalin le-a respins, bazându-se pe precedentul existent în 1919, când britanicii atacaseră Rusia în această zonă.

Negocierile ajunseseră la un punct mort. Propunerile sovietice erau așa de alarmante, încât Paasikivi s-a întors imediat la Helsinki, pentru a se consulta cu guvernul său și pentru a obține noi instrucțiuni. În acel moment guvernul finlandez ținea seama de doi factori în luarea deciziilor sale: existența sprijinului internațional și ideologia ce se cimentase încă din perioada rusificării, conform căreia trebuiau apărate drepturile statale, această poziție a liderilor finlandezi bucurându-se de susținerea întreginii națiuni.

Unul dintre puținii, la acea vreme, care susținea soluția de compromis, generalul Mannerheim, privea evenimentele dintr-o perspectivă militară. Cunoscând adevărata stare a armatei finlandeze și incapacitatea acesteia de a rezista pe termen lung unui adversar așa de puternic, Mannerheim se pronunța pentru realizarea unor sacrificii teritoriale finlandeze în Golful Finlandei și în ist. El se temea de posibilitatea ca Uniunea Sovietică să facă uz de forța armelor pentru a-și impune voința, mai ales că situația politică internațională era propice unei asemenea încercări de expansiune sovietice, interpretând corect mișcările de trupe sovietice de la graniță, din luna octombrie a acelui an.

Previziunile lui se adevereau, dar, în ciuda faptului că întâlnirea conducătorilor de state scandinavice, ținută în timpul negocierilor de la Moscova, arătase clar că Finlanda nu mai avea nici o speranță de a obține suportul lor, conducerea finlandeză avea să continue să susțină linia de politică adoptată și să spere într-un posibil sprijin internațional. În momentul începerii celei de-a doua runde a negocierilor fino-sovietice, din toamna anului 1939, poziția Finlandei era cu mult mai dificilă decât se prevăzuse în planul defensiv, pentru că Finlanda era nevoită să se confrunte singură cu o mare putere, neimplicată în războiul european.

La 23 octombrie, Tanner și Paasikivi, reîntorși la Moscova, prezentau lui Molotov și Stalin un memorandum cu propunerile finlandeze. Acestea ofereau concesii limitate, pentru prezervarea păcii și bunelor relații dintre cele două țări. Se ofereau unele insule în Golful Finlandei și o rectificare de frontieră în regiunea Koukkala, de 13 Km adâncime. Portul Hanko și peninsula Pescarilor nu erau cedate, deoarece, conform părții finlandeze, cedarea lor ar fi amenințat integritatea Finlandei. De asemenea, se statua că Finlanda era de acord pentru o redefinire mai clară a articolului 2 al tratatului de neagresiune, în sensul că semnatarii se obligau să nu acorde sprijin, de orice natură, oricărui stat ce avea intenții de agresiune asupra uneia dintre cele două părți.

Sovieticii s-au arătat de acord cu reducerea pretențiilor lor teritoriale în istm, dar au continuat să pretindă cedarea regiunii Koivisto, considerând-o o cerere minimă. Totodată, nu se renunța la pretențiile față de Portul Hanko, diminuând doar perioada de ocupație a acestui port – până la încheierea războiului franco-britanico-german. În ceea ce privea restul chestiunilor discutate – întărirea tratatului de neagresiune, renunțarea la cel de asistență militară acordul pentru o fortificare finlandeză a insulelor Aland – acestea erau în continuare susținute de sovietici.

În condițiile în care s-au iscat divergențe și nu au putut fi găsite baze comune pentru discuții, negocierile au suferit o nouă întrerupere, pentru consultarea părților cu guvernele lor. Finlanda cedase atât cât îi putea permite independența, securitatea și neutralitatea sa, așa cum statua și ministrul de externe E. Erkko, într-un discurs, la 26 octombrie.

Dar, la 31 octombrie, odată cu plecarea delegației finlandeze de la Moscova, Molotov avea să țină un discurs în fața Consiliului sovietic suprem,care analiza dsfășurarea negocierilor ce fuseseră duse până atunci cu Finlanda, de fapt un avertisment dat conducerii finlandeze, față de eventualele consecințe ale refuzului lor de a ceda. Ca și până atunci, Molotov a insistat pe necesitatea asigurării securității Uniunii Sovietice în general și a Leningradului în special și pe caracterul minimalist, “modest”, al pretențiilor sovietice, avertizând că orice tendință finlandeză de a diminua cererile sovietice determina imposibilitatea “garantării securității URSS și păstrarea de relații prietenoase cu Finlanda”.

Caracterul belicos al declarațiilor lui Molotov a dterminat reacția imediată a Finlandei, la 1 noiembrie 1939. Erkko a condamnat punctul public de vedere sovietic față de negocierile fino-sovietice, declarând că acesta punea sub semnul întrebării continuarea negocierilor. totodată, făcea apel la garanțiile pe care Uniunea Sovietică le acordase în tratatul de neagresiune fino-sovietic din 1932, pentru respectarea frontierei fixată la Tartu și la acordul acesteia ca toate disputele dintre aceste două țări să fie rezolvate prin mijloace pașnice. În concepția finlandeză, cererile sovietice de securitate atentau la integritatea și securitatea Finlandei și veneau în conflict cu prevederile tratatelor mai sus menționate.

Pentru conducerea finlandeză, declarația lui Molotov oferea o idee despre atitudinea și intențiile Uniunii Sovietice în viitor, oferinduți astfel un impuls pentru continuarea negocierilor pe bazele acelor tratate, care erau încă în vigoare, cu Rusia sovietică și menționându-se principiile sale de neutralitate și dreptul de autoapărare.

Pe de altă parte, finlandezii erau nemulțumiți de caracterul public al negocierilor pe care iscursul lui Molotov îl implica. Până atunci, aceste negocieri fuseseră secrete, confidențiale, în conformitate cu obiceiurile diplomatice. Guvernul finlandez avusese grija să prevină ca negocierile să devină publice, înainte ca acestea să fie încheiate. Realizarea unei înțelegeri, a unui compromis ar fi fost mult mai dificilă decât înainte, în condițiile în care intervenea și factorul de presiune al opiniei publice finlandeze. Totuși, negocierile vor continua în aceste condiții. La 3 noiembrie 1939, delegația finlandeză prezenta un nou memorandum, aprobat anterior de guvernul finlandez, la 31 octombrie. Acesta conținea noi concesii. Astfel, finlandezii acceptau retragerea frontierei în regiunea de coastă, cu 30 Km spre vest, dar în privința chestiunii Hanko atitudinea lor rămânea inflexibilă.

Sovieticii au considerat noile propuneri finlandeze ca fiind nesatisfăcătoare. Deși au retras cererea de demantelare a fortificațiilor din ist, era imposibil să se ajungă la o înțelegere în ceea ce privea frontiera din istmul Karelian și chestiunea portului Hanko. Zona Koivisto se afla încă în vizorul sovietic, iar în privința portului Hanko se propuneau doar două alternative, cea a concesionării ca baze maritime a insulelor din vecinătata acestui port sau vinderea acestui teritoriu. Astfel, se considera că aplicarea unui astfel de proceduri n-ar mai fi intrat în conflict cu poziția de neutralitate finlandeză, de vreme ce teritoriul nu mai era închiriat, ci vândut, devenind astfel ipso-facto teritoriu sovietic.

Reacția finlandeză a fost una de refuz. La 10 noiembrie, Paasikivi arăta că noile contrapropuneri sovietice afectau interesele vitale ale țării. Dar, în ultima fază a negocierilor, finlandezii vor oferi Uniunii Sovietice partea de sud a insulei Suursaari, prin compensare de teritorii, propunere refuzată de sovietici, ce vizau cedarea întregii insule. Pe data de 13 noiembrie, negocierile fino-sovietice luau sfârșit. O înțelegere între cele două părți devenea imposibilă în condițiile în care Uniunea Sovietică insista pentru obținerea unei baze de intrare în Golful Finlandei și pentru o nouă frontieră în istmul Karelian.

La plecarea de la Moscova, reprezentanții finlandezi și-au exprimat speranța că posibilele negocieri viitoare ar putea duce la un rezultat satisfăcător pentru ambele părți, dovedind astfel disponibilitatea părții finlandeze pentru continuarea negocierilor.

După eșecul negocierilor, în Uniunea Sovietică s-a declanșat o campanie organizată de propagandă, prin presă și radio, împotriva Finlandei, prin atacuri virulente la adresa liderilor finlandezi ce gestionaseră negocierile. Avioanele sovietice, ce survolaseră sporadic teritoriul Finlandei în timpul negocierilor de la Moscova, și-au intensificat violările aeriene ale spațiului finlandez. Totodată, serviciile de recunoaștere semnalau mișcări de trupe la graniță.

Cu toate acestea, nici delegații finlandezi, nici opinia publică finlandeză nu credeau în posibilitatea ca URSS să recurgă la calea războiului, bazându-se pe repetatele declarații de pace sovietice și de asumare a păcii, în pactele de neagresiune și alte înțelegeri încheiate de către aceștia. Niciodată sovieticii nu folosiseră amenințarea forței ca o tactică în eforturile lor de a determina Finlanda să urmeze calea țărilor baltice.

După eșecul negocierilor, în Finlanda se produsese chiar o anumită relaxare: persoanele evacuate din zonele periculoase se întorceau la casele lor, instituțiile de învățământ își reluau activitatea, iar unii rezerviști erau demobilizați. În mediile diplomatice și politice se estima că, în general, conflictul armat era improbabil. Cercurile militare, în frunte cu Mannerheim, erau neliniștite de relativa acalmie sovietică. Pentru ele, războiul părea iminent. Sperau doar să câștige timp pentru echiparea adecvată a armatei. În acest sens, Mannerheim a dat ordin armatei finlandeze să evite angajamentele terestre, aeriene și navale, ce puteau servi ca pretext pentru o intervenție militară sovietică. Pe de altă parte, armata nu era ajutată în eforturile sale de pregătire de către cercurile politice finlandeze, ce-i refuzau lui Mannerheim cererile de creditare pentru diferite comenzi de armament. Într-o scisoare adresată președintelui Kallia, la 27 noiembrie, Mannerheim declara că “totul indică că în caz de război … interesele nici unei puteri nu ne autorizează … să contăm pe ajutorul vreunui stat sau, ca în cazul Poloniei, pe simple promisiuni”. Mannerheim se temea ca cuvintele lui Molotov, din 3 noiembrie: “acum este rândul militarilor să discute” să nu devină realitate.

Incidentul de la Mainila avea să prefigureze zorii războiului. La 26 noiembrie, autoritățile sovietice au acuzat, în mod fals, Finlanda. Se spunea că trupele sovietice, din vecinătatea satului Mainila, din istmul Karelian, au fost expuse tirului de artilerie finlandez. Folosindu-se de acest incident de graniță, Uniunea Sovietică protesta împotriva așa zisei “violări de teritoriu” și pretindea retragerea imediată a trupelor finlandeze, care erau considerate că o amenințare la adresa Leningradului, la o distanță de 20-25 de Km de graniță, pentru prevenirea unor astfel de acte în viitor.

Bănuielile lui Mannerheim față de posibilitatea organizării de către Rusia sovietică a unei provocări, după modelul german, pentru un pretext de a ataca Finlanda, se adeverisseră. Dezmințirile finlandeze din 27 noiembrie au fost respinse imediat de sovietici, nemulțumiți de ipoteza finlandeză, conform căreia în respectiva zonă nu se înregistrase decât activitatea artileriei sovietice. Pentru evitarea oricărei neînțelegeri, Finlanda a apelat la prevederile Convenției de reglementare pașnică a disputelor, propunând o investigație comună a incidentului. În ceea ce privește pretenția sovietică de retragere a trupelor finlandeze din zona graniței, guvernul finlandez a propus continuarea negocierilor, în condițiile unei retrageri comune a trupelor din zona de frontieră. La 28 noiembrie 1939, Molotov respingea propunerile finlandeze și denunța unilateral tratatul de neagresiune sovieto-finlandez, contrar stipulațiilor exprese conținute de acesta, acuzând Finlanda de comiterea unui “act profund de ostilitate asuora Uniunii Sovietice”, atitudine confirmată, în viziunea sovietică, și de refuzul finlandez de retragere a trupelor sale și de contrapropunerea acestuia, amenințându-se astfel, în mod direct, Leningradul.

În ziua următoare, înainte ca reacția finlandeză să fie exprimată, guvernul sovietic rupea relațiile cu Finlanda. Totuși, răspunsul finlandez a fost transmis în cele din urmă guvernului sovietic. Se propunea adoptarea unei proceduri prescrise de tratatul de neagresiune din 1932, ce prevedea un arbitraj neutru al disputei; în prezența trupelor sale, guvernul finlandez se arăta dispus să ajungă la o înțelegere în privința retragerii trupelor sale din iatm, la o distanță satisfăcătoare față de Leningrad pentru sovietici. Se credea că astfel sovieticii vor putea fi convinși de bunele intenții ale Finlandei și de faptul că nu se dorea amenințarea securității Leningradului.

Propunerea finlandeză nu a avut însă nici un efect. La 29 noiembrie, ambasadorul Yrjo Koskinen, la Moscova, primea o notă prin care autoritățile rusești pretindeau că atacurile unităților finlandeze continua în istmul Karelian și la Pummanki, în Petsamo. În continuare se arăta că “Uniunea Sovietică nu mai poate tolera situația. Datorită acesteia … pentru care (Finlanda) singură era responsabilă”, URSS “numai poate menține relații normale cu Finlanda”.

Eforturile Statelor Unite și ale statelor nordice de a interveni și de a oferi asistență, în încercarea de a se evita o criză în această zonă, aveau să fie acceptate de Finlanda, dar respinsă de către sovietici. La 30 noiembrie, Uniunea Sovietică deschidea ostilitățile, fără a înștința guvernul finlandez în prealabil, printr-o declarație de război.

Guvernul de coaliție finlandez, constituit la 1 decembrie, a încercat, după atacul sovietic, să ajungă la o reglementare a conflictului pe cale diplomatică, sondând intențiile guvernului sovietic prin intermediul guvernului suedez. Răspunsul sovietic se va dovedi negativ. Această poziție sovietică a determinat conducerea finlandeză să supună disputa sovieto-finlandeză analizei Ligii Națiunilor. La 14 decembrie, într-o rezoluție a Adunării acestei organizații, acțiunea militară a Uniunii Sovietice era condamnată și acest stat era exclus din organizație. Încercările finlandeze de negociere au continuat de-a-lungul războiului, dar fără succes, datorită atitudini sovietice refractare.

Poziția Finlandei față de război avea să fie făcută publică cu ocazia discursului din 8 decembrie al primului ministru finlandez, Ryti, când acesta a declarat că Finlanda, forțată să intre în război, lupta pentru o cauză justă și onorabilă, absolvind astfel acest stat de responsabilitatea declanșării acestui război. Sesiunea plenară a parlamentului finlandez avea să întărească această declarație și să lanseze un apel tuturor națiunilor civilizate la a ”nu ne lăsa singuri în lupta noastră cu un inamic superior numeric. Poziția noastră, ca un avanpost al civilizației vestice, ne dă dreptul să așteptăm o asistență activă din partea altor națiuni civilizate”. Efectele și reacțiile statelor democratice vor fi supuse analizei într-un alt capitol al acestei lucrări.

În concepția lui Maiski, ambasadorul sovietic la Londra, și a celei sovietice în general, intrarea Uniunii Sovietice în război cu Finlanda a căpătat o tentă propagandistică. Astfel, Maiski a fost instruit să prezinte, statelor vestice, o Uniune Sovietică îngrijorată de o politică antisovietică a guvernului reacționar al Finlandei, preocupată de asigurarea securității granițelor sale și de prevenirea folosirii Finlandei drept cap de po pentru un război anti-sovietic, de către o terță parte. Pasul spre război, realizat de guvernul sovietic, era prezentat ca fiind unul silit, datorată indisponibilității Finlandei de a înțelege nevoile de securitate sovietice și de a acționa ca atare.

Într-o întrevedere cu oficialii britanici, Maiski avea să accentueze faptul că Uniunea Sovetică nu atenta și nici nu intenționa să amenințe integritatea și independența Finlandei, unicul lucru dorit fiind existența unor relații politice și economice normale, între cele două țări.

Se crea astfel imaginea uneiUniuni Sovietice binevoitoare față de micul său vecin din vest, preocupată de bunăstarea relațiilor cu aceasta, în timp ce, în realitate, militarii finlandezi și sovietici se ucideau reciproc în zăpezile Finlandei.

Ofensiva sovietică împotriva Finlandei, din 1939, a fost numai o scenă din marea tragedie în care Stalin și regimul său aveau să implice estul Europei. Ea a reprezentat o consecință brutală a politicii bazată pe agresiune și forța armelor, lipsită de orice respect față de principiile politicii internaționale.

Nu se poate specifica în mod sigur soarta Finlandei, în condițiile în care ar fi cedat pretențiilor sovietice. Era puțin probabil, însă, să nu împărtășească soarta statelor baltice, ocupate în anul următor de Uniunea Sovietică. Însă, este clar faptul că, prin politica adoptată Finlanda, spre deosebire de țările baltice, n-a putut evita războiul împotriva Uniunii Sovietice, în anul 1939, dar a evitat ocupația și teroarea instaurată în aceste țări.

NOTE

=== cap II ===

II. Războiul de Iarnă – operațiuni militare

Directă consecință a pactului germano – sovietic din 23 august 1939, care plasa Finlanda în sfera sovietică de influență, războiul fino – sovietic din perioada 30 noiembrie 1939 – 12 martie 1940 – cunoscut și sub numele de “războiul de iarnă” – avea să decidă existența Finlandei ca stat independent și suveran.

Așa cu am arătat în începutul precedent, cu puțin înainte de declanșarea războiului, Finlanda respingea propunerea sovietică a unui pact de asistență mutuală și cererile teritoriale sovietice, după trei runde de negocieri avute în perioada 12 octombrie – 3 noiembrie 1939.

Finlanda își asigurase independența la sfârșitul anului 1917, iar experiența ulterioară dobândită în cadrul războiului civil dintre finlandezii “roșii” și cei “albi” avea să constituie baza politicii externe finlandeze. Cercurile politice finlandeze percepeau Uniunea Sovietică ca pe un inamic implacabil, al cărui unic obiectiv în ceea ce privea Finlanda era obținerea teritoriilor pierdute în anii 1917-1918. Pe de altă parte, guvernul finlandez considerase că orice concesie teritorială importantă făcută sovieticilor ar fi încurajat conducerea sovietică la alte încălcări ale independenței Finlandei.

Rezistența finlandeză în cadrul negocierilor l-a determinat pe Stalin să meargă la planul alternativ: cel al folosirii forței armate. Stalin și staful militar sovietic se așteptau la un colaps rapid al capacității de rezistență a Finlandei, considerând că un război cu acest stat era o chestiune de câteva zile. Subestimarea rezistenței adversarului lor, cât și a reacției celorlalte națiuni față de acțiunea lor avea să coste multe vieți sovietice în câmpiile înzăpezite ale Finlandei.

Dealminteri, guvernul sovietic se baza și pe reacția muncitorimii finlandeze care ar fi trebuit să-I întâmpine pe militarii sovietici ca pe niște eliberatori și să refuze să lupte împotriva lor.

La 30 noiembrie era declanșat atacul forțelor militare sovietice. Debutul ostilităților a fost privit diferit de cele două state beligerante. Versiunea sovietică susținea teza răspunsului față de “noile provocări armate din partea clicii militare finlandeze (…) în diferite puncte de frontieră”, în timp ce versiunea finlandeză, cea adevărată de fapt, acuza guvernul sovietic de atacuri militare încă din noapte de 24 noiembrie 1939 lângă Pummanki, în peninsula Rybachi, urmate de agresiunea sovietică, fără declarație prealabilă de război în dimineața lui 30 noiembrie .

Începutul războiului, l-a determinat pe președintele Finlandei Kyosti Kallio să predea responsabilitățile sale militare de Comandant Șef, prevăzute de Constituția țării, mareșalului C.G. Mannerheim. La 3 decembrie 1939, după trei zile de la atacul neprovocat al Armatei Roșii asupra Finlandei, noul ministru de externe finlandez desemnat, Vaino Tanner, făcea cunoscută poziția oficială a Finlandei față de războiul izbucnit. Astfel, în discursul radio difuzat din acea zi, de la Helsinki, Tanner declara: “din postul în care am fost desemnat, voi încerca din toate puterile mele să acționez în așa fel încât Finlanda, care dorește să continue tratativele de pace, să poată vedea cât mai rapid posibil, că relațiile sale cu Uniunea Sovietică au devenit din nou pașnice (…). Totuși, oricare care crede că poporul finlandez poate fi determinat prin amenințarea forței și a terorii deja lansate, să facă concesii care în fapt să însemne pierderea independenței lor, se înșeală. Ne vom apăra împotriva unor asemenea metode de forță și nu putem crede că lumea civilizată vestică nu va găsi niște căi care să fie mai puternice decât simpatia ei necondiționată.”

Discursul lui Tanner care întărea determinarea guvernului și poporului finlandez de a rezista agresiunii, cât și apelul adresat statelor vestice, erau un răspuns la inițiativa sovietică de constituire a unui guvern – finlandez marionetă la 2 decembrie, condus de comunistul finlandez O. Kuusinen în satul Terijoki aproape de frontiera fino – sovietică, guvern recunoscut numai de către Uniunea Sovietică, în comparație cu guvernul finlandez legitim de coaliție națională, recunoscut de toate puterile europene cu excepția URSS-ului.

Această putere morală a poporului finlandez avea să se facă prezentă în desfășurarea războiului. Deși inițial datorită disparității imense între forțele finlandeze și cele sovietice, ultimele fiind copleșitoare cantitativ, statele europene au crezut că chestiunea înfrângerii defensivei finlandeze era o problemă de zile – în mod surprinzător, Finlanda avea să se mențină ferm pe așa numita Linie Mannerheim, în lunile decembrie 1939 și ianuarie 1940, în fața puternicelor atacuri ale armatei sovietice.

În timp ce fortificațiile din istmul Karelian rezistaseră cu succes presiunii forțelor militare sovietice, la nord de Lacul Ladaga și de-a lungul întregii frontiere estice a Finlandei, forțele militare ale acestei țări aplicau cu succes așa numita tactică “motti” anihilând o serie de mari unități sovietice.

Singurul obiectiv al defensivei finlandeze, fixat încă din anul 1926 – stabilizarea frontului și fixarea adversarului suficient timp pentru a se obține ajutor din afară – devenea astfel posibil. Mannerheim câștigase un moment de răgaz, în condiții grele pentru redeschiderea contactelor diplomatice fino – sovietice și sondarea disponibilității de sprijinire a Finlandei de către statele vestice. Din păcate această politică nu a avut rezultatele scontate.

La începutul lui februarie, forțele sovietice și-au relansat ofensiva în istmul Karelian , cu forțe și capabilități militare mult sporite. După două săptămâni de lupte grele Linia Mannrheim era străpunsă, iar orașul Viipuri ocupat la începutul lui martie 1940.

Opinia publică și guvernele anglo- franceze se pronunțaseră în mod public zgomotos în favoarea Finlandei, plănuindu-se chiar constituirea și trimiterea unui corp expediționar aliat în sprijinul Finlandei, dar cu scopul ascuns de creare a unui nou front în Scandinavia pentru a tăia fluxul aprovizionării cu minereu de fier dinspre Suedia spre Germania. În condițiile de tergiversare ale acestor operațiuni, Finlanda n-a mai riscat să mai aștepte ajutorul aliat, fiind nevoită să încheie ostilitățile la 13 martie 1939 prin semnarea unui Tratat de pace la Moscova, în condiții foarte grele pentru ea, dar care îi asigurau supraviețuirea statală și independența.

În ceea ce privește Armata Roșie, în ciuda celor declarate de Molotov în discursul din fața Sovietului Suprem din 29 martie 1940, în care pretindea că “Armata Roșie a distrus Linia Mannenheim și prin aceasta s-a acoperit de glorie ca prima armată care și-a forțat drumul în condiții foarte grele”, de fapt “Armata Roșie se alesese cu nasul însângerat” din partea armatei finlandeze – etichetă care ascundea realitatea zecilor de mii de soldați ruși morți înghețați sau de gloanțele finlandezilor în zăpezile nordice.

În cadrul războiului de iarnă și al celui de “continuare” forțele defensive finlandeze, au reprezentat sufletul Finlandei salvând țara de la devastarea sovietică și dând timp guvernului său să ducă tratative de pace. Armata finlandeză devenea astfel, în practică, unul dintre cei mai importanți factori pentru politica de securitate a țării.

Războiul de iarnă un, război de frontieră cu caracter internațional, dar și un conflict care pune în balanță soarta republicii finlandeze, lua astfel sfârșit. Studiul de față își propune tocmai să analizeze cauzele și situațiile care au permis armatei finlandeze să reziste cu succes tăvălugului sovietic, dar și greșelile strategice și tactice sovietice care au permis realizarea acestei rezistențe.

Armata finlandeză – constituirea și organizarea forțelor militare finlandeze până în ajunul declanșării Războiului de Iarnă

A.1. Politica finlandeză în domeniul apărării naționale – organizarea armatei finlandeze

Încă din anul 1626, când Finlanda nu era altceva decât o parte a regatului suedez, exista o forță militară finlandeză permanentă de 8 regimente de infanterie și 3 de cavalerie,dar formal baza armatei finlandeze independente se regăsea în Actul de Recrutare din anul 1878 promulgat de țarul Rusiei care oferea Marelui Ducat al Finlandei dreptul de a avea o armată proprie, datorită statutului special de care se bucura la acea vreme în cadrul imperiului rus. Din 1898 datorită politicii de rusificare a statului țarist, armata finlandeză a fost transformată în armată imperială, permițând trupelor și ofițerilor ruși să servească în unități finlandeze și viceversa.

Însă numai unii finlandezi au putut servi însă ca ofițeri activi în armata țaristă. Pe de altă parte, odată cu declanșarea primului război mondial, activiștii pentru independența Finlandei aveau să obțină acordul german pentru constituirea unui batalion de “vânători” finlandezi – jaeggers. Prin această inițiativă, 1000 de tineri finlandezi aveau să primească instrucție militară germană, unii dobândind și cunoștințele necesare pentru a deveni ofițeri.

După revoluție rusă din octombrie 1917, dieta finlandeză s-a declarat la 15 noiembrie, același an, depozitara puterii suverane în Marele Ducat, proclamație care a fost urmată de declarația de independență a Finlande. La 12 ianuarie, Eduskunta – dieta finlandeză- împuternicirea guvernului lui Svinhufvud cu puteri depline pentru crearea unei forțe de poliție și a unei forțe militare pentru restaurarea ordinii, în condițiile agitațiilor comuniștilor finlandezi. Svinhufvud a interpretat această împuternicire ca o autorizare de constituire a unei armate naționale finlandeze. Astfel la 27 ianuarie 1918, locotenent – generalul C.G. Manneheim, fost ofițer de cavalerie în armata țaristă, era investit cu funcția de comandant șef al noii înființate armate finlandeze.

În condițiile izbucnirii războiului civil, prima măsură a guvernului provizoriu finlandez, refugiat la Vaasa, a fost aceea de a proclama mobilizarea generală a armatei finlandeze, măsură inspirată de Actul de Recrutare din 1878, încă valabil, care obliga în mod formal toți bărbații tineri sănătoși să presteze serviciul militar. Aceasta avea să-și primească botezul focului în cadrul războiului civil finlandez, forțele ei numărând 70000 de oameni, la sfârșitul războiului, conduși de ofițeri suedezi voluntari și foști ofițeri din armata rusă, precum Mannerheim.

La sfârșitul războiului, Mannerheim a demisionat din funcția de comandant șef ca protest față de implicarea germană în organizarea armatei finlandeze. În decursul războiului civil, datorită controlului superficial exercitat de guvernul finlandez, atribuțiile lui Mannerheim ca și comandant șef, deși nu fuseseră definite în detaliu, acopereau o arie foarte largă în practică. Astfel, comandantul șef direcționa și decidea operațiile militare, era responsabil cu problemele de politică externă cu caracter militar acționând în practică în mod independent față de factorul politic finlandez, pe care-l consulta prin ofițerii săi de legătură. Aceste atribuții și atitudini ale Comandantului șef aveau să se păstreze de-a lungul perioadei interbelice la nivelul armatei finlandeze, prezența lor făcându-se simțită mai ales în organizarea direcției războiului în cadrul viitorului război de iarnă și a implicării militare finlandeze în cel de-al doilea război mondial.

În condițiile demisiei lui Mannerheim, Svinhufvud , conform Constituției finlandeze, era cel care în calitate de președinte, deținea și funcția de comandant militar suprem. În activitatea de organizare și gestionare a armatei finlandeze, acesta se baza pe Direcția de Afaceri militare – a cărei prerogative erau concentrate în mâinile unei instituții constituite special pentru această problemă : Comisia Senatului pentru Afaceri de război – cât și pe ministerul Apărării. Perioada anilor 1918-1919 avea să fie singurul moment din istoria Finlandei când comandantul militar suprem era investit de membrii guvernului. De altfel noul comandant șef ales, maiorul general W.Thesleff, avea să demisioneze la sfârșitul anului 1918 din această cauză.

Sfârșitul anului 1918, a însemnat și sfârșitul orientării pro germane a Finlandei. Mannerheim avea să fie solicitat să ocupe prerogativele de regent al Finlandei, până la 17 iulie 1919. Această funcție implica de asemenea și comanda supremă a forțelor militare. Acesta a promulgat în februarie 1919 o nouă lege a serviciului militar care va suferi de-a lungul perioadei interbelice o serie de modificări. Această legea fost adoptată datorită diferitelor probleme cu care se confrunta apărarea națională. Astfel, în acel moment, nu exista nici un cadru militar superior cu studii autohtone și nici cadre militare inferioare. Acestea aveau să fie improvizate, , ofițerii fiind aleși din rândul celor ce serviseră în fosta armată țaristă, din rândul tinerilor militari finlandezi foști membri ai batalionului de “jaeggers” și din cei ce dovediseră afinități pentru această funcție în cadrul Războiului Civil. În paralel, Mannerheim s-a preocupat de formarea generațiilor viitoare de cadre militare fondând în același an Școala de ofițeri rezerviști și Academia militară – Școala de cadeți. La aceste două instituții de învățământ militar s-a adăugat fondarea Colegiului de război în anul 1924. Mannerheim nu-și va întări politica organizatorică a armatei, el demisionând din funcțiile sale, datorită divergențelor avute cu factorul politic finlandez cât și contradicțiilor existente la nivelul cadrelor de ofițeri unde foștii “jaeggers” nutreau adânci resentimente față de dominația foștilor ofițeri țariști la nivelul eșaloanelor superioare ale armatei finlandeze.

K.J. Stahlberg, primul președinte al republicii finlandeze,a exploatat atribuțiile largi pe care le implica funcția de comandant-șef al armatei, el întărind controlul și autoritatea prezidențială asupra armatei, ca un deținător incontestat al celei mai înalte funcții militare. El avea să refuze investirea lui Mannerheim ca și comandant al Gărzilor civile.

În perioada anilor ’20, prin forțele defensive ale Finlandei se înțelegeau forțele terestre, cele navale, forța aeriană, Organizarea teritorială, Garda civilă și forțele de grăniceri. Pe timp de pace efectivele terestre ale armatei finlandeze se ridicau la trei divizii – fiecare dispunând de trei regimente, 1 sau 2 batalioane de vânători “jaeggers”, 1 sau 2 regimente artilerie și unități de sprijin – o brigadă de infanterie ușoară și o brigadă de cavalerie.

Din punct de vedere al politicii financiare a guvernului finlandez, gestionată în domeniul apărării naționale în perioada anilor ’20, proporția bugetului dedicat acestui sector reprezenta 15% din bugetul anual al Statului finlandez. În 1925, ministerul Apărării a conceput primul plan de achiziții militare, cerând 5125 milioane mărci finlandeze pentru îmbunătățirea situației materiale a forțelor armate. Refuzul Eduskuntei de a aproba acest plan de finanțare a apărării a determinat demisia guvernului de atunci. Un an mai târziu, a fost propus un nou plan de finanțare, mai redus din punct de vedere financiar, de 2642 milioane de mărci finlandeze. Deși refuzat, la rândul său, acest plan a facilitat cooperarea viitoare între ministerul apărării și înaltul Comandament General în realizarea unor planuri detaliate de achiziții militare.

Anii ’20 aveau să fie, de asemenea, confruntați cu rivalitatea mai sus menționată între ofițeri. În 1924, aproape 90% din corpul de ofițeri finlandezi amenința cu demisia cerând guvernului îndepărtarea din cadrul armatei a celor al căror patriotism și orientare politică era pusă la îndoială. Deși cerințele acestora n-au fost îndeplinite în totalitate, s-a produs un fel de epurare a armatei finlandeze, mulți ofițeri superiori ce serviseră în armata rusă fiind nevoiți să demisioneze sau să se vadă retrogradați, mutați în posturi inferioare, pentru a fi înlocuiți cu mult mai tinerii ofițeri “jaeggers”.

În anul 1928 guvernul finlandez a luat o decizie importantă, integrând în sistemul defensiv național organizațiile de protecție teritorială precum Gărzile Civile. Garda Civilă se constituise înainte de Războiul Civil , bazându-se pe voluntariat. Statutul și obligațiile sale aveau să fie adoptate în mod oficial prin lege în anul 1927, urmând a fi specificate într-un statut special în mai 1928. Ca parte a forțelor defensive finlandeze misiunea sa era apărarea țării și protejarea sistemului social legitim. Comandantul Gărzilor civile era subordonat în mod direct președintelui Republicii, la fel ca cel al Forțelor Armate. În 1939 ea era organizată sub forma a 22 de districte, organizația contând pe sprijinul efectiv a peste 111000 de membri.

Unitățile Gărzii Civice urmau cursuri de pregătire militară și antrenament, fiind mai bine antrenate decât restul rezerviștilor indiferent dacă membrii acesteia își îndepliniseră sau nu serviciul militar obligatoriu. Ea avea să păstreze capacitățile și abilitățile militare ale ofițerilor rezerviști care le conduceau, în timpul perioadei premergătoare războiului de iarnă. În ciuda faptului că aveau o capacitate combativă deloc de neglijat, garda civilă efectuând anual antrenamente, punctul slab al acestor formațiuni consta în faptul că nu cuprindeau cetățeni finlandezi cu o orientare politică determinată – cei cu orientări politice de stânga fiind excluși – conferind astfel acestei organizații un caracter de “clasă”.

Începând însă cu 1930, conceptul de apărare al țării capătă din ce în ce mai multă importanță, deși în practică guvernul și parlamentul finlandez s-au arătat în continuare dispuse să promoveze o politică rezervată față de fondurile necesare pentru armată. Această atitudine se baza pe credința în capacitățile Societății Națiunilor de contracarare a oricărei agresiuni, împărtășind la rândul lor iluziile pacifiste ale democrațiilor occidentale. Pe da altă parte, Finlanda nu avea tendințe expansioniste nici măcar pentru Karelia Orientală, doar câțiva membri și organizații izolate ale societății finlandeze revendicând-o. Opinia publică finlandeză percepea apărarea națională mai degrabă ca pe o obligație civică, decât ca pe o necesitate implacabilă.

Totuși se înregistrează o serie de progrese în domeniul instruirii, mai ales la nivelul artileriei, al cărei nivel de pregătire era ridicat datorită activității inspectorului general G-ralul Neronen. De asemenea, corpul de ofițeri se organizează după perioada de turburări de la mijlocul anilor ’20. Aceste aspecte pozitive erau însă infime în comparație cu lacunele resimțite la nivelul organizării armatei finlandeze. Din punct de vedere al armamentului și echipamentului acesta era vechi și uzat, tehnicile moderne precum armamentul antitanc și antiaerian lipseau, domeniul blindatelor nu dispunea decât de câteva zeci de tancuri de model vechi de tip Renault, cumpărate în 1919, iar aviația suferea același grad de uzură. Faptul cel mai grav însă îl reprezenta insuficiența cantității de material militar în caz de mobilizare pentru echiparea unei armate de campanie.

Pe de altă parte situația internațională impunea ca o necesitate reorganizarea și modernizarea armatei finlandeze. Progresul tehnologic al aviației și blindatelor, resimțit în lumea europeană, politica sovietică de reînarmare și reorganizare a armatei sale, avea să determine revizuirea concepțiilor cercurilor politice finlandeze.

Până în 1931, forțele militare finlandeze nu beneficiaseră decât de aprobarea unui program de construcție navală, costisitor și nefinalizat și de un proiect de mobilizare a industriei militare autohtone, dar care nu a avut măsuri practice, cele câteva fabrici finlandeze de acest tip fiind incapabile să acopere nevoia de arme și muniții chiar și pe timp de pace.

Problema concentrării și mobilizării armatei finlandeze ridica noi întrebări, ea suferind o serie de handicapuri. În caz de agresiune, armata finlandeză trebuia să ajungă în zonă de invazie din istmul Karelian înaintea inamicului, dar acest proces necesita două săptămâni pentru realizare. Comparativ, Uniunea Sovietică dispunea, la o zi de marș de granița finlandeză, de orașul Leningrad care putea sprijini atâtea divizii cât întreaga armată finlandeză, forțele sovietice fiind capabile să atingă frontiera istmului Karelian în câteva zile și să surprindă astfel trupele finlandeze încercuindu-le.

În 1931, P.E. Svinhufvud, președintele reales al Republicii, împărtășea punctele de vedere ale lui Mannerheim. El intenționa să-i predea comanda supremă acestuia, pentru a-i sprijini politica de dezvoltare a defensivei țării și a planurilor operaționale. În acel an, Consiliul de Apărare Națională, fondat încă din 1924, a fost refondat, avându-l pe Mannerheim ca președinte. În anul 1933, cu scopul de a se realiza o cooperare strânsă între Comandantul șef și autoritățile militare, comanda forțelor armate a fost subordonată Consiliului Apărării condus de către noul mareșal Mannerheim.

Acest Consiliu de apărare a schimbat sistemul de mobilizare și de recrutare al armatei finlandeze,între anii 1932 – 1934, trecând de la mobilizarea pe cadre și unități la mobilizarea regională.

Acest nou sistem era ingenios și rapid ca desfășurare, adaptat la populația Finlandei, mică la număr , și la bugetul sărac al apărării. Sistemul a înlăturat vechiul mod de mobilizare pe unitățile armatei înlocuindu-l cu cel al districtelor militare. Astfel , întreaga țară a fost divizata in nouă districte militare fiecare reprezentând echivalentul unei divizii, dispunând de cadrele și statul-major propriu. Noul procedeu de mobilizare se baza pe nucleul sistemului de cadre al unităților ce funcționau pe timp de pace și pe rezerviști. Soldații și ofițerii unei unități erau de obicei din aceeași localitate, fapt care mărea coeziunea acesteia și menținea moralul ridicat. În caz de mobilizare aceștia mergeau spre punctele de mobilizare, luând cu ei echipamentul . Centrele locale reprezentau baza batalionului de infanterie, creându-se astfel o structură piramidală. Avanatjul acestui sistem de mobilizare consta în rapiditatea lui, permițând de asemenea armatei permanente să întârzie ofensiva inamică în timp ce armata finlandeză era mobilizată. Aceste scheme de mobilizare erau des repetate prin noi antrenamente ale rezerviștilor pe timp de pace. În perioada anilor 1935-1939, circa 22 de regimente și 87 de batalioane de infanterie, 9 regimente și 26 batalioane și 4 baterii independente de artilerie au fost antrenate în acest mod. Între 1918 și 1939 circa 509 000 de oameni au fost recrutați, dintre aceștia, circa 200 000 luând parte la ședințele de reantrenament. Acest sistem de mobilizare a funcționat foarte bine în toamna anului 1939.

Problema serviciului militar obligatoriu avea să fie rezolvată în mod satisfăcător în același an, 1932, când a fost adoptat și aplicat un nou Act de recrutare care statua serviciul militar obligatoriu la o durată de 350 zile pentru soldați și 440 zile pentru ofițeri, după care erau trecuți în rezervă, fiind periodic rechemați pentru reîmprospătarea antrenamentului. Astfel Finlanda avea cel mai lung serviciu militar dintre țările nordice – Norvegia spre comparație avea un serviciu militar de 80 de zile. Această diferență de instruire explică succesul armatei finlandeze în perioada ’39 – ’40 și eșecul norvegian de a rezista invaziei germane.

Dacă din punct de vedere psihologic armata finlandeză avea un moral ridicat, datorită unei astfel de măsuri altceva se poate afirma despre situația materială a armatei finlandeze. În condițiile în care Finlanda era o țară agricolă săracă, cu o clasă politică diversificată și divergentă, forțele armate continuau să nu primească fonduri suficiente. Am prezentat mai sus starea materialului și echipamentului militar finlandez la începutul anilor ’30. Abia la mijlocul anilor ’20 a fost aprobat de către parlamentul finlandez un plan de finanțare al apărării, insuficient însă în condițiile în care se preconiza cheltuirea a 1682 milioane de mărci finlandeze pe o perioadă de 8 ani, deși nevoile reale pe 5 ani erau de 4100 milioane . Astfel, în perioada 1919-1930, forțele de apărare finlandeze au primit 858 milioane de mărci, dintre care armatei i s-au alocat 50% , marinei 30% și aviației 20%, iar în perioada 1931-1934, 441 milioane, situația îmbunătățindu-se în următorii trei ani, când s-au acordat 1085 milioane de mărci finlandeze.

În anul 1938, atitudinea factorilor de decizie politici se schimba. Amenințarea unui nou război se apropia, iar mareșalul a trebuit să lupte pentru a obține extinderea cheltuielilor pentru bugetul de apărare , neglijată în decada precedentă. Încă din 1931, singura posibilă amenințare pentru integritatea teritorială finlandeză era percepută a fi Uniunea Sovietică, nici o altă posibilitate neputând fi luată în considerație în mod serios. Consiliul de Apărare a analizat problema modului în care o țară atât de mică cum era Finlanda – cu resurse umane, materiale și financiare limitate – putea să se apere cât mai eficient. Această instituție avea să ajungă la concluzia că forțele armate finlandeze trebuiau să devină suficient de puternice pentru a descuraja orice potențială agresiune și pentru a respinge sau cel puțin să stopeze orice atac, permițând astfel sosirea la timp a ajutorului politic și militar extern.

În 1938, mareșalul Mannerheim l-a avertizat pe președintele Finlandei, Kyosti Kallio, de incapacitatea forțelor armate finlandeze de a se opune eficient unei agresiuni. În 1938, el a sugerat crearea unei armate terestre de 13 divizii în întregime echipate și dispunând de muniție pentru două – trei luni. Recomandările sale și ale Consiliului de apărare în acest sens n-au ajuns în fața Eduskuntei.

În același an însă, guvernul finlandez, beneficiind de sprijinul social democraților, a aprobat un program militar de finanțare de circa 2710 milioane mărci finlandeze pe o perioadă de 5 ani. Suma era remarcabilă pentru bugetul finlandez. La începutul lui ’39, Mannenheim își oferea demisia în urma refuzului de a i se acorda grantul de 500 milioane de mărci cerut pentru fortificarea Insulelor Alland, fiind convins să revină asupra deciziei sale abia după ce guvernul și parlamentul finlandez au aprobat 100 milioane în acest scop și au fost de acord să-l consulte în viitor asupra tuturor problemelor de apărare.

În ciuda autorității sale în ambele sfere, atât cea politică cât și cea militară, și a succesului obținut în contracararea tuturor încercărilor cercurilor politice de a-i limita domeniile de activitate, Mannerheim n-a reușit să implementeze reorganizarea și modernizarea materială a forțelor militare finlandeze la timp și în totalitate. Deciziile adoptate de guvernul finlandez în acest sens, în anii 1938-1939, fuseseră aprobate prea târziu, doar o mică parte din arma finlandeză beneficiind de aceste măsuri, înainte de declanșarea războiului de iarnă.

Incapacitatea defensivei finlandeze a avut ca rezultat în mod evident o politică externă pașnică, atitudine pe care Uniunea Sovietică a interpretat-o ca pe o slăbiciune a Finlandei și ca pe un semn al incapacității finlandeze de a rezista în fața unei eventuale presiuni a Germaniei beligerante, în condițiile căutării de către aceasta din urmă a unei baze de atac împotriva Uniunii Sovietice.

A.2. Linia Mannerheim

Istoria Liniei Mannerheim datează încă din perioada războiului civil când comandantul șef finlandez al armatei “albe”, generalul C.G. Mannerheim, a început să inițieze planuri pentru apărarea Istmului Karelian împotriva Rusiei.

La 7 mai 1918, Mannerheim dădea ordinul de investigare și de constituire de planuri preliminare în acest sens. Primele două planuri nu au fost de producție finlandeză, ci au avut la bază planificatori străini: suedezi și respectiv germani. Primul plan a fost însă ignorat în condițiile demisiei lui Mannerheim din poziția de comandant șef, la 29 mai 1918. Cel de-al doilea plan, alcătuit de colonelul german baronul von Brandenstein, avea să fie cel mai apropiat ca și concepție de viitoarea Linie Mannerheim. Acest plan a căzut, de asemenea, repede în uitare, odată cu sfârșitul perioadei influenței germane.Inițiativa a fost reluată de maiorul – general P. O. Enckell, șeful Statului Major General din anul 1919, care a început imediat să studieze diferitele posibilități, cât și regiunea vizată prin vizite dese. El luase în considerare această idee, confruntat fiind cu bugetul mic acordat Apărării și cu insuficiența cantitativă a trupelor finlandeze necesare pentru apărarea Istmului Karelian. Construirea unor asemenea fortificații defensive ar fi micșorat numărul de oameni necesari pentru apărare și ar fi permis realizarea de operațiuni active împotriva inamicului , dispunând de forță umană mult mai mare.

Ideea “Liniei Enckell” consta în crearea unor puncte fortificate dotate cu arme automate, cu unghi de foc larg, capabile a fi folosite de un număr relativ mic de oameni. Obiectivul lor principal era câștigarea de timp pentru a permite mobilizarea armatei finlandeze și protejarea transportării armatei necesare pentru apărarea orașului Viipuri, cel mai important centru urban și strategic din regiune.

Cel care avea să influențeze în mare măsură operațiunea de fortificare a Finlandei, înainte de Războiul de Iarnă, a fost lt. col. J. Chr. Fabnitius, fost ofițer superior de geniști și de fortificații în armata țaristă. Beneficiind și de sprijinul unei misiuni militare franceze, sosite în vara lui 1919 pentru sprijinirea constituirii și organizării armatei finlandeze – ce avea în componența sa și câțiva experți în fortificații – Fabritius a analizat în detaliu posibilitatea de creare a unor fortificații în zona istmului. Astfel, asigurarea apărării zonei dintre Golful Finlandei și râul Vouksi era planificată a fi realizată prin construirea a 80 de buncăre dotate cu mitraliere, costul fiecărui buncăr fiind estimat la 100-110 000 mărci finlandeze. Datorită acestor costuri care nu puteau fi acoperite decât în proporție de 75%, Enckell a optat pentru soluția franceză de construire a buncărelor, cu rază de foc frontală, cu unghi de foc între 90-120 de grade și cu capacitatea de a rezista la trei lovituri directe ale unui howitzer de 6 inch (152 mm.). Betonul folosit pentru construirea lor avea un grad de comprimare de 300 kg/cm2 pereții buncărelor nefiind dublați de întărituri de oțel. În schimb au fost amestecate pietre în beton. Buncărele de beton, înalte de 2,50 – 2,60 metri, erau dificil de camuflat și din această cauză ușor de localizat în teren. În total 164 de fortificații din beton au fost construite în perioada anilor 1920-1924, în ciuda criticilor aduse calității materialului folosit și poziționării lor neinspirate în teren. La 26 septembrie 1924 generalul Enckell demisiona datorită critcismului adus ideii sale. După 1924 nici o fortificație nouă n-a mai fost construită în Istm pentru a lungă perioadă de timp.

Abia în 1931, după multe propuneri, polemici și vizite la fața locului, s-a hotărât construirea viitoarei “Linii defensive principale”, pe baza planurilor “Liniei Enckell” și a planurilor lui Fabritius – în zona dintre Lacul Muolaa și Vuoksi. Ea avea să intre în aplicare la mijlocul anului 1932, folosindu-se ca forță de muncă batalionul de geniști, pentru a se scădea costurile. În februarie 1935, Fabritius revenea în zona Istmului în calitate de șef al noilor lucrări de fortificați, rezistând în această funcție până în 1938, luptând mereu pentru creșterea fondurilor alocate acestor lucrări. Abia în condițiile agravării situației politice în centrul Europei, s-a acordat mai multă atenție lucrărilor la fortificații. În perioada 1936-1939, 38 de vechi buncăre de beton au fost reparate, alte 11 de acest fel modernizate și 52 noi buncăre au fost construite până la izbucnirea războiului.

Pe lângă buncărele din beton construite, în sectorul Inkila aveau să fie construite în anii 1932-1937, 7 buncăre, în construcție cărora a fost folosită și armura de oțel, acoperișul putând astfel să reziste la loviturile directe ale unui howitzer de 152 mm, iar înălțimea acestor buncăre a fost considerabil micșorată permițând camuflarea lor în mediul înconjurător. Din păcate prețul acestor tipuri de buncăre era foarte mare, în jur de 3,5 – 3,6 milioane de mărci finlandeze pentru trei buncăre, ceea ce a determinat abandonarea folosirii armurii de oțel în construcția buncărelor. În schimb, în perioada anilor ‘38-’39, s-a mărit gradul de comprimare al betonului folosit, care a crescut până 450 kg/cm2 și uneori chiar până al 600 kg / cm2 Inamicul fiind astfel silit să folosească tunuri de calibru greu pentru a le distruge prin foc direct.

Această posibilitate a fost accentuată de inspectorul artileriei, generalul V.P. Neronen, încă din anii ’20, fără a se găsi însă nici o soluție eficientă de prevenire a acestui posibil. pericol.

Astfel, în momentul mobilizării armatei finlandeze, la 11 octombrie 1939, situația din Istm era departe de a fi pozitivă. Fortificațiile de câmp – tranșeele pentru infanterie, buncărele de lemn și de pământ, adăposturile, obstacolele de sârmă ghimpată – nu erau construite decât cu mici excepții, iar obstacolele antitanc se aflau încă în faza de construcție urmând, a fi terminate la sfârșitul anului în curs. La aceste aspecte negative se adauga și faptul că cea mai mare parte a obstacolelor vechi de sârmă ghimpată, construite în anii ’20, nu mai erau eficiente.

În aceste condiții, toate unitățile staționate în istm au început imediat lucrările de pregătire a acestor tipuri de fortificații. De asemenea, în vara și toamna anului 1939, mii de civili finlandezi din toate categoriile sociale aveau să-și petreacă vacanța participând ca voluntari la munca de fortificare a Istmului Karelian.

Linia Mannerheim nu urmase în construcția ei în mod exact “Linia Enckell”. Astfel, buncărele din zonele Muolaa, Sikniemi și Salmankaita nu au făcut parte în mod direct din linia mai sus menționată, iar zona fortificată dintre Lacul Muolaa și râul Vuoksi era alcătuită numai din fortificații de tip vechi.

La sfârșitul lui octombrie 1939, Linia Mannerheim cuprindea în zona dintre Golful Finlandei și Vuoksi 75 km adâncime, 55 fortificații de beton, dintre care 20 de tip vechi, iar în zona Vuoksi -Taipala circa 55 de km adâncime și 26 fortificații de beton, toate construite în anii ’20. Comparativ cu linia Maginot, care conținea 10 buncăre de acest tip pe kilometru pătrat numai în zona cea mai slabă calitativ – granița belgiană, Linia Mannerheim avea câte un buncăr de beton la fiecare 1,5 km.

În ceea ce privește obstacolele antitanc, principalul tip îl reprezinta obstacolele de piatră, depozitele bogate de granit ale Finlandei fiind exploatate intens în acest scop, datorită cantității mici de ciment de care se dispunea și mijloacelor primitive și mici din punct de vedere cantitativ – în general căruțe trase de cai. Pe lângă aceste tipuri de obstacole au mai fost realizate șanțuri antitanc, dar care s-au dovedit ineficiente împotriva tancurilor sovietice, de vreme ce etalonul folosit pentru constituirea și testarea lor îl reprezentase tancul Renault , obținându-se astfel o idee eronată asupra eficienței lor. Aceste obstacole antitanc aveau să fie construite în cele mai amenințate zone precum Inkila, Summa, Taipala și Istmul dintre Lacul Muolaa și râul Vuoksi.

Războiul de iarnă avea să creeze,prin propaganda, sovietică mitul “Liniei Mannerheim”, ca o justificare a eșecului său, fiind considerată “o barieră de beton armat, de o forță excepțională și construite după cele mai recente invenții ale tehnicii moderne, comparabilă cu Liniile Maginot și Siegfried pe care nici o armată nu o forțase “.

De fapt acest mit era un bluf, situația fiind cu totul alta – cea prezentată mai sus. Atuurile acestei linii fortificate nu aveau să fie numai fortificațiile în sine, cât și capacitatea de luptă a finlandezilor, barierele naturale și clima iernii finlandeze.

*

Politica defectuoasă de finanțare a apărării finlandeze, necolaborarea între factorii militari și cei politici finlandezi, cât și resursele umane, materiale și financiare limitate ale micului stat finlandez au reprezentat motivele pentru care forțele militare ale acestui stat erau nepregătite în mare parte în toamna anului 1939, pentru un război de durată.

Forțele beligerante în cadrul războiului de iarnă

Încă de la 5 octombrie 1939, Mannerheim remarca mișcările de trupe sovietice de la frontieră și survolările spațiului aerian finlandez de către avioanele sovietice în timpul negocierilor fino-sovietice de la Moscova, din toamna târzie a acelui an. Îngrijorat de aceste semnale și de perspectiva atacului sovietic ce părea iminent, Mannerheim ordona la 11 octombrie, cu ajutorul guvernului finlandez, mobilizarea generală, deghizată sub forma reîmprospătării antrenamentului militar, activitate atât de obișnuită pentru rezervistul finlandez și probabil la fel de banală și pentru sovietici. Convins că mișcările de trupe sovietice din apropierea graniței maschează de fapt mobilizarea grosului de forțe sovietice, Mannerheim a încercat ca printr-o politică de evitare a provocărilor sovietice să câștige timp pentru reorganizarea și întărirea în ultima clipă a armatei finlandeze și a linii de fortificați din istmul Karelian.

Atacul neprovocat al forțelor finlandeze, în dimineața de 30 noiembrie, avea să-l surprindă în toiul pregătirilor de ultimă oră.

B.1. Armata finlandeză. Forțe militare și tehnică de luptă

B.1.1. Armata finlandeză. Situația ei la 30 noiembrie 1939

În lumina perspectivelor îngrijorătoare de la Moscova, efortul de îmbunătățire a capabilităților defensive ale Finlandei erau considerate insuficiente. În săptămâna care a urmat invitației sovietice de negociere a fost realizată mobilizarea parțială a forțelor armate finlandeze sub forma unui “reîmprospătări ” a antrenamentelor. La 11 octombrie mareșalul Mannerheim, președintele Consiliului de apărare, ordona mobilizarea generală, aplicată începând cu 14 octombrie 1939.

La 17 octombrie, președintele Finlandei Kyosti Kallio promulga o ordonanță care prevedea că “în cazul anumitor circumstanțe, președintele poate numi un Comandant Șef care va acționa ca și comandant suprem al Forțelor de Apărare”, investindu-l chiar în aceeași zi pe baronul Carl Gustav Mannerheim în această funcție. Împuternicirile Comandantului Șef pe timp de război erau foarte largi și cuprinzătoare: era răspunzător cu controlarea procesului de mobilizare al forțelor defensive ale țării, conducea operațiunile militare terestre, navale și aeriene, gestiona surplusul de material de care aveau nevoie forțele militare, informând guvernul de aceste necesități, decidea numirea cadrelor militare pe timp de război și propunea guvernului măsuri în domeniul politicii externe și interne a țării, pe care el le considera necesare pentru defensiva țării.

Încă din perioada negocierilor finio-sovietice, Mannerheim avea să se implice în chestiunile politice, sugerând în convorbirile sale cu conducerea politică finlandeză, o soluție de compromis, arătând că guvernul nu dispunea de armata capabilă să lupte cu o mare putere așa cum presupunea politica ei externă. Guvernul finlandez avea să refuze cererile sovietice, deși era conștient de posibilitatea războiului. Înainte de a părăsi Moscova, delegaților finlandezi aveau să le răsune în urechi cuvintele lui Molotov: “noi civilii se pare că nu am făcut nici un progres, acum e rândul militarilor să vorbească”.

Într-adevăr, atât de parte finlandeză, cât și de partea sovietică venise timpul războiului. Războiul de iarnă avea să fie gestionat de partea finlandeză atât de militari cât și de politicieni. În condițiile în care președintele Finlandei, Kyosti Kallio, obținuse această postură datorită meritelor sale politice interne, politica externă nefiind punctul său forte, conducerea politică a războiului a trecut automat în mâinile primului ministru finlandez Risto Ryti, viitor președinte al acestui stat, și a ministrului de externe Vainno Tanner, în timp ce chestiunile de natură militară, dar și unele probleme de politică externă erau gestionate de comandantul șef, mareșalul Mannerheim, secondat de ministrul apărării, generalul Rudolf Walden, un binecunoscut industriaș și reprezentantul comandantului șef în cabinetul finlandez.

În ziua declanșării războiului de iarnă, președintele finlandez preda în mod oficial atribuțiile sale de comandant suprem al forțelor de apărare lui Mannerheim. Acesta avea să-și amplaseze cartierul general la Mikkeli, în centrul Finlandei, în timp ce în capitală, cu sprijinul acestuia, avea să se formeze noul guvern de coaliție națională condus de Risto Ryti., în locul guvernului A.K. Cajander de centru stânga.

În momentul izbucnirii războiului, armata finlandeză mobilizase cele 9 divizii districtuale pe lângă cele trei divizii care constituiau unități ale armatei permanente, cât și un mare număr de batalioane și alte mici unități independente. Cu scopul de a asigura întărirea armatei terestre a fost creată o brigadă de infanterie de rezervă. Această forță de 9 batalioane avea să fie repede introdusă în luptă, datorită necesităților existente la mijlocul lui decembrie.

Armata finlandeză era divizată în trei corpuri de armată: corpul II și III creând Armata Istmului , aflată sub ordinele lt. Generalului H. Oesterman, iar corpul IV finlandez era condus de maiorul-general J. Hagglund. Trupele finlandeze din nordul țării erau constituite în grupul nord finlandez, divizat în două subgrupuri: Grupul Lapon ce apăra un front de la Petsamo până la Salla și Grupul nord Kerelian ce ținea frontul în zona Kuhmo – Ilomantsi. Legătura dintre aceste două subgrupuri era asigurată de două batalioane independente, iar în zona de contact dintre Grupul Nord-Karelian și elementele Corpului IV finlandez era acoperită de mici unități subordonate acestei ultime mari unități militare finlandeze.

Din punct de vedere al efectivelor disponibile, Grupul Nord finlandez era foarte slab, Grupul Lapon dispunând ca întăriri de un batalion, o companie și o baterie independentă, cât și de o companie de rezervă, în timp ce Grupul Nord Karelian dispunea de trei batalioane și patru baterii independente, cât și de un batalion de rezervă. De asemenea, Grupul Nord Finlandez avea în directă subordine două batalioane independente și ca rezervă divizia a 9-a – formată numai din două regimente – și două batalioane de întărire. La nivelul întregii armate finlandeze, Mannerheim dispunea de două divizii de rezervă : a 9-a și a 6-a.

Armata finlandeză număra 9 divizii a câte 14 200 de oameni fiecare, la care se adăugau elemente militare independente – în total 337.000 oameni la începutul războiului.În timpul mobilizării principala sarcină a trupelor o constituia construirea unor fortificații terestre adecvate, cu prioritate a obstacolului antitanc, în condițiile lipsei cronice de armament antitanc, adăposturile ocupând un loc secund în ciuda lipsei severe de astfel de construcții, iar tranșeele fiind situate pe un al treilea loc. Ca rezultat al acestor măsuri, comunicațiile dintre tranșee aveau să rămână neterminate la începutul războiului.

Din punct de vedere structural batalionul era unitatea militară de bază a armatei finlandeze. Pe lângă batalioanele organizate în divizii și brigăzi, au fost constituite un mare număr de batalioane independente. Aceste batalioane erau constituite din rândul rezerviștilor autohtoni din zona de graniță fino – sovietică. 25 de astfel de batalioane erau organizate la începutul războiului, la care se adăugau 4 batalioane de bicicliști și 23 de companii separate folosite în defensiva de coastă. De menționat că nici un batalion “sissi” – batalion de guerilă, unități speciale, – nu a fost constituit înainte de izbucnirea războiului, cele 5 batalioane de acest gen fiind organizate în timpul acestuia.

În momentul declanșării războiului de iarnă armata finlandeză ocupa următorul dispozitiv de luptă: armata Istmului Karelian, formată din 6 divizii aflate în componența corpurilor 2 și 3 de armată, era plasată între Golful Finlandei și Lacul Ladoga, de-a-lungul unei linii defensive principale ce se întindea de la lacurile Kuolema și Muolla până la Vouksi și de aici de-a lungul acestui fluviu prin Taipada până la Ladoga. Armata finlandeză desfășurată în cadrul istmului Karelian, număra 133.000 de oameni – circa 42% din totalul forțelor armate finlandeze, corpul 2 de armată (lt. Generalul H. Ohquist) dispunând de 65000 de oameni organizați în 4 divizii în zona dintre Golful Finlandez și Vuoksi, iar corpul 3 de armată (maior general A.E. Heinrichs) de 45.600 de oameni în 2 divizii. La acestea se adaugau efectivele grupurilor înaintate de întârziere și acoperire din zonele Uusikinkko, Muolaa, Lipola, și Rautu, cu un efectiv total de 21 600 de oameni , iar alți 22 000 de oameni se aflau sub directul control al comandantului Armatei Istmului, lt. Generalul H.Osterman.

Pe lângă aceste forțe, rezerva comandantului șef , divizia a 6-a finlandeză, se ocupa cu lucrările de fortificare, fiind gata de intervenție imediată în cazul unei debarcări inamice între Viipuri și Kotka.

La nord de Ladoga era amplasat corpul 4 de armată finlandeză alcătuit din două divizii ocupând un front de 100 km. lungime. Ceilalți aproape 1000 km. ai frontierei de est finlandeze erau acoperiți doar de companii sau batalioane independente ce erau nevoite să improvizeze pentru apărarea acestei regiuni.

Pe lângă aceste forțe, o a zecea divizie, alcătuită din două regimente incomplet echipate și înarmate, se afla la dispoziția comandantului șef, iar în paralel fuseseră create câteva centre de instrucție ce reprezentau nucleul a trei divizii de “completare” finlandeze, ce erau planificate a constitui noile unități de rezervă. În același timp, la sfârșitul lui octombrie era organizat un centru de instrucție la Hameenlinna pentru antrenamentul plutoanelor de luptă antitanc.

În timpul războiului, armata finlandeză a fost nevoită, datorită lipsei cronice de rezerve umane, să apeleze la diferite improvizații. Batalioanele din rezerva principală aveau să fie folosite în prima linie încă de la începutul ostilităților. Acest fapt a determinat schimbări la nivelul sistemului de înlocuire a trupelor. La 1 decembrie s-a hotărât înlocuirea diviziilor cu brigăzi, crescând astfel numărul unităților, în dauna calității și forței de rezistență și de izbire. Efectul defectuos al noului sistem a determinat revenirea la sistemul divizional la 9 decembrie. Cum însă era nevoie de noi unități de rezervă și de înlocuire, atenția a fost concentrată asupra centrelor de instruire, zeci de asemenea centre cu domenii diferite de instrucție fiind create. Nevoia de trupe noi a crescut de-a-lungul războiului, astfel încât în februarie, pierderile creșteau atât de rapid încât cererile depășeau disponibilitățile existente. În perioada decembrie 1939- martie 1940, aveau să fie recrutați, instruiți și constituiți în noi unități militare circa 111000 de finlandezi. La sfârșitul lui martie pentru a oferi timp negociatorilor finlandezi de la Moscova pentru a încheia pacea, Mannerheim ordonă ca “ultimele resurse umane” – 14 batalioane din centrele de antrenament, prost echipate și slab instruite – să sosească pe principalul teatru de operații din Istmul Karelian, la 5 martie.

B.1.2 Tehnica de luptă a forțelor finlandeze în cadrul războiului de iarnă

La 27 noiembrie 1939, într-o scrisoare adresată președintelui Republicii, Kyosti Kallio, mareșalul Mannerheim îi prezenta acestuia situația armatei finlandeze, în caz de război departe de a fi favorabilă. Astfel se spunea că apărarea aeriană și cea antitanc era practic inexistentă; aviația nu dispunea decât de 50 din cele 100 de aparate prevăzute și nici unul ca rezervă, blindatele cuprindeau 30 de care de luptă vechi și demodate, cumpărate în 1919, deja utilizate în cadrul primului război mondial și 30 de tancuri moderne de tip Vickers, cumpărate de un an dar încă neînarmate. Flota era departe de a asigura o veritabilă defensivă maritimă, iar artileria era puțină și veche, deși bine instruită. În ceea ce privea structura organizatorică a armatei, din cele 15 divizii prevăzute, 3 erau încă neînarmate și neechipate, în timp ce a patra nu dispunea de artilerie. La aceste date se adăuga problema mai gravă a lipsei proiectelor pentru realizarea reîmprospătării muniției cât și a programului necesar finanțării unui război de lungă durată.

Singurele elemente pozitive le reprezentau moralul excelent, cunoașterea geografică a terenului și coeziunea internă a trupelor cât și superioritatea calitativă a soldatului finlandez în raport cu cel sovietic în condiții de iarnă foarte grea.

Toate aceste aspecte erau anulate de probleme mai grave. Astfel, lipsa cronică a munițiilor, a combustibilului și lubrifiantului – acesta nemai existând în stocuri decât pentru asigurarea capacității de luptă finlandeze pentru 1-2 luni – reprezentau dificultăți aproape imposibil de surmontat . De asemenea, materialul de transmisiuni, minele antitanc lipseau; îmbrăcămintea și echipamentul oamenilor erau incomplete în momentul sosirii lor la locurile de concentrare, cea mai mare parte a rezerviștilor fiind îmbrăcați civil. Materialul sanitar cunoștea o serie de lipsuri, dar Crucea Roșie a putut intra în război cu 10 ambulanțe bine echipate.

Armata terestră finlandeză era însă inadecvat echipată, ducând lipsă de arme automate, în ciuda propriului lor pistol – mitralieră, producție autohtonă, special conceput pentru tactica desfășurării războiului în pădure. La lipsa uniformelor și muniției se adauga și lipsa mijloacelor de adăpostire precum corturile sau a celor de comunicații – radiourile. Acești soldați fuseseră însă bine pregătiți să opereze în teren împădurit, ca urmare a exercițiilor de reîmprospătare a antrenamentului anterioare războiului, atât pe timp de vară cât și pe timp de iarnă, căpătând astfel o mare capacitate de mobilitate și de manevră în sălbăticia reliefului finlandez, folosindu-se în acțiunile lor de schiuri, cu o mare eficiență.

În ceea ce privește artileria finlandeză, aceasta dispunea de 418 tunuri cu recul și 282 fără acest sistem, dar cea mai mare parte a acestora se aflau în rezevă, ele fiind într-o stare de uzură foarte avansată și lipsindu-le muniția adecvată. În timpul războiului, datorită contactelor intense în această direcție, aveau să fie achiziționate din țările nordice și din țările puternice din vest o serie de tunuri de calibru mediu și greu – astfel au fost comandate 92 de tunuri de calibru 75 mm, 12 de 80 mm, 30 de 84 mm, 100 de 90 mm, 29 de howitzere de 105 mm, 24 de 114 mm, 85 de 120 mm, 12 de 150 mm – dintre acestea însă foarte puține au ajuns la timp pentru a fi folosite. Cea mai mare înțelegere comercială de armament fusese însă realizată cu SUA, dar până la sfârșitul războiului aproape întregul material de război comandat se afla încă pe drum, echipamentul american ce sosise prezentând însă multe defecțiuni care au trebuit să fie reparate, această situație regăsindu-se la nivelul majorității tunurilor cumpărate sau donate Finlandei în timpul războiului. La aceste achiziții s-au adăugat 178 de tunuri sovietice, capturate în timpul operațiunilor militare ale acestui război. La sfârșitul războiului Finlanda primise sau cumpărase 324 de tunuri, care au ajuns în timpuul războiului, jumătate dintre acestea fiind distribuite trupelor, restul fiind păstrate în rezervă sau trebuiau reparate. În total, numărul de piese de artilerie, atât cele folosite în cadrul războiului, cât și cele sosite în perioada de după, a fost de 1017 de tunuri, de toate tipurile și calibrele.

În condițiile războilui modern, Mannerheim remarcase rolul pe care tancul avea să-l joace în desfășurarea viitoare a războiului. Totuși, în ciuda eforturilor sale de achiziționare a acestui tip de armă, în 1939, armata blindată finlandeză aproape că nu exista. La cele 32 de tancuri Renault FT de tip vechi, achiziționate în 1919 – fără valoare combativă în 1939 – , avea să se adauge o comandă de 35 de tancuri Vickers de 6 tone. 27 aveau să fie livrate înainte de război, dar fără tunuri, mijloace de comunicație și tehnică optică, astfel încât, la data de 30 noiembrie 1939, nici unul nu era operațional.

De asemenea, reflecția armei blindate – armamentul antitanc – suferea o lipsă cronică la nivelul armatei finlandeze. Această armă nu fusese intrată în vizorul atenției conducerii militare finlandeze decât abia după 1932, când dezvoltarea armei blindate sovietice devenise alarmantă. La vremea aceea se considera că o armă antitanc de 20 mm era eficientă. Totuși, datorită nevoilor de asigurare a protecției antiaeriene, aceste două necesități au fost combinate în detrimentul amândurora. Rezultatul a fost descurajator. Tunul automatic de 20 mm K/L-34 era mult mai potrivit pentru țintele aeriene și terestre, decât pentru cele blindate. În 1936, tunurile Bofors de 37 mm erau adoptate ca principală armă antitanc. Mitraliera de 13 mm L-35/36 ce servea ca armă auxiliară avea să fie înlocuită în 1939 cu pușca antitanc de 20 mm L 39, prea târziu însă pentru a-și dovedi calitățile și eficacitatea în războiul de iarnă. Nedezvoltarea unei astfel de industrii militare, în Finlanda, avea să explice numărul mic de tunuri Bofors disponibile la debutul războiului – 36 astfel de tunuri erau deservite de 15 plutoane antitanc, constituite și antrenate în toamna lui 1939.

Totuși, numărul mic de astfel de arme disponibile pentru armata finlandeză și raza lor scurtă de eficacitate avea să determine suplimentarea lor cu arme cu rază restrânsă de acțiune, precum diferite tipuri de mine, cockteiluri Molotov și diferite încărcături explozive, o parte din ele fiind testate cu succes încă din 1937, iar altele, precum cockteilurile Molotov, aveau să se dovedească foarte eficiente în cadrul războiului, în lupta antitanc.

Totuși, ca și în cazul altor arme, și plutoanele antitanc finlandeze s-au confruntat cu lipsa de muniție. Existau numai 47 obuze pentru fiecare astfel de tun, ceea ce era cu mult sub nivelul standard. La începutul războiului a fost folosit numai tunul de 37 de mm, dar mai târziu și tunurile sovietice, capturate, de 45 mm. Când războiul s-a terminat, fuseseră antrenate și trimise pe front circa 94 de plutoane antitanc, fiind antrenați în acest scop 30 de gradați și 170 de soldați, dovedindu-și eficiența prin aportul important pe care l-au adus în lupta antitanc.

Apărarea aeriană finlandeză a reprezentat la rândul ei un factor important în evoluția războiului de iarnă. La acea vreme, ea se baza pe trei forțe armate: forța aeriană, cea antiaeriană și trupele de supraveghere antiaeriană. Aviația finlandeză , creată încă din februarie 1918, era, la începutul războiului, o forță slabă, atât calitativ, cât și cantitativ. Avioanele erau depășite tehnologic, singurele avioane moderne fiind reprezentate de avionul german de vânătoare, Focker, și bombardierul englez Bristol Blenheim. În momentul izbucnirii războiului, forța aeriană finlandeză se putea baza pe 30 de bombardiere, 56 avioane de vânătoare și 59 de recunoaștere. Situația forței aeriene finlandeze urma să se îmbunătățească în timpul războiului – 134 de avioane de diferite tipuri aveau să fie primite. Astfel, dacă la 1 decembrie existau 46 de avioane de vânătoare, la sfârșitul lunii februarie, forțele aeriene finlandeze dispuneau de 87 de asemenea avioane, de tip Focker, Morane Salnier și chiar Hurricane. Numărul bombardierelor avea să se mențină însă la un număr mic și constant de-a-lungul războiului – în jur de 18 avioane – cunoscând doar o ușoară creștere la sfârșitul acesteia. Pe lângă cle de tipul Bristol Blenheim, au fost folosite și cele de tipul Douglas DC-2, mult mai slabe însă calitativ. La aceste avioane aveau să se adauge 12 aeronave aduse și pilotate de voluntari suedezi.

În timpzul războiului, nici un avion nu avea însă să iasă din fabricile de aviație finlandeze, reparația celor existente afectându-le toată capacitatea de producție. Menținerea și reparația acestor avioane era foarte dificilă, în condițiile lipsei componentelor ce trebuiau înlocuite, cât și diversității de tipuri de avioane existente în forța aeriană finlandeză. De exemplu, motoarele avionului de bombardament Bristol Blenheim erau de tipuri diferite decât cele ale avioanelor de același tip cumpărate înainte de război, radiourile erau fixate pe o altă frecvență decât cea finlandeză, bombele finlandeze nu se potriveau în lăcașurile de prindere ale avionului, iar combustibilul folosit era un amestec special de care finlandezii nu dispuneau. În ceea ce privește armamentul avioanelor finlandeze, acesta nu era deloc neglijabil. De exemplu, avioanele de vânătoare erau dotate cu 2-4 mitraliere de 7,62 mm, iar cele de bombardament cu 3-4 mitraliere de 7,7 mm și cu bombe de 12,5, respectiv 50 Kg, iar combustibilul folosit era potrivit pentru acestea și în cantități îndestulătoare, cu excepția cazului Bristol Blenheim.

În ceea ce privește antiaeriana finlandeză, aceasta a fost înființată încă din anul 1925, dar în anii ’30 nu s-a bucurat de o atenție specială, primind fonduri mici și echipament inadecvat și insuficient. În momentul conturării amenințării războiului, Finlanda a făcut mari eforturi pentru cumpărarea unei cantități cât mai mari de asemenea armament, mai ales din Suedia – principalul colaborator, dar și din Germania, de unde au fost comandate 134 de tunuri antiaeriene de 20 mm – din care au fost onorate de către partea germană doar 50, restul transporturilor fiind stopate până la sfârșitul războiului. Pe lângă tunuri, forțele antiaeriene finlandeze dispuneau de mijloace deficitare de localizare a aviației inamice – puținele dispozitive acustice de localizare și proiectoarele fiind toate concentrate la Helsinki și în zona Viipuri. La aceste lipsuri se adăuga și lipsa acută a echipamentelor de control al focului, cât și cel optic.

Dacă la începutul războiului trupele antiaeriene finlandeze nu dispuneau decât de 141 de mitraliere de 70,62 mm, de 34 tunuri automate AA de 20 mm, de 53 tunuri de 40 de tip Bofors și de 38 de 76 mm de tip Bofors și Vickers, numărul acestora avea să crească de-a-lungul războiului, în ciuda pierderilor suferite, prin comenzile realizate în străinătate. Astfel, în timpul războiului de iarnă, au fost cumpărate zeci de tunuri de 20 mm, 40 și 75/76 mm.

Datorită concentrării acestor trupe antiaeriene în zona aglomerărilor urbane finlandeze, prima linie a frontului era văduvită la începutul războiului de inexistența apărării antiaeriene. La sfârșitul lui decembrie și începutul lui ianuarie s-a încercat, fără succes, suplinirea acestei deficiențe. Abia după sosirea voluntarilor suedezi, orașele din nordul Finlandei aveau să primească o mai bună protecție aeriană, atât calitativ, cât și cantitativ. La sfârșitul războiului, armata finlandeză dispunea de 211 mitraliere antiaeriene, de 90 de tunuri de 20 mm și 100 de 40 mm și 81 de 76 mm.

În domeniul supravegherii aeriene, Finlanda era divizată în 52 de zone de supraveghee, dispunând de 650 de posturi de acest fel, multe dintre ele fiind deservite de organizația de femei Lotta Svard.

A treia ramură impotantă a forțelor armate finlandeze – marina finlandeză, avea un caracter costal, în condițiile în care vasele de război cu un deplasament mare nu existau. Cele mai mari vase din flota finlandeză erau două crucișătoare de coastă, construite la începutul anilor ’30. În momentul izbucnirii războiului, flota finlandeză dispunea de 190 de nave mici și 363 de șalupe, efectiv care reprezenta 65% din puterea necesară pentru asigurarea defensivei țărmului Finlandei. Personalul care o deservea se ridica la 3544 de oameni, la care se adăugau efectivele apărării de coastă, de 33 200 de oameni, încadrați în bateriile de coastă, în unitățile de apărare de coastă și în unități de infanterie regulată. Forța flotei navale finlandeze se baza pe submarine și pe crucișătoarele de coastă, ce fuseseră supuse anterior unui proces de modernizare. Un asemenea submarin modern finlandez era Vesikko, cu un deplasament de 300 tone, atingând o viteză de 9-13 noduri, fiind dotat cu un tun de 20 mm, pentru apărarea antiaeriană și cu 5 torpedouri pentru torpilele necesare în lupta navală. La rândul lor crucișătoarele costale dispuneau de un deplasament de 3900 de tone, cu o viteză de 15 noduri, înarmate cu 4 tunuri de 254 de mm, 8 de 105 mm și 4 antiaeriene de 40 mm, fiind deservite de un echipaj de 2 950 de oameni.

Flota finlandeză nu avea să joace un rol important în evoluția războiului, parțial și datorită condițiilor climatice foarte dificile, care nu permiteau navigația de multe ori, ea mulțumindu-se cu asigurarea securității coastei finlandeze și a rutelor maritime ale acestui stat spre vest.

Situația forțelor armate finlandeze în cadrul războiului de iarnă nu a fost una de invidiat Lipsurile pe care le-a îndurat, la care s.-au adăugat și pierderile inevitabile de vieți omenești au micșorat combativitatea și eficacitatea acțiunilor lor. Lipsurile resurselor umane și materiale aveau însă să fie suplinite de tactica adoptată și aplicată cu succes de armata finlandeză, care i-a permis acesteia să țină în șah mai multe luni o armată sovietică cu mult superioară din punct de vedere al armamentului, atât cantitativ, cât și calitativ.

B.2. Armata Roșie. Forțe militare și tehnică de luptă

La 30 noiembrie 1939, forțele militare sovietice lansau o puternică ofensivă împotriva Finlandei vecine. Pretextul îl reprezenta incidentul de la Mainila, unde partea sovietică pretinsese că forțele finlandeze de grăniceri erau responsabile de uciderea și rănirea a câtorva militari ruși, în urma unui tir de artilerie, presupus finlandez.

Previziunile lui Mannerheim se adevereau. Semnalele primite de la granița fino-sovietică, privind pregătirile forțelor militare rusești pentru invadarea Finlandei, fuseseră interpretate în mod corect de către acesta. Amploarea ofensivei sovietice, din ultima zi a lunei noiembrie, la doar câteva zile după incidentul de la Mainila, aveau să-l convingă pe Mannerheim că acest atac fusese plănuit chiar înainte de momentul negocierilor finop-sovietice. Era imposibil ca în termen de doar câteva zile o forță de mărimea celei sovietice să poată fi constituită, organizată și pregătită, într-o asemenea perioadă scurtă de timp, pentru o campanie militară de asemenea amploare. Mannerheim – partizanul de până atunci al compromisului cu URSS, înclinat să creadă în nevoile de securitate așle Leningradului, proclamate și susținute de către sovietici ca principalul motor al revendicărilor lor – avea să realizeze adevăratul obiectiv al acțiunilor militare sovietice. Direcția inițială a principalelor atacuri sovietice, prin centrul și spre centrul Finlandei, i-a confirmat credința că Finlanda era supusă nu unui pericol de frontieră, ci amenințării cu disoluția ei statală.

Pentru reralizarea obiectivelor fixate, guvernul sovietic avea să implice o forță armată copleșitoare în acest război. Bazându-se tocmai pe această superioritate, liderii sovietici estimau cucerirea Finlandei – deci nu doar obținerea cordonului de securitate pentru zona Leningrad – ca fiind o chestiune de câteva săptămâni, recomandându-se chiar comandanților trupelor sovietice să nu traverseze granița suedeză în avansul lor.

Prima săptămână a ostilităților avea să le demonstreze cât de mult se înșelaseră în așteptările lor, în dorința lor de a realiza un Blitzkrieg, similar celui german din Polonia.

B.2.1. Forțele militare sovietice implicate în conflictul fino-sovietic

În momentul atacului sovietic, a devenit evidentă disproporția dintre cele două părți combatante. Încă din prima săptămână de război, liderii sovieetici lansaseră asupra Finlandei o forță ce părea copleșitoare atât cantitativ, cât și calitativ. Armata terestră sovietică, care suferise la mijlocul anilor ’30 epurările masive ordonate de Stalin, avea acum șansa să-și demonstreze capacitățile combative și să se reabiliteze în fața lui Stalin.

Vârsta armatei roșii era echivalentă cu cea a forțelor militare finlandeze independente. Amândouă se născuseră în condiții politice interne și internaționale tensionate. Armata roșie se baza însă pe tradiția fostei armate imperiale țariste, atât în domeniul organizațional, cât și al pretențiilor expansioniste pe care le nutrea.

Anii ’20 nu au reprezentat pentru armata sovietică o perioadă funestă, atât din punct de vedere al dezvoltării, cât și din punct de vedere al rezultatelor militare obținute. Aflată încă sub șocul reculului efectelor primului război mondial, armata sovietică avea să-și revină cu greu din poziția de perdant important al acestui război, liderii sovietici bazându-se pe ea ca instrument principal de asigurare a ordinii interne prin teroare și a consolidării poziției partidului bolșevic în fosta Rusie țaristă. Armata roșie avea să reprezinte însă, în planul sovietic de realizare a preconizatei Revoluții Mondiale, unul din rolurile cele mai importante. Insuccesele militare cu Polonia și Țările Baltice aveau să înlăture aceste planuri. Această perioadă intermediară avea să ia sfârșit la începutul anilor ’30, când Stalin – după ce anterior adoptase o politică de dezarnare militară pentru zona Baltică, care se dovedise neadecvată și un eșec umilitor în contextul relațiilor internaționale – a inițiat un program de modernizare și reformare a Armatei Roșii, susținând programul militar de dotare a acesteia cu tehnică modernă , fapt care a determinat îngrijorarea justificată a statelor vecine privind intențiile politice externe sovietice. Accentul politicii de remodernizare a armatei a avut ca principal centru de atenție două arme relativ noi, introduse de către primul război mondial în tactica militară – blindatele și aviația. Acestea aveau să cunoască o dezvoltare uimitoare din punct de vedere tehnologic, cât și tactic, în a doua jumătate a anilor ’30, în Uniunea Sovietică, care la începutul războiului de iarnă dispunea de cel mai performant motor de tanc din lume, de concepție americană – motorul Diesel Christie.

Odată reformarea armatei – atât din punct de vedere tehnologic și logistic, cât și din punct de vedere politic – realizată, Uniunea Sovietică era aptă să-și pună în practică politica sa de asigurare a securității granițelor proprii, conform doctrinei “defensivei înaintate” dezvoltate de către Stalin.

Finlanda era inclusă în obiectivele acestei politici, explicându-se astfel interesul special al Uniunii Sovietice manifestat față de acest mic stat care avea să se concretizeze, din nefericire pentru națiunea finlandeză, în acțiuni sovietice, atât pe plan politic și diplomatic, cât și pe plan militar. Acest din urmă interes s-a materializat în atacul sovietic declanșat deasupra Finlandei prin intermediul unei puternice armate terestre, sprijinită de 3 000 de tancuri – care reprezentau circa 40% din totalul blindatelor sovietice – cât și aerian de o forță de 2 500 avioane de luptă care reprezentau de asemenea aproape jumătate din capabilitățile militare aeriene ale acesteia.

În momentul declanșării atacului sovietic, URSS dispunea în total de 110 de divizii de infanterie, fără cele dislocate în Extremul Orient. Dintre acestea 26-28 divizii de infanterie au fost folosite în atacul inițial sovietic, numărul acestora crescând până la 45 divizii, dintre care 25 aveau să fie dispuse în Istmul Karelian, iar celelalte pe frontul Kareliei Orientale. Aceste unități erau întărite cu o artilerie puternică din punct de vedere al forței de foc. Această impresionantă desfășurare de forțe sovietice – care echivala cu circa 40% din capabilitățile forțelor militare sovietice active, din europa și din Siberia Occidentală – denotă locul special pe care Finlanda îl ocupa în jocul de strategie militară sovietică.

Însă, cu excepția anumitor divizii sovietice, care acumulaseră experiență practică în cadrul campaniei militare împotriva Poloniei, restul unităților militare sovietice angajate în conflictul cu Finlanda erau deficitare în privința gradului de instruire și de antrenament, cât și la nivelul tacticii aplicae de către comandamentul militar sovietic.

Acest fapt nu a împiedicat însă pe soldatul sovietic de rând să lupte cu tenacitate și la fel de curajos ca adversarul lui finlandez, iar dacă competența tactică a cadrelor de comandă sovietice era aproape nulă, aceasta se datora și implicării factorului politic în exercitarea atribuțiilor militare și în pregătirea și desfășurarea operațiunilor militare. Influența comisarului politic în cadrul trupelor sovietice, atât la nivelul eșalonului superior, cât și al celui inferior al Armatei Roșii avea să reprezinte o caracteristică definitorie pentru aceasta. Astfel, orice ordin militar trebuia aprobat de către reprezentantul politic, ceea ce a determinat o serie de întârzieri șim confuzii în executarea respectivului ordin, diminuându-se de asemenea spiritul de inițiativă și simțul responsdabilității. Pe de altă parte, însă, acești politruci erau cei care mențineau disciplina de fier a trupei sovietice , alături de ofițerul militar, ocupându-se cu îndoctrinarea și motivarea ideologică a acțiunilor militare ale acesteia. Această interdependență între politic și militar, la nivelul organizatoric al armatei sovietice, a determinat o serie de consecințe negative, câteodată și pozitive, în cadrul desfășurării și evoluției războiului de iarnă.

Un alt detaliu important ce viza trupele sovietice participante la război împotriva Finlandei privea originea acestora. Multe dintre aceste trupe proveneau din regiuni militare meridionale sovietice, precum Harkov și Odessa, trupe care nu erau obișnuite cu rigorile iernii finlandeze. Armata sovietică avea din punct de vedere organizatoric o diviziune triunghiulară a diviziilor, asemănătoare celei finlandeze. Astfel, fiecare divizie avea trei regimente a câte trei batalioane fiecare, dar o asemenea divizie avea un efectiv de 17 500 de oameni, superior celui finlandez, fapt care sporea forța de șoc a acestei unități operative. În momentul debutului osstilităților, la granița fino-sovietică erau dispuse 4 armate rusești. Astfel, în Istmul Karelian Armata Roșie dispunea de Armata a 7-a, condusă de Comandantul de armată de Clasa a II-a V.F. Jakolev, subordonat Comandantului Șef al acțiunilor militare din Districtul militar Leningrad, Comandantul de armată Clasa a II-a K.A. Meretskov. Această armată era constituită din două corpuri: Corpul 19 de Armată la vest și Corpul 50 la est, în Istmul Karelian. Cu o capacitate de 12 divizii, dintre care 7 participaseră în Polonia la invazia sovietică – sprijinită de trei brigăzi de tancuri, reunite în Corpul 10 de Blindate și de patru regimente de artilerie grea ale Înaltului Comandament Sovietic – această armată era cea mai puternică dintre toate armatele sovietice participante la războiul de iarnă. Din punct de vedere al mijloacelor și forțelor de care dispuneau , efectivul ei la începutul războiului se ridica la 180-190 000 de oameni, susținută de peste 900 de tunuri și mortiere și 1 450 de blindate. La această forță impresionantă se adăuga și sprijinul de coastă al bateriilor Leningradului și al artileriei marinei sovietice din Golful Finlandei și Lacul Ladoga. De asemenea, forța aeriană prezentă în Districtul Leningrad era estimată la circa 700 de avioane gata de atac.

Această forță care însuma jumătate din capabilitățile blindate și circa 30% din cele aeriene sovietice implicate în acest război avea misiunea de a ocupa orașul Viipuri și d a continua, în caz de succes, ofensiva spre vest.

La nord de Ladoga, în sectorul Aunus – Porajarvi se sfla în dispozitiv Armata a 8-a sovietică, cu o caspacitate de 7 divizii, o brigadă blindată și artilerie grea, care trebuia să investească spatele armatei finlandeze aflate în Istm. În flancul drept al acestei armate sovietice, în regiunea Repola – Uhtua – Kantalahti, se găsea Armata a 9-a sovietică, alcătuită din 5 divizii, care era însărcinată cu ruperea comunicațiilor finlandeze cu Suedia. Mai la nord, în regiunea Petsamo, se afla Armata a 14-a, constituită din câteva divizii.

În aceste condiții, superioritatea numerică sovietică în oameni, la acel moment, era de 2,5 la 1. O asemenea armată însă avea nevoie de căi de comunicații sigure și de o aprovizionare eficientă. Ori, tocmai aceste probleme nu fuseseră rezolvate înainte de debutul conflictului. datorită acestor dificultăți era dificil ca întreaga forță militară sovietică să fie desfășurată imediat și în condiții bune. Astfel, în Karelia de Est, între Golful Finlandei și Lacul Ladoga, la debutul ostilităților nu puteau fi desfășurate în teren decât trei divizii sovietice simultan. La aceste probleme se adăugau și lipsa îmbrăcăminții de iarnă, cae a protecției antiîngheț pentru echipamentul militar, cât și trupele de schiori necesare pentru o camoanie militară care urma să se desfășoare aproape în totalitate într-un climat subarctic.

La începutul lui februarie 1940, ca urmare a insucceselor militare sovietice, Armata Roșier era reorganizată de noul Comandant Șef sovietic, mareșalul Timișenko, trupele sovietice din Istmul Karelian fiind întărite în efortul lor de străpungere a liniei defensive finlandeze de către o nouă armată – Armata a 13-a. Ofensiva declanșată de către sovietici în respectiva lună avea să provoace o breșă în cadrul acestei linii și retragerea trupelor finlandeze. La 13 martie, după ce obținuse o victorie militară chinuită, Uniunea Sovietică semna tratatul de pace cu Finalnda.

B.2.2. Tehnica de luptă sovietică în războiul de iarnă

Spre deosebire de adversarul ei, armata sovietică era, din punct de vedere al tehnicii de luptă și al mijloacelor materilae de care dispunea, una dintre cele mai bine înarmate armate din Europa. Programul de reînarmare și modernizare din anii ’30 își făcea simțite efectele. Astfel, la începutul războiului de iarnă, o divizie sovietică ear foarte bine utilată cu armament ușor, precum puști mitralieră și mitraliere ușoare, cât și cu armament greu, mitraliere grele, lansatoare de grenade, piese de artilerie ușoară și grea și blindate. O divizie sovietică de artilerie era de trei ori mai puternică decât cea normală de infanterie. Dacă mai adăugăm prezența masivă a trupelor blindate, rezerva abundentă de piese de artilerie, stocul de muniție aproape inepuizabil și supremația aeriană, superioritatea materială a armatei sovietice apare încă o dată a fi net superioară oponentului finlandez. Armata sovietică se baza pe un proces de instruire de lungă durată. Totuși, în ciuda acestui fapt, infanteria sovietică prezenta o serie de carențe la nivel organizațional și de instrucție. Într-adevăr, acest sistem de instrucție instituia un lung antrenament al recrutului rus, aceasta oferindu-i însă o pregătire defectuoasă și rigidă, transformând soldatul sovietic într-un om gata să se supună ordinelor primite, insensibil la cele înconjurătoare și lipsit de inițiativă, invapabil de a acționa în mod independent de ofițerii săi. La această problemă de ordin mai curând psihologic decât militar, se adăugau și problemele armamentului și echipamentului. În mod sigur, puterea de foc a unei divizii sovietice era cu mult mai mare decât cea a uneia finlandeze, dar îi lipsea precizia. Astfel, puștile și armele automate sovietice erau handicapate de această eroare, deși aceasta fusese, într-o anumită măsură, diminuată de mărirea puterii de foc. Această problemă și chestiunea lipsei echipamentului de iarnă – a îmbrăcminții adecvate și a schiurilor – au făcut din infanteria sovietică o țintă sigură pentru glonțul finlandez și pentru “moartea albă” – frigul de nesuportat al iernii finlandeze.

Artileria sovietică, ce constituise încă din perioada țaristă o armată de elită din punct de vedere tehnic și tactic, se lovea de aceeași problemă a instrucției nesatisfăcătoare, dar nu la nivelul soldatului de rând și al ofițerilor. În schimb, tehnica de luptă avută la dispoziție era ireproșabilă, constând într-o enormă cantitate de pise de artilerie modernă, cu tir rapid, de diferite calibre, și , de asemenea, de stocuri aparent inepuizanbile de muniție. De altfel, în componența aproape fiecărei divizii de infanterie sovietice intra un regiment special de artilerie grea, pe lângă regimentele de artilerie ușoară atașate unităților de infanterie. Pisele de artilerie sovietică cuprindeau tunuri ușoare de 76 mm, howitzere “ușoare” de 122 mm, grele de 152 mm și supergrele, cum erau cele de 203 mm. De obicei, raza lor eficace de acțiune varia între 3 și 18 Km.

Armata blindată sovietică era o armă foarte bine reprezentată la începutul războiului de iarnă. URSS dispunea de circa 5-6000 de tancuri ușoare și medii, dintre care 2 500 aveau să fie implicate inițial la începutul acestui război. Aceste blindate se găseau atât în cadrul unor unități speciale de acest tip, dar și în cadrul diviziilor regulate de infanterie, ajungând până la 40-50 de tancuri care aveau rolul să sprijine efortul infanteriei sovietice în ofensivă.

De obicei, blindatele sovietice erau organizate în unități militare de tipul brigăzii. O asemenea brigadă putea avea în componența sa 4 batalioane de tancuri a câte 370 de oameni și 51 de tancuri fiecare, cu o rezervă de trei companii de tancuri; un batalion de cre blindate, cu o rezervă de două companii de acest gen, un batalion motorizat și unul de recunoaștere. La aceste unități se adăugau un pluton NKVD, o companie de geniști, o companie antitanc și una de infanterie, la care se adăugau alte mici unități de serviciu logistic.

Din punct de vedere al tehnicii de luptă, o astfel de brigadă avea în componența sa 239 de tancuri ușoare, 10 tancuri aruncătoare de flăcări, 32 de blindate ușoare și medii, 6 tunuri antitanc de 45 mm, mitraliere ușoare și medii de 4,5 și respectiv 9 mm, cât și mijloace motorizate de transport. rincipalele tipuri de blindate folosite în această brigadă erau tancurile T 26 și seria BT-5 – 7 cu propulsie de tip Christie, ușor manevrabile, rapide și cu putere de foc considerabilă, fiind dotate cu tunuri de 37 mm și 45 mm, cât și cu mitraliere. În cadrul războiului de iarnă, a existat și o brigadă de tancuri, dotată cu tancuri medii de tip T 28, 104 de astfel de tancuri fiind folisite în operațiunile militare ale respectivului război.

Aceste tancuri nu aveau să-și dovedească capacitățile combative și eficiența în cadrul războiului de iarnă – datorită condițiilor climatice – , decât la sfârșitul lui februarie, în cadrul ofensivei sovietice generale, când aceste blindate aveau să străpungă Linia Mannerheim în zona Summa. Totodată, în această perioadă aveau să fie testate trei prototipuri de tancuri sovietice în condiții de luptă, doar cel care avea să fie mai târziu botezat KW 1- unul din principalii piloni de rezistență ai armei blindate sovietice de mai târziu – comportându-se excelent în acele condiții. El avea să fie prezent și la acțiunile militare sovietice de străpungere a liniilor defensive finlandeze, inițiate la începutul primăverii anului 1940.

Aviația sovietică se bucurase înainte de declanșarea acestui război de o înaltă considerație moștenită din perioada aplicării programului de modernizare militară, dar și datorită comportării sale excelente în cadrul Războiului Civil Spaniol. Totuși, în momentul izbucnirii războiului de iarnă, aceasta nu dispunea de modelele cele mai performante, acestea existând doar ca prototipuri. Cea mai mare parte a avioanelor folosite erau învechite, fiind similare celor prezente în cadrul războiului civil spaniol. Industria militară aeronautică sovietică pierdea astfel pasul cu evoluția tehnologică mondială în acest domeniu, probabil și datorită epurărilor realizate în rândul specialiștilor din această ramură industrială militară. Consecințele aveau să se facă simțite în cadrul războiului de iarnă.

La începutul războiului de iarnă forțele aeriene sovietice dispuneau, probabil, de circa 800 de avioane gata de atac împotriva Finlandei, dintre care 300 erau comasate în Istmul Karelian, 200 în Golful Finlandei, 100 la est și nord de Lacul Ladoga, restul de 170 de avioane fiind trimise pe frontul artic, lângă Murmansk. Dintre acestea, 60% erau avioane de tipul Polikarpov, I 16, cu o viteză de 370-460 Km/h, fiind inferioare totuși caracteristicilor tehnice ale avioanelor europene ale acelui moment. Aceste avioane erau înarmate cu 4 mitraliere de 7,62 mm și puteau transporta o încărcătură de 100-200 Kg de bombe. Bombardierele reprezentau 30% din forțele aeriene sovietice angajate inițial în război, fiind de tip bimotor, Tupolev SB-2 și Iliușin DB-3, la care se adăuga quadrimotorul Tupolev TB-3, ultimul nedepășind viteza de 220 Km/h. Celelalte atingeau o viteză de maximum 400 Km/h și puteau suporta o încărcătură de bombe de 500-1 300 Kg, dispozitivul armamentului defensiv fiind însă slab utilat. Restul de 10% îl reprezentau avioanele de recunoaștere sovietice, înarmate ușor, cu o viteză foarte mică, însă capabile să transporte o încărcătură explozibvă de 250-400 Kg.

Principalul dezavantaj îl prezenta aviația de vânătoare sovietică, care avea o rază mică de acțiune, care nu-i permitea zboruri decât de o oră și jumătate, fiind incapabile să asigure protecția adecvată a bombardierelor. Această problemă a avut consecințe funeste pentru acestea din urmă. Mai târziu, aceste avioane aveau să fie dotate cu rezervoare de combustibil suplimentare, stânjenind în schimb capacitatea de manevrabilitate și răpindu-le din viteză. La aceste dificultăți tehnice se adăuga și slaba pregătire a piloților care le conduceau, fapt care va explica cauza pierderilor foarte mari suferite de aviația sovietică, atât în piloți, cât și în avioane, cât și faptul că nu a putut reprezenta un factor de importanță decisivă în economia războiului.

Până la sfârșitul războiului de iarnă aveau să fie implicate în luptă circa 56 de regimente sovietice de aviație, însumând 1 732 de bombardiere, 1559 de avioane de vânătoare și 594 de recunoaștere, fără un efect notabil însă, în ciuda activității intense aeriene depuse de către acestea.

Un alt element important al forțelor militare sovietice în cadrul războiului de iarnă a fost reprezentat de către marina sovietică. Unitățile navale combatante erau constituite din Flota Baltică sovietică – cea mai puternică forță navală din Marea Baltică – având baza la Kronstadt, constituită din circa 650 de diferite vase militare, cât și din Flota Arctică, cu baze la Poljarnyj, Murmansk și Arhangelsk, constituită din circa 150 de nave. Cele două flote aveau în componența lor nave de linie cu un deplasament de 26 000 de tone, înarmate cu 16 tunuri de 120 mm și dispunând de o armură de 38-305 mm grosime. Singurul crucișător sovietic prezent la ostilități – crucișătorul modern Kirov – aparținea Flotei Baltice, având un deplasament de 10 000 de tone, fiind puternic înarmat cu 9 tunuri de 180 mm, 6 de 102 mm, ce puteau fi folosite atât împotriva țintelor maritime , cât și a celor aeriene, și 6 torpedouri pentru torpile. Pe lângă aceste mari nave, existau o serie de distrugătoare rapide și submarine sovietice de diferite clase și tipuri și alte mici nave specializate. Această forță maritimă era foarte bine pregătită și instruită pentru război, dar condițiile vremii de iarnă nu-i vor permite să-și demonstreze aceste capacități.

B.3. Comparație între forțele armate finlandeze și cele sovietice

Este de necontestat superioritatea cantitativă și calitativă a forței armate sovietice în cadrul războiului de iarnă. Dar cum putem explica atunci succesul militar obținut de armata finlandeză în primele două luni a acestui război, raportându-l la forțele militare implicate și la tehnica de luptă folosită?

Așa cum am mai arătat, forțele militare finlandeze erau inferioare cu mult din punct de vedere numeric celor sovietice, atât ca număr de divizii , cât și ca resurse umane disponibile. Din punct de vedere organizatoric, atât forțele militare finlandeze, cât și cele sovietice se bazau pe organizarea triangulară a diviziei. Asemănările se opreau însă aici. În timp ce o divizie finlandeză era constiutită dintr-un centru de comandă, trei regimente de infanterie, un regiment de artilerie de câmp, un detașament ușor, câteva companii de pioneri și unități de aprovizionare, o divizie sovietică dispunea, pe lângă toate acestea, de un regiment de artilerie grea, de un batalion de tancuri, un batalion de recunoaștere, unul de pioneri și geniști și un altul de luptă antitanc, cât și de o companie antiaeriană, un batalion sanitar și unul detransport.

Din punct de vedere al efectivelor, o divizie de infanterie finlandeză dispunea de 14 200 de oameni, față de cei 17 500-18 000 de soldați ai diviziei sovietice și de un număr mult mai redus de diferite tipuri de armament ușor și greu, unele arme precum tancurile și mitralierele grele neexistând în dotarea materială a diviziei finlandeze. Raportul armelor automate era net favorabil sovieticilor, cu 2 la 1, cel al artileriei cu peste 2 la 1 , iar în domeniul armelor antitanc cu 3 la 1 – această diferență accentuându-se și mai mult în cadrul practicii războiului de iarnă. De asemenea, faptul că artileria Armatei Roșii se bucura de o rezervă aproape nelimitaă de obuze, în ciuda anumitor probleme de aprovizionare, raportul de putere dintre divizia sovietică și cea finlandeză se afla în continuă creștere.

Slăbiciunea diviziei sovietice însă avea să o constituite faptul că , deși aparținea unei armate puternice, ea se preta ca mod de organizare și ca tactică folosită terenului deschis, precum cel din centrul Europei. Înaltul grad de motoruzare și marea cantitate de echipament greu legau în mod obligatoriu puterea diviziei sovietice de asigurarea adecvată a căilor de conmunicații, determinând dependența acesteia de rețeaua de drumuri și căi ferate existente, în timp ce divizia finlandeză, mai ușor înarmată, dispunea astfel de capacități manevriere mult mai mari, în condiții de teren accidentat și dificil.

Pe de altă parte, existau și alte deosebiri între unitățile militare ale statelor beligerante. Una dintre ele o reprezintă disponibilitățile de comunicație. Principalul echipament de comunicație sovietic îl reprezenta radioul, ce oferea o serie de avantaje în condiții de teren accidentat. Finlandezii se bazau pe legăturile telegrafice și telefonice prin cablu, instalații considerate depășite pentru tehnica militară a anului 1939. În multe cazuri, mesagerii umani reprezentau singura cale de comunicare între unitățile de pe front și centrul lor de comandă.

La aceste deosebiri de ordin organizatoric și material, se pot adăuga și deosebirile de ordin psihologic-moral. Soldatul finlandez era bine instruit, lucra în echipă și avea inițiativă în acțiune chiar și în absența ofițerilor, în timp ce soldatukl sovietic era dependent de comandantul său, fiind slab instruit, rigid și lipsit de imaginație. De fapt, cele două tipuri de personalități pot fi definite cel mai bine de două concepte tactice militare: defensiva înaintzată a cărei adept era soldatul finlandez, prin atacarea și hărțuirea inamicului și atacul frontal, al cărui adept era soldatul sovietic, care nu-i oferea o viziune în ansamblu, acesta murind dacă așa i se ordona, cu un curaj asemănător celui al adversarului său, dar și cu un fatalism necaracteristic instinctului de conservare uman.

Superioritatea militară sovietică, cu toate că aparent toate datele și comparațiile îi acordau prima șansă de victorie, avea să fie, deși temporar, neutralizată de o forță militară mult inferioară, dar plină de imaginație și mult mai manevrabilă decât gigantul sovietic, recurgând cu succes la diferite tactici militare improvizate, contracarând astfel rigurozitatea planurilor de ofensivă sovietice.

C. Tactica și strategia războiului de iarnă

În condițiile în care la începutul războiului păreau a înghiți numai prin masa lor, mica armată finlandeză, primele victorii finlandeze, deși nu au avut o importanță decisivă în determinarea rezultatului final al Războiului de Iarnă, ele aveau să reliefeze calitățile militare excepționale ale acestei armate.Tactica militară finlandeză avea să ofere rezultate ieșite din comun ăn cadrul desfășurării acestui război,în timp ce sovieticii prin tactica adoptată aveau să înregistreze un puternic recul.

Înainte de război, tacticile militare adoptate de către forțele militare sovietice și finlndeze aveau un aspect comun. Amândouă puneau accentul pe atac ca metodă de încercuire și distrugere a forțelor inamice, deși aparent, datorită resurselor sale imense, tactica sovietică dispunea de un cadru material mult mai adecvat pentru a-și fixa astfel de obiective.

Această tactică de atac adoptată de sovietici venea însă în contradicție cu misiunea oficială pe care Armata Roșie și-o asumase în perioada interbelică – cea de “apărare a statului socialist, a țăranilor și muncitorilor”. Așa cum am prezentat în capitolul anterior, la începutul anului 1939, armata sovietică adopta conceptul tactic, dezvoltat de către Stalin, cel al “defensivei înaintate”, de mutare a oricărui atac al inamicului de pe teritoriul sovietic pe cel al agresorului. Acest mod de gândire militară avea să fie susținut de resursele umane și materiale ale URSS, de industria de război sovietică aflată în plin proces de dezvoltare, cât și de visul politic sovietic de punere în practică cu succes al ideii de Revoluție Mondială. Această concepție tactică și strategică despre rolul ofensivei avea să reprezinte cea mai periculoasă orientarede ordin militar din lume la acel moment.

La rândul ei, concepția ofensivă a gândirii militare finlandeze, deși nu era susținută de o bază umană și materială considerabilă, servea intereselor finlandeze de menținere și de apărare a securității și independenței acestui stat. În acest scop, datorită posibilităților limitate de resurse mlitare, s-a produs o descentralizare a autorității militare finlandeze la nivelul unităților militare, ofițerii finlandezi beneficiind astfel de un spațiu larg de inițiativă, spre deosebire de ofițerii sovietici subordonați atât factorului militar superior, cât și celui politic. Această libertate de mișcare a ofițerilor finlandezi avea să stea baza deciziilor luate cu succes de către aceștia în cursul operațiunilor desfășurate în cadrul războiului de iarnă. De asemenea, în ceea ce privea concepția despre rolul pe care trebuia să-l joace artileria, conducerea militară finlandeză a adoptat un principiu strict de concentrare a puterii de foc a artilerii disponibile în punctele cheie, în timp ce Armata Roșie adoptase principiul de dispersare a artileriei sale în unități separate, la nivel de divizii și regiment.

Clima dură a iernii arctice, cât și relieful dificil finlandez, presărat cu obstacole naturale de apă, cu un teren accidentat împădurit, erau considerate de către finlandezi adevărați aliați naturali, în timp ce pentru armata sovietică s-au dovedit obstacole dificile de depășit și stânjenitoare în cadrul desfășurării operațiunilor lor militare.

Totuși – pe lângă aplicațiile tactice realizate de către finlandezi pe câmpul de luptă, bazate adeseori pe experiența practică, modul de gândire individual și inițiativă – principiile militare finlandeze rămâneau în vigoare. Manevrele militare de atac și de apărare, repetate de-a-lungul anilor de pace de către armata finlandeză, aveau să spună un cuvânt important în privința direcției adoptate de către tactica militară finlandeză în cadrul Războiului de iarnă.

În ceea ce privește armata sovietică, caracteristica cu adevărat unică a procesului de adoptarea a deciziilor militare avea să fie “munca politică ce asigura eficacitatea trupelor”, activitate prestată de așa-zișii comisari politici. Acești ofițeri politici și activitatea lor a stânjenit în mare măsură gradul de flexibilitatea al deciziilor adoptate de către factorii de comandă sovietici. Acești comisari aveau dreptul de a interveni în modul de comandare al trupelor sovietice, ei controlând și estimând loialitatea ofițerilor, dispunând de prerogative care le permiteau să înlocuiască și chiar să anuleze ordinele comandanților. De asemenea, ei erau împuterniciți să aresteze și chiar să execute pe cei suspectați de trădare sau lașitate în fața inamicului.

Această activitate a ofițerilor politici sovietici a generat o stare de angoasă și de tensiune la nivelul cadrelor decizionale ale forțelor militare sovietice participante la acest război, cât și confuzie și întârziere în îndeplinirea ordinilor emise, suprimându-se astfel orice inițiativă de acțiune. Această atitudine a determinat obținerea unor performanțe militare slabe ale armatei sovietice, înfrângerile umilitoare și pierderile umane și materiale severe suferite în cadrul Războiului de iarnă.

C.1Tactica militară finlandeză

In momentul in care perspectiva războiului nu mai putea fi ocolită, cercurile militare finlandeze, își organizaseră deja, planul strategic. Conform acestui plan dezvoltat încă din perioada de pace, se prevede că principala amenințare nu ar putea veni decât dinspre est. Singurul conflict militar posibil era perceput a fi cel cu Uniunea Sovietică.

O astfel de posibilitate avea două modele după care se putea realiza : fie o putere vestică, implica în război Finlanda împotriva Uniunii Sovietice, dar în acest caz Finlanda ar fi dispus de aliați, iar Uniunea Sovietică s-ar fi confruntat cu perspectiva luptei pe două fronturi, fie Uniunea Sovietică ar fi lansat un atac asupra Finlandei, caz în care Finlanda se aștepta la asistența și sprijinul Ligii Națiunilor.

În ambele cazuri, misiunea armatei finlandeze, fixată încă de dinainte de război era de a stopa asaltul sovietic inițial până când evoluția externă politică ar fi condus la sfârșitul războiului. În acest scop, armata finlandeză a fost organizată și pregătită ca o armată de întârziere, a cărei misiune principală era de a câștiga timp pentru mobilizarea generală a forțelor armate finladeze și așezarea în dispozitiv de apărare a acestora.

În caz de conflict militar cel mai așteptat scenariu era lansarea unui atac surpriză de către inamic. Conducerea militară finlandeză considera că atacul sovietic principal nu va putea avea loc decât în Istmul Karelian între Lacul Ladoga și Golful Finlandei, deși acesta era o regiune dificilă cu teren accidentat și obstacole de apă, cu câteva culoare de înaintare, care permit crearea unei linii defensive puternice, care nu putea fi atacată în flanc, și era dificil de străpuns printr-o ofensivă frontală. Prima posibilitate de învăluire în flanc, la nord de Lacul Ladoga sau prin Karelia de Nord și Laponia, era scoasă din discuție datorită dificultăților reliefului geografic ce nu permitea asigurarea de comunicații și de aprovizionare necesare pentru o astfel de manevră militară.

Finlanda avea astfel posibilitatea să organizeze o apărare cu succes în aceste condiții, la care se adăuga și faptul că frontiera fino-sovietică din 1939 era departe de orice centru vital de populație, industrial sau de comunicație oferind astfel posibilitatea unei libertăți de mișcare a trupelor finlandeze.

In condițiile în care însă, armata finladeză era considerată a fi capabilă să reziste doar câteva luni, un război pozițional, de uzură era considerat neproductiv pentru o armată mică. Din această cauză, atacul era considerat o tactică cu șanse mai mari de succes pentru armata finlandeză. Astfel acțiunile de întârziere erau planificate într-o manieră ofensivă, orice defensivă pasivă necesară fiind considerată a fi doar temporară, ca o bază pentru o viitoare ofensivă. Principiul « cea mai bună apărare este atacul » era astfel aplicat.

Tactica de atac finlandeză nu viza însă o ofensivă împotriva inamicului în teren deschis, așa cum erau obișnuiți sovieticii, ci se baza pe relieful, vegetația și clima Finlandei. Terenul accidentat și împădurit era considerat cel mai apt pentru declanșarea atacurilor, anulând în mare măsură superioritatea numerică și tehnică a adversarului.

În cadrul războiului de iarnă, armata finlandeză avea să adopte și să practice diferite metode de atac. Atacul de învăluire era considerat cel mai eficace, trebuind să fie utilizat în punctul cel mai slab al inamicului în flanc sau în zone apropiate, atac care necesita în prelabil o angajare și fixare a frontului inamicului, astfel încât rezervele finlandeze să poata acționa. Un astfel de atac avea să fie realizat mai des împotriva coloanelor finladeze, precum cel din zona Raate., din 1-7 ianuarie 1940, unde marea mobilitatea a armatelor finlandeze în terenul accidentat, și folosirea avantajelor acestuia au reprezentata factorul decisiv în asigurarea succesului.

O altă metodă practicată, dar numai când atacul de învăluire sau cel din flanc nu era posibil, a fost atacul frontal ce se putea transforma într-un atac local de învăluire, mai ales când inamicul beneficia de flancuri puternice, dar de un centru slab, așa cum a fost cazul în cadrul bătăliei de la Tolvajarvi, din 12 decembrie 1939, unde odată străpungerea centrului sovietic amenințată, flancurile sovietice puteau fi amenințate prin atacuri de învăluire finlandeze. Însă, astfel de oportunități erau foarte rare – în caz de neîndeplinire a condițiilor prezentate erau greu de realizat și necesitau pierderi materiale și umane costisitoare.

Atacul în flanc a fost deasemenea frecvent uzitat. El se deosebește de atacul prin învăluire, prin faptul că este proiectat direct asupra flancului inamicului, așa cum avea să fie realizat de Corpul 4 de armată finlandeză, în perioadele 12-14 decembrie 1939 și 6-10 ianuarie 1939. Succesul unui astfel de atac era însă condiționat de asigurarea rutelor de aprovizionare pentru atacatori.

Insă cel mai definitoriu pentru caracterul ofensiv al forțelor militare finlandeze în cadrul Războiului de Iarnă, avea să fie tactica « Motti ». Acest termen înseamnă în limbajul finladez uzual învestirea, încercuirea unităților militare inamice sau un loc unde unitățile sunt aflate în această situație. În traducere literară, acest cuvânt înseamnă « un metru cub de lemne de foc ».

Această tehnică aplicată pentru prima dată la mijlocul lui decembrie 1939 de către finlandezi consta în încercuirea unei coloane inamice și divizarea ei, după care cele mai slabe diviziuni erau distruse, în timp ce frigul și lipsa alimentelor slăbea capacitatea de rezistență a celorlalte. La sfârșit, « punga » încercuită era anihilată printr-un atac hotărât. În cadrul luptelor de întârziere de la începutul războiului, forțele finladeze din primul eșalon s-au retras, atrăgând forțe inamice puternic în această mișcare, până când retragerea era stopată întru-un loc ales. În tot acest timp, coloana inamică era hărțuită. După ce forțele finlandeze erau reorganizate și aprovizionate, începea atacul asupra ambelor flancuri ale coloanei, realizându-se această încercuire.

La 6 ianuarie 1940, în momentul contraatacului Corpului 4 finladez, era creat în mod oficial un centru de comunicații denumit « Motti », termenul fiind rapid adoptat pentru toate « pungile » de rezistență sovietice, fiind consacrat de rezultatele spectaculoase ale acestei tactici în cadrul contraatacului finladez, fiind create multe astfel de pungi-motti sovietice. Această tactică n-ar fi fost însă posibilă, dacă condițiile de teren nu o permiteau. Căile de comunicații dificile și înguste, străjuite de păduri nu permiteau desfășurarea forțelor sovietice în caz de atac, oferind astfel trupelor finladeze posibilitatea de a le distruge. Realizarea acestor « motti » nu urma un plan prestabilit, în afară.probabil de “noua pungă” – a se citi motti – de la Kitila, unde Divizia 168 sovietică a fost încercuită și anihilată, celelalte astfel de « motti » erau improvizații de atac, adaptate după caz. Cu toate că la începutul războiului această tactică a avut rezultate memorabile, crearea acestor « motti » în număr mare avea să se dovedească neproductivă în condițiile în care anihilarea lor necesita un număr mare de trupe finlandeze, care erau astfel nevoite să nu poată participa la acțiunile directe de pe front.

Distrugerea lor nu era ușoară, apărătorii beneficiind de avantajul defensivei și de o putere de foc superioară. Finlandezii s-au așteptat la retragerea unităților sovietice aflate în asemenea situații, crearea acestor « motti » nu era prevăzută și nu era de natură să satisfacă conducerea militară finlandeză. În cazul în care forțele sovietice încercuite beneficiau de armament greu, și chiar de tancuri cum a fost cazul celor două “motti” din regiunea Lemetti, o victorie rapidă – obiectivul finladez – devenea imposibilă, datorită echipamentului ușor de care finlandezii dispuneau. În aceste condiții aveau să se aștepte sovieticii. Cum propaganda finlandeză nu a avut nici un efect asupra soldaților sovietici încercuiți, era nevoie de armament greu, artilerie și arme antitanc. În cazul în care aceste arme erau asigurate se trecea ori la distrugerea “pungii” printr-un atac decisiv, ori se slăbea capacitatea de rezistență sovietică prin hărțuiri sau așteptându-se ca frigul și foametea să-și facă simțite efectul, timp în care erau lansate o serie de atacuri surpriză, pozițiile sovietice fiind distruse astfel, una câte una. Însă cu cât o motti era mai puternică, mult mai mult timp și efort era depus pentru distrugerea lui. Din această cauză, de multe ori finlandezii recurgeau la o tactică ciudată, permițând unităților sovietice care încercau străpungerea încercuirii să o facă, preferând să le distrugă mai târziu în pădure. Acestă tactică avea să fie folosită cu succes împotriva unităților sovietice încercuite la Lemetti.

Totodată în cadrul bătăliilor de acest gen, s-a observat că cele mai bune rezultate erau obținute dacă comandantul operațiunii de încercuire, însărcinat cu distrugerea acesteia o gestiona de la început până la sfârșit. Rezultatele obținute au determinat răspândirea acestei tactici la nivelul întregului Corp 4 de armată finlandez, care avea să lupte întregul război folosind tactica « motti ».

In realizarea acestor tactici defensive trupele finlandeze au fost organizate în grupuri de luptă și în rezerve generale, primele fiind folosite în atacul propriu-zis, iar ultimele ca forțe de înlocuire a forțelor epuizate, în cadrul atacului. Artileria, la rândul ei, era divizată în grupuri de sprijin direct al grupurilor de luptă și în grupuri de sprijin general folosite de-a lungul întregului sector de atac. Artileria trebuia să sprijine și să protejeze pregătirile de atac printr-un bombardament preliminar sau însoțind atacul alături de aviație, a cărei misiuni erau de recunoaștere, neutralizarea activității aeriene a inamicului, coordonarea tirului de artilerie, sprijinirea atacului în sine prin atacuri la sol asupra zonei inamice. Din păcate, atât lipsa cronică de piese de artilerie, cât și a avioanelor disponibile pentru asemenea gen de activități, nu au permis decât arareori realilzarea unor asemenea misiuni, așa cum a fost cazul în acțiunile de anihilare a « pungilor » sovietice de la Kitila sau Lemetti.

Blindatele findaleze nu aveau să joace aproape nici un rol în tactica ofensivă finladeză, singura acțiune de acest gen având loc la 26 februarie 1940 la Honkaniemi de către un batalion de tancuri finlandeze de tip Vikers fără rezultate notabile, însă.

În această tactică un loc special îl aveau batalioanele « sissi », unități speciale de hărțuire, a căror misiune era să acționeze în cadrul zonelor deschise, în spatele inamicului, lansând mici atacuri asupra căilor de aprovizionare inamice, asigurând flancurile expuse ale marilor unități finlandeze, sau minând drumurile din spatele frontului inamic și sabotând comunicațiile radio ale acestora. Totuși, acest tip de tactică s-a dovedit satisfăcător, dificultatea asigurării logisticii cât și criza de resurse umane a determinat pe finlandezi să folosească o parte din aceste unități în acțiunile militare de pe frontul principal.

*

Cu toate că tactica ofensivă a fost cea care a oferit posibilitatea unor rezultate militare spectaculoase, conducerea militară finlandeză și-a concentrat atenția și asupra posibilităților pe care tactica defensivă le putea acorda.

Anticipând toamna grea ce avea să vină, finlandezii au folosit alături de ofensiva statică, pozițională si de acțiunile de întârziere și tactica « pământului pârjolit », o tactică defensivă. În toamna târzie a anului 1939 ei au distrus păduri, drumuri, case și depozite pentru a înaintarea, adăpostirea și aprovizionarea trupelor sovietice aflate în marș, populația sprijinind de cele mai multe ori această inițiativă, chiar dacă erau vizate casele lor. În același timp, mine erau dispuse în case, în hambare, în sălașurile de animale, puțurile erau otrăvite și animalele care nu au putut fi transportate au fost otrăvite.

Iată ce spune comandantu șef sovietic Merețkov : “biciclete, valize, gramofoane, ceasuri, țigări, portofele erau răspândite pe drumurile și străzile localităților, pierdute aparent în fugă, dar la o simplă atingere explodau”.

Aceste măsuri aveau să provoace pierderi serioase în rândul soldaților sovietici, și a diminuat numărul acestora, dar aceasta nu a dezertări în rândurile lor, disciplina fiind aplicată cu strășnicie de comisarii politici. Totuși, această tactică a avut un impact psihologic serios asupra armatei sovietice, nepregătită pentru o astfel de primire “călduroasă”, în condițiile în care propaganda sovietică îi îndoctrinase cu ideea că aveau să fie primiți ca eliberatori de către țăranii și muncitorii finlandezi.

În ceea ce privește defensiva statică aceasta avea drept misiune menținerea pozițiilor, atâta timp cât se considera necesar sau realizabil. Ea se baza pe tactica apărării pozițiilor ocupate și pe cea a contraloviturilor sau a contraatacului, în cazul recuperării teritoriului pierdut. În teren, pozițiile defensive statice constau din posturile și punctele fortificate înainte și din principala linie de apărare, cunoscută și sub numele de linia Mannerheim.

Linia principală de apărare era cea mai bine fortificată poziție, depinzând de condițiile de teren, de punctele fortificate și de armele grele aflate în componența sa. Inamicul trebuia stopat în fața liniei principale de rezistență prin foc concentrat, în caz de eșec forțele retrăgâdu-se pe un nou aliniament, iar terenul pierdut era recuperat sau cel puțin se încerca această acțiune, cât mai curând posibil.

In spatele acestei linii exista o linie de sprijin, care avea sarcina ca în caz de străpungere inamică să fixeze ofensiva și încercarea acesteia de a mări zona resptectivă până la sosirea întăririlor și la realizarea unui contraatac pentru închiderea zonei amenințate.

Punctele fortificate înaintate se găseau în puncte cheie ale terenului, în fața principalei linii de apărare. În caz de ocupare a lor, nu era necesară neobținerea lor. Rolul lor era de punct de observație și de asigurare a focului de sprijin.

In fine, posturile înaintate erau mici poziții cu misiunea de a împiedica acțiunile de recunoaștere inamice, să prevină atacurile surpriză și să încetinească forța oricărui atac.

In realizarea acestor misiuni trupele finlandeze dispuneau de arme automate, mitraliere ușoare și grele, dar efiencitizarea succesului acestora era condiționată de o serie de factori care țineau de rolul protector al zonei apărate, de unghiul cât mai mare de tragere oferit, și de poziționarea trupelor defesive astfel încât să poată deschide foc în flanc asupra trupelor inamice sau să acopere cu focul lor orice încercare de depășire a obstacolelor defensive.

Rezervele trebuiau poziționate astfel încât să poată interveni la timp pentru a respinge o străpungere inamică, ele fiind din această cauză dispuse la o anumită distanță de linia defensivă care să le permită să intervină în orice direcție amenințată.

Aceste măsuri necesare au fost aplicate cu succes la nivelul liniei Mannerheim, timp de două luni, timp în care o serie de atacuri sovietice puternice au fost respinse cu succes și au fost executate contraatacuri victorioase finlandeze, acolo unde era necesar.

In zonele împădurite ale acestei linii, buncărele din lemn bine camuflate de vegetație și armele automate au jucat un rol extrem de important, iar acțiunile artileriei de srijinire a defensivei și de pregătire a contraatacurilor, – deși îi lipseau de o bază materială de susținere a unui baraj de foc intens – a oferit apărătorilon finlandezi un moment de respiro, atunci când aceștia erau gata să fie copleșiți de forțele inamice. Buncărele din beton înarmate cu mitraliere și uneori cu tunuri de calibru ușor, beneficiind de un unghi de tragere foarte larg au jucat un rol extrem de important în prima fază și a treia fază a războiului, ele reprezentând principalele obstacole pentru înaintarea inamică. Însă ele erau insuficiente ca număr și ca necesități, la începutul războiului acestea cât și fortificațiile normale, precum trașeele, lipsind în multe locuri ale liniei defesinve. De asemenea, după mai multe săptămâni de lupte, aceste puncte fortificate și-au pierdut din capacitatea de rezistență la foc datorită bombardamentului constant al artileriei sovietice, având distrugeri importante greu de compensat prin eforturile finladeze disponibile de a construi altele în locul lor sau de a le repara pe cele existente deja.

Cele mai spectaculoase tactici defensive aveau să le reprezinte cele folosite împotriva tancurilor sovietice. Blindatele sovietice reprezentau principala amenințare pentru linia defensivă finlandeză, fiind capabile să avanseze dincolo de punctele fortificate și tranșeele finladeze, realizând străpungerea acesteia și amenințând astfel spatele și comunicațiile apărătorilor.

In căutarea mijloacelor cât mai eficiente aplicabile în cadrul luptei anti-tanc, finlandezii au creat unități speciale echipate cu arme anti-tanc pentru a lupta de aproape cu aceste blindate. Se cunoștea faptul că această tactică era eficientă atunci când tancurile nu erau susținute de infanterie. În luna decembrie, unitățile finlandeze au început să creeze astfel de unități antitanc de puterea unei grupe sau a unui pluton. Armele folosite, în special cockteiluri Molotov, încărcături explozive, grenade de mână aveau să-și dovedească eficiența datorită curajului finlandez. De remarcat, este faptul că până atunci, armata finlandeză nu avea nici o experiență efectivă în lupta anti-tanc și echipament adecvat puțin, mulți soldați văzând pentru prima oară un tanc.

Armele improvizate, folosite de unitățile anti-tanc finlandeze în apropierea liniei frontului, de-a lungul drumurilor și zonelor apte pentru acțiunile blindate, mai ales după căderea nopții au oferit rezultate remarcabile împotriva tancurilor sovietice.

Acest tip de luptă antitanc era riscant și implica pierderea multor vieți omenești , dar cu toate că rata mortalității la nivelul acestor unități era uneori de 70%, acestea beneficiau întotdeauna de voluntari. Această tactică avea însă să-și piardă din eficacitate, la mijlocul lui ianuarie, datorită puternicului sprijin acordat de infanteria sovietică în timpul atacurilor tancurilor sale – distrugerea unui tanc prin această metodă devenind greu de realizat, aproape imposibilă, pierderile înregistrate de finlandezi fiind tot mai mari.

Pe lângă acestă tehnică anti-tanc a luptei din apropiere, exista cea folosită de puținele unități finlandeze, care dispuneau de tunuri anti-tanc, dar care nu era la fel de productivă. Ea consta, în fapt, în duelul direct dintre tun și tanc, până ce una din părți era distrusă. În condițiile în care lipsa armelor anti-tanc era acută, o asemenea tactică a fost folosită mai intens după ce tactica anti-tanc a luptei de aproape nu mai dădea rezultate. Cu toate acestea, tunurile anti-tanc finlandeze au reușit să provoace pierderi mari tancurilor Armatei Roșii. Tunul de 37mm K/36 a fost denumit din această cauză « ucigașul de tancuri » al Războiului de Iarnă.

Datorită însă lipsei de tunuri anti-tanc, artileria de câmp finlandeză și obstacolele anti-tanc au jucat un rol esențial în planurile defensive finladeze. Barajul de artilerie finladeză era capabil să distrugă sau să avarieze tancurile ușoare sovietice. Un astfel de caz s-a înregistrat la Kolloa, unde la sfârșitul lui decembrie 1939, 11 astfel de tancuri erau distruse prin această metodă. La rândul lor, obstacolele anti-tanc finladeze precum cele de tipul șanțurilor, a pereților verticali imposibil de escaladat de tancuri, cât și obstacolele din piatră – o versiune palidă a obstacolelor anti-tanc din beton, germane – avea să se dovedească de cele mai multe ori nesatisfăcătoare în condițiile în care ele fuseseră construite testându-se capacitatea lor împotriva vechilor tancuri Renault aflate în componența armatei finladeze, fiind ineficiente în fața tancurilor sovietice moderne.

In ciuda diferitelor lipsuri materiale, tacticile anti-tanc finladeze și-au dovedit eficiența, provocând pagube imense tancurilor sovietice în timpul acestui război, oferind astfel un aport mai mult decât substanțial acțiunilor de întârziere și menținerii rezistenței liniei defensive finlandeze.

Tacticile adoptate de către armata finlandeză au servit cu succes obiectivelor militare finlandeze. Au oferit timp guvernului acestei țări de a iniția noi negocieri cu liderii sovietici, pentru încheierea păcii, independența statală fiind astfel salvată, datorită efectelor dezastruoase pe care le-a înregistrat împotriva Armatei Roșii.

C.2. Tactica Amatei Roșii

Armata Uniunii Sovietice, având aceeași vârstă ca a armatei finlandeze, căpătase experiență în cadrul propriului război civil și în războaiele cu Polonia și cu Japonia, din anii ‘20 cât și cu Polonia din 1939. Însă, această experiență nu era pretabilă la un război la scară mică, în condiții geografice ți climatice grele precum cele ale Finlandei. Totuși ea a stat la baza dezvoltării tacticii armatei sovietice, fiind totodată și o posibilă explicație pentru eșecurile suferite de aceasta în timpul Războiului de Iarnă.

Din 1929, principala caracteristică a tacticii sovietice o reprezintă ofensiva activă, dar ea era ineficace datorită regulilor stricte impuse expresiei. Astfel, ordinea de luptă, dispozitivul, poziționarea în lărgime și în adâncime a sectorului de atac erau toate regulalizate. Numărul conta în fața inițiativei comandantului în cazul unui atac. Această situație, deși puțin îmbunătățită în 1936, când se acordase comandanților o libertate mai mare de acțiune, avea să se mențină și în momentul declașării războiului de iarnă.

Ca și în cazul finlandez forțele militare sovietice erau împărțite în grupuri de atac și grupări de sprijin, desfășurate pe două, trei linii pentru asigurarea manevrabilității. În caz de ofensivă misiunea grupului de atac era de a distruge inamicul din sectorul vizat, cu sprijinul tancurilor și artileriei, în timp ce grupul de sprijin trebuia să fixeze inamicul prin atacuri de intensitate mică asupra obiectivelor locale, urmând a participa la dezvoltarea succesului obținut de grupul de atac. În cazul unui atac sovietic sarcinile acestor trupe vizau încercuirea inamicului, printr-un atac de învăluire, pe unul sau pe două flancuri, tăierea comunicațiilor inamicului cu sprijinul blindatelor și anihilarea încercărilor elementelor inamice de a străpunge încercuirea cu sprijinul blindatelor, aviației și cavaleriei. Astfel, se urmărea distrugerea și nu respingerea inamicului, în acest scop, un important rol revenindu-le unităților de recunoaștere care trebuiau să descopere punctele slabe ale adversarului, sectoarele preferate de atacul sovietic. Blindatele sovietice puteau fi folosite ca forță de sprijin a artileriei sau ca forță individuală pentru distrugerea pozițiilor artileriei inamice și crearea de haos în spatele acestuia în cazul în care era realizată o străpungere a frontului.

Artileria sovietică prezentă la nivelul fiecărei unități sovietice avea rol de sprijin al atacurilor unităților de infanterie, de distrugere a artileriei de câmp și antiaeriene inmică și de a preveni o eventuală ofensivă a acestuia. Ea a jucat unul din rolurile cele mai importante în Istmul Karelian, în februarie 1940, lansând un adevărat baraj de foc asupra liniei Mannerheim, oferind astfel condițiile optime pentru dezvoltarea ofensivei sovietice, provocând distrugeri asupra defensivei tactice finlandeze în adâncime.

La rândul ei, aviația sovietică trebuia folosită împotriva țintelor tactice care nu puteau fi distruse prin alte mijloace, cât și împotriva rezervelor inamice din spatele frontului. De asemenea, ea a fost folosită împotriva aviației finlandeze cu rezultate dezastruoase datorită avioanelor de luptă care nu erau performante și slabei pregătiri a piloților, dar și asupra centrelor urbane finlandeze unde antiaeriana locală le-a provocat aceleași efecte negative, fără ca operațiunile de bombardament efectuate să aibă o impotanță decisivă în economia războiului.

Atacul sovietic trebuia să avanseze ca un tăvălug blindat spre liniile inamice, să le străpungă, anihilâng orice opoziție întâlnită și să încercuiască trupele inamice cel puțin în toerie, în realitate lucrurile au stat cu totul altfel. Slaba cooperare între infanterie și tancuri, și între tancuri și aviație aveau să determine în prima fază a războiului de iarnă un eșec total și umilitor al tuturor atacurilor sovietice. Tendința comandanților sovietici de tancuri de a iniția atacuri asupra liniilor de operare finlandeze fără a aștepta sosirea sprijinului infanteriei a provocat pierderi catastrofale forței blindate a Armatei Roșii, iar infanteria – lipsită de protecția acesteia în înaintarea ei și « beneficiind de o comandă rigidă, lipsită de capacitatea de a percepe în ansamblu situația – avea să fie decimată de focul precis al armelor automate finlandeze. Tocmai în a doua fază a războiului trăgând învățăminte din eșecurile suferite, comandanții militari sovietici au depus eforturi mari pentru o conlucrare mai productivă între infanterie și blindate, o măsură care a contribuit decisiv la străpungerea liniilor defensive finlandeze.

In domeniul tacticii defensive, comandanții sovietici, nu depuseseră eforturi pentru crearea unor astfel de planuri în mod serios în condițiile în care se credea că campania militară sovietică declanșată împotriva Finlandei avea să se termine curând cu victoria lor, o asemenea tactică era considerată ca negăsindu-și locul în planurile militare sovietice. Victoriile obținute de către finlandezi, mai ales în regiunea de la nord de lacul Ladoga și distrugerea unor importante unități sovietice au obligat forurile superioare ale conducerii militare sovietice să-și reconsidere atitudinea.

Până atunci misiunile teoretice ale defensivei sovietice, dacă era cazul de aplicare a lor, erau de a reorganiza. forțele sovietice, pentru declașarea unui atac decisiv, într-o direcție dată, să câștige timp pentru concentrarea forțelor necesare pentru atac, să mențină o anumită zonă, să stopeze un atac inamic, să-l respingă și să contraatace. Forța apărării sovietice se baza pe puterea de foc și fortificațiile construite, ea trebuind în așa fel organizată încât infanteria și blindatele inamice să poată fi distruse în fața liniei defensive, iar în cazul unei străpungeri a frontului sovietic aceasta să fie remediată rapid prin foc de artileria și contraatacul blindatelor proprii și a armelor anti-tanc al căror rol era foarte important. Aceată dispunere a dispozitivului defensiv sovietic avea să-și facă demonstrată atât eficiența dar și defectele în timpul acțiunilor de respingere a contraatacurilor corpurilor 2 și 4 finlandeze, dar și în cazul « motti-urilor » sovietice din regiunea Kareliei de la nord de Ladoga.

Din punctul de vedere al organizării defensivei sovietice în teren, aceasta era constituită într-o zonă de securitate alcătuită din multe puncte fortificate, la distanță de maxim 3 km față de poziția principală defensivă și într-o poziție de ariergardă aflată la 12-15 km în spatele principalei poziții defensive. Lățimea și adâncimea acestora depindeau de teren și de trupele care o alcătuiau și de armamentul aflat în dotarea acestora : mitraliere și mitraliere ușoare în zona de securitate și la nivelul poziției defensive principale și mitraliere, artilerie, tunuri anti-tanc și tancuri în linia de rezervă ce servea și ca bază de atac și contraatac pentru trupele sovietice.

Dar relieful și iarna ce venea Finlanda n-a oferit cadrul favorabil pentru organizarea eficientă a acestei apărări. Tactica de luptă pe timp de iarnă impunea ca necesar asigurarea de adăposturi și locuri de staționare pentru trupele sovietice, însă, în condițiile în care localitățile finlandeze suferiseră distrugeri atât din partea finlandezilor, cât și din partea soviticilor în cadrul luptelor angajate pentru ocuparea lor, această măsură nu putea fi realizată în mod eficient, mulți soldați sovietici murind de frig din această cauză. Trupele sovietice nu dispuneau de echipament și îmbrăcăminte de iarnă adecvată fiind imposibil să se camufleze în zăpadă devenind astfel ținte sigure pentru lunetiștii finlandezi și pentru rigorile iernii.

Pe de altă parte, războiul în condiții de iarnă necesita o mare cantitate de schiuri pentru deplasarea trupelor pe drumuri, schiuri care nu fuseseră asigurate din timp. Organizarea sovietică era prea înceată, iar echipamentul lor militar prea greu pentru un teren accidentat și pentru iarna nordică, iar soldații sovietici originari din zonele de stepă rusești cădeau victime sigure acestor dificultăți. La aceste probleme se adăuga și minarea intensă a drumurilor de către finlandezi. În munca de curățare a a câmpurilor de mine de către regimente întregi sovietice, pierderile umane au fost înfiorătoare. În ciuda acestor minusuri soldații sovietici erau obligați să avanseze în același ritm sinucigaș, chiar și atunci când minele au început să explodeze provocând goluri în rândurile lor și acoperind marșul cu membre umane.

Pericolul minelor avea să fie în mare parte înlăturat prin folosirea unei inovații sovietice –un detector de nine- dispozitiv care a mărit siguranța trupelor sovietice, deși a scăzut considerabil avansul lor.

Ironia acestei situații constă în faptul că principiile sovietice cu privire la tactica războiului pe timp de iarnă fuseseră stabilite încă dinainte de debutul războiului. Se considera că  “manevrabilitatea trupelor în condițiide iarnă, depinde în întregime de experiența lor în tactica de luptă pe timp de iarnă, de rezsitența lor și de natura terenului. Trupele care nu au experință în acest tip de tactică și care nu sunt adecvat echipate vor pierde rapid capacitatea lor de luptă, eficiența, în timp ce echipamentul greu, nepotrivit pentru operațiuni de iarnă va deveni o povară”.

O teză care a fost în totalitate valabilă în cazul războiului de iarnă ruso-finlandez. Dar în aceste circumstanțe în care sovieticii cunoșteau riscul nepregătirii unei campanii militare pentru rigorile iernii, de ce aceste reguli nu au fost aplicate ? Singura explicație ar putea-o reprezenta superficialitatea comandanților sovietici în evaluarea factorilor determinanți pentru rezultatul unui război și subestimarea capacității de rezistență a adversarului.

Greșelile se plătesc scump,dovadă rezultatele negative înregistrate de armata sovietică în primele două luni de război. Ilustrativ în acest sens sunt încercuirile sovietice de tip « motti ». Echipamentul greu militar, nedotarea corespunzătoare a soldaților sovietici cu efecte militare potrivite pentru iarnă au determinat diminuarea mobilității acestor unități și a permis încercuirea lor.

Surprinzător avea să fie însă în Războiul de iarnă, tocmai soldatul sovietic în cazul încercuirii trupelor sovietice acesta avea să facă dovada unei rezistențe ieșite din comun , preferând să rămână în cadrul încercuirii decât să străpungă liniile inamice și să se retragă spre liniile proprii, fortificându-se și creând « pungi » puternice bazate pe o defensivă circulară. Chiar și în condițiile lipsei alimentelor și a altor necesități, de multe ori nu se realiza nici o încercare de străpungere a liniilor finlandeze. Mannerheim justifică acest pasivism sovietic prin caracterul fatalist al psihologiei soldatului sovietic. Ei vor câștiga respectul soldaților finlandezi supraviețuind în asemenea condiții inumane și organizând o puternică defensivă. Dar lipsa adjâncimii și rezervelor acestor sisteme defensive a determinat sfârșitul multor asemenea “pungi” ele nefiind sprijinite din exterior de alte “motti” sau de artileria grea sovietică, cu excepția unor acțiuni ale aviației Armatei Roșii.

Disciplina de fier și caracterul soldatului sovietic- bazate pe doctrina sovietică care pretinde ca orice palmă de teren să fie apărată până la ultimul om și pe propaganda sovietică despre atrocitățile finlandeze comise asupra prizonierilor sovietici – au jucat un rol poate la fel de mare ca și tactica militară sovietică în ansamblul ei. Numai un singur motti avea să se predea în timpul războiului – cel de la Saarijarvi la 22 februarie – fiind și singurul unde numărul prizonierilor depășind numărul morților, celelalte motti în special cele mai mari au supraviețuit mai mult timp.

Aceste motti și rezistența lor aveau să creeze mai multe probleme decât armata sovietică în ansamblul ei pentru conducerea militară finlandeză. În ultima fază a războiului rolul lor a fost esențial din moment ce importante forțe militare finlandeze care fuseseră trimise pentru distrugerea lor nu au putut fi transferate pe frontul din Istmul Karelian, ca întăriri pentru susținerea efortului finlandez de a rezista copleșitoarei ofensive sovietice declanșate la începutul lui februarie 1940.

D.OPERAȚIUNILE MILITARE

Pentru două luni, mica armată finlandeză avea să reziste în principalele poziții defensive din Istmul Karelian. Linia Mannerheim o linie defensivă incompletă din punct de vedere al dotării cu mijloace defensive, constând din câteva sute de puncte fortificate a rivalizat faima liniei Maginot. În același timp faima și curajul armatei finlandeze avea să se răspândească în lumea întreagă datorită primelor victorii obținute la Tolvajarvi și Soumussalmi împotriva forței militare sovietice ce părea copleșitoare din punct de vedere al resurselor umane și materiale angajate în conflict.

Trupele finlandeze cunoscătoare ale terenului de luptă și mai bine pregătite colectiv reușeau să distrugă întregi divizii sovietice în zonele sălbatice ale graniței de est prin aplicarea unei tactici consacrată sub denumirea de tactica « motti ».

Succesul defensivei lor în Istmul Karelian și victoriile din nord au avut importante consecințe politice. Contrar atitudinii sale refractare la începutul războiului guvernul sovietic a acceptat să deschidă negocierile în termeni de pace cu autoritățile legitime finlandeze, în condițiile în care linia Mannerheim era străpunsă în martie 1939, iar trupele finlandeze erau incapabile să mai continue lupta, pacea avea să fie salvatoare. În același timp Finlanda pierdea orice speranță într-un ajutor extern în cadrul unei noi agresiuni sovietice.

D1.Operațiunile militare terestre

La 23 noiembrie 1939, forțele sovietice treceau granița fino-sovietică în regiunea Petsamo, provocând astfel atacul pe scenă largă de a doua zi când Helsinki și alte orașe erau bombardate de aviația sovietică și o ofensivă generală terestră era lansată asupra defensivei finlandeze.

Desfășurarea operațiunilor militare terestre care aveau să dureze aproximativ 104 zile poate fi împărțită în trei faze : prima corespunzătoare perioadei 30 noiembrie-27 decembrie 1939, concretizată prin stoparea ofensivei sovietice în fața liniei Mannerheim, a doua fază corespunzătoare perioadei 27 decembrie-16 februarie 1940 în care s-au desfășurat contaatacurile finlandeze soldate cu victoriile de la Suomussalmi și Tolvajarvi, și a treia fază a operațiunilor militare cuprinsă între 11 februarie-3 martie 1940, în care ofensiva sovietică a fost reluată, obligând armata finlandeză să se retragă la Viipuri (Viborg) oraș care avea să fie deasemenea ocupat la începutul lui martie.

Perioada de negociere din toamna lui 1939 i-a permis lui Mannerheim să-și mobilizeze în liniște forțele, concentrând 6 divizii de-a lungul celor 65 de km ai liniei defensive principale.

Luptele aveau să fie angajate de către trupele finlandeze de grăniceri, așa-numitele trupe de întârziere, a căror misiune era să întârzie ofensiva sovietică, până când grosul forțelor militare finlandeze și-ar fi ocupat dispozitivul defensiv, luptele au fost angajate însă cu trupe puține care nu puteau permite prelungirea acestora. Totuși, chiar și în aceste condiții trupele finlandeze au obținut rezultate notabile împotriva armatei sovietice care înainta sub formă de coloane compacte, expunându-se astfel tirului precis al armelor automate finlandeze. Șocul psihologic resimțit datorită prezenței tancurilor sovietice avea să fie depășit rapid și în ciuda inferiorității numerice trupele finlandeze au efectuat numeroase contraatacuri finalizate cu succes pentru prima linie defensivă Vammelsuu-Rautu-Taipala, inamicul înregistrând decât un foarte mic avans. Faza finală a luptelor de întârziere a fost marcată de o redublare a trupelor finlandeze, la 5-6 decembrie fiind angajată în luptă la centrul Istmului Karelian și forțele dispuse în linia defensivă principală finlandeză. În decursul luptelor de întârziere sovieticii suferiseră pierderi considerabile, iar finlandezii își demonstraseră capacitatea lor combativă și superioritatea calitativă, deși în această fază a luptelor clima finlandeză era încă suportabilă, iar drumurile praticabile permiteau trupelor sovietice mișcări de trupe și de detașamente motorizate considerabile.

În aceeași perioadă, însă, în regiunea dintre lacul Ladoga și Oceanul Artic situația se prefigura amenințătoare pentru trupele finlandeze, avansul sovietic susținut de o superioritate copleșitoare în infanterie și blindate, permisese deja ocuparea unor orașe , rușii înanintând în continuare spre Kitila și Loimola, important nod de cale ferată spre Tolvajarvi și Ilomantsi. În Karelia centrală, calea ferată Joensuu-Kontiomaki era amenințată, iar mai la nord forțele sovietice se apropiau de Soumussalmi.

In aceste regiuni erau dispuse două divizii finlandeze între lacul Ladoga și Ilomantsi, iar de-a lungul restului frontierei estice o serie de batalioane independente.

In Istmul Karelian unde forțe sovietice de 180-190 000 de oameni susținute de 900 de piese de artilerie, 1450 de tancuri, 700 de avioane, aflate sub comanda comandamentului de armată K.A. Merețkov , i se opuneau 6 divizii finlandeze inferioare numeric dispunând în totalitate de 67 tunuri antitanc de 37 de mm și de 133 000 de oameni.

Forțele armate finlandeze aveau să opteze pentru o defensivă activă beneficiind și de condiții favorabile pentru realizarea acesteia. Astfel datorită dificultăților de aprovizionare și de asigurare a comunicațiilor, doar trei divizii sovietice puteau fi angajate în luptă simultan în regiunea Ladogăi, sovieticii fiind nevoiți să avanseze din cauza terenului accidentat în coloane separate, fără să aibă posibilitatea de a coopera, aceste condiții au permis finlandezilor să atace coloanele una câte una în flans și în spate.

Mannerheim avea însă să întâlnească defensiva finlandză în condițiile în care sovieticii se pregăteau să declașeze un nou atac general. O parte din rezerva principală a comandamentului șef, Divizia a 6-a finlandeză, avea să fie dislocată spre Tolvajarvi, Kuhmo și Suomussalmi în timp ce restul rezervelor se ocupau cu construirea de baricade și fortificații pe toate căile de comunicații ale Istmului, în special în zona Viipuri.

În timp ce cadrul sectorului Tolvajarvi-Ilomantsi, forțelor sovietice – evaluate la efectivele unei divizii, divizia 139 sovietică ce dispunea de 150 piese de artilerie, de circa 20 000 de oameni, 45 de tunuri – li se opuneau 4000 de soldați finlandezi conduși de colonelul Paavo Talvela. Până atunci Divizia 3 sovietică demonstrase o inițiativă neobișnuită și o adaptare la condițiile de teren, executase atacuri în flanc asupra pozițiilor Corpului 4 de armată finlandeză cucerindu-le pe cele mai slabe, în aceste condiții, noul Grup Talvela avea să fie întărit cu un regiment de artilerie la 8 decembrie 1939. Cu aceste forțe, colonelul Talvela avea să reia inițiativa, stabilizând situația critică la 9 decembrie, deși aceasta era încă critică, fapt care l-a determinat să pregătească un atac pentru 11 decembrie, încurajat fiind și de prima victorie finlandeză mai importantă : distrugerea unui batalion rus până la ultimul om la Ilomantsi.

Acest atac avea să fie amânat datorită atacurilor sovietice din 10-11 decembrie, respinse în cele din urmă. La 12 decembrie colonelul Talvela, dispunând de 7 batalioane de infanterie și 4 baterii antiaeriene trecea la ofensivă declanșând un atac din flanc dublu print-un teren împădurit. În paralel sovieticii organizaseră un atac cu un detașament spre Tolvajarvi. Cum cele două forțe întâlnindu-se în pădurile situate la nord de această localitate infiltrarea flancului drept finlandez avea să se dovedească decisivă, comunicațiile și spatele inamic fiind direct amenițate. Operațiunea finlandeză de la Tolvajarvi a reprezentat prima mare victorie a războiului de iarnă. Divizia 139 sovietică pierdea 1000 de oameni, sute de puști, 60 de mitraliere, tunuri și 20 de tancuri, încetând să mai reprezinte o amenințare în spatele Corpului 4 de armată finlandez. Pierderile finlandeze erau și ele deasemenea ridicate, în jur de 200 de oameni. Ofensiva a continuat, forțele finlandeze luând contact în zilele următoare cu elementele Diviziei 75 sovietice, care veneau în sprijinul Diviziei 138. Bătălia de Aglajarvi din 20-22 decembrie avea să consfințească distrugerea acestei divizii sovietice. Finlandezii au continuat să preseze Diviziile 75 și 155 sovietice împingându-le spre exterior și la 24 decembrie forțele finlandeze atingeau râul Aittajoki, pe linia căruia aveau să-și mențină pozițiile defensive până la sfârșitul războiului.

Victoria de la Tolvajarvi a avut o mare importanță atât strategică cât și psihologică, determinând în alte sectoare inițierea unor asemenea acțiuni și mărind moralul armatei finlandeze.

În paralel cu desfășurarea bătăliei de la Tolvajarvi, în pădurile de la Soumussalmi avea loc o bătălie la fel de semnificativă ca importanță. Această localitate era un important punct nodal de unde se putea avansa în orice direcție. În această zonă, la 30 noiembrie erau staționate un batalion independent căruia sovieticii îi opuneau, Divizia 163 care făcea parte din Corpul 47 sovietic, la rândul său mare unitate a Armatei a 9-a. Această divizie avea să avanseze spre Suomussalmi pe două direcții prin Raate și Palav. La 7 decembrie cele 2 coloane făceau joncțiunea în satul Suomussalmi, dar nu au reușit să stăpungă defensiva finlandeză. Către această localitate finlandezii aveau să deplaseze cu rapiditate o brigadă ce forța înaintarea, condusă de colonelul H. Siilasvuo. Datorită acestor forțe, acesta a putut purta defensiva la 11 decembrie, printr-un atac surpriză, tăind comunicațiile inamicului cu Raate, avansul finlandez continuând a doua zi asupra satului Suomussalmi, pe un frig de –40 C. După mai multe zile rezistența sovietică avea să fie întoarsă și satul ocupa în mare parte .

La 15 decembrie, Divizia 163 sovietică pierduse o mare parte din efectivele sale, fiind încercuite la Hulkoniemi, dar în paralel elementele unei noi divizii sovietice, Divizia 44 sosea în zona respectivă dinspre est. Atacurile avangardei acestei divizii aveau să fie respinse în următoarele două săptămâni, trupele finlandeze fiind supuse unor serii de atacuri ale acestei divizii și a Diviziei 163 încercuite, rezistând însă în fața unui adversar cu mult superior. La 27 decembrie, beneficiind și de sprijinul rezervelor, finlandezii declanșau un atac general împotriva localității Suomussalmi, rezistența sovietică fiind înfrântă după o zi de lupte îndârjite. Până la 30 decembrie rezistența celor 2 divizii sovietice era înfrântă în totalitate. Acestea pierdeau 3000 de morți sau prizonieri, 27 de piese de artilerie, 11 tancuri, 150 de camioane și o mare cantitate de arme ușoare și muniție era capturată de finlandezi. Divizia 44 sovietică aflată în regiune avea însă să fie urmărită și încercuită aplicându-se tactica « motti ». Într-o săptămână deși depusese o rezistență energică această divizie înceta să mai existe. Numărul morților nu a putut fi determinat, fiind însă capturați 1300 de prizonieri, 70 de tunuri, 43 de tancuri, 270 de camioane, 300 de mitraliere și impresionante cantități de muniții.

Această victorie a fost rezultatul unei conduceri inspirate a trupelor finlandeze și utilizării inteligente a terenului și condițiilor naturale, fiind favorizat și de pasivitatea și lipsa de inițiativă a trupelor sovietice. Strategia sovietică de a tăia Finlanda în două eșua cu pierderi enorme. Bătălia de la Suomussalmi și Tolvajarvi au fost unele dintre cele mai remarcabile confruntări ale războiului de iarnă din punct de vedere tactic, dar și importanței decisive pe care a avut-o pentru modul și determinarea de a rezista a trupelor finlandeze.

Victoria lor avea să înlăture efectele negative ale eșecului contraatacului Corpului 4 de armată finlandez, executat în perioada 12-14 decembrie 1939, de-a lungul drumului ce lega Lemetti de Uomaa. În acest sector aflat la nord de Ladoga, alte două divizii sovietice, situate între Salmi și Uomaa ce încercau să realizeze joncțiunea la Kitela nu au putut fi încercuite de Diviziile 12 și 13 finlandeze datorită pierderii elementului surpriză. La nord însă, în regiunea Petsamo, victoria de la Pelkosenniemi asigura apărarea Laponiei și permițând apărarea localității Kemijarvi, în fața a două divizii sovietice până la sfârșitul războiului.

Venirea iernii găsea frontul stabilizat în aceste regiuni, vremea având să complice aprovizionarea și să limiteze mobilitatea forțelor sovietice care nu dispuneau de schiuri.

Pe teatrul principal de operații din cadrul Istmului Karelian, Mannerheim se aștepta la o ofensivă sovietică împotriva orașului port Viipuri. Sovieticii aveau să lanseze însă un atac asupra sectorului Taipala, încă din 6 decembrie, scopul fiind de atrage rezervele finlandeze spre vest pentru a permite lansarea unei noi ofensive împotriva orașului Viipuri. Atacurile din perioada 11-16 decembrie au fost însă respinse cu ușurință de către apărători. Între 19-17 decembrie, sectorul Taipala a fost supus unui asalt puternic sovietic, susținut de două divizii de infanterie sovietice și de o brigadă de tancuri, fără succes însă. Principalul atu finlandez l-a reprezentat artileria finlandeză care mai ales în 17 decembrie avea să distrugă multe formațiuni sovietice, încă dinainte ca atacul să fie lansat.

In paralel în perioada 17-20 decembrie, 6 divizii sovietice susținute de tancuri și aviație, și beneficiind de o puternică pregătire de artilerie, avea să lanseze o serie de atacuri în sectorul Summa, mic punct de sprijin în vecinătatea drumului spre Viipuri. Dar infanteria lansată în formațiuni compacte cât și tancurile care înaintau în grupuri de 20 până la 50, nu aveau să coopereze, suferind pierderi imense mai ales datorită focului precis al artileriei finlandeze. Astfel în ziua de 28 decembrie 58 de tancuri au fost distruse, din care 28 erau tancuri medii de tip T-28. În acel moment numărul tancurilor distruse în Istm se ridicase la 239 deja.

In condițiile în care atacurile sovietice se dovedeau ineficiente sporind spiritul combativ al trupelor finlandeze, cât și starea de epuizare a trupelor sovietice, afectată și de frigul iernii, pentru Mannerheim acestea ofereau posibilitatea organizării unui contraatac. Divizia a a-6-a, rezerva principala a armatei finlandeze, completată cu un regiment de infanterie de apărare de coastă a fost alăturată efortului Corpului 2 de armată finlandez, constituit din 5 divizii, de a lansa o astfel de contaofensivă între Kuolemajarvi și Muolaajarvi. Declanșată la 30 decembrie, această ofensivă nu avea să dureze decât 8 ore datorită organizării sale deficitare și greutăților întâmpinate în coordonarea unei astfel de acțiuni de mare anvergură. Pe de altă parte, în condițiile în care contactul cu inamicul fusese pierdut această ofensivă nu mai avea nici un obiectiv și nici un centru de atac determinat. Retragerea avea să se realizeze fără ca sovieticii să intervină, ea descurajând forțele sovietice să mai inițieze temporar atacuri puternice asupra orașului Viipuri.

In replică însă la 25 decembrie, aceștia au lansat un nou asalt asupra pozițiilor Corpului 3 de armată finlandez, dispuse la Taipala în paralel cu o încercare a Diviziei 4 sovietice de a încerca traversarea râului Suvanto pe gheață pentru a amenința flancul Diviziei 10 finlandeze ce opera zona Taipala. Deși a reușit să obțină un cap de pod la acest curs de apă, la Kelja, trupele sovietice au fost surprinse în următoarele două zile, pierzând 700 de oameni, în motti-ul realizat de trupele finlandeze după ce mai multe atacuri finladeze lansate pentru anihilarea lui fuseseră respinse.

La sfârșitul primei faze a războiului de iarnă bilanțul rezultatelor finlandeze era pozitiv, victoriile finlandeze au demonstrat pregătirea militară insuficientă a părții sovietice. Atacurile sovietice erau respinse cu pierderi foarte mari pentru atatcatori, finlandezii obținând în schimb o mare cantitate de arme și muniție de care aveau mare nevoie în condițiile lipsei acute de aceste materiale. Totuși folosirea rezervelor în acțiunile de respingere si contracarare a acestor asalturi sovietice au avut consecințe nefaste mai târziu pentru capacitatea de luptă finlandeză în condițiile în care posibilitățile de compensare prin constituirea de noi unități erau reduse. La aceste probleme se adaugă și faptul că ajutorul extern în care finlandezii își puseseră mari speranțe nu se concretiza.

In ceea ce privește eșecul suferit de trupele sovietice, K.Merețkov, comandanatul șef sovietic din Istmul Karelian îl justifică prin capacitatea de rezistență a liniei defensive finlandeze supraapreciindu-i atât dotările în fortificații de tipul buncărelor și cazematelor, cât și adâncimea acesteia. Pe lângă probleme, versiunea sovietică recunoștea și incapacitatea coordonării operaționale sovietice între diferite arme în mod eficient și a infromațiilor de care dispuneau atât despre armata finlandeză cât și despre zonele geografice în care trebuiau să lupte.

A doua fază a războiului a fost la fel de bogată în surprize ca și prima, dar sovieticii primiseră între timp artilerie, tancuri și întăriri, iar căile de comunicație fuseseră ameliorate și dezvoltate. Cu toate aceste măsuri trupele sovietice au adoptat de-a lungul lunii ianuarie tactica unui război pozițional, în timp ce pe frontul de est alte mari unități erau amenințate cu distrugerea de către contaatacurile finladeze.

Până atunci, contaatacurile finlandeze nu înregistraseră decât succese locale, la nord de Ladoge, sovieticii fortificându-se cu o rapiditate uluitoare în condiții dificil de străpuns. La sfârșitul lunii decembrie, însă se reușise să se intercepteze aprovizionarea Diviziei a 18-a sovietice în zona Lovajarvi, și încercuirea acestor forțe în mici motti.

La 4 ianuarie 1940, era declanșată ofensivă a Corpului 4 de armată finlandez, care a tăiat comunicațiile diviziilor 18 și 168 sovietice. Beneficiind de trupe de schiori care se puteau deplasa rapid prin păduri, atacând flancurile trupele sovietice au fost încercuite și divizate în mici unități. Totuși încăpățânarea sovieticilor de a nu se preda avea să silească Copul 4 de armată finlandez să participe de lupte de lungă durată, în încercările de îndeplinire a obiectivului de anihilare a acestor „pungi” pentru a se putea elibera forțe considerabile finladeze pentru alte sarcini. Totuși în condițiile presiunii exercitate în zona Salmi-Kosnaselka de 4 noi divizii sovietice, un regiment de 3 batalioane au fost detașate în ianuarie de pe frontul de est, alături de o brigadă de cavalerie, transformată în unitate de schiori pentru susținerea frontului din Istmul Karelian.

În ceea ce privește diviziile 18 și 168 încercuite, prima unitate a fost anihilată cu succes prin metoda motti , dar în cazul celei de 2-a ea nu a oferit rezultatele scontate, aceasta fortificându-se puternic. Beneficiind de avantajul terenului și de puterea de foc net superioară pentru o organizare defensivă viabilă sprijinită de aviația sovietică prin acțiuni de aprovizionare care i-au permis să supraviețuiască până la sfârșitul războiului. Pentru eliberarea unor trupe pentru alte acțiuni Mannerheim a dat ordinul de lichidare a motti-urilor unul câte unul. Dar rezistența extraordinară a rușilor avea să surprindă tactica atacurilor lansate de finlandezi. Abia la sfârșitul lui februarie ultimul motti al diviziei 18 sovietice avea să dispară fiind distrus. Această divizie avea să piardă astfel 4300 de morți, iar 128 de tancuri, 91 de tunuri și importante cantități de muniție aveau să fie capturate.

O soartă asemănătoare avea să împărtășească și Divizia 54 sovietică, la 29 ianuarie aceasta fiind tăiată într-o duzină de tronsoane pe o lungime de 25 km, dar datorită podului aerian asigurat de către aviația rusă și lipsei de artilerie grea pentru trupele finlandeze, această divizie avea să fie salvată de la anihilare de încheierea păcii.

În Istmul Karelian erorile sovietice comise în domeniu – când fuseseră lansate fără discernământ, divizie după divizie asupra pozițiilor defensive finlandeze fără un plan bine pus la punct avea să servească ca lecție pentru conducerea militară sovietică – care să pregătească metodic o nouă ofensivă generală, în condițiile în care această conducere fusese schimbată. Astfel, comandantul șef de până atunci al tuturor forțelor sovietice angajate împotriva Finlandei, mareșalul Timoșenkoa fost însărcinat cu comanda forțelor sovietice a armatelor 7 și 13 dispuse în Istmul Karelian în timp ce pe frontul oriental celelalte 3 armate constituiau un grup operativ sub comanda mareșalului Stern. Comanda supremă a fost încredințată mareșalului Voroșilov.

Acesta a inițiat în perioada lunii ianuarie 1940 o amplă acțiune de reorganizare a armatei sovietice. Antrenamentul intensiv a fost impus unităților sovietice pentru dezvoltarea mai strânsă a cooperării dintre infanterie, blindate, artilerie și aviație, această măsură având ca prim rezultat un tir mai eficient și mai concentrat al artileriei sovietice cât și eficientizarea interfeței infanterie-blindate, om-mașină. Atacurile noi ale trupelor sovietice aveau să fie în continuare respinse cu pierderi severe pentru acestea, dar la rândul lor finlandezii au suferit pierderi grele datorită focului de artilerie sovietic, mai ales în zonele Taipala și Viipuri, atacate și fotografiate de aviația sovietică de-a lungul întregii luni ianuarie. Totodată comunicațiile sovietice au fost îmbunătățite prin construirea de noi drumuri în spatele frontului și prin asigurarea unor legături radio eficiente.

Finlandezilor nu le convenea acest război de uzură, mai ales că fortificațiile și obstacolele finlandeze erau supuse unui tir continuu de artilerie, iar legăturile telefonice erau în continuare întrerupte. Pe de altă parte, tirurile de artilerie sovietice epuizau fizic și moral trupele finlandeze în timp ce artileria finlandeză din lipsă de muniții nu putea să răspundă, din contră era la rândul ei supusă tirului de artilerie sovietic coordonat de baloane de observație ce beneficiau de o vreme relativ favorabilă unor astfel de acțiuni.

La începutul lui februarie sovieticii dispuneau de hărți despre modul de dispunere a defensivei finlandeze, Stalin apreciind planul de ofensivă prezentat de Merețkov în care Armata a 7-a sovietică urma să joace rolul decisiv sprijinită de Armata a 13-a în străpungerea frontului finlandez în direcția Summa și Viipuri, singura zonă care permitea armatei sovietice să execute o astfel de acțiune cu succes datorată terenului favorabil, flancul drept al Armatei a 7-a vizând Viipuri.

În acest scop la sfârșitul lunii ianuarie numărul forțelor sovietice în Istmul Karelian, a fost suplimentat ele dispunând în total de 21 de divizii de infanterie, 20 regimente de artilerie, 7 batalioane de artilerie grea, 6 brigăzi de blindate, o brigadă de mitraliere și 15 regimente de aviație. Ca rezervă pentru aceste forțe înaltul comandament sovietic mai dispunea de 3 divizii de infanterie, o brigadă de tancuri și un corp de cavalerie. Astfel două treimi din artileria sovietică și 60%din forțele sovietice din istm, erau concentrate asupra corpului 2 de armată finlandez, între Vuoksi și Kanhula. De-a lungul celor 40 de km de front, puterea sovietică pe km de front era de 2 până la 4,5 batalioane, și de 50 până la 70 piese de artilerie. La trei februarie cele două armate sovietice își primiseră obiectivele ce trebuiau realizate. Armata a 7-a trebuia să străpungă pozițiile finlandeze spre Lacul Muolaa și Kanhula și apoi să avanseze spre Viipuri. În îndeplinirea acestor misiuni ea dispunea de 12 divizii de infanterie, 5 brigăzi de tancuri și 11 corpuri de regimente de artilerie. La rândul ei Armata a 13-a sovietică trebuia să străpungă pozițiile finlandeze dintre Lacul Muolaa și Lacul Ladoga avansând spre Kekisalmi. Forța acestei armate era 9 divizii de infanterie, o brigadă de tancuri și 6 regimente de artilerie. Aceste acțiuni trebuiau precedate de o amplă pregătire de artilerie timp de 10 zile și de atacuri de mică intensitate pentru testarea defensivei finlandeze și pentru localizarea punctelor cele mai puternice ale acesteia.

Între timp armata finlandeză din Istmul Karelian își menține încă pozițiile ocupate în decembrie 1939. Pierderile finlandeze au fost ridicate în ciuda succeselor obținute, iar batalioanele și companiile scădeau ca număr, în condițiile în care noi întăriri erau greu obținute. La începutul lui ianuarie diviziile de înlocuire aflate încă în plin proces de instrucție și prost dotate cu echipament – diviziile 21 și 23 – au fost aduse pe frontul Istmului Karelia la sfârșitul lui ianuarie, Divizia 21 fiind transformată în rezervă a Corpului 3 de armată finlandez, iar Divizia 23 ca rezervă pentru Corpul 4, situat pe țărmul de nord al lacului Ladoga. Aceste divizii nu beneficiau însă de regimente de artilerie iar armele automate deținute erau insuficiente în caz de implicare în luptă.

La începutul lunii februarie linia Mannerheim dispunea de 804 adăposturi, 606 posturi de întreținere fortificate, 440 km de tranșeu, 331 de obstacole de sârmă ghimpată și 136 de obstacole antitanc. Aceste date figurau însă mai mult pe hârtie, o parte dintre fortificațiile de beton și lemn fiind distruse sau avariate de focul artileriei sovietice, la nivelul obstacolelor din sârmă ghimpată, în timp ce cea mai mare parte a obstacolelor anti-tanc erau construite din obstacole de piatră, parțial ineficiente împotriva tancurilor sovietice. Cea mai puternică zonă o reprezenta Istmul situat între râul Summa și lacul Muolaa pe o distanță de 15 km cu o medie de 10 buncăre de întreținere, 7 adăposturi și 6 km de tranșee pe km, datorită faptului că principala cale de comunicație dintre Leningrad și Viipuri trecea direct prin acest sector defensiv, cât și datorită posibilității folosirii unei mase de tancuri sovietice importante în condițiile favorabile ale terenului.

La 1 februarie, atacul sovietic debuta cu un atac asupra zonei Summa, însoțit de coordonarea artileriei și de sprijinul aerian, cât și de blindate, respins pe toată linia, acest atac nu a fost decât preludiul ofensivei generale declanșate în 11 februarie în întregul istm, accentul acestuia punându-se însă pe zona Summa. În realizarea străpungerii, blindatele au cooperat cu infanteria sovietică sprijinindu-se reciproc și alături de tunuri de artilerie sovietice s-a inițiat distrugerea sistematică a lucrărilor defensive finlandeze înainte ca contraatacurile finlandeze să le respingă. Pe de altă parte, artileria finlandeză primise ordinul de a trage numai în cazul unui atac sovietic, fiind astfel neputincioasă în fața bombardamentului de artilerie inițiat de sovietici care trăgeau în medie 300 000 de obuze, în timp ce în momentul atacului sovietic artileria finlandeză din acea zonă a tras 5962 de obuze.

Astfel la 11 februarie, defensiva sectorului Summa era supusă atacului a trei divizii sovietice sprijinite de sute de tancuri. În operațiunea de străpungere a acestei zone fortificate, tancul experimental de 45 tone KV-1 înarmat cu un tun puternic s-a comportat bine în condiții de luptă, lovit de mai multe obuze trase de artileria finlandeză el s-a dovedit invulnerabil la acel timp.

Sectorul Lahde aflat la est de Lacul Summa avea să cadă în aceeași zi în fața Diviziei 123 sovietice condusă de colonelul F.F Aljabușev., realizându-se străpungerea contraatacurilor finlandeze, executate în următoarele două zile, eșuând. Străpungerea sovietică avea să fie dezvoltată astfel încât la 15 februarie Mannerheim a ordonat retragerea unităților a Corpului 2 finlandez, amenințat cu încercuirea, spre linia mediană defensivă, retragere realizată sub acoperirea focului diviziilor de coastă de la Koivisto.

Această poziție intermediară dotată cu obstacole de sârmă ghimpată și obstacole anti-tanc se întindea pe linia Samola-Sommu-Vuoksi. La 18 februarie forțele sovietice intră în contact cu această linie intermediară defensivă în fața căreia înaintarea lor s-a frânt într-o singură zi 30 de tancuri sovietice erau distruse. Între 21 și 23 februarie în condițiile retragerii finlandeze, Koivisto era evacuat. Consecința cea mai gravă a acestei retrageri nu consta în acțiunea propriu-zisă în condițiile în care iarna devenea din aliat inițial un inamic al finlandezilor. Gheața groasă ce se așternuse deasupra Golfului Viipuri permitea un atac în flanc și în spate al trupelor sovietice asupra celor finlandeze. Prin transformarea acestui golf în câmp de manevră, frontul se alungea cu încă 30 de km, finlandezii aflăndu-se astfel într-o poziție mult mai dificilă.

În cadrul luptelor de la Viipuri , aveau să primească botezul focului și detașamentele de voluntari suedezi cu un efectiv de 8 000 de oameni precum și cel norvegian de 725 de oameni.La acestea se adăugau și forțele unui batalion danez de 800 de oameni și 300 de membri ai Legiunii fino-americane,căt și alte unități de voluntari : un batalion de maghiari, 2000 de englezi și o legiune străină.În total, în Finlanda aveau să fie prezenîi circa 11 500 de voluntari.

Timp de 10 zile, linia de apărare intermediară finlandeză avea să reziste, respingănd toate atacurile sovietice, dar amenințarea tot mai pregnantă a tăierii comunicațiilor finlandeze cu viipuri de către Armata Roșie,a determinat o nouă retragere a corpurilor 2 și 3 finlandeze la 27 februarie pe aliniamentul Tali-Vuoksi foarte puternic fortificat ca și orașul Viipuri ce constituia de asemenea un important și solid punct de sprijin pentru ceea ce mai reprezenta defensiva militară finlandeză.La 3 martie, forțele militare sovietice declanșau atacul decisiv asupra scestor ultime linii defensive finlandeze.Divizia 70 sovietică condusă de Comandantul de divizie D.M.Kirponoș, a străpuns liniile defensive finlandeze din nord-vestul orașului Viipuri,prin traversarea Golfului Finlandei pe gheață de către infanteria și tancurile sovietice.Această divizie a continuat să avanseze spre Viipuri de-a lungul țărmului vestic al Golfului Finlandei, într-o încercare de investire a spatelui pozițiilor defensive finlandeze aflate în regiunea respectivă.Se asigurase astfel, un cap de pod solid în spatele liniilor de apărare finlandeze.

În pararel, atacatorii au fost supuși unor contraatacuri sălbatice și focului artileriei de coastă finlandeze, fiind astfel respinși. totuși, la 11 martie, în urma unor puiternice atacuri sovietice, s-a reușit obținerea unui cap de pod puternic sovietic, pe malul nordic al râului Vuoksi, în timp ce în zona Taipala toate atacurile sovietice aveau să fie respinse până la sfârșitul războiului. La data de 12 martie, trupele sovietice pătrunseseră în suburbiile orașului Viipuri, finlandezii fiind nevoiți să se retragă pe un nou aliniament de apărare care traversa orașul. Ziua de 13 martie avea să găsească trupele finlandeze și cele sovietice față în față, gata pentru o confruntare finală. Finlandezii se vedeau confruntați la finalul luptelor din Golful Viipuri cu pierderi severe: circa 1 200 de morți, 3 500 de răniți și 400 de dispăruți, reprezentând aproximativ 8% din totalul piederilor finlandeze de-a-lungul războiului de iarnă, fapt care indică caracterul sângeros al luptelor desfășurate în această zonă.

Armata finlandeză își demonstrase încă o dată calitățile combative în Istmul Kareliei, în fața unei forțe sovietice de 25 de divizii. La 13 martie, frontul era stabilizat, deși era clar că această situație avea să fie temporară. Conducea militară finlandeză își realizase însă obiectivul strategic urmărit: câștigarea de timp, pentru a oferi guvernului finlandez posibilitatea de a încheia o pace care să asigure independența Finlandei, într-un moment în care lipsa munițiilor și penuria de soldați instruiți nu mai permitea continuarea luptelor decât pentru câteva zile.

D.2. Operațiuni aeriene

La 30 noiembrie 1939, atacul terestru sovietic era însoțit de un puternic bombardament aerian sovietic asupra bazei de avioane finlandeze din Santahamina-Helsinki. Războiul aerian era astfel declanșat.

Acest prim atac aerian sovietic vizase atât capitala finlandeză, cât și alte 15 localități. În Helsinki, obiectivele militare care trebuiau distruse aveau să rămână neatinse. În mod ironic, cele mai mari pierderi de vieți civile finlandeze au fost realizate de acel mic aerian surpriză a nouă bombardiere sovietice, asupra capitalei. 91 de oameni erau uciși, alți 36 erau răniți grav, iar 200 suferiseră răni ușoare. Totodată, bombardamenutl a cauzat distrugerea totală sau parțială a mai multor imobile datorită bombelor incendiare folosite. Celelalte orașe au fosst foarte puțin afectate de aceste acțiuni inițiale de bombardament.

Bombardamentele aviației sovietice asupra orașelor Finlandei au avut scopul de a spori panica și teroarea la nivelul societății civile finlandeze. Din 1 decembrie, forțele aeriene sovietice aveau să-și facă simțită prezența și pe frontul din Istmul Karelian, dar atacurile la sol, inițiate de către avioanele de vânătoare sovietice, nu au avut efecte deosebite. Pe de altă parte, vremea, în general rea, a lunii decembrie a restrâns numărul de operațiuni aeriene sovietice. Abia din 19 decembrie, în condițiile unei îmbunătățiri a vremii, avea să fie practicată de către sovietici tactica atacului aerian masiv, efectuat cu un număr mare de avioane, dar fără a se obține rezultatele scontate, singurul oraș finlandez afectat serios fiind Kakisalmi, supus bombardamentului unei formațiuni de 50 de avioane sovietice, la 29 decembrie. Atacurile aveau să se concentreze zile succesive asupra localităților și nodurilor de comunicație finlandeze, fără prea mare efect. Singura excepție a reprezentat-o bombardamentul localității Jyvaskyla, unde, la 31 decembrie, 21 de oameni au fost uciși și 37 răniți de atacul unei formațiuni de 35 avioane sovietice.

Slăbiciunea forțelor aeriene sovietice consta în raza mică de acțiune a aparatelor de vânătoare, formațiunile de bombardiere fiind astfel nevoite să execute acțiuni de atac și bombardament fără acoperire aeriană, devenind astfel victime sigure pentru vânătoarea și antiaeriana finlandeză. Aparatele de vânătoare sovietice controlau mai ales spațiul aerian din apropierea frontierei, spațiul îndepărtat, aflat dincolo de liniile finlandeze, fiindu-le aproape inaccesibuil.

În luna ianuarie, atacul sovietic a continuat. Înaltul Comandament General finlandez de la Mikkeli a fost atacat prin surprindere la data de 5 ianuarie, bombardamentul sovietic cauzând pagube serioase , determinând mutarea acestuia la Otava. Atacurile din această lună au fost mai frecvente și realizate la o scară mult mai mare decât cele din decembrie, producând pierderi umane și materiale considerabile. Această intensificare a activității aviației sovietice se poate explica prin faptul că frontul de nord-vest fusese întărit cu încă 15 regimente de aviație, ce dispuneau de un efectiv de 900 de avioane, la care se adăugau unitățile aeriene ale Flotei Baltice sovietice care acționau asupra Finlandei de sud. de asemenea, puterea forței militare aeriene din Karelia, de la nord de Ladoga, fusese mărită. În această peruioadă au fost inițiate, de asemenea, primele atacuri aeriene sovietice pe timp de noapte.

În luna februarie forțele aeriene sovietice au efectuat operații de recunoaștere a pozițiilor inamice defensive, continuând atacurile asupra centrelor urbane finlandeze, dar intensificându-și în același timp atacurile asupra liniilor defensive finlandeze, în condițiile pregătirii ofensivei generale de către armata sovietică. În acest sens, bazele avioanelor de vânătoare sovietice au fost mutate mai aproape de front, acest fapt permițându-le să efectueze misiuni de atac la sol asupra bazelor aeriene finlandeze care uneori se găseau și în centrul Finlandei. Pentru truipele defensive finlandeze baloanele de observație sovietice se dovedeau foarte stânjenitoare, acestea oferind armatei sovietice informații pertinente privind localizarea pozițiilor inamice. Frontul sovietic din Istmul Karelian avea să concentreze forța sa aeriană pentru sprijinirea ofensivei Armatei a 7-a și 13-a sovietice. În acest scop, o treime din avioanele sovietice de vânătoare angajate în război, un sfert din bombardiere și trei sferturi din bombardierele de noapte erau puse la dispoziția acestor armate, având misiunea de a ddistrugerea principalele lucrări defensive finlandeze. Pentru realizarea acestui obiectiv, numărul de misiuni de luptă pe zi al forțelor aeriene sovietice avea să depășească curând mia.

În perioada 17 februarie – 2 martie, orașul Tampere a fost atacat cu peste 100 de bombardiere, fiind escortate de avioane de vânătoare sovietice dotate cu rezervoare de combustibil suplimentare. La rândul său, Viipuri a fost supus unui bombardament puternic în zilele de 17-18 februarie, efectuat de aproape 500 de aviaone, acesta fiind devastat.

În total, în cadrul acestui război au fost folosite 3 885 de avioane de diferite tipuri sovietice, care au executat aproximativ 100 000 de misiuni de luptă. Peste 690 de localități au fost atacate, circa 95 000 de bombe incendiare și explozive fiind folosite în acest scop. De asemenea, au fost raportate 440 de atacuri sovietice la sol. Mai mult de 700 de civili finlandezi au murit, 540 au fost răniți grav, în timp ce alți 1316 au fost răniți ușor în urma acestor bombardamente.

În paralel, aviația finlandeză, deși mult inferioară cantitativ, a obținut rezultate notabile. S-a estimat că aviația finlandeză a efectuat 5 900 de misiuni de luptă, în timpul războiului de iarnă, dintre care 3 900 de intercepție și 800 de bombardament, lansând 6 400 de bombe în greutate totală de 208 tone. Pe de altă parte, 62 de aparate finlandeze au fost doborâte de forțele aeriene și antiaeriene sovietice, iar alte 35 avariate. De asemenea, ea și-a asumat doborârea confirmată a 190 de avioane sovietice – dintre care 143 de bombardiere, 37 de vânătoare și 10 de recunoaștere – la care se adăugau alte aproximativ 100 de doborâri probabile.

La aceste performanțe ale forțelor aeriene finlandeze se alăturau și cele ale forțelor antiaeriene. Aceste erau dispuse în apropierea marilor orașe, pentzru asigurarea protecției lor aeriene, dar se regăseau și la nivelul micilor orașe cu o oarecare importanță pentru căile de comunicație finlandeze. Această forță nu dispusese încă de la început de capabilități de apărare antiaeriană eficiente. La sfârșitul lui decembrie și ianuarie ele primind primele tunuri AA. Cele mai puține trupe antiaeriene finlandeze se găseau în regiunea de nord a Finlandei. Unele orașe din această zonă, precum Kemijarvi, aveau să primească o protecțție mai eficientă prin sosirea micilor unități de voluntari finlandezi, mai bine echipați cu astfel de mijloace. Focul precis al forței de protecție finlandeze anti-aeriene au obligat aviația inamică să-și realizeze operațiunea de bombardament de la altitudine mare, micșorând astfel cu mult eficiența acestora, acest rezultat având un impact decisiv pentru liniile defensive finlandeze ale cărei capabilități erau păstrate astfel intacte. Forțele antiaeriene finlandeze și-au asumat distrugerea confirmată a 314 avioane inamice și avarierea altor 300, în timp ce marina finlandeză avea să distrugă în mod sigur 5 aparate și alte 17 probabile.

Astfel, acțiunile forțelor aeriene și antiaeriene finlandeze nu au fost inutile, ele, alături de vremea nefavorabilă, contribuind la împiedicarea transformării aviației sovietice într-un factor decisiv pentru desfășurarea războiului de iarnă. Războiul aerian inițiat împotriva populației civile finlandeze nu a avut rezulattul scontat, nereușind să înfrângă rezistența psihică a acesteia. În plan strategic, URSS a înregistrat un eșec total în încercarea de a tăia relațiile finlandeze cu străinătatea și de împiedicarea a realizării comunicațiilor acesteia în bune condiții. Singura cale terestră de comunicație cu vestul era calea ferată Kemi-Tornio, care facilita transportul majorității exporturilor și importurilor finlandeze de materiale de război. Ea avea să rămână in tactă până la sfârșitul războiului daunele minime cauzate de atacurile aeriene sovietice fiind rapid remediate.

Rezultatul atacurilor aeriene sovietice n-au corespuns nici așteptărillor și nici efortului depus în acest sens, aceste acțiuni militare costând scump aviația sovietică, atât din punct de vedere material, cât și uman, mai ales că o parte din piloții sovietici uciși în acțiunile aeriene erau experimentați datorită războiului anterior cu Japonia.

D.3. Operațiuni navale

Operațiunile navale nu aveau să se dovedească spectaculoase prin desfășurare. Deși superioritatea calitativă și cantitativă a Uniunii Sovietice era de necontestat, în apele Mării Baltice clima arctică avea să reprezinteb aliatul principal al micuței flote finlandeze reușind să restrângă capacitatea de acțiune a navelor sovietice.

La începutul războiului, URSS dispunea de două forțe navale: Flota Baltică și Flota Arctică. Misiunile primei flote au constat în sprijinirea ofensivei Armatei a 7-a sovietice în Istmul Karelian, în ocuparea insulelor din Golful Finlandei și în tăierea căilor de comunicație maritime ale Finlandei. Sarcinile Flotei Arctice erau de mai mică anvergură și importanță. Astfel, această flotă trebuia să asigure securitatea coastei sovietice Murmansk și să sprijine Armata a 14-a sovietică în acțiunile de atac asupra orașului Petsamo.

Navele aflate în componența acestor două flote ar fi permis în condiții normale de navigație îndeplinirea acestor obiective militare, dar iarna severă a anilor 1939-1940 a împiedicat în mare măsură desfășurarea de operațiuni navale, văduvind Uniunea Sovietică de acest important avantaj.

Flota finlandeză în schimb nu era numai slabă din punct de vedere cantitativ, dar și din punct de vedere calitativ. Astfel, tunurile de 254 mm și de 105 mm ale crucișătoarelor finlandeze erau singurele tunuri moderne cu care era dotată marina finlandeză; restul tunurilor care înarmau navele militare finlandeze datau chiar din perioada primului război mondial, iar unele chiar din zilele dominației țariste asupra Finlandei, fiind însă foarte bine întreținute și deservite de personalul lor. Principala sarcină a flotei finlandeze în limitele mijloacelor disponibile era prevenirea unei invazii amfibii asupra teritoriului Finlandei și asigurarea căilor maritime vitale cu vestul.

Acțiunile navale militare din cadrul războiului de iarnă au avut loc la scară mică. Astfel, la 1 decembrie 1939, forțele sovietice ocupau insula Suursaari, în condițiile în care Golful Finlandei înghețase complet. În aceeși zi avea loc un scurt schimb de focuri înregistrat între fortul finlandez Russaro – care dispunea de 6 tunuri grele de 254 de mm – și o escadră sovietică condusă de crucișătorul “Kirov”, această confruntare soldându-se cu avarierea unuia dintre distrugătoarele de clasă G, care însoțeau acest crucișător , și cu retragerea acestei forțe. Prima pierdere semnificativă a războiului naval fino-sovietic a constat în pierderea unui distrugător sovietic în cadrul angajamentului militar dintre două distrugătoare și fortul finlandez Uta, la 14 decembrie.

Principala acțiune militară a războiului naval sovieto-finlandez avea loc la data de 18-19 decembrie, când o forță puternică navală sovietică , condusă de navele de linie “Marat” și “Revoluția din Octombrie”, a inițiat o acțiune de puternic bombardament asupra fortului finlandez Saarerpaa, beneficiind și de sprijinul aerian al unei formațiuni de 10-12 aparate de vânătoare și bombardament sovietice. Fortul finlandez a suferit pagube materiale foarte grele și serioase pierderi umane, dar nu a fost distrus, datorită faptului că sovieticii nu și-au dezvoltat succesul obținut, retrăgându-se. În paralel, URSS inițiase o acțiune de blocadă a coastelor finlandeze, începând cu 7 decembrie 1939, dar efectele acesteia au fost neglijabile, înregistrându-se doar un atac asupra unui convoi de nave comerciale finlanedeze, la 13 ianuarie 1940, soldat însă doar cu pierderea accidentală a unui vas finlandez de escortă.

Singurul succes notabil înregistrat în acest război naval nu avea, însă , să aparțină forțelor navale sovietice, ci forțelor acesteia de infanterie și de blindate. Astfel, în condițiile înghețării Golfului Finlandei în perioada 4-9 martie 1940, o divizie sovietică a încercat să realizez un cap de pod în sudul coastelor Finlandei sau în insulele din Golful Finlandei, prin traversarea pe gheață a distanței care o separa de aceste obiective. Aceste încercări aveau să fie aproape toate respinse, cu pierderi grele pentru sovietici, prin focul precis al artileriei grele de coastă a forturilor finlandeze. La 9 martie 1940 forțele sovietice aveau să reușească să mențină acest cap de pod, consolidându-l în ziua următoare și amenințând astfel în mod direct orașul Viipuri, dinspre vest.

Astfel, la fel ca în cazul forței aeriene sovietice, forța navală a URSS n-a putut fi folosită la întreaga sa capacitate în condițiile vitrege ale climei arctice, permițând micii flote și forturilor de coastă finlandeze să-și realizeze obiectivul strategic: prevenirea unei invazii militare sovietice asupra Finlandei pe calea mării.

D.4. Pierderile suferite de către beligeranți

În timpul războiului de iarnă aproape toate categoriile sociale finlandeze au adoptat o atitudine pozitivă față de Biserică și de religie în general. Pe front au avut loc o serie de manifestări religioase, ținute de preoții militari finlandezi, la care au participat un mare număr de oameni, întărind moralul soldațiolor ce luptau în condiții grele. Pe de altă parte, datorită faptului că Finlanda era o țară cu resurse umane limitate, în timpul războiului de iarnă s-a constituit un respect deosebit pentru viața fiecărui finlandez. Astfel, fiecare soldat era important atât pentru comandanți, cât și pentru camarazii acestuia. Această atitudine avea să contribuie la menținerea coeziunii și unității trupelor finlandeze, cu consecințe pozitive asdupra spiritului combativ al acestora.

Armata finlandeză avea să piardă în acest război 19 576 de soldați, morți, 3273 dispăruți, 16 437 grav răniți și 27 120 răniți ușor. Numărul ofițerilor morți, incluși ăn aceste pierderi, a fost de 1032. Cele mai ridicate pierderi aveau să fie suferite de către armata finlandeză în lunile februarie și martie, în urma luptelor violente ce au avut loc în cadrul ofensivei generale sovietice. Astfel, în luna februarie pierderile finlandezilor s-au ridicat la 17 163 de soldați, iar în luna martie la 28 925. Acest fapt a fost reflectat și la nivelul piederilor suferite de către marile unități militare finlandeze. Astfel, unitățile care au activat în Istmul Karelian, Corpurile 2 și 3 de armată finlandeze, au suferit pierderi de 10 350 și respectiv 17 000 de militari. La pierderile militare se adaugă pierderile suferite la nivelul populației civile finlandeze, datorită raidurilor de bombardament întreprinse de sovietici. Acestea s-au cifrat la numărul 892 de morți, 540 grav răniți și 1316 ușor răniți, în marea lor majoritate bătrâni, femei și copii. După război, alte 1437 de persoane mureau în spitalele finlandeze datorită rănilor primite, iar 825 de soldați finlandezi se întorceau din captivitate.

Aceste cifre contrazic astfel afirmațiile făcute de către Molotov la 29 martie , în fața Sovietului Suprem. Acesta avea să ofere cifre exagerate în privința pierderilor finlandeze, considerând că aceștia pierduseră 60 000 de morți și circa 150 000 de răniți. Dar, aceste pierderi acumulate, depășeau efectivele armatei finlandeze, care, la începutul ostilităților, conta pe un efectiv de 175 000 de oameni, acestea ajungând la sfârșitul războiului la puțin peste 200 000 de oameni.

Astfel, pretențiile lui Molotov, conform cărora armata finlandeză dispusese de un număr de 600 000 de oameni în timpul războiului, nu erau realiste, în condițiile în care populația acestei țări abia atingea 3,5 milioane de locuitori.

În privința pierderilor militare umane sovietice, evaluări exacte ale acestora au lipsit mult timp după încheierea războiului. Imediat după finalizarea acestui conflict, în același discurs, în cadrul Sovietului Suprem, Molotov estima totalul pierderilor umane sovietice la 48 745 de soldați morți și la 158 873 de răniți, căutând astfel să diminueze, în fața opiniei internaționale, dar și a celei sovietice, adevăratele efecte ale înfrângerilor umilitoare suferite în decursul războiului de iarnă. Aceste cifre intrau în contradicție chiar și cu cele mai mici estimări finlandeze în această privință. Cifrele folosite se refereau de obicei la 150 – 200 000 de morți și la 250 -400 000 de răniți. Mannerheim , analizând în detaliu pierderile sovietice pe marile unități militare ale acesteia, admitea o cifră totală de 200 000 de soldați sovietici, ca pierderi pentru întregul război de iarnă.

G.K. Krivosheev, în cartea sa “The secret stamp has removed: casualties of Soviet armed forces in wars and military conflicts”, estima pierderile acesteia la 71 214 soldați sovietici, uciși sau murind de pe urma rănilor căpătate pe câmpul de luptă, la 16 292 al celor morți în spitale și la 39 369 al celor considerați dispăruți – deci, un total de 126 875 de morți, la care se adăugau 264 908 de răniți, ajungându-se astfel la un total de 391 783 de oameni ca pierderi sovietice.

Această cifră ridicată poate fi explicată în parte și datorită a doi factori speciali – rigorile iernii finladeze și serviciul sanitar sovietic deficient, mii de soldați sovietici pierind în frigul finlandez așteptând ajutorul unităților sanitare. Serviciul sanitar nu se găsea la înălțimea așteptărilor în ceea ce privește transportul răniților. Medicamente, precum morfina, nu puteau fi folosite pentru tratarea răniților datorită faptului că îngheța. Atât de mare erau pierderile umane sovietice, încât spitalele din Leningrad se umpluseră încă din primele zile ale invaziei sovietice. Curând după aceea, autoritățile sovietice au fost nevoite să transporte răniții pe calea ferată, spre alte localități, acoperind ferestrele trenului de privirile curioșilor pe răniți și pe cei care mureau în timpul transportului. Zăpada era considerată dușmanul principal de către sovietici. Un colonel sovietic, luat prizonier declara: “știu că Stalin și Voroșilov sunt oameni inteligenți, sensibili, și nu pot înțelege maniera prostească în care conduc acest război. Până la urmă, de ce avem nevoie noi, de această Finlandă rece, întunecată?”.

La nivelul armatelor sovietice, aceste pierderi au fost mai ușor de calculat. Astfel, principala armată sovietică, Armata a 7-a, pierduse circa 100 000 de soldați și ofițeri, dintre care 653 înghețați. Cealaltă armată sovietică din Istmul Karelian, Armata a 13-a, a pierdut 89 160 de oameni, dintre câți 2 750 înghețați. Armata a 8-a avea să piardă în timpul războiului de iarnă 44 887 de oameni – 2 598 datorită frigului – iar Armata a 9-a sovietică 46 109 oameni – 2107 în condițiile vitrege ale climei arctice finlandeze. În fine, singura armată sovietică care nu a avut pierderi umane datorate frigului, Armata a 14-a, a suferit pierderi de 49 787 de oameni. La aceste pierderi sovietice se adăugau 1 600 de marinari morți ai flotei sovietice și 928 de oameni ai forțelor aeriene sovietice.

Situația prizonierilor sovietici avea să fie una specială. Înghețați de frig și suferind din cauza lipsei alimentelor și îmbrăcăminții adecvate, soldații sovietici nu aveau decât două opțiuni: să ucidă inamicul pe câmpul de luptă și să moară cu onoare sau să își piardă onoarea și să fie pedepsiți de stat. Probabil că soldatului sovietic de rând îi păsa prea puțin de onoare și instinctul uman de conservare s-ar fi manifestat mai eficient dacă politica sovietică de tratare a propriiilor lor soldați, căzuți prizonieri la inamic, n-ar fi fost atât de dură.

Deși URSS era semnatară a Convenției de la Geneva din 1929, privind tratamentul prizonierilor de război, aceasta își trata proprii soldați, căzuți prizonieri, după Legea Criminală a statului sovietic, adoptată încă din 1926. Conform acesteia, “părăsirea câmpului de luptă fără permisiune” era considerată un act de trădare împotriva statului, care trebuia pedepsit prin execuția sau confiscarea proprietății “trădătorului”. Această lege avea să fie întărită în 1934 printr-un alt act juridic sovietic adoptat, care prevedea pierderea dreptului de vot și exilul în Siberia, pentru 5 ani, ai membrilor adulți ai familiei “trădătorului”.

La presiunea psihologică exercitată de aceste prevederi asupra militarilor sovietici se adăuga și cea genetrată de activitatea comisarilor politici existenți la nivelul oricărei unități militare sovietice, prin politica lor de propagandă și de aplicare a mijloacelor coercitive – arestări și execuții, ca exemplu pentru ceilalți soldați sovietici.

Aceste cauze explică foarte clar motivele pentru care numărul soldaților ruși capturați de către trupele finlandeze a fost atât de mic. La sfârșitul războiului de iarnă fuseseră capturați 5 572 de militari sovietici, autoritățile finlandeze dând dovadă de un caracter nobil prn modul în care i-au tratat. Soldații sovietici răniți grav erau tratați medical înaintea celor finlandezi răniți mai ușor, în spitalele de campanie finlandeze, iar soldaților sovietici capturați li se ofereau chiar mese calde, un adăpost călduros și saune, contrazicând astfel propaganda sovietică referitoare la modul crud în care erau tratați prizonierii sovietici de către armata finlandeză.

Din păcate, soarta prizonierilor sovieticio întorși acasă, în urma schimbului de prizonieri fino-sovietic – realizat în perioada 16-25 aprilie 1940, beneficiind de prevederile Tratatului de pace de la Moscova în acest sens – nu a fost una de invidiat. Conform celor mai noi surse finlandeze, aceștia au fost transportați cu trenurile și păziți de unități NKVD sovietice, în lagăre de prizonieri, unde au fost interogați asupra circumstanțelor în care au căzut prizonieri și evaluați în privința loialității lor față de Uniunea Sovietică. upă lungi investigații, unii au fost achitați și trimiși acasă, în timp ce circa 500 de foști prizonieri au fost executați, iar 4 354 au fost condamnați la 5-8 ani de muncă silnică, deși nici o dovadă nu fusese găsită ca să justifice o asemenea sentință.

Cea mai gravă piedere suferită de către URSS a fost credibilitatea internațională. La constituirea acesteia a contribuit pe lângă pierderile umane și pierderile în tehnică de luptă, suferite de către armata sovietică, în special în privința aviației și blindatelor – 872-975 de avioane și circa 3 453 de tancuri sovietice de diferite tipuri, între care 101 tancuri medii de tipul T-28. Astfel, opinia publică mondială avea să subestimeze capacitatea de luptă a forțelor militare sovietice în lumina înfrângerilor și pierderilor suferite de aceasta în cadrul războiului de iarnă.

Ilustrative pentru caracterul sângeros al acestui război aveau să fie două declarații date de către doi membri ai părților beligerante. Astfel, într-o asemenea declarație, aparținând unui ofițer finlandez, din timpul războiului, acesta avea să declare unui jurnalist că “lupii vor mânca bine în acest an. După “victoria sovietică” obținută prin încheierea războiului, un general rus constata cu amărăciune: “ei bine, am obținut teren îndeajuns să ne îngropăm morții”.

*

La 14 martie 1940, a doua zi după semnarea Tratatului de la Moscova, între Finlanda și URSS, comandantul șef al forțelor armate finlandeze, mareșalul baron C.G. von Mannerheim semna un Ordin de zi adresat nu numai armatei, ci întregului popor finlandez, prin care anunța încheierea păcii fino-sovietice. De fapt, acest Ordin de zi ridica la nivel de calitate a armatei și națiunii finlandeze curajul de a fi încercat și reușit să reziste și să supraviețuiască încercării de expansiunii militară a unui vecin cu mult mai puternic, Mannerheim arătând că “după zeci de săptămâni de lupte sângeroase (…), armata noastră stă încă neînvinsă în fața inamicului, care , în ciuda pierderilor formidabile suferite, crescuse în număr (…). Suntem mândri de conștiința datoriei istorice pe care o vom continua să o îndeplinim: apărarea civilizației vestice, care a fost moștenirea noastră de secole…”.

Armata finlandeză depusese o rezistență neașteptată pentru forțele militare sovietice invadatoare, succesele finlandeze obținute punând pe aceasta din urmă într-o lumină ridicolă, creându-se aparența unei armate sovietice de mâna a doua.

Eșecul inițial al campaniei sovietice în Finlanda a fost cauzat, încă de la început, de propaganda sovietică referitoare la situația existentă în Finlanda. Liderii politici sovietici au dat crezare informațiilor furnizate de către exilații comuniști finlandezi, bazându-se atât pe memoria lor referitoare la evenimentele istorice petrecute în cadrul războiului civil finlandez din 1918, cât și pe propria lor percepție ideologică despre lumea exterioară.

Datorită acestei percepții, s-a crezut că o campanie militară în Finlanda vecină avea să reprezinte o simplă formalitate, subestimându-și adversarul nu numai din punct de vedere al situației politice existente în Finlanda, cât și din punct de vedere al capabilităților militare de care dispunea acest mic stat și a valorilor calitative ale acestora. Datorită acestei percepții sovietice eronate nu a existat nici un semn de preparative serioase în vederea unei ofensive puternice, susținute de resursele imense în muniții, echipament și depozite de alimente de care dispunea Uniunea Sovietică. În condițiile în care se credea că nu se va întâmpina o rezistență serioasă și că “proletariatul” finlandez ar fi sprijinit cu o astfel de acțiune militară sovietică, Stalin și forurile de conducere militară aveau să realizeze că sunt confruntați cu perspectiva unui război pe scară largă și de lungă durată, pentru care nu erau pregătiți în acel moment în mod adecvat. Un alt motiv esențial ce a determinat eșecul Armatei Roșii a fost strategia militară adoptată, potrivită unui teren deschis, fără obstacole naturale, precum era Polonia, strategie care nu se preta la condițiile geografice finlandeze. La acest aspect, s-a adăugat și momentul prost ales de declanșare a ofensivei sovietice, la începutul iernii, permițând astfel climei nordice să anuleze superioritatea zdrobitoare a blindatelor și aviației de care dispuneau. Frontiera kareliană interzicea, de asemenea, angajarea militară simultană a unor efective militare sovietice numeroase, lacurile, mlaștinile și pădurile care împânzeau teritoriul Finlandei pe vaste suprafețe împiedicând realizarea cu bune rezultate a războiului de mișcare adoptat de către sovietici. Pe o hartă topografică militară, frontiera fino-sovietică de pe lacul Ladoga și Oceanul Arctic părea ușor de străpuns, datorită incapacității armatei finlandeze de a organiza o defensivă eficientă de-a-lungul acestei întregi zone. În realitate, însă, această regiune era cea mai caracteristică pentru relieful Finlandei, un teren accidentat presărat de lacuri și păduri, perfecte pentru organizarea de ambuscade și a unei rezistențe puternice și eficace, cu mijloace defensive puține, aceste zone neputând fi atacate frontal de o forță militară desfășurată, ci numai în coloane, foarte vulnerabile însă în fața unui tir de foc finlandez bine poziționat – în concluzie un teren perfect pentru atacuri în flanc de tip “guerilă”.

În ceea ce privește asigurarea unor bune comunicații sovietice de-a-lungul frontieriei comune cu Finlanda, aceștia nu dispuneau decât de o singură linie de cale ferată, Leningrad-Murmansk, pe parcursul căreia nu se găsea decât o legătură de acest gen îndreptată spre frontiera Finlandei, în zona Kandalakaha-Salla, stare de lucruri care nu permitea o comasare rapidă a trupelor sovietice într-un anumit sector pentru lansarea unui atac sau contraatac.

În opoziție cu această stare de lucruri sovietică, apărătorii finlandezi profitau de oficiile unei bune rețele proprii de comunicații interne, atât feroviare, cât și rutiere, care le permiteau transportul rapid al rezervelor militare limitate, de la un punct defensiv amenințat la altul, în timp ce sovieticii erau nevoiți să parcurgă 80-240 Km pentru a ajunge la frontiera comună cu Finlanda și o distanță încă și mai mare pentru a amenința sau a ocupa un sector sau un punct de importanță strategică finlandez, în condițiile dificile de relief și climatice ale acestei țări. Datorită acestor dificultăți de ordin strategic, singura zonmă adecvată pentru lansarea unei ofensive generale era Istmul Karelian, un culuar terestru larg de circa 110 Km, barat în mare parte de cursul râului Vuoksi și de lacuri și păduri, singura zonă adecvată pentru punerea în valoare a superiorității sovietice în infanterie și blindate fiind o fâșie de teren în zona Summa. Pe lângă dificultățile strategice întâmpinate de către Armata Roșie, își făceau semnalată prezența și cele tactice, precum necunoașterea terenului și a caracteristicilor climei nordice și problema adaptării armatei sovietice la aceste condiții, cât și lipsa experienței practicve necesare străpungerii unei linii defensive fortificate ce dispunea și de câteva zeci de buncăre de beton. Astfel, planurile de invazie sovietice fuseseră concepute având ca bază de pornire o serie de erori de apreciere a situației militare globale – acestea aveau să se confrunte cu realitatea de la fața locului. Proasta organizare a bazei logistice, a căilor de comunicație și de aprovizionare, instrucția deficitară, coordonarea rigidă și fără inspirație a asalturilor sovietice, necooperarea om-mașină de luptă și tanc-avion, manifestată la începutul războiului de iarnă, dotarea inadecvată a trupelor sovietice cu echipament de iarnă și alte probleme de ordin tactic și logistic de acest gen aveau să influențeze foarte mult soarta confruntărilor militare fino-sovietice în primele luni ale războiului.

Sovieticii aveau să tragă învățăminte prețioase din aceste greșeli comise, valorificându-le încă din a doua jumătate a desfășurării acestui război, dar și în cadrul celui de-al doilea război mondial. Reorganizarea armatei sovietice în perioada ianuarie-februarie 1940, de către mareșalul Timoșenko, este ilustratativă pentru acest proces sovietic de valorificare și învățare a noilor cunoștiințe și experiențe dobândite, deși greșelile în maniera de conducere, control și coordonare a acțiunilor militare sovietice, cât și cele manifestate la nivelul tacticii și modului de organizare al trupelor aveau să reprezinte în continuare o carență a sistemului militar sovietic în cadrului războiului germano-sovietic de mai târziu.

Sovieticii și-au justificat însă aceste “stângăcii” militare comise în timpul răăzboiului de iarnă apelând la diferite subterfugii promovate de puternicul lor sistem de propagandă. Încă din ianuarie 1940, în plin război cu Finlanda, era lansat mitul invulnerabilității “Liniei Mannerheim”, realizând în jurul acesteia o impresionantă campanie publicitară – în fapt un adevărat bluf propagandistic, care a avut însă rezultatele scontate în vest, deși a implicat și o subestimare a capacității de luptă a mașinii de război sovietice de către aceste state occidentale, sintagma de “colos cu picioare de lut” , conferită Armatei Roșii, fiind elocventă în acest sens.

Pentru cercurile politice și militare finlandeze, primele victorii obținute împotriva Armatei Roșii aveau să reprezinte o adevărată surpriză. În condițiile în care pregătirile militare finlandeze fuseseră neglijate încă din perioada interbelică – singurul atu reprezentându-l sistemul de instrucție bine pus la punct, cât și sistemul de mobilizare al armatei finlandeze, ambele servind ca explicație pentu calitatea și disciplina trupelor finlandeze. Totuși, penuria de rezerve militare umane de calitate și bine antrenate avea să ridice o mare problemă în timpul războiului de iarnă, în condițiile în care în anii interbelici fondurile financiare ale apărării naționale fuseseră cele mai afectate de politica de economie adoptată de guvernul și parlamentul finlandez în această privință. Pe de altă parte, lipsa de mijloace tehnice moderne avea să determine o anumită ineficiență a procesului de instrucție militzară finlandeză. Astfel, nu fuseseră constituite înainte de război o serie de unități militare specializate în diferiite tactici de luptă, precum cea antitanc, acestea fiind improvizate în timpul desfășurării războiului.

Dar, probabil, problema cea mai gravă cu care s-au confruntat cercurile militare finlandeze de decizie, a reprezentat-o starea materială a armatei. Nu exista cu adevărat o armată blindată sau una antitanc în cadrul forțelor militare finlandeze. De asemenea, lipsa tehnicii de luptă necesare nu a putut determina eficientizarea rezultatelor militare pozitive obținute. Armata finlandeză nu ducea lipsă de oameni curajoși, cu spirit de inițiativă, talentați, bine instruiți. Absența materialului militar modern, atât terestru, cât și aerian, și lipsa munițiilor necesare reprezentau principalele probleme. Probabil că altele ar fi fost consecințele acestui război dacă armata finlandeză nu întâmpina aceste dificzultăți logistice. În acest caz nu se poate pune problema unei înfrângeri militare decisive a puterii sovietice în acest război, ci se pot pune sub semnul întrebării avantajele geostrategice pe care armata finlandeză le-ar fi putut obține.

Sfârșitul războiului a creat o serie de noi probleme de ordin strategic și tacticn pentru armat finlandeză. Noile frontiere aveau să confere Rusiei sovietice un front terestru continuu, nedivizat de lacul Ladoga și care beneficia de comunicații laterale complexe, construite în anii trecuți de finlandezi. Astfel, URSS își putea desfășura în bune condiții enormul aparat de război în cazul unui nou conflict militar în această zonă. Această situație strategică, de la sfârșitul râzboiului de iarnă, nu anula însă posibilitățile unei noi linii defensive pentru Finlanda, complexul de lacuri din regiunea Saimaa și câmpia dintre lacul Ladoga și Golful Finlandei oferind această oportunitate.

Însă, principala schimbare pentru armata finlandeză o reprezenta faptul că întreaga bază a planului strategic finlandez antebelic dispăruse. Finlanda nu-și mai putea permite să câștige timp în cazul unui nou conflict militar, în condițiile în care noile frontiere, comune cu URSS, se aflau aproape de centrele urbane și industriale vitale ale Finlandei, armata finlandeză fiind obligată să lupte în noile condiții aproape de frontieră.

Pentru sovietici – în condițiile acaparării comunicațiilor terestre finlandeze din zonele cedate și a existenței unui front continuu de la Golful finlandei până la Oceanul Arctic – existau acum condiții favorabile pentru executarea unei manevre în flanc și în spatele armatei finlandeze în cadrul unui posibil conflict militar.

Noua situație geostrategică distrugea și sistemul de mobilizare districtual finlandez, a cărui schemă trebuia reconstruită la nivelul întregii țări. La aceasta se adăuga și problema construirii unei linii defensive noi, în locul celei pierdute la sfârșitul războiului, Finlanda fiind astfel expusă posibilității unei noi invazii sovietice, fără a mai avea posibilitatea de a mai riposta militar, având ca bază o defensivă puternică.

Totuși, prin rezistența armată pe care o depusese în cadrul războiului de iarnă împotriva forțelor URSS, Finlanda își câștigase respectul acestui stat, punând astfel bazele credibilității sale pe plan internațional în atitudinea Finlandeio de a preveni tranzitul unei forțe militatre străine pe teritoriul ei sau de a rezista oricărei încercări de transformare a acestuia în bază de operații militare împotriva Uniunii Sovietice de către o terță putere. În acest sens, în viitor, Finlanda avea să-și direcționeze politica forțelor sale defensive în două direcții: pe de o parte să mențină o poziție prevăzătoare dar fermă față de tendința sovietică de a folosi forța împotriva Finlandei și, pe da altă parte, să ofere garanții sigure privind capacitatea Finlandei de a-și păstra propria neutralitate.

În ceea ce privește sprijinul internațional, războiul de iarnă demonstrase clar pentru finlandezi că în viitor ar fi fost izolați diplomatic, politic și militar în fața unei noi provocări sovietice, mai ales după ocuparea danemarcei și Norvegiei de către forțele militare germane, în aprilie 1940. Totodată, acest război a demonstrat necesitatea raelizării și finanțării puternice a unui program de apărare națională finlandeză viabil, care să ofere capacitatea de pregătire adecvată a unei armate naționale moderne. Până în anul 19432, o astfel de politică finlandeză în domeniul apărării a fost implementată, dovedindu-și roadele în cadrul operațiunilor militare finlandeze ale Războiului de Continuare.

Războiul de Iarnă a ilustrat de asemenea principiul fundamental al politicii de securitate, cel al existenței unei aparente balanțe a puterii. Astfel, o mare putere militară și politică nu putea să-și canalizeze capacitățile și resursele militare numai împotriva unui mic stat. De fapt, cu cât statul este mai mare ca întindere, cu atât nevoile sale de apărare a intereselor sale politice, economice și militare în diferite zone geografice, în același timp, – sunt mai stringente. În cadrul războiului de iarnă, Stalin a fost capabil să-și folosească împotriva Finlandei doar o parte, deși substanțială, din capabilitățile militare de care dispunea, restul acestora fiind folosit în același timp pentru asigurarea granițelor comune cu Japonia și Germania.

În ceea ce privește superioritatea tehnologică a armatei sovietice, evenimentele militare ale Războiului de Iarnă i-au opus determinarea, voința și inițiativa finlandeză. Astfel, această aparentă superioritate sovietică se vedea pusă în șah de către o armată inferioară numeric. Acest principiu al capacității unui stat mic de a rezista militar în fața unei mari puteri o vom regăsi mai târziu în cadrul războiului din Vietnam, dintre forțele militare ale SUA și Vietcong, dar și în cadrul confruntării armate dintre forțele sovietice și mujahedinii din Afghanistan.

Finlanda nu avea nevoie de o victorie decisivă în cadrul Războiului de Iarnă pentru a-și realiza obiectivele și nici nu-și propunea ca țintă înfrângerea Uniunii Sovietice, ceea ce era imposibil. Ea a rezistat Armatei Roșii atât timp cât a fost necesar ca presiunea politică internațională să-și facă simțită prezența asupra conducerii politice sovietice, obținând astfel înțelegerea de pace vizată. Obiectivele militare finlandeze erau astfel realizate în condițiile în care războiul devenise prea costisitor, atât uman, cât și material pentru Stalin.

În fine, cooperarea strânsă între conducerea militară și cea politică finlandeză, centrată în jurul mareșalului Mannerheim, a reprezentat factorul cheie în încheierea cât mai rapidă a acestui război. Această cooperare a permis corelarea directă a operațiilor militare cu politica diplomatică finlandeză, pentru a se ajunge la o înțelegere de pace negociată. Riscul pe care Mannerheim și-l asumase în ultimile zile ale războiului, aruncând ultimile rezerve de unități militare și de muniții de care mai dispunea, în luptă, a produs efectul scontat. Îngrijorat de încercările aliate de deschidere a unui nou front în Peninsula Scandinavică și încredințat că Finlanda mai poseda încă rezerve militare pentru a continua războiul pentru o perioadă de timp destul de lungă a înclinat să accepte încheierea înțelegerii de pace, mai degrabă decât să continue ofensiva. Jocul de poker inițiat de Mannerheim i-a permis acestuia să tragă potul cel mare.

NOTE

=== cap III ===

III. Reacția internațională față de Războiul de Iarnă. Izolarea internațională a Finlandei

Una dintre cele mai crunte lecții învățate de către factorii de decizie politici finlandezi, de-a lungul Războiului de iarnă, a fost izolarea Finlandei odată cu declanșarea acestuia. Încă din cadrul negocierilor din toamna anului 1939, diplomația finlandeză declanșase în vest o campanie pentru obținerea de sprijin extern. Rezultatele au fost mediocre; Germania a sfătuit Finlanda să cedeze, Marea Britanie nu a oferit nici un sprijin la rândui – liderii britanici în frunte cu Churchil considerau că bazele militare cerute de către Uniunea Sovietică nu puteau servi decât împotriva Germaniei. Statele Unite și-au oferit sprijinul pentru mediere refuzat însă de Molotov, iar statele nordice și-au arătat simpatia pentru situația Finlandei în cadrul conferinței de la Stockholm, dar în practică guvernul suedez refuza încă o dată să se implice în planul de militarizare al insulelor Aland, alături de Finlanda. Guvernul finlandez se va afla singur în fața tăvălugului sovietic.

Izbucnirea războiului avea să genereze față de Finlanda un val de atenție în lumea întreagă, care a adoptat poziția de spectator într-o arenă, mai întâi pentru a compătimi soarta finlandezilor, ca mai târziu să aplaude spiritul lor războinic în contextul victoriilor acestora asupra armatei sovietice. Această simpatie și admirație n-a adus însă nici un ajutor practic important pentru situația militară și politică a Finlandei.

Această atitudine de simpatie avea să fie susținută de presa străină a acelei vremi. Înainte de războiul de iarnă, Finlanda era o țară relativ necunoscută pentru o mare parte a lumii internaționale. Politica și viața Finlandei era prea puțin luată în vizorul atenției acesteia. Doar lupta de la începutul anilor ’20 pentru sprijinirea autonomiei Kareliei de Est de către finlandezi și rezultatele atleților finlandezi la olimpiadele sportive suscitaseră un oarecare interes..

Negocierile fino-sovietice aveau să scoată Finlanda din conul de umbră. Jurnaliștii din întreaga lume avea să se îndrepte spre Finlanda. La începutul războiului, circa 80 de reporteri se aflau acolo din 23 de țări. Finlanda se bucura de atenție internațională și datorită contextului politic global Deoarece în acel moment, războiul european ajunsese la o stare de stagnare, ochii și urechile întregii lumi vestice se îndreptaseră spre eforturile Finlandei de a se apăra împotriva agresiunii. Comentatorii mass-mediei străine asupra războiul fino-sovietic aveau aveau să fie în mod exclusiv favorabile Finlandei, influențând prin articolele ei părerea opiniei publice internaționale. Reporterul finlandez Veikko Itkonen avea să declare la un moment dat că Finlanda se află acum în conul de lumină al lumii și că știrile “despre faptele de curaj ale băieților noștri în luptele lor împotriva rușilor pentru asigurarea libertății lor” erau răspândite în multe zone ale lumii.

Totuși, acest entuziasm a avut efecte minore. Izolarea politică a Finlandei era covârșitoare. Ea a avut în parte un caracter militar. Finlanda a primit o asistență militară la scară mică în timp ce comenzile de armament au fost blocate în parte de Germania, ce-și onora astfel obligațiile conținute de pactul Molotov – Ribbentrop. Marea Britanie și Franța, de asemenea, impulsionate în mare măsură de succesele inițiale ale defensivei finlandeze și oarecum datorită presiunii opiniei publice au încercat fără succes să organizeze o forță expediționară-dar în mai mică măsură pentru susținerea Finlandei, cât pentru a-și impune controlul asupra țărilor nordice ce ofereau asistență economică Germaniei. Totuși, această aventură a întâmpinat dificultăți logistice – refuzul Norvegiei și Suediei de a acorda dreptul de tranzit pentru această forță expediționară, procedeu dificil și greoi de constituire a acesteia – ea soldându-se cu un eșec. În cele din urmă o înțelegere de pace a fost semnată de Finlanda și Uniunea Sovietică, înainte ca orice încercare de trimitere a forței expediționare să fie realizată.

În al doilea rând Finlanda era izolată și pe plan diplomatic. Liga Națiunilor, ce promisese în mod formal să sprijine victimele agresiunii, era incapabilă să acționeze mai mult decât să condamne atacul, și, în ciuda valului de simpatie existent de-a lungul Europei de Vest și Americii de Nord, aceasta nu s-a transformat într-o asistență militară sau diplomatică efectivă pentru Finlanda. Nici guvernele țărilor nordice nu au o oferit asistență decisivă, deși contribuții voluntare importante din surse private fuseseră colectate. În final, cererile cele mai importante ale Finlandei – să i se permită să cumpere și să importe armele și munițiile atât de necesare. – s-au dovedit dificile de pus în practică.

A. Atitudinea Germaniei față de războiul de iarnă

Germania încheiase în vara anului 1939 un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică și a arătat clar încă din octombrie același an că Finlanda nu se poate aștepta la nici un sprijin din partea ei în negocierile cu Uniunea Sovietică. Dimpotrivă, Hitler, de-a lungul tratativelor fino-sovietice, a îndepărtat navele germane de coastele finlandeze, a respins toate propunerile de mediere ce-i fuseseră adresate și a recomandat Finlandei să trateze direct cu adversarul ei și să se arate sensibilă la doleanțele acestuia, îndemnând-o în acest fel să cedeze.

Totuși, Germania nu dorea izbucnirea unui conflict militar care putea afecta stabilitatea nordului Europei – zonă de importanță vitală pentru industria de război germană. Un asemenea război oferea aliaților posibilitatea de a lua în calcul oportunitatea de tăiere a aprovizionării Germaniei cu fier și nichel din această zonă.

Linia politică externă germană a rămas însă una de răceală față de Finlanda și de neutralitate benevolă față de Uniunea Sovietică, chiar dacă, la 10 octombrie, ambasadorul german la Helsinki, Wipert von Bluher, avertizase guvernul german de hotărârea Finlandei de a lupta dacă cererile rusești se întindeau asupra unor insule din Golful Finlandei. Acesta a sfătuit să se ia în seamă consecințele economice serioase pe care un asemenea război ruso-finlandez le putea avea asupra Germaniei – pronunțându-se astfel pentru o intervenție germană în cadrul acestor negocieri, pentru moderarea pretențiilor sovietice. Atitudinea pro-finlandeză a lui Blucher avea să fie sancționată însă de către Ribbentrop . Mai mult chiar Hitler a încercat să convingă guvernele scandinavice să exercite presiuni asupra Finlandei pentru ca aceasta să cedeze revendicărilor sovietice.

Această atitudine germană poate fi explicată prin simplul fapt că în acel moment din punct de vedere militar interesele Germaniei coincideau cu cele ale Uniunii Sovietice. O implicare a eforturilor sovietice în îndeplinirea prevederilor pactului soviet-german, îi oferea lui Hitler mână liberă să acționeze în vest. Aceste cosiderente, nu l-au împiedicat însă pe acesta să înceapă să regrete unele concesii făcute sovieticilor în vara lui ’39.

Liderii naziști au fost oarecum surprinși și nu prea plăcut impresionați de acțiunile sovietice din zona baltică și Polonia. Încă din momentul implicării militare sovietice în Polonia, între Berlin și Moscova începuseră să apară divergențe. Dar războiul de iarnă a implicat și mai multă presiune asupra răbdării germane.

Declanșat de sovietici fără o consultare în prealabil a Germaniei, acest război l-a deranjat mult pe Hitler din considerentele de natură economică și militară prezentate mai sus. Acest război a afectat în mod special aprovizionarea vitală a Germaniei cu cherestea și nichel din Finlanda. La acestea se adaugă și presiunea exercitată de apariția unei mari simpatii pentru finlandezi în Europa, manifestată și la nivelul opiniei publice germane. În fine se contura perspectiva unei amenințări militare serioase, printr-o posibilă intervenție aliată prin nordul Norvegiei și Suediei pentru susținerea Finlandei – o intervenție care în viziunea Germană, reprezenta un pretext al acestora pentru a tăia importurile vitale pentru Germania de minereu de fier din nordul Suediei.

În ciuda acestor posibile pericole, Germania a respectat termenii pactului de neagresiune germano-sovietic și n-a intervenit. Dimpotrivă, ca urmare a inițiativei unui comerciant de arme german – care-și manifestase simpatia pentru Finlanda trimițând acesteia un transport de tunuri antiaeriene – guvernul german, pentru a potoli protestele sovietice, avea să stopeze pe viitor orice furnizare de alte transporturi de ajutoare militare pentru Finlanda, atât cele de proveniență germană cât și cele care tranzitau teritoriul german, precum cele italiene.

Totuși, Hitler nu avea nici un interes în prelungirea conflictului fino-sovietic, în condițiile în care puterile occidentale pregătiseră un proiect pentru deschiderea unui al doilea front, în momentul în care-și el concentra forțele pentru un atac decisiv în vest. Sfârșitul războiului avea să fie primit cu ușurare de Hitler, ce vedea amenințarea aliată înlăturată asupra Nordului, cel puțin temporar . Totodată insuccesele sovietice l-au convins pe acesta, în mod eronat, de incapacitatea militară a Armatei Roșii. Hitler avea să se folosească de scăderea prestigiului internațional al Uniunii Sovietice în tratativele preliminarii cu caracter economic avute cu sovieticii, determinându-i pe aceștia din urmă să-și diminueze pretențiile. În același timp, Hitler devenea încredințat că posibilitatea ca Uniunea Sovietică să-l atace în spate, în momentul invaziei Franței, era nulă, datorită slăbiciunii Armatei Roșii .

O altă consecință a Războiului de iarnă pentru Germania a fost reprezentată succesul obținut în aprilie 1940 de încercarea germană de anula orice eventuală acțiune aliată în nord prin ocuparea rapidă a Danemarcei și Norvegiei. Dar această mutare a lui Hitler reprezinta prima operațiune militară nepremeditată și neplănuită de dinainte de către acesta – o improvizație militară și primul semn că liderul german nu mai era stăpân pe destinul său, deși își asigurase cu ușurință, controlul strategic al Peninsulei Scandinavice.

În ceea ce privește relațiile fino – germane, acestea aveau să cunoască o schimbare în substanța lor, după ocuparea germană a Franței. Alimentată de nemulțumirea liderilor politici și opiniei publice finlandeze față de prevederile tratatului de pace de la Moscova încheiat în martie 1940, această apropiere avea să se concretizeze în alianța militară fino – germană din vara lui ’41, în cadrul atacului german asupra fostului partener de împărțire a Europei, Uniunea Sovietică.

B. Ajutor către Finlanda: poziția suedeză față de Finlanda în cadrul războiului fino – sovietic

Suedia a ocupat o poziție cheie în cadrul Războiului de Iarnă. De-a lungul acestui război guvernul suedez a dus o politică de menținere a statului lor în sfera conflictului refuzând să coopereze cu puterile occidentale și cu Societatea Națiunilor tocmai din acest motiv. Adevăratul interes al Suediei l-a reprezentat stingerea focarului de război din Peninsula Scandinavică, prin susținerea Finlandei în efortul acesteia de a încheia o pace, cât mai repede posibil și cât mai onorabil, pentru asigurarea independenței acesteia. Totodată aceasta ar fi reprezentat și asigurarea propriei sale securități – prin lungirea războiului ar fi riscat să antreneze și Suedia în războiul general.

Motivațiile politicii suedeze adoptate față de Finlanda în cadrul Războiului de Iarnă se pot regăsi în situația statelor scandinave la începutul celui de-al doilea război mondial și în modul de percepere al politicii externe nordice dusă de finlandezi din 1935.

În 1939, poziția suedeză ca și cea a celorlalte țări nordice era mai precară decât cea din 1914, în ciuda poziției de neutralitate adoptate și a garanțiilor Marilor Puteri. Încheierea pactului Ribbentrop-Molotov a fost perceput un nou Tilsit – care avusese ca efect pierderea Finlandei și Insulelor Aland pentru Suedia în anul 1809.

În ceea ce privește Finlanda, în anumite politici suedeze se manifestase nedumerire față de intențiile și declarațiile de neutralitate ale acestui stat, care veneau în contradicție cu politica finlandeză de reînarmare. Prudentă, Suedia își rezervase dreptul de a hotărî participarea sau neimplicarea sa la un plan de apărare comună al insulelor Aland, alături de Finlanda, în caz de război, condiționându-l de obținerea acordului sovietic. Se manifesta astfel încă de atunci teama de o posibilă implicare a Suediei într-un război străin de interesele sale.

În cazul negocierilor fino – sovietice din toamna anului 1939, Suedia a acordat doar sprijin diplomatic Finlandei, făcând lobby pentru aceasta în marile capitale europene și la Moscova. Astfel, ministrul de afaceri externe suedez, Sandler, declara doamnei Kollantai, emisarul diplomatic sovietic la Stockholm, că neutralitatea finlandeză era considerată de către Suedia un factor de echilibru în regiunea baltică, accentuându-se astfel importanța pe care Suedia o acorda poziției de independență și neutralitate a acestei țări .

Din păcate, această politică nu a avut rezultatele scontate, dimpotrivă a generat tensiuni între cercurile politice și mediile militare suedeze, acestea din urmă pronunțându-se pentru o intervenție militară în favoarea Finlandei în caz de război. Dar la 22 octombrie tabăra intervenționistă era învinsă; la 27 octombrie, Pen Albin Haansson, primul ministru suedez, comunica finlandezilor că “Suedia nu-și va asuma prin participarea la apărarea insulelor Alend sau prin orice alt mod riscul de a deveni implicată în războiul cu U.R.S.S”.

La 27 noiembrie, pentru guvernul finlandez devenea clar faptul că țările nordice nu se vor implica decisiv în susținerea poziției ei în cadrul negocierilor fino – sovietice.

Într-o scrisoare adresată de mareșalul Mannerheim primului ministru finlandez K. Kallio, la acea dată, acesta arăta că “un ajutor militar suedez ar fi suficient pentru a înlătura amenințarea războiului, dar organizația nordică n-a manifestat nici o intenție de a se apropia de țara noastră” .

La 30 noiembrie odată cu izbucnirea războiului ruso – finlandez, Norvegia și Danemarca își declarau neutralitatea. Suedia n-a adoptat o asemenea declarație imediat, dar a luat unele măsuri care confirmau dorința de a rămâne neimplicată. La 2 decembrie Suedia comunica Finlandei că nu mai participă la apărarea insulelor Aland pentru a nu risca să fie antrenată în conflict. Din aceleași considerente, guvernul finlandez era informat că nu se putea baza pe un ajutor militar suedez; în schimb i se acorda toată asistența posibilă, exceptând-o pe cea militară.

O altă măsură ce indica poziția de neutralitate suedeză a reprezentat-o înlocuirea ministrului de externe suedez. Sandler – partizan al cooperării active cu Finlanda și celelalte țări nordice – , cu M. Gunther, apropiat în păreri cu A. Haansson, care la 13 decembrie dădea o declarație ce confirma poziția anterioară a primului ministru suedez, de menținere a independenței și neutralității țării, de întărire a defensivei Suediei și de acordare de ajutor umanitar și material Finlandei.

La 3 decembrie, Finlanda înainta prin intermediul reprezentantului său, J. Holsti, un apel Societății Națiunilor supunând disputa sovietico – finlandeză analizei acestei organizații și cerând luarea de măsuri împotriva agresorului. La 14 decembrie rezoluția Adunării Societății Națiunilor condamna acțiunile Uniunii Sovietice asupra Finlandei, anulându-i acesteia calitatea de membru al acestei organizații și apelând “către fiecare membru al Ligii să ofere Finlandei atâta asistență materială și umanitară cât le poate sta în puterile lor și să se abțină de la orice acțiune care ar putea slăbi puterea de rezistență a Finlandei”. Suedia avea să se conformeze acestor apeluri acceptând cu unele rezerve rezoluția Societății Națiunilor.

Sprijinul oferit de către Suedia Finlandei a fost atât de natură psihologică și umanitară cât și materială. Opinia publică și presa suedeză, cu excepția jurnalelor comuniste, au susținut guvernul în poziția lui de ajutorare a Finlandei arătându-se disponibile de o contribuție mai activă. Presa suedeză reprezenta ecoul sentimentului tradițional de suspiciune al societății suedeze față de lumea rusă, această atitudine manifestându-se și în cadrul unor reuniuni masive de oameni, precum cea din 6 decembrie 1939, organizată pentru susținerea Finlandei și Suedia la Stockholm.

Simpatia și dovezile de sprijin ale opiniei publice suedeze erau așa de intense încât un ziar englez nota : “opinia națională ghidată de emoție, mai mult decât de responsabilitate, merge mult mai departe decât guvernul și chiar decât presa suedeză”.

Presa suedeză a sprijinit acordarea unei asistențe oficiale Finlandei cât și mișcarea de voluntariat declanșată în cadrul societății civile suedeze. Uniunea Sovietică avea să protesteze față de aceste atacuri de presă în ianuarie 1940, dar guvernul suedez avea să replice accentuând pe dreptul de libertate al presei.

Puțini jurnaliști suedezi aveau să se pronunțe pentru o intervenție armată a Suediei – de regulă cea mai mare parte a presei a urmat lini politică a guvernului lor. Abia începând cu 16 februarie, când s-a făcut public refuzul suedez la cererile finlandezilor de ajutor militar, numeroase jurnale suedeze au criticat guvernul pentru politica sa.

Atitudinea opiniei publice și a presei suedeze avea să determine guvernul suedez să acorde asistență materială Finlandei. Încă de la mijlocul lui octombrie 1939, a fost furnizată toată artileria grea de care dispunea Suedia la acel moment. La acestea s-au adăugat numeroase alte transporturi militare care s-u dovedit binevenite pentru armata finlandeză, dar și alte materiale precum combustibil și credite în devize străine – circa 400 milioane coroane suedeze.

Totodată, Suedia s-a aratat disponibilă să faciliteze aprovizionarea Finlandei și tranzitul materialelor de război și tehnicienilor englezi, francezi și italieni prin teritoriul ei, dar , prudent , guvernul suedez l-a condiționat de crearea unei aparențe a unei acțiuni internaționale.

Suedia era aptă să mențină relații comerciale cu Finlanda, direct sau prin tranzit, chiar dacă aceasta din urmă era antrenată într-un război uzând de reglementările internaționale fixate la cea de-a doua Conferință de la Haye. Acesta avea să fie și replica suedeză acordată protestelor sovietice în această privință. În discursul din 11 ianuarie 1941, M. Gunther declara că neutralitatea strictă ce dominase politica externă suedeză se aplicase numai războiului dintre marile puteri și nu războiului ruso – finlandez considerat a avea un caracter local.

O altă formă de ajutor acordată Finlandei a fost de natură umanitară – prin intermediul Crucii Roși Suedeze au fost livrate Finlandei ambulanțe, medicamente și pansamente, obiecte de necesitate și îmbrăcăminte provenite din colecte și subscripții private. Totodată, la sfârșitul anului 1939, au fost luați în îngrijirea statului suedez refugiații finlandezi.

Voluntariatul a reprezentat un alt mod de exprimare a sprijinului opiniei publice suedeze față de cauza Finlandei. S-a constituit ca o inițiativă privată independentă de guvernul suedez, care n-a sprijinit-o, pentru limitarea complicațiilor cu Uniunea Sovietică și datorită faptului că liderii politici suedezi nu doreau ca suedezii să lupte pentru ceva străin lor. Totuși, până la sfârșitul războiului, 8700 de oameni, dintre care 700 norvegieni aveau să lupte alături de armata finlandeză.

Suedia a oferit asistență în limitele neutralității ei. Ea avea să se abțină în a lua măsuri susceptibile de a fi interpretate ca contrare neutralității – precum răspunsul la cererile finlandeze de intervenție militară a Suediei sau problema acordării dreptului de tranzit pentru trupele aliate.

Astfel la începutul lui februarie, Finlanda a adresat o serie de cereri de intervenție armată a Suediei. Refuzul guvernului suedez a determinat o serie de critici din partea presei de acasă și străine și numai intervenția regelui Suediei Gustav, în sprijinul propriului guvern, avea să potolească spiritele. Acest refuz avea să fie aprobat însă de guvernele danez și norvegian care la Copenhaga la 25 februarie notau că “miniștrii de Afaceri Străine au confirmat uniunea în privința politicii de neutralitate a țărilor nordice”.

Problema acordării dreptului de tranzit pentru forța expediționară aliată era însă de o mai mare gravitate. Germania informase guvernul suedez în mod oficial, că trimiterea de trupe suedeze, chiar ca voluntari către Finlanda, va implica Suedia în războiul marilor puteri.

Avertismentul fusese receptat de către guvernul suedez. Pe lângă neliniștea resimțită de suedezi față de presiunea germană, la Stockholm se manifesta și o atitudine de neîncredere față de puterile vestice. Deși britanicii aveau să le garanteze acordarea de asistență militară în cazul în care tranzitul trupelor aliate ar fi implicat o reacție militară violentă germană, suedezii s-au arătat neîncrezători față de intențiile aliate în ceea ce privea propria lor securitate, refuzând cooperarea cu aceștia în acțiunea de sprijin a Finlandei . Se credea că aliații vizau întreruperea exportului de fier către Germania.

La 2 martie aliații adresau o notă guvernului suedez și norvegian prin care cereau în mod oficial autorizația de tranzit pe teritoriul acestor state. Refuzul acestora a declanșat o amplă campanie împotriva lor în presa britanică. Totuși nici un pact nu obliga Suedia să acorde acest drept. Paragraful articolului 16 din Pactul Ligii Națiunilor, împotriva căruia luptase în perioada interbelică – ce conținea prevederea de tranzit de-a lungul teritoriilor statelor membre pentru a pedepsi pe agresori – nu era luat în considerație de guvernul suedez ce dorea să-și păstreze neutralitatea, în condițiile în care această sancțiune a Societății Națiunilor nu avea un caracter obligatoriu.

Refuzul suedez poate fi considerat unul fericit. În acel moment, probabilitatea unei alianțe a lui Stalin și Hitler – ambii îngrijorați de consecințele militare ale unui asemenea acord suedez – ar fi fost foarte mare și ar fi schimbat sorții războiului mondial. Germania își arătase intenția de a interveni mai înainte, în cazul tranzitului trupelor aliate în Suedia, și foarte posibil că Stalin l-ar fi sprijinit.

Pe de altă parte, trimiterea de trupe suedeze și aliate în Finlanda ar fi prelungit războiul ruso – finlandez, fără ca posibilitatea ca Finlanda să învingă Rusia să poată fi luată în calcul în mod serios.

O prelungire a războiului, ar fi implicat o posibilă implicare a Suediei în războiul general, viziune nedorită de către forurile de conducere suedeze care, la acea vreme, depuneau în paralel eforturi pentru apropierea diplomatică a Finlandei și Uniunii Sovietice pentru încheierea cât mai rapidă a conflictului militar dintre aceste două state.

Astfel, încă de la începutul războiului, guvernul suedez a servit ca intermediar încercărilor guvernului finlandez de a relua negocierile cu Uniunea Sovietică. În repetate ori, Suedia și-a asumat rolul de transmițător al propunerilor celor doi adversari, arătându-se însă refractară la încercările finlandeze de redeschidere a discuțiilor privind ajutorul militar suedez.

Acțiunile diplomatice ale Suedie în cadrul convorbirilor ruso – finlandeze aveau să fie sever criticate de aliați, care au acuzat-o de conducerea acestei acțiuni în colaborare cu Germania, contribuind astfel la starea de presiune asupra Finlandei. Suedia a replicat , arătând că rolul ei a fost acela de intermediar, și nu de mediator, că nu are nici un contact cu Germania și că nu a exercitat nici o presiune asupra Finlandei. De asemenea, în cadrul discuțiilor fino – suedeze cu privire la intervenția militară a cesteia din urmă în Finlanda, a fost înaintată la 27 februarie 1940, de către partea finlandeză, o propunere particulară de încheiere a unei alianțe defensive între cele două țări. Chestiunea avea să fie readusă în discuție la 11 martie, odată cu ultima cerere finlandeză privind acordarea dreptului de tranzit trupelor franco – britanice. Suedia și Norvegia se arătau “gata să examineze posibilitățile unei alianțe defensive”, subliniindu-se că o asemenea alianță iese din cadrul tradițional al politicii suedeze de neutralitate.

Chestiunea a fost amânată pentru a fi discutată după semnarea tratatului de pace de la Moscova, dar proiectul a eșuat datorită opoziției sovietice, la 20 martie agenția sovietică Tass publicând poziția sovietică, care pretindea că “o asemenea alianță ar fi dirijată împotriva Uniunii Sovietice și se găsea în completă contradicție cu tratatul de pace”.

În toamna anului 1940 ideea cooperării militare nordice a fost reluată, alăturându-i-se și propunerea unei colaborări economice și de poilitică externă. Atitudinile ostile ale Uniunii Sovietice și Germaniei, consultate în acest sens, care nu doreau unirea statelor mici decât sub tutela lor a determinat abandonarea acestui proiect.

De-a lungul războiului de iarnă, Suedia a rămas fidelă poziției ei de neutralitate și de neimplicare militară în conflictul fino – sovietic, adoptând totuși o poziție favorabilă Finlandei, sprijinind-o material dar și diplomatic pentru încheierea acestui război și asigurarea independenței Finlandei, deși nu în măsura pe care guvernul finlandez ar fi dorit-o.

C. Franța și războiul de iarnă. Perspective și oportunități

Încă de la începutul Războiului de Iarnă, Franța a adoptat o atitudine mai agresivă decât Anglia. Acest fapt poate fi explicat prin modul în care conducerea politică franceză a perceput încheierea pactului Ribbentrop – Molotov. Semnarea acestei înțelegeri de către Rusia Sovietică însemna pentru Franța o trădare, în condițiile în care acest stat încheiase cu Uniunea Sovietică un pact de asistență mutuală.

Politicienii francezi nu aveau să facă din acel moment nici o diferență între Germania și U.R.S.S. ca mod de comportare politic pe plan european. Charles Maurras avea să declare că “Rusia este Germania din spate, aliatul natural al Marii Germanii ”, iar E. Herriot făcea referire la pactul Ribbentrop Molotov denumindu-l “monstruoasa coaliție germano- rusă”.

În momentul debutului negocierilor sovieto .- finlandeze din octombrie 1939 nu exista nici un motiv ca Franța să se implice în orice fel în această dispută. Dimpotrivă reacția inițială a ministerului de externe francez a fost una de ușurare. Se consideră că “rezistența finlandeză ar servi momentan la deturnarea atenției Rusiei de la Peninsula Balcanică, care ar fi oferit diplomației franceze timp pentru consolidarea poziției Franței în respectiva zonă”.

Însă, succesele inițiale ale armatei finlandeze aveau să schimbe poziția franceză. Dintr-o perspectivă globală atitudinea Franței s-a caracterizat printr-un mare val de simpatie și solidaritate față de soarta Finlandei. Războiul finlandez a reprezentat singurul moment din acea perioadă a istoriei Franței când s-a manifestat unitatea națională, cu excepția comuniștilor. Aceasta a generat confruntări de idei, elaborări de proiecte și planuri de acțiune, care nu se putuseră realiza în anii anteriori ai agresiunilor germane.

Mari personalități politice franceze, precum Leon Blum, Eduard Herriot, au susținut cauza Finlandei. Acesta din urmă în discursul său ținut în Camera Deputaților în 11 ianuarie 1940 declara: “În nord, o mică națiune se bate cu un eroism de care lumea se minunează, contra unui regim care pretinde că distruge oamenii slabi și cucerește țările slăbite (…) Victoria Finlandei, pură ca zăpada de pe pământul ei, reprezintă un prim triumf al valorii umane asupra brutalității.”

Pentru toți francezii non – comuniști URSS se comportase ca o putere imperialistă. Sindicaliștii și socialiștii considerau că alianța cu Germania nazistă, inamicul declarat al clasei muncitoare, era imposibilă din punct de vedere al moralei și echității.

A fost cultivată o imagine a soldatului finlandez luptător ce nu putea fi luat prizonier, păstrând ultimul glonț pentru el sau rezistența schioruilor finlandezi fără limite. La actualitățile cinematografice franceze, schiorul finlandez era prezentat ca un “arhanghel alb ce alunecă pe o zăpadă imaculată și care luptă împotriva forțelor răului”.

În dezacord cu opinia generală, comuniștii francezi au aplicat cu docilitate directivele Kremlinului, prezentând prin publicația lor clandestină “Humanite” războiul din Finlanda ca un rezultat al provocărilor capitaliștilor finlandezi, cu ajutorul “socialiștilor trădători” împotriva Uniunii Sovietice, “țara libertății”, care lupta în legitimă apărare.

Dacă până atunci comuniștii francezi susținuseră cauza micilor națiuni, acum poporul francez era îndemnat la sabotaje împotriva a tot ce amenința Uniunea Sovietică. Această propagandă pro-sovietică și anti-națională a intrat rapid în vizorul autorităților franceze care, după ce interziseseră la 27 septembrie 1939 activitatea Partidului Comunist Francez, în primăvara lui 1940 declanșa o campanie furibundă anticomunistă, mulți lideri comuniști fiind arestați și condamnați la închisoare.

Comportamentul acestui partid a atras reprobarea în toată Franța. La Paris o manifestație condusă de socialiștii francezi și de Confederația Generală a Muncii avea să degenereze într-un atac asupra reprezentanței comerciale sovietice. Aprobarea de către comuniștii francezi a acțiunii lui Stalin în Finlanda, a atras reprobarea presei franceze care a salutat sancțiunile aplicate împotriva acestora.

Problema comuniștilor francezi, aspect al politicii interne a Franței, avea să se confunde cu politica externă a Franței, cu ajutorul dat Finlandei împotriva Uniunii Sovietice. Presa folosea sistematic termeni insultători la adresa statului sovietic, susținând astfel o cruciadă ideologică împotriva acestuia. Stalin era judecat mai aspru decât Hitler, considerat creierul director, în timp ce Hitler era brațul – “autorul veritabil al războiului”, în timp ce Finlanda era considerată avangarda occidentului.

Această perspectivă romantică asupra războiului fino – sovietic se regăsea și la nivelul parlamentului francez. Când Daladier a proclamat Germania inamicul numărul unu al Franței, în fața unui parlament ostil, Jeannerey, președintele senatului, nota că exista tendința de a transforma Uniunea Sovietică în inamicul numărul unu, de a înlocui Germania cu acest stat.

Au existat propuneri de atacare a Uniunii Sovietice, considerându-se că astfel se dădea o lovitură decisivă “aliatului” ei, Germania. Nimeni nu-și punea însă problema mijloacelor necesare existente și care erau posibilitățile de realizare, neținându-se seama de reacția adversarului. Astfel parlamentul francez dădea dovadă de irealism și eroare de judecată ce avea să-l caracterizeze și în timpul atacului german.

Puțini oameni politici francezi și-au păstrat capacitatea de a cântări faptele clar. Majoritatea parlamentarilor se pronunțau pentru o intervenție în Oceanul Arctic împotriva Uniunii Sovietice, puțini arătând absurditatea ideii asocierii pe termen lung a Germaniei cu acest stat. Chiar Leon Blum declara că trebuia acordat ajutor Finlandei cu orice preț, chiar dacă aceasta implica posibilitatea unui război cu Uniunea Sovietică.

Din punct de vedere militar, războiul fino – sovietic oferea posibilitatea deschiderii unui al doilea front în Scandinavia împotriva Germaniei. Se considera că superioritatea navală aliată ar fi permis întărirea trupelor angajate, acest nou front întârziind orice atac pregătit de inamic asupra Franței. Forurile politice franceze spre deosebire de cele engleze luau în calcul și un posibil conflict cu Uniunea Sovietică vizându-se petrolul caucazian. Această posibilitate se baza și pe ideea că Armata Roșie era slăbită de epurările staliniste și demoralizată de eșecurile militare din Finlanda, imaginea “colosului cu picioarele de lut” fiind influențată puternic de presa franceză.

În plan diplomatic guvernul francez avea să sprijine apelul finlandez la Liga Națiunilor, în opoziție cu primul ministru britanic N. Chamberlain care nu dorea să compromită șansele unei apropieri față de Uniunea Sovietică. Totuși, atât guvernul francez cât și cel englez nu doreau ruperea totală a legăturilor cu acest stat, la Moscova păstrându-se pe toată durata războiului un atașat militar.

27 de țări aveau să răspundă apelului Finlandei și Societății Națiunilor, deși puține dintre ele au acceptat să vândă arme către Finlanda. Ca și englezii, francezii se temeau de riscurile slăbirii capacității lor militare prin trimiterea de mijloace moderne de luptă Finlandei. Au existat tot felul de propuneri abracadabrante ale guvernului francez de trimitere de mari cantități de armament Finlandei, fără a se ține seama de limitele politicii franceze de reînarmare și de nevoile militare proprii. Din fericire pentru Franța acestea nu s-au concretizat.

Potrivit informațiilor obținute de sovietici după terminarea războiului, Anglia și Franța ar fi trimis Finlandei 405 avioane, 960 de tunuri, 5224 mitraliere și o mare cantitate de muniții.

În timp ce situația din Finlanda se agrava, Franța exercita presiuni asupra Marii Britanii, pentru o mai profundă implicare. Daladier se temea de consecințele unei înfrângeri finlandeze, care în opinia lui implica riscul ca întreaga Peninsulă Scandinavică să cadă sub influența Rusiei și Germaniei, care ar fi oferit suficiente materii prime și baze de operații pentru continuarea războiului. El prezentase britanicilor un plan de instaurare a controlului asupra minereurilor de fier suedeze și un altul de folosire a forțelor navale aliate împotriva Portului Petsamo.

Datorită lobby-ulu francez pentru această idee, la 5 februarie, după discuții franco – britanice ce păreau interminabile, Consiliul Suprem interaliat aproba constituirea și trimiterea unui corp expediționar de 100000 de oameni în ajutorul Finlandei sub denumirea de voluntari. Proiectul era însă irealist ca amploare și mijloace necesare. Factorul timp era foarte important de asemenea. Trebuiau 11 săptămâni numai pentru a ajunge în porturile norvegiene. Nu fuseseră luate în calcul lipsa infrastructurii de transport a acestor trupe în Norvegia și Suedia și indisponibilitatea acestor două state de a acorda tranzitul trupelor aliate.

Contraproiectul lui Darlan, mai aventuros decât primul, ce viza o acțiune navală asupra porului Petsamo și ocuparea acestuia, mai slab fundamentat, avea să fie respins de britanici..

Refuzul țărilor nordice de a permite tranzitul trupelor aliate evitase astfel un posibil conflict franco – britanico – sovietic în momentul în care defensiva aliată împotriva Germaniei era periculos de vulnerabilă. Totuși aliații nu aveau să renunțe la proiectul lor de deschidere a unui al doilea front și de ocupare a minelor de fier suedez.

La 29 februarie 1940, schimbarea neașteptată în politica externă finlandeză avea să spulbere speranțele franco – britanice. De vreme ce Suedia refuzase tranzitul trupelor aliate, guvernul finlandez a luat în considerare în mod serios termenii de pace înaintați de partea sovietică. Daladier a încercat prin eforturi disperate să convingă partea finlandeză să nu depună armele “fără a da mai întâi o șansă aliaților”. De asemenea guvernul francez a criticat poziția britanică ce se arăta reticentă în a mai trimite material militar Finlandei. La 2 martie, fără să se consulte cu guvernul britanic, Daladier a fost de acord să trimită Finlandei 50.000 de voluntari și 100 de bombardiere.

Era o promisiune nerealistă, datorită imposibilității ca acest ajutor să ajungă la timp pentru armata finlandeză care abia mai rezista ofensivei sovietice. În fapt, această acțiune rapidă și unilaterală a Parisului a reprezentat motivul pentru care guvernul finlandez avea să se retragă din poziția de continuare a războiului recent adoptată, amânând răspunsurile la cererile aliate de a face publică o cerere oficială de intervenție a aliaților.

La 5 martie, guvernul finlandez era de acord cu deschiderea negocierilor de pace cu Uniunea Sovietică, deși lăsase deschisă posibilitatea apelării la asistența aliată, înainte ca discuțiile să se încheie la 12 martie, termenul limită pe care aliații îl oferiseră Finlandei pentru acest apel.

Pe de altă parte atât guvernul francez cât și cel britanic se arătau evazive în acordarea ajutorului militar, datorită faptului că nu cunoșteau intențiile finlandeze și debutul negocierilor Finlandei cu URSS. După o discuție cu ministrul britanic al apărării, lordul Chatfield, ambasadorul finlandez la Londra, G.A. Gripenberg declara: “Am intrat într-un cerc vicios. Aliații nu vor să trimită arme în Finlanda dacă ea nu va continua să lupte iar Finlanda nu poate continua lupta decât dacă primește material de război.”

Înfrângerea Finlandei a fost resimțită în Franța ca un adevărat doliu național, deziluzia situându-se la același nivel cu speranțele făcute. Pierre Laval, fost președinte al Consiliului de miniștri francez declara: “În Finlanda s-a jucat soarta Franței” mulți politicieni francezi au resimțit acest eveniment ca o înfrângere morală și diplomatică de o extremă gravitate.

Din punctul de vedere francez, înfrângerea morală a fost sancționată ca incapacitatea guvernului Daladier de a gestiona războiul împotriva Germaniei în mod eficient. Acestuia i se reproșa de asemenea că nu a profitat de oportunitatea oferită de războiul din Finlanda pentru a rupe relațiile cu URSS. În martie 1940, Daladier era înlocuit cu un nou premier în persoana lui Paul Reynaud care a abandonat concepția defensivă a strategiei franceze optând pentru tactica “bătăliei de întâlnire” , eroare fatală, la 10 mai 1940, în condițiile în care armata nu era pregătită organizatoric și material pentru o asemenea strategie.

Războiul de Iarnă a scos la lumină profundele divergențe existente la nivelul societății franceze – “pentru o parte a opiniei publice inamicul nu mai era Germania nazistă, nici singurul și nici principalul” – atitudine care se va manifesta după înfrângerea franceză sub forma colaboraționismului cu forța de ocupație germană.

În ceea ce privește Finlanda, este de remarcat faptul că a reușit să evite transformarea teritoriului ei național într-un teatru de operații militare al marilor puteri europene.

D. Reacția Marii Britanii față de agresiunea sovietică asupra Finlandei

Anul 1939 a însemnat pentru Marea Britanie debutul unei puternice reacții anti- sovietice, provocată de acțiunile Uniunii Sovietice: semnarea pactului de neagresiune cu Germania, invadarea Poloniei la 17 septembrie și agresiunea asupra Finlandei din 30 noiembrie 1939.

Debutul a fost declanșat de pactul Ribbentrop – Molotov, care a produs iritarea extremă a cercurilor politice engleze care speraseră până atunci într-o eventuală apropiere politică între puterile vestice și Rusia Sovietică pentru realizarea unui efort comun împotriva Germaniei naziste. Semnarea acestui pact a determinat punerea în practică de către mediile britanice a unor sancțiuni cu caracter economic și comercial asupra Uniunii Sovietice.

Invadarea Poloniei de către armatele sovietice la 17 septembrie, avea să pregătească terenul pentru puternica reacție anti–sovietică a opiniei publice britanice. Dar în timp ce presa britanică dedica pagini întregi condamnării “loviturii date pe la spate polonezilor” și “trădarea bolșevică”, Churchill într-un discurs ținut la data de 1 octombrie, dând dovadă de o claritate a perspectivei sale asupra evenimentelor europene declara că “Rusia a dus o politică rece a propriului interes… Faptul că armatele rusești se află pe această linie a fost desigur necesar din punctul de vedere al securității Rusiei în fața amenințării naziste”.

Astfel, Churchil acorda gir acțiunii sovietice și lansa un semnal de conciliere pentru Uniunea Sovietică, intenția lui fiind de izolare a Germaniei.

Sovieticii n-au dat curs invitației britanice, poziție care a generat la Londra o situație foarte explozivă. Uniunea Sovietică a fost considerată ostilă democrațiilor occidentale și în aceste condiții Războiul de Iarnă a reprezentat un pretext potrivit pentru a se dezlănțui o nouă campanie anti sovietică.

Negocierile fino – sovietice au fost privite cu interes de către guvernul și opinia publică britanică. Gripenberg a încercat să obțină sprijin încă de pe atunci pentru cauza finlandeză dar cercurile politice britanice aveau îndoieli că Uniunea Sovietică ar fi atacat Finlanda în caz că ar fi fost nemulțumită de rezultatul tratativelor. În ciuda simpatiei arătate pentru parte finlandeză, se considera că un sprijin britanic era inadecvat din moment ce se estima că Finlanda nu era capabilă să reziste în cazul unui atac sovietic. Pe de altă parte, inactivitatea britanică arătată față de negocierile fino – sovietice poate fi explicată și prin speranța guvernului englez în posibilitatea ca Uniunea Sovietică să abandoneze Germania și să lupte alături de democrațiile vestice împotriva fostului partener.

Cu cât negocierile fino – sovietice se prelungeau, cu atât pericolul aparent de a se produce o ruptură, scădea în viziunea britanică, mai ales la nivelul Foreign Office-ului, în ciuda rapoartelor foarte pesimiste asupra negocierilor pe care ambasadorul britanic la Helsinki le trimitea la Londra. Opinia publică britanică era la rându-i la curent cu scopurile și eforturile finlandeze datorită politicii de informare aplicată de ambasada finlandeză la Londra.

Marea Britanie a luat atitudine față de situația Finlandei, la 16 octombrie arătând lui Maiski, ambasadorul sovietic la Londra, că Finlanda reprezenta o problemă de interes pentru guvernul britanic, de fapt un avertisment care a fost reluat mai târziu la 25 octombrie când Halifax a condiționat o eventuală îmbunătățire a relațiilor anglo – sovietice de probabilitatea ca “Finlandei să nu i se întâmple ceva”.

Guvernul sovietic avea să dea asigurări că sub nici o formă negocierile fino-sovietice nu putea avea ca rezultat un conflict serios. Marea Britanie se va mulțumi cu acest răspuns în condițiile în care nu dispunea de informații clare cu privire la pretențiile sovietice față de Finlanda. Abia la mijlocul lui noiembrie, când devenise clar eșecul negocierilor dintre aceste două țări, guvernul britanic a părut îngrijorat de turnura evenimentelor și de consecințele pe care le putea avea sprijinul direct sau indirect al cauzei finlandeze pentru relațiile sale cu URSS.

Atacul sovietic avea să provoace reacția negativă dar moderată a guvernului britanic. Chamberlain se arăta șocat de comportamentul rușilor, dar credea că cauza aliată nu ar fi suferit din acest motiv. Cu alte cuvinte, guvernul britanic, deși manifesta simpatie pentru Finlanda, trata chestiunea ca un incident particular care nu trebuia să afecteze în nici un fel relațiile puterilor vestice cu URSS.

Succesele militare finlandeze inițial neanticipate de către cercurile guvernamentale britanice, aveau să schimbe această atitudine. Dacă mai înainte, ministerul de război britanic considera că orice material de război trimis Finlandei reprezenta o pierdere nejustificată, din acel moment a început să se pună problema trimiterii cât mai rapide a acestui ajutor.

Churchill arăta că toate resentimentele simțite împotriva guvernului sovietic din cauza pactului cu Germania au fost ațâțate de această ultimă dovadă de comportare brutală, agresivă. Acestea se amestecau cu disprețul față de ineficiența trupelor sovietice și cu entuziasmul simțit pentru finlandezi. Astfel, “exista o dorință reală de a-i ajuta pe finlandezi cu avioane și alte materiale prețioase de război și cu voluntari din Marea Britanie, din Statele Unite și mai mulți încă din Franța”. Cum se va manifesta această “dorință reală" a guvernului britanic, vom prezenta în rândurile de mai jos.

Atacul sovietic asupra Finlandei se afla pe prima pagină a presei londoneze, care se pronunța în favoarea acesteia. Ministrul finlandez la Londra, G.A. Gripenberg avea să fie covârși t de această atitudine a poporului britanic pe de o parte și directivele finlandeze care-i cereau “imediat, fără întârziere” să procure materiale de război, medicamente și alte produse necesare pentru susținerea efortului de război. Programul foarte încărcat și obositor al acestui ambasador avea să se soldeze cu rezultate notabile, totuși.

În faza inițială a războiului, opinia publică și presa britanică credeau că finlandezii nu vor rezista fiind gata să capituleze. Succesele militare finlandeze i-au permis însă lui Gripenberg să atragă simpatia populației britanice pentru cauza Finlandei. La un moment dat presa britanică se plângea că englezii uitaseră de propriul lor război cu Germania. La 2 decembrie era lansat apelul oficial britanic către populația insulară pentru a sprijini cu bani și bunuri Crucea Roșie Finlandeză. Reacția civililor britanici a fost lăudabilă – circa 300.000 lire sterline și cantități impresionante de îmbrăcăminte, încălțăminte și medicamente fuseseră strânse în circa trei luni, mulți membri marcanți ai scenei politice britanice implicându-se în această acțiune de întrajutorare a Finlandei.

O altă formă de manifestare a sprijinului civil britanic a reprezentat-o voluntariatul. Sute de șomeri s-au oferit în primele zile ale războiului de iarnă să se înroleze ca voluntari pentru cauza finlandeză. Guvernul britanic prudent nu avea să sprijine constituirea și organizarea unei forțe de voluntari englezi decât la 8 ianuarie 1940, în condițiile în care Mannerheim arătase în aceeași lună că are nevoie urgentă de “artilerie grea și de încă 25-30000 oameni bine antrenați” pentru continuarea războiului.

Gripenberg pretindea că motivul aparentului dezinteres al guvernului britanic în problema voluntarilor poate fi explicată prin faptul că acesta spera că finlandezii vor tolera o amânare a acestei chestiuni, pentru a mări șansele unei intervenții aliate armate în Finlanda, în baza unei cereri oficiale a acestui stat pentru ajutor. La 19 decembrie, primul ministrul francez Daladier propuse lui Chamberlain ca puterile vestice să acorde asistență militară Finlandei. Refuzul britanic nu avea să fie definitiv, realizându-se astfel primul pas în direcția constituirii corpului expediționar aliat. În acest cadru, cabinetul de război britanic a ezitat să permită recrutarea de voluntari englezi. La 22-23 ianuarie în cadrul unei întrevederi dintre Gripenberg și ministrul britanic al apărării Lord Chatfield, ambasadorul finlandez primea mână liberă în această problemă, dar fără a beneficia de cooperarea activă a oficialităților britanice.

La rândul lui, Churchill, deși avea sentimente de simpatie pentru Finlanda, pe care și le exprima în mod elocvent în discursurile radiodifuzate, în cadrul unei întâlniri cu ambasadorul finlandez în aceeași zi, s-a arătat rezervat față de problema recrutării voluntarilor englezi.

Abia la 22 februarie s-a permis reprezentanților finlandezi să realizeze o campanie publicitară pentru această activitate. La 26 februarie, 50 de voluntari erau gata echipați pentru plecare. La 7 martie alți 100 de oameni erau pregătiți. Din păcate atitudinea oficială britanică a împiedicat obținerea unui succes notabil în această direcție deși entuziasmul populației britanice suplinise întrucâtva acest handicap.

A.Maiski încearcă să explice acest val anti-sovietic puternic prezent la nivelul societății britanice prin considerente de ordin economic și politic. Astfel, în concepția sa, datorită faptului că Finlanda reprezenta principalul furnizor de cherestea al Marii Britanii, că era o “democrație model” de tip scandinav cât și legăturilor strânse dintre social – democrația finlandeze și partidul laburist britanic. Aceastea reprezentau o bază solidă pentru sprijinul opiniei publice și al guvernului britanic, pentru Finlanda.

În parte teza lui Maiski este valabilă, dar incompletă. La considerentele prezentate de acesta se poate adăuga și perspectiva britanică asupra celor doi combatanți – cea a lui David și Goliat – a avanpostului democrației reprezentat de către Finlanda împotriva unui stat totalitar. Ilustrativă în acest sens este atitudinea Consiliului Britanic Național al Muncii, o instituție care era puțin probabil să reacționeze conform “stereotipiei anti–sovietice” pe care o enunțase Maiski.

Pe plan diplomatic, guvernul britanic a sprijinit rezoluția Ligii Națiunilor adoptată la 14 decembrie 1939 și a tolerat propunerea lui Daladier din 19 decembrie, în cadrul Consiliului Suprem interaliat, de rupere a relațiilor, dar nu a adoptat-o. Chamberlain deși nu excludea această posibilitate, prefera ca ea să se producă la inițiativa sovietică. La un moment dat se zvonea că ambasadorul sovietic la Londra, A. Maiski, “decepționat de rezultatele activității sale în Anglia n-ar mai vrea să rămână la Londra și se străduiește să plece cât mai repede acasă”.

Maiski nu a fost rechemat la Moscova dar la începutul lunii ianuarie 1940, ambasadorul britanic de la Moscova W. Seeds se găsea la Londra, moment ce marca neoficial ruperea relațiilor ruso – britanice și izolarea diplomatică a lui Maiski în capitala britanică, stare din care nu avea să fie scos de către Chamberlain, la sfârșitul războiului de iarnă, când speranțele britanice pentru o posibilă alianță cu Uniune Sovietică au reânviat.

La 14 decembrie, guvernul britanic declara că dacă Societatea Națiunilor “nu putea ajunge la o soluție pașnică în disputa fino – rusă” atunci va oferi un “ajutor practic obiectului agresiunii”. La nivelul celor două Camere Parlamentare aveau să se discute metodele și mijloacele prin care guvernul britanic trebuia să ofere ajutor Finlandei.

O problemă avea să o reprezinte acordarea de materiale de război acestei țări. Britanicii au încercat să înființeze un centru de armament la Stockholm la care Marea Britanie, Franța, Suedia, Norvegia și chiar Statele Unite să subscrie fără rezultate notabile însă. De-a lungul lunii ianuarie, au avut loc negocieri fino – britanice în privința comenzilor de armament finlandeze. Tergiversările britanice aveau să determine ca ajutorul acordat Finlandei să nu fie nici adecvat și nici livrat la timp. Astfel Mannerheim care ceruse 100 de tunuri antitanc, avea să primească abia pe 28 februarie 100 de puști antitanc, iar din comanda finlandeză de 166 piese de artilerie de câmp, abia 30 de tunuri au fost livrate abia după o lună de la cerere. Întârzierea și ezitarea cât și schimbarea deciziilor luate de guvernul britanic în această privință s-au dovedit capitale în influențarea cursului războiului fino – sovietic.

Este greu de apreciat volumul echipamentelor și armelor trimise din Anglia, din moment ce principalele surse în acest sens – documentele legației finlandeze de la Londra – au fost distruse ca urmare a raidurilor de bombardament naziste asupra capitalei britanice, iar arhivele militare de la Helsinki sunt incomplete în această privință.

Singurele cifre sigure cu privire la armamentul trimis de Marea Britanie Finlandei vizează aviația. Astfel din numărul total de 214 avioane cerute de guvernul finlandez în perioada 30 noiembrie 1939 – 1 martie 1940 Chamberlain și-a dat acordul pentru 152 avioane din care au fost trimise doar 101. Pe de altă parte presa britanică și franceză au publicat liste cu cantitățile de ajutor militar trimise Finlandei, dar acestea nu sunt demne de luat în considerare, ele servind doar fabricării imaginii publice generale asupra eforturilor puterilor vestice realizate pentru ajutorarea Finlandei, asistență care a fost acordată contra plată.

Totuși, atitudinea engleză rezervată față de cererile de ajutor material ale Finlandei poate fi explicată la rândul ei prin starea inadecvată de echipare a armate britanice din acel moment. De aceea, nu e de mirare că la sfârșitul Războiului de Iarnă, Marea Britanie avea să sisteze toate transporturile de armament ale acelor arme care nu părăsiseră deja Anglia în ciuda protestelor finlandeze care el plătiseră. Halifax avea să justifice această acțiune britanică de propriile nevoi de reânarmare a Angliei și prin sublinierea faptului că odată conflictul ruso – finlandez încheiat, Finlanda nu mai avea nevoie de aceste arme.

Însă, cea mai importantă acțiune a diplomației britanice în cadrul războiului de iarnă a reprezentat-o eforturile de constituire a unui corp expediționar alături de Franța, ca asistență militară acordată Finlandei. Puterile aliate priveau războiul ruso-finlandez din perspectiva propriului lor război cu Germania. Ilustrativ în acest sens este un document secret aparținând staff-ului general francez nesemnat și nedatat – intitulat “Conflictul fino-rus. Observații generale”.

Acesta susținea că războiul fino – sovietic ar fi dezorganizat transporturile rusești împiedicând astfel Moscova să aprovizioneze Germania cu materii prime. Totodată înfrângerile militare sovietice erau salutate ca binevenite, ele atrăgând toată atenția sovietică spre nord, diminuând astfel pericolul ce plana asupra țărilor balcanice.

Se urmărea înglobarea Peninsulei Scandinavică în frontul anti – german, privând astfel Germania de importurile esențiale industriale și alimentare. În acest sens se recomanda ajutorarea Finlandei de către țările vestice, atât politic câ și material, militar și economic.

Opinia celui care a redactat acest document – se pare că era Daladier – avea să fie împărtășită și de guvernul britanic, de aici nevoia de a prelungi acest război. Ideea ocupării minelor de fier suedeze îi aparținea lui Winston Churchill încă din septembrie 1939, la mijlocul lui decembrie acest proiect fiind discuta cu Franța!

La 27 decembrie eforturile aliate de a obține acordul țărilor nordice, avea să fie dejucate de gafa diplomatică a lui Holma, ministrul finlandez de la Paris, care a informat guvernul finlandez că Norvegia și Suedia aveau să susțină Finlanda în război și că aliații vor trimite trupe. Deși această idee a fost dezmințită de britanici, răul fusese deja realizat. Cele două state nordice erau conștiente de intențiile aliaților de intervenție armată în peninsula Scandinavică

Churchill avea să pretindă că cererile înaintate de aliați Norvegiei și Suediei pentru acordarea dreptului de tranzitare a teritoriului acestora de către trupele și aprovizionarea aliată, aveau la bază sentimentele generoase de sprijin a Finlandei, care erau doar tangențial legate de interesele Marii Britanii. Mai târziu el a recunoscut că războiul fino – sovietic a reprezenta oportunitatea “de a realiza avantajul strategic major de a tăia aprovizionarea Germaniei cu minereu de fier și perturbarea traficului maritim german în Marea Baltică.”

La 5 februarie 1940, ca urmare a insistențelor franceze și datorită presiunii opiniei publice britanice, guvernul englez aproba proiectul de constituire a unei forțe expediționare aliate. Intervenția acesteia în peninsula Scandinavică era însă condiționată în primul rând de necesitatea cererii formale de asistență a Finlandei către Aliați și de acordul de tranzit pe care celelalte două state nordice trebuiau să-l acorde acestei forțe.

Se prevăzuse inițial constituirea unui corp expediționar de 100000 oameni cu 11000 de vehicule, care trebuiau să acționeze începând cu 12 martie. În paralel se analizase și posibilitatea unui atac naval asupra portului Petsamo.

Totuși, în condițiile în care Marea Britanie era incapabilă să livreze comenzile militare finlandeze, guvernul finlandez a început să pună sub semnul întrebării capacitatea acestui stat dar și a Franței de a interveni militar în favoarea Finlandei, în condițiile în care acestea erau deficitar înarmate. La 10 februarie după o întrevedere cu ministrul britanic de externe, Halifax, Gripenberg era convins că în condițiile unei eventuale intervenții aliate, Finlanda ar fi devenit teatru de război pentru aliați în lupta contra Germaniei. Pe de altă parte punea sub semnul întrebării capacitatea aliaților de a interveni al timp și cu o forță eficientă. Gripenberg devenise conștient de adevăratele intenții aliate, dar pe de altă parte, recunoștea faptul că, fără sprijinul aliat, Finlanda n-ar fi putut continua războiul.

La sfârșitul lui februarie Gripenberg pierduse controlul situației, aliații se arătau evazivi cu privire la planurile de intervenție, în schimb nu știa nimic despre atitudine a guvernului finlandez cu privire la aceste planuri. Abia la 24 februarie 1940 guvernul finlandez avea să acorde aprobarea pentru constituirea corpului expediționar, dar acesta dorea ca intervenția acestuia să se producă cât mai devreme în ciuda faptului că problema acordului suedezo – norvegian pentru dreptul de tranzitare nu fusese soluționată. Noua atitudine finlandeză putea fi explicată numai prin deteriorarea iminentă a situației de pe front.

Schimbarea neașteptă a atitudinii politice finlandeze față de posibilitatea intervenției aliate, la 29 februarie, și orientarea către negocierile de pace cu Uniunea Sovietică anulau însă posibilitatea acestei intervenții.

Într-o încercare disperată de a schimba cursul evenimentelor, Halifax avea să promită debarcarea unei forțe de 12000 oameni în Norvegia, în primele zile ale lui aprilie, condiționând-o însă de apelul public și oficial finlandez pentru ajutor aliat. Guvernul finlandez se pronunța însă pentru urgentarea pregătirilor de intervenție care trebuiau să sosească – în viziunea finlandeză – la jumătatea lui martie, cerând în acest sens o promisiune formală a guvernului britanic. Englezii s-au arătat de acord întocmind planuri în ciuda faptului că guvernele nordice arătaseră clar, în nenumărate rânduri, aliaților că orice violare a neutralității lor , i se va opune rezistența lor.

Neputința de onorare a cererilor finlandeze de trimitere în regim de urgență a unei forțe aeriene de 100 de bombardiere cât și stagnarea negocierilor cu statele nordice, în ciuda garanțiilor acordate acestora de către aliați, va determina guvernul finlandez să trimită la 9 martie pe Risto Ryti la Moscova cu un proiect de negociere.

Chamberlain și Halifax cunoșteau acțiunile diplomatice finlandeze. În aceste condiții trimiterea avioanelor cerute de Finlanda părea hazardată în condițiile în care posibilitatea încheierii unei păci între acest stat și Uniunea Sovietică era iminentă. Pe de altă parte finlandezii nu erau convinși de justețea apelului de asistență cerut cu atâta insistență de aliați. Chiar dacă ajutorul aliat ar fi fost acordat, era imposibil pentru armata finlandeză să mai reziste încă o lună pentru sosirea trupelor aliate. Datorită nesiguranței disponibilității aliaților în a oferi un ajutor adecvat imediat, guvernul finlandez a studiat posibilitățile de pace. Halifax fusese informat abia la 7 martie de guvernul finlandez de stabilirea contactului cu ministrul de externe sovietic și de dorința finlandeză de a încheia pacea. În aceeași zi se anunța trimiterea imediată spre Finlanda a 50 de bombardiere Blenheim, afirmație care a fost însă dezmințită de Halifax, la 9 martie, care a condiționat, trimiterea acestora de întreruperea negocierilor de pace fino – sovietice și de apelul finlandez pentru ajutorul aliat.

Abia la 11 martie englezii au cedat, căzând de acord cu trimiterea avioanelor. Chamberlain proclama disponibilitatea britanică de ajutorare a Finlandei, dar era prea târziu. La 12 martie, Finlanda, epuizată și sătulă de asemenea negocieri sterile, încheia pacea cu Uniunea Sovietică.

Pacea ruso – finlandeză avea să dea peste cap planurile britanice de a debarca în porturile norvegiene ca parte a programului de asistență militară a Finlandei. Înfrângerea finlandeză a fost resimțită ca un șoc dur și umilitor pentru aliați și pentru ceea ce luptau ei. Totuși, ziarele britanice aveau să-și exprime în continuare admirația și simpatia față de soarta poporului finlandez. La 13 martie, guvernul britanic realiza o ultimă încercare de obținere a apelului finlandez pentru intervenția vestică. Ca și propunerile britanice anterioare și aceasta a fost respinsă. Faptul fusese consumat.

Încheierea păcii fino – sovietice a reprezentat un pas înapoi pentru Anglia și pentru prestigiul ei în lumea internațională, Finlanda manifestând o aparentă lipsă de încredere în acest stat și intențiile sale.

Britanicii comiseseră o serie de greșeli în gestionarea relației lor cu Finlanda. Guvernul Chamberlain a fost criticat pentru neseriozitatea cu care a tratat problema acordării ajutorului Finlandei, care nu era nici adecvat și nici livrat la timp. O altă greșeală realizată a fost pretenția tardivă a guvernului englez de a cre Finlandei să lanseze în mod public apelul de ajutor către puterile vestice într-un moment în care aceasta avea deja contacte diplomatice cu Uniunea Sovietică de câtva timp pentru încheierea unei înțelegeri de pace. Pe de altă parte guvernul britanic nu cunoștea situația reală militară a Finlandei în războiul ce se desfășura în acel moment deoarece nu trimisese o misiune militară la fața locului.

La 19 martie, în Camera Comunelor, Chamberlain declara că “este drept ca noi în această țară ar trebui acum, în acest moment, să ne întrebăm dacă simțim că avem conștiința curată în această problemă și dacă am făcut de fapt tot posibilul ”.

Căderea guvernului Chamberlain, la Londra, a avut urmări grave pentru Marea Britanie – ea eșuase în tentativa de ajutorare a Finlandei, neputând preveni înfrângerea acesteia. La rândul ei, Societatea Națiunilor și-a demonstrat incapacitatea de a apăra practic statele mici în fața agresiunii încă o dată.

Pe de altă parte, capacitatea Uniuni Sovietice de a se prezenta ca un partener viabil, pentru Marea Britanie, în condițiile războiului împotriva Germaniei, avea să fie serios afectată de imaginea șifonată cu care ieșise Armata Roșie din războiul fino – sovietic, britanicii împărtășind, la rândul lor, alături de germani, tendința de a subestima puterea militară sovietică.

E. Statele Unite și războiul ruso – finlandez

În perioada mandatului președintelui american Roosvelt, Statele Unite nu au beneficiat de o politică bine definită în ceea ce privește zona Scandinavică în general și Finlanda în special, în timpul celui de-al doilea război mondial. Politica americană se concentrase în realizarea unor obiective pe termen lung și nu asupra unora bine specificate.

Anthony Eden într-o vizită la Casa Albă în martie 1941, avea să fie uimit și speriat de modul în care președintele american percepea situația țărilor mici aliate nu numai inamice. Pentru el, F.D. Roosvelt era un jongleur ce se juca cu soarta națiunilor mici printre care se aflau și statele nordice. Totuși, președintele american nu a avut ocazia și nici un interes prea mare de a se implica în influențarea politicii. Singurul act nordic care i-a solicitat interes a fost Islanda care a fost luată sub scutul ocrotitor al Statelor Unite în iulie 1941. În ceea ce privește celelalte state nordice el i-a permis lui Churchill să gestioneze soarta acestora.

Totuși, în cadrul războiului de iarnă, Statele Unite și-au manifestat interesul față de lupta în legitimă apărare a Finlandei. Încă din perioada negocierilor fino – sovietice, Molotov, deranjat de atenția și simpatia americană pentru Finlanda, avea să critice atitudinea americană la 31 octombrie 1939 arătând că “în comparație cu relațiile dintre Statele Unite și Filipine sau Cuba care și-au susținut dreptul la libertate și independență în fața Statelor Unite, fără a-l reuși să-l recapete, relațiile dintre Uniunea Sovietică și Finlanda sunt mai bune, aceasta din urmă dobândindu-și de mult dreptul al libertate și independență de stat din partea Uniunii Sovietice”, condamnând astfel atitudoinea americană cae critica presiunea exercitată de sovietici asupra statelor baltice și Finlandei.

Odată cu declanșarea războiului de iarnă, publicul american avea să urmărească soarta Finlandei cu grijă și simpatie. Odată cu începutul ostilităților, Statele Unite au înaintat o ofertă de mediere prin reprezentanții săi diplomatici la Helsinki și Moscova. Oferta a fost acceptată de către Finlanda la 4 decembrie 1939,dar sovieticii au respins-o din moment ce singurul guvern legitim și apt cu care sovieticii se arătau dispuși să negocieze era guvernul marionetă al comuniștilor finlandezi.

Ambasadorul american la Paris, William C. Bullit a sancționat această poziție sovietică, susținând o politică de sprijin a autorităților finlandeze din cadrul Ligii Națiunilor, pentru adoptarea hotărârii de excludere a Uniunii Sovietice din acest for internațional, politică soldată cu succesul scontat.

Bullit respecta oarecum vechile instrucțiuni cu care Roosvelt îl însărcinase. Astfel, ca urmare a eșecului negocierilor sovieto – americane din 1934, președintele american îl investise pe Bullit cu sarcina de a lămuri odată pentru totdeauna “că era mai bine pentru orice națiune să fie în relație de prietenie cu Statele Unite decât în relație de ostilitate”.

Totuși, prin aceste instrucțiuni, președintele american nu intenționase să de reprezentanților săi libertatea de a-i ostraciza pe sovietici. Această atitudine dură a diplomației americane față de Uniunea Sovietică, în cadrul războiului de iarnă, avea să-i provoace neplăceri mai târziu când politica sa de creare a unei organizații noi, în locul fostei Societăți a Națiunilor, a fost sortită eșecului datorită refuzului lui Stalin de a-l ajuta în această inițiativă.

În privința acțiunilor și măsurilor luate în sprijinul cauzei finlandeze, Roosvelt și colaboratorii săi au împărtășit sentimentele opiniei publice americane, dar au refuzat să le pună în practică. Atenția lui era concentrată cu predilecție asupra principalului conflict din Europa, sperând, la fel ca Marea Britanie, în posibilitatea intervenției Uniunii Sovietice într-un război împotriva Germaniei. Aceste considerații pragmatice ce țineau de real-politik au caracterizat atitudinea oficială în timpul războiului de iarnă. Inițiativele Congresului american și a altor instituții de a acorda un ajutor financiar semnificativ și asistență materială Finlandei au fost efectiv respinse de președintele Roosvelt și de senatorul de stat Cordell Hull.

De asemenea, eforturile finlandeze de a obține armament și credite dinspre partea americană au fost îngreunate de legile de neutralitate care interziceau administrației americane să ia parte la un război european.

Fostul ministru de externe Eljas Erkko, el însuși implicat în această politică diplomatică finlandeză de obținerea de sprijin internațional, remarca cu amărăciune că simpatia americană era atât de mare încât “aproape ne sufoca”.

Totuși, unele rezultate notabile au fost obținute. În Statele Unite s-a creat un comitet finlandez condus și organizat de Herbert Hoover, iar băncile americane au creditat Finlanda cu sume importante. Ca și în celelalte state occidentale, și aici a fost creat un centru de înrolare a voluntarilor americani, ce urmau a fi transportați pe mare în Finlanda. Guvernul Statelor Unite la rându-i a oferit un împrumut de 10 milioane de dolari Finlandei, în schimbul căruia această țară era aprovizionată cu armament la un preț modic.

Alături de Marea Britanie și Franța, guvernul american avea să se opună încheierii păcii dintre Finlanda și Uniunea Sovietică. La 28 decembrie, o propunere a guvernului finlandez era adresată Statelor Unite pentru medierea unui armistițiu. Răspunsul american a denunțat demersul finlandez și ideea unei înțelegeri negociate cu Uniunea Sovietică. În momentul în care guvernul finlandez avea fie nevoit să încheie un armistițiu, Statele Unite se raliau poziției occidentale cerând Finlandei continuarea luptei, susținând eforturile franco – britanice de a convinge guvernul finlandez de valabilitatea sprijinului occidental, arătându-și disponibilitatea pentru medierea unei alianțe a Finlandei cu aliații.

Washingtonul avea să impună un embargou militar asupra Uniuni Sovietice care a durat până în momentul invaziei germane din iunie 1941. Această atitudine era generată de îngrijorarea Statelor Unite față de soarta Finlandei de după război cât și de dorința de îngrădire a posibilităților de expansiune sovietice.

La un moment dat, Adolf Berle scria în jurnalul să de război: “aș vrea să știu cine este stăpân în Finlanda săptămâna asta (…) singurul lucru clar este că aceia nu sunt finlandezii”. Această declarație era ilustrativă pentru frustrarea și grija Washington-ului față de evidenta colaborare fino – germană din timpul iernii și verii ce a precedat atacul lor comun de la sfârșitul lui iunie 1941.

Washington – ul se afla după războiul de iarnă într-o dilemă morală în ceea ce privea Finlanda. Deși simpatia americană pentru cauza finlandeză se manifesta în continuare, încă din timpul războiului de iarnă din ‘39-’40, circumstanțele obligau America să considere Finlanda un inamic, în condițiile noii alianțe cu Uniunea Sovietică. În viziunea americană Finlanda se condamnase singură.

Totuși Statele Unite s-au comportat ca orice mare putere normală, supusă jocului politicii internaționale și regulilor acesteia. În cazul unor concepte precum cele de balanță a puterii sau sfera de influență sau de alianță, Finlanda nu reprezenta decât un pion pe scena politică. America avea să opteze pentru singura opțiune posibilă – deși crudă, în același timp necesară – trocul: Groenlanda cădea în sfera de influență americană, în timp de Finlanda era cuprinsă în cea sovietică.

*

După Războiul de Iarnă, pentru Finlanda a devenit clar faptul că asigurarea securității sale, raportată la intențiile sovietice, nu putea fi realizată prin sprijinul puterilor occidentale. Experiența războiului de iarnă contrazicea continuarea unei asemenea politici. Din această cauză a apărut necesitatea de cultivare a bunăvoinței germane, singura putere considerată capabilă, în cazul unui nou atac sovietic, să ofere ajutor Finlandei.

Uniunea Sovietică oferea în schimb un spectacol jalnic. La o lună după victorie un general sovietic remarca cu amărăciune : “am cucerit exact atâtea teritorii finlandeze cât ne este necesar să ne îngropăm morții”. Stigmatul aplicat armatei Roșii – “colosul cu picioare de lut” – avea să influențeze în mare măsură atitudinea și politica marilor puteri occidentale față de Uniunea Sovietică, în viitor. Finlanda, artizanul fără voie al acestei imagini deformate avea să-și vadă însă viitorul influențat mai mult decât orice alt factor de către politica Uniunii Sovietice și Germaniei, singurele state care se opuseseră în mod oficial împotriva valului de bune sentimente al lumii internaționale pentru rezistența finlandeză în cadrul războiului de iarnă.

NOTE

=== cap IV ===

IV .Tratatul de Pace de la Moscova și consecințele Războiului de Iarnă

Cele trei luni de rezistență armată finlandeze în fața unui inamic superior atât numeric cât și tehnologic, cât și victoriile obținute asupra acestuia, a convins pe liderii politici sovietici de pierderea ultimei șanse a unei victorii rapide pentru Uniunea Sovietică în acest război. Această situație a avut în mod natural consecințe politice. Contrar atitudinii sale refractare de la începutul lunii decembrie, guvernul sovietic avea să accepte deschiderea unor discuții în termeni de pace cu autoritățile legitime finlandeze. Tratatul de pace care a rezultat, avea să-i permită Finlandei să-și păstreze independența, în schimbul unor cesiuni teritoriale mai mari decât pretențiile sovieticilor din cadrul negocierilor avute cu partea finladeză în toamna lui `38.

A Drumul spre încheierea războiului

Debutul războiului fino-sovietic avea să determine schimbări la nivelul conducerii politice a Finlandei. La 1 decembrie, vechiul guvern finlandez era înlocuit cu un guvern de coaliție națională condusă de fostul guvernator al Băncii Finlandeze, Risto Ryti. Sarcina acestui guvern era de a provoca sfârșitul războiului cât mai curând posibil. Această îndatorire a creat un „adevărat balet diplomatic” între Helsinki, Stockholm, Londra, Paris și Moscova.

Omul forte al aplicării acestei politici a fost ministrul de externe finlandez din perioada Războiului de Iarnă, Vaino Tanner, fost ministre de finanțe. Acesta se pronunțase în privința încheierii acestui război și prin alte mijloace decât soluția militară.

În ciuda reputației sale de social-democrat anti-comunist convins, el nu era un radical, susținând metoda concesiei ca o cale de atingere a obiectivului propus, cel de atingere a păcii. Contrar reputației negative pe care propaganda sovietică se străduia să i-o creeze, Tanner a fost unul dintre puțini oameni politici finlandezi care a dezaprobat excluderea Uniunii Sovietice din Liga Națiunilor, temându-se de o eventuală strângere a relațiilor sovieto-germane. Suspicios față de adevăratele intenții militare ale aliaților, el nu a fost un susținător al intervenției aliate, punându-și în schimb speranțe în medierea suedeză, fiind sprijinit în acest sens de primul-ministru R Ryti. Abia după primele victorii finlandeze, el avea să privească pacea ca nefiind singura alternativă.

Primele săptămâni ale războiului aveau să fie marcate de indisponibilitatea sovietică pentru negocieri. La 1 decembrie, intențiile sovietice de a transforma Finlanda într-un stat satelit sau chiar într-un stat al Uniunii Sovietice erau descoperite prin instalarea unui guvern finlandezo-sovietic, la Terijoki, în aproprierea graniței fino-sovietice, în funcția de prim-ministru a acestui guvern a fost desemnat O.V.Kuusinen , un fost participant la războiul civil finlandez, refugiat din 1919 la Moscova. Pentru orice finlandez devenise clar că Finlanda nu lupta numai pentru evitarea unor cedări teritoriale, ci pentru independența sa, pentru tot ceea ce pentru poporul finlandez reprezenta ceva „drag și sacru”.

Acest guvern auto-proclamat al poporului finlandez avea să creeze Republica Democrată Populară Finlandeză încheind sub această formă juridică un pact de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică pentru „stabilirea unor relații amicale cu URSS.

Într-o proclamație adresată guvernului sovietic, chiar în aceeași zi, acest guvern finlandez comunist cerea acestui stat intervenția armată împotriva plutocrației reacționare și spoliatoare (…) a clicii politice a lui Cajender și Erkko.

La 2 decembrie guvernul sovietic declara că acceptă cererea guvernului popular de a încheia un pact de asistență, făcând cunoscut în același timp că poporul Karelian avea să fie unit cu cel finlandez pentru constituirea unui stat omogen pe o bază națională. Această manevră politică revela în același timp și intenția sovietică de a-și impune controlul total asupra Finlandei. Acest guvern marionetă avea însă să servească foarte bine, ca motiv de a refuza încercările finlandeze de negociere, considerând guvernul lui Otto Ville Kussinen, ca fiind singurul guvern legitim al Finlandei.

Astfel, tentativele de a iniția noi contracte prin intermediul Suediei Statele Unite au eșuat, fiind respinse deoarece URSS nu recunoștea alt guvern decât cel de la Terijoki, deși Vaino Tanner la 15 decembrie într-un mesaj adresat lui Molotov, Comisarul sovietic pentru Afacerile Străine propunea reînnoirea negocierilor cu scopul de a preveni continuarea vărsării de sânge și pentru a încheierea unei înțelegeri satisfăcătoare pentru ambele părți, condamnând în același timp intențiile sovietice de restaurare a frontierelor Rusiei Țariste și constituirea guvernului Kussinen, arătând că „în spatele guvernului finlandez (legitim) și a politicii pe care o promovaseră este Parlamentul în unanimitate și în spatele Parlamentului se află națiunea finlandeză.

În condițiile de prelungire a Războiului de Iarnă și a victoriilor militare finlandeze, guvernul sovietic se afla într-o situație dificilă. Atacurile Armatei Roșii de-a lungul frontierei din Istmul Karelian și cel din Karelia de Est nu obținuseră efectul scontat, dimpotrivă suferiseră o serie de înfrângeri datorită contraatacurilor finlandeze. La aceste evenimente se adaugă presiunile opiniei publice mondiale și încercările îngrijorătoare a unor state vestice de a organiza un ajutor militar efectiv pentru Finlanda. În luna ianuarie 1940, liderii sovietici aveau să semnaleze dorința de negociere cu guvernul legitim finlandez, ceea ce implica abandonarea în mod tacit a guvernului lui Kussinen – o soluție care nu se dovedise eficientă. După 29 ianuarie contactul dintre cele două părți avea să fie continuu.

La această dată, ministrul extern suedez Christian Guther primea o telegramă prin Aleksandra Kollontai – reprezentantul oficial sovietic la Stockholm – de la Moscova, în care guvernul sovietic se arăta dispus „să încheie o înțelegere cu guvernul Ryti-Tanner”, în condițiile în care finlandezii înaintau „propuneri adecvate”. Această telegramă reprezenta cheia care a schimbat cursul războiului. Finlanda se vedea eliberată de amenințarea satelizării – guvernul Kussinev își pierduse orice rol politic, în noul context diplomatic și politic.

La 2 februarie, prin filiera diplomatică suedeză, guvernul finlandez anunța Moscova că era dispusă să negocieze, arătând că din punctul său de vedere negocierile fino-sovietice începute încă în toamna anului 1939 nu fuseseră rupte și că stoparea ostilităților și o încheiere a păcii era necesară pentru evitarea pierderii de vieți umane. Pentru realizarea acestei păci guvernul finlandez se arăta dispus la concesii în cazul în care cererile sovietice se limitau la securitatea Leningradului și nu atentau la securitatea Finlandei. La 5 februarie, guvernul sovietic oferă un răspuns diplomatic negativ, dar lasă deschisă poarta unui nou contact diplomatic în acest sens în viitor. Această nouă schimbare a poziției diplomatice sovietice trebuia corelată de principala ofensivă a Armatei Roșii, în Istmul Karelian și de deteriorarea situației armatei finlandeze în respectiva zonă

Tanner își arătase disponibilitatea de a negocia. În condițiile în care mareșalul Mannerheim estima că o continuare a războiului era imposibilă, ministrul de externe finlandez, avea să se întâlnească în secret, în trei reprize, cu ambasadorul sovietic în Suedia, doamna Kollontai. Prestigiul Rusiei însă trebuia reparat : termenii de pace aveau să fie condiționați de revendicări excesive față de cererile inițiale ale lui Stalin din toamna lui 1939. Pentru susținerea acesteia, Armata Roșie lansase cea mai puternică ofensivă a sa în Istmul Karelian, care avea să se soldeze cu străpungerea liniilor defensive finlandeze spre Viipuri.

În același timp la 6 februarie, guvernului finlandez i se comunica că Înaltul Comandament Aliat decisese să ofere ajutor militar Finlandei, dacă aceasta îl cerea în mod formal. În ziua următoare, Vaino Tanner, consultându-se cu Risto Ryti, cu mareșalul Mannerheim și cu ministrul apărării Rudolf Walden, decide să nu răspundă cererilor sovietice pentru un timp. În acel moment se luaseră în considerare trei opțiuni pentru cursul viitor al războiului : o pace negociată cu URSS în termeni favorabili, continuarea războiului cu sprijinul militar al aliaților sau numai cu ajutorul activ al Suediei. Mediile politice finlandeze erau împărțite. Mannerheim și Înaltul Comandament General susțineau prima posibilitate, ținând cont de înrăutățirea situației de pe front, sfătuind guvernul să respingă propunerilor aliaților, arătând că acest ajutor va fi fost de mică importanță și ar fi ajuns prea târziu pe frontul de aplicație, pentru el continuarea războiului fiind un dezastru politic.

A doua posibilitate – susținută de oameni politici finlandezi importanți precum miniștrii Hannula, Niukkanen și Soderhjelm, care se opuneau cedărilor teritoriale și păcii și judecată de mediile militare ca nerealistă și riscantă – avea să fie respinsă. În fine, apelarea la sprijinul activ al Suediei pentru continuarea războiului a fost contracarată de refuzul clar al acestui stat.

Alegerea direcției politice pe care trebuia să o adopte Finlanda era mult mai importantă decât destinul acestui stat. Acceptarea ajutorului militar aliat ar fi aruncat toată Scandinavia în război, în cel de-al doilea război mondial. Guvernul sovietic era la curent cu pregătirile aliaților. În cazul aplicării în practică a acestui plan, corpul expediționar aliat ar fi fost o amenințare reală pentru guvernul sovietic, nu numai pentru cel german, deoarece se contura perspectiva escaladării conflictului într-un război între aliați și Uniunea Sovietică. Totuși, în condițiile în care Suedia și Norvegia refuzau să acorde tranzitul ajutoarelor aliate, era improbabil ca acestea să fie capabile să ajungă la timp în Finlanda, mai ales că interesele aliate nu coincideau cu cele finlandeze. În fine, situația critică de pe frontul din istmul Karelian, a contribuit la adoptarea primei soluții, deși părțile erau deschise și pentru celelalte posibilități.

La 12 februarie 1940, ministrul de afaceri externe, V. Tanner primea termenii de pace prin intermediul ambasadorului Finlandei la Stockholm, Erkko. Uniunea Sovietică revendica pe lângă concesionare peninsulei Hanko să se cedeze tot istmul Karelian și zonele de la nord de lacul Ladoga. Într-o încercare disperată de a obține un ajutor extern, Tanner a efectuat o vizită la Stockholm, a doua zi după înaintarea cererilor sovietice pentru a pleda cauza Finlandei. Cererile sale pentru o asistență militară substanțială au fost refuzate de primul ministru suedez Hansoon. Optimismul finlandez generat de o eventuală schimbare a atitudinii suedeze, era astfel înăbușit, mai ales după ce la 16 februarie regele Suediei, Gustav, proclama neutralitatea Suediei.

La 15 februarie, Mannenheim era nevoit să ordone retragerea trupelor finlandeze pe o linie defensivă intermediară sporind astfel presiunea asupra guvernului finlandez. La 21 februarie 1940, Tanner apela la ministerul de externe suedez să mijlocească procesul tratativelor de pace cu Moscova. La 23 februarie, cererile detaliate sovietice erau expediate de Molotov, părții finlandeze prin ambasadorul suedez la Moscova, ministrul plenipotențiar Assarsson. Guvernul finlandez avea să decidă realizarea unor ultime sondări în privința disponibilității Suediei de a oferi ajutor militar Finlandei. A doua zi la 22 februarie, răspunsul suedez parvenea lui Tanner. Nici un ajutor nu era posibil, iar permisiunea de tranzit pentru aliați nu putea fi acordată. Îndeplinirea acestor cerințe ar fi implicat Suedia în război lucru nedorit de suedezi, de guvernul suedez, dimpotrivă acesta s-ar fi aliat împotriva Finlandei de partea sovietică dacă trupele aliate ar fi încercat să tranziteze Suedia împotriva voinței lor.

La 29 februarie, după consultarea în prealabil cu primul ministru Ryti, miniștrii V Kotilainen J K Pasikivi, P. Hakkinen, J Koivisto și a comandantului șef Mannerheim, Tanner, informa Stockholmul că termenii sovietici de pace fuseseră acceptați ca bază de pornire a negocierilor. Această atitudine finlandeză a determinat o reacție promptă a statelor aliate. Mărimea și rapiditatea ajutorului promis de către aceștia a avut un efect important asupra cabinetului finlandez; nimeni nu mai era sigur de acceptarea termenilor de pace sovietici. Între timp, suedezii trimiseseră o telegramă Moscovei prin care se anunța acceptarea de către Finlanda a termenilor de pace. Totuși, în situația complicată care se crease la 5 martie, Molotov menținea ferm poziția adoptată de Uniunea Sovietică față de termenii de pace,- nici o diminuare a acestora nu era adoptată. Puși în fața faptului împlinit, la 6 martie, guvernul finlandez și președintele K Kallio decideau trimitere unei delegații condusă de primul minitru Ryti, Paasikivi, Walden și V. Voinonmaa, membru ai parlamentului.

Între timp, în condițiile în care delegația finlandeză se afla în drum spre Moscova, discuțiile privitoare la ajutorul direct au continuat. Mannerheim considera că în cazul în care apelul către aliați va fi realizat acesta trebuia să servească numai pentru a diminua presiunea politică exercitată de către Uniunea Sovietică. Aceste discuții s-au dovedit sterile. Posibilitatea ajutorului aliat avea să fie evaluată ca nemaifiind viabilă.

La 8 martie, delegația finlandeză sosită la Moscova intra într-o primă rundă de negocieri cu reprezentanții sovietici Jdanov, Molotov și generalul A. M. Vasilevski. Speranțele lor că vor putea negocia termenii de pace, au fost curând stinse de poziția sovietică. Încă de la debutul negocierilor, reprezentanții sovietici au arătat clar că nu vor face concesii, în condițiile în care delegația finlandeză acceptase faptul că cererile erau foarte grele pentru ca națiunea finlandeză să le poată accepta. Paasikivi descria reacția lui Molotov în următorul mod: “față de aceste cuvinte rezonabile și adevărate Molotov a răspuns într-un mod care a arătat că nu poate înțelege situația din punctul nostru de vedere.”

Molotov a acuzat delegația finlandeză de atitudinea ostilă din timpul negocierilor de pace din toamna anului 1939, și a blamat guvernul finlandez că lasă deschisă posibilitatea unui atac al forțelor militare externe asupra Uniunii Sovietice. Astfel era justificată asigurarea securității Leningradului și cererea de cedare a întregului Istm Karelian. La aceasta se adăugau și alte cereri de cedări teritoriale în nord pentru asigurarea securității căii ferate Murmansk. În opinia lui Molotov, termenii de pace erau foarte generoși în condițiile militare și politice în care se afla Finlanda. „Finlanda trebuia să accepte aceste cereri în totalitatea lor, astfel războiul va continuua“

A doua zi, acești termeni au fost discutați de către guvernul și președintele finlandez, șocați de duritatea lor. Consultat Mannerheim pus în fața termenilor sovietici care erau mai duri decât cei originali înaintați la sfârșitul lui februarie, avea să fie de acord cu realizarea apelului față de aliați ca mijloc de a forța mâna sovieticilor, dar în același timp, în raportul său despre situația războiului, el informa despre situația aproape catastrofică existentă pe front și de starea armatei finlandeze, aproape epuizate. Singura opțiune posibilă, era accelerarea tratativelor de pace în condițiile în care conform lui Mannerheim, frontul nu mai putea fi ținut decât posibil încă o săptămână.

La 11 martie, Kallio și guvernul finlandez acordau printr-un act delegației toate prerogativele pentru semnarea păcii. Kallio, avea să spună: „Acesta este cel mai oribil act pe care l-am semnat.”

La 13 martie 1940 era semnat tratatul de pace în ciuda eforturilor disperate aliate de a determina Finlanda să lanseze apelul oficial ce le-ar fi permis să ia inițiativa împotriva Germaniei prin nordul Europei. Așa cum spune și Anthony F. Upton în lucrarea sa, pacea era o pace dictată, textul tratatului fiind hotărât și dictat de Uniunea Sovietică.

Conform prevederilor acestui tratat, Finlanda trebuia să cedeze un teritoriu mult mai întins decât cel prevăzute în cererile originale sovietice, și chiar decât zonele ocupate în timpul războiului, noua graniță semănând cu mici excepții cu cea din 1721. Structurat pe 8 articole, tratatul de pace stipula stoparea ostilităților conform procedurii prevăzute de protocolul adițional. În privința revendicărilor teritoriale tratatul prevedea cedarea unei mari părți a istmului Karelian, cu orașul Viipuri, între golful Viipuni și insulele sale, cât și teritoriul de la vest și nord de Lacul Ladoga cu orașele Kakisalmi și Sontavala. Astfel, prin aceste cesiuni teritoriale orice încercare de atacare frontal, prin istm sau prin estul lacului Ladoga, a Leningradului și de a tăia calea ferată Murmansk era cu mult mai dificil de realizat. În nord, o parte din zona Saala-Kuusamo, era cedată datorită vecinătății cu calea ferată Murmansk.În zona Oceanului Arctic, jumătate din peninsula Rybachi (Kalastajassaarento în finlandeză) era cedată . In Golful Finlandei, insulele Suursaari și celelalte insule din estul acestuia erau de asemenea cedate, iar peninsula Hanko, era închiriată ca bază militară navală sovietică pentru 30 de ani. În schimbul tuturor acestor cereri Uniunea Sovietică era de acord cu evacuarea regiunii Petsamo, ocupată în timpul războiului, și a portului finlandez de la Oceanul Arctic, Liinahomeri.

Astfel, prin aceste concesii teritoriale, Uniunea Sovietică își asigura securitatea Leningradului prin obținerea controlului complet asupra vecinătăților terestre și maritime ale acestuia.

La aceste prevederi cu caracter teritorial, tratatul de pace mai conținea o serie de alte clauze adiționale cu caracter economic și militar. Astfel, Finlanda era obligată să construiască o legătură de cale ferată între linia Murmansk și Kandoksa și frontiera suedeză până la Tornio, cât și o cale rutieră de la Salla la Kemijarvi, putând fi eventual conectată la rețeaua de comunicații rutiere suedeze. Varianta oficială sovietică în privința necesității acestor condiții era nevoia de schimbare și deschidere a comerțului sovietic spre Scandinavia, Finlanda urmând să fie o țară de tranzit pentru mărfurile sovietice. De fapt, aceste prevederi constituiau o amenințare majoră, în condițiile în care se crea o rută mai bună de de comunicații pentru un atac prin Finlanda asupra graniței suedeze și golfului Bothniei.

Totodată tratatul mai prevedea ca forța navală finlandeză din Arctica să fie restricționată în a fi formată numai din nave cu un deplasament maxim de 400 de tone, iar submarinele erau interzise.

Din punct de vedere economic, o înțelegere comercială trebuia semnată între cele două țări. Toate „instalațiile industriale” din zonele cedate trebuiau returnate în regiunea industrială Enso – azi Svetogorsk- de de importanță majoră pentru economia Finlandei era ocupată de forțele sovietice. În plan politic, se prevedea ca cele două părți se obligau să se abțină de la orice atac alianță sau coaliție care era îndreptată împotriva uneia dentre ele.

Condițiile acestui tratat au fost brutale și exagerate. Teritoriul cedat număra 40000 km2 și conținea 12% din populația totală a Finlandei. 500000 depersoane erau astfel nevoite să-și abandoneze gospodăriile și pământurile defrișate și cultivate de secole, iar 11%din viața economică a țării –agricultură, economie forestieră și industrie – era pierdută.

Din punct de vedere strategic și militar, Stalin își dovedise abilitățile încheind un război stânjenitor și obținând libertate de manevră pentru viitoarele desfășurări de războaie militare în Europa. Asigurarea securității Leningradului oferea conceptului sovietic de defensivă activă – înfrângerea agresorului pe teritoriul propriu al acestuia – , o bază reală pentru facilitarea unor mișcări ofensive în Finlanda. Stalin nu se temea de un atac din partea Finlandei . Molotov afirmase acest fapt încă din toamna lui 1939, adevărata teamă izvorând din folosirea Finlandei ca bază de operațiuni de atac de către o putere străină. Molotov avea să pretindă la 29 martie1940 că planul expediției aliate era un exemplu ilustrativ în acest sens, deși în mod sigur, Germania era vizată de Stalin, nu aliații.

Conducerea militară sovietică dorea să fie capabilă sa lanseze o ofensivă preventivă în Finlanda, în cazul conturării unei amenințări de acest gen, iar prevederile Tratatului de pace din 13 martie au servit acestui scop în mare măsură. Noua frontieră sovietică era aproape de centrele vitale demografice și economice finlandeze, fiind mai largă și mai accesibilă decât vechea graniță.

Baza militară sovietică de a Hanko ar fi permis sprijinirea unei forțe de ofensivă sovietice care putea lovi direct în comunicațiile dintre Helsinki și porturile de acces din vestul Finlandei, obținerea zonei Kuusamo-Salla facilita o lovitură de-a lungul Finlandei, tăind astfel comunicațiile cu vestul, iar stăpânirea peninsulei Rybachi oferea controlul complet asupra zonei Liinahamari, singura zonă portuară a Finlandei la Oceanul Arctic. Așa cum declara Mannerheim „noua frontieră lăsa Finlanda descoperită în fața unei agresiuni, iar Hanko era ca un pistol armat în coastele țării. Tratatul de pace ne înăbușea securitatea și libertatea acțiunii în politica externă.”

În fapt tratatul de pace de la Moscova a servit foarte bine doctrinei militare sovietice și scopurilor ei strategice. Stalin reușise să scoată Uniunea Sovietică dintr-un angajament militar care-i ținea ocupați mai mult de un milion de soldați sovietici și o cantitate considerabilă de tancuri și avioane, în condițiile în care se apropiau evenimentele cruciale din primăvara-vara anului 1940.

B. Reacția națiunii finlandeze față de tratat și consecințele sale

La 13 martie, steagul militar al Finlandei era coborât pentru a treia oară în cei 650 de ani de istorie ai Finlandei, în fața inamicului din est. În aceeași zi, Tanner prezenta pentru prima dată printr-un discurs finlandezilor adevărata față a lucrurilor, arătând celor care luptaseră și susținuseră cauza Finlandei cât de aproape au fost de catastrofa militară.

După ce națiunea finlandeză s-a arătat mai unită ca niciodată, în cadrul Războiului de Iarnă, moralul înalt al acestuia a lăsat națiunea nepregătită pentru termenii grei ai Păcii de la Moscova. Ziarul socialist „Suomen Sussiaali Demokraatti” arăta că poporul finlandez în general nu s-a putut pregăti pentru asemenea știri. În condițiile în care Finlanda câștiga o serie de victorii împotriva forțelor sovietice, opinia publică generală finlandeză era în cea mai mare parte neinformată de faptul că armata finlandeză era aproape complet epuizată și de incapacitatea de a lupta datorită lipsei resurselor umane și materiale. Aproape întreaga populație finlandeză credea că, în condițiile unei eventuale păci, noua graniță avea să fie fixată de-a lungul liniei Mannerheim.

Datorită cenzurii și propagandei oficiale care depusese eforturi pentru menținerea moralului național, în timpul negocierilor fino-sovietice din februarie-martie 1940, optimismul era general. De aici, șocul resimțit în momentul în care națiunea finlandeză a fost informată în mod public despre conținutul tratatului de pace de laMoscova. Ideea de misionarism istoric prezentată de către Mannerheim la 14 martie, în cadrul Ordinului de zi,avea să fie primită favorabil și să dea sens existenței naționale finlnadeze dând posibilitatea acesteia să se raporteze la situația lumii din afară și la relația sa cu Uniunea Sovietică – față de care avea să se erijeze în poziția de apărător al frontierei culturii vestice. Tratatul de pace era astfel perceput din acest punct de vedere ca un „interludiu” ca ceva temporar . Urho Kekkonen avea să declare că în perioada studenției sale, din anii ‘20 în Finlanda se credea că dragostea față de țară avea două aspecte : dragostea față de țara noastră și ura față de ruși. Războiul de iarnă n-a diminuat atitudinea tradițională față de Uniunea Sovietică, din contră a întărit vechile prejudecăți, finlandezii crezând că se câștigase ceva în acest război.

După semnarea tratatului foarte mulți finlandezi s-au pronunțat pentru revizuirea tratatului, mulți precum Tanner crezând că pacea nu avea cum să dureze și că teritoriile pierdute vor fi recâștigate. Cu toate că în 1940 aceste idei erau inofensive, în 1942 ele vor fi puse în practică. Guvernul finlandez eșua astfel în încercările lui de a canaliza energiile națiunii spre reconstrucția tării, neluând nici o măsură pentru a crea o atmosferă care să reprezinte baza instaurării unor relații prientenești cu Uniunea Sovietică.

Din contră, ajustările teritoriale dureroase și presiunea sovietică intensă după perioada încheierii tratatului au marcat perioada martie 1940-iunie 1941. Pentru mulți finlandezi, Germania reprezenta ultima speranță, neînțelegând că aceasta era în mod indirect responsabilă pentru soarta Finlandei în primăvara anului 1940. Izolarea diplomatică a țării și frica de o eventuală ocupație sovietică au contribuit la tendința opiniei publice și a guvernului finlandez de a apropia de Germania. La 4 iulie1940, ministrul de externe finalandez îi comunica ambasadorului german la Helsinki că sentimentul pro-german în Finalnda era predominant. Hitler avea să se folosească de acest sentiment și de insecuritatea resimțită de finlandezi pentru a implica această națiune în războiul german-sovietic, dar această continuare a Războiului de Iarnă, a eșuat în a ridica moralul populației finalndeze, în ciuda convingerii în injustiția comisă de Pacea de la Moscova din 13 martie 1940.

Această atitudine față de Uniunea Sovietică avea să se schimbe abia după sfârșitul celui de al doilea război mondial, când necesitatea obținerii de relații de bună vecinătate cu acest stat, avea să prevaleze în fața sentimentelor națiunii finlandeze.

C. Consecințele tratatului de pace de la Moscova

La 13 martie, Uniunea Sovietică obținuse mai mult decât își propusese în toamna lui 39, din punct de vedere teritorial și politic. Finlanda își păstra în schimb independența și își câștiga respectul conducerii politice și militare sovietice.

Astfel, mareșalul Timoshenko într-o discuție cu atașatul militar finlandez la Moscova, lăuda curajul și amabilitatea armatei finlandeze, adăugând însă, că „pentru ca o armată să poată să producă rezultate trebuie să fie mare.”

În preambulul Tratatului se expune convingerea celor două guverne că crearea de condiții elementare de securitate reciprocă corespundea intereselor ambelor părți. În realitate, tratatul avea să fie o înțelegere temporară de stopare a unui conflict stânjenitor pentru ambele părți, decât o bază de relații stabile și pașnice între cele două țări.

După semnarea tratatului de pace, acțiunile conducerii politice sovietice aveau să lase să se întrevadă indisponibilitatea Uniunii Sovietice de a urma principiile de bună vecinătate conținute în tratat. Astfel, profitând de atuul pe care i-l conferea statutul de putere învingătoare, în perioada imediat următoare a Tratatului de pace, au existat o serie de incidente neplăcute și de dificultăți în aplicarea prevederilor acestui tratat în special în ceea ce privea fixarea provizorie a noii frontiere și aplicării prevederilor Protocolului anexat la Tratatul de pace ce se refereau la condițiile de încetarea ostilităților și retragerea trupelor pe frontierele fixate prin tratat.

Pe de altă parte, revendicarea arbitrară a teritoriului industrial Enso în timpul procesului de definitivare a frontierei contravenea declarațiilor sovietice, care în timpul tratativelor de pace, menținuseră caracterul strict militar al revendicărilor Uniunii Sovietice și faptul că nu se urmărea obținerea de avantaje economice în defavoarea Finlandei.

Amestecul în afacerile interne ale Finlandei precum și sprijinirea forțelor comuniste din Finlanda și ale acțiunilor acestora, cererea de acordare a dreptului de tranzit sovietic spre Hanko, refuzul de a recunoaște guvernul finlandez în noua sa componență , cât și pretențiile de folosire a minelor de nichel de la Petsamo aveau să întâlnească credința finlandeză în intențiile agresive ale Uniunii Sovietice.

Pe de altă parte, războiul ideologic și comercial declanșat împotriva Finlandei de către Uniunea Sovietică, cât și politica externă sovietică în acest sens au relevat intențiile de ocupație militară a Finlandei de către Uniunea Sovietică. Pentru Finlanda pierderea istmului Karelian , a orașelor Viipuri, Kakisalmi și Santovala și a portului Hanko cu fortificațiile sale maritime au avut consecințe grele asupra capacității defensive a acesteia, – circa 10% din teritoriul finlandez era cedat împreună cu 500 000 de locuitori. Aproape în totalitate această populație avea să se refugieze în Finlanda – un caz foarte rar în istoria mondială, preferând lipsurile mai degrabă decât să devină cetățeni sovietici. Acest fenomen era pozitiv pentru Finlanda ca acțiune, dar a reprezentat o povară pentru economia acesteia. Problema refugiaților finlandezi a stat la baza operației unor noi dificultăți economice și la adâncirea ruperii unității naționale ce începuse să se manifeste după Războiul de iarnă.

Totodată, Tratatul de pace a însemnat și o lovitură severă pentru economia finlandeză. Una din principalele probleme a reprezentat-o foametea. Cedarea teritoriilor și faptul că războiul sfârșise orice importuri fertilizatoare pentru Finlanda, combinate cu vremea rea au scăzut producția agricolă cerealieră cu 60-65% din ceea ce era necesar pentru hrana populației, în condițiile în care 60% din populația locală se baza în asigurarea mijloacelor de trai pe agricultură, cele peste 10% din zonele agricole pierdute aveau să contribuie la instaurarea spectrului foametei. În plus 11% din rezervele totale de păduri se aflau în zone cedate, iar alături de ele 15% din industria lemnului, fără a menționa alte ramuri ale industriei. Rețeaua de comunicații foarte dezvoltată din istmul Karelian reprezenta 17% din rețeaua națională. Multe căi fluviale care serviseră pentru transportul lemnului au fost afectate de prevederile tratatului așa cum a fost canalul Saimaa, o foarte importantă rută dintre marile lacuri din sud-estul Finlandei și Viipuri, al treilea mare oraș al Finlandei, un centru comercial prosper și cel mai mare port de care dispunea pentru exportul cherestelei. Înainte de război exportul Finlandei se baza în totalitate pe produse din lemn și hârtie, îndreptat mai ales spre țările vestice, oferiseră Finlandei o situație comercială înfloritoare. Când războiul din Europa a blocat căile baltice de export, Finlanda a rămas cu un singur port de legătură, Petsamo, dar acesta era dificil pentru menținerea legăturilor comerciale cu țările vestice. În 1940, comerțul finlandez a cunoscut în aceste condiții o orientare spre Germania, în dauna Marii Britanii. La începutul lui 1940, 54% din exporturile finlandeze se îndreptau spre această țară, în timp ce nivelul relațiilor comerciale cu Uniunea Sovietică rămânea la nivelul constant dinainte de război, fapt care a afectat politica externă a celor două țări.

Nichelul reprezenta singura sursă strategică de care Finlanda dispunea. Importanța sa pentru Germania și Uniunea Sovietică era în continuă creștere în condițiile în care războiul se prelungea. Creșterea prezenței sovietice și interesul manifestat față de regiunea Petsamo, începând cu vara anului 1940 a reprezentat o adevărată problemă în încercările de soluționare a crizei de către conducerea politică finlandeză în lunile următoare.

Pe de altă parte pretențiile sovietice de restituire a bunurilor și proprietăților evacuate din sud-estul Finlandei în timpul războiului de iarnă, cât și revendicările lor de despăgubire a distrugerilor cauzate de evenimentele războiului în noile teritorii ocupate au secătuit rezervele financiare ale Finlandei dar și economia finlandeză în condițiile în care în parte aceste despăgubiri s-au efectuat sub forma produselor economice.

Pierderile materiale ale populației civile au fost enorme. Pe lângă construcțiile industriale peste 600 de școli, 15 institute diferite, 33 de orfelinate, spitale, o arhivă istorică valoroasă au fost pierdute. Sarcinile de reconstruire a caselor și instalațiilor distruse și oferirea de noi case refugiaților karelieni avea să se dovedească un efort enorm pentru o națiune mică, precum Finlanda, în special în condițiile în care amenințarea unui nou conflict se contura la orizont, iar țara se afla în proces continuu de reînarmare.

Din punct de vedere politic și militar în Finlanda s-a creat un sentiment acut de insecuritate. După războiul de iarnă opinia publică finlandeză era și mai puțin înclinată să creadă în intențiile de pace sovietice decât în 1939. Aceste temeri aveau să fie complicate de politica sovietică din 1940. Astfel guvernul sovietic avea să se opună efectiv, încercării finlandeze de a realiza o alianță defensivă cu Suedia sau o uniune cu aceasta, URSS pretinzând că acest proiect era îndreptat direct împotriva sa, făcând apel la articolul 3 al Tratatului de pace, ce obliga cele două părți la abținerea de la orice agresiune a unei părți asupra celeilalte și de la orice alianță sau coaliție cu acest rol, cu toate că proiectul de alianță nordic nu putea conține idei de revanșă împotriva Uniunii Sovietice, în condițiile atitudinii consecvente de neutralitate a Norvegiei și Suediei.

În toamnă URSS și-a reformulat poziția față de noile încercări suedeze de construire a alianței, într-o notă a lui Molotov adresată la 16 decembrie 1940 lui Paasikivi, acesta avertizând asupra consecințelor încheierii acestei alianțe.

Atitudinea negativă adoptată de Uniunea Sovietică față de perspectiva unei alianțe defensive nordice a sporit neîncrederea finlandeză față de intențiile guvernului sovietic, poziția sovietică fiind considerată nerezonabilă. Dar această atitudine servea unui scop. În noiembrie 1940, în cadrul unei întâlniri cu Hitler la Berlin, Molotov solicită acestuia acordarea de mână liberă în Finlanda. În fața refuzului acestuia sovieticii nu au capitulat, făcând tot posibilul să păstreze Finlanda izolată pe plan internațional și slăbită pe plan economic.

O altă chestiune care a agravat relațiile fino-sovietice a fost cererea sovietică de demilitarizare a insulelor Aland, în condițiile în care tratatul de pace nu conținea nici o clauză cu privire la aceste insule. Astfel, în perioada 26 iunie-30 septembrie, diplomația finlandeză a realizat o adevărată partidă de poker, plusând cu diferite contraproiecte la propunerile înaintate de sovietici. Situația avea să rămână în continuare tensionată, fără ca discuțiile fino-sovietice să fi ajuns la un punct comun de acord.

Anexarea statelor baltice de către Uniunea Sovietică, în perioada iunie –iulie 1940, a intensificat gradul de tensiune finlandeză, existând teama unei eventuale ocupații sovietice în această perioadă de vulnerabilitate militară și economică a Finlandei.

În domeniul politicii interne finlandeze, Uniunea Sovietică, fidelă politicii defensivei înaintate, adoptate încă de la sfârșitul anilor ’30, intervenea, exercitând presiuni politice pentru obținerea demisiei lui Tanner din guvernul finlandez, de asemenea realizând o serie de imixtiuni în sistemul alegerilor prezidențiale finlandeze. Totodată, a luat poziție în favoarea “societății de pace și prietenie fino-sovietică”, o societate filo-sovietică, finanțată de către URSS. Astfel, o chestiune de politică internă a Finlandei era transformată într-o problemă de politică externă de către sovietici, ce încercau prin această modalitate să slăbească din interior puterea cercurilor politice finlandeze, deși în cadrul tratativelor de pace sovieticii oferiseră asigurări clare, conform cărora Uniunea Sovietică nu se va amesteca în chestiunile interne ale Finlandei.

Dorința națiunii finlandeze de supraviețuire, în condițiile în care menținerea unor legături cu vestul era dificilă, iar izolarea politică devenise aproape totală după ce Germania ocupase Danemarca și Norvegia în aprilie 1940, a silit Finlanda să urmărească realizarea obiiectivelor sale politice, economice și militare prin propriile sale forțe în limita resurselor de care dispunea. Astfel, noul guvern finlandez, instalat formal la 27 martie, avea să ducă o politică de reîntărire și de reînarmare a armatei naționale, beneficiind de sprijinul forurilor militare superioare conduse de Mannerheim, dar și de al celor politice. În aceste noi condiții, avea să fie elaborat un nou plan defensiv, luându-se toate măsurile necesare pentru realizarea și fortificarea unei noi linii defensive. Sistemul de mobilizare districtual a fost revizuit până în iarna lui 1941, încercându-se în paralel și reechiparea armatei finlandeze cu armament modern de calitate, benificiindu-se în acest sens de o creștere semnificativă a bugetului apărării acordată de parlamentul finlandez. Efectivul armatei finlandeze pe timp de pace avea să fie dublat, în caz de război putându-se mobiliza 16-20 de brigăzi, datorită perioadei de instrucție militare, mărită de la 1 la 2 ani.

Astfel, forțele defensive finlandeze deveneau mult mai bine echipate cu material de război decât în timpul conflictului anterior contra sovieticilor. Totuși, resursele sale erau ineficiente și singura putere disponibilă să o ajute avea să fie Germania, care , până în vara anului 1940, se dovedise fidelă înțelegerii cu Uniunea Sovietică, neacordând Finlandei posibilitatea de a obține armament german.

În vara lui 1940, Finlanda se afla izolată între doi vecini puternici. La 26 iulie, era rândul româniei să primească un ultimatum sovietic, iar două zile mai târziu, Basarabia și nordul Bucovinei erau încorporate de Uniunea Sovietică. La începutul lui august, toate statele baltice erau definitiv înglobate de către URSS. În această perioadă a început Germania să arate un interes crescând față de Europa orientală, în speță Finlanda și România. Conducerea politică germană avea să-i acorde Finlandei o parte din echipamentul militar de care aceasta avea nevoie, deoarece, o parte din planurile lui Hitler de atac asupra Uniunii Sovietice se bazau pe colaborarea militară, viitoare, a Finlandei. În toamna lui 1940, comandamentul militar finlandez încheia un acord cu Germani în privința acordării dreptului de tranzit soldaților germani spre nordul Norvegiei, contrabalansând astfel efectele acordului similar încheiat în mod silit de guvernul finlandez cu Uniunea Sovietică, ce reglementa tranzitul trupelor sovietice spre Hanko, noua bază militară sovietică cedată prin tratatul de pace de la Moscova.

Se realiza astfel o apropiere politică, economică și diplomatică, de care Finlanda avea mare nevoie. Astfel, în condițiile conturării perspectivei foametei în Finlanda și pierderii traficului comercial, apropierea fino-germană avea ca motor supraviețuirea economică a Finlandei – principalul obiectiv ce trebuia îndeplinit. Alianța militară cu Germania era percepută în acel moment a fi de importanță secundară.

Însă, prin apropierea față de Germania și acordarea dreptului de tranzit trupelor germene spre Norvegia, Finlanda își abandona de fapt politica sa de neutralitate. Conducerea politică germană avea să anunțe Finlanda că era disponibilă să acorde acesteia ajutor imediat, atât politic, cât și material în caz de rezistență în fața unor noi pretenții teritoriale sovietice.

Răspunsul pozitiv finlandez la propunerile lui Hitler, din iunie 1941, de atacare comună a Uniunii Sovietice, părea în aceste context neforțat și natural. În acea lună, Finlanda avea să se implice militar în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul de Continuare – de fapt un război propriu de revanșă, recâștigându-și astfel teritoriile pierdute anterior, până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când relațiile politice fino-sovietice aveau să cunoască o nouă formă de manifestare.

*

Rusia sovietică era satisfăcută din punct de vedere al câștigurilor strategice dobândite în urma războiului de iarnă. Finlanda, în 1940, supraviețuia războiului datorită capacității sale de rezistență și faptului că nu reprezenta o zonă de importanță strategică pentru forurile politice conducătoare de la Kremlin.

Stalin avea să adopte două politici interschimbabile cu privire la Finlanda, după Războiul de Iarnă. În condițiile în care relațiile sovietice cu occidentul și cu Germania se situau pe o pantă ascendentă, interesul sovietic pentru Finlanda se diminua. În momentele în care aceste relații se precipitau, alunecând pe o pantă primejdioasă, Finlanda se afla din nou în centrul interesului strategic sovietic și al dorinței acesteia de anexiune.

La rândul ei, Finlanda avea să uite rapid lecția de bază învățată în timpul războiului de iarnă. Într-adevăr, determinarea și capacitatea combativă a poporului finlandez nu puteau compensa lipsa tehnicii de luptă în fața unui inamic bine pregătit, dotat cu echipament militar de calitate și superior numeric. În contextul rapidelor schimbări care se desfășurau pe scena politico-militară a Europei anilor 1940-1941, Finlanda își regăsea dorința de revanșă, atât de impropie în ciuda resurselor umane și materiale de care dispunea un stat atât de mic. Astfel, sentimentele naționale prevalau în fața rațiunii politice – o atitudine eronată, pe care o găsim adesea la nivelul statelor mici, de-a lungul istorie contemporane.

NOTE

=== Concluzii ===

CONCLUZII

Reprezentând un conflict militar de importanță secundară în contextul desfășurării paralele al celui de-al doilea război mondial , războiul fino-sovietic din iarna anilor 1939-1940 – intrat în analele istoriei militare sub denumirea de Războiul de Iarnă –avea să atragă însă atenția întregii lumi internaționale.

Efect al relațiilor tensionate politice și diplomatice dintre Finlanda și Uniunea Sovietică, acest conflict militar, desfășurat la scară locală, avea să aibă, totuși, consecințe importante asupra relațiilor țărilor occidentale cu Uniunea Sovietică, dar și asupra relațiilor viitoare, de după cel de-al doilea război mondial, fino-sovietice. Război declanșat din considerente de securitate strategică ale ambelor tabere beligerante, el avea să reflecte efectele politicii finlandeze interbelice de căutare și asigurare a securității statale.

Politica externă finlandeză în perioada dintre cele două războaie mondiale, s-a caracterizat prin permanente încercări ale mediilor politice finlandeze de decizie de obținere de asdigurări și garanții ale marilor puteri europene, pentru prezervarea independenței sale statale și politice. Un stat mic și relativ nou constituit, așa cum era Finlanda, nu dispunea de o tradiție în domeniul gestionării politicii externe, neputând să se impună ca un factor important în desfășurarea politicii europene. La fel ca și celelalte mici state constituite după primul război mondial, Finlanda avea să promoveze o politică externă defensivă, care trebuia, prin rezultatele sale, să asigure supraviețuirea sa ca stat independent și suveran pe scena internațională.

În îndeplinirea acestui obiectiv politic primordial, Finlanda și-a canalizat eforturile diplomației sale în direcția realizării de alianțe sau de înțelegeri de cooperare comună în domeniul apărării cu micile state baltice și nordice. Totodată, pe baza principiului securității colective, de origine franceză, adoptat și transpus în practică de politica externă finlandeză, acest stat s-a sprijinit în politica sa pe organismul internațional politic care, în viziunea sa, putea să-i garanteze integritatea și independența sa statală – Societatea Națiunilor.

Totuși, politica externă finlandeză, din perioada interbelică, a avut un caractwer ambiguu, datorită faptului că nu era consecventă în urmărirea direcției politice adoptate pe plan extern. Ilustrativ în acest sens a fost pendularea politicii de securitate finlandeze între zona țărilor baltice și cea a țărilor nordice. Aceste două zone geopolitice, cu tradiție statală și politică diferită, nu puteau avea aceleași interese politice. Astfel, în timp ce țările nordice moșteniseră o tradiție statală îndelungată, care le permisese să-și construiască în timp o politică de neangajare și de neutralitate pe plan extern, țările baltice, foste provincii ale diferitelor regate sau imperii ce-și impuseseră dominația lor politică și militară în aceste zone, în secolele trecute, moșteneau un anumit complex de insecuritate pe care au încercat să-l suplinească printr-o politică oarecum ofensivă, mai ales față de marele lor vecin de la , Rusia bolșevică. Finlanda , aflată în zona de contact a acestor două unități geografice, a încercat să se sprijine pe ajutorul acestor state în îndeplinirea obiectivelor sale de securitate. Această politică schimbătoare avea să determine o oarecare neîncredere, mai ales a țărilor nordice, față de intențiile și obiectivele declarate ale Finlandei.

Totodată, raporturile politice și diplomatice dezvolate cu Uniunea Sovietică în această perioadă de către Finlanda aveau să cunoască o evoluție discontinuă. Astfel, raporturile normale pe care le avea cu URSS , la un moment dat, nu corespundeau însă cu atitudinea negativă atât a guvernului , cât și a populației finlandeze – atitudine izvorâtă din experiențele nu tocmai pozitive avute cu acest stat la începutul existenței sale statale. Această atitudine rece finlandeză față de vecinul ei răsăritean avea să se reflecte și în politica sa de securitate. Astfel, toate eforturile de realizare a unor alianțe, cât și a unor inițiative de aderare la diferite blocuri politice, precum blocul nordic, nu serveau decât unui singur scop: menținerea integrității și independenței statale față de o posibilă amenințare externă, considerată a fi reprezentată doar în persoana unui singur inamic extern, Uniunea Sovietică. Acest fapt avea să ducă la tensionarea relațiilor fino-sovietice, ceea ce a culminat cu declanșarea conflictului militar din iarna anilor 1939-1940.

Războiul de Iarnă a degenerat dintr-un incident de frontieră într-un angajament militar cu caracter startegic, pentru ambele state, deși obiectivele celor două state erau diferite. Cu toate că în timpul desfășurării acestui război Finlanda avea să dea dovadă de o capacitate de rezistență militară excepțională, din punct de vedere al rezultatului decisiv al acestui război, această calitate nu și-a dovedit însă importanța. Războiul de Iarnă s-.a dovedit a fi un eveniment funest pentru statul finlandez și a demonstrat incapacitatea factorilor politici de decizie finlandezi de a gestiona politica externă a acestui stat în perioada interbelică. Acest conflict militar a arătat erorile de percepție și de raționament politic realizate de către guvernul finlandez. Astfel, sprijinul extern, scontat de către Finlanda în caz de război, nu avea să se materializeze. Finlanda s-a văzut singură în fața unui inamic superior din toate punctele de vedere. Politica sa externă interbelică își dovedise astfel carențele. În condițiile în care marile puteri occidentale nu puteau oferi un sprijin efectiv material acestui stat, datorită distanței lungi care separa cele două zone, în paralel cu ineficiența în plan practic a activității Societății Națiunilor în ameliorarea situației finlandeze, se poate afirma că politica externă finlandeză fusese în mod greșit direcționată și gestionată înaite de declanșarea acestui război.

Într-adevăr, ea avea să-și realizeze obiectivul strategic propus în cadrul război: păstrarea liniei frontului defensiv în fața inamicului, atât timp cât era necesar factorului politic și diplomatic finlandez să acționeze în sensul încheierii unei înțelegeri de pace obținându-se astfel supraviețuirea Finlandei ca stat independent. Totuși, Finlanda a fost nevoită să învețe o lecție amară la sfârșitul acestui război. Izolată diplomatic, ea se vedea nevoită să caute protecția efectivă a unei mari puteri , care să contrabalanseze amenințarea pericolului sovietic. Cum garanțiile occidentale nu se dovediseră viabile în plan practic, Finlanda s-a orientat, după război spre asigurarea sprijinului singurei mari puteri europene care părea capabilă de acest lucru, atât datorită resurselor acesteia, cât și apropierii geografice – Germania nazistă.

Finlanda făcuse greșeala ca, atât în perioada interbelică, cât și în perioada războiului de iarnă să-și fixeze niște obiective politice externe care nu erau în concordanță cu capacitățile sale politice, militare și economice..Politica activă desfășurată de-a lungul acestei perioade s-a dovedit a fi un insucces. Cercurile politice finlandeze au făcut greșeala capitală de a îmbina sentimentele naționaliste, care nu-și găseau locul în cadrul real-politik-ului internațional, cu nevoile sale de securitate.

Abia după sfârșitul ostilităților celui de-al doilea război mondial, avea să realizeze Finlanda primul pas în direcția reconcilierii și apropierii față de Uniunea Sovietică. Această nouă orientare externă a politicii finlandeze, deși a implicat un anumit “potectorat” al Moscovei, avea să-i ofere Finlandei îndeplinirea principalei necesități: asigurarea securității sale, abandonând astfel vechea atitudine ostilă față de Uniunea Sovietică, o atitudine care se dovedise funestă pentru soarta acestui mic stat.