Ivestigarea Criminalistica a Accidentelor de Circulatie Rutiera

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………….pag. 6

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DINAMICA ACCIDENTELOR DE CIRCULAȚIE RUTIERĂ

1.1 Aspecte de ordin juridic……………………………………………………………………….pag. 8

1.2 Noțiunea și caracterizarea accidentului de circulație rutieră………………….pag. 10

1.2.1 Noțiunea de accident de circulație rutieră…..………………….……pag. 10

1.2.2 Condiții ce trebuie îndeplinite ca un eveniment să fie considerat

accident de circulație rutieră……………………………………………………..pag. 11

1.3 Necesitatea investigării criminalistice a accidentelor de circulație rutieră… pag. 13

1.4 Clasificarea accidentelor de circulație rutieră…………………………………………pag. 16

1.5 Dinamica accidentelor de circulație rutieră…………………………………………….pag. 17

CAPITOLUL II

FACTORII CARE CONCURĂ LA PRODUCEREA ACCIDENTELOR DE CIRCULAȚIE RUTIERĂ

2.1 Cauzele accidentelor de circulație rutieră……………………………………………….pag. 22

2.2 Caracteristicile și starea drumului public…………………………………..pag. 23

2.3 Condițiile meteorologice și de vizibilitate………………….………………….pag. 26

2.4 Intensitatea traficului rutier pe artera de circulație unde s-a comis

accidentul rutier…………………………………………………………………………………pag. 27

2.5 Starea autovehiculelor angajate în accident……………………………….………pag. 28

2.6 Starea și comportamentul participanților la traficul rutier………………pag. 30

CAPITOLUL III

INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A LOCULUI FAPTEI ÎN CAZUL ACCIDENTELOR DE CIRCULAȚIE RUTIERĂ

3.1 Importanța, obiectul și sarcinile cercetării la fața locului în cazul

accidentelor de circulație rutieră …………………………………………………………..pag. 34

3.1.1 Importanța cercetării locului faptei în cazul accidentelor rutiere..pag. 34

3.1.2 Obiectul cercetării locului faptei în cazul accidentelor rutiere…..pag. 35

3.1.3 Sarcinile cercetării locului faptei în cazul accidentelor rutiere….pag. 36

3.2 Activitățile pe care trebuie să le desfășoare organele de urmărire penală

în cazul accidentelor de circulație rutieră………………………………………………pag. 37

3.2.1 Cercetarea la fața locului în cazul accidentelor de

circulație rutieră……………………………………………………………………pag. 38

3.2.1.1 Reguli tactice specifice cercetării la fața locului și

măsuri preliminare……………………………………………………pag. 39

3.2.1.2 Cercetarea propriu-zisă……………………………………………..pag. 40

3.2.1.3 Descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor

și obiectelor accidentelor de circulație rutieră…………….pag. 41

3.2.1.4 Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului……………..pag. 52

3.2.2 Examinarea vehiculului/vehiculelor implicate în accidentul

de criculație rutieră………………………………………………………………..pag. 54

3.2.3 Identificarea și ascultarea conducătorului auto implicat în accident,

a martorilor oculari, precum și a persoanei vătămate……………..pag. 55

3.2.4 Dispunerea unor expertize sau constatări……………………………….pag. 57

3.3 Investigarea criminalistică a accidentelor de circulație rutieră urmate

de părăsirea locului faptei……………………………………………………………………pag. 61

3.3.1 Noțiuni generale privind părăsirea locului accidentului……….pag. 61

3.3.2 Modalități faptice de săvârșire a infracțiunii de

părăsirea locului accidentului………………………………………………….pag. 62

3.3.3 Urme și caracteristici pe baza cărora se stabilește direcția de

circulație a autovehiculului implicat în accident…………………….pag. 63

3.3.4 Metode de urmărire a autovehiculelor dispărute de la locul

accidentului de circulație rutieră……………………………………………..pag. 64

CAPITOLUL IV

ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

4.1 Cazul 1 – ucidere din culpă………………………………………………………………….pag. 68

4.2 Cazul 2 – Infracțiuni în legătură cu circulația pe drumurile publice.

Părăsirea locului accidentului soldat doar cu pagube materiale.

Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe.

Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată.

Legea penală mai favorabilă……………………………………………………………………..pag. 70

CONCLUZII …………………………………………………………………..pag. 77

BIBLIOGRAFIE ….………………………………………………………….. pag. 79

INTRODUCERE

Accidentele rutiere produc pierderi mari atât familiilor victimelor, cât și întregii economii. Acestea apar din costurile tratamentelor, capacitate de muncă pierdută sau redusă, timpul petrecut de membrii familiilor celor răniți pentru a-i îngriji, etc. Estimările naționale au ilustrat că accidentele rutiere costă cca. 3% din PIB. Aprecierea financiară a prevenției pierderii de vieți omenești sau vătămări grave este, din punct de vedere etic, greșită. Este imposibil să evaluezi, financiar vorbind, moartea unei persoane.

Totuși, pot fi evaluate obiectiv, costurile și beneficiile măsurilor necesare pentru asigurarea siguranței circulației rutiere și poate ajuta la utilizarea cât mai eficientă a resurselor, care sunt, în general, limitate.

Astfel, valoarea financiară totală a reducerii deceselor în trafic în euro pentru anul 2011, comparativ cu 2014, a fost estimată la cca 15,7 miliarde euro, ținând seama de dificultățile financiare în care se află multe din țările Uniunii Europene, inclusiv România, valoarea către societate a unei siguranțe rutiere îmbunătățite ar trebui luată în calcul în cadrul proceselor de planificare bugetară, exprimând în termeni bănești imperativul moral de reducere a riscului în trafic.

Costurile reale ale unui accident rutier sunt costuri care ajung lasume colosale, constând în valoarea costurilor de vindecare a leziunilor produse în urma accidentelor, costuri de reparare a autovehiculelor și a infrastructurii, costuri de reducere a riscului rutier etc.

În țara noastră, “Managementul integrat în domeniul siguranței rutiere, al prevenirii incidentelor de trafic și al asigurării stării de legalitate” reprezintă și totodată presupune o cooperare interinstituțională permanentă a numeroase instituții, autorități și servicii.

Pentru a se obține rezultate notabile și cele propuse și așteptate în acest domeniu, este important să se stabilească un set clar de norme și reguli, care trebuie să fie respectate de către toți partenerii în ceea ce privește realizarea unei cooperări și coordonări eficiente. Ca această cooperare să fie și să se realizeze în mod efectiv, trebuie să existe stabilite sarcini și măsuri atât comune, cât și independente, concrete pentru toate dintre aceste instituții.

Un accent deosebit, trebuie pus pe înlăturarea funcționării inadecvate a justiției, prin incriminarea excesivă și condamnarea permisivă a unor fapte penale, regăsită în finalitatea judiciară redusă, instaurarea unei adevărate “cutume” în practica judiciară a Parchetelor, de a trata infracțiunile la regimul siguranței circulației rutiere ca fapte, care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, evidențiată prin diferența foarte mare dintre numărul de infracțiuni constatate și cele trimise în instanță.

Din cele prezentate mai sus, rezultă necesitatea și importanța investigării criminalistice a accidentelor privind circulația rutieră pe drumurile publice.

Prezenta lucrare este structurată pe patru capitole și mai mute subcapitole în care sunt prezentate aspecte de ordin juridic privind siguranța circulației rutiere, cauzele producerii accidentelor de circulație rutieră, importanța, obiectul și sarcinile cercetării la fața locului în cazul accidentelor de circulație rutieră, investigarea criminalistică a accidentelor de circulație rutieră, precum și unele aspecte de practică judiciară.

Primul capitol – aspecte introductive privind dinamica accidentelor de circulație rutieră este structurat, pe cinci subcapitole, în care sunt prezentate noțiunea și caracterizarea accidentelor de circulație rutieră, condiții ce trebuie îndeplinite ca un eveniment să fie considerat accident de circulație rutieră, necesitatea investigării criminalistice a accidentelor de circulație rutieră, clasificarea acestora și dinamica accidentelor de circulație rutieră în România, în special în perioada 1 ianuarie-31 august 2015.

Al doilea capitol – factorii care concură la producerea accidentelor de circulație rutieră cuprinde: cauzele accidentelor de circulație rutieră; caracteristicile și starea drumului public; condițiile meteorologice și de vizibilitate; intensitatea traficului rutier pe artera de circulație unde s-a comis accidentul de circulație rutieră; starea autovehiculelor angajate în accident și starea și comportamentul participanților la traficul rutier.

Al treilea capitol – investigarea criminalistică a locului faptei în cazul accidentelor de circulație rutieră este sturcturat în trei mari subcapitole și mai multe subpuncte în care sunt prezentate, în detaliu, mai multe aspecte privind importanța, obiectul și sarcinile cercetării la fața locului în cazul accidentelor rutiere, activitățile pe care trebuie să le desfășoare organele de urmărire penală în cazul accidentelor de circulație rutieră, dispunerea unor expertize sau constatări și investigarea criminalistică a accidentelor de circulație rutieră, urmate de părăsirea locului faptei.

Cel de-al patrulea capitol – aspecte de practică judiciară, în care sunt prezentate mai multe cauze privind infracțiuni la regimul siguranței circulației publice, soluționate de cître instanțele judecătorești.

Lucrarea se încheie cu unele concluzii privind importanța și necesitatea investigării criminalistice a accidentelor de circulație rutieră.

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DINAMICA ACCIDENTELOR DE CIRCULAȚIE RUTIERĂ

Aspecte de ordin juridic

Atât în România, cât și în cea mai mare parte a statelor lumii, dezvoltarea transporturilor rutiere, precum și creșterea uluitoare a parcului de automobile, au determinat, intensificarea preocupărilor, a eforturilor desfășurate pe multiple planuri, în vederea asigurării siguranței circulației pe drumurile publice și reducerea numărului de accidente.

Aceste preocupări sunt cu atât mai necesare cu cât creșterea numărului de accidente este relativ direct proporțională cu mărirea indicelui de motorizare, cu îmbunătățirea performanțelor autovehiculului, în primul rând a vitezei dedeplasare, element ce deține prioritate în cauzele evenimentelor rutiere.

Gradul ridicat de periculozitate al accidentelor de circulație rutieră este dat de faptul că, în întreaga lume, din totalul deceselor și rănirilor cu caracter violent, involuntar, peste 30% aparțin accidentelor în domeniul rutier, la care se mai adaugă pagubele materiale însemnate provocate în urma acestor evenimente.

Accidentele de circulație rutieră reprezintă una dintre principalele cauze ale deceselor la nivel global. Statisticile Organizației Mondiale a Sănătății arată că, la nivel mondial, aproximativ 1,24 milioane de oameni își pierd viața anual în accidentele de circulație rutieră, datorate, în special, consumului de alcool.

Țările cu cea mai mare incidență a deceselor în traficul rutier atribuite consumului de alcool sunt: Belarus cu 51%, Lituania cu 48,2%, Federația Rusă cu 47,5%, Venezuela cu 47,1%, Ucraina cu 47%, Republica Moldova cu 46,15%, Letonia cu 44,8%, Estonia cu 44,6%, Namibia cu 43,4% și Africa de Sud cu 31,9%.

În România, procentajul deceselor din accidentele de circulație rutieră produse ca urmare a consumului de alcool este de 17,6%, plasând țara pe locul 29 dintr-un număr de 168 de state analizate. În Uniunea Europeană, România ocupă locul 9 în ceea ce privește acest indicator.

Circulația vehiculelor pe drumurile publice din țara noastră este reglementată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare, Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1391/2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 876 din 26 octombrie 2006, precum și în Partea specială a noul Cod penal care, în Capitolul II din Titlul VII încriminează “Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice”.

Prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare la data de 01 februarie 2014 a Legii nr. 286/2009 privind noul Cod penal, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, sunt introduse, cu unele modificări și completări în Codul penal și abrogate (art. 84 – 94, cu excepția art. 88 care a fost modificat) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, infracțiunile privind circulația pe drumurile publice și, anume: punerea în circulație sau conducerea unui autovehicul neînmatriculat – art. 344 Cod penal; conducerea unui vehicul fără permis de conducere – art. 335 Cod penal; conducerea unui vehicul sub infuența alcoolului sau a altor substanțe –art. 336 Cod penal; refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice – art. 337 Cod penal; părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia – art. 338 Cod penal; împiedicarea sau îngreunarea circulației pe drumurile publice – art. 339 Cod penal; nerespectarea atribuțiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparațiilor – art. 340 Cod penal și efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public – art. 341 Cod penal.

Acest lucru se justifică, deoarece, faptele îndreptate împotriva siguranței circulației pe drumurile publice reprezintă un grav pericol și un serios obstacol pentru normala desfășurare a relațiilor sociale privind desfășurarea circulației rutiere, precum și o încălcare a drepturilor și libertăților cetățenești.

Cu privire la conducerea unui vehicul într-o anumită stare de îmbibație alcoolică sau a altor substanțe, pe lângă prevederile privind această infracțiune, precizăm și faptul că, aceasta, reprezintă unul dintre elementele caracteristice ale conținutului juridic privind forma agravantă a infracțiunii de ucidere din culpă (art. 192 Cod penal), săvârșită de către un conducător de vehicul cu tracțiune mecanică având în sânge o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool în sânge sau care se află sub influența unor substanțe psihoactive.

Din cele menționate mai sus, rezultă că, nerespectarea unor dispoziții legale privind siguranța circulației rutiere pe drumurile publice, cum ar fi, de exemplu, viteza de circulație, depășirea neregulementară, asigurarea priorității de trecere, conducerea sun influența bauturilor alcoolice sau a altor substanțe psihoactve etc., pe lângă alți factori sunt cauze generatoare de accidente de circulație rutieră.

Conform dispozițiilor art. 177 din Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, îndrumarea, supravegherea, controlul respectării normelor privind circulația pe drumurile publice și luarea măsurilor legale în cazul în care se constată încălcări ale acestora, se realizează de către polițiștii rutieri din cadrul Poliției Române – ofițeri și agenți de poliție specializați și anume desemnați prin dispoziție a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliției Române.

1.2 Noțiunea și caracterizarea accidentului de circulație rutieră

1.2.1 Noțiunea de accident de circulație rutieră

În general, noțiunea de accident constă într-un eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea). De asemenea, constă într-un fapt întâmplător, banal, care aduce o nenorocire.

Pornind de la definirea accidentului ca fiind un eveniment întâmplător și neprevăzut care cauzează o avarie sau aduce rănirea, mutilarea ori moartea unei ființe, constatăm că în accidentul de trafic rutier sunt implicați în general doi factori importanți: autovehiculul și omul în multiplele sale calități: conducător auto, pasager, pieton, biciclist etc.

Într-o altă accepțiune, prin noțiunea de accident de circulație, se înțelege ca fiind acel eveniment de circulație petrecut pe drumurile publice în care au fost lezate persoane și s-au produs pagube materiale.

O definire mai complexă și mai exactă, consideră accidentul ca fiind un eveniment cu urmări socialmente periculoase care constau în distrugerea sau avarierea mijloacelor de transport sau a altor bunuri, moartea sau vătămarea integrității corporale a unor persoane, eveniment care apare în timpul circulației sau exploatării mijloacelor de transport ca urmare a acțiunilor sau omisiunilor conducătorilor auto, pietonilor, călătorilor sau altor persoane ori altor cauze.

Accidentul de trafic rutier este un fenomen activ, în plină desfășurare. Circulația rutieră este și aceasta un fenomen la a cărui existență concură mai multe elemente componente dintre care cele mai importante sunt: omul, vehiculul, drumul și legislația corespunzătoare domeniului sau care are influență asupra sa. Desfășurarea normală a traficului rutier presupune existența unei tipologii determinate de relații între elementele componente. Perturbările apărute în interacțiunea dintre aceste elemente constituie materializarea alterării relațiilor dintre factorii care concură la realizarea circulației rutiere ca fenomen dinamic al vieții sociale. O parte dintre evenimentele negative produse pe drumurile publice sunt denumite generic accidente de circulație.

Conform dispozițiilor legale în materie, în ceea ce privește noțiunea de accident de circulație, acesta poate fi definit drept un eveniment care întrunește cumulativ următoarele condiții: s-a produs pe un drum deschis circulației publice ori și-a avut originea într-un asemenea loc; a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puțin unui vehicul sau alte pagube materiale și în eveniment a fost implicat cel puțin un vehicul în mișcare.

1.2.2 Condiții ce trebuie îndeplinite pentru ca un eveniment să fie considerat accident de circulație rutieră

Condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către un eveniment pentru ca acesta să fie considerat accident de circulație rutieră sunt următoarele:

a. Evenimentul să se producă pe un drum deschis circulației publice ori să iși aibă originea pe un asemenea loc. În cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, noțiunea de drum public constă în orice cale de comunicație terestră, cu excepția căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulației publice; drumurile care sunt închise circulației publice sunt semnalizate la intrare cu inscripții vizibile. Totodată se stipulează faptul că, zona drumului public cuprinde suprafața de teren ocupată de elementele constructive ale drumului, zona de protecție și zona de siguranță. Limitele zonelor drumurilor se stabilesc în conformitate cu prevederile legale .

Circulația pe drumurile publice se desfășoară în conformitate cu regulile de circulație și cu respectarea semnificației semnalizării rutiere realizate prin mijloacele de semnalizare, semnalele și indicațiile polițistului rutier care dirijează circulația, semnalele speciale de avertizare luminoase sau sonore, de semnalizare temporară și semnalele conducătorilor de vehicule. Semnalizarea și amenajările rutiere necesare pe drumurile publice se asigură de către administratorul drumului respectiv și se efectuează numai cu avizul poliției rutiere.

De asemenea, tot prin dispoziții legale, a fost rglementată și noțiunea drumului deschis circulației publice care, este drumul public în care administratorul acestuia își îndeplinește obligația privind asigurarea viabilității sale. În scopul desfășurării în condiții de siguranță a circulației pe drumurile publice, administratorul drumului public trebuie să realizeze amenajări rutiere pentru a determina participanții la trafic să respecte semnificația semnalizării rutiere. Administratorul drumului public este obligat să instaleze, la intrarea și la ieșirea din localitate, indicatoare cu aceste semnificații.

Proprietarul sau administratorul drumului de utilitate privată, deschis circulației publice, este obligat să instaleze la intrarea pe acesta indicatoare de reglementare și panouri adiționale cu intervalul de timp în care este permis accesul vehiculelor și pietonilor.

La intrarea pe un drum care nu este deschis circulației publice, proprietarul sau administratorul acestuia este obligat să instaleze, în loc vizibil, indicator cu semnificația “Accesul interzis” și panou cu inscripția “Drum închis circulației publice”.

Închiderea sau crearea de restricții pentru circulația vehiculelor ori a pietonilor pe drumurile publice se poate face numai pentru limitarea intensității traficului, pentru protecția unor sectoare de drum sau pentru executarea unor lucrări, în condițiile stabilite de lege.

În cazul unor evenimente rutiere sau în situația în care siguranța traficului rutier este periclitată datorită unor fenomene naturale, poliția rutieră sau administratorul drumului public, cu avizul poliției rutiere, poate dispune restricții temporare de circulație, informând participanții la trafic cu privire la interdicție, durata acesteia și rutele ocolitoare de deplasare .

b. Evenimentul să se fi soldat cu victime omenești sau cu pagube materiale.

c. În eveniment să fie implicat cel puțin un vehicul în mișcare. În legătură cu acest criteriu se iau în considerație prevederile art. 6 pct. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care definesc noțiunea de autovehicule, respectiv “orice vehicul echipat cu motor de propulsie, utilizat în mod obișnuit pentru transportul persoanelor sau mărfurilor pe drum ori pentru tractarea, pe drum, a vehiculelor utilizate pentru transportul persoanelor sau mărfurilor. Vehiculele care se deplasează pe șine, denumite tramvaie, precum și tractoarele agricole sau forestiere nu sunt considerate autovehicule. Troleibuzele sunt considerate autovehicule”. Celelalte sunt considerate de lege vehicule și toate pot fi implicate în accidentele rutiere.

d. Pentru existența și înregistrarea ca atare a accidentului de circulație rutieră este necesar să se descrie mecanismul de producere al acestuia. Starea de mișcare, de deplasare a vehiculelor pe drumul deschis circulației publice și materializarea riscului într-un eveniment rutier, constituie un alt element definitoriu al accidentului.

e. Evenimentul s-a produs ca urmare a nerespectării unor reguli de circulație de către unul sau mai mulți participanți la traficul rutier. Acest element, necesită existența raportului de cauzalitate, în sensul că, prin explicarea mecanismului de producere al evenimentului trebuie relevată și latura subiectivă a părții/părților implicate pentru a se stabili ce reguli de circulație au fost încălcate și în ce măsură acest fapt a determinat producerea accidentului de circulație rutieră.

Analizând condițiile ce trebuie îndeplinite de către un eveniment pentru a fi considerat accident de circulație rutieră, reunind elementele componente ale acțiunii, constatăm faptul că, prin accident de circulație se înțelege evenimentul produs pe un drum deschis circulației publice ori care își are originea pe un asemenea drum, soldat cu victime omenești și/sau pagube materiale, ca urmare directă a deplasării vehiculului și a încălcării unei dispoziții legale, de către unul sau mai mulți participanți la traficul rutier.

1.3 Necesitatea investigării criminalistice a accidentelor de circulație rutieră

Având în vedere că viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei, avutul public și privat, sănătatea publică ș.a., reprezintă valori fundamentale ale societății, iar formarea, desfășurarea și dezvoltarea normală a relațiilor sociale legate de ocrotirea lor juridică nu este posibilă fără combaterea cu fermitate a tuturor faptelor ce aduc atingere, într-un fel sau altul, acestor valori, investigarea criminalistică a faptelor ce constituie infracțiuni este imperios necesară.

În conformitate cu conceptele Uniunii Europene, viața omului este valoarea cea mai importantă din societate. Experiența arată că, măsurile cele mai eficiente de siguranța circulației, implică restricții fizice sau de reglementare a circulației, care afectează uneori mobilitatea și fluența traficului.

În țara noastră, unde nu există o rețea dezvoltată de autostrăzi și unde educația civică și rutieră a utilizatorilor lasă mult de dorit, implementarea unor măsuri foarte restrictive de siguranță a traficului este dificilă. Astfel, se constată că, fără îndoială, domeniul de incidență al normelor legale privind circulația pe drumurile publice este limitat la sfera faptelor de natură penală care se săvârșesc pe astfel de drumuri. De aceea, spațiul rutier, drumul deschis circulației publice, în accepțiunea legii este primul și cel mai important aspect general comun fiecăreia dintre infracțiunile încriminate de lege în domeniul circulației rutiere.

Faptele de natură penală ce fac obiectul încriminării sunt infracțiuni de pericol, în sensul că unele creează pericolul producerii unor accidente de circulație, iar altele înlătură ori diminuează posibilitatea constatării unor stări sau împrejurări de fapt necesare stabilirii cauzelor și condițiilor în care s-a produs un asemenea eveniment rutier.

Finalitatea urmărită de către legiuitor diferă de la caz la caz, constând fie în prevenirea accidentelor de circulație rutieră, fie în asigurarea posibilității identificării criminalistice a autorilor unor fapte mai grave comise ca urmare a nerespectării normelor privind siguranța circulației rutiere pe drumurile publice. Totodată, finalitatea are menirea să contribuie la stabilirea exactă a mecanismului de producere a unui accident de circulație, precum și la stabilirea vinovăției persoanelor implicate. În concluzie, oricare dintre infracțiunile privind circulația rutieră, aduc atingere relațiilor sociale a căror normală desfășurare este necesară în acest domeniu și periclitează siguranța circulației pe drumurile deschise circulației publice.

Din aspectele prezentate mai sus, rezidă necesitatea investigării criminalistice a accidentelor de circulație rutieră, indiferent de natura lor.

Investigarea criminalistică a infracțiunilor constituie o „artă”, iar criminalistica reprezintă „arta și tehnica investigațiilor penale”, în scopul aflării adevărului în cauzele penale, prin soluționarea temeinică și legală a acestora sub toate aspectele lor.

Prin dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere s-a constituit cadrul general pentru organizarea și efectuarea transporturilor rutiere de mărfuri și persoane pe teritoriul României, precum și a activităților conexe acestora, în condiții de siguranță și calitate, cu respectarea principiilor liberei concurențe, garantarea accesului liber și nediscriminatoriu la piața transportului rutier, protecția mediului înconjurător, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice și pentru satisfacerea necesitaților economiei naționale și a nevoilor de apărare ale țării.

Activitățile de transport rutier, precum și activitățile conexe acestora, se desfășoară astfel încât să fie respectate reglementările în vigoare privind condițiile de lucru, de exploatare a vehiculelor rutiere și de utilizare a infrastructurii rutiere, precum și condițiile privind siguranța circulației.

Pe baza conceptului de accident de circulație s-au efectuat în ultimii ani importante cercetări sociologice asupra circulației rutiere, cercetări care au urmărit să pună în lumină cauzele accidentelor de circulație și modalitățile combaterii și prevenirii acestui fenomen. Trebuie remarcat faptul că aceste investigații nu privesc infracțiunile care se comit în domeniul circulației rutiere ci, îmbrățișează un fenomen mult diferit (accidentul de circulație) a cărui sferă nu coincide decât în parte cu aceea a infracțiunii rutiere. În analiza cauzelor care determină infracțiunile rutiere, concluziile desprinse cu privire la cauzele accidentelor de circulație nu ar putea folosi decât parțial și din alte motive.

Cunoașterea și analiza cauzelor accidentelor de circulație ce provoacă, în medie, pe an, peste 1,5 milioane de oameni, iar aproximativ 35 de milioane de persoane sunt rănite anual din aceeași cauză, potrivit statisticii Organizației Mondiale a Sănătății, a oferit specialiștilor în domeniu suficiente argumente pentru a susține că aceste considerente nu sunt pe deplin accidentale, iar investigarea criminalistică a acestora este necesară, acordându-i totodată, o deosebită atenție.

Accidentele de circulație figurează printre principalele trei cauze de deces, după bolile cardio-vasculare și cancer.

Urmările accidentelor de circulație rutieră sunt cu atât mai tragice, cu cât victimele provin în cea mai mare parte din rândul populației tinere. Decesul nu reprezintă numai o tragedie familială, ci și o pierdere pentru societate având în vedere eforturile ce se depun pentru educarea și formarea profesională a tinerilor. Deci, accidentele de circulație rutieră pot fi considerate o adevărată boală a civilizației moderne, ceea ce impune abordarea cu seriozitate a fenomenului și punerea în practică a metodelor de prevenire în vederea reducerii numărului și consecințelor acestora.

Principala cauza de deces în rândul persoanelor cu vârste cuprinse între 5 și 29 de ani sunt accidentele de de circulație rutieră, iar aproape jumătate dintre cei care mor în astfel de tragedii sunt pietoni, bicicliști sau motocicliști. Potrivit unui amplu raport, întocmit de Organizația Mondială a Sănătății, 90% dintre accidentele rutiere mortale au loc în țările în curs de dezvoltare, iar patru cincimi dintre cei uciși în asemenea circumstanțe sunt persoane care nu se aflau în mașini.

1.4 Clasificarea accidentelor de circulație rutieră

Accidentele de circulație rutieră pot fi clasificate după următoarele criterii: accidente de circulație rutieră după gravitatea vătămării persoanelor; accidente de circulație rutieră după tipul coliziunii; accidente de circulație rutieră după configurația impactului și accidente de circulație rutieră după factorul determinant în producerea accidentului.

a. Accidente de circulație rutieră după gravitatea vătămării persoanelor.

După acest criteriu, accidentele de circulație rutieră se împart în:

– accidente grave;

– accidente ușoare.

b. Accidente de circulație rutieră după tipul coliziunii.

Aceste accidente de circulație rutieră sunt clasificate după tipul partenerilor de coliziune în accidente de tip:

– vehicul-vehicul;

– vehicul-mediu înconjurător;

– vehicul-pieton;

– vehicul-alt participant la traficul rutier.

c. Accidente de circulație rutieră după configurația impactului.

Accidentele specifice impactului de tip vehicul-vehicul, pot fi:

– cu impact frontal;

– cu impact lateral;

– cu impact din spate;

– cu impact oblic;

d. Clasificarea accidentelor de circulație rutieră după factorul determinant în producerea accidentului.

Ca factori determinanți ai producerii accidentelor de circulație rutieră pot fi considerați:

– factorul uman;

– factorii tehnici (autovehicul);

– factorii de mediu.

Alți autori, clasifică accidentele de circulație rutieră astfel:

– coliziunea mijloacelor de transport;

– răsturnarea și avarierea unor vehicule;

– lovirea unor obiecte fixe aflate pe părțile laterale ale drumului public;

– căderea unui călător, încărcător, însoțitor etc. de pe scară sau din caroserie;

– lovirea unor pietoniș.a.

1.5 Dinamica accidentelor de circulație rutieră

Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluția privind îmbunătățirea siguranței rutiere, prin care perioada 2011-2020 a fost declarată „Decada acțiunilor pentru siguranța rutieră”.

Comisia Europeană a stabilit ca obiectiv general reducerea cu 50%, până în anul 2020, a numărului de persoane decedate în accidente rutiere pe șoselele Uniunii Europene.

Organizația Mondială a Sănătății, în cadrul raportului „European Facts and Global Status Report on Road Safety 2013”, a stabilit că pietonii, alături de bicicliști și utilizatori de vehicule motorizate cu două sau trei roți, sunt categorii vulnerabile de participanți la trafic, aceștia reprezentând 43% dintre persoanele care mor în accidente rutiere.

Aproximativ o treime dintre accidentele rutiere grave – 32,7% au fost generate de indisciplina pietonilor (1901 accidente grave) și neacordarea priorității de trecere a pietonilor de către conducătorii de autovehicule (865 accidente grave).

În majoritatea cazurilor în care au fost implicați pietoni, evenimentele rutiere au fost produse din vina acestora ca urmare a traversării neregulamentare sau a prezenței acestora pe partea carosabilă (169 de persoane au decedat în anul 2014 din acestă cauză). În ultimii ani, indisciplina pietonilor a reprezentat principala cauză a accidentelor de circulație rutieră grave.

Dinamica accidentelor grave de circulație rutieră (2009-2014) în raport de principalele cauze ale producerii.

Distribuția victimizării pe categorii de participanți la trafic în anul 2014:

– Pietoni: 670 persoane decedate și 2.576 persoane rănite grav;

– Bicicliști: 148 persoane decedate și 812 persoane rănite grav;

– Conducători de vehicule: 527 persoane decedate și 2.190 persoane rănite grav;

– Pasageri: 422 persoane decedate și 2.320 persoane rănite grav.

Distribuția victimizării cu implicarea pietonilor în trafic:

Pietonii sunt cei mai vulnerabili participanți la trafic. În cursul anului 2014, 670 pietoni au decedat (- 37% din totalul persoanelor decedate); 2.576 au fost răniți grav (– 31,7% din totalul persoanelor rănite grav), iar 3.006 au fost răniți ușor (- 12,4% din total).

Victimizarea pietonilor în raport de vârstă:

– persoanele vârstnice – 44% dintre pietonii decedați în accidente rutiere aveau peste 60 de ani;

– minorii – 22% din totalul persoanelor rănite grav sunt minori.

Pietonii reprezintă categoria de participanți la trafic cea mai numeroasă, indisciplinată și vulnerabilă.

Cauzele victimizării pietonilor prin accidentele de circulație rutieră sunt:

– nivelul scăzut de percepție a riscului rutier;

– neglijență în respectarea normelor rutiere;

– grabă/comoditate;

– infrastructură rutieră deficitară/nemodernizată.

Indisciplina pietonală se manifestă prin:

– traversarea neregulamentară;

– folosirea incorectă a drumului public;

– pietoni pe carosabil;

– neasigurarea înainte de efectuarea traversării.

Comportamentul automobiliștilor, se manifestă prin:

– neacordarea priorității de trecere pietonilor de către conducătorii de autovehicule;

– viteza;

– neatenția.

Conform datelor furnizate de Centrul INFOTRAFIC din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, de la începutul anului 2015 și pâna la 01.09.2015 s-au produs un număr de 3.303 de accidente grave de circulație rutieră, în urma cărora un număr de 623 persoane și-au pierdut viața, iar un număr de 3.262 persoane au fost rănite sau rănite grav.

Dinamica accidentelor grave de circulație rutieră, la nivel național, pe luni, se prezintă astfel:

– ianuarie 2015 s-au înregistrat 224 accidente rutiere grave, în urma cărora 40 de persoane și-au pierdut viața, iar un număr de 227 au fost rănite grav;

– februarie 2015 s-au înregistrat 366 accidente rutiere grave, în urma cărora 84 de persoane și-au pierdut viața, iar un număr de 352 au fost rănite grav;

– martie 2015 s-au înregistrat 261 accidente rutiere grave, în urma cărora 50 de persoane și-au pierdut viața, iar un număr de 242 au fost rănite grav;

– aprilie 2015 s-au înregistrat 374 accidente rutiere grave, în urma cărora 53 de persoane și-au pierdut viața, iar un număr de 357 au fost rănite grav;

– mai 2015 s-au înregistrat 283 accidente rutiere grave, în urma cărora 46 de persoane și-au pierdut viața, iar un număr de 269 au fost rănite grav;

– iunie 2015 s-au înregistrat 540 accidente rutiere grave, în urma cărora 89 de persoane și-au pierdut viața, iar un număr de 560 au fost rănite grav;

– iulie 2015 s-au înregistrat 619 accidente rutiere grave, în urma cărora 121 de persoane și-au pierdut viața, iar un număr de 592 au fost rănite grav;

– august 2015 s-au înregistrat 636 accidente rutiere grave, în urma cărora 140 de persoane și-au pierdut viața, iar un număr de 663 de persoane au fost rănite sau rănite grav.

În statistica întocmită pe zile și luni de Centrul infotrafic din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, se menționează faptul că, în zilele de 26 februarie 2015; 5, 6 și 20 aprilie 2015; 17 mai 2015; 5, 11 și 22 iunie 2015, precum și în zilele de 3 și 14 auguat 2015, în urma accidentelor rutiere nu a survenit decesul nici unei persoane.

Principala cauza a accidentelor de circulație rutieră este traversarea neregulamentară a pietonilor, lipsa trotuarelor în mediul rural, neadaptarea vitezei la condițiile de drum și conducerea sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe psihoactive. Cele mai multe accidente de circulație rutieră și cele mai grave, se produc în localități urbane, respectiv 45% din totalul accidentelor, în mediul rural 32% și în afara localităților 23%. Aproape 70% din evenimentele de circulație rutieră se datorează implicării autoturismelor, iar celelalte autovehicule aducându-și aportul astfel: autocamioane 20%, automacarale 2%, autocisterne 8%, iar autobuzele și tramvaiele circa 2%.

Studiile și statisticile efectuate în țara noastră evidențiază că, în medie, din cinci accidente de circulație rutieră grave, trei s-au produs din culpa exclusivă a victimei, respectiv s-au datorat culpei pietonilor. Totodată, din aceleași statistici rezultă că dintre persoanele care și-au pierdut viața ca urmare a accidentelor de circulație rutieră, un procent de 65% au fost pietoni, 20% conducători auto, iar restul de 15% fiind persoane aflate în autovehiculele accidentate.

Dacă avem în vedere faptul că, la cele menționate mai sus, trebuie adăugate și cheltuielile ocazionate de spitalizarea persoanelor ranite grav sau rănite, precum și diminuarea capacității de muncă a acestora, se va ajunge la concluzia că este necesară acordarea unei atenții sporite în prevenirea accidentelor de circulație rutieră, a cercetării împrejurărilor și a cauzelor ce le generează, precum și a îmbunătățirii elementelor ce concură la siguranța circulației rutiere.

CAPITOLUL II

CAUZELE ȘI FACTORII CARE CONCURĂ LA PRODUCEREA ACCIDENTELOR DE CIRCULAȚIE RUTIERĂ

2.1 Cauzele accidentelor de circulație rutieră

În urma cercetării accidentelor de circulație rutieră, organele judiciare trebuie să stabilească, în fiecare caz în parte, cauzele care au dus la producerea consecințelor, precum și a împrejurărilor și condițiilor favorizatoare.

Printre cauzele generatoare de evenimente rutiere grave, putem enumera următoarele:

– viteza neadaptată la condițiile de trafic rutier, în special la starea drumului și la condițiile meteorologice;

– traversarea nrregulamentară de către pietoni;

– neacordarea de prioritate pietonilor care traversează regulamentar;

– neacordarea de prioritate vehiculelor;

– conducerea imprudentă (neatenția și visatul cu ochii deschiși la volan – 62%, folosirea telefonului mobil – 12%, interesul pentru un eveniment, obiect, persoană din exterior – 7%, conversațiile cu ceilalți ocupanți – 5%, folosirea sau căutatul unui obiect din mașină – 2%, mâncatul și băutul la volan în timpul mersului – 2%, setarea volumului și a climatizării – 2%, folosirea altor sisteme adiacente mașinii: reglarea oglinzilor laterale sau a scaunelor – 1%, mișcarea unui animal de companie sau a unei insecte în habitaclul – 1% și fumatul – 1%);

– starea tehnică necorespunzătoare a autovehiculelor, datorată neefectuării verificărilor tehnice anuale ori ignorării unor defecțiuni la sistemele de direcție, frânare, iluminare-semnalizare;

– starea necorespunzătoare a unor drumuri și lipsa ori amplasarea defectuoasă a unor indicatoare rutiere;

– aprecierea eronată a unor situații, fie din cauza lipsei de experiență la volan, fie din cauza oboselii, consumului de alcool ori a altor substanțe psihoactive, medicamente ș.a.

În literatura de specialitate se arată că, prin stabilirea acțiunii care a determinat accidentul de circulație rutieră se poate determina cine este autorul acestuia, și prin urmare, cine poate fi tras la răspundere penală, materială sau morală, acesta fiind sensul cercetării raportului de cauzalitate în domeniu.

Studierea și analiza situațiilor statistice privind accidentele de circulație rutieră permit instituțiilor, autorităților și serviciilor în domeniu siguranței circulației rutiere, o cooperare instituțională permanentă privind aplicarea unui “Management integrat în domeniul siguranței rutiere, al prevenirii incidentelor de trafic și al asigurării stării de legalitate”.

Având în vedere pericolul deosebit pe care îl reprezintă infracțiunile comise ca urmare a nerespectării normelor penale privind siguranța circulației pe drumurile publice, suferințele și dramele pe care acestea le generează, precum și pagubele materiale pricinuite este imperios necesară organizarea și desfășurarea unei activități științifice, continue și perseverente de prevenire.

După unii autori și din cele ce rezultă din evidențele de specialitate, potrivit structurii factorilor antrenați în circulația rutieră, se apreciază că, accidentele sunt provocate de acțiunea a trei categorii de factori, aflați frecvent într-o anumită interdependență: factorul uman, factorul tehnic și factorul rutier.

După alți autori, factorii care concură la producerea accidentelor de circulație rutieră pot fi grupați în două mari categotii: factori interni și factori externi. Dintre acești factori amintim:

– caracteristicile și starea drumului deschis circulației publice;

– condițiile meteorologice și de vizibilitate;

– intensificarea traficului rutier pe artera respectivă;

– starea autovehiculelor angajate în accident;

– starea și comportamentul participanților la traficul rutier.

2.2 Caracteristicile și starea drumului public

Analizele statistice efectuate atât în plan național, cât și în plan internațional, demonstrează că accidentele de circulație rutieră nu sunt întâmplătoare și nici imprevizibile sau inevitabile, întâmplătoare fiind numai apariția lor la un moment dat.

Accidentele datorate factorilor rutieri, specifici caracteristicilor constructive și de amenajare a căilor de comunicație (drumuri, șosele, autostrăzi), de exemplu, starea proastă a suprastructurii asfaltice, lipsa de vizibilitate, poduri înguste, intersecțiile dintre arterele circulate intens, existența unor obstacole în imediata apropiere a părții carosabile ș.a., sunt surse importante de pericol, pentru deplasarea vehiculelor și a pietonilor.

Luarea măsurilor legale în cazul în care se constată încălcări ale normelor privind circulația pe drumurile publice se realizează de către polițiștii rutieri din cadrul Poliției Române – ofițeri și agenți de poliție specializați și anume desemnați prin dispoziție a inspectorului general al Inspectoratului General al Poliției Române, iar în punctele de trecere a frontierei de stat a României, polițiștii de frontieră au și atribuția de a aplica sancțiuni în cazul în care constată contravenții la regimul circulației pe drumurile publice.

În vederea aprecierii cât mai exacte a împrejurărilor în care s-a prosus accidentul de circulație rutieră, precum și a altor factori care au intervenit în relația autovehicul-conducător auto-victimă, organele judiciare trebuie să se edifice asupra drumului public deschis circulației rutiere sau a porțiunii de drum unde s-a produs evenimentul rutier.

Orice drum reprezintă un complex de construcții și amenajări destinate circulației mijloacelor de transport și deservirii acsteia. Construcțiile și amenajările se execută pe o fâșie de teren denumită zona drumului și sunt necesare atât pentru învingerea dificultăților de relief pe care le prezintă terenul în forma sa naturală, cât și pentru a se asigura părții superioare a căii, o suprafață de rulare cât mai bună.

Îndepărtarea neregularităților de teren, presupune efectuarea unor lucrări de terasamente (săpături și umpluturi de pământ), lucrări de apărare-consolidare, asanare și protecție (ziduri de sprijin, drenuri, pereuri etc.) și lucrări de artă (poduri, podețe, tunele). Totalitatea acestor lucrări menite să învingă dificultățile impuse de relief formează infrastructura drumului.

Elementele caracteristice ce definesc forma unui drum în plan, în profil longitudinal și transversal, constituie elemente geometrice ale drumului.

Infrastructura și suprastructura alcătuiesc cele două părți principale ale unui drum. Dacă se consideră o secțiune transversală printr-un drum, partea centrală a suprafeței căii de acces este destinată circulației vehiculelor și se numește parte carosabilă sau cale, fiind mărginită de două fâșii laterale numite acostamente.

Partea carosabilă și acostamentele alcătuiesc în plan, platforma drumului.

Având în vedere că principalele probleme ce se pun la proiectarea drumurilor sunt legate de stabilirea unor caracteristici geometrice, atât în plan orizontal, cât și în profil longitudinal și profil transversal, care să asigure, pe de o parte, circulația sigură și comodă a autovehiculelor, cu viteza cerută prin condițiile de proiectare, iar pe de altă parte, să permită o cât mai bună adaptare a traseului la teren și executarea lucrărilor cu un preț de cost cât mai redus, organele de urmărire penală trebuie să lămurească ce secțiune are drumul în profil longitudinal, în pantă sau rampă. Aceeași importanță trebuie acordată și profilului transversal al drumului, rambleu ori debleu. Cele mai des întâlnite elemente geometrice sunt: aliniamentele, curbele, declivitățile, lățimea părții carosabile și acostamentele.

Aliniamentul este o porțiune dreaptă din traseul unei căi de comunicație cuprinsă între două curbe consecutive. Lungimea aliniamentelor, frecvența curbelor și mărimea razelor depind de relieful regiunii, de viteza de proiectare, de condițiile geologice, hidrologice și alte condiții naturale și locale care determină existența unor puncte obligate sau evitarea unor sectoare necorespunzătoare și deci, fac necesară frângerea aliniamentelor și racordarea lor prin curbe.

Aliniamentele se racordează între ele, cel mai frecvent, prin curbe arc de cerc a căror rază trebuie să fie mai mare sau cel puțin egală cu raza minimă

Existența curbelor, oferă posibilitatea stabilirii măsurilor de conduită preventivă pe care trebuia să le ia conducătorul autovehiculului, având în vedere prevederile legale ce reglementează ca în anumite situații, viteza pentru atacarea virajelor trebuie mult și din timp redusă, raza de curbură fiind elementul geometric ce infuențează direct asupra stabilității și înscrieii autovehiculului în curbă.

Organele de urmărire penală, lămurind aceste aspecte vor putea ca, ulterior, să stabilească dacă conducătorul auto a rulat cu viteza corespunzătoare prevederilor legale și impusă de unele restricții de viteză în zonă ori dacă victima, prin acțiunile sau inacțiunile sale, a contribuit sau nu, parțial sau în exclusivitate, la producerea accidentului de circulație rutieră.

Cu privire la partea carosabilă sau calea: porțiunea centrală a drumului, denumită și partea centrala special amenajată pentru circulația vehiculelor, trebuie stabilită lățimea acesteia, numărul de benzi pe sensul de circulație, existența indicatoarelor și a bordurilor de încadrare, a acostamentelor. O deosebită atenție trebuie acordată existenței indicatoarelor rutiere, a marcajelor transversale și longitudinale, în funcție de care se poate aprecia atât comportamentul participanților la trafic, cât și alte elemente care pot demonstra mecanismul producerii evenimentului rutier, precum și cauzele care l-au generat.

În investigarea criminalistică ce se efectuează la locul evenimentului trebuie să se acorde o deosebită atenție și lămuririi problemei privind învelișul drumului. Tipurile de îmbrăcăminți (învelișuri) rutiere moderne sunt: îmbrăcăminți rutiere bituminoase, îmbrăcăminți rutiere din beton de ciment, din beton de ciment armat și îmbrăcăminți rutiere din piatră fasonată. Pe lângă acestea mai întâlnim și învelișuri din pietriș, pamânt , nisip, etc.

Având în vedere că învelișul sau îmbrăcămintea rutieră a părții carosabile poate fi alcătuită din unul sau două straturi, care suportă direct acțiunea traficului rutier și a factorilor climaterici, este importantă cunoașterea acestui aspect deoarece, în raport de suprafața ce acoperă calea de rulare se va putea calcula și coeficientul de aderență al pneurilor, acesta fiind un element esențial în stabilirea vitezei vehicului, atât înainte, cât și în momentul impactului.

În literatura de specialitate sunt prezentate mai multe circumstanțe care influențează fiziologia conducerii și limitele de adaptabilitate ale conducătorului auto, generate de caracteristicile geometrice și topometrice rutiere, astfel: lățimea benzii de circulație are efect asupra capacității de conducere a vehiculului, reducerea lățimii benzii de circulație produce efect psihologic asupra conducătorului auto, starea căii rutiere, formarea unor declivități mari în îmbrăcămintea drumului și nesemnalizate pot duce la producerea unor defecțiuni la sistemele de direcție și de rulare a autovehiculului.

Toate aspectele prezentate mai sus, prezintă importanță în aprecierea corectă a situației de la fața locului, a condițiilor și împrejurărilor care au concurat la producerea evenimentului, iar în coroborare cu alte mijloace de probă administrate în cauză, la stabilirea vinovăției personelor implicate în evenimentul rutier.

2.3 Condițiile meteorologice și de vizibilitate

Vizibilitatea în sectorul de drum pe care a avut loc evenimentul rutier este determinată în primul rând, de starea și caracteristicile drumului deschis circulației publice, iar în al doilea rând, de condițiile meteorologice existente în momentul producerii evenimentului rutier.

Vizibilitatea este influențată de natura și caracteristicile drumului deschis circulației publice, de condițiile meteorologice, de existența vegetației, de circulația pe timp de zi sau de noapte, de experiența conducătorului auto, intensitatea circulației etc.

Condițiile meteorologice cuprind totalitatea fenomenelor meteorologice dintr-o anumită perioadă de timp și dintr-o suprafață de teren determinată, având o importanță deosebită pentru desfășurarea în siguranță a circulației rutiere. Condițiile meteorologice pot fi normale și grele sau nefavorabile. Condițiile meteorologice nefavorabile cum ar fi ceața, ploaia, ninsoarea, poleiul care face drumul alunecos, reduc substanțial vizibilitatea, afectând totodată și capacitatea de conducere a persoanei, prin suprasolicitarea sistemului nervos.

Toate aspectele prezentate trebuie avute în vedere întrucât, pot duce la stabilirea situației exacte de la fața locului, cât și în aprecierea declarațiilor suspectului, martorilor ori ale persoanelor vătămate.

2.4 Intensitatea traficului rutier pe artera de circulație unde s-a comis accidentul de circulație rutieră

În vederea obținerii unei imagini cât mai clare a mecanismului producerii accidentului de circulație rutieră și a cauzelor care au generat și concurat la producerea acestuia, organele de urmărire penală prin activitățile pe care le desfășoară în timpul cercetării, trebuie să stabilească și intensitatea fluxului de trafic rutier pe segmentul de drum în momentul producerii evenimentului.

Fluxurile de trafic rutier sunt constituite din entități de trafic eterogene deci, sunt formate din vehicule care interacționează unele cu altele și, de asemenea, cu drumul și mediul înconjurător. Spațiul ocupat, viteza de deplasare sau durata de ocupare a aceluiași element al infrastructurii, sunt mărimi caracteristice fluxului de trafic.

Un flux rutier, pe o arteră, are anumite caracteristici ce variază atât în timp cât și în spațiu. Însă, chiar dacă acestea variază, există o plajă rezonabilă de valori ale comportamentului conducătorilor vehiculelor și a fluxurilor rutiere în ansamblu.

Deplasarea autovehiculelor pe drumurile deschise circulației publice se poate analiza prin intermediul a două grupe de parametri:

– parametri microscopici, ce caracterizează poziția vehiculului singular, considerat entitate în mișcare pe un drum și analizat în consecință prin intermediul particularităților deplasării;

– parametri macroscopici, ce definesc comportamentul grupurilor de vehicule ca ansamblu, pe un tronson rutier, la un moment dat sau într-o perioadă de timp. Aceștia, constituie grupa de parametri ce caracterizează deplasarea fluxurilor de vehicule, reprezentând la nivel global starea traficului pe sectoare de drum, de la nivelul unei artere rutiere până la aglomerare urbană sau regiune.

Din grupa parametrilor macroscopici de trafic fac parte:

– debitul traficului care este repartiția vehiculelor în timp pentru un sector de drum;

– densitatea fluxului care reprezintă valoarea atașată repartiției de vehicule în spațiu;

– viteza medie spațială ce permite o evaluare cantitativă a traficului și se obține prin medierea valorilor înregistrate pentru vehiculele care trec printr-un punct;

– câmpul de viteze care este viteza unică v(x,t) asociată fiecărui moment t, pentru un punct x.

Crescând intensitatea și viteza de circulație apare pericolul coliziunii vehiculelor care circulă pe aceeași bandă, datorită frânării bruște și a nepăstrării distanței între vehiculele care se succed. Elementele care limitează și frecvent întrerup fluența traficului rutier sunt: intersecțiile la același nivel, abundența de indicatoare, reclame, panouri care distrag atenția conducătorilor auto, circulația pe aliniamente lungi și monotone care pot conduce la oboseală și, uneori, adormirea la volan.

Importanța stabilirii acestei probleme, constă în stabilirea vizibilității, influențată de prezența pe artera de circulație a altor vehicule, precum și pentru evidențierea faptului dacă persoana care se afla la volan a respectat sau nu obligațiile ce-i reveneau, în condițiile deplasării pe o arteră intens circulată.

2.5 Starea autovehiculelor angajate în accident

Unele dintre accidentele de circulație rutieră se datorează factorilor tehnici aparținând autovehiculului, cum ar fi de exemplu cele cauzate de defectarea sau proasta funcționare a sistemelor de frânare, de direcție, rulare și semnalizare.

Situarea printre cauzele evenimentelor rutiere a defecțiunilor tehnice trebuie uneori corelată cu influența factorului uman, în sensul lipsei de preocupare pentru construirea, întreținerea și revizia corespunzătoare a autovehiculelor.

Autovehiculele angajate într-un eveniment rutier, pot prezenta coliziuni de cele mai diverse tipuri, cum ar fi: coliziuni de tip frontal, față-spate, lateral, coliziunea cu autovehiculul depășit ținându-se cont, la acest tip, în timpul coliziunii și de calculul traiectoriei după ciocnire, iar după aspectul numărului de dimensiuni cu care autovehiculul intră în impact, coliziunile pot fi unidimensionale sau bidimensionale.

Deformarea autovehiculului în timpul coliziunii este dependentă nu numai de viteză, ci și de locul impactului. Vitezele de impact mai mici pot cauza deformări mari, dacă coliziunea are loc în vecinătatea centrului de greutate al caroseriei autovehiculului.

Organele de urmărire penală, în investigarea criminalistică a evenimentului rutier au sarcina de a lămuri cauzele producerii acestuia și, în raport de tipul coliziunilor, de a stabili mecanismul producerii accidentului rutier.

Cauzele principale ale coliziunilor de tip frontal sunt rezultatul acțiunilor/inacțiunilor conducătorilor auto privind intrarea greșită într-un viraj, depășirea fără asigurare față de alte vehicule, explozia unui pneu, oboseala sau adormirea la volan. Coliziunile față-spate se produc, în special, pe șoselele aglomerate din afara localităților și în traficul urban, care se datorează, fie nerespectării distanței corespunzătoare față de autovehiculul din față, raportat la viteza de deplasare și condițiile de drum, fie defecținilor existente la sistemul de frânare, iluminare, semnalizare ori direcție.

Cu privire la coliziunile de tip lateral, acestea se produc adesea în intersecții, datorită neacordării priorității de trecere ori a nerespectării semnificației culorii semaforului electric, precum și datorită preselectării defectuoase a benzii de circulație rutieră sau schimbarea bruscă a direcției de mers.

Lămurirea aspectelor, prezentate mai sus, cu privire la starea autovehiculelor angajate în accidentul de circulație rutieră, prezintă importanță pentru următoarele considerente:

– dau posibilitatea stabilirii exacte a împrejurărilor producerii evenimentului de circulație rutieră, a vitezei de impact, a poziției relative a autovehiculelor implicate etc.;

– pot duce la stabilirea unei imagini clare, atât cu privire la manevrele efectuate de către conducătorul auto, anterior impactului, cât și cu privire la persoanele vinovate de nerespectarea regulilor privind circulația rutieră pe drumurile publice;

– oferă posibilitatea evidențierii defecțiunilor tehnice pe care le prezenta autovehiculul în momentul producerii accidentului și, pe acestă bază, posibilitatea stabilirii legăturii de cauzalitate dintre acestea și rezultatul produs;

– asigură stabilirea, iar ulterior evaluarea corectă a avariilor, respectiv a pagubelor cauzate prin evenimentul rutier;

– sunt de natură să conducă la o încadrare juridică corespunzătoare a faptelor comise.

Stabilirea stării tehnice a autovehiculului sau autovehiculelor implicate în accident trebuie făcută imediat după producerea accidentului, întrucât, ulterior se produc anumite modificări cu unele consecințe negative pe care le antrenează și cu efect direct în determinarea cauzelor și a mecanismului de producere a evenimentului rutier, implicit a vinovăției.

2.5 Starea și comportamentul participanților la traficul rutier

Accidentele de circulație rutieră datorate factorului uman au, în ordine următoarele cauze: excesul de viteză, neatenția pietonilor, depășirea neregulamentară, neasigurarea priorității de trecere, conducerea sub influența băuturilor alcoolice, conducerea imprudentă, nesemnalizarea la schimbarea direacției de mers, neasigurarea la trecerile de nivel cu calea ferată, starea de oboseală, afecțiuni medicale, adormirea la volan, nerespectarea culorii semaforului electric sau a semnalelor agentului de poliție rutieră, conducerea fără permis etc..

De fapt, factorii interni care contribuie la producerea evenimentelor de circulație rutieră sunt reprezentați de factorul uman, conducători auto, pietoni, motocicliști, bicicliști etc., dinamica accidentelor fiind, în principal, legată nemijlocit de conduita celui aflat la volan.

Accidentele datorate factorului uman dețin o pondere covârșitoare, reprezentând circa 90% din totalul evenimentelor de trafic rutier, având cauze principale, în ordine, excesul de viteză, neatenția pietonilor, depășirea neregulamentară și conducerea sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe.

Consumul băuturilor alcoolice sau a altor substanțe (în textul de lege se face referire la substanțe psihoactive), prin efectele lor, încetinesc funcționalitatea sistemului nervos central; blochează o parte din mesajele care ar trebui să ajungă la creier, alterând simțurile: percepțiile, emoțiile, mișcarea, vederea și auzul. De asemenea, persoanele care abuzează de alcool își pierd concentrarea, abilitatea de a se exprima coerent sau de a-și menține echilibrul, sunt dezorientate și confuze.

În funcție de persoană, intoxicația alcoolică poate face consumatorul extrem de prietenos și vorbăreț sau foarte agresiv și nervos. Intoxicația cu alcool, rezultă atunci când sunt consumate cantități foarte mari de alcool într-o perioadă de timp scurtă. Viteza de reacție este diminuată dramatic, motiv pentru care este interzisă conducerea autovehiculelor după consumarea băuturilor alcoolice.

De aceea, consumul de alcool sau al altor substanțe psihoactive, prin efectele lor afectează puternic capacitatea de conducere auto și se constituie astfel, într-o mare măsură, o importantă cauză a producerii accidentelor de circulație rutieră.

Din punct de vedere al cercetării, starea conducătorului auto și a victimei în momentul impactului, pe fondul consumului de alcool sau a altor substanțe, are importanță deosebită, pe de o parte, pentru elucidarea mecanismului producerii accidentului și stabilirii vinovăției iar, pe de altă parte, pentru extinderea cercetărilor în cauză cu privire și la sîvârșirea altor infracțiuni.

Organele de urmărire penală, în vederea formării unei imagini cât mai corecte și cât mai complete asupra conducătorului auto, trebuie să stabilească ce activități a desfășurat acesta după producerea accidentului, respectiv dacă a oprit și a acordat primul ajutor victimei, dacă a anunțat imediat organele de poliție, dacă a modificat sau a șters urmele accidentului de circulație rutieră, dacă a părăsit locul faptei, dacă a abandonat autovehiculul implicat în accident ș.a.

În legătură cu victimele, organele de urmărire penală trebuie să stabilească ce calitate au avut în trafic: pietoni, biciclisti, motocicliști, însoțitori, pasageri, ocupanți ai altor mijloace de transport, locul pe care-l ocupau, acțiunile întreprinse înainte de accident, manevrele efectuate pentru evitarea coliziunii, contribuția la producerea accidentului de circulație rutieră.

Pornind de la cele menționate mai sus, organele de urmărire penală trebuie să elucideze, pe lângă calitatea avută în evenimentul rutier și următoarele aspecte:

– direcția în care se deplasa victima în momentul în care a fost lovită de autovehicul;

– distanța parcursă de la trotuar sau acostament spre axul drumului ori de la ultimul loc de oprire până la locul impactului;

– viteza de deplasare;

– starea fizico-psihică a victimei.

Lămurind toate aspectele enumerate, organele de urmărire penală vor putea aprecia exact împrejurările în care s-a produs accidentul de circulație rutieră, contribuția fiecărui participant la comiterea lui și posibilitatea reală pe care a avut-o conducătorul auto în evitarea impactului. Toate aceste date trebuie coroborate cu viteza de deplasare a autovehiculului implicat în accident, întrucât, se cunoaște faptul că dacă viteza de rulare este mai mare, posibilitatea de evitare a accidentului rutier este mai mică.

În literatura de specialitate, se arată că, în raport cu viteza, crește sau descrește, atât timpul, cât și distanța de oprire deci, distanța parcursă de la observarea obstacolului, în raport cu viteza de deplasare a autovehiculului, este de natură să confirme dacă exista sau nu posibilitatea evitării impactului.

De asemenea, viteza de deplasare a pietonului constituie un factor important în lămurirea mecanismului producerii accidentului.

Fluiditatea și siguranța circulației rutiere sunt cele două imperative majore ale traficului rutier modern, fiind realizabile numai în condițiile strictei respectări, de către toți participanții la trafic, a tuturor normelor legale și tehnice ce reglementează modul de desfășurare a circulației pe drumurile deschise circulației publice. Nerespectarea prescripțiilor acestor norme se soldează, aproape fără excepție, cu perturbarea cursivității traficului rutier și deseori cu urmări dintre cele mai grave pentru viața, sănătatea și integritatea corporală a unor persoane ori cu pagube materiale însemnate.

Organele de urmărire penală, în cazul accidentului de circulație rutieră în urma căruia a rezultat decesul unei persoane, al săvârșirii infracțiunii de ucidere din culpă, primordial este de a stabili legătura de cauzalitate și accidentul rutier produs, iar când din impact a rezultat vătămarea integrității corporale a uneia sau mai multor persoane este necesară problema stabilirii identității victimei, care prezintă o importanță deosebită.

Victimele accidentului de circulație rutieră în urma acestui eveniment pot suferi fie leziuni produse prin impact direct, fie leziuni prin contact indirect.

Din punct de vedere medico-legal, leziunile traumatice și aspectele lor morfologice mai importante sunt: echimozele, escoriațiile, plăgile și fracturile.

Gravitatea leziunilor este dată de viteza de deplasare a autovehiculului, care condiționează cantitatea de energie cinetică ce se dezvoltă în momentul impactului. În cazul victimelor ocupante ale unor mijloace de transport, volanul, bordul, parbrizul, oglinda retrovizoare interioară și alte componente, pot produce leziuni ale craniului, coloanei vertebrale, toracelui, bazinului ori membrelor. Cu privire la pietonul implicat în accidentul rutier, acesta poate suferi leziuni simple (prin lovire, strivire, comprimare) sau complexe rezultate din asocierea a două sau mai multe mecanisme lezionale simple.

Pentru organele de urmărire penală se impune cunoașterea unor noțiuni generale de medicină legală, necesare pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor existente pe autovehiculul implicat în accidentul de trafic rutier, avându-se în vedere corespondența dintre acestea și urmele de pe corpul victimei.

Felul și natura leziunilor produse, de multe ori, indică poziția ocupată de pasageri în autovehiculul care a fost implicat în accidentul de circulație rutieră.

De asemenea, în raport cu leziunile constatate organele de urmărire penală au posibilitatea de a prefigura, încă din momentul cercetării la fața locului, viitoarea încadrare juridică (ucidere din culpă, vătămare corporală din culpă în forma simplă ori vătămare corporală din culpă în forma agravată), precum și ce măsuri se impun a fi luate, pentru administrarea probelor în vederea soluționării juste a cauzei.

CAPITOLUL III

INVESTIGAREA CRIMINALISTICĂ A LOCULUI FAPTEI ÎN CAZUL ACCIDENTELOR DE CIRCULAȚIE RUTIERĂ

3.1 Importanța, obiectul și sarcinile cercetării la fața locului în cazul

accidentelor de circulație rutieră

3.1.1 Importanța cercetării locului faptei în cazul accidentelor rutiere

Soluționarea cauzelor penale, îndeosebi a celor de mare periculozitate umană și socială, cum sunt omuciderile, violurile, tâlhăriile, furturile, distrugerile, accidentele sau catastrofele, debutează printr-un act deosebit de important, denumit cercetarea la fața locului. Aceasta face parte dintre acele activități procedurale cărora, cu tot caracterul lor așa-zis auxiliar, li se atribuie o semnificație deosebită în realizarea scopului procesului penal, întrucât, de această primă investigație, depinde direct aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana suspectului.

Importanța cercetării la fața locului este subliniată în literatura de specialitate atât procesual-penală, cât și criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în fața unui procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului.

Faptul că organul de urmărire penală, ca și instanța de judecată, au posibilitatea să investigheze direct la locul săvârșirii faptei și consecințele infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comisă fapta și să identifice pe autor prin descoperirea, fixarea, ridicarea și investigarea criminalistică a urmelor, precum și a mijloacelor materiale de probă este de natură să contribuie efectiv la realizarea scopului procesului penal.

Cercetarea la fața locului în cazul accidentelor de circulație rutieră reprezintă unul dintre cele mai importante acte de urmărire penală, cu caracter imediat și necesar, întrucât, de modul în care este efectuată aceasta, depinde direct soluționarea cauzei.

Datorită specificului acesteia, deși se supune regulilor generale tactice criminalistice și procesual penale, cercetării accidentelor de circulație rutieră îi sunt proprii și câteva particulartăți care se regăsesc, într-o formă sau alta, în întreaga metodologie a investigării accidentelor rutiere. Trebuie menționat, în acest context, că problematica și particularitățile cercetării la fața locului au stat în centrul atenției multor autori de specialitate.

Importanța efectuării cercetării la fața locului se explică și prin aceea că, locul săvârșirii faptei este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracțiune, precum și la autorul acesteia. De modul în care se efectuează întreaga cercetare, de căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, precum și de fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluționarea cauzei, identificarea autorului și a celorlalți participanți la fapta prevăzută de legea penală.

Cu atât mai mult este necesar să se sublinieze importanța unei asemenea activități procedurale, cu cât, existența infracțiunilor a căror soluționare se cere, este practic de neconceput fără cercetarea la fața locului.

3.1.2 Obiectul cercetării locului faptei în cazul accidentelor rutiere

Cercetarea la fața locului este o activitate desfășurată de organelede urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.

Potrivit art.192 alin. 2 din Codul de procedură penală, organele judiciare pot interzice persoanelor care se află sau vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane.

Conform dispozițiilor din Regulamentului de organizare și funcționare al Inspectoratului General al Poliției Române, cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație rutieră se efectuează de către formațiunile specializate cuprinse în structura organizatorică a Direcției Rutiere (Serviciile rutiere județene, Brigada rutieră din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București și Birourile de Poliție Autostrăzi). Cu privire la acest aspect, întâlnim următoarele situații: accidente de circulație simple soldate doar cu pagube materiale și accidente grave, soldate cu moartea sau rănirea unor persoane și pagube materiale, precum și accidente de circulație rutieră cu autori cunoscuți și accidente de circuleție rutieră cu autori necunoscuți.

Cercetarea la fața locului în cazul accidentelor grave (soldate cu victime omenești, pagube materiale mari ori cu părăsirea locului accidentului fără încuviințarea poliției sau a procurorului) se efectuează la nivelul municipiilor de către echipe ale poliției rutiere specializate în astfel de activități, care sunt prevăzute și dotate cu tehnica necesară, iar la nivelul județelor de către echipele specializate ale Inspectoratelor Județene de Poliție, compuse din ofițeri specializați în cercetarea accidentelor și specialiști criminaliști, care examinează locul accidentelor, descoperă, fixează și ridică urmele rămase la locul faptei, în vederea valorificări lor prin efectuarea unor constatări tehnico-științifice și expertize.

La nivelul sectoarelor municipiului București, a celorlalte municipii și orașe, precum și la nivelul comunelor, cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație rutieră simple, din categoria celor care se înregistrează numai pagube materiale, denumite generic “tamponări ușoare”, se realizează de către agenții de circulație fie prin deplasarea la locul faptei, fie prin examinarea autovehiculelor angajate în accident după ce au fost aduse la sediul Poliției, precum și de șefii posturilor de poliție comunale.

3.1.3 Sarcinile cercetării locului faptei în cazul accidentelor rutiere

Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație este orientată în două direcții importante:

– stabilirea împrejurărilor de loc, timp și mod în care s-a produs accidentul;

– descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor formate cu ocazia producerii accidentului.

Pe baza datelor obținute prin cercetarea la locul faptei, în care se include ascultarea persoanelor implicate în accident și a martorilor oculari, organul de urmărire penală are posibilitatea să formuleze primele versiuni referitoare la natura evenimentului. Elaborarea versiunilor, reprezintă o componentă de tactică criminalistică importantă a cercetării unor evenimente rutiere, în care autorul faptei a părăsit locul accidentului fără încuviințarea poliției sau a procurorului. Sub raport tactico-criminalistic, cercetarea accidentelor de circulație rutieră se poate împărți în două mari categorii:

– cercetarea accidentelor de circulație în care autorul a rămas la locul faptei, într-o situație asemănătoare aflându-se și cel care s-a reîntors la fața locului, după ce, de exemplu, a dus victima la spital;

– cercetarea accidentelor în care autorul a părăsit locul accidentului, ceea ce impune să se procedeze la identificarea autovehiculului și a conducătorului acestuia.

Pe baza unei bogate experiențe practice existente în materie, pot fi scoase în evidență principalele sarcini care revin cercetării la fața locului, în esență, acestea fiind următoarele:

a. Cunoașterea și investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată, a locului în care a fost săvârșită fapta, în vederea stabilirii și fixării particularităților sale. Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este denumită „scena” sau „ambianța” locului, servește la formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis accidentul de circulație rutieră, la determinarea poziției vehiculului/vehiculelor implicate și distanței dintre obiectele principale etc.;

b. Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor accidentului de circulație rutieră, a mijloacelor materiale de probă. Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la fața locului, este de natură să ofere indicii, cel puțin cu caracter general, cu privire la natura faptei și chiar la persoana autorului;

c. Obținerea de date cu privire la modul de producerea a accidentului de circulație rutieră, cu privire la persoana conducătorului auto și a victimei/victimelor, precum și la numărul de participanți în producerea accidentului. Din cercetarea locului faptei se poate stabili poziția și raportul de distanță dintre autovehicule, dintre victimă și vehicul, dintre vehicul și urme;

d. Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcție de condițiile concrete ale locului și momentului comiterii accidentului de circulație rutieră, se poate stabili dacă, și în ce măsură, manevrele conducătorului auto implicat în accident puteau fi percepute de cineva. Această precizare se impune deoarece nu sunt puține cazurile în care sunt găsiți imediat martori ai evenimentului.

Un rol important al cercetării directe a locului faptei este și acela de a permite elaborarea unor versiuni generale privind infracțiunile contra siguranței circulației pe drumurile publice și participanții la săvârșirea acestora.

3.2 Activitățile pe care trebuie să le desfășoare organele de urmărire penală în cazul accidentelor de circulație rutieră

Organele de urmărire penală, fiind sesizate cu privire la producerea unor accidente de circulație rutieră care au avut ca urmare decesul și rănirea unor persoane ori pagube materiale însemnate, trebuie să întreprindă următoarele măsuri urgente:

– Cercetarea la fața locului;

– Examinarea vehiculului/vehiculelor implicate în accidentul de circulație rutieră;

– Identificarea și ascultareaconducătorului auto implicat în accident, a martorilor oculari, precum și a persoanelor vătămate;

– Dispunerea unor constatări și a expertizelor;

– Identificarea, urmărirea și prinderea conducătorului auto implicat în accident în cazul părăsirii locului accidentului.

3.2.1 Cercetarea la fața locului în cazul accidentelor de circulație rutieră

Cercetarea la fața locului constituie punctul de plecare în administrarea probelor necesare soluționării legale și temeinice a accidentului de circulație rutieră, soldat cu decesul sau rănirea unor persoane ori producerea unor pagube materiale importante. Conform dispozițiilor legale, în cazul infracțiunilor contra siguranței circulației pe drumurile publice, precum și a infracțiunilor de ucidere din culpă și vătămare corporală din culpă, competența de cercetare revine organelor de cercetare ale poliției judiciare care își desfășoară activitatea sub conducerea și controlul nemijlocit al procurorului, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege, în care competența este dată altor organe de urmărire penală.

Având în vedere sintagma “locul săvârșirii infracțiunii” folosită de dispozițiile art. 41 alin. 2 din Codul de procedură penală care, este acoperitoare pentru expresia “fața locului”, pe care legiuitorul nu o definește, în accepțiunea de loc al săvârșirii infracțiunii în cazul accidentelor de circulație rutieră, înțelegem:

– locul impactului autovehicul-pieton;

– locul impactului autovehicul-autovehicul sau autovehicul-alt obstacol;

– locul în care a căzut însoțitorul din autovehicul, de pe scară ori din remorcă;

– porțiunea de carosabil pe care a fost târâtă victima;

– traseul parcurs de autovehicul pe carosabil din momentul impactului sau al coliziunii până la oprire;

– porțiunile de teren învecinate drumului deschis circulației publice în care au ajuns vehiculele sau părți din acestea după accident;

– locurile în care s-au descoperit rezultatele accidentului de circulație rutieră (ateliere, curți, garaje, magazii etc. în care a fost abandonat sau ascuns autovehiculul implicat în accident, precum și locul în care a fost descoperit corpul victimei);

– căile folosite pentru fuga de la locul accidentului.

Cercetarea la fața locului se desfășoară în fazele statică și dinamică.

De regulă, în faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în ansmblul său, cât și pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o modificare acestuia.

Faza dinamică este cea mai complexă și laborioasă etapă a cercetării la fața locului, întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a tuturor mijloacelor tehnico-științifice criminalistice aflate la dispoziția lor.

În faza statică a cercetării la fața locului a accidentului de circulație rutieră se determină limitele teritoriale ale locului faptei, iar ordinea de cercetare poate fi de la centru spre periferie sau de la periferie spre centru (concentrică), și se fixează aspectul general al locului, luându-se totodată măsurile necesare pentru păstrarea neschimbată a urmelor și probelor materiale, astfel:

3.2.1.1 Reguli tactice specifice cercetării la fața locului și măsuri preliminare

– informarea cu privire la situația existentă la fața locului și la echipamentul necesar pentru efectuarea în condiții optime a cercetării;

– deplasarea cu operativitate la locul accidentului;

– identificarea locului accidentului, a căilor de acces către acesta, a poziției autovehiculului/autovehiculelor implicate, a poziției victimei;

– personalul cu atribuții pe linie de poliție rutieră va lua măsuri imediate de redirijare, oprire a traficului în zona producerii accidentului (dacă acestea nu au fost luate deja) și de marcare corespunzătoare folosind conuri reflectorizante, bandă de interzicere a accesului, triunghiuri reflectorizante, mașini de poliție;

– membrii echipei de cercetare evaluează condițiile concrete la fața locului prin prisma numărului de victime prezente, a numărului de autoturisme implicate și a încărcăturii acestora, de specificul locului faptei. În funcție de această evaluare, membrii echipei solicită prezența unităților specializate, de exemplu echipe medicale, personal al Inspectoratului pentru Situații de Urgență sau alți specialiști, în funcție de natura și de amploarea evenimentului.

– furnizarea asistenței, siguranța proprie și evitarea unor pericole sunt prioritare în fața măsurilor de protecție a probelor;

– în cazul producerii unor evenimente cu consecințe potențial periculoase (contaminare chimică, biologică, radiologică, pericol de prăbușire, explozie etc.), se va interveni doar după ce unitățile specializate vor îndepărta pericolul. Personalul acestor unități de intervenție va fi atenționat cu privire la necesitatea protejării probelor și a minimalizării efectelor intervenției;

– acordarea ajutorului medical de către personalul specializat pentru salvarea vieții victimelor accidentului de circulație rutieră. Dacă victima a fost transportată la spital, se va marca cu cretă, pe carosabil, zona și dacă este posibil poziția în care a fost găsită aceasta;

– înlăturarea curioșilor;

– dacă există un pericol iminent care amenință viața victimei (de exemplu incendiu sau pericol de explozie) și dacă lucrătorul de poliție este în măsură să intervină, acesta va lua măsuri de salvare a victimei sau de reducere/îndepărtare a pericolului;

– identificarea și audierea martorilor oculari;

– dacă se impune, luarea măsurilor de protejare a bunurilor materiale prezente și care au legătură cu cauza. Aceste măsuri cad în sarcina personalului responsabil de protejarea locului faptei, în special polițiști din cadrul structurilor de ordine publică și jandarmi;

– marcarea aspectului inițial al locului faptei, stabilirea modificărilor care au fost aduse locului faptei și reconstituirea (pe cât posibil) a poziției originale a aspectelor modificate;

– stabilirea, după consultarea cu ceilalți lucrători de poliție, a modalității probabile de producere a accidentului;

– luarea și menținerea pe întreaga durată a cercetării a unor măsuri concrete de asigurare a protecției fizice a membrilor echipei de cercetare prin marcarea corespunzătoare, redirijarea/oprirea traficului (de către personalul cu atribuții pe linie de siguranța circulației rutiere), folosirea unui echipament corespunzător (reflectorizant), iluminare etc.

3.2.1.2 Cercetarea propriu-zisă

În această fază a cercetării dinamice se descoperă, relevă, fixează și ridică urmele slab vizibile cu ajutorul diverselor procedee sau mijloace tehnico-științifice din dotarea organelor de urmărire penală care efectuează cercetarea sau a specialistului criminalist, executându-se totodată și fotografiile de detaliu.

Sunt situații când, până la sosirea organului care efectuează cercetarea la fața locului, se produc modificări în sensul că se deplasează autovehiculul din poziția inițială, se înlătură obiectele distruse în vederea degajării și restabilirii circulației. Eventualele schimbări care au avut loc vor fi consemnate în procesul-verbal de cercetare la fața locului care se va întocmi ulterior sau vor fi verificate în cadrul unei activități distincte, cum este reconstituirea.

Cercetarea la fața locului a accidentelor de circulație rutieră trebuie să urmărească, atât fixarea împrejurărilor nefavorabile cât și a celor favorabile autorului accidentului, precum și toate aspectele care ar putea agrava sau atenua răspunderea sa.

Deși de cele mai multe ori, repetarea activității de cercetare la fața locului nu dă rezultate satisfăcătoare, totuși se poate recurge la repetarea cercetării atunci când:

• prima cercetare la fața locului s-a efectuat în condiții neprielnice (luminozitate redusă, vizibilitatea scăzută, timp meteo nefavorabil etc.);

• prima cercetare la fața locului s-a efectuat necorespunzător calitativ sau de către o persoană necalificată;

• în raport de genul accidentului, la prima cercetare la fața locului trebuia să se găsească și alte urme sau probe materiale;

• este necesară verificarea sau precizarea unor noi versiuni.

3.2.1.3 Descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și obiectelor accidentului de circulație rutieră

Prin urme ale mijloacelor de transport (vehiculele cu tracțiune mecanică și cele cu tracțiune animală sau acționate de forța omului) înțelegem ca fiind orice modificări produse de sistemul de rulare, de celelalte părți componente, pe obiectele sau suprafețele cu care vehiculul a venit în contact. Obiectele purtătoare sau creatoare de urme în accidentele de circulație rutieră sunt autovehiculele participante sau obiectele din apropiere, corpul victimei sau îmbrăcămintea acesteia, precum și partea carosabilă a drumului deschis circulației publice.

Activitățile de cercetare la fața locului pentru descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și obiectelor accidentului de circulație rutieră se desfășoară astfel:

– dacă în momentul ajungerii echipei la fața locului se desfășoară activități care produc modificări (echipe medicale și de descarcerare, pompieri etc.), se vor efectua fotografii (de orientare și schiță) imediat, chiar în timpul desfășurării intervenției. Acestea au ca scop fixarea locului faptei așa cum se prezintă acesta în momentul ajungerii echipei;

– stabilirea, delimitarea și protejarea perimetrului locului faptei. Locul faptei cuprinde locul de unde încep urmele de frânare, autovehiculul, victima, precum și tot perimetrul pe care se află obiecte, fragmente și probe provenind de la autovehicul și/sau victimă;

– identificarea obiectelor și a probelor care interesează cauza și marcarea lor cu plăcuțe indicatoare în ordinea descoperirii, începând de la locul impactului (inclusiv cadavrul); dacă se impune, se accentuează cu cretă poziția acestora (fapt deosebit de util în cazul urmelor de frânare). Înainte de ridicarea și de transportarea victimei, conturul acesteia pe carosabil se marchează cu cretă;

– stabilirea poziției și a raportului dintre vehicule, corpul victimei, obiectele principale și carosabil prin efectuarea de măsurători. Exemplificativ, efectuarea măsurătorilor trebuie să includă:

• lățimea totală a părții carosabile;

• lățimea benzii de rulare pe care se deplasa autovehiculul;

• lățimea acostamentului;

• lățimea și lungimea urmelor de frânare, ecartamentul (distanța dintre zona mediană ale urmelor de frânare de pe aceeași osie) și ampatametul (distanța dintre osia din față și cea din spate);

• lungimea/lățimea urmelor de târâre a victimei ori a altor obiecte;

• distanța dintre autovehicul și banda de rulare sau acostament;

• distanța dintre victimă și punctul probabil de impact, dintre victimă și autovehicul, dintre victimă și banda de rulare sau acostament, dintre victimă și unele obiecte principale (de exemplu căruță, bicicletă etc.);

• distanța dintre autovehiculele implicate în accident.

Măsurătorile vor fi utilizate la întocmirea schiței locului faptei și vor fi menționate în procesul-verbal de cercetare la fața locului.

– efectuarea fotografiilor de orientare utilizând procedeele fotografierii unitare, pe sectoare și pe direcții încrucișate, pentru poziționarea exactă a locului accidentului, având în vedere bornele kilometrice, indicatoarele și marcajele rutiere prezente în zonă ori alte repere fixe;

– efectuarea fotografiilor schiță, urmând să fie redat locul accidentului fără împrejurimi, locul impactului, urmele rezultate în urma accidentului în ansamblul lor, poziția autovehiculelor implicate și a victimei, a obiectelor principale în raport unele față de altele. Ca reper metric se utilizează banda decimetrică;

– fotografierea (sau video-filmarea) de detaliu a urmelor și a mijloacelor materiale de probă descoperite la locul accidentului, respectiv:

• a urmelor de frânare, de derapare, de târâre, de impact;

• a obiectelor/fragmentelor provenind de la autovehiculele implicate ori de la victimă sau mijlocul de transport pe care se deplasa aceasta (căruță, motocicletă, bicicletă etc.);

• a probelor de natură biologică provenind de la victimă (eschile osoase, pete de sânge sau alte fluide etc.);

• a petelor de produse petroliere sau de materii/substanțe din încărcătura vehiculelor.

Dacă membrii echipei consideră că prezintă importanță pentru cauză, acestea se vor ridica, ambala, sigila (conform "Procedurii de relevare, ridicare, ambalare, conservare și transport a urmelor și mijloacelor materiale de probă și a celor de referință pentru exploatarea în procesul judiciar") și vor rămâne în custodia organului de urmărire penală. În cazul unui accident urmat de părăsirea locului faptei sau cu victimă cu identitate necunoscută, se vor ridica toate obiectele/fragmentele de obiecte pentru a fi utilizate ulterior la identificarea autovehiculului sau a victimei.

– examinarea în detaliu a cadavrului victimei care se se realizează cu respectarea mențiunilor făcute în secțiunea 3.2 din Manualul de bune practici privind procedura cercetării la fața locului.

– examinarea detaliată a autovehiculului;

– se fixează fotografic (și se video-filmează în funcție de situație) exteriorul și interiorul autovehiculului.

La exterior se fixează metric, în detaliu, toate deteriorările prezente; inițial se fixează metric poziția acestora pe autovehicul, după care se execută fotografii metrice de detaliu, astfel: în ce loc, la ce înălțime și pe ce porțiune a autovehiculului sau a altor obiecte se găsesc urmele, cu recomandarea ca fixarea lor să se facă în ordine (bara din față, numărul de înmatriculare, cârligele de remorcare, radiatorul, farurile, capota, aripile, roțile din față, parbrizul, ștergătorul de parbriz, caroseria, continuându-se apoi cu părțile din spate ale autovehiculului).

În cazul accidentelor comise în timpul nopții, în condiții de vizibilitate redusă (de exemplu fum) sau în condiții meteo nefavorabile (de exemplu ceață, ninsoare sau ploaie torențială), întotdeauna se va fixa prin fotografiere/videofilmare și se va descrie starea sistemelor de iluminare/semnalizare.

La interior se fixează starea instrumentelor de bord și a înregistrărilor prezente (în special acul vitezometrului), a manetei schimbătorului de viteze, a airbagului etc.

– Pe exteriorul autovehiculului pot fi găsite probe biologice (sânge, fire de păr, țesut moale sau dur) sau fragmente de țesătură provenind de la victimă, pelicule de vopsea, fragmente de sticlă ori de plastic, produse petroliere transferate în urma impactului cu un alt autovehicul/obiect.

Probele biologice se caută, se descoperă, colectează/ridică, manipulează, ambalează și sigilează cu respectarea mențiunilor din secțiunea 2.2. „Urmele biologice” precum și a prevederilor „Metodologiei de ridicare, ambalare și conservare a probelor biologice rezultate din câmpul infracțional destinate analizei genetice”.

– Urmele de tamponare ce se găsesc pe anumite obiecte pot indica tipul autovehiculului și acele părți proeminente ale sale datorită cărora ele s-au produs, inclusiv mecanismul producerii accidentului.

– Probele de vopsea se descoperă, colectează/ridică, manipulează, ambalează și sigilează astfel:

• vopseaua este o materie colorantă obținută prin suspensia unui pigment într-un lichid, putând fi găsită la fața locului sub formă lichidă sau/și solidă pelicule, fragmente, dâre, pete etc.).

• caracteristicile importante în descrierea urmelor de vopsea sunt: culoarea, numărul și succesiunea straturilor, compoziția chimică a pigmentului și a liantului.Urmele de acest tip sunt importante pentru elucidarea unor cauze ca de exemplu a accidentelor rutiere între vehicule, între vehicule și pietoni, între vehicule și alte obiecte (parapete, pomi, porți etc.);

• căutarea urmelor de vopsea se face prin folosirea de instrumente (lupe, surse de iluminare) și echipament de protecție (mănuși). Pentru accidentele de circulație se cercetează locul impactului și se extinde căutarea pe o zonă mai mare, ținând cont și de forțele fizice implicate.

• colectarea probelor nu se face înainte de marcarea, fixarea și descrierea în detaliu (fotografii, proces-verbal, schițe la scară), după care se va nota poziția în care au fost descoperite;

• se utilizează mănuși de protecție pe durata colectării urmelor de vopsea;

• se colectează fragmentele uscate prinse superficial sau desprinse și căzute pe alte suporturi folosindu-se pensete; se ambalează separat în pungi mici din hârtie, în coli din hârtie îrnpăturite sau în recipiente închise ermetic, apoi se introduc în plicuri sau în colete etichetate și sigilate. Nu vor fi introduse direct în plicuri, deoarece se pot pierde prin colțurile plicurilor;

• se vor lua măsuri împotriva pierderii microparticulelor de vopsea prin căderea acestora din ambalaj (de exemplu se pot utiliza benzi adezive, scotch pentru lipirea marginilor pungilor ori a colilor îrnpăturite);

• când se colectează probe de vopsea în cazul unui accident cu părăsirea locului faptei, în care sunt implicate două vehicule, trebuie să fie colectate și ambalate separat un număr de patru probe de vopsea. De la vehiculul A se colectează o probă din punctul impactului care conține vopsea transferată de la vehiculul B. De asemenea, se colectează probe de vopsea dintr-o zonă nedeteriorată dar adiacentă zonei deteriorate. În mod similar, se vor colecta două probe de la vehiculul B, una din zona deteriorată și a doua dintr-o zonă adiacentă nedeteriorată pentru a fi folosită ca standard;

• fragmentele de vopsea din zona deteriorată a vehiculului se colectează și se ambalează în cel mai scurt timp pentru a evita pierderea acestora. Se ține o bucată de hârtie și se lovește ușor o zonă a vehiculului cu un cuțit sau cu un instrument similar. Astfel, se va disloca vopsea care va cădea pe hârtie și se va ambala corespunzător;

• când sunt colectate probe de referință de vopsea de pe automobile, de pe o ușă ori de pe un geam, acestea trebuie să fie luate dintr-o zonă cât mai apropiată de locul deteriorării pentru că există posibilitatea ca o zonă mai îndepărtată să fie vopsită diferit;

• în cazul accidentelor de circulație trebuie prelevate fragmente de vopsea model de comparație dintr-o zonă apropiată probelor în litigiu, precum și din alte zone (indicând zona). În cazul mașinilor revopsite, ideal este să se recolteze fragmente de vopsea din mai multe zone și să se indice acest lucru;

• se vor utiliza metode nedistructive de colectare (pensete cu vârf ascuțit, bisturie, ace de seringă etc.; pot fi utilizate inclusiv scobitori) pentru a nu deteriora urmele instrumentelor/uneltelor utilizate (răngi, bare de metal, topoare, șurubelnițe);

• dacă este posibil, trebuie conservată orice urmă și microurmă de vopsea pe materialul suport (bară de protecție, portiere, faruri, capote, obiecte de îmbrăcăminte și încălțăminte, tocuri de uși, rame de geamuri) și orice urme dinamice (dâre) de frecare cu suportul; materialul suport, ambalat și sigilat, va fi expediat pentru expertizare;

• în cazul unor obiecte de dimensiuni mari sau netransportabile, se va folosi un bisturiu steril pentru a colecta vopseaua, având grijă ca straturile să rămână intacte;

• obiectele vestimentare trebuie să fie ridicate și ambalate separat, pentru a nu se produce intercontaminarea urmelor materie.

Când se ambalează materialul suport, trebuie avut grijă să nu existe posibilitatea pierderii sau contaminării probelor. Dacă o probă este de dimensiuni mici, se va folosi un recipient de mărime apropiată de cea a probei (de ex. borcane mici din material plastic, pungi mici din hârtie sau hârtie îrnpăturită). Ambalarea și depozitarea probelor model de comparație și a probelor în litigiu se fac separat (în cutii diferite).

Urmele provenite din spargerea farurilor, geamurilor sau parbrizelor. Sticla este definită ca un produs anorganic pe bază de silicați. Pentru examinări comparative pot fi utilizate particule de sticlă de minim 2 mm.

Urmele constând în sticlă se pot utiliza pentru:

• determinarea compoziției fragmentelor de sticlă (sticlă de geam, sticlă de la geamurile laterale ale unui autoturism și sticlă de parbriz, lentile de ochelari etc.);

• teste fizice comparative (indicele de refracție, grosime, nuanță de culoare etc.);

• determinarea modalității (căldură, suflul exploziei), a direcției (din interior sau din exterior) și a instrumentului/obiectului cu care sticla a fost deteriorată/distrusă;

• reconstituirea succesiunii evenimentelor infracțiunii/accidentului, succesiunea producerii deteriorărilor;

• determinarea prezenței acestora într-o anumită locație pe diferite suporturi.

Probele de sticlă se descoperă, colectează/ridică, manipulează, ambalează și sigilează astfel:

• în căutarea probelor trebuie să se țină cont de posibilele evenimente de la fața locului și alegându-se metodele adecvate, cum ar fi: iluminarea sub diferite unghiuri – reflexie; – utilizarea lupei pentru descoperirea și identificarea celor mai mici fragmente de sticlă;

• în cazul accidentelor rutiere urmate de părăsirea locului faptei, trebuie căutate fragmentele de sticlă. Se caută în special fragmentele care prezintă marcaje (litere, cifre, puncte) ale producătorului; se cercetează locul impactului și se extinde căutarea pe o zonă mai mare, ținând cont și de forțele fizice implicate;

• pe corp (în păr, sub unghii, în urechi) și pe/în obiectele vestimentare ale conducătorului auto implicat în accidentul de circulație rutieră și victimei (îmbrăcăminte, buzunare, încălțăminte);

• pe autovehicule etc.;

• înainte de ridicarea fragmentelor de sticlă, acestea se marchează și se descriu în detaliu (fotografii, proces-verbal, schițe la scară), notându-se poziția în care au fost descoperite;

• se ridică toate fragmentele de sticlă de la fața locului folosind penseta (numai atunci când efortul implicat este proporțional cu gravitatea infracțiunii comise și cu relevanță pentru cauză) și se ambalează în pungi din hârtie etichetate și sigilate corespunzător;

• prin examinarea hainelor conducătorului auto și victimelor pot fi descoperite fragmente de sticlă. În funcție de mărime, acestea se colectează în modul descris mai sus;

• obiectele vestimentare ale autorului și ale victimei se ridică și se ambalează separat, în ambalaje din hârtie, care vor fi introduse în colete etichetate și sigilate corespunzător;

• vor fi ridicate prin pieptănare fragmentele de sticlă de pe firele de păr ale victimei ori autorului. Fragmentele provenind de la victimă și de la autor se ambalează separat;

• încălțămintea care poate conține fragmente de sticlă va fi ambalată în ambalaje din hârtie, care vor fi introduse în colete; Sticla sau fragmentele de sticlă nu se ambalează niciodată în recipiente din sticlă!

• se fotografiază obiectele purtătoare, de exemplu, încălțăminte, obiecte vestimentare, de care ar putea fi atașate fragmente de sticlă; hârtia suport pe care s-au fotografiat fragmentele de sticlă trebuie să fie schimbată pentru a preveni contaminarea următorului material purtător de fragmente de sticlă;

• se protejează fragmentele de sticlă împotriva spargerii pe timpul transportului prin ambalarea acestora în cutii corespunzătoare;

• se ambalează separat hainele, încălțămintea și instrumentele utilizate la comiterea faptei;.

• trebuie să se ia toate măsurile necesare în vederea păstrării separate a materialului de comparație și a materialului în litigiu pentru a preveni contaminarea acestora chiar și în condiții neprielnice;

• ambalarea trebuie să fie făcută astfel încât să se minimalizeze riscul ruperii în timpul transportului;

• trebuie să fie efectuată verificarea fragmentelor de sticlă în vederea descoperii altor probe, de exemplu, a amprentelor, a probelor de sânge, precum și a altor fragmente (pelicule de vopsea, după accidentele rutiere urmate de părăsirea locului faptei etc.);

• în funcție de priorități, se va decide cu privire la ridicarea și conservarea probelor de acest gen la fața locului, dacă există posibilitatea ca acestea să dispară sau să fie contaminate;

• data de fabricație a parbrizelor multor mărci/modele de vehicule poate fi determinată pe baza numărului DOT (numere, cifre, puncte) sau a logo-ului ștanțat.

– În interiorul autovehiculului, de interes sunt zonele care pot furniza probe sau indicii care atestă poziția în vehicul a ocupanților: poziția scaunelor și a oglinzilor (din interior și din exterior), căptușeala interioară a portierelor din față, volan, parbriz, geamuri laterale, zona de sub volan, partea inferioară a bordului, consola centrală, schimbătorul de viteze, frâna de mână, airbag-uri, centuri de siguranță, fețele tetierelor.

– O atenție deosebită se va acorda și urmelor digitale. Dacă autovehiculul implicat în accident a fost abandonat de conducătorul auto, sau dacă acesta deși se află la fața locului neagă că ar fi condus autovehiculul respectiv, organele de urmărire penală vor trebui să descopere și să fixeze urmele digitale sau palmare pe volan, mânerele ușilor, oglinda retrovizoare, precum și alte părți nichelate sau lucioase ale autovehiculului. În acest scop se folosesc negrul de fum, roșu de sudan, oxidul de cupru, oxidul de zinc, carbonatul de plumb, pigmentul galben fluorescent și alte substanțe.

– Urmele de pe partea carosabilă a drumuului deschis circulației publice și din apropierea acestuia. În vederea examinării ulterioare a unor asemenea urme care vor fi ridicate și examinate, se va insista asupra determinării:

• limitelor părții carosabile, în lungime și în lățime, începând cu porțiunile apropiate, apoi cele îndepărtate;

• dimensiunilor trotuarelor și șanțurilor;

• urmelor benzilor de rulare ale anvelopelor, formei canalelor, profilului benzilor de rulare (longitudinale, în zig-zag, cu crestături înguste, în formă complicată, cu proeminențe dispuse în pas variabil, cu profil de tip universal etc.);

• urmelor de vulcanizare, străpungerea sau altor caracteristici individuale aleanvelopei imprimate pe șosea;

• ecartamentului – distanței dintre punctele centrale ale urmelor anvelopelor din stânga și dreapta de pe aceeași osie; în cazul roților duble, este distanța dintre mediana spațiului liber dintre anvelopele din dreapta și cele din stânga de pe una și aceeași osie), după urmele lăsate pe șosea de roțile de pe osia din față și de pe cea din spate;

• ampatamentului sau bazei autovehiculului (distanța dintre osia din față și osia din spate);

• urmelor anvelopelor, care indică un viraj spre stânga sau dreapta;

• lungimii totale a urmei de frânare și faptului dacă acea urmă a fost creată de roțile de pe toate osiile autovehiculului,dacă urmele sunt suprapuse sau separate;

• intensității, distanței și direcției de împrăștiere a stropilor de apă, noroi, sânge, a prafului, a urmelor de ulei sau a altor lichide;

• urmelor de târâre sau alunecare create de alte obiecte, în afara anvelopelor;

• urmelor de noroi uscat căzut de pe părțile interioare ale aripilor;

• cioburilor, mărimii și felului lor de împrăștiere pe șosea, diferitelor piese sau detalii desprise de pe autovehicul etc.

În ipoteza în care la locul faptei se găsesc urme de adâncime care reproduc desenul anvelopei se vor executa mulaje de gips, de parafină sau alt material similar, în vederea identificării ulterioare a autovehiculului.

– Urmele sau petele de ulei, benzină, motorină, vaselină sau alte substanțe ce pot fi descoperite pe suprafața șoselei și care pot servi la identificarea mijlocului de transport angajat în accident, se fotografiază la început ca formă și culoare, se menționează apoi în schița și procesul-verbal, după care se ridică în epubrete probe pentru fiecare dintre ele.

– Urmele de sol, părți desprinse din carasorie, garnituri, racorduri de cauciuc, piese de autovehicule și resturi de încărcătură pot fi găsite cu ocazia tamponării sau a frecării caroseriei, de unele obiecte, din acestea putându-se desprinde așchii sau părți mai mari.

Pe partea carosabilă pot rămâne bucăți din garniturile sau racordurile de cauciuc, unele piese rupte sau pierdute, precum și resturi de încărcătură.

Toate aceste urme de sol, părți desprinse din carasorie, garnituri, racorduri de cauciuc, piese de autovehicule și resturi de încărcătură pot duce la identificarea autovehiculului și, uneori, la determinarea mecanismului de producere a accidentului de circulație rutieră, efectuându-se, atunci când este cazul, examinările de specialitate.

– Urmele de frânare, demarare și derapare. Urmele pneurilor apar numai la accelerații foarte mari, când se pleacă de pe loc, la viraje strânse la viteze mari sau viraje bruște, la frânări puternice și la derapare.

Lungimea urmei de frânare este determinată de o serie de factori: viteza de deplasare, felul, înclinarea, starea și umiditatea șoselei, gradul de uzură al desenelor benzii rulante a anvelopelor etc. Între urma de frânare și viteza de deplasare a autovehiculului există un raport direct proporțional, astfel că urma de frânare va fi cu atât mai mare cu cât viteza pe care o avea autovehiculul, în momentul frânării, este mai mare.

Măsurarea corectă a urmei de frânare se face atunci când din lungimea ei totală se acade baza (ampatamentul), deoarece această distanță intră de două ori în lungimea urmei de frânare: o dată la începutul urmei, iar a doua oară la sfârșitul urmei.

În practică, se întâlnesc frecvent două situații în legătură cu măsurarea urmelor de frânare, și anume:

• dacă autovehiculul se găsește la fața locului, urma se măsoară de la începutul frânării și până la roțile din spate ale autovehiculului;

• dacă autovehiculul a dispărut de la fața locului faptei, se măsoară lungimea totală a urmei găsite la fața locului, menționându-se în procesul-verbal că baza autovehiculului nu a fost redusă din lungimea totală a urmei, reducerea urmând a se face după ce se va cunoaște baza autovehiculului.

Urmele de derapare apar atunci când autovehiculul se deplasează pe o traiectorie care nu este tangentă la axa longitudinală a autovehiculului, fiind rezultatul interacțiunii dintre pneu și carosabil. Urmele de derapare sunt mai late decât urmele de frânare, având lățimea maximă pentru deraparea laterală. Acestea nu păstrează desenul anvelopei și numai, uneori, unele caracteristici ale desenului pot fi recunoscute la capetele urmei și, în special, la începutul urmei.

Pentru a se stabili dacă frânele au acționat doar asupra unei singure osii sau asupra ambelor osii, se vor fixa și ridica următoarele urme sau caracteristici de la fața locului:

• urmele de frânare create de roțile din spate, care au un anumit aspect exterior și nu acoperă în întregime urmele create de roțile din față, pentru că ecartamentul sau distanța dintre roțile din față diferă de distanța dintre roțile de pe osia din spate;

• în cazul frânării în curbă, urmele create de roțile de pe cele două osii se vor separa;

• împrejurarea dacă au fost frânate numai roțile de pe o singură osie sau de pe amândouă se poate stabili și pe cale experimentală;

• autovehiculul participant la accidentul de circulație rutieră, cu condiția să nu se fi recurs la reglarea sau repararea frânelor.

Este relevant faptul că, în condițiile aceleiași viteze, dacă frânarea se face cu roțile unei singure osii se va crea o urmă de frânare mai mare cu 50-75% față de cazul în care frânarea s-a făcut simultan, pe ambele osii. Acest lucru se datorează faptului că, în primul caz, suprafața de aderență a anvelopelor cu șoseaua este mai mică și, prin urmare, autovehiculul parcurge un spațiu mai mare, până ce se oprește.

În urma de frânare, creată de părțile rulante de cauciuc, se pot distinge trei zone consecutive: zona de frânare, cu roțile blocate, în care lipsește imprimarea desenului benzii de rulare; zona intermediară, în care se observă destul de slab și neclar desenul cauciucului, fiind creată atunci când roțile se rotesc doar parțial, datorită faptului că frânele nu au intrat sau nu au ieșit complet din acțiune și zona de frânare cu rostogolire, în limitele căreia este imprimat relativ clar desenul anvelopei.

– Urmele lăsate de benzile de rulare, în special cele statice, prezintă caracteristici ale desenului sau ale unor defecțiuni, ce permit determinarea apartenenței la gen sau identificarea obiectului creator.

În procesul examinării urmelor lăsate de benzile de rulare, a anvelopelor auto, pot fi desprinse următoarele caracteristici generale și caracteristici individuale.

Caracteristicile generale urmelor lăsate de benzile de rulare, a anvelopelor auto, sunt următoarele:

• numărul osiilor vehiculului;

• ecartamentul;

• ampatamentul;

• caracteristicile lăsate în urmele de târâre sau alunecare, create de alte obiecte sau părți ale vehiculului, în afara celor de rulare;

• lungimea totală și gradul de suprapunere a urmelor de frânare create de roțile din față și spate;

• lățimea urmei de frânare, care poate oferi date pentru restrângerea tipului de anvelopă;

• locul unde începe și unde se termină urma de frânare;

• porțiuni neclare din urma de frânare;

• diametrul roților vehiculului.

Caracteristicile individuale. În urmele benzilor de rulare ale vehiculelor pot rămâne și caracteristici individuale care, uneori, pot duce la identificarea anvelopei și, sunt următoarele:

• desenul benzii de rulare;

• defecțiunile de fabricație;

• urmele de uzură.

O altă activitate importantă ce trebuie efectuată, de regulă, cu ocazia cercetării la fața locului, de către specialiști în domeniu, vizează verificarea stării tehnice a autovehiculului implicat în accidentul de circulație, care constă în:

• starea tehnică a sistemelor de frânare, direcție și iluminare/semnalizare;

• starea sistemului de închidere/deschidere a ușilor;

• poziția acului de kilometraj, a manetei schimbătorului de viteze și a ștergătoarelor de parbriz;

• temperatura apei din radiator, precum și cea din baia de ulei;

• presiunea în pneuri ș.a.

d. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului

Rezultatul cercetării la fața locului în cazul accidentelor de circulație rutieră se fixează prin: procesul-verbal de cercetare a locului faptei, fișa deplasării la caz, schița locului faptei, desenele și fotografiile judiciare care se anexează procesului-verbal, filmul judiciar și înregistrările audio-video.

Procesul-verbal de cercetare a locului faptei, care constituie și principalul mijloc de fixare, trebuie să cuprindă, pe lângă prevederile art. 199 din Codul de procedură penală, următoarele:

• indicarea ordonanței sau a încheierii prin care s-a dispus măsura;

• numele, prenumele persoanelor prezente și calitatea în care acestea participă;

• numele și prenumele suspectului sau inculpatului, dacă este cazul;

• descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. În cazul reconstituirii se consemnează amănunțit și desfășurarea reconstituirii.

Activitatea desfășurată și constatările expertului se consemnează în procesul-verbal.

Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de către cel care îl încheie și de către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna.

– În cazul accidentelor urmate de părăsirea locului faptei, trebuie să fie căutate și colectate fragmente de sticlă, resturi ale sistemelor de iluminare/semnalizare, pelicule de produse petroliere. Se caută în special fragmentele care prezintă marcaje (litere, cifre, puncte) ale producătorului; se cercetează locul impactului și se extinde căutarea pe o zonă mai mare, ținând cont și de forțele fizice implicate.

– Toate probele și mijloacele materiale de probă se ambalează individual în recipiente/pungi curate sau sterile și se etichetează corespunzător, astfel încât acestea să poată fi individualizate și să se cunoască cu exactitate locul de colectare.

– Încălțămintea și hainele ocupanților se ambalează individual și se etichetează clar cu numele purtătorilor. Dacă sunt ude/umede, se usucă înainte de a fi ambalate.

– La încheierea activităților specifice cercetării la fața locului, toate probele și mijloacele materiale de probă, cu excepția urmelor papilare sau a obiectelor care pot conține urme papilare, rămân în custodia organului de urmărire penală.

– Dacă se impune, se interpretează urmele în vederea stabilirii situației de fapt și pentru luarea operativă a măsurilor de identificare a autorilor care au părăsit locul faptei.

– În cazul victimelor (persoane în viață sau cadavre) cu identitate necunoscută, se vor executa activitățile prevăzute conform formularisticii cerute de fișele tip.

– Toate activitățile de fotografiere și întocmirea planșei fotografice cu aspecte fixate la fața locului se vor efectua cu respectarea regulilor și a mențiunilor “Procedurii efectuării fotografiilor judiciare și întocmirii planșelor fotografice”.

– Se întocmesc documentele procedurale de fixare a rezultatelor cercetării locului faptei.

Având în vedere protecția personalului, cercetarea la fața locului în cazul unui accident rutier presupune desfășurarea cu operativitate a unor activități ce prezintă o serie de riscuri, respectiv:

– risc de accidentare de către alți participanți la trafic, în special pe timp de noapte sau în condiții de vizibilitate redusă. În acest scop se utilizează veste reflectorizante, sisteme de iluminare/avertizare, se deviază sau se oprește traficul (de către lucrătorii din cadrul poliției rutiere) etc.

– risc de rănire provenind de la părți deformate ale caroseriei, de la fragmentele prezente sau de la cioburi de sticlă, risc de tăiere când se lucrează cu bisturiul pentru colectarea unor probe etc.

– risc de contaminare provenind de la materialul biologic prezent sau de la materialele/substanțele din încărcătura vehiculelor, impunându-se deci utilizarea unor echipamente de protecție (salopete de unică folosință, măști respiratorii, mănuși, bonetă).

3.2.2 Examinarea vehiculului/vehiculelor implicate în accidentele de circulație rutieră

În practica judiciară a organelor de urmărire penală se întâlnesc frecvent situații în care conducătorul vehiculului implicat într-un accident de circulație rutieră a părăsit locul evenimentului, împreună cu autovehiculul. Analizând și interpretând urmele descoperite cu ocazia cercetării la fața locului, prin activități multiple și activități specifice se ajunge la stabilirea unui autovehicul sau a unui grup de vehicule despre care există suspiciuni că ar avea legătură cu accidentul produs.

Problema principală care se pune în astfel de cazuri este aceea de a stabili autovehivulul cu care a fost produs accidentul de circulație rutieră și, numai după rezolvarea acesteia, de a identifica conducătorul auto ce se afla la volan în momentul impactului. Din punct de vederea criminalistic, trebuie precizat că este vorba tot de o examinare, efectuată la o dată ulterioară cercetării la fața locului unde s-a produs accidentul de circulație rutieră. Se recomandă ca această activitate să fie efectuată de către unul dintre membrii echipei de cercetare la fața locului care a participat la desfășurarea acesteia la locul evenimentului rutier.

Cu ocazia acestei examinări trebuie să se aibă în vedere toate categoriile de urme ce au fost descoperite la locul accidentului, acestea fiind interpretate în corelare cu cele descoperite pe autovehiculul bănuit. Asfel, pe părțile proeminente ale autovehiculului trebuie căutate urmele de contact (zgârieturi, înfundături, urme de frecare, accesorii ori părți de echipament rupte sau lipsă), urmele de proiectare (materiale plastice, fragmente de sticlă, pelicule de vopsea ș.a.), urme biologice etc.

De remarcat faptul că, trebuie să se urmărească dacă autovehiculului respectiv i-au fost înlocuite echipamentele sau accesoriile distruse sau avariate în urma accidentului. Examinarea va fi extinsă și asupra ramelor farurilor și lăcașurilor lanternelor de poziție, semnalizare, în scopul evidențierii microurmelor.

Examinarea autovehiculului trebuie să fie urmată de cercetarea zonelor învecinate locului unde a fost descoperit, în vederea identificării echipamentelor, accesoriilor, pieselor rupte, sparte, înlăturate sau înlocuite.

Prin examinarea urmelor descoprite cu această ocazie și compararea lor cu cele găsite la locul unde s-a produs accidentul de circulație rutieră se poate stabili cu certitudine, în urma dispunerii și efectuării unei expertize criminalistice, dacă autovehiculul în cauză a fost sau nu implicat în acel eveniment rutier.

3.2.3 Identificarea și ascultarea conducătorului auto implicat în accident, a martorilor oculari, precum și a persoanelor vătămate

Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accidentele de circulație rutieră este sarcina lucrătorului de poliție care ajunge primul la locul evenimentului. Acesta, odată cu identificarea, va reține și documentele corespunzătoare, ale conducătorilor de vehicule implicate în accident, pe care ulterior le va preda șefului echipei de cercetare la fața locului, odată cu sosirea acestuia.

Conducătorul autovehiculului implicat în accidentul de circuleție rutieră, în unele cazuri, transportă el însuși victima la o unitate sanitară, astfel că la sosirea echipei de cercetare la fața locului, acesta nu se află la locul accidentului. Astfel, unul din membrii echipei de cercetare la fața locului va efectua unele investigații în rândul persoanelor aflate la locul accidentului, pentru a stabili, numărul de înmatriculare al autovehiculului implicat în accident, precum și alte elemente de identificare, întrucât, nu de puține ori, autorii accidentelor care au plecat să transporte victimele la spital, le-au abandonat fie pe drum, fie la unitatea sanitară, încercând astfel să se sustragă activităților de cercetare.

În nenumărate cazuri, primele date despre accident se obțin de la conducătorul auto implicat în accidentul de circulație rutieră, de la victime ori de la martorii oculari.

Cu ocazia efectuării cercetării la fața locului, se va avea în vedere, în primul rând, comportarea conducătorilor auto și a victimelor mai mult interesate în cauză, ale căror depoziții vor avea un grad mai mare de subiectivitate și care încearcă să prezinte eronat situația de fapt.

Ascultarea persoanelor implicate în accidentul de circulație rutieră va fi efectuată, cu maximă operativitate întrucât, declarațiile acestora aduc date utile pentru soluționarea cauzei dar, nu trebuie să se neglijeze starea de șoc în care se găsesc. Aascultarea trebuie să vizeze următoarele aspecte:

– împrejurările concrete în care s-a produs accidentul de circulație rutieră;

– cauzele care au generat producerea acestuia;

– momentul în care victima s-a angajat în traversare și când a observat-o, în condițiile date de vizibilitate;

– acțiunile sau inacțiunile victimei înainte de impact;

– viteza cu care a circulat pe porțiunea respectivă de drum;

– motivul pentru care nu s-a conformat semnificației indicatoarelor rutiere ce impuneau restricții de viteză în zonă;

– starea fizică în momentul conducerii vehiculului și producerii accidentului – stare de oboseală, bolnav, sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe psihoactive și motivele care l-au detrminat să conducă autovehiculul într-o astfel de stare;

– activitățile pe care le-a întreprins pentru evitarea accidentului de circulație rutieră prin manevrarea autovehiculului;

– acțiunile ori inacțiunile ulterioare producerii accidentului rutier;

– persoanele care mai cunosc despre fapta săvârșită și împrejurările în care au luat cunoștință despre aceasta ș.a.

În ceea ce privește pe suspecți, învinuiți sau inculpați, aceștia, în cursul cercetărilor neagă frecvent că au încălcat dispozițiile legale privind siguranța circulației pe drumurile deschise circulației publice, căutând să se disculpe și să dea vina pe alte persoane ori să le influențeze în diverse moduri.

Ascultarea martorilor, în primul rând a martorilor oculari, este de natură să servească la completarea sau clarificarea unor aspecte cu privire la împrejurările în care s-a produs accidentul de circulație rutieră, având în vedere, viteza de circulație a autovehiculului implicat în accident, comportamentul victimei, mai ales, dacă aceasta era pieton, modul în care conducătorii autovehiculelor intrate în coliziune au respectat sau nu regulile de circulație.

Cu privire la relatările martorilor oculari, organele de urmărire penală trebuie să țină seama de condițiile obiective și subiective care ar fi putut inflența procesul de percepție cum ar fi: distanța față de locul producerii accidentului, luminozitatea, condițiile meteorologice, rapididatea cu care s-a petrecut evenimentul, concentrarea atenției, pregătirea școlară ș.a.

Totodată, trebuie avută în vedere că posibilitatea de apreciere a vitezei de circulație a autovehiculului implicat în accident, diferă de la o persoană la alta, precum și gradul în care aceste persoane cunosc regulile de circulație.

Referitor la ascultarea părților vătămate, organele de urmărire penale nu trebuie să neglijeze starea de șoc în care se găsesc, stare ce este prezentă și la conducătorul auto vinovat de producerea accidentului de circulație rutieră.

Declarațiile părților vătămate pot lămuri diferite elemente de fapt, de natură a servi ca probe în cauză: persoana suspectului, modul de comitere și împrejurările săvîrșirii infracțiunii, urmările produse etc.

Ascultarea victimei accidentului de circulație rutieră trebuie să fie direcționată pentru lămurirea următoarelor aspecte:

– calitatea pe care a avut-o în traficul rutier (călător, pieton, biciclist, motociclist etc.);

– locul unde se afla sau locul pe unde a traversat, s-a angajat în traversare, pas normal, fugă;

– acțiunile pe care le-a întreprins pentru evitarea impactului;

– autovehiculul care a accidentat-o, tip, marcă, culoare, număr de înmatriculare;

– acțiunile ori inacțiunile conducătorului auto implicat în accident, atât înainte, cât și după accident, direcția în care s-a deplasat pentru a părăsi locul faptei;

– starea sănătății după accident și actele medicale care o atestă;

– dacă se constituie parte civilă în proces și cuantumul despăgubirilor materiale sau morale.

3.2.4 Dispunerea unor expertize sau constatări

Din practica organelor de urmărire penală rezultă că au fost numeroase cauze penale în instrumentarea cărora și-au adus contribuția constatările tehnico-științifice și expertizele criminalistice, ale căror concluzii, au condus la lămurirea tuturor aspectelor și în primul rând la reliefarea cauzelor ce le-au determinat și a condițiilor care le-au favorizat, având și o conotație preventivă deosebită prin evidențierea eficacității organelor de urmărire penală și depistarea elementelor pretabile la săvârșirea de infracțiuni.

În mod frecvent, specialiștii chemați în rezolvarea cauzelor penale îi întâlnim în persoana experților însă, se pot ivi situații în care prezența unor specialiști în cauză, reclamă urgență, deoarece există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt. În asemenea cazuri, fiind necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoștințele unui specialist sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, efectuarea unei constatări.

În mod frecvent, pot fi întâlnite, constatările în cazul accidentelor de circulație rutieră, pentru a se stabili poziția autovehiculelor, aderența părții carosabile, condițiile de vizibilitate etc.

Organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.

Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.

După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.

Atunci când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert, organul de urmărire penală dispune prin ordonanță efectuarea unei expertize.

Expertiza se dispune, în condițiile dispozițiilor art. 100 Cod procedură penală, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată.

Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.

Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii.

Expertiza și examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico-legale.

Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.

În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.

La efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau subiecților procesuali principali.

Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței.

În cazul accidentelor de circulație rutieră, cele mai des întâlnite constatări și expertize criminalistice sunt: traseologice, chimice, biocriminalistice și dactiloscopice.

Constatarea și expertiza criminalistică traseologică vor putea stabili următoarele: care este nautura urmei (cu care piesă a autovehiculului a fost creată), mecanismul de formare a urmelor, direcția și viteza de deplasare a autovehiculului, identificarea generică a autovehiculului, identificarea individuală a autovehiculului care a lăsat urma, identificarea obiectelor de îmbrăcăminte sau încălțăminte care a creat urma.

Constatarea sau expertiza criminalistică mai pot avea ca obiect și reconstituirea întregului după părțile componente, variantă a identificării criminalistice (după natura fragmentelor de sticlă de far, pelicule de vopsea, fragmente din lampa de poziție și de semnalizare etc.

Expertiza medico-legală va putea stabili: cauza morții, mecanismul de formare a leziunilor, numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare etc., concluziile fiind relevante pentru stabilirea încadrării juridice a faptei comise în urma săvârșirii infracțiunii contra siguranței circulației pe drumurile publice. Pe lângă cele menționate, prin expertiza medico-legală dispusă în cauză, se va mai putea stabili și aspecte privind starea de sănătate a conducătorului auto implicat în producerea accidentului de circulație rutieră sau a victimei – boli psihice, cardiovasculare, de nutriție, oftalmologice etc., care pot avea relevanță în producerea accidentului de circulație rutieră.

În cauză, se mai poate dispune și efectuarea unei expertize tehnice a autovehiculului implicat în accident, care se va limita la examinarea stării mecanice a autovehiculului, a sistemului de frânare, de direcție, de semnalizare, stabilind, de pildă, dacă acesta a prezentat defecțiuni anterior producerii accidentului și dacă acestea ar fi putut fi cauza accidentului, precum și stabilirea regulilor de circulație care au fost încălcate.

Recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei conducătorului auto și victimelor este necesară, întrucât ezpertiza stării de intoxicație alcoolică este singura modalitate de determinare a alcoolemiei.

Cu prilejul producerii unui accident de circulație rutieră, chiar dacă în succesiunea abordării măsurilor ce trebuie luate, recoltarea probelor biologice nu a fost una dintre primele activități prezentate, totuși, aceasta trebuie să fie una dintre principalele preocupări ale organelor ce efectuează cercetarea la fața locului. Recoltarea probelor biologice nu se impune a fi efectuată ori de cât ori s-a produs un accident de circulație. În numeroase cazuri, este suficientă testarea conducătorilor de autovehicule cu aparatul etilotest. Testarea cu aparatul etilotest se va face în prezența a cel puțin unui martor, făcându-se ulterior mențiuni despre acest aspect în procesul-verbal de cercetare la fața locului. În cazul accidentelor de circulație soldate cu urmări ce pot atrage răspunderea penală, practica a demonstrat că este imperios necesară recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei persoanelor implicate direct în accident, sau cel puțin conducerea acestora la o unitate sanitară în vederea recoltării de mostre biologice, chiar dacă ulterior persoanele respective refuză recoltarea prelevării de mostre biologice necesare stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive.

Organele de cercetare ale poliției judiciare care efectuează cercetarea la fața locului vor putea, de îndată, ce au ajuns la locul faptei, să testeze cu aparatul etilotest persoanele implicate în accident și care sunt prezente la locul acestuia. Dacă aparatul etilotest indică consum de alcool, de îndată, se va proceda la conducerea persoanei respective la o unitate sanitară unde i se va solicita acceptarea recoltării de mostre biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.

În ipoteza în care persoana refuză, se va întocmi proces-verbal în condițiile dispozițiilor legale. Menționăm faptul că, în cazul accidentelor de circulație rutieră în care sunt implicate mai multe vehicule, este necesară testarea cu apartul etilotest și dispunerea recoltării de mostre biologige tuturor participanților la accident.

3.3 Investigarea criminalistică a accidentelor de circulație rutieră, urmate de părăsirea locului faptei

3.3.1 Noțiuni generale privind părăsirea locului accidentului

Conform dispozițiilor articolului 338 din Codul penal, părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulație, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a șterge urmele accidentului de circulație din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la fața locului.

Nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când:

– în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;

– conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistență medicală necesară și la care a declarat datele personale de identitate și numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;

– conducătorul autovehiculului cu regim de circulație prioritară anunță de îndată poliția, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unității de poliție pe a cărei rază de competență s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;

– victima părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunță imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliție.

Textul de lege încriminează acțiunea conducătorului auto implicat într-un accident de circulație rutieră de a părăsi locul accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, ori modifică sau șterge urmele accidentului, activitate săvârșită în scop de a se sustrage identificării ori de a împiedica în mod voit aflarea adevărului de către organele judiciare, în vederea sustragerii răspunderii penale.

Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale și poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le supraveghează .

Reglementarea privind părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, reflectă pericolul social, determinat de acțiunile conducătorului auto implicat în evenimentul rutier de a se sustrage răspunderii penale.

3.3.2 Modalități faptice de săvârșire a infracțiunii de părăsirea locului accidentului

Față de cele menționate mai sus, putem enumera unele modalități faptice de comitere a infracțiunii de părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, astfel:

– părăsirea de către conducătorul auto a locului de producere a accidentului de circulație rutieră cu autoturismul implicat în eveniment;

– abandonarea autovehiculului la locul accidentului de circulație rutieră de către conducătorul auto;

– părăsirea locului accidentului de circulație rutieră cu autovehiculul implicat în eveniment și abandonarea ulterioară a acestuia;

– părăsirea locului accidentului de circulație rutieră împreună cu victima sub pretextul transportării la spital ori la domiciliul acesteia și abandonarea sa ulterioară.

Cercetarea la fața locului în cazul în care conducătorul auto, participant la traficul rutier, implicat în accidentul de circulație rutieră părăsăște locul accidentului fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, este o activitate procedurală de tactică și tehnică criminalistică, care precede orice altă activitate de urmărire penală sau polițienească, desfășurată în scopul identificării autorului, a autovehiculului implicat în accident, precum și la identificarea victimei sau a victimelor.

Accidentul de circulație rutieră produs pe drumurile deschise circulației publice, urmat de părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul auto, înainte ca acesta să fie identificat și care a avut drept consecințe decesul sau vătămarea corporală a unei persoane, ori distrugerea de bunuri, creând astfel o stare iminentă de pericol, poate fi definit ca fiind un accident de circulație cu autor necunoscut.

Prin prisma aspectelor prezentate mai sus, putem conchide că echipa de cercetare la fața locului se va afla sub imperativul începerii urmăririi, a identificării autorului, a identificării vehiculului implicat în accident, trebuind totodată, să efectueze:

– identificarea de gen a autovehiculului implicat în accidentul de cirulație rutieră și care a produs consecințe;

– stabilirea direcției de deplasare a autovehiculului înainte și după producerea evenimentului;

– stabilirea exactă a locului, timpului și împrejurărilor în care s-a produs accidentul de circulație rutieră;

– stabilirea timpului, cu exactitate a momentului producerii accidentului, sub aspectul datei și orei, atunci când este posibil;

– elaborarea versiunilor cu privire la autovehiculul implicat în eveniment, având în vedere mecanismul producerii accidentului, acțiunile conducătorului auto sau ale altor participanți la producerea evenimentului;

O greutate deosebită în identificarea conducătorului auto care a părăsit locul accidentului este întâlnită în situațiile în care acesta, nu a fost observat de martori oculari, caz în care identificarea se va putea face numai pe baza urmelor existente.

3.3.3 Urme și caracteristici pe baza cărora se stabilește direcția de circulație

Principalele urme și caracteristici pe baza cărora se va stabili direcția de circulație a autovehiculului implicat în accident sunt:

– în adânciturile urmelor, create în teren moale sau nisipos, se crează cascade, cute ale căror părți abrupte sunt orientate în sens invers direcției de mers;

– particulele de praf/zăpadă se depun pe părțile laterale ale urmei sub formă de evantai, a cărui deschidere este îndreptată în sens opus direcției de mers;

– prin trecerea autovehiculului peste ape, bălți etc., de pe roțile îmbibate cu apă vor cădea picături pe partea corespunzătoare direcției de mers;

– iarba, buruienile și alte plante se apleacă prin frânare în direcția de mers a autovehiculului;

– picăturile de apă, ulei sau alte lichide care cad pe șosea lasă o urmă alungită care se subțiază în direcția sensului de circulație a autovehiculului;

– benzile de rulare ale anvelopelor cu desene antiderapante sub formă de “brad” au unghiul desenului deschis spre direcția în care s-a circulat; pe roțile duble din spate ale autovehiculelor de mare tonaj, anvelopele din această categorie se instalează astfel: una cu unghiurile înainte, iar cealaltă cu unghiurile înapoi; această instalare este necesară pentru a se asigura stabilitatea autovehiculului în timpul frânării sau mersului înapoi;

– prin frânarea autovehiculului, la sfârșitul urmei ce se crează, se fac acumulări de praf, zăpadă noroi, etc., care se adună prin alunecarea roților;

– lângă pietrele imprimate, fără stabilitate în terasamentul șoselei, se crează un spațiu liber în partea opusă direcției de mers, ca urmare a presării acestora în jos și spre înainte prin trecerea autovehiculului.

În afara stabilirii direcției de mers a autovehiculului care a părăsit locul accidentului de circulație rutieră, se acordă o mare atenție descoperirii unor obiecte rămase la fața locului, care provin de la autovehiculul implicat, precum și altor activități utile rezolvării acestor situații.

În cazul accidentelor de circulație rutieră urmate de părăsirea locului faptei, trebuie să fie căutate și colectate fragmente de sticlă, resturi ale sistemelor de iluminare/semnalizare, pelicule de produse petroliere. Se caută în special fragmentele care prezintă marcaje (litere, cifre, puncte) ale producătorului; se cercetează locul impactului și se extinde căutarea pe o zonă mai mare, ținând cont și de forțele fizice implicate.

3.3.4 Metode de urmărire a autovehiculelor dispărute de la locul faptei

Având în vedere informațiile culese de către organele de urmărire penală, pe care le au la dispoziție, acestea pot duce la stabilirea genului sau chiar a unor caracteristici individuale ale autovehiculului care a părăsit locul accidentului și pot astfel proceda la urmărirea lui.

Urmărirea și identificarea autovehiculelor dispărute de la locul faptei, se fac prin metodele generale de cercetare criminalistică și practică, care cuprind următoarele etape, între care există o strânsă legătură și care, în anumite situații concrete, pot fi desfășurate în paralel.

a. Urmărirea autovehiculului pe traseul de circulație care se face imediat după cercetarea la fața locului iar, în cazul în care există date suficiente cu privire la direcția de circulație și caracteristicile mașinii, urmărirea autovehiculului dispărut se poate face chiar înainte de terminarea acestei cercetări.

În ipoteza în care direcția de mers a autovehiculului dispărut de la locul evenimetului este cunoscută, se procedează la examinarea concomitentă atât a drumului parcurs înainte de producerea accidentului cât și a celui pe care, după datele existente, ar fi fugit de la locul faptei.

Dacă din diverse motive, o asemenea metodă de cercetare nu este posibilă, se va începe cu examinarea amănunțită a drumului parcurs după comiterea accidentului, trecându-se la examinarea primei părți a traseului.

Pe traseul urmat după producerea accidentului, autovehiculul poate intra în coliziune cu autovehiculele întâlnite sau depășite, ori ieșind din limitele părții carosabile se poate lovi de stâlpii carosabili, arborii, gardurile, casele, bornele kilometrice de pe marginea drumului, creând astfel urme utile cercetării. În unele cazuri, asemenea coliziuni și ieșiri de pe drumul public duc la răsturnarea sau distrugerea autovehiculului, acesta fiind astfel în imposibilitatea de a-și continua drumul.

De asemenea, după traseul parcurs după producerea accidentului, autovehiculul este observat și de alte persoane, care nu au cunoștințe de cele întâmplate, conducătorii auto, aflați pe acel traseu în timpul aproximativ al producerii accidentului, sesizează și rețin mai ușor genul și direcția de circulație a autovehiculelor întâlnite, particularitățile în modul de conducere și aspectul exterior ș.a.

b. Examinarea autovehiculelor în garaje, curți, la locurile de parcare și staționare.

Nu sunt metode și mijloace concrete dinainte stabilite și general obligatorii pentru acest fel de examinare. Acestea, se aleg, în caz concret, de către organul de urmărire penală, înainte de începerea operațiunii respective și sunt susceptibile de schimbare în funcție de circumstanțele existente. Mai întâi se procedează la examinarea întregului garaj sau loc de parcare, în ansamblu său cu toate particularutățile sale, întrucât în acestea au loc reparații tehnice. Această cercetare de ansamblu dă posibilitatea organelor de urmărire penală să-și îndrepte atenția asupra unor vehicule garate sau parcate, iar în funcție de versiunile formate se decide asupra ordinii și modului de examinare concretă a fiecărui mijloc de transport de tipul celui căutat.

Examinarea separată a fiecărui autovehicul se va desfășura astfel:

– în primul rând se procedează la examinarea de ansamblu a autovehiculului, urmărindu-se stabilirea deteriorărilor existente, descoperirea particulelor de subsanță străină depuse prin producerea accidentului, cu precizarea locului unde se află fiecare urmă.

Cu această ocazie, trebuie să se țină seama că, la prima oprire, garare sau parcare, după fuga de la locul accidentului, conducătorii auto verifică cu multă atenție mașinile, în special, părțile și piesele care vin mai des în contact cu obiectele înconjurătoare, recurgând astfel, la înlăturarea urmelor descoperite, la repararea sau înlocuirea pieselor distruse.

– în al doilea rând, se examinează detaliat fiecare parte a mașinii, acordându-se atenție deosebită, acelor piese pe care s-au descoperit corpuri străine sau deteriorări, ori celor care, datorită poziției lor, ar fi putut veni în contact nemijlocit cu obiectele de la locul accidentului de circulație rutieră. În acest scop, se vor examina roțile, osiile, bara de protecție, radiatoarele, capotele, farurile, părțile laterale ale autovehiculelor.

Formele și dimensiunile urmelor descoperite au o mare importanță, întrucât după ele se apreciază natura obiectelor care le-au format și intensitatea cu care au acționat, fapt pentru care se va acorda o mai mare atenție ridicării și ambalării particulelor de materie străină descoperite în urmele cercetate, pentru că temeinicia concluziilor expertului depinde, în mare măsură, de starea în care acestea ajung la expert.

Mijloacele de ambalare se aleg în funcție de natura substanței ridicate: sticle, eprubete, cutii, plicuri etc. Pe fiecare ambalaj, după sigilare, se vor menționa conținutul și locul, data și ora de unde a fost ridicat.

c. Dispunerea prin ordonanță a unor expertize și constatări și valorificarea concluziilor lor.

Urmele descoperite pe traseul de circulație și pe autovehiculele reținute ridică uneori probleme a căror rezolvare necesită cunoștințe de strictă specialitate, științifică sau tehnică.

Numirea expertului așa cum am mai menționat, se face prin ordonanță de expertiză în care trebuie să se motiveze necesitatea și obiectul expertizei.

Experții numiți în acest scop vor cerceta documentele existente la dosarul cauzei, obiectele, substanțele prezentate pentru expertiză, iar pe baza studiilor făcute elaborează concluziile la care au ajuns în raportul de expertiză pe care îl întocmesc.

În reconstituirea unor accidente de circulație rutieră, pornind de la ipoteza frecventă că, la producerea accidentului nu a asistat nimeni sau că persoanele implicate nu își mai amintesc nimic, se recurge și la alte metode de cercetare științifică, cum ar fi de exemplu, metoda retrospectivă, adică după ce accidentele de circualție s-au produs și metoda introspectivă, adică după modelul matematic și metoda de calcul respectivă, care să redea, în modul cel mai fidel, descrierea producerii accidentului în cauză.

CAPITOLUL IV

ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

4.1 Cazul 1 – ucidere din culpă

Judecătoria Reșița, în baza art. 178 alin. 2 din vechiul C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a și art. 76 lit. d din vechiul C. pen., a condamnat pe inculpatul I.I. la 1 an și 6 luni închisoare; în baza art. 71 alin. 1 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a – c din vechiul Cod penal pe durata executării pedepsei principale; în baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni, stabilit în conformitate cu prevederile art. 82 C. pen.; în baza art. 71 alin. 4 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii; în baza art. 359 C. proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. referitoare la revocarea suspendării condiționate.

Instanța de judecată a reținut în fapt că, în data de 16 iulie 2004, în jurul orei 7,00, autotractorul Mercedes-Benz Actros cu semiremorcă basculantă a fost condus de inculpatul I.I. pe DJ 89 în direcția Târnova – Soceni. Când a ajuns la intersecția cu DN 58, inculpatul a inițiat o manevră de virare la dreapta către Brebu. În acea perioadă DN 58 se afla în lucrări de reabilitare a îmbrăcăminții asfaltice, fiind turnat strat nou de asfalt pe o parte din lățimea totală de 10,2 m, pe care o avea suprafața carosabilă în zona intersecției. Partea pe care nu se turnase încă asfalt nou era poziționată în plan transversal pe dreapta raportat la direcția Caransebeș-Reșița, diferența de nivel dintre cele două suprafețe ale carosabilului fiind de cca. 10 cm.

Datorită gabaritului mare al autotractorului, pe parcursul evoluției sale în viraj acesta a depășit axa mediană a drumului național, pătrunzând în interiorul sensului de deplasare Caransebeș – Reșița cu aproximativ 0,25 m.

În acel moment în direcția Caransebeș – Reșița a circulat automobilul mixt Dacia, condus de inculpata V.V.R. După parcurgerea unui segment de drum în pantă și în curbă la dreapta, când a observat poziția autotractorului în planul carosabilului, inculpata a acționat sistemul de frânare și a efectuat o manevră de virare către dreapta, autovehiculul a intrând în derapaj, ieșind de pe zona nou asfaltată și evoluând pe cea alăturată. Ulterior, inculpata a manevrat către stânga astfel că autovehiculul Dacia a traversat pe o direcție oblică suprafața carosabilă a DN 58 spre marginea din stânga a acestuia, după care inculpata a virat iarăși la dreapta, automobilul a mai evoluat circa 26 m pe planul longitudinal al drumului, răsturnându-se pe partea dreaptă și revenind pe roți.

Pe parcursul deplasării, autovehiculul Dacia, în momentele când a ajuns în zona marginii din stânga a carosabilului a lovit cu partea stângă victima P.M., care a fost proiectată pe acostamentul sensului Reșița – Caransebeș. Victima P.M. a fost transportată de urgență la Spitalul Județean Reșița unde a fost diagnosticată ca având o stare generală gravă, fiind în comă de gradul II, iar la data de 25.07.2004 a decedat.

Conform raportului medico-legal întocmit, s-a reținut că moartea victimei a fost violentă și s-a produs din cauza insuficienței cardio-respiratorii acute consecutivă hemoragiei meningo-cerebrale în cadrul unui politraumatism cu traumatism cranio-cerebral acut deschis și traumatism toraco-pulmonar.

În drept, s-a apreciat că fapta inculpatului I.I. de a nu respecta regulile de circulație privind depășirea axului drumului declanșând o stare de pericol pentru inculpata V.V.R., prin pătrunderea pe partea stângă a carosabilului în condițiile în care din sens opus circula automobilul Dacia, având ca și consecință decesul victimei P.M., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 din vechiull Cod penal.

S-a reținut că dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice nerespectate de către inculpat sunt prevăzute de art. 78 și art. 135 din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002.

În ceea ce privește, fapta inculpatei V.V.R., de a nu respecta regulile de circulație privind adaptarea vitezei la condițiile de drum, acționând sistemul de frânare și efectuând mai multe manevre de virare către dreapta și stânga, autovehiculul intrând în derapaj, iar în momentele când a ajuns în zona marginii din stânga a carosabilului a lovit cu partea stângă victima P.M., care a decedat, s-a considerat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. 2 din vechiul Cod penal.

S-a reținut că dispozițiile legale privind circulația pe drumurile publice nerespectate de către inculpată sunt prevăzute de art. 48 alin. 1 din OUG nr. 195/2002, potrivit căruia conducătorul de vehicul trebuie să respecte regimul legal de viteză, să o adapteze condițiilor de drum și să reducă viteza în curbe periculoase și lipsite de vizibilitate.

4.2 Cazul 2 – Infracțiuni în legătură cu circulația pe drumurile publice. Părăsirea

locului accidentului soldat doar cu pagube materiale. Conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe. Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată. Legea penală mai favorabilă.

În data de 25 decembrie 2011, organele de poliție s-au sesizat din oficiu în legătură cu împrejurarea că în jurul orelor 4.23, pe strada S. din municipiul Gherla a avut loc un accident rutier în care au fost avariate mai multe autoturisme. La fața locului, a fost identificat autoturismul BMW cu numărul de înmatriculare ……, iar la volanul acestuia a fost identificat inculpatul C.S.A.. S-a constatat că au fost avariate autoturimele BMW cu numărul de înmatriculare …, Mazda cu numarul de înmatriculare …. și VW cu numarul de înmatriculare …. Pe strada T. a fost identificat avariat autoturismul Dacia cu numarul de înmatriculare …, VW Golf 5 cu numarul de înmatriculare ….

Fiind noaptea de Crăciun, inculpatul a ajuns la colindat la martorul E.A.M. unde a consumat cateva pahare de băutură spirtoasă (țuică sau vodcă) între orele 2-3. Inculpatul a părăsit apoi apartamentul martorului.

În jurul orelor 4.23 inculpatul a condus autoturismul proprietate personală BMW cu numărul de înmatriculare … pe strada T. din municipiul Gherla unde, în apropierea numărului administrativ 15 a lovit autoturismul Dacia, cu numărul de înmatriculare … în partea din față și 1- a proiectat în autoturismul VW Golf 5 cu numărul de înmatriculare …., autoturismele fiind parcate pe partea carosabilă, în locuri amenajate, unul înapoia celuilalat. Resturi din autoturismul condus de inculpat au rămas la locul accidentului. A rămas și o placuță cu numărul de înmatriculare, la rândul său avariată.

După ce a accidentat aceste autoturisme, inculpatul și-a continuat deplasarea pe strada S. unde a efectuat mai multe manevre pe partea carosabilă lovind autoturismele BMW cu numărul de înmatriculare …, Mazda cu numărul de înmatriculare … și VW cu numărul de înmatriculare …

Proprietarii autoturismelor lovite și alte persoane au ajuns la fața locului. De asemenea, o patrulș a poliției s-a prezentat ca urmare a apelului la numărul de urgență 112. S-a prezentat apoi și un polițist de la poliția rutieră. Inculpatul a încercat să plece și de la al doilea loc al accidentului însă, polițiștii i-au luat cheile autoturismului. În acest timp, inculpatul a vomat de mai multe ori.

Inculpatul a fost testat cu alcooltestul la ora 5.52, rezultatul afișat și tipărit fiind de 0,61 mg/1 alcool pur în aerul expirat. A fost condus la Spitalul Municipal Gherla unde i s-a recoltat prima probă de sânge la ora 6,20, iar a doua la ora 7,20.

Din Buletinul de analiză toxicologică-alcoolemie, rezultă că la proba nr. I, inculpatul a avut 1,45 g/1 alcool pur în sânge, iar la proba nr. II, 1,30 g/1 alcool pur în sânge.

Conform adresei Ambasadei Române la Dublin inculpatul figurează ca deținător de permis de conducere pentru începători (Learner Permit), permis care este valabil exclusiv pe teritoriul Irlandei.

Autoturismul BMW cu numărul de înmatriculare … este înmatriculat în Irlanda. Inițial, ca urmare a consemnării greșite a numărului de înmatriculare în actele de constatare întocmite de polițiști s-a considerat că autoturismul nu este înmatriculat.

Inculpatul a deținut permisul de conducere categoria B seria … emis la data de 3 august 2007, permis care a fost reținut la data de 27 iulie 2009 ca urmare a constatării unei infracțiuni de conducere cu alcoolemie. Pentru această faptă, prin Sentința penală nr. 1617/11 octombrie 2010 a Judecătoriei Gherla, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an si 4 luni închisoare pentru art. 87 alin. 1 din OUG 195/2002, executarea acesteia fiind suspendată pe durata termenului de încercare de 3 ani și 4 luni. Ca urmare a condamnării, permisul de conducere trebuia anulat în baza art. 114 alin. 1 lit. b din OUG 195/2002, împrejurare care nu s-a realizat, posibil datorită traseului defectuos al implementării datelor din sentința penală.

Conform art. 97 alin. 2 și 3 din OUG 195/2002, ,,Reținerea permisului de conducere ori a certificatului de înmatriculare sau de înregistrare se face de către polițistul rutier, de regulă odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fară drept de circulație. Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul sau tramvai se consideră suspendare, conform dispozitiilor art. 96 alin. 2 lit. b”.

Ca atare, la data faptelor din prezentul rechizitoriu, inculpatul avea suspendat dreptul de a conduce. Autoturismele VW cu numărul de înmatriculare … proprietar, martorul C.I., Dacia cu numărul de înmatriculare …, proprietar, martorul M.A.M., Mazda cu numărul de înmatriculare …, proprietar J.A., BMW cu numărul de înmatriculare … proprietar B.L.A., au fost avariate iar inculpatul a despăgubit martorii sau a reparat autoturismele, astfel că proprietarii nu au pretenții civile.

S.I., proprietarul autoturismului VW Golf 5 cu numărul de înmatriculare … autoturism avariat, s-a costituit parte civilă în cauză. Inculpatul a declarat la momentul constatării faptelor că a consumat în data de 25 decembrie 2011, la colindat, până în jurul orei 4.00, 3 pahare de vin. Cu ocazia examinării clinice, inculpatul a declarat consumul a 750 ml vin în intervalul 24 decembrie, ora 16.00-25 decembrie 2011, ora 2,00. Cu ocazia primei declarații inculpatul a susținut că a băut must la un prieten. Consumul de băuturi alcoolice a fost mult mai mare decât cel declarat, așa cum rezultă din declarațiile martorilor, care au susținut că inculpatul se afla în stare de ebrietate, iar după a doua tamponare, a vomat repetat.

S-a efectuat raportul de Expertiză Medico-Legală de la fila 57 din dosar, din care rezultă o valoare a alcolemiei de 1,57g la mie.

În drept, fapta inculpatului C.S.A. care în data de 25 decembrie 2011, în jurul orelor 4.23, a condus autoturismul BMW cu numărul de înmatriculare … pe drumurile publice din municipiul Gherla, având dreptul de a conduce suspendat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană careia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, prev.de art. 86 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice, republicată.

În drept, fapta inculpatului C.S.A. care în data de 25 decembrie 2011, în jurul orelor 4.23, a condus autoturismul BMW cu numărul de înmatriculare … pe drumurile publice din municipiul Gherla, având o îmbibație alcoolică de 1,45 g/1 alcool pur în sânge, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică ce depățețte limita legală, prev. de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice, republicată.

În drept, fapta inculpatului C.S.A. care în data de 25 decembrie 2011, în jurul orelor 4.23, după ce a condus autoturismul BMW cu numărul de înmatriculare … pe drumurile publice din municipiul Gherla, având o îmbibație alcoolică de 1,45 g/1 alcool pur în sânge și a fost implicat pe strada T. din Gherla într-un accident de circulație din care au rezultat pagube materiale, accident care s-a produs ca urmare a infracțiunii de conducere cu alcoolemie, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de părăsirea locului accidentului prev. de art. 89 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice, republicată.

Instanța a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul C.S.A. din infracțiunea de conducere a unui autoturism pe drumurile publice de către o persoană având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășește limita legală, prevăzută de articolul 87 alineatul 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 195/2002, în infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de articolul 336 alineatul 1 din noul Cod penal.

A fost schimbată încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul C.S.A., din infracțiunea de părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului, prevăzută de articolul 89 alineatul 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 195/2002, în infracțiunea de părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului, prevăzută de articolul 338 alineatul 1 din noul Cod penal.

La individualizarea pedepsei ce s-a stabilit inculpatului, instanța a avut în vedere gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, evaluate după următoarele criterii prevăzute de articolul 74 din Codul penal:

a) împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii;

d) motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit;

e) natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;

f) conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal;

g) nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Astfel, instanța a ținut cont de gradul de pericol social al faptei, care este relativ ridicat raportat la categoria de drum pe care a circulat inculpatul și raportat la ora la care a circulat, și la concentrația de alcool pe care o avea în sânge; persoana inculpatului, care a fost condamnat până în prezent.

Avocatul inculpatului a solicitat achitarea inculpatului, ce nu poate fi reținută, având în vedere inclusiv concluziile Raportului de Expertiză Medico-Legală de la fila 57 din dosar, din care rezultă o valoare a alcolemiei de 1,57g la mie.

Instanța a constatat că, singura modalitate de executarea a pedepsei închisorii în speță, este executarea în penitenciar.

Astfel, a fost condamnat C.S.A. la pedeapsa de :

– 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de articolul 336 alineatul 1 din Codul penal actual, cu aplicarea art. 41 lit. a din Codul penal actual.

– 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de articolul 338 alineatul 1 din Codul penal actual, cu aplicarea art. 41 lit. a din Codul penal actual.

– 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată, prevăzută de articolul 86 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, cu aplicarea art. 41 lit. a din Codul penal actual.

În baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b C. penal anterior, au fost contopite următoarele pedespe:

– 1 an închisoare stabilită prin prezenta, 2 ani stabilită prin prezenta, 1 an închisoare stabilită prin prezenta, aplicând pedepsa cea mai mare de 2 ani închisoare, urmând să exectute pedepsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 83 al. 1 C. penal anterior, s-a revocat beneficiul suspendării executării pedepsei de 1 an și 4 luni închisoare aplicată inculpatului, prin sentința penală nr. 1617/2010 a Judecătoriei Gherla, urmând ca aceasta să fie executată alături de prezenta, inculpatul urmând a executa 3 ani și 4 luni închisoare.

S-a interzis inculpatului drepturile prevăzute la articolul 66 alineatul 1 literele a și b din Codul penal.

S-a constatat că partea vătămată nu se constituie parte civilă în cauză.

A fost obligat inculpatul să achite 1000 lei, cheltuieli judiciare către stat.

S-a stabilit suma de 200 lei, onorariu pentru apărătorul din oficiu, s-a avansat din fondurile Ministerului Justiției, avocat H.A..

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termen legal, inculpatul, criticând soluția primei instanțe ca nefiind temeinică și legală.

În motivarea apelului său, inculpatul a învederat faptul că, raportat la conduita sa sinceră și de colaborare cu organele de cercetare penală, se impune reducerea cuantumului pedepselor aplicate acestuia.

Curtea de apel, analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale în materie, curtea reține următoarele:

În baza probatoriului legal administrat și a analizei detaliate a acestuia, instanța de fond a reținut o stare de fapt corectă, conformă cu realitatea.

Astfel, se constată pe deplin dovedită vinovăția inculpatului care data de 25 decembrie 2011, a avariat autoturismele BMW cu numărul de înmatriculare …, Mazda cu numărul de înmatriculare … și VW cu numărul de înmatriculare …. Pe strada T. a fost identificat avariat autoturismul Dacia cu numărul de înmatriculare …, VW Golf 5 cu numărul de înmatriculare … ………………………………………………………………………………………………………………………………..

Cu privire la infracțiunea de părăsire a locului accidentului fără permisiunea organelor de poliție, curtea constată că potrivit art. 338 alin. 3 lit. a noul Cod penal nu constituie infracțiune părăsirea locului accidentului când în urma accidentului s-au produs doar daune materiale, ceea ce este cazul și în speța de față, inculpatul fiind trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii prev. de art. 89 alin.1 din OUG 195/2002, constând în aceea că părăsit locul accidentului din care au rezultat pagube materiale. De asemenea, potrivit alin.1 al aceluiași text de lege, infracțiunea se comite doar prin părăsirea locului accidentului fără încuviințarea poliției, nemaiexistând cerința ca accidentul să se fi produs ca urmare a unei infracțiuni (în speța de față conducerea sub influența alcoolului).

În aceste condiții, apreciem că, în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 4 Cod penal, fapta comisă de inculpat fiind dezincriminată.

Cu precizarea că, sub incidența dispozițiilor art. 5 din noul Cod penal, nu intră situațiile când se aplică legea penală de dezincriminare, care este evident cea mai favorabilă specie de legi penale, este necesar a se stabili, în conformitate cu art. 5 Cod penal și decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale, legea mai favorabilă aplicabilă în speța de față cu privire la celelalte două infracțiuni reținute în sarcina inculpatului.

Apreciind în mod global această instituție, curtea constată că, raportat la regimul sancționator al pluralității de infracțiuni și al recidivei, legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpatului, apreciem că, instanța de fond a dat dovadă de suficientă clemență, orientând cuantumul pedepselor la minimul special prevăzut de textele incriminatoare, în condițiile în care inculpatul are antecedente penale și nu a recunoscut în întregime faptele, susținerile acestuia fiind infirmate de probele administrate în cauză, inclusiv de raportul de expertiză medico-legală, întocmit în cauză.

Așa fiind, vom menține cuantumurile pedepselor aplicate inculpatului, acestea fiind în măsură să contribuie la sancționarea și reeducarea acestuia.

Față de cele de mai sus, în baza art. 421 pct.2 lit.a C.p.p. va admite apelul declarat, va desființa hotărârea atacată cu privire la latura penală a cauzei.

Pronunțând o nouă hotărâre în aceste limite, în baza art. 4 din noul Cod penal și art.16 lit. b Cod procedură penală, art. 338 alin. 3 lit. a Cod penal, va dispune achitarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii de părăsirea locului accidentului, fără încuviințarea poliției sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului, prevăzută de articolul 89 alineatul 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 195/2002 cu aplicarea art. 37 lit. a C.p. anterior.

CONCLUZII

Investigarea criminalistică la fata locului a urmelor aparținând mijloacelor de transport este o activitate complexă, uneori cu un grad deosebit de dificultate, îndeosebi accidentelor de circulație rutieră cu consecinte grave.

În ipoteza părăsirii locului locului faptei de către conducătorul auto și a vehiculului antrenat în evenimentul rutier, apar unele dificultăți sporite, ca spre exemplu, săvârșirea și a altor infracțiuni în care autorul s-a folosit de vehicul respectiv.

Raportându-ne strict la examinarea și intrepretarea urmelor descoperite, prin investigarea criminalistică la fața loclului se poate stabili, așa cum am menționat și în cuprinsul lucrării, tipul de vehicul, direcția de deplasare, viteza de circulație etc.

Investigarea criminalistică la fața locului constituie prima activitate procedurală desfășurată în cadrul procesului penal, dar și cel mai important procedeu probator. Această activitate ce se desfășoară cu operativitate la locul faptei unde s-a petrecut accidentul de circulație rutieră, fixarea rezultatelor cu ajutorul procesului-verbal, al schiței, prin intermediul fotografiilor și filmărilor judiciare, dar cel mai important, prelevarea de urme și mijloace materiale de probă, alături de toate celelalte activități desfășurate ca parte integrantă și definitorie a acestui ansamblu, constituie primele investigații realizate în urma săvârșirii unei fapte.

De modul corect sau incorect, eficient sau ineficient, complet sau incomplet, organizat sau neorganizat, poate depinde întregul parcurs ulterior al procesului penal.

Respectarea tuturor metodelor și procedeelor specifice, a regulilor tactice oglindite în prezenta lucrare, alături de alte reguli tactice adoptate în practică în funcție de specificul fiecărei fapte comise sau prin raportare la natura locului cercetat, constituie, așadar, o condiție esențială și fundamentală pentru aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.

De asemenea, se cunoaște că, pe lângă celelalte ramuri de drept, Criminalistica, care este adevărata artă a instrucției judiciare, ca știință juridică multidisciplinară al cărui obiect de studiu este elaborarea mijloacelor tehnico-științifice, metodelor și procedeelor tactice de descoperire, fixare, ridicare, administrare și examinare a urmelor infracțiunii, precum și descoperirea și identificarea, prin metode proprii a suspecților, în vederea tragerii la răspundere penală a acestora, precum și prevenirii și combaterii cu fermitate , a săvârșirii faptelor de natură penală.

Deși constituie prima dintre numeroasele etape care o succedă (organizarea cercetării penale, ascultarea martorilor, persoanei vătămate, suspectului sau inculpatului, percheziția, efectuarea expertizei criminalistice etc.), putem afirma că investigarea criminalistică a locului faptei constituie, în esența ei, “piatra de temelie” a procesului penal deoarece, primele urme, primele mijloace de probă, natura faptei, posibilii suspecți, primul contact cu martorii, cu persoana vătămată, primele declarații ale acestora, toate acestea și nu numai, sunt determinate încă din această etapă astfel încât întreaga activitate ulterioară de desfășoară pe baza datelor obținute în etapa investig[rii criminalistice a locului faptei.

Tot în această etapă se stabilesc și versiunile asupra modului de comitere al faptei astfel încât etapele ulterioare vor urmări acceptarea sau respingerea acestora, cercetarea la fața locului oferind astfel acele informații esențiale pe baza cărora se va coordona urmărirea penală.

Datorită tuturor acestor elemente enumerate cu titlul exemplificativ, iar nu limitativ, investigarea criminalistică a locului faptei constituie un act de urmărire penală cu o evidentă semnificație în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unei cauze penale.

BILIOGRAFIE

A. Legislație:

1. Constituția României;

2. Codul penal al României;

3. Codul de procedură penală al României;

4. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, privind circulația pe drumurile publice, republicată, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările și completările ulterioare;

5. Regulamentul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1391/2006 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 876 din 26 octombrie 2006<

6.Ordonanța Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere, publicată în Monitorul Oficial, nr. 425 din 11 Noiembrie;

7. Ordinul comun al M.A.I. și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 182/14.08.2009 și respectiv nr. 1754/C/05.08.2009 privind cercetarea la fața locului.

B. Doctrină:

1. Jenică Drăgan – Criminalistica (Manual de intrucție judiciară – Note de curs), Editura Fundația România de Mâine, București, 2014;

2. Jenică Drăgan, Ioan Oancea, Cristian Drăgan – Elemente de tehnică și tactică criminalistică, Universitatea Ecologică, București, 2007;

3. Jenică Drăgan, Ioan Oancea, Niculae Gheorghe – Îndrumar practic juridic în probleme de tehnică și tactică criminalistică, Editura Ministerului de interne, București, 2004;

4. Camil Suciu – Criminalistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972;

5. Emilian Stancu – Criminalistica – monografie, ediția a 3-a, vol. I și vol. II, Editura Actami, București, 2000;

6. Emilian Stancu – Tratat de Criminalistică, ediția a 3-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2004;

7. Emilian Stancu – Tratat de Criminalistică, ediția a V-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2008;

8. Emilian Stancu – Considerații asupra noilor metode de identificare judiciară biocriminalistică, în „Revista de medicină legală”, nr.2/1994;

9. Emilian Stancu – Elemente de investigație a A.D.N.-ului, în revista de Criminalistică și Criminologie a Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, București, 2000/2001;

10. Lazăr Cârjan – Tratat de criminalistică, Partea I- Fundamentele criminalisticii, Editura Pinguin book, Editura , București, 2005;

11. Vasile Bercheșan – Metodologia cercetării infracțiunilor, curs de criminalistică, vol. II, Editura Paralela 45, Pitești, 2000;

12. Paul Kirk – Crime Investigation, 2ne Edition, J.J. Thornton, 1974;

13. O’Hara E.C. – Principii de bază ale cercetărilor penale, Editura C. Thomas, Ilinois S.U.A., 1976;

14. C.F. Safonov – Îndreptarul anchetatorului penal, vol. II, București, 1955;

15. V. Molnar – Perfecționarea metodei Holzer pentru decelarea grupelor sanguine, în „Revista Medicală”, nr. 4/1972;

16. I. Mircea – Criminalistica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978;

17. V. Beliș – Tratat de medicină legală, vol. I, Editura Medicală, București, 1995;

18. Ion Argeșanu – Criminalistica și medicina legală în slujba justiției, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1996;

19. I. Mircea – Criminalistica, Editura Lumina Lex, București, 1999;

20. Nicolae Volonciu – Tratat de pocedură penală, Partea generală, vol. I, Editura Paideea, București, 1993;

21. Ion Neagu – Tratat de procedură penală, Editura Pro, București, 1997;

22. Ion Anghelescu și Nicolae Dan – Dicționar de criminalistică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

23. Gheorghe Pășescu – Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Editura Național, București, 2000;

24. Virgil Popa – Stabilirea dinamicii accidentelor rutiere în funcție de mărimea avariilor și gravitatea leziunilor înregistrate la ocupanții autovehiculelor, Universitatea Transivania din Brașov, 2013;

25. Elena Diaconu, Mihai Dicu și Carmen Răcănel – Căi de Comunicații Rutiere, Editura Conspres, București, 2006;

26. N. Nistor și M. Stoleru – Expertiza tehnică a accidentului de circulație, Editura Militară, București, 1987;

27. Ion Bolocan și Ion Stanca – Accidentul de circulație: cauzalitate vinovație, răspundere – Editura militară, București, 1977;

28. Constantin Rujoiu, Lucian Petrică, Ștefan Popa și colab. – Cercetarea la fața locului, Îndrumar practic, Editura Ministerului de Interne, București, 1996;

29. Asociația criminaliștilor din România – Culegere “Investigarea criminalistică a locului faptei„ – Editura Luceafărul, București, 2004;

30. Asociația criminaliștilor din România – Culegere “Realități și perspective în criminalistică„ – Editura Luceafărul, București, 2003;

31. M.I. – Tratat de tactică criminalistică, ediția a II-a, Editura Carpați, Craiova, 1994;

32. M.I. – Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpați, Oradea, 1992;

33. M.I. – Tratat practic de criminalistică, vol. II, (Constatarea tehnico-științifică și expertiza urmelor lăsate de om), Serviciul editorial, București, 1978;

34. I.G.P.R. – Institutul de Criminalistică – Manual de bune practici privind procedura cercetării la fața locului, București, 2009;

35. I.G.P.R. – Direcția Poliției Rutiere – Campania de educație rutieră “Nu trece dincolo”, București, 2014;

36. Dicționarul Explicativ al Limbii Române – DEX, Ediția a II-a. Editura Universul Enciclopedic, București, 1998.

– www.politiaromana.ro – Situația accidentelor rutiere grave înregistrate zilnic, la nivel național.

.