Iv 1 Drept Procesual Civil D.ghita [620667]
1
Universitatea din Craiova
Facultatea de Drept
Anul IV
CUPRINS
Conf .univ.dr. Daniel Ghi ță
Drept procesual civil I …………………………………………………………… 2
Drept procesual civil I …………………………………………………………… 74
Craiova
2015
2
I. Informații generale
Date de contact ale titularului de curs
Nume : Daniel Ghi ță
Birou: Calea Bucuresti nr 107 D, P.d 4.2 Craiova, Dolj
Facultatea de Drept
Universitatea din Craiova
Telefon: 0351 -177.1 00
Fax: 0351 -177.1 00
E-mail: [anonimizat]
Consultații: Marti 10 -12 Date de identificare curs și contact tutori
Numele cursului : Drept procesual civil
Codul cursului: Sem. I D16DRFRL764
An, semestru: An IV, Sem I
Tipul cursului: Obligatoriu
Pagina web a cursului:
http://drept.ucv.ro/licenta/cursuri -online.html
Tutore: Raluca Camelia Cismaru (Paul)
E-mail tutore: ralucaluciapaul @yahoo.com
Consultații: Luni 12-14
Introducere
Cursul de „ Drept procesual civil” se predă în semestrul I și II, anul IV, la Specializarea Drept, și
are ca scop imprimarea unei mentalități liberale viitorului jurist, având în vedere că acesta va fi profund
implicat în protecția juridică a persoanelor.
Obiective
TI
Cursul este structurat pe 21 module în care se regăsesc cunoștințe necesare înțelegerii
noțiunilor specifice. Cursul se desfășoară prin tratarea noțiunilor care stau la baza dreptului
procesual civil și prin argumen tarea acestor concepte de ordin juridic în baza unei documentări
susținute de actualizarea permanentă a bibliografiei
Formatul și tipul activităților implicate de curs
Asimilarea, în principal prin înțelegerea interacțiunii lor, a principiilor, regulilor și conceptelor
fundamentale ale procesului civil ca știință prin care dreptul substanțial civil să fie transpus în
viață.
Urmărirea cursului procesului civil în toate gradele de jurisdicție, în primă instanță, în căile de
atac ordinare și extraordinare.
Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri față în față cu studenții, cât și studiu
individual. Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – student: [anonimizat].
În ceea ce privește activitatea individuală, aceasta se va concret iza în parcurgerea materialelor
obligatorii și în rezolvarea sarcinilor și exercițiilor obligatorii. Studenții au libertatea de a -și
gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient
pentru însușirea și sedi mentarea cunoștințelor dobândite.
3
II. Suport curs
Modulul I.
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND SISTEMUL PROCESULUI CIVIL ȘI AL
DREPTULUI PROCESUAL CIVIL
Unitatea de învățare:
1. Noțiunea de proces civil
2. Actul jurisdicțional
3. Normele de procedură civilă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Noțiunea de proces civil
Procesul civil este reglementat de norme juridice cu aspect dinamic, care evidențiază funcția
sancționatoare a dreptului. Prin procesul civil se realizeză și sarcinile justiției, caracterizând atât rolul ei
educativ, cât și rolul sancționator.
Consacrarea legislativă a acestor obiective se regăsește în multiple norme juridice ale dreptului
intern și internațional.
Rezultă că procesul civ il este activitatea desfășurată de instanțele judecătorești, organele de
executare, părți, alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea justiției în pricinile civile, precum
și raporturile dintre acești participanți, prin judecarea litigiilor asu pra drepturilor civile subiective
deduse judecății în vederea pronunțării unei hotărâri judecătorești legale și temeinice care să poată fi
executate silit, conform dispozițiilor legale.
Procesul are două faze importante: judecata propriu zisă și executare a silită.
2. Actul jurisdicțional
Etimologic, prin act jurisdicțional se înțelege acel act procedural prin care judecătorul "spune
dreptul", adică interpretează legea, încadrează juridic raportul dedus judecății și dă o soluție, deci
înfăptuiește justiț ia. Principalul act jurisdicțional este hotărârea judecătorească.
Actul juridicțional civil după poate fi definit după criterii formale, funcționale și organice.
Criteriul formal presupune următoarele caracteristici ale actului jurisdicțional civil:
a) Activitatea judecătorului se realizează sub forma procesului, a dezbaterilor judiciare publice
și contradictorii, cu respectarea dreptului la apărare.
Actul jurisdicțional administrativ se emite fără respectarea acestor cerințe. Nu se realizează
întotdeauna într -o anumită formă, nici după o anumită procedură.
b) Actul jurisdicțional civil se pronunță într -o speță preexistentă declanșării conflictului dintre
părți.
Actul jurisdicțional administrativ normativ sau individual nu presupune obligatoriu sit uații
contencioase.
c) Sesizarea instanței se face în general din inițiativa părții interesate, iar nu din oficiu.
Judecătorul va fi îngrădit în activitatea lui de principiul disponibilității, neputând depăși limitele
obiectului cererii.
Dimpotrivă, actu l jurisdicțional administrativ se emite mai des din inițiativa organului
administrativ competent, reflectând preponderent principiul oficialității.
d) Judecătorul se pronunță prin hotărâre, care îmbracă o formă solemnă și va fi motivată în
condițiile legi i.
Dimpotrivă, actul jurisdicțional administrativ, nu îmbracă întotdeauna o anumită formă și nici
nu se emite după o procedură predeterminată.
Criteriul funcțional prezintă următoarele trăsături:
4
a) Judecătorul se supune numai legii și conștiinței lui juridice.
Și actul jurisdicțional administrativ trebuie să se întemeieze pe lege dar se admite și criteriul
oportunității.
b) Actul jurisdicțional civil – are autoritate de lucru judecat (art. 1201 C. civ.). Odată hotărârea
pronunțată, judecătorul se desesizează și nu mai poate reveni asupra judecății chiar dacă a constatat
ulterior că a greșit.
Actul jurisdicțional administrativ este, principal, revocabil.
Criteriul organic presupune observarea u rmătoarelor aspecte:
a) Independența judecătorilor și a instanțelor este garantată de Constituția României și de legi
organice sau speciale.
Dimpotrivă, actul jurisdicațional administrativ respectă principiul ierarhiei administartive care
îngrădește sau înlătură opinia persoanlă a funcționarului care întocmește actul.
b) Principiul instanțelor succesive permite îndreptarea sau refacerea hotărârii judecătorești
greșite prin folosirea succesivă și gradată a căilor de atac prevăzute în lege sub forma contro lului
judiciar.
Actul jurisdicțional administrativ nu poate fi îndreptat pe căi specifice de control, deci nu este
perfectibil.
c) Principiul colegialității presupune deliberare și pronunțare colectivă.
3. Normele de procedură civilă
3.1. Noțiune
Normele civile sunt de două mari feluri: norme de drept material (denumite și norme de fond) și
norme de drept procesual civil.
3.2. Clasificarea legilor de procedură civilă
Clasificarea este diferită, funcție de criteriul adoptat:
3.2.1. După obiectul legilor
După obiectul legilor, avem legi de organizare judecătorească, legi de competență și legi de
procedură propriu -zise.
3.2.2. După sfera lor de aplicare
După sfera lor de aplicare, avem legi generale și legi speciale.
Legile generale constituie dreptul comun și se aplică în orice materie procedurală și în toate
cazurile, când nu există reglementări speciale. Legea generală este Codul de procedură civilă.
Legile speciale reglementează numai anumite materii și derogă de la legea generală În
interf erența celor două categorii de legi se aplică două reguli complementare:
– normele speciale se aplică cu precădere și în locul normelor generale;
– când normele speciale tac, se aplică normele generale.
3.2.3. După caracterul conduitei prescrise
După ca racterul conduitei prescrise, avem legi imperative și legi dispozitive.
Ultimei categorii de legi i se aplică regimul juridic al principiului disponibilității.
Deosebirea dintre cele două categorii de legi produce următoarele consecințe:
a) aplicarea dis pozițiilor imperative nu poate fi înlăturată nici prin voința părților, nici chiar prin
autorizarea instanței judecătorești.
Normele dispozitive pot fi înlăturate de părți de comun acord sau de beneficiarul lor în mod
unilateral.
b) aplicarea normelor im perative se poate cere de oricare parte sau chiar de instanță din oficiu,
în baza rolului ei activ.
c) încălcarea dispozițiilor imperative se poate invoca și sancționa în orice fază sau etapă a
procesului, chiar în căile de atac chiar dacă abaterea s -a săv ârșit la judecata în fond.
Încălcarea normelor dispozitive se invocă într -un anumit termen, iar partea beneficiară poate
acoperi virtuala nulitate a actului juridic expres sau tacit.
d) încălcarea normelor imperative se sancționează cu nulitatea absolută a actului de procedură
sau cu decăderea din drept.
Nesocotirea normelor dispozitive se sancționează cu nulitatea relativă. Problema este că pentru
a aplica regimul juridic specific sancțiunii fiecărei categorii de norme, să determinăm caracterul normei
încălcate.
5
3.3. Aplicarea legilor de procedură civilă
Aplicarea normelor de procedură civilă se referă la aplicarea în timp, în spațiu și asupra
persoanelor.
3.3.1. Aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor
Legile de procedură civilă se aplică în mod egal în fața instanțelor de judecată pentru toți
subiecții de drept, indiferent de naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenență politică,
avere, origine socială sau cetățenie.
Principiul egalității în fața instanțelor de j udecată este consacrat de art. 16 al Constituției
României și de art. 7 din Legea nr. 304/2004. Și cetățenii străini beneficiază de aceleași prevederi
procedurale române. Ei sunt privați numai de drepturi politice, nu și de drepturi civile.
3.3.2. Aplicar ea în timp a legii procedurale
Principii și reguli generale
În procesul civil sunt frecvente situațiile în care, pe parcursul judecății ori al executării,
intervine o succesiune de legi ce reglementează diferit aceeași materie. Altfel spus, în cazul apariției
unei legi noi, trebuie stabilit unde încetează aplicarea legii vechi și începe cea a legii noi.
Această situație mai este cunoscută și sub denumirea de conflict al legilor în timp.
În ceea ce privește momentul intrării în vigoare a legii, soluți a ce se aplică situației tranzitorii
este dată de principiul neretroactivității legilor, conform căruia legea dispune numai pentru viitor.
În ceea ce privește conținutul principiului neretroactivității, pe plan procesual – civil, putem
spune că actele de p rocedură îndeplinite corect sub imperiul legii vechi rămân valabile și nu trebuie
refăcute conform dispozițiilor legii noi. Însă, după intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură
vor fi efectuate conform noii reglementări.
O consecință importantă și firească a principiului neretroactivității este reprezentată de un alt
principiu ce guvernează aplicarea în timp a legilor, în general, și a legii procedurale în special, și anume
principiul aplicării imediate a legii noi.
Dacă, așa cum am arătat, în ce ea ce privește momentul intrării în vigoare a legii, soluția
conflictului este dată de principiul neretroactivității, referitor la cel de -al doilea moment – abrogarea –
importantă este acțiunea principiului aplicării imediate a legii noi.
Legat de momentul abrogării, soluționarea situației tranzitorii ar putea ridica câteva probleme.
Astfel, trebuie stabilit care lege se va aplica situațiilor născute înainte de abrogare. Aplicarea
legii abrogate ar putea însemna supraviețuirea ei, adică ultraactivitate. Pe de altă parte, cealaltă soluție
ar fi aplicarea imediată a legii noi.
În această privință, s -a stabilit, ca regulă generală, că așa cum legile de procedură nu
retroactivează, ele nici nu supraviețuiesc, ci sunt de imediată aplicare tuturor situațiilor juri dice ce se
desfășoară sub imperiul lor. Prin urmare,pe parcursul desfășurării procesului civil, unele acte de
procedură pot fi îndeplinite după legea veche, iar altele, după legea nouă.
Concluzionând, putem spune că principiul aplicării imediate a legii re prezintă acea regulă
conform căreia, după intrarea ei în vigoare, legea nouă se aplică tuturor situațiilor juridice, excluzând
aplicarea legii vechi.
În determinarea legii aplicabile unei situații juridice, sintetizând conținutul principiilor enunțate,
se poate formula regula conform căreia, o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute în
legea în vigoare la data producerii ei. Această regulă mai este cunoscută și prin adagiul tempus regit
actum .
Spre deosebire însă de principiul neretroact ivității, principiul aplicării imediate a legii noi nu
este consacrat printr -un text constituțional, fapt ce are, credem, o serie de implicații deloc de neglijat.
Consecința cea mai importantă a inexistenței unei prevederi constituționale în privința aplic ării
imediate a legii noi este reprezentată de posibilitatea încălcării acestei reguli prin ultraactivarea sau
supraviețuirea legii vechi. Cu toate acestea, ultraactivitatea legii vechi este văzută doar ca o excepție de
la regula aplicării imediate a legii noi și, ca orice excepție, ea trebuie consacrată expres în lege.
Aplicarea în timp a normelor de organizare judecătorească
În ceea ce privește normele de organizare judecătorească, acestea, reglementând organizarea și
funcționarea instanțelor judecătoreșt i, au un caracter imperativ, și prin urmare, nu pot fi decât de
imediată aplicare. Așadar, aplicarea lor imediată decurge chiar din importanța obiectului lor de
reglementare.
6
Aplicarea în timp a normelor de competență
În privința normelor de competență, se pot întâlni două situații, după cum noua lege ce conține
norme de competență restrânge competența instanței inițial sesizate, sau dimpotrivă, extinde competența
acestei instanțe.
Deși, în principiu, situațiile tranzitorii privind legile de competență ar f i guvernate tot de regula
aplicării imediate a legii noi, dat fiind și caracterul imperativ al acestor norme, totuși, nu de puține ori,
s-au admis și alte soluții.
Soluțiile posibile ar fi următoarele: instanța sesizată să -și păstreze competența pentru pro cesele
în curs de judecată; instanța sesizată să -și păstreze competența numai dacă procesul a ajuns în faza
concluziilor în fond; instanța sesizată să se dezinvestească și să trimită cauza instanței competente
conform noii legi
În alin. 2 art. 725 Cod proc edură civilă se prevede că procesele în curs de judecată la data
schimbării competenței instanțelor legal învestite, vor continua să fie judecate de acele instanțe. Numai
în caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile legii noi cu privire la c ompetență sunt pe
deplin aplicabile.
Aplicarea în timp a normelor de procedură propriu -zise
Având în vedere cele două mari principii în materie, putem spune că, în primul rând, legile de
procedură propriu -zise nu retroactivează, iar, în al doilea rând, ca regulă generală, soluția este tot
aplicarea imediată a legii noi.
Situațiile speciale sunt determinate de caracterul normelor, adică după cum acestea sunt norme
de procedură propriu -zise sau au și aspecte de drept material (norme care vizează fondul litigi ului). În
acest sens, trebuie să diferențiem între normele procedurale sau reglementează îndeplinirea actelor de
procedură, materia probelor, procedura de judecată, hotărârea judecătorească, termenele și căile de atac.
Reglementările privind executarea sil ită considerăm că au un specific aparte.
În primul rând, trebuie precizat că legea nouă nu aduce atingere actelor procedurale îndeplinite
anterior intrării ei în vigoare, și nici legea veche nu se mai aplică după abrogarea sa. Cu alte cuvinte,
valabilitate a se apreciază după legea în vigoare la momentul întocmirii actului.
Tot art. 725 Cod procedură civilă, în alin.1, introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, prevede că
"dispozițiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrări ei în vigoare, și procesel or în curs de
judecată începute sub legea veche, precum și executărilor silite începute sub acea lege".
Astfel, cu privire la procedura de judecată propriu -zisă, se instituie regula tempus regit actum .
În materie de probe, se face deosebire între administrare, aspect de ordin procedural, și
admisibilitate, aspect reglementat de normele de drept material.
În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor privitoare la administrarea probelor, regula
este imediata aplicare a legii noi. Probele adm inistrate sub imperiul legii vechi rămân valabile, iar cele
ce se vor efectua în continuare, după intrarea în vigoare a legii noi, vor urma prevederile acestei legi.
În cazul formei cerută ad probationem, soluția situației tranzitorii este diferită după l egea în
vigoare în momentul judecății lărgește sau restrânge posibilitățile de probă.
Dacă până la judecarea procesului legea nouă desființează o cerință ad probationem și permite
noi mijloace probatorii, aceasta se va aplica.
În cazul în care legea nouă r estrânge sau îngreunează dovada în raport cu legea sub imperiul
căreia s -a încheiat actul, se va aplica această din urmă lege, pe care părțile au avut -o în vedere la
încheierea actului.
Aplicarea legii mai lesnicioase poate prezenta avantaje pentru o parte , dar, inevitabil, va
dezavantaja cealaltă parte.
Potrivit alin. 3 al art. 725 C. proc. civ., în noua formă dată de O.U.G. nr. 138/2000. Conform
acestuia, hotărârile pronunțate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac și
terme nelor prevăzute de legea sub care au fost pronunțate.
3.3.3. Aplicarea legii de procedură în spațiu
Legea procedurală este o lege teritorială și se aplică necondiționat pe teritoriul statului autor al
legii (lex fori). Nu este permisă aplicarea unei legi procedurale străine pentru procesele între cetățenii
romîni. Totuși, administrarea probelor se face conform legii forului, iar admisibilitatea lor se
examinează după legea locului unde s -a încheiata actul.
Test de evaluare
7
I. Teste grilă
1. Sunt faze ale procesului civil:
a) faza concilierii;
b) faza judecății propriu -zise;
c) faza executării silite.
2. Au caracter imperativ normele de procedură civilă care stabilesc:
a) obligativitatea pronunțării hotărârii în ședință publică;
b) obligativitat ea citării;
c) oralitatea și publicitatea ședinței de judecată.
3. Clasificarea normelor de procedură civilă în norme imperative și norme dispozitive se
realizează în funcție de:
a) sfera lor de aplicare;
b) după obiectul normelor;
c) după caracterul conduitei pe care o prescriu.
4. Aplicarea normelor de procedură în timp este guvernată de regula :
a) tempus regit actum;
b) retroactivității;
c) aplicarea legii mai favorabile.
5. Aplicarea legilor de procedură civilă în spațiu :
a) se face necondiționat, pe teritoriul statului autor al legii;
b) este guvernată de principiul lex fori ;
c) poate crea conflicte de competență interprovinciale.
II. Întrebări
1. Care sunt regulile după care se soluționează conflictul dintre norma generală și norma
specială?
2. Care sunt condițiile pentru ca o hotărâre judecătorească străină să poată fi executată silit pe
teritoriul României?
Răspunsuri
I. Teste grilă
1. b); c).
4. a).
II. Întrebări.
1. Norma specială se va aplica cu prioritate ori de câte ori se găsește în fața unui caz care intră
în prevederile sale. Aceasta se va aplica chiar dacă norma specială este mai veche și cea generală este
mai nouă, deoarece norma generală nu poate, fără o dispoziție expresă a legiuitorului, să afecteze norm a
specială.
Norma specială, în măsura în care tace, se completează cu norma generală
8
Modulul II.
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL
Unitatea de învățare:
1. Principiile fundamentale reglementate de Constituție, de Legea de organizare judiciară și de
Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor
2. Principiile fundamentale prevăzute în Codul de procedură civilă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
3. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
4. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Principiile fundamentale reglementate de Constituție, de Legea de orga nizare judiciară
și de Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor
1.1. Principiul realizării justiției prin organele judecătorești
Principiul realizării justiției prin organele judecătorești este prevăzut în art. 126 din Constituție
și art. 1 din Legea nr. 304/2004. Procedura specială a arbitrajului introdusă de Legea nr. 59/1993 de
modificare a Codului de procedură civilă, constituie numai o aparentă excepție de la acest principiu,
deoarece hotărârile arbitrale sunt supuse tot controlului organel or judecătorești ale statului, aceasta
putând confirma sau informa soluțiile arbitrale. În acest fel controlul instanțelor judecătorești se întinde
și asupra acestui sector contencios, împlinind principiul pe care -l analizăm.
1.2. Colegialitatea instanței
Colegialitatea instanței este reglementată de art. 54 -55 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară.
Acest principiu este valabil numai pentru instanțele care judecă în căile de atac, deoarece
procesele în primă instanță sunt soluționate de un complet format dintr -un singur judecător. În apel
procesele se judecă de un complet de 2 judecători, iar în recurs de un complet din 3 judecători.
Principiul are la bază ideea multitudinii și a eventualei confruntări de opinii pentru ca cea mai
pertinentă să ducă la o soluție dreaptă. Hotărârea se adoptă în unanimitate sau majoritate de opinii.
Judecătorul rămas în minoritate are dreptul să -și exprime opinia separat și motivat. În cazul completului
de apel este posibilă întrunirea de 2 puncte de vedere cont rare, situație în care se va forma un complet
de divergență care va decide.
1.3. Inamovibilitatea judecătorilor
Inamovibilitatea judecătorilor este prevăzută în art. 125 din Constituție și în art. 2 din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
Acest principiu împiedică orice măsură de îndepărtare a judecătorului din funcție, de
retrogradare, transferare sau chiar promovare fără acordul lui, pe motive străine profesiei (politice,
sociale, subiective), oferind astfel magistratului s tabilitate și garanția independenței lui. Aceasta nu
înseamnă că judecătorul este intangibil dar sancționarea, transferarea sau promovarea lui nu se fac de
alte organe ale statului, ci de un organ profesional – Consiliul Superior al Magistraturii. În acest fel este
imposibilă imixtiunea altor autorități ale statului în opera de justiție prin presiuni asupra judecătorului.
1.4. Independența judecătorului
Independența judecătorului este consacrată de art. 124 din Constituție și art. 1 și 3 din Legea nr.
303/2004.
În activitatea lui judecătorul se supune numai legii. Sunt categoric interzise imixtiuni din partea
altor organe ale statului sau altor persoane, indiferent de funcția deținută. Numai astfel se dă expresie în
concret principiului separării puteri lor în stat.
Independența judecătorilor nu este una absolută, nelimitată, ci se conturează strict la activitatea
lor profesională, apărând limitări firești în celelalte aspecte ale comportamentului lor.
Garantarea independenței magistratului se realizează mai ales prin inamovibilitatea sa, dar și
prin secretul deliberării. Independența mai trebuie asigurată și printr -un nivel corespunzător al
retribuției.
9
1.5. Înfăptuirea justiției în mod egal pentru fiecare parte
Înfăptuirea justiției în mod egal pentru fi ecare parte este prevăzută în art. 7 din Legea nr.
304/2004.
Judecătorul trebuie să fie echidistant și nepărtinitor față de toate părțile din proces, indiferent de
naționalitatea acestora, cetățenie, sex, grad de cultură, funcție ocupată, posibilități mate riale,
apartenență politică etc.
Acest principiu se impune a fi privit cu atenție specială mai ales atunci când între părți apare o
disproporție vădită în privința puterii de decizie datorită funcției deținute, a posibilităților materiale, a
statului socia lin.
Instanța trebuie să explice părților care sunt drepturile și interesele lor legale, astfel încât
procesul să aibă premize de egalitate încă de la început.
1.6. Dreptul de a folosi limba maternă
Dreptul de a folosi limba maternă este recunoscut în art. 128 din Constituție și art. 12 din Legea
nr. 304/2004.
Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în
fața instanțelor de judecată, în condițiile ce vor fi stabilite pri lege organică.
Potrivit art. 12 d in Legea nr. 304/2004, procedura judiciară se desfășoară în limba română.
Cetățenii români aparținând minorităților naționale au, însă, dreptul să se exprime în limba maternă.
In cazul în care una sau mai multe părți solicită să se exprime in limba matern ă, instanța de
judecată trebuie să asigure, în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat. În cazul în
care toate părțile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba maternă, instanța de judecată trebuie
sa asigure exercitarea ace stui drept, precum și buna administrare a justiției, cu respectarea principiilor
contradictorialității, oralității și publicității.
În toate cazurile, cererile si actele procedurale se întocmesc numai in limba română.
1.7. Principiul publicității dezbater ilor
Principiul publicității dezbaterilor este consacrat în art. 127 din Constituție și în art. 12 din
Legea nr. 304/2004.
Procesele se desfășoară la sediul permanent al instanței într -o sală declarată în ședință publică.
La dezbateri poate asista oricine, accesul fiind liber. Principiul nu presupune prezența efectivă a
publicului în sală, ci doar posibilitatea de a asista la proces.
Numai în mod excepțional judecata se va face în secret, în situația în care dezbaterea publică ar
putea afecta ordinea sau moralitatea publică sau pe părți.
1.8. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este un principiu fundamental al procesului civil regle mentat de art. 24 din
Constituție și art. 15 din Legea nr. 304/2004.
Dreptul la apărare este garantat de lege.
El are 2 accepțiuni – una în sens material, alta în sens formalin.
a) În sens material, apărarea este un complex de drepturi și garanții procesua le stabilite prin lege
pentru a da posibilitatea părților de a -și expune personal susținerile. În această accepțiune, dreptul la
apărare permite părților să formuleze cereri, să ia cunoștiință de lucrările dosarului, să propună probe, să
recuze judecătorii , de a exercita căile de atac, să ceară încuviințarea executării silite.
b) În sens formal, apărarea se poate asigura printr -un avocat cu drept de exercițiu (adică să fie
absolventul unei facultăți de drept și să fie înscris pe tabloul avocaților unui baro u). Nici o altă persoană
nu poate exercita legal profesia de avocat.
Persoanele juridice mai pot fi apărate și de un jurisconsult angajat permanent cu contract de
muncă.
2. Principiile fundamentale prevăzute în Codul de procedură civilă
2.1. Legalitatea
Procesul se va judeca numai după dispozițiile legii.
Acest principiu este asigurat – de respectarea normelor de drept material și de drept procesual,
de posibilitatea exercitării controlului judiciar prin căile de atac prevăzute de lege și de legalitate a
instanței.
2.2. Principiul aflării adevărului
Principiul aflării adevărului este consacrat de art. 129 alin. 5 C. proc. civ.: "Judecătorii au
îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea
10
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei
hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare,
chiar dacă părțile se împotrivesc".
El exprimă cer ința ca în toate pricinile judecate să fie stabilită realitatea obiectivă a faptelor, așa
cum ele s -au petrecut. Principiul tinde spre găsirea adevărului obiectiv, complet, iar nu numai spre
stabilirea unor situații aparente, formale.
2.3. Principiul oral ității dezbaterilor
Principiul oralității dezbaterilor este prevăzut în principal de art. 127 C. proc. civ., dar cu
referiri și la alte texte ale Codului de procedură civilă: art. 29 alin. 1, art. 68 alin. 2, art. 128, art. 146.
Principiul oralității într egește principiul publicității procesului și asigură contradictorialitatea
efectivă a dezbaterilor, precum și manifestarea plenară a dreptului de apărare.
Procedura civilă română a adoptat sistemul mixt, scris și oral.
Modificările Codului de prodecură civilă aduse prin O.U.G. nr. 138/2000 tind să diminueze
mult rolul principiului oralității în favoarea procedurii scrise, eliminând o serie de dispoziții care
permiteau efectuarea unor acte de procedură oral sau impunând o mai mare rigurozitate în depuner ea, în
scris, a altora.
2.4. Principiul contradictorialității
Procesul civil contencios este prin esența lui contradictoriu. Aceasta oferă posibilitatea părților
să discute și să facă cereri în contradictoriu.
Pentru a respecta acest principiu, instanța nu va încheia dezbaterile decât după ce ascultă toate
părțile prezente.
2.5. Principiul rolului activ al judecătorului
Principiul rolului activ al judecătorului este consacrat de Codul de procedură civilă în art. 129 și
130 cu referiri și în art. 84, 114, 118.
Rolul activ al judecătorului se opune unei poziții strict pasive, contemplative. Judecătorul
trebuie să contribuie el însuși la lămurirea tuturor aspectelor cauzei și de aceea poate încerca să caute și
dincolo de granițele la care părțile se opresc.
Totuși, acest principiu nu se poate manifesta decât în limitele investirii instanței, respectând
principiul conex al disponibilității.
În noua sa formă art. 129 C. proc. civ. conturează mult mai exact principalele aspecte pe care le
prezintă principiul ro lului activ al judecătorului
Rolul activ se manifestă în următoarele direcții:
a) judecătorul conduce procesul, veghează la respectarea dispozițiilor legale și a principiilor
procesului civil, fixează termenele și ordonă măsurile necesare judecării;
b) dacă părțile nu sunt asistate sau reprezentate de avocat judecătorul le va da îndrumări cu
privire la drepturile și obligațiile lor procesuale;
c) judecătorul să se folosescă de dispozițiile legale pentru a limita prevederile restrictive
(exemplu – limite le impuse de art. 1197 și urm. C. civ. pentru admiterea probei cu martori sau prezumții
în cazul începutului de dovadă scrisă sau să admită probe și după prima zi de înfățișare conform art. 138
C. proc. civ.);
d) judecătorul este obligat să pună în discuți a părților din oficiu toate împrejurările de fapt și de
drept pentru corecta rezolvare a pricinii, dincolo de problemele ridicate de părți prin cererile lor
procedurale specifice (exemplu – prescripția extinctivă, chemarea în judecată a altor persoane,
schimbarea temeiului de drept al acțiunii, modificarea naturii acțiunii, autoritatea de lucru judecat, lipsa
calității procesuale, etc.);
e) judecătorul poate cere părților explicații, oral sau scris, cu privire la situațiile de fapt și de
drept pe care acest ea le invocă;
f) judecătorul poate ordona din oficiu probe noi, peste cele cerute de părți sau chiar peste voința
părților în încercarea de a afla adevărul;
g) judecătorii au obligația de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru prevenirea oricărei
greșeli privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în
scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Se observă aici îmbinarea celor două importante principii: principiul aflării adevărului ș i
principiul rolului activ;
h) în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății;
11
i) judecătorul va verifica dacă actele procedurale de dispoziție ale părților (renunțarea,
tranzacția) nu ascund scopuri ilicite ce urm ăresc o fraudă.
2.6. Principiul disponibilității
Pricipiul disponibilității este strâns legat de principiul contradictorialității.
Principiul disponibilității conferă părților puterea de a dispune de obiectul procesului și de
mijloacele procesuale acordat e de lege.
Principiul disponibilității cuprinde următoarele categorii de drepturi procesuale:
a) Dreptul părții de a introduce sau nu o acțiune civilă. Instanța nu se investește din oficiu, ci
doar la sesizarea reclamantului – titularul dreptului ce face obiectul procesului. Numai acesta va decide
dacă va iniția sau nu procesul.
Pe cale de excepți e, legea învoiește și alți subiecți de drept procesual să declanșeze un proces în
numele adevăratului titular al dreptului.
b) Dreptul părților de a determina limitele acțiunii sau apărărilor lor.
c) Reclamantul poate renunța oricând la judecată sau la drept, pârâtul poate recunoaște
pretențiile reclamantului, părțile pot stinge prin voința lor litigiul prin tranzacție, fără ca instanța să se
poată opune voinței lor.
d) Părțile interesate pot ataca sau nu o hotărâre judecătorească cu apel sau cu recurs .
e) Dreptul de a cere executarea silită a unei hotărâri aparține tot părții interesate – creditorului
sau procurorului în baza art.ui 45 Cod de procedură civilă.
2.7. Principiul nemijlocirii
Principiul nemijlocirii constă în modalitatea directă, nemedia tă în care instanța cercetează
elementele cauzei. Nu trebuie să existe verigi intermediare între instanța competentă și dosarul ce
trebuie soluționat.
Există însă câteva derogări de la acest principiu:
– ascultarea martorilor sau administrarea altei dovez i prin comisie rogatorie;
– probele administrate prin procedura asigurării;
– dovezile administrate de o instanță necompetentă sau într -un dosar perimat, pot fi folosite ca
probe valabile de instanța competentă de trimitere sau într -un nou proces.
2.8. Principiul continuității
Principiul continuității este conex cu principiul nemijlocirii. Acest principiu cere ca procesul să
fie judecat de același complet de judecată de la început până la sfârșit și – de preferat – într-o singură
ședință de judecată.
Pentru împlinirea principiului continuității este necesar numai ca judecătorii care pronunță
hotărârea să fie aceiași cu aceia în fața cărora s -au desfășurat dezbaterile și s -au pus concluziile.
Încălcarea acestei cerințe duce la nulitatea hotărârii.
I. Teste grilă
Constituie principii generale ale procedurii civile:
a) principiul oficialității;
b) principiul oralității;
c) principiul disponibilității
1. În cazul în care instanța, din oficiu, ar introduce o altă persoană în proces, împotriva
voinței părților, s-ar încălca:
a) principiul aflării adevărului;
b) principiul rolului activ al judecătorului;
c) principiul disponibilității.
2. Rolul activ al judecătorului se poate manifesta prin:
a) posibilitatea acestuia de a invoca din oficiu încălcarea normelor imperative, fie c ă privesc
organizarea judecătorească, competența sau procedura propriu -zisă;
b) calificarea exactă a cererii în raport de conținutul ei și nu după denumirea dată de parte
c) posibilitatea de a introduce din oficiu în proces acele persoane care au calitate proces uală în
cauza respectivă.
12
3. Principiul publicității ședințelor de judecată:
a) este consacrat expres de Constituție și de Codul de procedură civilă;
b) are caracter absolut, nefiind admise excepții de la acesta;
c) constituie și o garanșie a imparțialității și indep endenței judecătorilor.
4. Principiul contradictorialității:
a) se aplică și în faza executării silite și a judecării căilor de atac;
b) guvernează și etapa deliberării și pronunțării hotărârii;
c) se manifestă atât în raporturile dintre participanții în proces, cât și în raporturile dintre
aceștia și instanță.
I. Întrebări
1. Poate fi acuzat un judecător că nu a avut rol activ în soluționarea unei cauze atunci când
reclamantul nu înțelege să își probeze pretențiile, acțiunea fiindu -i respinsă?
2. Care sunt măsurile pe care le ia instanța de judecată în vederea asigurării viabilității
principiului contradictorialității?
Răspunsuri:
I. Teste grilă
2. c);
4. a); c).
II. Întrebări
1. Rolul activ nu poate excede principiului disponibilității din procesul c ivil, deoarece
probele se solicită de părți prin acțiunea întroductivă, se încuviințează și se administrează de instanță.
Dispozițiile art 129 C.proc.civ. care reglementează rolul activ al judecătorului în procesul civil, nu
trebuie să afecteze principiul disponibilității și echilibrul procesual dintre părți, ci trebuie să dea
eficiență intereselor generale consacrate prin normele imperative, menită se concure la soluționarea
cauzelor în mod legal și într -un termen rezonabil.
În acest scop judecătorul care are conducerea procesului urmează să cerceteze aspectele
reglementate de normele de ordine publică. Rolul activ al judecătorului trebuie să se îmbine cu obligația
părților de a -și proba pretențiile șiapărările, precum și cu obligațiile de a -și exercita dre pturile
procesuale cu bună -credință.
13
Modulul III.
COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI
Unitatea de învățare:
1. Noțiune
2. Clasificarea normelor de competență
3. Competența materială
4. Competența teritorială
5. Competența absolută și competența relativă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civil ă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Noțiune
Competența răspunde la întrebarea: din multitudinea de organe de stat ale justiției și din
celelalte organe jurisdicționale, care din ele au dreptul să soluționeze litigii și ce fel de liti gii?
În dreptul procesual civil competența este aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe
judecătorești sau altui organ jurisdicțional de a judeca o anumită pricină, conform normelor legale în
vigoare.
2. Clasificarea normelor de competență
Clasific area se realizează în funcție de câteva criterii.
a) După apartenența organelor jurisdicționale la același sistem sau la sisteme diferite, clasificarea se
face în: competență jurisdicțională și competență generală.
b) Competența jurisdicțională la răndul e i se defalcă, în funcție de gradul instan țelor în: competență
materială și competență teritorială.
c) După caracterul normei care reglementează competența, mai există competență relativă –
reglementată de norme dispozitive și competență absolută reglemen tată prin norme imperative.
Analiza tuturor acestor categorii de competență o vom face în succesiunea acestor clasificări.
Competența generală a instanțelor judecătorești
Competența generală în rezolvarea litigiilor aparține instanțelor jude cătorești și numai prin
excepție competența trece asupra altor organe jurisdic ționale.
Competența jurisdicțională a instanțelor judecătorești.
Odată stabilit că un litigiu este de competența generală a instanțelor judecătorești, trebuie găsită
și instanța judecăt orească competentă în concret.
La această problemă răspunde competența jurisdicțională a instanțelor judecătorești, care
folosește în acest scop cele două componente ale sale: competența materială care delimitează
competența instanțelor pe linie verticală în funcție de gradul lor ierarhic (judecătorie, tribunal, curte de
apel, Înalta Curte de Casație și Justiție) și competența teritorială care stabilește competența pe linie
orizontală între instanțele de același grad dar din circumscripții teritoriale dife rite.
3. Competența materială – delimitează sfera activității instanțelor judecătorești de grad diferit,
pe linia lor ierarhică ori competența între instanțele de drept comun și instanțele speciale.
Cu alte cuvinte, competența materială stabilește felul atribuțiilor jurisdicționale pentru fiecare
categorie de instanțe (competența materială funcțională), precum și litigiile ce intră în competența
acestor instanțe, după obiectul, natura sau valoarea respectivelor pricini (competența materială
procesuală).
Competența materială a judecătorilor
Există mai multe judecătorii în fiecare județ. Ele judecă într -un complet format dintr -un
judecător.
a) Judecătoriile judecă toate litigiile în primă instanță, mai puțin cele date de lege în competența
altor instanțe.
b) mai judecă și plângerile împotriva unor hotărări ale altor organe jurisdicționale, exercitănd
controlul judiciar asupra acestor acte.
14
c) în orice alte materii date prin lege în competența lor, adică contestații la executare împotriva
titlurilor pronu nțate de această instanță, căile extraordinare de atac de retractare împotriva propriilor
hotărări (revizuirea și contestația în anulare) ș.a..
Competența materială a tribunalului
Există un tribunal în fiecare județ, respectiv în municipiul București.
Tribunalele judecă:
1) – anumite litigii în primă instanță conform dispozițiilor legale (art. 2 pct. 1 C. proc.
civ.):
a) – litigiile comerciale al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum și procesele și
cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani;
b) – litigiile civile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu excepția cererilor de
împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor
privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii,
formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar;
c) – conflictele de muncă, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe;
d)-procesele în materie de contencios administrativ, în afara celor atribuite în competența
curților de apel (respectiv, plângerile împotriva actelor emise de autoritățile și instituțiile comunale,
orășenești, municipale și județene);
e) – procesele în materia creației intelectuale și a proprietății industriale;
f) – orice cereri în materie de expropriere;
g) – cererile pentru a încuviințarea, nulitatea sau desfacerea adopțiilor;
h)- cererile pentru repararea prejudiciilor produse prin hotărări judecătorești penale ce constituie
erori judiciare;
i)- cererile pentru recunoașterea și încuviințarea executării silite a unei hotărări judecătorești
străine.
2) – ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de
jude cătorii în primă instanță (art. 2 pct. 2);
3) – ca instanțe de recurs, tribunalele judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor
pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului ;
4) – anumite cereri în alte materii stabili te de lege cum ar fi: conflictele de competență între
două judecătorii subordonate, cererile de strămutare motivate pe rudenia între parte și completul unei
judecătorii din subordinea tribunalului, cererile de recuzare împotriva tuturor judecătorilor unei instanțe
subordonate, contestația în anulare și revizuirea împotriva propriilor hotărări.
Valoarea obiectului pricinii se stabilește de petent, prin evaluarea sa făcută chiar prin cererea de
chemare în judecată. Această valoare cumulează valoarea tuturor capetelor de cerere. Dacă evaluarea
este contestată, se recurge la efectuarea unei expertize pentru un cuantum cert. În situația modificării
valorii pe parcursul procesului, conform art. 181 (introdus prin O.U.G. nr. 138/2000), instanța învestită
rămâne co mpetentă. Această soluție este contrară celei adoptate de doctrină și jurisprudență anterior
modificării arătate.
Competența materială a curților de apel
Curțile de apel au în subordine instanțele din mai multe județe.
Există cincisprezece curți de ape l în România.
Ele judecă următoarele categorii de litigii:
1) în primă instanță – litigiile în contencios administrativ care au ca obiect actele emise de
autoritățile și instituțiile centrale;
2) ca instanță de apel – apelurile declarate împotriva hotăr ârilor pronunțate de tribunale
în primă instanță;
3) ca instanțe de recurs – recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de
tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de tribunale, care,
potrivit legii, nu sunt supu se apelului, precum și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege;
4) în alte materii stabilite prin lege , cum ar fi: conflictele de competență între două instanțe
din subordinea aceleiași curți de apel, cererile de recuzare împotriva tuturor judecător ilor unui tribunal
din raza sa de competență, cererile de revizuire sau contestațiile în anulare îndreptate împotriva
propriilor hotărări.
Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție
15
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă următoarele categorii de pricini:
1) recursurile împotriva hotărărilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de
lege;
2) recursurile în interesul legii ;
3) alte pricini atribuite prin dispoziții legale speciale , cum ar fi:
– anumite conflicte de competență dintre instanțe subordonate;
– cererile de strămutare a pricinilor;
– delegarea instanței;
– contestațiile în anulare și revizuirile contra propriilor hotărări;
– contestațiile privind formarea și competența Biroului Electoral Central ș. a.
– recursul împotriva deciziilor președintelui Consiliului Concurenței și ale șefului Oficiului
Concurenței (Legea nr. 21/1996).
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în complet de trei judecători.
Completul de nouă judecători, judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de
secțiile Curții.
Secțiile Unite judecă recursurile în interesul legii, soluționează sesizările privind schimbarea
jurisprudenței proprii, sesizează Curtea Constituțională pentru controlul constituționalității le gilor
înainte de promulgare.
O noutate absolută o constituie abrogarea prin O.U.G. nr. 58/2003 a dispozițiilor din Codul de
procedură civilă care reglementau recursul în anulare. Prin urmare, soluționarea acestei căi
extraordinare de atac dispare din sfera de competență materială a instanței supreme.
4. Competența teritorială – delimitează sfera instanțelor judecătorești de grad egal dar pe raze
teritoriale diferite, respectiv o delimitare pe orizontală.
Competența teritorială este:
– de drept comun;
– alternativă sau facultativă;
– exclusivă sau excepțională.
4.1. Competența teritorială de drept comun -constituie regula în materie.
Ea este reglementată de art. 5 C. proc. civ. care stabilește că cererea de chemare în judecată se
va depune, va fi și jud ecată și soluționată de instanța competentă material în raza căreia se situează
domiciliul părătului (actor sequitur forum rei).
Prin domiciliu în sens procesual se înțelege domiciliul în fapt unde partea locuiește efectiv și
stabil, chiar dacă nu sunt în trunite toate condițiile legale formale pentru îndeplinirea caracterului de
domiciliu a locuinței respective.
Competența teritorială obișnuită sau de drept comun se stabilește luănd în considerare
domiciliul părătului la momentul depunerii cereri de chema re în judecată. Schimbarea domiciliului pe
perioada procesului nu poate influența competența teritorială a instanței inițial investite.
Legea prevede și cazuri cu caracter de excepție de la competența teritorială obișnuită, cazuri
grupate în celelalte dou ă mari categorii de competență teritorială: competența alternativă sau facultativă
și competența exclusivă sau excepțională.
4.2. Competența teritorială alternativă sau facultativă
Acest tip de competență presupune că două sau mai multe instanțe de acelaș i grad sunt
deopotrivă competente să judece o anumită pricină. Între aceste instanțe se plasează și instanța normal
competent teritorial, alături de alta/altele anume prevăzute de lege.
Reclamantul are facultatea de a alege în aceste cazuri între instanțe le de drept comun și cealaltă
instanță prevăzută de lege dar alegerea o dată făcută nu mai lasă loc revenirii.
Cazurile de competență alternativă reglementate de C. proc. civ. sunt următoarele:
a) când pârâtul are în afara domiciliului său o îndeletnici re profesională stabilă și într -alta sau
într-alte așezări agricole, comerciale sau industriale, cererea de chemare în judecată va putea fi
îndreptată și la instanța locului respectivei așezări sau îndeletniciri pentru obligațiile patrimoniale
născute sau executabile în acel loc (art. 6 C. proc. civ.).
b) acțiunea se poate depune și la instanța locului unde persoana juridică are reprezentanță,
pentru obligațiile ce trebuiesc executate în acel loc sau care se nasc din acte încheiate prin reprezentant
sau di n fapte săvărșite de acesta (art. 7 alin. 2 C. proc. civ.).
16
c) cererile îndreptate împotriva statului ca persoană juridică sau regiile publice sau
administrațiile comerciale – părăte în proces – se introduc și la instanța din capitala țării sau din
reședi nța județului unde își are domiciliul reclamantul; când mai multe judecătorii sunt deopotrivă
competente cererile menționate se introduc la judecătoria de reședință a județului, respectiv la
judecătoria Sectorului IV (art. 8 C. proc. civ.).
d) în cazul co participării procesuale pasive, cererea de chemare în judecată se poate face la
instanța domiciliului oricăruia dintre părăți. Dacă există și debitori accesorii, acțiunea se depune la
instanța domiciliului oricărui debitor principal (art. 9 C. proc. civ.).
e) art. 10 C. proc. civ. reglementează cele mai multe cazuri de competență alternativă.
Reclamantul își poate alege fie instanța de drept comun a domiciliului părătului, fie instanța prevăzută
de lege pentru fiecare caz în parte, și anume:
– în cererile privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract – instanța
locului de executare totală sau parțială a obligațiunii contractuale;
– în raporturile de locațiune imobiliară sau prestație tabulară – instanța locului situării
imobilulu i;
– în cererile ce izvoresc dintr -o cambie, CEC sau bilet la ordin – instanța locului de plată;
– în cererile privind obligațiile comerciale, instanța locului unde s -a născut obligația sau instanța
locului plății;
– în cererile izvorăte dintr -un contra ct de transport – instanța locului de plecare sau de sosire;
– în cererile făcute de ascendenți sau descendenți pentru pensie alimentară, instanța domiciliului
reclamantului. Acest caz include și cererile pentru plata alocației de stat restante dar numai cănd aceste
cereri au caracter principal, nu și caracter accesoriu;
– în cererile izvorăte dintr -un fapt ilicit – instanța locului în care s -a produs faptul;
– cererile împotriva unei femei căsătorite care avea reședința separată de cea a soțului – la
instanța reședinței femeii. Acest caz a fost abrogat prin Constituția din 1948 care a înscris principiul
egalității soților, conform căruia aceștia pot avea și domicilii separate.
f) cererile de despăgubiri în materie de asigurare se pot judeca și de instan țele unde asiguratul
își are domiciliul sau unde se află bunurile asigurate sau de instanța locului unde s -a produs cazul
asigurat (art. 11 C. proc. civ.).
Alegerea competenței în acest ultim caz se poate face numai după nașterea dreptului la
despăgubire. O convenție contrară pentru alegerea anticipată a competenței este nulă.
Acest caz de competență alternativă nu este aplicabil în materia asigurărilor maritime și
fluviale.
Justificările acestor reglementări se raportează fie la înlesnirea efectuării un or probe mai
lesnicioase și mai rapide, fie la situația personală precară a reclamantului.
4.3. Competența teritorială exclusivă sau excepțională – prevede excepții obligatorii de la
dreptul comun în materie (art. 5 C. proc. civ.). Această categorie de c ompetență este reglementată în art.
13-16 C. proc. civ., precum și în unele legi speciale.
A. Conform art. 13 C. proc. civ. , acțiunile reale privind un bun imobil se judecă de instanța
în raza căreia se situează imobilul.
B. În materia succesorală , art. 14 C. proc. civ. prevede că sunt de competența instanței
ultimului domiciliu al defunctului următoarele categorii de acțiuni:
– cererile privind validitatea și executarea dispozițiilor testamentare;
– pretențiile reciproce între moștenitori;
– cererile legatarilor sau creditorilor defunctului contra moștenitorilor acestuia sau executorilor
lui testamentari.
C. Cererile în materie de societate sunt de competența instanței unde societatea își are sediul
pănă la lichidare (probele se fac mai ușor întrucăt înscrisurile se află la sediu) – art. 15 C. proc. civ. .
D. Art. 16 C. proc. civ . arată că cererile în materie de reorganizare judiciară și faliment sunt
de competența exclusivă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul principal al debitorulu i.
5. Competența absolută și competența relativă
Deosebirea între normele de competență absolută și cele de competență relativă este netă.
a) Normele de competență absolută sunt obligatorii între părți și pentru instanță. Orice
convenție contrară este nulă.
17
Încălcarea competenței absolute poate fi invocată de oricare parte și de instanță din oficiu, pe tot
parcursul procesului și nu poate fi acoperită prin confirmare.
Sancțiunea înfrăngerii acestor norme este nulitatea absolută a hotărării judecătoreș ti pronunțate
de instanța necompetentă.
b) Normele de competență relativă îngăduie părților să deroge prin convenție expresă sau în
mod tacit și să aleagă competența altei instanțe decăt cea stabilită prin lege.
Încălcarea normelor de competență relativă se poate ridica pe cale de excepție numai în fața
instanței de fond (nu și în cele de control) și doar și pănă la prima zi de înfățișare, oricum nu după
intrarea în cercetarea fondului (administrarea probelor).
Au caracter absolut:
– normele de competen ță generală a instanțelor judecătorești;
– normele de competență materială a instanțelor judecătorești (funcțională și procesuală);
– normele de competență teritorială exclusivă sau excepțională, privind starea și capacitatea
persoanelor, acțiunile reale imobiliare , cererile privind succesiunile, societățile, falimentul lor (art. 13 –
16 C. proc. civ.) și alte competențe speciale.
Au caracter relativ normele de competență teritorială obișnuită (art. 5 C. proc. civ.) și normele
de competență teritorială al ternativă (art. 6 -11 C. proc. civ.).
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Cererile având ca obiect nulitatea sau desfacerea adopției sunt de competența:
a) tribunalului;
b) judecătoriei
c) curții de apel
2. Cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract se pot
introduce:
a) la instanța locului unde s -a încheiat contractul;
b) la instanța de la domiciliul pârâtului;
c) la instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligației
3. Este competență teritorială exclusivă (excepțională).
a) în cazul acțiunilor reale introduse pe cale principală privind un imobil ;
b) în cazul acțiunilor personale introduse pe cale principală privind un imobil ;
c) în cazul cereilor privind adopțiile
4. Este competență absolută:
a) competența teritorială;
b) competența generală;
c) competența materială.
5. Competența teritorială de drept comun.
a) este regula în materie
b) stabilește că cererea de chemare în judecată se depune și va fi soluționata de instanța domiciliului
reclamantului;
c) are caracter absolut
I. Întrebări .
1. Care sunt componentele competenței jurisdicționale a instanțelor judecătorești?
Explicați conținutul fiecăreia.
2. Care va fi instanța competentă material și teritorial să solutioneze o cerere de partajare a
bunurilor comune în timpul căsătoriei?
18
Răspunsuri
I. Teste grilă.
1. a)
2. b),c)
II. Întrebări
2. instanța competentă să soluționeze o astfel de cerere va fi judecătoria în raza căreia
domiciliază pârâtul. Dispozițiile speciale prevăzute la art.607 C.proc.civ. sunt aplicabile exclusiv în
situația în care se solicită partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, odată cu introducerea
cererii de divorț
19
Modulul IV.
COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI
Unitatea de învățare:
1. Întinder ea competenței instanței sesizate
2. Prorogarea de competență
3. Necompetența instanței și conflictele de competență
4. Incidente procedurale cu privire la compunerea completului de judecată și la instanța sesizată
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel G hiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Întinderea competenței instanței sesizate
De principiu, o instanță sesizată cu o pricină pentru care este competentă, potrivit legii, trebuie
să soluționeze litigiul respectiv. Nu mai puțin, datorită complexității procesului, pe lăngă cererea
principal ă cu care este sesizată instanța, pot apărea și alte elemente conexe sau accesorii. În aceste
situații devine clară problema de a ști care este întinderea (sfera) competenței sesizate: se rezumă
numai asupra cererii inițiale și lasă celelalte probleme apăr ute în proces pe seama altei instanțe sau
judecă și soluționează întreg complexul procesual al pricinii, deși nu fusese investită decăt cu cererea
principală .
În această materie, pe lângă norme ale Codului de procedură civilă, își găsesc aplicarea și
principiile procesuale generale, stabilindu -se două mari reguli:
1) instanța sesizată cu litigiul și competentă a -l soluționa, devine (prin extindere) competentă să
se pronunțe și asupra tuturor mijloacelor de apărare ale părătului formulate fie pe cale de ex cepție, fie
pe fond.
2) instanța sesizată cu o cauză devine (prin extindere) competentă să se pronunțe și asupra
cererilor accesorii și incidente formulate de părți sau de terți (cereri reconvenționale, de intervenție,
etc.).
Competența instanței în materia apărărilor părătului
În cuprinsul acestei probleme se înscriu căteva puncte principale care conțin căte o soluție de
principiu.
a) Judecătorul acțiunii (reclamantului) este și judecătorul excepțiunii (părătului).
În această materie excepțiile su nt privite în sens larg – reflectănd apărările totale ale părătului –
fie că sunt valorificate pe calea excepțiilor procedurale propriu -zise, fie pe calea apărărilor de fond.
b) Această regulă nu se aplică în cazul chestiunilor prejudiciale.
Acestea apar în mod excepțional și reprezintă tot apărări ale părătului dar care presupun
soluționarea prelabilă și definitivă de către o altă instanță – competentă potrivit legii. Hotărărea
pronunțată va avea caracter de autoritate de lucru judecat pentru toate proce sele ce vor urma.
Astfel, cănd se invocă existența unui proces penal, se aplică regula prevăzută de articolul 19
alineatul 2 Codul de procedură penală: "penalul ține în loc civilul".
Un alt exemplu îl reprezintă invocarea unei excepții de neconstituționa litate a legii aplicabile
raportului juridic litigios. În acest caz procesul civil va fi suspendat pănă la soluționarea excepției de
Curtea Constituțională, a cărei hotărăre este definitivă.
2. Prorogarea de competență
Prorogarea competenței este prelu ngirea competenței normale a instanței sesizate cu cererea
principală a reclamantului și asupra altor cereri și incidente care în mod normal ar trebui să cadă în
competența altei instanțe.
Prorogarea competenței este de trei feluri: prorogarea legală, pro rogare voluntară (sau
convențională) și prorogarea judecătorească.
Prorogarea legală intervine în cazurile expres prevăzute în lege.
20
a) cererile accesorii și incidentele de procedură cad în competența instanței sesizate cu
acțiunea principală (art. 17 C . proc. civ.).
b) coparticiparea procesuală pasivă (art. 9 C. proc. civ.) presupune existența mai multor părăți
în proces. Acțiunea se depune la instanța domiciliului oricăruia dintre părății principali. Dacă există și
obligați (debitori) accesorii, cerer ea se face la instanța de domiciliu a unuia dintre obligații (debitorii)
principali.
c) conexitatea și indivizibilitatea (art. 164 C. proc. civ.)
Există conexitate ori de căte ori două sau mai multe cereri în care figurează aceleași părți sau
chiar și al te părți, au între ele prin obiectul și cauza lor "o strănsă legătură, care justifică judecarea lor
laolaltă pentru a se evita hotărări contradictorii".
Indivizibilitatea este o legătură mai puternică decăt conexitatea. Ea presupune o relație nu
numai uti lă, ci chiar necesară, astfel încăt soluționarea împreună a celor două cauze se impune cu mai
puternic cuvănt. Indivizibilitatea este o conexitate accentuată.
Prorogarea voluntară sau convențională intervine în baza înțelegerii părților care sunt de
acord cu sesizarea unei instanțe care în mod normal, după lege, nu ar fi competentă.
Astfel de cazuri sunt posibile numai în privința competenței reglementate de norme dispozitive
(competența teritorial ă obișnuită), nu și în situația competenței reglementate prin norme imperative.
Prorogarea judecătorească este stabilită printr -o hotărăre judecătorească.
Astfel de cazuri sunt:
a) casarea cu trimitere spre rejudecare la o altă instanță decăt aceea care a judecat prima dată
fondul (instanțele fiind egale în grad, art. 312 C. proc. civ.);
b) recuzarea tuturor judecătorilor unei instanțe odată admisă, determină trimiterea cauzei spre
judecare altei instanțe (art. 33 C. proc. civ.);
c) strămutarea pricinii la altă instanță (art. 40 alin. 3 C. proc. civ.);
d) delegarea instanței (art. 23 C. proc. civ.);
e) comisia rogatorie (art. 168 C. proc. civ.) pentru administrarea unei probe de către o altă
instanță egală în grad, din altă localitate decăt cea sesizat ă cu judecarea litigiului.
3. Necompetența instanței și conflictele de competență
Necompetența instanței
Când competența unei instanțe este contestată, se ridică două probleme: în primul rănd cine o
poate invoca și în al doilea rănd care instanță soluționează contestația.
La prima problemă soluția diferă după cum normele de competență încălcate sunt absolute sau
relative; la a doua problemă soluția diferă după calea procedurală care se folosește: declinatorul de
competență care dezleagă cererea d e a se declina competență unei instanțe deja sesizate sau regulatorul
de competență care clarifică conflictul de competență între două instanțe judecătorești.
Declinatorul de competență este cererea părții de a se declina competența către o altă instanță,
considerănd că instanța inițial sesizată nu este competentă.
Această cerere se rezolvă fie la fond prin excepția de necompetență , fie în căile de atac ordinare
(apel), fie pe calea recursului, fie pe calea căii extraordinare de atac de retractare a contes tației în
anulare.
Excepția de necompetență se folosește la judecata în fond și are regim juridic diferit după
caracterul normelor de competență încălcate.
Astfel, dacă s -au înfrănt norme de competență absolute, excepția de necompetență se poate
ridica, în orica fază a procesului, pănă la pronunțarea unei hotărări definitive și irevocabile, de oricare
parte sau de instanța din oficiu și nu este susceptibilă de achiesare.
Dacă însă normele de competență încălcate au caracter relativ, excepția de necompet ență va
putea să fie ridicată numai de părăt, să fie invocată cel mai tărziu la prima zi de înfățișare (in limine
litis) și poate fi acoperită prin achiesare după intrarea în dezbateri, respectiv în etapa cercetării
judecătorești, a administrării probelor și a concluziilor.
Instanța poate respinge excepția de necompetență printr -o încheiere interlocutorie caz în care
judecata în fond continuă, soluția putănd fi atacată numai o dată cu fondul (art. 158 alin. 2 C. proc. civ.).
Instanța poate admite excepția prin hotărâre și să -și decline competența indicând instanța
competentă sau organul jurisdicțional competent, căreia -i trimite cauza pentru continuarea procesului.
Dacă însă cererea este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională, instanța va respinge
cererea ca inadmisibilă. Dacă instanța constată că litigiul este de competența unui organ de jurisdicție
21
străin ea va respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române (art. 157 din Legea nr.
105/1992). Investirea noii instanțe nu se f ace însă de la data pronunțării, ci din momentul rămănerii
irevocabile a hotărării. Aceasta poate fi atacată în termen de 5 zile de la pronunțare cu recurs (excepție
de la principiul exercitării căilor de atac de la comunicarea hotărării).
Totuși, trimiterea dosarului instanței competente, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac
de către partea care a obținut declararea necompetenței.
Conflictele de competență
Între două instanțe judecătorești pot apărea conflicte de competență atunci cănd ambele sunt
sesizate cu aceeași pricină. În această ipoteză conflictul poate fi pozitiv (cănd ambele instanțe sesizate
se consideră deopotrivă competente) sau negativ (cănd ambele instanțe sesizate se consideră
necompetente).
a) Conflictul pozitiv se cree ază cănd ambele instanțe sesizate (de exemplu într -unul din cazurile
de competență teritorială alternativă) consideră că sunt îndrituite de lege să judece fiecare respectiva
pricină și neagă competența instanței concurente. Pericolul esențial este acela de a se pronunța două
hotărări contradictorii.
Ridicarea excepției de litispendență (art. 163 C. proc. civ.). Situația devine posibilă în cazurile
de competență teritorială alternativă cănd două instanțe egale în grad, dar cu raze teritoriale diferite (sau
chiar de grade diferite, însă de fond) sunt sesizate cu aceeași pricină în considerarea unor criterii diferite
specifice acestei categorii de competență teritorială. Admiterea excepției face ca ultima instanță să se
desesizeze în favoarea celei investite m ai înainte, cu condiția ca nici una dintre ele să nu fi pronunțat o
hotărăre care face să acționeze puterea de lucru judecat și să pună instanța în imposibilitatea de a se
desesiza pe calea excepției de litispendență tocmai pentru că se desesizase deja pri n pronunțarea
hotărării asupra căreia nu mai putea reveni. Dacă pricinile se află în fața unor instanțe de grade
deosebite, dosarul se va trimite instanței cu grad mai înal.
b) Conflictul negativ de competență se naște atunci cănd nici una din instanțele angrenate în
conflict nu se consideră competentă să judece pricina care are aceleași părți, același obiect și aceeași
cauză. Ambele instanțe se declară necompetente, prin hotărări irevocabile, declinăndu -și reciproc
competența una în favoarea celeilalte. S e mai cere ca una din instanțe să fie cu adevărat competentă,
altfel, soluționarea conflcitului va putea trimite cauza la o a treia instanță care și ea își poate declina
competența. Cu alte cuvinte conflictul negativ presupune ca măcar una din instanțe să fie competentă,
altfel obiectul conflictului nu ar exista.
c) Regulatorul de competență este hotărărea instanței superioare prin care se rezolvă conflictul
de competență.
Procedura se declanșează din oficiu de instanța în fața căreia s -a ivit conflictul (de exemplu,
instanța de trimitere care și ea se consideră necompetentă – art. 21 C. proc. civ.).
Judecarea procesului se suspendă din oficiu și va fi sesizată instanța competentă să soluționeze
conflictul. Aceasta este instanța superioară ambelor instanț e angrenate în conflict. Ea va hotără în
camera de consiliu, fără citarea părților pe baza actelor dosarului, dispunând trimiterea cauzei spre
judecare instanței cu adevărat competente. Această hotărăre este regulatorul de competență care poate fi
atacat c u recurs în 5 zile de la comunicare. Judecarea recursului se face însă cu citarea părților.
4. Incidente procedurale cu privire la compunerea completului de judecată și la instanța
sesizată
A. Incompatibilitatea presupune că același judecător nu poate sol uționa de două ori pe fond
aceeași pricină, indiferent în ce fază a procesului (fond, apel, recurs, rejudecare după casare cu
trimitere). Acest lucru este posibil fie pentru că judecătorul poate avansa la o instanță superioară, fie
prin ciclul procesual al pricinii, prin exercitarea căilor de atac.
De asemenea și din rațiuni similare judecătorul nu poate soluționa o pricină în care a fost
martor, expert sau arbitru.
B. Abținerea și recuzarea judecătorilor
Recuzarea este dreptul părților din proces de a cere, în cazurile stabilite prin lege, ca judecătorul
se să retragă din instață (art. 27 C. proc. civ.).
Abținerea este facultatea judecătorului de a refuza judecarea unei anumite pricini din proprie
inițiativă (art. 25 C. proc. civ.) și, în același timp, o obligație a sa de a se retrage de la judecarea unei
cauze atunci când cunoaște că există un motiv de recuzare.
22
Cazurile de abținere și recuzare sunt identice. Ele se întemeiază pe împrejurări care conduc la
posibila lipsă de obiectivitate a judecătorul ui, ceea ce impietează asupra ideii de dreptate: afecțiune
pentru o parte, afinitate, dușmănie, interes personal.
Procedura de judecată
Cererea se judecă în camera de consiliu, fără părți. Nu este admisibil interogatoriul.
Hotărârea se dă sub forma unei încheieri care este anunțată în ședință publică. Dacă cererea se
respinge, judecata continuă cu același complet. Dacă cererea se admite, judecătorul se va retrage de la
judecarea cauzei.
Încheierea prin care s -a respins recuzarea se poate ataca numai odat ă cu fondul, iar nu pe cale
separată. Încheierea prin care s -a încuviințat sau respins abținerea, precum și cea prin care s -a
încuviințat recuzarea nu este supusă nici unei căi de atac.
C. Strămutarea pricinilor
Cazurile de strămutare sunt următoarele :
1. Una din părți are două rude sau afini până la gradul patru inclusiv printre judecătorii instanței
(nu ai completului) care este sesizată cu soluționarea cauzei.
2. Când există motive care conduc la ideea afectării siguranței publice;
3. Când există motive de bănuială legitimă asupra obiectivității instanței. Este vorba de
presupuneri puternic conturate care vizează părtinirea, rezultate din împrejurări anormale care vădesc
parțialitatea, puternice pasiuni locale datorită calității părților sau a duș măniilor locale.
Ca procedură, indiferent de motivul invocat, cererea se discută în camera de consiliu, cu citarea
părților. Hotărârea este definitivă și nemotivată.
Instanța inițial sesizată poate suspenda procesul până la soluționarea cererii de strămu tare sau
poate acorda termen. Președintele instanței care judecă strămutarea va putea, solicitând dosarul cauzei,
să dispună fără citare, suspendarea judecării pricinii.
Hotărârea este nemotivată și nu este supusă nici unei căi de atac.
D. Delegarea ins tanței se face când, din pricina unor împrejurări excepționale (război,
calamități naționale, etc.) instanța competentă cu judecarea unei pricini este împiedicată să funcționeze
pe un timp mai îndelungat (art. 23 C. proc. civ.).
Cererea se face de partea interesată și este de competența Curții Supreme de Justiție. În cazul
admiterii cererii se va desemna și instanța de același grad care va continua judecarea pricinii.
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Constituie cazuri de incompatibilitate:
a) când judecătorul și -a spus părerea cu privire la pricină;
b) judecătorul care a pronunțat o hotărâre într -o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași
pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare;
c) judecătorul care a fost mar tor, expert sau arbitru în aceeași pricină.
2. Situația in care judecătorul este văr cu reclamantul constituie un caz de:
a) strămutare pentru motiv de rudenie sau afinitate;
b) recuzare;
c) abținere.
3. Cererea de recuzare
a) se judecă de instanța superioară în grad;
b) se judecă de aceeași instană, dar de un complet diferit
c) se judecă în ședință publică, cu citarea părților și fără judecătorul recuzat
4. Cererile accseorii și incidentele de procedură cad în competența de soluționare a
instanței sesizate cu acțiunea principală. În acest caz suntem în prezența
a) unei prorogări judecătorești de competență;
b) unei prorogări legale de competență;
c) unei declinări de competență.
23
5. Instanța în fața căreia s -a ivit un conflict de competență.
a) va suspenda din oficiu orice altă procedură;
b) va soluționa conflictul de competență ;
c) va înainta dosarul instanței judecătorești competente să hotărască asupra conflictului, care
prin intermediul regulatorului de competență va rezolva conflictul.
I. Întrebări.
1. Este compatibil să judece cererea de revizuire sau contestație în anulare judecătorul ce a
soluționat anterior fondul cauzei? Motivați raspunsul.
2. Care este mijlocul procedural folosit de părți pentru a invoca necompetența unei instanțe
judecătorești? Descrieți procedura de soluționare a acestuia.
Raspunsuri .
I. Teste grilă.
1. b); c).
5. b); c).
II. Întrebări.
1. Judecatorul care a facut parte din completul care a judecat fondul cauzei nu devine
incompatibil sa solutioneze cererea de revizuire sau contestatia in anulare deoarece, în principiu, în
calea extraordinara de atac a contestației în anulare, ca și in aceea a revizuirii nu se realizeazî un control
judiciar asupra unei judecati anterioare, ci se trece la solutionarea din nou a aceleiasi pricini, ca urmare
a introducerii unei cereri prin care se tinde la retractarea hotararii pronuntate anterior, ceea ce si explica
nereglementarea in art. 24 din Codul de procedura civila, ca situatie de incompatibilitate, a cazului in
care jude catorul participa la solutionarea aceleiasi pricini in contestatie in anulare sau in revizuire.
Această situație nu exclude insa posibilitatea ca, in functie de motivul pe care se intemeiaza
calea extraordinara de atac si de circumstantele concrete ale ca uzei, sa existe un temei pentru abtinerea
ori recuzarea judecatorului, care, in actuala reglementare, constituie impedimente legale diferite de
acela al incompatibilitatii.
24
Modulul V.
ACȚIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL
Unitatea de învățare:
1. Noțiune
2. Eleme ntele acțiunii civile
3. Clasificarea acțiunilor civile
4. Măsurile asiguratorii
5. Mijloacele de apărare ale pârâtului în procesul civil
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Noțiune
Definiția acțiunii civile este aceea a unui mijloc legal prin care o persoană cere instanței de
judecată fie recunoașterea unui drept al său, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor
existente în exercitarea lui sau printr -o despăgubire corespunzătoare.
Accepțiunile noțiunii de acțiune sunt două.
În primul rând acțiunea este privită ca posibilitatea titularului unui drept subiectiv de a sesiza
instanța de judecată solicitându -i acesteia să hotărască asupra cererii lui indiferent dacă cererea este sau
nu justificată în drept. În această accepțiune acțiunea c ivilă este o facultate procesuală care determină
dreptul la acțiune în sens procesual.
În al doilea rând acțiunea reprezintă posibilitatea sesizării instanței judecătorești și dreptul de a
obține din partea acesteia protecție juridică asupra dreptului ded us judecății. În fond această accepțiune
se referă la scopul reclamantului de a câștiga procesul și determină dreptul la acțiune în sens material.
2. Elementele acțiunii civile
1. Părțile
Fiind legată de realizarea unui drept subiectiv, acțiunea nu poate fi concepută fără existența
unor persoane fizice sau juridice care să fie interesate în protecția acestui drept.
2. Obiectul acțiunii civile
Oricare ar fi obiectul dreptului subiectiv sup us judecății, acțiunea are întotdeauna ca obiect
protecția acestui drept, la fel ca și protecția unor interese pentru realizarea cărora calea justiției devine
indispensabilă. Obiectul procesului îl constituie prestația pretinsă sau contestată de părți și c are va
trebui verificată de instanță.
Obiectul acțiunii trebuie să fie licit, posibil și determinat. Aceste condiții se circumscriu la
obiectul fiecărui mijloc procedural cuprins în acțiune.
3. Cauza acțiunii civile
În literatura juridică s -au conturat două interpretări principale ale noțiunii de cauză a acțiunii
civile. Astfel, pe de o parte se consideră cauza acțiunii ca fiind temeiul juridic al cererii, fundamentul
legal al dreptului pe care una din părți îl valorifică împotriva celeilalte părți. Pe d e altă parte cauza este
identificată cu neînțelegerea sau conflictul care există între reclamant și pârât cu privire la temeiul
dreptului subiectiv.
Ca și în cazul actului juridic civil, atât cauza acțiunii, cât și cauza cererii de chemare în judecată
trebuie să îndeplinească anumite condiții: să existe, să fie reală, să fie licită, să fie morală.
4. Clasificarea acțiunilor civile
Acțiunile civile pot fi clasificate în mai multe categorii în funcție de mai multe criterii: de
scopul material urmărit d e reclamant, de natura dreptului subiectiv ocrotit, de obiectul dreptului
subiectiv, de calea procedurală aleasă de părți, de reglementarea Codului de procedură civilă.
1. Clasificarea acțiunilor în funcție de scopul material urmărit de reclamant
După ace st criteriu acțiunile se împart în acțiuni în realizarea dreptului, acțiuni în constatarea
existenței sau inexistenței unui drept și acțiuni în constituire de drepturi.
25
a) Acțiunile în realizarea dreptului, mai sunt cunoscute și sub denumirea de acțiuni în
adjudecare. Prin aceste acțiuni reclamantul, care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită
instanței să -l oblige pe pârât la respectarea acestui drept, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la
despăgubiri pentru prejudiciul suferit (execut are prin echivalent).
b) Acțiunile în constatare
Aceste acțiuni mai sunt cunoscute sub denumirea de acțiuni în recunoașterea dreptului sau acțiuni în
confirmare. Prin ele reclamantul cere instanței să constate existența unui drept al său sau să constate
inexistența unui drept al pârâtului invocat de acesta împotriva reclamantului, fără să se ceară instanței și
condamnarea la executarea unei prestații.
În funcție de obiectul acțiunii în constatare, literatura și practica acceptă o subclasificare a
acestora î n acțiuni declaratorii, acțiuni interogatorii și acțiuni provocatorii.
Acțiunile declaratorii sunt folosite pentru a cere instanței să constate existența sau inexistența
unui raport juridic.
Acțiunile interogatorii sunt acele acțiuni prin care titularu l dreptului, în mod preventiv, cheamă
în judecată o persoană care ar putea eventual să -i conteste dreptul pentru a răspunde și a se lua act în
fața instanței dacă recunoaște sau nu dreptul reclamantului.
Acțiunile provocatorii sunt acele acțiuni prin care titularul unui drept cheamă în judecată
persoana care prin atitudinea sau prin actele ei ridică în mod public și serios pretenții asupra dreptului
reclamantului, tulburându -i astfel liberul exercițiu al dreptului.
c) Acțiunile în constituire de drepturi , mai sunt cunoscute sub denumirea de acțiuni în
transformare.
Prin ele se cere instanței de judecată să creeze situații juridice concrete noi între părțile litigante.
2. Clasificarea acțiunilor în funcție de natura dreptului care se valorifică prin acțiune .
Potrivit acestui criteriu, acțiunile se împart în personale, reale sau mixte, după cum dreptul
valorificat este personal, real sau mixt.
a) Acțiunile personale sunt acele acțiuni prin care se valorifică un drept personal (de creanță).
b) Acțiunile real e sunt acele acțiuni prin care se valorifică un drept real. Numărul lor este
limitat, la fel ca și numărul drepturilor reale.
Sunt acțiuni reale:
– acțiunea în revendicare prin care se apără dreptul de proprietate;
– acțiunea confesorie prin care se apără dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzul, uzufructul,
habitația, servitutea și superficia);
– acțiunea negatorie prin care se contestă dezmembrămintele dreptului de proprietate;
– acțiunile pentru valorificarea unor drepturi reale accesorii cum ar f i acțiunea ipotecară, acțiunea
creditorului gajist și acțiunea creditorului beneficiar al unui privilegiu special.
c) Acțiunile mixte sunt acele acțiuni prin care se valorifică în același timp atât un drept de
creanță cât și un drept real, în cazul în care drepturile respective au aceeași cauză generatoare sau se
găsesc într -un raport de conexiune.
3. Clasificarea acțiunilor în funcție de obiectul dreptului subiectiv apărat prin acțiune.
Potrivit acestui criteriu, acțiunile civile se împart în acțiuni mobiliare și acțiuni imobiliare.
Acțiunile petitorii și posesorii sunt o subdiviziune a acțiunilor reale imobiliare.
4.Clasificarea acțiunilor în funcție de calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea
dreptului ei.
Potrivit acestui criteriu acțiunile se împart în principale, accesorii și incidentale.
5. Măsurile asiguratorii
Acțiunea în sens larg include toate mijloacele procedurale pentru realizarea dreptului subiectiv
al titularului acțiunii. Printre aceste mijloace figurează și măsur ile asiguratorii care constau în
posibilitatea pe care legea o oferă reclamantului de a cere instanței să ordone măsuri de
indisponibilizare și conservare cu scopul de a -l împiedica pe pârât ca pe timpul procesului să distrugă
sau să înstrăineze bunul liti gios ori să -și diminueze fraudulos patrimoniul. Măsurile asiguratorii
garantează realizarea efectivă a dreptului reclamantului în faza executării.
Sistemul procesual civil român conține patru măsuri asiguratorii și anume: sechestrul judiciar,
sechestrul a sigurator, poprirea asiguratorie și ipoteca asiguratorie.
26
Codul de procedură civilă reglementează sechestru judiciar, sechestrul asigurator și poprirea
asiguratorie.
1. Sechestrul judiciar (art. 598 -601 C. proc. civ.).
Sechestrul judiciar constă în ind isponibilizarea bunului ce formează obiectul litigiului, acesta
fiind încredințat spre păstrare și administrare, pe durata procesului, de regulă, unei terțe persoane.
Pentru a se adopta o asemenea măsură, este necesară justificarea ei în sensul pericolulu i iminent
de deteriorare sau de înstrăinare a bunului litigios ori a imposibilității copărtașilor de a culege fructele
bunului
Potrivit art. 598 C. proc. civ., atunci când există un proces asupra proprietății ori a altui drept
real sau asupra posesiei unu i bun mobil sau imobil ori asupra administrării sau folosinței unui bun
comun, instanța competentă să judece cererea principală va putea, la cererea celui interesat, să
încuviineze punerea sub sechestrul judiciar a bunului ce formează obiectul litigiului d acă, această
măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.
Pentru a se putea institui un sechestru judiciar trebuie îndeplinite următoarele condiții:
– să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesia bunului litigios ori asupra folosinței
unui bun proprietate comună;
– instanța să considere necesară această măsură pentru conservarea dreptului respectiv;
– reclamantul poate fi obligat la plata unei cauțiuni, în caz de admitere (art. 600 C. proc. civ.).
În mod excepțional, seche strul judiciar poate fi încuviințat chiar fără a exista proces, în
următoarele cazuri (art. 599 C. proc. civ.):
– asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa;
– asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să s e teamă că va fi
sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;
– asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanția creditorului, când acesta învederează
insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice să lămurească că debitorul va fugi ori să
se teamă de sustrageri sau deteriorări.
În aceste cazuri competentă este instanța în a cărei circumscripție se află bunul.
În privința cauțiunii trebuie menționat că, în cazul sechestrului judiciar, depunerea ei este lăsată
la aprecierea inst anței.
Competența aparține instanței care judecă cererea principală. Aceasta va dispune prin încheiere
ce poate fi atacată, cu recurs, în termen de 5 zile de la pronunțare.
2. Sechestrul asigurator (art. 591 -595 C. proc. civ.).
În ipoteza în care cerer ea de chemare în judecată are ca obiect plata unei sume de bani,
reclamantul – creditor are interesul de a preveni actele de înstrăinare de bunuri mobile și imobile ale
debitorului de rea -credință, prin care s -ar periclita executarea silită a viitoarei hot ărâri. În acest scop
reclamantul va putea cere înființarea unui sechestru asigurator care constă în indisponibilizarea
bunurilor mobile și imobile ale debitorului, urmărindu -se valorificarea lor printr -o vânzare silită în baza
viitoarei hotărâri – titlu ex ecutoriu – dacă debitorul va refuza executarea de bună voie a obligației.
Deosebirea între sechestrul judiciar și cel asigurator constă în faptul că primul asigură
conservarea bunului litigios determinat, iar al doilea indisponibilizează în patrimoniul de bitorului
bunuri care nu formează obiectul litigiului dar care vor putea fi valorificate în viitor în baza hotărârii
judecătorești.
Pentru instituire condițiile prevăzute de lege sunt următoarele:
– creanța să fie constatată printr -un act scris (în caz c ontrar cauțiunea devine obligatorie într -un
anumit cuantum);
– creanța să fie exigibilă;
– acțiunea principală să fie intentată.
Creditorii a căror creanță nu este constatată printr -un înscris, vor fi obligați să depună o
cauțiune de 1/2 din valoarea reclamantă (se menține și condiția dovedirii intentării acțiunii). În fine,
această măsură se poate cere și dacă creanța nu a ajuns încă la scadență (nu este exigibilă), în cazurile în
care debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date sau nu a dat a sigurările promise ori dacă există
pericolul ca debitorul să fugă, să -și ascundă sau să -și risipească averea. În această ultimă ipoteză
cauțiunea este obligatorie, în cuantumul fixat de instanță. De asemenea, se cer a fi întrunite celelalte
condiții.
27
Cere rea de sechestru asigurator se introduce la instanța domiciliului debitorului iar în cazul în
care cererea principală se soluționează de o altă instanță, aceasta devine competentă prin prorogare să
soluționeze și cererea de sechestru asigurator.
Art. 592 dispune că cererea de sechestru se adresează instanței care judecă procesul.
Instanța se pronunță asupra cererii de sechestru asigurator de urgență printr -o încheiere
executoriedată în camera de consiliu, fără citarea părților, încheiere susceptibilă de r ecurs în termen de
5 zile de la comunicare. Și recursul se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea în termen scurt a
părților.
Încheierea de încuviințare a sechestrului asigurator este executorie de drept.
3. Poprirea asiguratorie (art. 597 C. proc . civ.).
Această măsură constă în indisponibilizarea sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor
bunuri mobile incorporale urmăribile, pe care debitorul le are de primit de la un terț datornic al său (sau
pe care acesta i le va datora în viitor) – la dispoziția instanței, pentru ca ulterior aceste sume să poată
îndestula creanța reclamantului. Poprirea se cere de creditorul popritor împotriva debitorului poprit
asupra sumelor deținute de terțul poprit. Prin validarea popririi operează un transfer de creanță de la
debitorul poprit către creditorul popritor.
Art. 597 alin. 1 face trimitere, în privința condițiilor popririi asiguratorii, la condițiile cerute
pentru înființarea sechestrului asigurator, prevăzute de art. 591 C. proc. civ. și pe care le -am analizat
anterior.
Competența aparține instanței de la domiciliul sau sediul debitorului poprit sau terțului poprit.
Dacă însă cererea principală s -a introdus la o altă instanță, aceasta din urmă va deveni competentă prin
prorogare și asupra popririi asi guratorii. Competentă este așadar instanța care judecă procesul.
6. Mijloacele de apărare ale pârâtului în procesul civil
Dreptului reclamantului de a introduce și susține acțiunea îi corespunde dreptul pârâtului de a se
apăra împotriva pretențiilor r eclamantului. În acest mod se realizează comandamentele principiului
egalității în drepturi a părților în fața instanței de judecată, principiului contradictorialității și
principiului asigurării dreptului de apărare.
1. Apărările de fond.
Apărarea este a ctul procesual prin care pârâtul se opune acțiunii reclamantului cerând
respingerea ei.
Obiecțiunile ridicate de pârât împotriva fondului pretenției reclamantului prin care se urmărește
respingerea acțiunii ca neîmtemeiată formează apărarea de fond sau ap ărarea propriu -zisă. Pârâtul își
formulează aceste apărări prin întâmpinare sau verbal până la prima zi de înfățișare în condițiile art. 118
C. proc. civ. Tot până la acest punct al procesului pârâtul cere contraprobe în sensul acestor apărări.
Susținerile inițiale și probele corelative vor fi dezvoltate de pârât prin concluzii. Apărările de fond pot fi
apărări de fapt care invocă împrejurări de fapt legate de speță și apărări de drept când se invocă anumite
dispoziții legale aplicabile în speță.
2. Excepți ile procedurale.
Definirea excepțiilor procedurale.
Excepțiile constituie o formă a apărării pârâtului dar nu se confundă cu apărările de fond chiar
dacă și unele și celelalte au ca scop respingerea sau anularea cererii reclamantului.
Clasificarea excep țiilor.
Excepțiile procedurale pot fi clasificate după trei criterii.
a) După obiectul lor, (art.137 C.p.c.) excepțiile se clasifică în excepții de procedură și excepții
de fond.
b) După efectul pe care tind să -l realizeze, excepțiile procedurale se cla sifică în excepții dilatorii
și excepții peremptorii (dirimante).
Excepțiile dilatorii tind la amânarea judecării pricinii. Au acest caracter excepția de
necompetență care duce la amânarea judecății ca urmare a declinării competenței și excepția lipsei
procedurii de citare care conduce la amânarea procesului pentru refacerea procedurii de citare.
Excepțiile peremptorii sau dirimante tind la respingerea sau anularea acțiunii. Intră în această
categorie excepția de prescripție, de putere de lucru judecat, l ipsa obiectului acțiunii, lipsa calității de
reprezentant, excepția de neconstituționalitate.
28
c) După caracterul normei încălcate, excepțiile procedurale se clasifică în excepții absolute și
excepții relative.
Excepțiile absolute privesc încălcarea unor norme imperative. Ele pot fi ridicate de orice parte
interesată, de terți sau chiar de orice instanță din oficiu în orice fază a procesului, chiar direct în căile
de atac, fără a putea fi acoperite. Sunt absolute excepția de prescripție, de putere de lucr u judecat, de
necompetență generală, de necompetență materială sau de necompetență teritorială excepțională.
Excepțiile relative privesc încălcarea unor norme dispozitive și pot fi invocate numai de partea
interesată și numai într -un anumit termen prevăzu t de lege (la judecata în fond cel târziu la prima zi de
înfățișare sau la termenul următor datei la care s -a săvârșit neregularitatea procedurală). Aceste excepții
pot fi acoperite. Este excepție relativă necompetența teritorială de drept comun.
Procedu ra de soluționare a excepțiilor.
Conform art.137 Cpc instanța de judecată trebuie să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de
procedură sau de fond care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei. Numai în mod excepțional se poate
uni excepția cu fondul ș i anume în situația în care pentru soluționarea excepțiilor sunt necesare aceleași
probe ca și pentru rezolvarea fondului litigiului.
Dacă instanța admite o excepție, va pronunța soluția printr -o încheiere când dispune amânarea judecății
sau printr -o hotă râre dacă își declină competența, dacă respinge sau anulează acțiunea, dezinvestindu -se
de soluționarea pricinii în fond. Dacă excepția ridicată este considerată nefondată, instanța o va respinge
prin încheiere și judecata va continua.
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Constituie elemente ale acțiunii civile:
a) afirmarea unui drept, interesul, calitatea procesuală, capacitatea procesuală;
b) părțile, obiectul, cauza;
c) capacitatea procesuală
2. Acțiunea prin care se contestă existența unui dezmembrământ al dreptului de
proprietate se numește.
a) acțiune negatorie;
b) acțiune petitorie;
c) acțiune declaratorie.
3. Acțiunile în constatare.
a) constituie titluri executorii.
b) nu constituie titluri executorii;
c) nu pot fi puse în executare silită.
4. Obiect al sechestrului judiciar il pot constitui.
a) bunuri în legătură cu care are loc judecata;
b) numai bunurile mobile ale pârâtului debitor;
c) indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ale debitorului.
5. În cazul în care se invocă mai multe excepții, ordinea în carea vor fi soluționate de către
instanța de judecată ese:
a) excepții legate de învestirea instanței, excepția prescripției, excepția de necompetență,
excepția puterii lucrului judecat;
b) excepții legate de învestirea ins tanței (excepția de netimbrare sau de insuficientă timbrare,
excepția privind lipsa procedurii prealabile și obligatorii), apoi excepția de necompetență, excepțiile
privind compunerea sau constituirea instanței, excepția puterii lucrului judecat, excepția prescripției;
c) nu există nicio ordine, instanța le va soluționa în ordinea în care dorește.
29
II. Întrebări.
1. Ce particularități prezintă cțiunea în constatare?
2. Care sunt asemănările și deosebirile dintre sechestrul asigurator și cel judiciar?
Răspu nsuri .
I. Teste grilă.
2. a)
3. b); c).
II. Întrebări.
1. Acțiunea înconstatare vizează doar constatarea existenței sau inexistenței unui drept;
– acțiunea în constatare are un caracter subsidiar, adică această cale nu este deschisă atât timp cât partea
are la îndemână o acțiune în realizarea dreptului;
– hotărârile pronunțate în acțiunile în constatare nu constituie titluri executorii
30
Modulul VI.
PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL
Unitatea de învățare:
1. Noțiuni
2. Părțile în procesul civil
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
4. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
5. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
6. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Noțiuni
1.1.Noțiunea de participanți
Procesul civil este activitatea desfășurată în timp de către instanță, părți, organe de executare și
alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea justiției în pricinile civile pentru realizarea
drepturilor și intereselor civile deduse judecății și pentru executarea silită a titlurilor executorii, conform
procedurii legale.
Toate aceste organe și persoane poartă denumirea de participanți la procesul civil. Dintre
participanți un ii influențează în mod hotărâtor existența și desfășurarea procesului civil, fiind calificați
în literatura de specialitate ca subiecți ai procesului civil. Sunt subiecți ai procesului civil instanța
judecătorească, părțile și în cazul executării silite -organul de executare.
În afara subiecților procesului civil există și alți participanți care nu influențează în mod direct
desfășurarea procesului, dar își aduc o contribuție specifică la buna lui desfășurare: martori, experți,
interpreți, avocați.
1.2.Noț iunea de părți
Părțile sunt persoanele fizice sau juridice care sunt implicate în proces.
Reclamantul este cel care sesizează instanța cu o cerere de chemare în judecată pentru a i se
recunoaște sau a i se constitui sau a i se proteja un drept.
Pârâtul este persoana despre care reclamantul susține că i -a încălcat dreptul și care urmează a
răspunde în justiție.
1.3.Instanța de judecată
Instanța este organul îndrituit prin lege să soluționeze un litigiu între părți.
Rolul și poziția instanței în procesul civil
Instanța are ca obiectiv să înfăptuiască justiția în litigiile ivite în circuitul civil. Instanța are
obligația să rezolve o cauză cu care a fost investită, această prerogativă nefiind o simplă facultate .
Compunerea instanței
Activitatea de jude cată se desfășoară de către și în fața unui complet de judecată legal constituit.
În prima instanță, completul este format dintr -un singur judecător, în apel completul se
compune din doi judecători, iar recursurile se judecă de un complet format din trei judecători.
Președenția completului revine prin rotație tuturor membrilor acestuia.
Completul trebuie să judece cu respectarea principiului continuității și al nemijlocirii și cu
respectarea normelor de competență.
Constituirea instanței
Pe lângă număru l de judecători stabilit de lege pentru activitatea de justiție în diferitele faze ale
procesului, orice complet de judecată presupune și participarea grefierului.
Grefierii se pot abține sau pot fi recuzați în aceleași condiții ca și judecăt orii.
În anumite spețe, în procesul civil participă și procurorul, fie în mod obligatoriu, fie în mod
facultativ.
2. Părțile în procesul civil
Fiind guvernat de principiul disponibilității, procesul civil nu poate să existe în afara exercitării
atribuții lor de către părți sau reprezentanții lor. Acestea nu pot fi valorificate de instanță din oficiu.
2.1. Drepturile și îndatoririle procesuale ale părților
31
Legea procedurală acordă și garantează părților – în exercitarea prerogativelor lor anumite
drepturi:
a) dreptul fiecărei părți de a se adresa instanței de judecată.
b) dreptul de a participa la judecarea cauzei, ca urmare a citării.
c) dreptul la apărare, care încorporează dreptul de a răspunde tuturor probemelor cauzei, de a
cere probe, de a lua cuno știință de conținutul dosarului și da a face copii de pe piesele acestuia, de a fi
asistat de un avocat sau de un interpret.
d) dreptul de a conduce procesul personal sau prin reprezentant.
e) dreptul de a recuza judecători, procuror, grefier, experți.
f) dreptul de a ataca hotărârea instanței (hotărârea propriu -zisă și încheierile).
g) dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată.
h) dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunțarea reclamantului la drept sau la
judecată, prin recun oașterea pretențiilor reclamantului de către pârât, prin
achiesarea la hotărârea pronunțată sau prin încheierea unei tranzacții.
2.2. Abuzul de drept
Drepturile procesuale trebuie exercitate de părți cu bună credință și potrivit scopului lor (art.
723 C. proc. civ.).
Partea care deturnează dreptul pe care legea procedurală i -l conferă de la finalitatea ei firească,
se face vinovată de exercitarea cu rea credință a acestui drept, adică de un abuz de drept.
Sancțiunile care intervin în ipoteza apariției abuzului de drept sunt diverse: respingerea cererii,
plata cheltuielilor de judecată către cealălaltă parte, despăgubiri pentru prejudiciile produse, anularea
actelor de procedură, amendă civilă.
2.3. Condițiile necesare pentru a fi parte în proces
În or ice litigiu civil, indiferent că el se desfășoară numai între două părți sau într -o coparticipare
procesuală, o persoană este recunoscută ca parte numai dacă îndeplinește în mod cumulativ condițiile de
exercitare a acțiunii și anume: să aibă capacitate pro cesuală, să aibă calitate procesuală, să fie titulara
unui drept și să justifice un interes.
1. Capacitatea procesuală
Capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Aplicarea regulilor acestor concepte se fa ce corespunzător și în dreptul procesual civil.
A. Capacitatea procesuală de folosință este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și
obligații pe plan procesual (art. 41 C. proc. civ.).
Capacitatea de folosință a persoanelor fizice începe la naște rea lor și durează până la deces,
indiferent de sexul, rasa, naționalitatea, religia sau gradul de cultură al persoanei respective.
Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosință de la înregistrarea lor (dacă sunt supuse
înregistrării) sau de la actul de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori a autorizării
înființării lor.
Capacitatea persoanei juridice diferă după specialitatea fiecăreia (art. 34 din Decretul nr.
31/1954).
B. Capacitatea procesuală de exercițiu este capaci tatea unei persoane care are folosința
dreptului, de a angaja și de a conduce personal procesul, exercitându -și direct drepturile și obligațiile
procesuale pentru a valorifica dreptul litigios.
Capacitatea de exercițiu mai este recunoscută în practică pr in sintagma "a sta în judecată
personal".
Dacă orice persoană are capacitate de folosință, uneori capacitatea de exercițiu lipsește sau este
restrânsă.
Capacitatea de exercițiu lipsește în cazul punerii sub interdicție.
Capacitatea de exercițiu este restrâ nsă atunci când ea nu se exercită direct decât parțial, putând
însă a fi complinită prin activitatea altor persoane, după cum urmează:
a) reprezentarea se face pentru o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, adică pentru minorii
sub 14 ani și pentru persoanele puse sub interdicție (art.11 din Decretul nr. 31/1954). Aceștia nu stau
personal în proces ci sunt reprezentați de părinții minorului iar în lipsa lor de tutore; interzișii sunt
reprezentați de curator.
32
b) asistarea se face pentru o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, respectiv minorii între
14 și 18 ani (art. 9 din Decretul nr. 31/1954). Acești minori vor sta pesonal în proces dar numai asistați
de părinți iar în lipsa lor de tutore.
c) autorizarea intervine când reprezentatul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu sau
ocrotitorul legal care -l asistă pe minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă face acte procesuale de
dispoziție cum ar fi: renunțarea, achiesarea sau tranzacția. Astfel de acte sunt posibile numai cu
autor izarea specială a organului competent, îndeobște autoritatea tutelară.
Persoana juridică își dobândește capacitatea de exercițiu de la înființare și și -o pierde la
încetarea ei. Ea este limitată de principiul specializării în sensul că nu poate exercita ac ele drepturi care
depășesc scopul pentru care a fost înființată.
Conform art. 44 C. proc. civ., se poate numi un curator special pentru exercitarea
drepturilor într -un proces dacă partea este lipsită de capacitate de exercițiu și încă nu i s -a stabilit un
reprezentant legal sau dacă există – chiar și ipotetic – un conflict de interese între această parte și
reprezentantul ei. Acest e dispoziții se aplică, în mod corespunzător, și persoanelor cu capacitate de
exercițiu restrânsă.
Sancțiunea actelor procedurale făcute de o persoană fără capacitate de folosință sunt lovite de
nulitate absolută. Excepția lipsei capacității procesuale de folosință poate fi ridicată de orice parte și
chiar de instanță din oficiu pe tot timpul procesului. Cererea cu care o astfel de persoană investește
instanța va fi respinsă.
Actele făcute de o persoană fără capacitate procesuală de exercițiu sunt doar anul abile. În
același regim sancționator intră și actele procedurale ale persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă
care nu a fost asistată de ocrotitorul legal. În aceste cazuri instanța va putea da un termen pentru
complinirea deficiențelor, actele anu labile putând fi confirmate total sau parțial de reprezentantul sau de
ocrotitorul legalin. Și excepția lipsei capacității de exercițiu poate fi invocată pe tot timpul procesului de
oricare parte. Dacă lipsurile nu se acoperă până la termenul acordat de in stanță, actele în cauză vor fi
anulate.
2. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală reprezintă cerința existenței unei identități între persoana reclamantului și
titularul dreptului subiectiv din raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală acti vă) și respectiv
identitatea dintre pârât și cel obligat în raportul juridic litigios (calitatea procesuală pasivă).
Calitatea procesuală se determină la fiecare speță în parte iar nu în mod generic și anticipat.
Este sarcina reclamantului în primul rând să caracterizeze calitatea procesuală atât activă cât și pasivă.
În al doilea rând și instanța judecătorească va verifica permanent aceste elemente.
Calitatea procesuală privește partea, iar nu reprezentantul ei. Această diferențiere este făcută și
de leg e care reglementează separat excepția privind lipsa de calitate procesuală și excepția privind lipsa
calității de reprezentant al unei părți.
Sancțiunea lipsei calității procesuale
Lipsa calității procesuale – fie active, fie pasive – conduce la resping erea acțiunii. Dacă s -a
constatat numai lipsa calității procesuale pasive, reclamantul va putea introduce o nouă noțiune
împotriva adevăratului pârât cu observarea termenului de prescripție.
Transmisiunea calității procesuale
Drepturile și obligațiile pro cesuale pot trece pe timpul procesului de la una din părți la alte
persoane, străine de proces până în acel moment.
Transmisiunea calității procesuale presupune trecerea ei de la o parte către altă parte, care astfel
capătă legitimare procesuală (activă s au pasivă) de a continua procesul.
Transmisiunea calității poate fi legală sau convențională.
La persoanele fizice transmisiunea legală se realizează în cazul succesiunii, când moștenitorii
părții decedate acceptă succesiunea și implicit preluarea poziți ei procesuale a defunctului.
În cazul persoanelor juridice transmisiunea calității procesuale se produce în situația
reorganizării persoanei juridice parte în proces.
Transmisiunea convențională are loc în urma unei înțelegeri stabilite de o parte din pro ces cu un
terț, în următoarele cazuri: cesiunea de creanță, preluarea datoriei, vânzarea bunului litigios.
Transmisiunea calității procesuale poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Există posibilitatea legitimării procesuale și pe ntru alte persoane în anumite situații:
– procurorul în anumite spețe;
33
– autoritatea tutelară pentru litigiile privind minorii, decăderea din drepturile părintești, adopțiile;
– persoanele apropiate celui pentru care se cere punerea sub interdicție;
– prim ăriile și parchetul pentru cererile de deschidere a unor succesiuni;
– creditorii pentru acțiunile oblice subrogatorii.
3. Dreptul
Acțiunea civilă este un mijoc legal pentru realizarea unui drept.
În consecință nu poate exista o acțiune fără un drept car e trebuie valorificat sau ocrotit.
Condițiile dreptului subiectiv sunt următoarele:
– să fie recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic ilegal sau să
contravină oridinii publice sau bunelor moravuri;
– să fie exercitat în limitele lui firești, externe și interne;
– să fie actual, adică să nu fie supus termenului sau condiției suspensive. Dreptul eventual poate fi totuși
protejat prin măsuri asiguratorii sau conservatorii (ex. oferta contractuală, recoltele viit oare);
– să fie determinat;
– să fie exercitat cu bună credință.
În cazul acțiunilor în constatare dreptul se consideră în starea lui din momentul depunerii cererii
de chemare în judecată.
Art.110 C. proc. civ. prevede ca excepție și posibilitatea unor acț iuni cu caracter preventiv
posibile înainte de scadență dar aplicabile după împlinirea termenului. Această excepție este posibilă în
următoarele cazuri:
– la locația imobiliară, locatorul poate introduce acțiune pentru predarea bunului și înaintea expirări i
contractului;
– la obligațiile de întreținere sau de prestații periodice, creditorul poate face acțiunea înainte de scadența
datoriei;
– judecătorul poate aproba anticipat o executare care va deveni operabilă numai la data scadenței pentru
preîntâmpinare a unor prejudicii ce s -ar putea produce prin întârzierea executării.
Este vorba despre niște măsuri preventive și în același timp conservatorii care să confecționeze
până la scadență titlul executoriu care, la rândul lui, să poată fi valorificat imediat, evitându -se întârzieri
nejustificate.
Sancțiunea lipsei dreptului subiectiv
Este respingerea acțiunii. Aceeași sancțiune intervine în cazul neîndeplinirii condițiilor
dreptului subiectiv. Această soluție se pronunță în mod normal la sfârșitul judecății, d upă dezbateri.
4. Interesul
Interesul este folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare
a procedurii judiciare.
Nu există acțiune dacă nu este caracterizată printr -un interes legitim.
Este normal ca existența interesului legitim să stăvilească posibilitatea șicanării părți adverse
prin diferite acțiuni absurde care ar putea încărca inutil volumul de muncă al instanțelor judecătorești.
Este deci o măsură de descurajare a procesomanilor și de protecție firească, civică a celoralalți subiecți
de drept și a judecătorilor care nu trebuie să -și irosească timpul asupra unor dosare sterile.
Interesul trebie să caracterizeze nu numai momentul de debut al procesului (introducerea cererii
de chemare în judecată) ci și toa te formele și etapele procesuale ulterioare (probatorii, căi de atac,
executare, etc).
Interesul poate fi material atunci când urmărește realizarea unui folos de ordin patrimonial (ex.
predarea unei sume de bani sau a unui bun corporal) sau poate fi moral când are ca scop obținerea unor
satisfacții nepatrimoniale (ex. punerea sub interdicție a unui alienat sau debil mintal). Interesul moral nu
se suprapune însă cu prejudiciul moral și deci nu poate genera apariția daunelor morale.
Condițiile interesului s unt următoarele:
a) să fie legitim, adică să nu vină în conflict cu legea;
b) să fie personal, adică acțiunea să poată fi promovată de titularul dreptului sau de
reprezentantul lui, iar nu de către o altă persoană străină de drept. În consecință, un ter ț nu poate
introduce o acțiune pentru realizarea dreptului altuia cu care nu are nici un raport juridic și nici o
tangență juridică. Această cerință este consacrată în art. 109 C. proc. civ.;
34
c) să fie născut și actual, în înțelesul că dacă cel interesat nu ar formula acțiunea în momentul
respectiv, s -ar expune la un prejudiciu în cazul întârzierii. Este posibil ca un drept să nu fie actual dar
interesul să existe (vezi cazul asigurării dovezilor – art. 235 C. proc. civ.).
În cazul acțiunilor în constatar e interogatorii sau provocatorii (cu un pronunțat caracter
preventiv) trebuie să existe un interes legitim legat de curmarea incertitudinii.
Sancțiunea lipsei de interes este respingerea acțiunii. Această sancțiune se aplică atât pentru
lipsa în sine a in teresului cât și pentru neîndeplinirea cerințelor acestuia (care se cer întrunite
cumulativ).
Lipsa de interes se invocă prin excepție, care este excepție de fond și dirimantă. Excepția se
poate ridica în orice fază a procesului de oricare parte și chiar de instanță din oficiu.
2.4. Coparticiparea procesuală
În mod obișnuit în proces există un singur reclamant și un singur pârât. Este însă posibil să
apară de la începutul procesului o pluraritate de subiecți procesuali, adică mai mulți reclamanți și/sau
mai mulți pârâți.
Art. 47 C. proc. civ. prevede că este posibilă coparticiparea procesuală cu condiția ca obiectul
pricinii să fie un drept sau o obligație comună sau dreptul și obligația să aibă aceeași cauză.
Coparticiparea procesuală poate fi subiecti vă (avem o pluralitate de părți cu interese identice)
sau obiectivă (avem o pluralitate de acțiuni strâns legate între ele).
La rândul ei coparticiparea subiectivă poate fi activă (mai mulți reclamanți), pasivă (mai mulți
pârâți) sau mixtă (mai mulți recl amanți și mai mulți pârâți).
De regulă, coparticiparea procesuală este facultativă. Prin excepție, coparticiparea este
obligatorie în cazul ieșirii din indiviziune.
Coparticipanții au o poziție de independență procesuală între ei (art. 48 C. proc. civ.). Aceasta
înseamnă că actele unei părți nu pot prejudicia pe ceilalți coparticipanți decât numai dacă efectele
actului respectiv se întind asupra tuturor, potrivit legii. În acest caz efectele actului procedural făcut de o
parte poate profita coparticipanți lor, dar nu îi poate prejudicia.
Coparticipanții sunt independenți și față de instanța de judecată. Un reclamant nu poate
reprezenta un alt reclamant fără procură, chiar dacă apărarea primului s -ar face în profitul ambilor. În
fața instanței fiecare copar ticipant trebuie să -și expună punctul de vedere în mod autonom.
Totuși, există anumite înlesniri în sensul că mai mulți coparticpanți pot avea un singur
reprezentant și că toți coparticipanții – fie activi, fie pasivi – primesc un singur rând de copii de cererile
și înscrisurile adversarilor.
Uneori chiar instanța, în baza rolului ei activ, provoacă situații de coparticipare procesuală – fie
prin introducerea în cauză a altor persoane (caz de intervenție voluntară), fie prin încuviințarea
conexării sau pr in admiterea excepției de litispendență.
I. Teste grilă
1. Sunt participați în procesul civil:
a) insatnța și părțile;
b) organul de executare, procurorul;
c) martorii, experții, interpreții, apărătorii.
2. Constituie abuz de drept:
a) introducerea unei contestații la executare cu rea credință numai în scopul întârzierii
executării;
b) introducerea cu rea credință a unor cereri de recuzare
c) cererea de citare prin publicitate a pârâtului, atunci când reclamantul nu cunoaște domiciliul
acestuia
3. Capacitatea procesuală de folosință a persoanelor fizice:
a) începe la nașterea lor;
b) încetează la mortea persoanei;
c) începe la vârsta de 14 ani.
4. Excepția lipsei de interes duce la respingerea acțiunii ca:
35
a) neîntemeiată;
b) nefondată;
c) lipsită de interes.
5. Dacă o parte dintre reclamanți sau pârâți nu s -au înfățișat sau nu au îndeplinit un act
de procedură în termen:
a) judecata va înceta cu privire la ei;
b) judecata va continua și cu privire la ei;
c) acestora li se va aplica sancțiunea decă derii.
II. Întrebări
1. În ce constă abuzul de drept procesual?
2. În ce constă coparticiparea procesuală? Care sunt efectele actelor efectuate de unul dintre
coparticipanți, cu privire la drepturile celorlalți?
Răspunsuri
I. Teste grilă
1. a); b); c);
5. b).
II. Întrebări
2. Coparticiparea procesuală reprezintă situația în care, în cadrul unui proces civil, legea
îngăduie ca mai multe persoane să fie împreună reclamante sau pârâte, dacă obiectul pricinii este un
drept sau o obligație comună ori dacă dre pturile sau obligațiile lor au aceeași cauză.
Potrivit art. 48 alin 1 C.proc.civ., actele de procedură, apărările și concluziile unuia dintre
reclamanți sau pârâți nu pot folosi și nici păgubi celorlalți conform principiului independenței
procesuale.
Potrivit art. 48 alin 2 C.proc.civ, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții
a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură
îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încu viințate numai unora dintre ei, pentru îndeplinirea
actelor de procedură, folosesc și celorlalți.
Deci, numai actele utile își întind efectele asupra celorlalți, iar nu și cele care ar fi potrivnice
intereselor unora dintre coparticipanți.
36
Modulul VII.
PARTICIPAREA TERȚILOR ÎN PROCESUL CIVIL
Unitatea de învățare:
1. Noțiune, forme, condiții
2. Intervenția în procesul civil
3. Reprezentarea judiciară a părților în procesul civil
4. Participarea procurorului în procesul civil
Timp alocat: 4 h
Bibliografie :
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucure ști, 2007
1. Noțiune, forme, condiții
1.1.Determinarea conceptului de terți
Conceptul de terțe persoane poate fi privit în două accepțiuni. Într -o primă accepțiune,
conceptul desemnează numai poziția unor subiecți de drept până în momentul introducerii l or în proces.
Într-adevăr, în sens restrâns, prin terțe persoane înțelegem acele persoane care sunt străine de procesul
între reclamant și pârât.
Într-o altă accepțiune, prin "terțe persoane" se desemnează însăși participarea în procesul civil a
acelor pe rsoane care au intervenit sau care au fost introduse în litigiu în cursul desfășurării procedurii
judiciare.
1.2.Formele de participare a terților în procesul civil
În art. 49 -66, Codul de procedură civilă reglementează amănunțit formele de participare a
terțelor persoane în procesul civil. Aceste dispoziții procedurale consacră următoarele forme de
participare în procesul civil a terțelor persoane: intervenția (art. 49 -56), chemarea în judecată a altor
persoane (art. 57 -59), chemarea în garanție (art. 60 -63) și arătarea titularului dreptului (art. 64 -66).
Distincția între formele intervenției se face în funcție de persoana care are inițiativa formulării
cererii de participare a terților în proces. Astfel, atunci când participarea terțului în proces se re alizează
ca urmare a inițiativei acestuia, ne aflăm în prezența unei intervenții voluntare. Dacă participarea
terțului în proces este urmare a inițiativei uneia din părți, ne aflăm în prezența unei intervenții forțate.
Intervenția forțată cuprinde următoarele forme de participare a terțelor persoane în procesul
civil: chemare în judecată a altor persoane, chemarea în garanție și arătarea titularului dreptului.
1.3.Necesitatea și importanța participării terților în proce sul civil
Explicația reglementării participării terților în procesul civil trebuie căutată în împrejurarea că
hotărârile instanțelor civile – cu unele excepții, ca în materie de stare civilă – au efecte relative, numai
între părțile litigante. Pentru ca h otărârea judecătorească să devină opozabilă și altor persoane,
interesate în rezolvarea într -un anumit fel a procesului civil, este necesar ca aceste persoane să fie
introduse în proces.
1.4.Condiții de admisibilitate a participării terților
Pentru partic iparea terțelor persoane în procesul civil, sunt necesare două condiții, determinate
de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terților în proces, anume: existența unui proces
civil în curs de judecată și existența unei legături de conexi tate între cererea de participare a terțului în
proces și acțiunea principală.
2. Intervenția în procesul civil
Intervenția este acea instituție procesuală care conferă unui terț posibilitatea de a participa, din
proprie inițiativă, într -un proces civil în curs de judecată între alte persoane, în scopul valorificării unui
drept propriu sau în vederea sprijinirii apă rării reclamantului ori pârâtului.
2.1.Intervenția principală
Noțiune. Trăsături. Utilitate
Potrivit art.49 alin. 2 "intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept
al său".
37
Din punct de vedere al conținutului, intervenția pr incipală constituie o veritabilă acțiune civilă
deoarece se urmărește valorificarea unui drept subiectiv.
Caracterul de acțiune civilă este justificat și de necesitatea îndeplinirii condițiilor de formă ale
cererii terțului. Edificatoare sunt dispozițiile art. 50 alin.1 C. proc. civ., potrivit cărora "cererea de
intervenție în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată".
Intervenția principală a fost caracterizată și ca o cerere conexă care se grefează pe acțiune a
reclamantului.
Condițiile de admisibilitate
a) Afirmarea unui drept care urmează a se valorifica prin intermediul intervenției principale.
Această condiție rezultă din dispozițiile art. 49 alin. 2 C. proc. civ. Intervenientul principal,
urmărind valorifi carea unui drept propriu, trebuie să afirme existența acestuia sau a unei situații juridice
a cărei ocrotire o solicită. Nu este necesar, însă, ca dreptul să existe în realitate, fiind suficientă numai
afirmarea dreptului litigios.
b) Forma intervenției p rincipale.
Art. 50 alin. 1 C. proc. civ. precizează numai că "cererea de intervenție în interes propriu va fi
făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată". Este evident că intervenientului i se
vor aplica și dispozițiile art.112 C. pro c. civ., care indică elementele unei cereri de chemare în judecată.
Procedura intervenției principale
Termenul în care poate fi formulată.
Potrivit art. 50 alin. 2 C. proc. civ., intervenția principală "se poate face numai în fața primei
instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor".
Întrucât legea nu face nici o distincție după materia în care se formulează cererile de intervenție
forțată, rezultă că acestea vor fi promovate în termenul prevăzut de art. 50 alin. 2. Cu acordul celorlalte
părți, int ervenția principală poate fi formulată și în fața instanței de apel (art. 50 alin. 3 C. proc. civ.).
Sancțiunea depunerii tardive a intervenției principale este judecarea separată a intervenției față
de cererea principală, iar nu respingerea acesteia.
Admiterea în principiu a intervenției principale.
După formularea cererii de intervenție principală, instanța de judecată dobândește dreptul de a
soluționa această cerere. Din punct de vedere procesual, intervenția principală se soluționează în două
faze: î ncuviințarea în principiu a cererii și judecarea acesteia.
Încuviințarea în principiu a intervenției principale se poate dispune numai după "ascultarea
părților și a celui care intervine" (art. 52 C. proc. civ.).
Cu prilejul încuviințării cererii, părțile și terțul au dreptul de a pune concluzii cu privire la
admisibilitatea intervenției principale.
Asupra încuviințării în principiu se pronunță o încheiere care nu poate fi atacată decât odată cu
fondul (art. 52 alin. 2 C. proc. civ.), pentru a nu s e întrerupe cursul judecății. Încheierea de admitere în
principiu a intervenției are un caracter interlocutoriu. Instanța este legată de o asemenea încheiere,
având obligația să procedeze în continuare la soluționarea în fond a cererii.
Formularea întâmpi nării și a acțiunii reconvenționale.
Părțile împotriva cărora se îndreaptă intervenția principală pot formula întâmpinarea în
termenul stabilit de instanță în acest scop (art. 52 alin. 3 C. proc. civ.).
Art. 52 alin. 3 conține o derogare importantă de la regula potrivit căreia întâmpinarea se depune
cel mai târziu la prima zi de înfățișare (art. 118 C. proc. civ.). Întrucât intervenția principală poate fi
formulată în tot cursul primei instanțe, apare firesc ca întâmpinarea să fie depusă în termenul stabi lit în
acest scop, chiar și după prima zi de înfățișare.
Actele de procedură ale intervenientului.
Potrivit art. 53 C. proc. civ., intervenientul "va lua procedura în starea în care se află în
momentul admiterii intervenției", iar "actele de procedură ur mătoare se vor îndeplini și față de cel care
intervine".
În ipoteza în care renunțarea la judecată ori la drept, achiesarea, tranzacția sau anularea cererii
au avut loc după admiterea în principiu a cererii de intervenție în interes propriu, aceste acte
procedurale nu au nici o influență asupra soluționării în continuare a intervenției.
Terțul intervenient are o deplină independență procesuală, urmând să fie considerat ca un
adevărat reclamant în procesul civil.
Modul de rezolvare a intervenției principa le.
38
Intervenția principală se soluționează odată cu acțiunea principală (art. 55 C. proc. civ.),
pronunțându -se o singură hotărâre asupra ambelor cereri.
Dacă intervenția principală duce la întârzierea soluționării acțiunii principale, instanța poate
dispune disjungerea lor, spre a fi soluționate separat.
2.2. Intervenția accesorie
Noțiune și utilitate
Potrivit art. 49 alin. 3 C. proc. civ., intervenția "este în interesul uneia din părți când sprijină
numai apărarea acesteia".
Intervenția accesorie se poate defini ca o cerere incidentă prin intermediul căreia o terță
persoană, interesată în rezolvarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor
uneia din părți.
Procedura intervenției accesorii
a) Forma cererii
Sub aspectul for mei, intervenția accesorie se prezintă ca o simplă cerere, nu ca o acțiune nouă,
de sine stătătoare, de aceea se vor respecta condițiile de formă prevăzute de art. 82 C. proc. civ. Cererea
terțului va cuprinde însă și mențiuni referitoare la justificarea i nteresului de a interveni, precum și
arătarea părții în interesul căreia s -a făcut intervenția.
b) Termenul în care poate fi formulată.
Intervenția accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar și în fața instanței
de recurs (art. 51 C. proc. civ.).
c) Formularea întâmpinării și a cererii reconvenționale.
După încuviințarea în principiu a intervenției accesorii, aceasta va fi comunicată părților, având
astfel posibilitatea de a formula întâmpinarea (art. 52 C. proc. civ.).
Împot riva intervenției accesorii nu se poate formula o cerere reconvențională, deoarece
intervenția accesorie nu constituie o acțiune civilă, ci o simplă cerere prin care terțul urmărește doar
sprijinirea poziției procesuale a unei părți.
d) Modul de soluționa re a intervenției accesorii.
Intervenția accesorie se judecă odată cu cererea principală (art. 55 C. proc. civ.). Instanța de
judecată nu are însă posibilitatea de a dispune disjungerea de cererea principală, din cauza faptului că
intervenția accesorie nu are ca obiect o pretenție proprie a intervenientului, deci nu ar putea forma
obiectul unei judecăți distincte față de cererea principală.
În cazul în care terțul a intervenit în interesul reclamantului, soluția privitoare la intervenție
depinde de modul de rezolvare a cererii principale. O a doua ipoteză privește modul de soluționare a
intervenției în interesul pârâtului. Și în acest caz, so luția ce va fi pronunțată depinde de modul de
rezolvare a cererii principale.
Drepturile și obligațiile intervenientului accesoriu
Potrivit art. 54 C. proc. civ., intervenientul în interesul uneia din părți "poate face orice act de
procedură care nu este potrivnic interesului părții în favoarea căreia intervine". Din acest text rezultă că
intervenientul nu se bucură de o independență procesuală absolută.
2.3.Intervenția forțată
1. Chemarea în judecată a altor persoane
Noțiune și importanță
Chemarea în ju decată a altor persoane este reglementată în art. 57 -59 C. proc. civ. Art. 57
dispune că "oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleași
drepturi ca și reclamantul".
Chemarea în judecată a altor persoane poate fi definită ca acea formă de participare a terțelor
persoane în procesul civil care, în scopul preîntâmpinării unui nou litigiu, conferă părților dreptul de a
solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și r eclamantul.
Condiții de admisbilitate
Chemarea în judecată a altor persoane este admisibilă numai dacă sunt îndeplinite toate
condițiile generale pentru participarea terțelor persoane în procesul civil. Pe lângă aceste condiții
generale, pentru a folosi această instituție, mai este necesar ca terțul ce urmează a fi introdus în proces
să poată pretinde "aceleași drepturi ca și reclamantul".
Sub aspectul condițiilor de formă, legea se limitează la precizarea că cererea de chemare în
judecată a altor persoa ne "va fi motivată și se va comunica atât celui chemat, cât și părții potrivnice"
39
(art. 57 alin. 4 C. proc. civ.). Aceste dispoziții vor fi interpretate, însă, în contextul întregii reglementări
a instituției. Astfel, cererea pentru chemare în judecată a a ltor persoane va îndeplini condițiile de formă
ale unei cereri de chemare în judecată, deci va cuprinde elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ.
Procedura chemării în judecată a altor persoane
Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în fața primei
instanței.
Codul face însă distincție între reclamant și pârât cu privire la momentul până când pot face
cererea de intervenție forțată. Astfel, reclamantul poate formula cererea până la încheierea dezbaterilor,
înaintea pr imei instanțe, în timp ce pârâtul poate depune această cerere odată cu întâmpinarea sau, cel
mai târziu, la prima zi de înfățișare. Nerespectarea acestor termene atrage sancțiunea judecării separate
a cererilor, cu excepția cazului în care părțile consimt să se judece împreună (art. 135 C. proc. civ.).
După depunerea cererii de chemare în judecată a altor persoane, aceasta se va comunica terțului
și părțile potrivnice. Odată cu cererea, terțului îi vor fi comunicate și copii de pe cererea principală, de
pe întâmpinarea și de pe înscrisurile de la dosar (art. 57 C. proc. civ.).
Cererea principală și intervenția forțată formează obiectul unei singure judecăți.
Hotărârea pronunțată în cauză va cuprinde soluții privind atât cererea principală, cât și cererea
de intervenție forțată.
Dacă cererea de chemare în judecată a altor persoane ar duce la întârzierea judecății, instanța
poate dispune disjungerea ei de cererea principală, deși această soluție nu este prevăzută expres în
Codul de procedură civilă actual.
Drepturile și obligațiile procesuale ale terțului introdus în proces
În literatura de specialitate, cererea pentru intervenția forțată este asimilată intervenției
principale, fiind considerată ca o adevărată acțiune, deoarece art. 58 C. proc. civ. stipule ază că "cel
chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi
opozabilă".
2. Chemarea în garanție
Noțiune, fundament, importanță
A doua formă de intervenție, chemarea în garanție, este reglementată în art. 60-63 C. proc. civ.
Potrivit art. 60 "partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se
îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire".
Chemarea în garanție poate fi definită ca "acea formă de participare a terțelor persoane de a
solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligația de garanție sau de despăgubire în
ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul".
Chemarea în garanție se fundamentează pe existența unei obligații de garanție sau de
despăgubire. Obligația de care este ținut terțul (garantul), poate rezulta fie din lege, fie din convenția
părților.
Condițiile de admisibilitate
Codul de procedură civilă face referire în mod expres numai la condițiile de formă ale chemării
în garanție. Cu toate acestea, literatura de specialitate este unanimă în a recunoaște chemării în garanție
caracterul de a fi o adevărată acțiune, deci va trebui să îndeplinească toate condițiile unei cereri de
chemare în judecată.
Pentru promovarea și exercitarea cererii de chemare în garanție este suficient ca partea care
formulează această cerere să afirme cel puțin existența unei obligații de garanție sau de despăgubire din
partea unei terțe persoane. Existența reală a obligației de garanție sau de despăgubire este doar o
condiție de admitere în fond a cererii.
Sub aspectul formei, cererea va cuprinde toate elementele prevăzute de lege pentru cererea de
chemare în judecată, art.61 făcând trimitere, în acest sens, la a rt. 112 C. proc. civ.
Procedura
a) Termenul de depunere a cererii.
Cererea de chemare în garanție trebuie formulată de reclamant până cel mai târziu la închiderea
dezbaterilor înaintea primei instanțe. Pârâtul poate promova această cerere odată cu întâmpin area sau,
cel mai târziu, la prima zi de înfățișare. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanție
antrenează sancțiunea judecării separate a acesteia, afară de cazul în care ambele părți consimt ca
cererile să se judece împreună (art. 135 C. proc . civ.).
b) Comunicarea cererii.
40
După depunerea cererii de chemare în garanție, instanța de judecată va dispune comunicarea
acesteia celui chemat în garanție (art. 62 C. proc. civ.). Comunicarea se va face în atâtea exemplare câți
chemați în garanție sunt, plus un exemplar pentru instanță. Se vor alătura și copii de pe înscrisurile pe
care înțelege să se servească cel garantat.
c) Întâmpinarea.
Împotriva cererii de chemare în garanție, terțul poate formula întâmpinare în termenul stabilit
de instanță în ac est scop.
d) Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de judecată cu privire la cererea de chemare în
garanție.
Cererea de chemare în garanție se soluționează odată cu cererea principală. Dacă s -ar întârzia
soluționarea acțiunii principale, instanța va putea dispune disjungerea celor două cereri, spre a fi
judecate distinct (art. 63 C. proc. civ.). În principiu, instanța va pronunța o singură hotărâre asupra
acțiunii principale și a cererii de chemare în garanție. Instanța nu poate refuza soluționare a cererii de
chemare în garanție, îndrumând partea interesată să introducă o acțiune separată împotriva terțului
pentru valorificarea eventualelor sale pretenții. Soluția ce se va da cererii de chemare în garanție
depinde de aceea care se va da în acțiunea principală. Terțul chemat în garanție nu poate fi însă obligat
direct față de reclamant, deoarece între ei nu există nici un raport juridic. Dacă acțiunea principală este
respinsă, cererea de chemare în garanție formulată de pârât va fi și ea respinsă, c a lipsită de interes sau
de obiect.
Drepturile și obligațiile celui chemat în garanție
Chemarea în garanție fiind o veritabilă acțiune îndreptată împotriva garantului, îi conferă
acestuia o poziție procesuală independentă.
3. Arătarea titularului dreptului
Concept și importanță
Această instituție este reglementată în art. 64 -66 C. proc. civ. Potrivit art. 64, "pârâtul care
deține un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta
pe acela în numele c ăruia deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o
persoană care pretinde un drept real asupra lucrului".
Condițiile de admisibilitate
În afara condițiilor comune tuturor formelor de participare a terților în procesul civil, ce rerea
privind arătarea titularului dreptului trebuie să îndeplinească și unele cerințe specifice:
a) să fie formulată de pârâtul care deține cu titlu precar un bun sau care exercită în numele
altuia un drept asupra acelui lucru. Spre exemplu, depozitarul, chiriașul, posesorul etc., chemat în
judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului respectiv, are posibilitatea de a indica
pe adevăratul titular al dreptului, solicitând introducerea acestuia în proces.
b) prin acțiunea principală să se urmărească valorificarea unui drept real.
Procedura
Cererea se depune de către pârât odată cu întâmpinarea sau, cel mai târziu, la prima zi de
înfățișare. Deoarece arătarea titularului dreptului nu constituie o veritabilă acțiune, legea nu face
preciz area că cererea trebuie să îndeplinească, sub aspectul formei, condițiile unei cereri de chemare în
judecată, ci doar că "va fi motivată". Astfel că cererea poate fi materializată fie în cadrul întâmpinării,
fie printr -o cerere separată. Din înscrisul depu s de pârât trebuie să rezulte calitatea în care deține bunul
sau exercită dreptul și date privind adevăratul titular al dreptului.
După primirea cererii, instanța va dispune comunicarea acesteia și a unei copii de pe cererea de
chemare în judecată și de p e înscrisurile din dosar.
După introducerea terțului în proces se va proceda la judecarea cererii pârâtului, care nu se
soluționează întotdeauna împreună cu cererea principală. Astfel, în situația în care cel indicat ca titular
al dreptului recunoaște sus ținerile pârâtului, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces, însă
numai dacă reclamantul consimte la această înlocuire. În continuare, se va soluționa numai cererea
privitoare la arătarea titularului dreptului. Dacă terțul tăgăduiește susține rile pârâtului sau, deși regulat
citat, nu se înfățișează, el va dobândi calitatea de intervenient principal, iar hotărârea îi va fi opozabilă.
3. Reprezentarea judiciară a părților în procesul civil
41
Art. 67 alin. 1 C. proc. civ. menționează că părțile își pot exercita drepturile procedurale fir
personal fie prin mandatar. Rezultă că pot fi reprezentate în proces atât persoane fizice cât și persoane
juridice.
Reprezentarea judiciară convențională a persoanelor fizice
Reprezentarea judiciară este posibilă în situația în care o persoană denumită reprezentant
îndeplinește actele procedurale în proces în numele și pentru o altă persoană denumită reprezentat,
aceasta din urmă fiind titulara dreptului litigios și parte în acel proces.
Reprezentarea jud iciară constituie o aplicare a normelor mandatului, ale reprezentării și ale
capacității personale, caracteristice dreptului civil substanțial la specificul dreptului procesual civil.
Reprezentarea poate fi obligatorie sau facultativă.
Interogatoriul, ca re este o probă strict personală, nu poate fi luat reprezentantului, decât dacă
acesta are o procură specială și autentică și reprezintă o parte cu domiciliul în străinătate.
În al doilea rând, în cazul divorțului, partea nu poate fi reprezentată, ci num ai asitată de avocat,
cu excepția părților cu domiciliul sau reședința în străinătate și a persoanelor puse sub interdicție.
Sediul materiei îl reprezintă art. 67 -70 C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile Legii 51/1995
privind exercitarea profesiei de a vocat.
Condițiile reprezentării judiciare convenționale
Reprezentantul își justifică această calitate prin procură.
Procura se alătură cererii de chemare în judecată dacă reprezentarea se face încă din momentul
redactării acesteia sau se depune pe parcursul procesului, dacă reprezentarea începe în timpul judecății.
Procura se poate da numai unei persoane cu capacitate de exercițiu deplină și are obligatoriu formă
scrisă (legea prevede "înscris sub semnătură legalizată").
Conform art. 67 alin. 2 și 3 C. proc. civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în
judecată pe mandant numai dacă acest drept i -a fost anume dat, iar dacă mandantul cu procură generală
nu are domiciliul și nici reședința în țară sau dacă procura este dată unui prepus , dreptul de reprezentare
în judecată se presupune dat.
Mandatul este presupus ca fiind valabil dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde
nici o arătare în această privință (art. 68 alin. 3).
Mandatarul are dreptul să exercite în termenul legal căile de atac.
Reprezentarea prin mandatar neavocat (art. 68 C. proc. civ.)
O parte poate fi reprezentată de orice persoană cu capacitate de exercițiu deplină. Totuși, dacă
mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, acest mandatar nu poate pune concluzii, decât
printr -un avocat. Așadar, mandatarul neavocat poate efectua orice acte de procedură, dar nu poate pune
concluzii.
De asemenea, de la această regulă există alte două derogări.
În primul rând, reprezentarea este permisă doctoril or sau licențiaților în drept, atunci când
aceștia reprezintă în proces interesele soțului sau rudelor până la gradul IV inclusiv.
În al doilea rând, mandatarul neavocat poate pune concluzii când reprezintă pe soț sau rudă
până la gradul IV inclusiv, însă numai la judecătorie.
Dacă dreptul de reprezentare izvorăște din lege sau dintr -o hotărâre judecătorească, asistarea
reprezentantului de către avocat nu este obligatorie și, prin urmare, acest mandatar neavocat poate pune
concluzii la orice instanță.
Repr ezentarea prin avocat
În conformitate cu art. 68 alin. 1 C. proc. civ., avocatul își demonstrează calitatea de
reprezentant printr -o împuternicire avocațială cu valoare de procură.
Împuternicirea se încheie în formă scrisă și însoțește un contract de a sistență juridică încheiat
tot în formă scrisă. Acest contract prevede sfera puterii pe care clientul o transferă avocatului.
Avocatul este absolventul unei facultăți de drept pe profil juridic și înscris pe tabloul avocaților
unui barou.
Reguli deroga torii de la dreptul comun al mandatului
Mandatul judiciar nu încetează prin moartea mandantului și nici dacă el devine lipsit de
capacitate de exercițiu, ci va dăinui până la retragerea lui de către succcsorii părții mandante sau până la
numirea unui repr ezentant legal al incapabilului.
42
Renunțarea sau retragerea mandatului este opozabilă părții adverse de la comunicare. Dacă
totuși la mandat s -a renunțat sau acesta a fost retras chiar în ședință publică de judecată în prezența
tuturor părților, această mă sură devine opozabilă din acel moment.
Mandatarul poate și el renunța la reprezentare cu obligația de a -i înștiința atât pe mandantul său,
cât și instanța cu cel puțin 15 zile înainte de următorul termen de judecată sau cu cel puțin 15 zile
înainte de împ linirea termenului legal pentru exercitarea căilor de atac.
Sancțiunea pentru nejustificarea calității de reprezentant
Dacă reprezentantul nu își dovedește calitatea, instanța va acorda un nou termen de judecată
pentru complinirea lipsurilor respective.
Dacă la următorul termen deficiențele se mențin, instanța va anula cererea (art. 161 C. proc.
civ.).
Excepția lipsei calității de reprezentant are caracter dilatoriu, poate fi ridicată în orice fază a
procesului și poate fi acoperită de titularul dreptulu i prin ratificarea actelor întocmite de persoana fără
calitatea de reprezentant.
Reprezentarea persoanelor juridice
Persoana juridică este reprezentată prin organul ei de conducere.
În procese, de regulă, persoana juridică este reprezentată de consilieru l juridic angajat cu
contract de muncă pe durată nedeterminată. Acesta își dovedește această calitate printr -o delegație
semnată de șeful oficiului juridic sau de conducătorul persoanei juridice.
4. Participarea procurorului în procesul civil
Poziția proc urorului în procesul civil
Spre deosebire de dreptul penal și de dreptul procesual penal, în procesul civil, Ministerul
Public prin procuror nu este un reprezentant propriu -zis al statului ci o parte în proces – reprezentant sui
generis al părților.
Form ele participării procurorului în procesul civil
Conform drepturilor și obligațiilor procesuale ale oricărei părți și reprezentantul Ministerului
Public în procesul civil are anumite atribuții caracteristice părții.
a) Pornirea procesului civil
Conform a rt. 45 alin.1 Ministerul public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și
ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
b) Participarea la judecata procesului civil
Procurorul pune concluzii facultativ în orice fel de proces, în orice fază a acestuia din proprie
inițiativă (fără a fi ținut să justifice motivele care îl determină să participe la acel dosar și fără ca părțile
să poată obiecta în legătură cu participarea procurorului în proces) dacă se apreciează că erste necesar
pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor (art. 45 alin. 3).
Există reglementări imperative conform căro ra procurorul este obligat să participe și să pună
concluzii în anumite procese și anume: cererile de punere sau de ridicare a interdicției, procesele de
declarare a dispariției și a morții sau de anulare a hotărârii de declarare a morții; cererile în anul area,
rectificarea sau completarea înregistărilor de stare civilă s.a
În asemenea procese procurorul este obligat să participe și să pună concluzii în toate gradele
procesuale, respectiv la fond și în căile de atac. Încălcarea acestei prevederi conduce l a nulitatea
hotărârii.
c) Exercitarea și susținerea căilor de atac
Art.45 alin.5 C. proc. civ. prevede că procurorul poate exercita căile de atac, în condițiile legii,
împotriva oricăror hotărâri.
Exercitarea căilor de atac nu este limitată la cazurile prevăzute de alin. 1 al art. 45 C. proc. civ.
Pe de altă parte, doar Ministerul Public putea exercita recursul în anulare și poate exercita
recursul în interesul legii către Curtea Supremă de Justiție, procurorul fiind obligat să participe la
judecarea ac estor căi extraordinare de atac și să pună concluzii.
d) Punerea în executare a hotărârilor civile
În art.45 alin. 5 C. proc. civ. se stabilește că procurorul în cazurile prevăzute de alin. 1 al art. 45
poate să ceară punerea în executare a hotărârilor p ronunțate în favoarea persoanelor prevăzute în acel
alineat.
43
În fine, prin art. 451 C. proc. civ. introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, se prevede că actele
procesuale de dispoziție efectuate în orice proces de reprezentanții minorilor, ai persoanelor puse s ub
interdicție și ai dispăruților, nu vor împiedica judecata, dacă instanța apreciază că ele nu sunt în
interesul acelor persoane.
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Sunt forme de participare a terților în procesul civil:
a) coparticiparea procesuală;
b) chemarea în judecată a altor persoane;
c) intervenția forțată.
2. Intervenientul principal:
a) urmărește valorificarea unui drept subiectiv propriu în fața organelor judiciare;
b) urmărește valorificarea unui drept subiectiv al uneia dintre părțile pri ncipale ale procesului
civil;
c) poate interveni în orice fază a procesului, chiar și în recurs.
3. Intervenientul accesoriu:
a) are un inters propriu în participarea la activitatea judiciară;
b) intervine în procesul civilpentru apărarea drepturilor une ia dintre părțile principale;
c) poate interveni în orice fază a procesului civil, chiar și în recurs.
4. Chemarea în judecată a altor persoane presupune:
a) introducerea în proces a persoanelor ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și pârâtul, atunci
când acesta formulează o cerere reconvențională;
b) introducerea în proces a persoanelor ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul;
c) ca cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient propriu și în consecință
hotărâre îi va fi opozabilă.
5. Cererea de arătare a titularului dreptului.
a) se poate face numai de pârât;
b) poate fi făcută numai în cazul cererilor prin care se valorifică un drept real;
c) se poate face dacă între pârât și terțul arătat ca titular al dreptului exist ă un raport juridic cu
privire la lucrul determinat ce formează obiectul cererii.
II. Întrebări.
1. Care sunt asemănările și deosebirile dintre intervenția principală (în interes propriu) și
intervenția accesorie (în intersul uneia dintre părți)?
2. Cum va pune concluzii mandatarul neavocat și ce excepții se cunosc?
Răspunsuri
I. Teste grilă.
1. b); c);
5. a); b); c).
II. Întrebări.
2. Mandatarul neavocat nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepția consilierului
juridic care, potrivit legii , reprezintă partea (art. 68alin 4 C.proc.civ.)
De la această regulă sunt excepții :
44
– Doctorii sau licențiații în drept, când ei sunt mandatari în pricinile soțului sau rudelor
până la gradul IV inclusiv, putând pune concluzii în fața oricăror instanțe (art. 68 alin 5
C.proc.civ) ;
– Mandatarii, în pricinile soțului sau rudelor până la gradul IV inclusiv, numai la
judecătorie (art. 68 alin 6 C.proc.civ.) ;
– Când dreptul de reprezentare izvorățte din lege (părinte sau tutore) sau dintr -o
dispoziție judecător ească (administrator – sechestru –art. 70 și art 600 alin 3
C.proc.civ)
45
Modulul VIII.
PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL
Teoria generală a probelor
Unitatea de învățare:
1. Definiție și accepțiuni
2. Subiectul și obiectul probei
3. Condițiile de admisibilitate a probelor
4. Sarcina probei
5. Clasificarea probei
6. Administrarea, propunerea și încuviințarea probelor
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Definiția și sensurile noțiunii de probă
Prin probe înțelegem acele mijloace juridice care ajută la stabilirea existanței raportului juriduc
civil concret și la realizarea drepturilor subiective civile născute din acest raport, mai ales în contra
celor care le nesocotesc sau le contestă.
Termenul "probă" este susceptibil de a primi mai multe accepțiuni:
În sens larg prin probă se poate înțelege:
– acțiunea de stabilire a existanței sau inexistanței unui anumit fapt;
– mijlocul prin care se poate faptul;
– rezultatul obținut prin folosirea mijlocului de probă;
În sens restrâns există două accepțiuni ale acestei noțiuni:
– mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt;
– faptul probator material care odată dovedit poate servi la dovedirea unui alt fapt material,
determinant în soluționarea pricinii.
2. Subiectul și obiectul probei
Subiectul probei este însuși judecătorul pe care trebuie să -l convingă asupra situației de fapt.
Obiectul probei este constituit din acele fapte sau acte juridice ce tind la dovedirea raportului
litigios, anume actele juridice și faptele juridice în înțeles restrâns, care au creat, modificat sau stins
acest raport juridic ori care au determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de a cere constatarea nulității
absolute, anularea, rezoluționarea sau rezilierea actului jurudic.
Faptele sunt de două categorii:
– fapte principale (facta probanda sau res probandae ), care constituie raportul litigios dedus
judecății și care trebuie dovedite;
– fapte probatorii ( facta probantia sau res probantes ), care nu constituie raportul litigios, dar care
contribuie la dovedirea existenței sau inexistanței acestuia.
Faptele care trebuiesc dovedite pot fi materiale sau psihologice, acestea din urmă
exteriorizându -se doar prin rezultatele lor, precum dolul, reaua credință, etc.
Se cunosc următoarele categorii de fapte probatorii:
– fapte necontest ate, sunt acele fapte asupra exitenței cărora toate părțile din proces sunt de acord.
– fapte cunoscute personal de judecător. În cazul în care judecătorul cunoaște împrejurările de
fapt și depoziția sa este necesară pentru rezolvarea procesului, el va fi audiat ca martor, devenind astfel
incompatibil cu funcția de judecător.
– faptele notorii, sunt faptele cunoscute de un mare număr de persoane.
– fapte constante, denumite și fapte prezumtive, sunt acele fapte pe care legea însăși le consideră
existente, care nu pot fi în principiu contestate, și, ca atare, dovedirea lor nu mai este necesară.
– chestiunile prealabile sunt fapte stabilite într -un proces penal și care au relevanță și în procesul
civil, existând autoritate de lucru judecat din penal în civil asupra existanței faptei, persoanei
făptuitorului și vinovăției.
46
3. Condițiile de admisibilitate a probelor
O probă poate fi încuvințată numai dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:
a) să nu fie oprită de lege. Spre exemplu, este inadmisibilă proba pentru combaterea
prezumțiilor legale absolute; interogatoriul și jurământul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de
despărțenie.
b) să fie verosimilă, adică să tindă la dovedirea unor fapte credibile și nu să încerce a dovedi
fapte imposibil e, ori o contrazicere a legilor naturii.
c) să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului, să folosească la rezolvarea
pricinii și nu să devină un mijloc de tergiversare a judecății.
d) să fie concludentă, adică să poarte asupra unor î mprejurări care odată cunoscute, să ajute
instanța la rezolvarea pricinii.
e) să fie utilă. Este inutilă proba care tinde la dovedirea unor fapte incontestabile.
4. Sarcina probei
Sarcina probei revine, potrivit art. 1169 C. civ., celui care face o propune re (afirmație) în fața
instanței de judecată, deoarece acesta trebuie să o dovedească. Procesul civil fiind pornit de către
reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecată, este firesc ca el să -și dovedească pretenția
pe care a supus -o judecăți i: "onus probandi incumbit actori" : "probatio incumbit ejus qui dicit, non ejus
qui negat" . Prin urmare, sarcina probei revine reclamantului.
După ce reclamantul a dovedit faptul generator al dreptului său, pârâtul este obligat să iasă din
pasivitate și să se apere, să dovedescă netemeinicia pretenției reclamantului.
Sunt și situații în care pârâtul este obligat să preia inițiativa probei. Dacă invocă o excepție
procesuală, el trebuie să facă dovada acesteia: " in excipiendo reus fit actor ". De asemenea, cân d pârâtul
dobândește calitatea de reclamant (formulând o cerere reconvențională, o cerere de chemare în
garanție), atunci i se aplică în întregime regula comună cu privire la sarcina probei. Într -un proces
obișnuit, în principiu, sarcina probei se împarte între reclamant și pârât.
Există situații în care pârâtul, păstrându -și această calitate, are totuși primul sarcina probei.
În cazul prezumțiilor legale relative, când legea presupune că stării de fapt îi corespunde o
anumită stare de drept, beneficiarul p rezumției trebuie să dovedescă numai faptul din care decurge
prezumția, iar partea potrivnică, dacă dorește să răstoarne această stare, este obligată să administreze
proba contrară.
5. Clasificarea probei
Probele se clasifică după mai multe criterii:
– după cum se administrează în fața instanței sau în afara acesteia, probele sunt:
– judiciare – sunt administrate direct și nemijlocit în fața instanței chiar și prin comisie rogatorie;
– extrajudiciare – sunt declarațiile martorilor date în particular, la cererea unei părți, declarațiile
martorilor date în fața instanței dar într -un alt proces și contraînscrisul folosit în simulație.
după modul în care judecătorul percepe faptele, probele sunt:
– percepute personal de judecător (interogatoriul, cercetarea l a fața locului, verificarea unui
obiect material, etc.);
– percepute de alte persoane (depoziția unui martor).
după criteriul naturii lor, probele sunt:
– materiale (dacă perceperea faptului se face cu ajutorul unui obiect material);
– personale (dacă fapt ul este relatat instanței de alte persoane, fie verbal, fie scris) și pot fi:
– pozitive (declarații consemnate în înscrisuri sau făcute oral);
– negative sau de abținere (lipsa la interogatoriu, ascunderea unui înscris, etc.) și de raționament
(în cazul prezumțiilor legale și a celor simple).
după caracterul oral sau derivat, probele sunt:
– primare (imediate sau nemijlocite), care implică un raport nemijlocit între probă și fapt,
exemplu: un înscris original, depoziția unui martor asupra unor fapte la care a asistat, etc,;
– secundare (mediate sau mijlocite), care provin din a doua sau a treia sursă , exemplu: copia de
pe un înscris, depoziția unui martor care a auzit faptul de la o altă persoană, etc.
după cum faptul probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal, probele sunt:
– directe – cele care dovedesc prin ele însele raportul ju ridic dedus judecății, exemplul înscrisul ce
constată contractul cu privire la care există litigiul, și în acest caz opera judecătorului se reduce la
aprecierea seriozității și concludenței probei în raport cu celelalte probe;
47
– indirecte – cele care doved esc numai un fapt vecin și conex, din a cărui cunoaștere se desprinde
concluzia existenței raportului juridic litigios, exemplu: prezumțiile, iar în acest caz după operațiunea de
apreciere și după ce s -a stabilit că a dovedit faptul probator, intervine și raționamentul judecătorului,
necesar pentru a se putea desprinde concluzia cu privire la existența sau inexistența raportului de drept
substanțial.
6. Administrarea, propunerea și încuviințarea probelor
Administrarea probelor
Administrarea probelor presupune examinarea a trei aspecte: propunerea probelor, încuviințarea
lor și administrarea pr opriu -zisă.
Propunerea probelor
Propunerea probelor se face în faza inițială a procesului. Reclamantul trebuie să arate în cererea
de chemare în judecată dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de cerere (art. 112 pct. 5 C. proc. civ.),
iar pârâtul, în întâmpinare, trebuie să indice d ovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere
(art. 115 pct. 3 C. proc. civ.) și dacă formulează cererea reconvențională, va arăta dovezile pe care își
întemeiază pretențiile (art. 119 alin. 2 raportat la art. 112 pct. 5 C. proc. civ.).
Potrivit art. 132 alin. 1 C proc. civ., reclamantul, la prima zi de înfățișare, poate cere instanței
să-i acorde un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum și pentru a propune noi dovezi,
iar alineatul ultim al aceluiași articol permite reclam antului să ceară un termen pentru a depune
întâmpinare la cererea reconvențională și a propune dovezile în apărare. Pârâtul, la cererea întregită sau
modificată de către reclamant, poate face o nouă întâmpinare (art. 132 alin. 1 teza a II -a C. proc. civ.),
în care să indice dovezile cu care se apără față de noile pretenții ale reclamantului.
Dacă pârâtul care nu este reprezentat sau asistat de avocat nu a depus întâmpinare, la prima zi
de înfățișare, președintele îi va pune în vedere să arate excepțiile ș i dovezile, despre care se face vorbire
în încheierea de ședință (art. 118 alin. 3 C. proc. civ.).
Rezultă că, în principiu propunerea probelor trebuie făcută prin cererea de chemare în judecată
și prin întâmpinare, ori cel mai târziu la prima zi de înfăți șare.
Sancțiunea nerespectării acestor dispoziții constă în decăderea părților din dreptul de a propune
probele cu care tind să -și dovedească pretențiile și apărările lor, art. 138 alin. 1 dispunând că "dovezile
care nu au fost cerute în condițiile art. 11 2, 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanței".
Și art. 138 prevede excepții de la sancțiunea decăderii, indicând trei stuații în care partea poate
să ceară probe, deși dispozițiile legale mai sus amintite nu au fost respectate: când nevoi a dovezii ar
reieși din dezbateri; când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății; când dovada nu a
fost cerută în termen din pricina neștiinței sau a lipsei de pregătire a părții, care nu a fost asistată sau
reprerentată de avocat.
De aseme nea, art. 171 C. proc. civ. arată că partea decăzută din dreptul de a administra o
dovadă va putea totuși să se apere, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerii și a dovezilor părții
adverse.
Dacă o parte a renunțat la o dovadă pe care a propus -o, partea adversă poate să și -o însușească
ea (art. 168 alin. 3 C. proc. civ.). De asemenea, instanța poate ordona dovezile care le va găsi de
cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc (art. 129 alin. 5 C. proc. civ.).
Încuviințarea probelor
Probele propu se în aceste condiții trebuie puse de către instanță, înainte de a le încuviința, în
discuția contradictorie a părților. După aceasta, instanța va da o încheiere de admitere sau de respingere
a probelor respective, care trebuie să fie motivată. Încheierea prin care se încuviințează dovezile va
arăta faptele ce vor trebui dovedite, precum și mijloacele de dovadă încuviințate (art. 168 alin. 1 C.
proc. civ.). Dacă instanța a încuviințat o probă, ea nu mai poate reveni asupra ei decât motivat și numai
dacă pro ba a devenit neconcludentă sau inutilă.
În situația în care s -a încuviințat o dovadă ce necesită cheltuieli, sub sancțiunea decăderii, partea
este obligată să depună în termen de 5 zile suma fixată de instanță. Depunerea sumei se va putea face și
după împl inirea termenului, dacă prin acesta nu se amână judecata (art. 170 C. proc. civ.). Dacă proba a
fost ordonată de instanță din oficiu, suma se avansează de partea în folosul căreia se administrează.
Administrarea propriu -zisă a probelor
Administrarea propri u-zisă a probelor se face în fața instanței de judecată (art. 169 alin. 1 C.
proc. civ.), înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului pretențiilor deduse judecății (art. 167 alin.
2 C. proc. civ.).
48
Sunt și situații în care probele nu sunt administrat e de către instanța care judecă procesul:
asigurarea dovezilor; administrarea probelor prin comisie rogatorie; probele administrate de o instanță
necompetentă ori într -o cerere perimată, pot rămâne câștigate cauzei.
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Subiect al probei este:
a) judecătorul;
b) partea care a propus proba;
c) fiecare dintre părți.
2. Administrarea probelor în procesul civil:
a) poate avea loc numai în fața instanței de judecată;
b) se poate face numai de reclamant și pârât;
c) se face în fața instanței de judecată, dacă legea nu dispune altfel.
3. Sunt fapte probatorii:
a) faptele necontestate;
b) faptele cunoscute personale de către judecător;
c) faptele principale.
4. Propunerea probelor se face:
a) de reclamant prin cererea principal ă;
b) de reclamant prin cerere reconvențională;
c) de pârât prin întâmpinare..
5. Dovezile ce nu au fost cerute prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare
sau, în condițiile legii, la prima zi de înfățișare nu vor mai putea fi invocate în cursu l insatnței,
afară de cazurile:
a) când nevoia dovezii ar reieși din dezbateri și partea nu o putea prevedea;
b) când dovada nu a fost cerută în condițiile legii, din pricina neștiinței sau lipsei de pregătire a
părții care nu a fost asistată sau reprezent ată de avocat;
c) când administrarea dovezii nu pricinuiește amânarea judecății.
II. Întrebări.
1. Cui îi revine sarcina probei în procesul civil? Detaliați situațiile în care sarcina probei este
răsturnată.
2. Care sunt condițiile generale de admisibilitate a probelor?
Răspunsuri.
I. Teste grilă
2. c);
4. a),c).
II. Întrebări.
2. Condițiile generale de admisibilitate a probelor sunt:
a) legalitatea;
b) verosimilitatea;
c) pertinența;
d) concludența.
49
Legalitatea presupune ca proba solicitată de parte să constituie un mijloc de dovadă prevăzut de
lege. Părțile nu pot folosi alte mijloace de probă, decât pe cele expres determinate de lege.
Verosimilitatea presupune ca proba să facă credibil faptul pretins, să nu fie în contradicție c u
legile naturii, universal -recunoscute.
Pertinența probelor presupune ca acestea să fie în strânsă legătură cu obiectul procesului (când
proba se referă la fapte ce trebuie demonstrate în sprijinul pretențiilor sau apărărilor formulate de părți).
Probel e sunt concludente atunci când sunt de natură a conduce la soluționarea procesului.
Instanța le va încuviința doar dacă vor putea duce la dezlegarea pricinii. O probă concludentă este
întotdeauna și pertinentă.
50
Modulul IX.
MIJLOACELE DE PROBĂ
Unitatea de învățare:
1. Proba prin înscrisuri
2. Proba cu martori
3. Expertiza
4. Probele materiale
5. Cercetarea locală
6. Recunoașterea
7. Prezumțiile
8. Folosirea metodelor criminalistice în procesul civil
9. Asigurarea dovezilor
10. Aprecierea probelor
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
5. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
6. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Proba prin înscrisuri
Definiție
Prin înscris se înțelege orice declarație despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere cu
mâna sau dactilografiat, ori prin efectuarea de orice alte semne convenționale, pe hârtie sau orice alte
materiale: carton, sticlă, lemn, pânză etc.
Clasificarea înscrisurilor
Înscrisurile cunosc mai multe clasificări după diferite criterii:
Astfel, după scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart în:
– preconstituite, c ele întocmite special pentru a servi ca probe;
– nepreconstituite, sunt celelalte înscrisuri.
După efectul lor, înscrisurile se împart în trei categorii:
– înscrisuri originare, care sunt întocmite, fie de organul instrumentator competent, fie de părți
pentru a constata încheierea, modificarea sau stingerea unui act juridic;
– înscrisuri recognitive, care sunt întocmite pentru recunoașterea exigențelor unui înscris originar
pierdut și care are drept scop înlocuirea acestui înscris;
– înscrisuri confirmat ive, sunt acele înscrisuri care întăresc un act anulabil, făcând să nu mai fie
viciat, cu condiția de a cuprinde obiectul, cauza și natura obligației și să facă mențiune despre viciul ce
îl avea și intenția autorului actului de a -l acoperi, renunțând astfe l la acțiunea în anulare.
După raportul dintre ele, înscrisurile se împart în originale și copii.
După criteriul semnării, înscrisurile se deosebesc în semnate și nesemnate.
Cele mai importante specii de înscrisuri sunt înscrisul autentic și înscrisul sub semnătură
privată.
Înscrisurile autentice
Art. 1171 C. civ., definind actul autentic, spune că: "actul autentic este acela care s -a făcut cu
solemnitățile cerute de lege de un funcționar public care are dreptul de a funcționa la locul unde actul s –
a făcut ".
Redactarea actelor juridice în formă autentică prezintă patru mari avantaje datorită puterii
probatorii excepționale pe care legea o acordă acestor acte. Dintre aceste avantaje enumerăm:
a) fac credința despre data actului până la înscrierea în fals;
b) se bucură de o prezumție de validitate a actului;
c) au puterea unui titlu executoriu, când se prevăd obligațiuni ajunse la scadență, creditorul
nemaifiind obligat să ia calea justiției;
51
d) constatările personale ale agentului instrumentator fac dovada până la înscrierea în fals, iar
celelalte mențiuni până la proba contrarie. Acestea din urmă se referă la declarația părților pentru fapte
care nu pot fi verificate de agentul instrumentator.
Actul autentic poate fi atacat printr -o acțiune în anulare pentr u vicii de consimțământ sau printr –
o acțiune în simulație împotriva actelor juridice constatate prin înscrisuri autentice.
Articolul 1172 C. civ. se ocupă și de cazul în care actul autentic este făcut și de un agent
instrumentator cu încălcarea competenței sale. Textul de lege ne arată că acest înscris rămâne valabil ca
înscris sub semnătură privată, cu condiția să fie semnat de părți. Dacă nu a fost semnat de părți,
înscrisul nu poate avea eficacitate, însă el poate fi folosit ca un început de probă scrisă .
Actul autentic este opozabil și terților pentru că autentificarea se transcrie în registrul de
publicitate.
Înscrisurile sub semnătură privată
Înscrisurile sub semnătură privată sunt acele înscrisuri întocmite și semnate de părți fără
intervenția vreunui organ al statului. Ele cuprind imensa majoritate a actelor juridice încheiate în
circuitul civil, pentru că numărul actelor juridice pentru valabilitatea cărora legea cere forma autentică
este foarte redus.
Totodată înscrisul sub semnătură privată trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1. Semnarea înscrisului sub semnătură privată . Este un element esențial, pentru că părțile se
obligă prin semnătură.
2. Data înscrisului sub semnătură privată . Între părțile contractante, data, ca întreg cuprinsul
înscrisului, este supusă condiției recunoașterii, eventual a verificării de scripte. Între părți data este
valabilă până la proba contrarie.
Față de terți, este opozabilă numai data certă înscrisă în registrele publice.
3. Multiplul exemplar . Această cerință este obligatorie pentru convențiile sinalagmatice .
Articolul 1179 C. civ. menționează că "actele sub semnătură privată, care cuprind convenții
sinalagmatice, nu sunt valabile dacă nu s -au făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu interese
contrarii sunt. Este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au același interes.
4. Existența mențiunii "bun și aprobat" , este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură privată
care constată convenții din care se nasc obligații unilaterale. Această mențiune se înscrie de obicei la
sfârșit, de partea care se obligă la plata unei sume de bani și după această mențiune se scrie suma în
cifre și litere.
Această mențiune se aplică și la obligațiile de a preda o sumă de bani sau o cotă determinată din
lucrurile fungibile. Dacă această mențiune nu se respectă, actul sub semnătură privată se anulează, dat
nu și convenția. În acest caz, înscrisul sub semnătură privată, reprezintă un început de dovadă scrisă.
Administrarea probei prin înscri suri
Producerea înscrisurilor
Înscrisurile se depun odată cu cererea de chemare în judecată a reclamatului, în atâtea copii câți
pârâți sunt, plus un exemplar pentru instanța de judecată, pe care le certifică pentru exactitate.
Pentru actele în alte limbi , se depun obligatoriu și copiile traduse și certificate fie de parte, fie
de un translator autorizat. Dacă un act se află la partea care are interesul să îl ascundă, instanța o poate
obliga să depună actul la dosar, iar dacă aceasta refuză, se poate aplic a prezumția dovedirii faptelor care
se pretind a fi înscrise în act, cu condiția să fie certă deținerea înscrisului de partea respectivă.
Dacă actul se află în păstrarea unei autorități sau a altei persoane, instanța va dispune aducerea
lui într -un anumit termen.
Neprezentarea înscrisului de către deținător, în termenul fixat de instanță, se sancționează cu
amendă judiciară.
De asemenea, tot cu amendă se sancționează și refuzul sau omisiunea unei autorități de a
comunica la cererea instanței, în termenul fi xat, datele care rezultă din actele sale.
Cercetarea înscrisurilor în ședința de judecată
Aceasta diferă după cum este vorba de un înscris autentic, pentru care constatările personale ale
organului instrumentator nu pot fi combătute decât prin încheiere în fals, sau de un înscris sub
semnătură privată, care poate fi pur și simplu tăgăduit de partea căreia i se opune.
În mod obișnuit, înscrisul sub semnătură privată este prezentat părții adverse pentru a -l
recunoaște la interogatoriu. În caz de răspuns afirm ativ, proba este făcută.
52
Dacă înscrisul este contestat sau dacă instanța are îndoieli asupra autenticității sale, se va
proceda la verificarea de scripte sau după caz, la procedura falsului.
Procedura verificării de scripte
Când una dintre părți declară că nu recunoaște fie scrisul, fie semnătura, instanța va proceda la
verificarea de scripte.
Verificarea înscrisurilor se face de către instanță, fie direct, fie pe baza unei expertize
grafologice. În mod direct se poate face prin două procedee: un prim pro cedeu constă în obligarea celui
căruia i se atribuie scrierea de pe un înscris – pe care acesta n -o recunoaște însă – să scrie, la dictarea
președintelui completului de judecată, părți din acel înscris, în diferite poziții (în picioare sau șezând),
iar în cazul nerecunoașterii semnăturii, să -și semneze numele în fața instanței, după care instanța
procedează la confruntarea celor două scrieri sau semnături, pe baza cărora va aprecia realitatea
înscrisului. Dacă partea refuză să scrie sau să semneze în fața i nstanței, aceasta poate considera refuzul
ca o recunoaștere a scrisului sau a semnăturii de pe înscris.
Este o prezumție simplă de recunoaștere tacită a scrisului sau semnăturii de pe înscris, pe care
legea o recomandă instanței, dar pe care aceasta o poat e sau nu reține.
Un al doilea procedeu constă în confruntarea scrierii sau a semnăturii de pe înscrisul
nerecunoscut cu scrierea sau semnătura de pe alte înscrisuri ale aceleiași persoane, fie autentice, fie
private, dar netăgăduite, care sunt în mod neînd oios opera acelei persoane. Acest procedeu prezintă
avantajul că poate fi folosit și pentru verificarea înscrisurilor provenind de la autorii unor părți sau terțe
persoane.
Dacă instanța de judecată, în urma folosirii unuia sau a celuilalt procedeu ori a a mbelor
procedee de verificare directă, nu este pe deplin lămurită și nu -și poate forma convingerea cu privire la
veracitatea înscrisului, va numi un expert pentru verificarea acestuia, obligând totodată părțile să
depună alte înscrisuri emanând neîndoios d e la aceeași persoană ca piese de comparație.
Procedura falsului (art. 180 -184 C. proc. civ.)
Această procedură se aplică pentru actele autentice contestate. Se stabileste printr -o hotărâre
penală definitivă. În hotărâre se stabilește dacă actul este fals sau nu și, dacă falsul există, sub ce formă:
materială sau intelectuală.
Hotărârea judecătorească penală are autoritate de lucru judecat în procesul civil care se
suspendă până la soluționarea procesului penal. Dacă nu este caz de judecată penală sau acțiu nea penală
este prescrisă sau s -a stins, nu mai este posibilă pronunțarea unei hotărări penale de constatare a
falsului, situație în care tot instanța judecătorească civilă va soluționa problema prin orice mijloc de
probă, pe cale incidentală.
Procedura es te următoarea:
a) se cere originalul actului de la partea care îl deține, putându -se acorda un termen special;
b) înscrisul se vizează de președintele completului de judecată și este primit în depozit la
instanța de judecată;
c) se face un proces -verbal de constatare a stării materiale a înscrisului pentru ca acesta să nu se
modifice;
d) instanța de judecată întreabă partea care a folosit înscrisul dacă mai stăruie în această probă.
Dacă partea renunță la un înscris sau nu se prezintă în termenul fixat ori nu dă nici un răspuns,
înscrisul este înlăturat din dosarul cauzei ca probă și se consemnează despre aceasta în încheierea
instanței. Dacă la termen nu se prezintă cel care contestă înscrisul sau declară că nu mai stăruie în
stabilirea falsului, înscrisul este recunoscut de către instanța de judecată ca fiind valabil.
Dacă părțile își mențin poziția inițială, instanța civilă va trimite înscrisul parchetului pentru a -l
verifica și emite o rezoluție care să constate dacă există sau nu fals, cine l -a săvârșit și dacă persoana
este sau nu vinovată. Rezoluția parchetului nu are efect de autoritate de lucru judecat în procesul civil,
dar reprezintă o probă foarte puternică, care poate fi combătută prin alte mijloace de probă.
În perioada cercetării la parchet, ins tanța civilă poate suspenda sau continua după caz procesul,
amânându -l până la primirea rezoluției. Dacă falsul se constată după ce hotărârea judecătorească rămâne
definitivă, această hotărâre poate fi revizuită conform art. 322 pct. 4 Cod de procedură civ ilă.
2. Proba cu martori
Martorii sunt persoane străine de proces, care au însă cunoștință despre fapte ce sunt
concludente în rezolvarea pricinii și pe care le relatează instanței de judecată, ajutând -o la stabilirea
adevărului. Prin urmare, prin definiți e nu pot fi martori decât persoanele fizice.
53
Admisibilitatea probei cu martori
Articolul 1191 alin. 1 C. civ. instituie interdicția de a se dovedi cu martori actele juridice peste o
anumită valoare, dispunând că dovada unui act juridic de o valoare mai mare nu se poate face decât prin
act sub semnătură privată.
Totodată, art. 1191 alin. 2 C. civ. prevede că nu este admis a se dovedi cu martori împotriva și
peste cuprinsul unui înscris.
Regulile stabilite au caracter imperativ întrucât textul prevede că părțile pot conveni să se poată
face dovada cu martori, dacă aceasta privește drepturi de care ele pot să dispună, convenția părților
putând fi expresă sau tacită.
Există anumite situații când proba cu martori devine admisibilă chiar și în cazul în care nu
există o convenție, situații care sunt prevăzute expres de lege, și anume:
– începutul de dovadă scrisă , care dă posbilitatea administrării probei cu martori.
– imposibilitatea preconstituirii probei scrise .
Practica judiciară a extins aceste cazuri și la imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul
(rude, soți).
– imposibilitatea conservării probei scrise . Este cazul creditorului care a pierdut titlul care -i
servea ca dovadă scrisă dintr -o cauză de forță majoră neprevăzută.
Administrarea probei cu martori
În mod normal, ascultarea martorilor se face în cadrul procesului civil. Sunt însă și situații
excepționale în care proba se efectuează pe cale principală, anticipând angajarea procesului, prin
procedura asigurării dovezilor.
Propunerea martorilor
Aceasta se face potrivit regulilor generale, adică reclamantul propune martorii prin cererea de
chemare în judecată sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar pârâtul prin întâmpinare sau până la
prima zi de înfățișare.
Nerespectarea termenelor pre văzute pentru propunerea martorilor atrage sancțiunea decăderii
din probă.
Un martor propus de o parte poate să fie însușit de cealaltă parte sau de instanță, situație în care
partea care a propus martorul nu se mai poate opune la ascultarea lui pe motiv c ă renunță la probă.
Numărul martorilor propuși de o parte poate fi limitat de instanță dar nu abuziv și cu condiția să
se asigure principiul parității martorilor (adică să existe un număr egal de martori pentru fiecare parte).
Instanța trebuie să precizeze prin încheiere de ședință faptele care trebuiesc dovedite cu martori,
obligație ce se impune mai ales la comisia rogatorie.
Înlocuirea martorilor este posibilă doar din motive bine întemeiate (în caz de moarte, dispariție
etc.), conform art. 186 alin. 3 C . proc. civ.
Persoanele care pot fi martor
Poate fi ascultată ca martor în procesul civil orice persoană care are cunoștință despre faptele
cauzei. Este totuși evident că anumite persoane nu pot fi ascultate ca martori din cauza unor
impedimente psihice, f izice, morale sau legale.
Astfel:
– interzișii și cei declarați de lege incapabili de a depune mărturie: minorii sub 14 ani sau peste 14
ani dacă sunt asistați la audiere de reprezentatul lor legal. Totodată nu pot fi ascultați ca martori cei
condamnați la degradare civică printr -o hotărâre judecătorească sau persoanele condamnate penal
pentru mărturie mincinoasă;
– infirmitățile fizice crează incapacitatea de mărturie numai pentru faptele care se percep într -un
anumit mod, de exemplu: pentru orb fapte văzute, pentru surd fapte auzite, prin urmare aceste persoane
sunt relativ incapabile;
– sunt oprite de a depune ca martori rudele și afinii părților până la gradul III inclusiv, cu excepția
proceselor de stare civilă sau de divorț. Aceste persoane pot fi totuși ascultate ca martori dacă părțile
convin, expres sau tacit, în acest sens.
Totodată, legea mai creează o categorie de persoane care sunt scutite de a depune ca martori ,
adică au dreptul să refuze de a face depoziția:
– persoanele ținute de așa numi tul secret profesional sau de serviciu: slujitorii cultelor, medicii,
farmaciștii, avocații, notarii și orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul cu privire
la faptele încredințate lor în exercițiul profesiei;
54
– funcționarii publici sau foștii funcționari publici asupra împrejurărilor secrete de care au avut
cunoștință în această calitate.
Interdicția lor încetează la un anumit timp după pierderea funcției.
– cei care prin răspunsurile lor s -ar expune ei însuși sau ar expune pe una d in persoanele arătate
mai sus – adică soț și rude apropiate ori afinii lor până la gradul III inclusiv – la o pedeapsă penală sau la
disprețul public.
Prezentarea și audierea martorilor
După ce instanța încuviințează sau ordonă din oficiu proba cu martori, aceștia sunt citați pentru
termenul fixat pentru audiere. Ascultarea martorilor se face direct la instanță sau prin comisia rogatorie,
în cazul în care martorul domiciliază în altă localitate.
Dacă un martor absentează nejustificat, la prima citare, împot riva acestuia se poate emite
mandat de aducere pentru a fi adus de poliție la instanța de judecată (art. 188 alin. 1 C. proc. civ.). În
cazuri urgente se poate dispune aducerea cu mandat chiar la primul termen.
Potrivit art. 1081 pct. 2 lit. a C. proc. civ . neprezentarea martorului legal citat sau refuzul
acestuia de a depune mărturie când este prezentat în instanță (cu excepția minorului) se sancționează cu
amendă judiciară.
Martorul poate fi despăgubit pentru cheltuielile lui de deplasare și pentru pierde rea zilei de
muncă, de către partea care l -a propus, situație care se consemnează fie într -o încheiere de ședință, fie în
hotărârea judecătorească.
Dacă totuși martorul absentează după mandatul de aducere, instanța de judecată poate judeca
procesul și în a bsența acestuia (art. 188 alin. 3 C. proc. civ.).
Dacă martorul este împiedicat să vină în instanță acesta poate fi ascultat la locuința sa.
La prezentarea martorului, instanța de judecată îl identifică, apoi i se ia jurământul, care poate fi
religios sau nereligios.
Minorul sub 14 ani nu depune jurământ.
Apoi, martorul este avertizat de instanța de judecată că mărturia mincinoasă se pedepsește de
lege.
Martorul este întrebat, înainte de a depune mărturie, dacă este rudă sau afin cu una din părți,
dacă se a flă în serviciul uneia din părți sau dacă este în judecată, dușmănie sau în relații de interes cu
vreuna din părți.
Audierea propriu -zisă, se face lăsând martorul să declare spontan, așa cum știe, despre faptele
probatorii supuse procesului, trebuind evita tă orice întrerupere intempestivă a martorului, pentru a nu -l
bloca emoțional, pentru a nu -l deruta.
Cu toate acestea, instanța poate să indice martorului ce fel de probleme interesează în cauză,
pentru ca declarația să fie pertinentă. Martorul nu are voie să relateze anumite fapte citind, orientându –
se după însemnări, cu excepția cazului când se referă la numere sau date matematice și cu excepția unor
denumiri mai rare, însă acest lucru îl poate face doar cu încuviințarea instanței de judecată.
După ce dec lară tot ceea ce cunoaște, completul de judecată poate să îi pună întrebări
suplimentare, apoi partea care l -a propus ca martor îi poate pune și ea întrebări, urmând și celelalte
părți.
Declarația martorului se consemnează în scris de grefierul de ședință, la dictarea președintelui
completului de judecată. Declarația se semnează apoi de martor, de membrii completului de judecată și
de grefier. Când un martor dă declarația în sala de ședință, ceilalți martori prezenți așteaptă afară, pentru
a nu fi influența ți de declarația celui ascultat.
Martorul care a dat declarația, rămâne în sala de ședință până când ceilalți martori prezenți
termină și ei declarația lor, pentru că în cazul în care apar contradicții flagrante, ei pot fi confruntați de
instanța de judeca tă, confruntare care se consemnează într -un proces -verbal separat, semnat de ambii
martori și de membrii completului de judecată.
Înainte de a semna declarația, martorul are dreptul să citească și să sesizeze instanța de judecată
în cazul în care s -au omis unele împrejurări relatate de el, sau au fost consemnate greșit. În acest caz,
declarația acestuia se completează.
Dacă un martor refuză să semneze declarația dată sau nu poate, se va consemna acest lucru.
Declarația se ia doar oral, iar în cazul surdo -muților se asigură un translator de specialitate.
Aprecierea declarațiilor testimoniale
La pronunțarea hotărârii, judecătorul apreciază liber toate probele efectuate și își formează
55
convingerea sa intimă.
Cele trei faze succesive prin care trece mar torul sunt:
a) perceperea faptului;
b) memorizarea faptului perceput;
c) reproducerea faptului perceput și memorizat.
3. Expertiza
Atunci când pentru lămurirea unor împrejurări instanța are nevoie de părerea unor persoane
având cunoștințe de specialitate, ea va numi la cererea părților sau din oficiu, un expert, stabilind prin
încheiere punctele nelămurite asupra cărora acesta va avea să se pronunțe, precum și termenul în care
trebuie să se efectueze expertiza.
Când este necesar, instanța va solicita efectu area expertizei unui laborator sau unui institut de
specialitate.
În domeniile strict specializate, în care nu există experți autorizați, din oficiu sau la cererea unei
părți, instanța poate solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalități ori specialiști din
domeniul respectiv. Ascultarea unui astfel de specialist se poate face în camera de consiliu sau în
ședință publică.
Obiectul expertizei constă numai în lămurirea unor împrejurări de fapt – dovedirea faptelor –
pentru care se cer cunoșt ințe de specialitate. Deci nu se numesc experți cei cărora li se cere a lămuri
împrejurări pe care sunt capabili să le rezolve judecătorii. De asemenea, nu li se va cere experților să -și
expună concluziile în materie de drept, pentru că judecătorii trebuie să cunoască din oficiu toate
normele juridice.
Prin urmare, expertiza este un mijloc de probațiune.
Procedura încuviințării și a numirii expertului
Efectuarea expertizei se hotărăște de către instanța de judecată, fie la cererea unei părți, fie din
oficiu.
Admiterea sau ordonarea expertizei, în principiu, este facultativă. Instanța va admite sau ordona
efectuarea unei expertize numai dacă situația o cere.
Numirea experților
Când instanța de judecată, apreciind, va considera necesar a avea părerea unor ex perți, ea va
încuviința sau ordona acest mijloc de dovadă printr -o încheiere, numind expertul sau experții respectivi.
Încheierea de admitere sau ordonare a efectuării unei expertize va trebui să cuprindă obiectul
expertizei și întrebările la care expertul sau experții trebuie să răspundă; totodată, ea va statornici și
asupra onorariului pe care acesta (aceștia) trebuie să -l primească în funcție de natura și de dificultatea
problemelor care formează obiectul expertizei.
Efectuarea expertizei și forța ei pro bantă
Efectuarea expertizei
Expertiza se aprobă de instanță prin încheierea de ședință, după care face adresă la Biroul de
experți pentru a i se trimite un tabel cu experți din specialitatea cerută.
Legea permite părților să se învoiască asupra persoanei expertului, iar dacă acestea nu cad de
acord, expertul va fi numit de către instanță prin tragere la sorți, în ședință publică, de pe lista întocmită
de biroul local de expertiză.
Dispozițiile privitoare la citare, aducerea cu mandat și sancționarea martorilor care lipsesc, se
aplică în mod corespunzător și experților. Dacă expertul nu se înfățișează, instanța poate dispune
înlocuirea lui.
În scopul de a se asigura expertului mijloacele necesare efectuării expertizei, partea care a
propus această prob ă, iar – în cazul când a fost ordonată din oficiu – partea care are, potrivit legii,
sarcina dovedirii faptului ce face obiectul expertizei, este obligată ca, în termen de 5 zile de la
încuviințarea sau ordonarea expertizei, să depună sub sancțiunea decăde rii, suma fixată de instanță
pentru cheltuielile de cercetare, deplasare și de plată a expertului, în exact aceleași condiții în care
partea este obligată să avanseze cheltuieli și pentru martori (art. 170 C. proc. civ.).
Instanța stabilește un termen până la care expertul este obligat să își înainteze raportul de
expertiză, care se face în scris.
În cazurile în care pentru efectuarea expertizei este necesar să se facă o cercetare la fața locului,
expertul este obligat să convoace părțile la locul respectiv în ziua și ora fixată de el, prin scrisoare
recomandată cu dovadă de primire, care se anexează la raportul de expertiză, iar părțile sunt obligate să
56
dea expertului lămuriri de care acesta are nevoie în legătură cu obiectul expertizei.
Nerespectarea acest ei dispoziții este sancționată, având în vedere caracterul său imperativ, cu
nulitatea expertizei.
O parte poate solicita ca, pe lângă expertul numit după procedura arătată, la efectuarea
expertizei să mai participe un expert nominalizat și plătit de ea.
Concluziile expertului se consemnează într -un raport de expertiză.
Raportul de expertiză trebuie depus la instanță cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de
judecată, sub sancțiunea amenzii (art. 108 pct. 2 lit. c). Dacă s -a pricinuit o pagubă prin amânar e se pot
plăti și despăgubiri.
Instanța de judecată, dacă nu este lămurită prin expertiza făcută, poate dispune întregirea
expertizei sau o nouă expertiză, care se mai numește și contraexpertiză.
Puterea doveditoare a raportului de expertiză
Instanța nu e ste legată de concluziile raportului, care constituie numai elemente de convingere,
lăsate la libera ei apreciere. Ea este însă datoare să motiveze în hotărârea sa pentru ce nu a fost de acord
cu expertul.
4. Probele materiale
Sunt considerate probe mater iale obiectele care prezintă interes probatoriu fie prin calitățile lor
fizice, fie prin urmele pe care le provoacă sau care rămân asupra lor. Planurile topografice, schițele,
fotografiile pot fi probe materiale dacă prin ele se conturează calitățile obiec tului în jurul căruia poartă
litigiul.
De obicei instanța verifică în mod direct probele materiale cu ocazia unei cercetări locale.
5. Cercetarea locală
În mod obișnuit cercetarea la fața locului este considerată ca un mijloc de dovadă care face
parte din categoria probelor judiciare directe, cu toate că în realitate ea nu este un mijloc de dovadă, ci
un act procesual care are ca scop cercetarea în afara i nstanței a unor probe materiale.
În baza principiului nemijlocirii și al colegialității instanței judecătorești, se cere ca instanța să –
și desfășoare activitatea de judecată în toate fazele sale în completul ei, iar pe de altă parte, ascultarea de
martori și experți, care poate fi de multe ori necesară cu ocazia acestei cercetări la fața locului, implică
prezența instanței în întregul ei.
Totuși, legea permite ca cercetarea locală să se facă numai de unul dintre judecători
Cercetarea la fața locului se hot ărăște de instanța de judecată printr -o încheiere, fie la cererea
părților, fie din oficiu.
Cu ocazia cercetării la fața locului pot fi ascultați martorii și experții pricinii care vor fi, de
asemenea, citați.
Despre cele efectuate la fața locului se va î ncheia proces -verbal. În procesul -verbal se vor arăta,
după mențiunile obișnuite (data, locul, compunerea instanței, prezența procurorului, a părților, a
experților și a martorilor), operațiunile care s -au efectuat în cadrul cercetării locale, constatările făcute
de instanță cu privire la lucrul care constituie proba materială examinată, susținerile părților, lămuririle
experților, la fel ca și într -o încheiere de ședință, căci, propriu -zis, cercetarea la fața locului nu este
decât o ședință ținută în afara sediului instanței, la locul de situare sau așezare a probei materiale
cercetate.
Procesul -verbal se depune la dosarul cauzei pentru ca părțile să poată lua cunoștință de
cuprinsul său și să -l poată discuta apoi în fața instanței, la ședința care urmează la sediul acesteia.
Cercetarea la fața locului se poate face și de altă instanță, prin comisie rogatorie.
6. Recunoașterea
Mărturisirea este recunoașterea de către o persoană a unui fapt pe care o altă persoană își
întemeiază o pretenție, sau o apărare și care este de natură să producă consecințe juridice împotriva
autorului ei.
Admisibilitatea recunoașterii
În ceea ce privește admisibilitatea, mărturisirea nu se poate referi decât la chestiuni de fapt și
deci mărturisirea este admisibilă pentru:
a) este ad misibilă doar în legătură cu drepturile de care o parte poate să dispună.;
b) este un act unilateral de voință ;
c) voința celui ce face mărturisirea trebuie să fie conștientă și liberă;
57
d) recunoaștearea nu poate fi făcută decât de titularul dreptului s au de mandatarul cu procură
specială al acestuia, pentru că recunoașterea este un act de dispoziție.
e) mărturisirea trebuie să fie expresă, mai puțin cazul recunoașterii tacite, prevăzute de art. 225
Cod proc. civ., când neprezentarea unei părți (fără mo tive temeinice) la termenul la care a fost citată, cu
mențiunea "chemat la interogatoriu", echivalează cu recunoșterea tacită a acelei părți. La fel este
interpretat și refuzul de a răspunde la interogatoriu
Categorii de recunoaștere
Ca formă și putere doveditoare, mărturisirea este de două feluri: extrajudiciară și judiciară.
Marturisirea este de trei feluri: simplă, calificată și complexă.
1. Mărturisirea simplă conține o recunoaștere fără rezerve sau adaosuri ale faptului pretins de
partea potrivnică.
2. Mărturisirea calificată este aceea în care, după ce recunoaște faptul supra căruia este
interogată, partea adaugă anumite elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest fapt, care îi
schimbă urmările juridice.
3. Mărturisirea complexă este ace ea în care, după ce se recunoaște faptul asupra existenței
căruia partea este interogată, aceasta adaugă un alt fapt, legat de cel principal și ulterior acestuia, care
tinde să restrângă sau chiar să anihileze efectele mărturisirii primului fapt.
Admitere a probei recunoașterii
Propunerea și încuviințarea interogatoriului
Mijlocul procesual de administrare a probei mărturisirii se numește interogator și este
reglementat în art. 218 -225 Cod de procedură civilă. Mărturisirea poate fi spontană – fără interoga tor –
ori provocată – adică cea realizată pe calea interogatoriului.
Interogatoriul se propune prin cererea părții, discutându -se în contradictoriu și se admite sau
respinge de instanță prin încheiere de ședință.
Interogatoriul se poate lua și de instanța de judecată din oficiu.
Obiectul interogatoriului
Interogatoriul trebuie să se refere la chestiuni de fapt și anume la fapte personale, pertinente și
concludente.
Interogarea persoanelor juridice se face într -un mod special: interogatoriul se comunică în scris
și răspunsul se dă tot în scris.
Partea domiciliată în străinătate va putea fi interogată prin reprezentant. În acest scop
interogatoriul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părții dat în cuprinsul
unei procuri speciale și autentice. Pentru mandatarul avocat es te suficientă procura specială certificată
de acesta.
Procedura administrării probei cu interogatoriul
Partea care propune interogatoriul sau instanța din oficiu formulează în scris întrebările și pe
aceeași foaie de hârtie se consemnează și răspunsurile . Întrebările și răspunsurile se semnează de
președintele completului de judecată, grefier, partea care a propus interogatoriul și partea care a dat
răspunsul după ce a luat cunoștință de cuprins.
7. Prezumțiile
Noțiune
Articolul 1199 Cod civil, definește prezumțiile ca fiind "consecințe pe care legea sau
magistratul le trage dintr -un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".
Prezumția este un indiciu, o ipoteză pe care judecătorul trebuie să o examineze în raport cu
celelalte probe.
Clasificarea pre zumțiilor
Prezumții simple
Potrivit articolului 1203 C. civil, prezumțiile simple sunt cele care nu sunt stabilite de lege și
care sunt lăsate la luminile și înțelepciunea magistratului.
Prezumțiile simple sunt admise ca mijloace de probă doar în cazurile când este permisă și
dovada cu martori.
Prezumțiile legale
Prezumțiile legale sun acelea care sunt determinate special prin lege (art. 1200 C. civil). Ele
sunt limitate ca număr și nu pot să existe decât în temeiul unui text de lege, care să le creeze în m od
expres, deci nu pot fi extinse prin analogie.
58
Puterea probantă a prezumțiilor legale
Există două feluri de prezumții legale: absolute, împotriva cărora nu este îngăduită dovada
contrară, și relative sau condiționate, împotriva cărora proba contrară este admisibilă.
8. Folosirea metodelor criminalistice în procesul civil
Deși când vorbim de metode criminalistice ne referim la procesul penal, totuși nimic nu
împiedică folosirea acestora și în procesul civil, întrucât este vorba de metode științifice pentr u
lămurirea unor probleme de fapt la care ele se pot aplica.
Astfel, în privința înscrisurilor, expertiza criminalistică poate avea două forme:
1. expertiza grafică pentru a se vedea dacă înscrisul sau semnătura sunt autentice ori
false;
2. expertiza te hnică care cuprinde următoarele aspecte:
a) refacerea înscrisului;
b) stabilirea dacă părțile înscrisului au fost alcătuite în același timp și când anume;
c) stabilirea mijloacelor prin care s -a confecționat și eventual modificat înscrisul;
d) refacere a înscrisului din bucăți;
e) stabilirea dacă înscrisul corespunde înscrisurilor tip folosite de o anumită firmă.
Este folosită, de asemenea, proba de laborator a grupului sangvin în procesele privitoare
la stablirea filiației. Expertiza medico -legală se folosește și în înregistrările tardive ale nașterii.
9. Asigurarea dovezilor
Noțiune
Asigurarea dovezilor sau ancheta "in futurum", este posibilitatea prevăzută de lege și
reglementată printr -o procedură specială, de a administra, de obicei înainte de in tentarea unui proces,
acele probe cu privire la care există pericolul să dispară sau să fie greu de administrat în viitor.
Procedura asigurării dovezilor
Instanța competentă să administreze probe cu anticipație este – când cererea se face în
vederea unui proces viitor – judecătoria din circumscripția unde se află martorul care urmează a fi
ascultat, lucrul a cărui stare urmează a fi constatată sau partea cealaltă a cărei mărturisire se urmărește,
iar când procesul este în curs, instanța care îl judecă.
Partea care solicită asigurarea dovezilor este obligată să indice în cererea ei, pe lângă
mențiunile cerute pentru orice cerere adresată instanțelor judecătorești:
– probele a căror administrare o cere;
– faptele ce intenționează a dovedi prin acele probe, spre a invederea astfel interesul cererii sale
și utilitatea probei;
– pericolul dispariției sau îngreunării probei, dacă s -ar întârzia cu administrarea ei, sau învoirea
celeilalte părți.
Instanța, apreciind interesul pe care îl reprezintă proba și perico lul care ar putea rezulta din
întârzierea administrării ei sau constatând acordul celeilalte părți, se va pronunța, încuviințând sau
respingând cererea de asigurare a dovezii, prin încheiere dată în camera de consiliu.
Citarea părților este obligatorie, af ară de cazurile în care instanța apreciează că întârzierea pe
care o implică procedura citării prezintă pericolul dispariției sau al îngreunării probei a cărei conservare
se cere.
Încheierea instanței este executorie și poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunțare, dacă s -a dat cu citarea părților și de la comunicare, dacă s -a dat fără citarea lor.
În schimb, încheierea dată în timpul procesului poate fi atacată numai odată cu fondul.
Legiuitorul mai reglementează și posibilitatea constat ării de urgență a unei anumite stări de fapt
care ar putea să înceteze ori să se schimbe, până la administrarea dovezilor stabilind că instanța din
circumscripția unde urmează să se facă constatarea, va putea delega un executor judecătoresc din
aceeași cir cumscripție care să constate la fața locului starea de fapt semnalată de cel interesat.
Președintele instanței, după aprecierea sa, poate încuviința constatarea stării de fapt și fără
înștiințarea persoanei împotriva căreia se cere. Executorul judecătoresc delegat va încheia un proces
verbal în care va consemna starea de fapt constatată, iar o copie de pe acest proces verbal va fi
comunicată celui împotriva căruia s -a făcut constatatarea, în cazul în care acesta nu a fost de față.
Procesul verbal întocmit d e executorul judecătoresc face dovadă până la proba contrară.
10. Aprecierea probelor
59
Se aplică principiul liberei aprecieri a probelor de către judecător cu mențiunea că toate
probele instanței trebuie să se bazeze pe probele administrate care au fost d ezbătute în contradictoriu cu
părțile, probe examinate în mod logic, în complexitatea lor, conform convingerii intime a judecătorului.
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Sunt mijloace de probă în procesul civil:
a) înregistrările audio -video;
b) proba prin rapoarte de expertiză;
c) mărturisirea;
d) proba testimonială.
2. Nu pot fi ascultați ca martori:
a) rudele și afinii până la gradul al III – lea inclusiv;
b) funcționarii publici și foștii funcționari publici, asupra împrejurărilor secrete de care au avut
cunoștință în această calitate;
c) cei condamnați pentru mărturie mincinoasă;
d) soțul, chiar despărțit.
3. Verificarea de scripte:
a) se face numai de către procuror;
b) se poate face în fața insatnței;
c) intervine în cazul în care se contest ă scrierea sau semnătura unui înscris sub semnătură
privată
4. Proba cu expertiză se dispune:
a) din oficiu sau la cererea părții interesate
b) prin numirea doar a experților asupra cărora părțile pot cadea de acord;
c) prin numirea de către intanța de judecată a experților recomandați de biroul local de
expertize
5. Mărturisirea:
a) poate fi făcută numai de titularul dreptului;
b) poate fi judiciară și extrajudiciară;
c) poate fi făcută prin mandatar cu procură specială.
d) poate fi revocată de autorul ei.
II. Întrebări.
1. Ce este înscrisul sub semnătură privată și care sunt condițiile sale de valabilitate?
2. Ce este mărturisirea și care sunt caracterele pe care le prezintă?
Răspunsuri :
I. Teste grilă.
1. b) ; c) ; d)
3. b) ; c).
I. Întrebări.
2. Mărturisirea este recunoașterea de către o parte a unui fapt pe care partea potrivnică își
întemeiază o pretenție sau o apărare și care este de natură să determine consecințe juridica împotriva
autorului ei.
Mărturisirea prezintă următoarele caractere: este un act unilateral, ceea ce înseamnă că pentru a –
și produce efectele nu trebuie să fie acceptată de cealaltă parte ; este un mijloc de probă împotriva
60
autorului ei, astfel încât cel care o face trebuie să aibă capacitatea de a face acte de d ispoziție ; este un
act personal și de aceea poate fi făcută numai de titularul dreptului sau de un mandatar cu procură
specială ;
61
Modulul X.
ACTELE DE PROCEDURĂ
Unitatea de învățare:
1. Teoria actelor de procedură
2. Citarea părților și comunicarea actelor de procedură
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Teoria actelor de procedură
Procesul civil este o activitate care se desfășoară în timp și constă într -un ansamblu de
acte procedurale desfășurate în anumite condiții stabilite ș i impuse de lege.
1.1. Definiția actelor de procedură și clasificarea lor
Înțelegem prin acte de procedură operațiunile juridice și înscrisurile făcute de
participanții la proces, în legătură cu activitatea lor procesuală.
În literatura juridică se arat ă că forma de procedură este ceea ce legea prescrie, iar actul
de procedură este forma adusă la îndeplinire.
În comparație cu dreptul civil, unde se face distincție între operațiunea juridică
(negotium) și înscrisul care probează existența operațiunii (in strumentum), în procedura civilă, prin act
de procedură se înțelege atât operațiunea juridică, cât și actul scris care o constată, act scris considerat el
însuși o operație juridică.
1.2.Condiții pentru îndeplinirea actelor de procedură
În totalitatea lor , actele de procedură sunt reglementate de lege, care arată în ce condiții
și în ce termene ele trebuie respectate. În literatura juridică sunt menționate două condiții generale pe
care trebuie să le îndeplinescă actele de procedură: să îmbrace forma scris ă și să relateze în chiar
conținutul lor faptul că cerințele legii au fost îndeplinite și numai în măsura acestor mențiuni se
consideră dovedită îndeplinirea lor.
1.3.Sancțiunea actelor de procedură îndeplinite nelegal
Aceste sancțiuni diferă în funcție de însemnătatea formei procedurale și de interesul
care impune respectarea formei, distingându -se următoarele sancțiuni:
– nulitatea actului de procedură;
– obligația de a completa sau de a reface actul îndeplinit cu încălcarea prescripțiilor legii;
– obligația de a despăgubi partea vătămată prin încălcarea formelor procedurale;
– sancțiuni pecuniare;
– sancțiuni disciplinare.
Cea mai importantă sancțiune însă pentru încălcarea normelor procedurale este nulitatea actului,
adică actul este lipsit, în total s au în parte, de efectele sale firești. Această nulitate operează uneori de
drept, alteori la cererea părții vătămate; astfel ea poate constitui uneori chiar temeiul unor căi de atac
(apel, recurs, contestație în anulare).
Nulitățile se clasifică după următ oarele criterii:
După cum sunt sau nu prevăzute expres de lege, nulitățile sunt:
– exprese;
– virtuale.
După cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condițiilor proprii unui act de procedură sau
datorită dependenței acelui act de procedură de un alt a ct de procedură, nulitățile sunt:
– proprii;
– deviate.
Această clasificare prezintă interes din punctul de vedere al efectelor nulității.
După cum privesc, forma exterioară sau intrinsecă a actului de procedură, nulitățile sunt:
62
– extrinseci – vizând încă lcarea unor condiții externe ale actului de procedură (de exemplu,
competența, necesitatea efectuării actului de procedură într -un anumit termen prevăzut de lege, plata
taxelor de timbru, greșita compunere a instanței etc.);
– intrinseci – referindu -se la nerespectarea condițiilor proprii actelor de procedură.
După caracterul normelor încălcate, nulitățile sunt:
– absolute (dacă, la întocmirea actului de procedură, au fost încălcate norme imperative);
– relative (dacă au fost nesocotite norme dispozitive).
Încălcarea unor norme procedurale nu este pedepsită cu nulitatea decât dacă partea care o
invocă a fost vătămată. Legea nu se limitează numai la existența prejudiciului pentru a se ajunge la
anularea actului, ci mai cere și ca vătămarea să nu poată fi înlă turată decât prin anularea actului.
Nulitățile absolute pot fi ridicate de către parte și chiar de instanță din oficiu, în orice stare a
pricinii, deci și în recurs.
Nulitățile relative nu pot fi propuse decât de partea vătămată și în folosul căreia opere ază
dispoziția legală. Există însă și cazuri denulitate necondiționate de existența unei vătămări.
1.4.Efectele anulării actelor de procedură
Declararea nulității unui act de procedură are ca efect lipsirea actului respectiv de efectele pe
care i le dă legea. Deci actul de procedură este scos din cauză și lipsit de eficiență.
Potrivit art. 106 anularea unui act "atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care
acestea nu pot avea o existență de sine stătătoarea".
2. Citarea părților și comunicarea actelor de procedură
2.1. Obligația legală de a cita părțile
Potrivit art. 85 Cod. proc. civ. "judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea
sau înfățișarea părților, afară numai dacă legea nu dispune altfel" iar art. 107 o bligă instanța să amâne
judecata pricinii ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor
impuse de lege, sub sancțiunea nulității.
Rezultă că în procesul civil părțile nu sunt obligate să se înfățișeze, însă est e necesar ca toate
părțile din proces să fi fost legal citate (la fiecare termen), iar în acest caz, chiar dacă una dintre ele
lipsește (iar în cazul în care s -a cerut în scris judecata în lipsă, chiar dacă lipsesc toate părțile) hotărârea
pronunțată este neatacabilă din punct de vedere procedural. De la principiul potrivit căruia nu se poate
trece la judecarea cauzei fără citarea părților, există două excepții:
– când partea se prezintă în instanță personal sau prin mandatar, deși nu a fost citată sau cita rea
a fost viciată, procedura se acoperă, însă partea respectivă are dreptul să ceară un nou termen pentru a -și
pregăti apărarea (art. 89);
– când partea care a fost prezentă, chiar numai prin mandatar, la unul din termenele de judecată
(sau a depus cerere a sau nu luând termen în cunoștință), este prezumată a cunoaște toate termenele
următoare în fața acelei instanțe, astfel încât nu va mai fi citată (art. 153 alin. 1).
Această regulă este exprimată în practică prin formula "termen în cunoștință". Această
dispoziție nu se aplică însă în cazul redeschiderii judecății după ce a fost suspendată, în cazul fixării
unui termen pentru chemarea la interogatoriu și în cazul când pricina se repune pe rol.
De asemenea nu se aplică în cazul militarilor în termen și al d eținuților.
Termenul luat în cunoștință sau pentru care s -au emis citațiile nu poate fi preschimbat decât
pentru motive temeinice și cu citarea părților, cererea de preschimbare se judecă într -un termen scurt, în
camera de consiliu, competența de soluționa re aparține, pentru schimbarea primului termen,
președintelui instanței, vicepreședintelui, președintelui de secție sau judecătorului care îl înlocuiește, iar
în cursul judecății, cererea de preschimbare a termenului se soluționează de completul de judecat ă.
În urma modificării art. 86 C. proc. civ., regula a devenit comunicarea actelor de procedură prin
agenții procedurali ai instanțelor, fără a se înlătura însă posibilitatea îndeplinirii procedurii de
comunicare a actelor procedurale prin oficiile poștale (în practică, această modalitate a rămas "regula").
Astfel, în alin. 3 al art. 86 se precizează că în cazul în care comunicarea prin agenți procedurali sau alți
salariați ai instanței nu este posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomanda tă cu dovadă
de primire sau, foarte important, prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și
confirmarea primirii (de exemplu, fax, telex etc.).
63
Potrivit art. 722 C. proc. civ., îndeplinirea actelor de procedură și comunicarea lor se face în
mod gratuit, cheltuielile necesare pentru acestea acoperindu -se din fondurile anume repartizate în acest
scop, de la bugetul de stat.
Conform art. 97 C. proc. civ. nici un act de procedură nu se poate îndeplini în zilele de
sărbătoare legală, cu excepți a cazurilor urgente, după încuviințarea președintelui.
Pentru ca citația să -și poată atinge scopul (încunoștiințarea părții despre proces) art. 89 dispune,
sub sancțiunea nulității, că, exceptându -se cazurile urgente (cum ar fi suspendarea unei executări,
ordonanța președințială), citația trebuie să fie înmânată părții cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de
judecată. Textul nu face distincție între primul termen de judecată și celelalte termene din cursul
judecății însă, considerăm că această distincți e se impune în condițiile în care art. 1141 alin. 3 stabilește
că primul termen de judecată se fixează astfel încât, de la data primirii citației, pârâtul să aibă la
dispoziție cel puțin 15 zile pentru pregătirea apărării, iar în pricinile urgente, cel puț in 5 zile.
Înfățișarea părții în instanță, personal sau prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură.
Citarea și celelalte acte de procedură se înmânează la domiciliul sau reședința celui citat (art. 90
alin. 1), însă aceasta se poate face oriunde, d acă cel citat primește citație (art. 90 alin. 2).
În cazul în care partea și -a ales domiciliul la o altă persoană, comunicarea actelor de procedură
se va face la aceasta (art. 93).
2.2. Dispoziții speciale privind citarea anumitor categorii de persoane
Există unele cazuri speciale privitoare la modul în care sunt citate unele persoane:
– statul se citează prin Ministerul Finanțelor (când a participat la raportul juridic ce formează
obiectul litigiului), dacă legea nu stabilește alt organ.
– celelalte per soane de drept public (județul, comuna) vor fi citate în persoana șefului autorității
la contenciosul sediului central al administrației respective, ori, în lipsă de contencios, la sediul
administrației.
– persoanele juridice de drept privat, prin reprezen tanții lor la sediul principal sau cel al
sucursalei ori al reprezentanței;
– persoanele juridice supuse procedurii reorganizării judiciare și a falimentului prin
administratorul judiciar sau prin lichidatorul judiciar;
– incapabilii, prin reprezentanții l or legali sau după caz, prin curator special;
– societățile și asociațiile care nu au personalitate juridică, prin organele lor de conducere, la
sediul administrației.
– pentru persoanele cu domiciliul sau reședința necunoscute, citarea se face prin public itate,
adică prin afișarea citației la ușa instanței cu 15 zile înainte de data fixată pentru judecată, termen ce
poate fi redus la 5 zile în cazurile urgente. Potrivit art. 95 citarea prin publicitate se face când
reclamantul învederează că, deși a făcut tot ce i -a stat în putință, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului.
Dacă președintele instanței sau completul de judecată apreciază că este necesar, citația se publică și în
Monitorul Oficial al României sau într -un ziar mai răspândit. Și în acest caz t rebuie respectat termenul
de 15 zile, respectiv de 5 zile.În cazul în care se dovedește că reclamantul a fost de rea credință, adică a
cunoscut domiciliul pârâtului, toate actele de procedură se vor anula și reclamantul, care a săvârșit un
abuz de drept, v a fi pedepsit cu amendă și va plăti părții vătămate despăgubiri (art. 95 alin. 4 și art. 1081
pct. 1 lit.c).
– persoanele domiciliate în străinătate sau având reședința cunoscută în străinătate (exceptând
prevederile din tratate, convenții sau acte normati ve speciale) se citează prin scrisoare recomandată, cu
confirmare de primire. În cazul în care nu se cunoaște nici domiciliul, nici reședința, citarea se face
potrivit dispozițiilor art. 95.
Dacă persoanele aflate în străinătate au mandatar cunoscut în țară, va fi citat și acesta. Aceste
dispoziții trebuie coroborate cu cele cuprinse în art. 1141 alin. 4, conform cărora, pârâtul domiciliat în
străinătate, va fi informat prin citație că are obligația de a -și alege domiciliul în România, unde i se vor
efectua comunicările. Dacă acesta nu se conformează, comunicările se vor face prin scrisoare
recomandată, iar recipisa de predare, la poșta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menționate
actele ce se expediază, ține loc de dovadă de îndeplinire a p rocedurii.
– personalul misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României, cetățenii români
funcționari ai organizațiilor internaționale, precum și membrii lor de familie aflați în străinătate se
citează prin Ministerul Afacerilor Externe.
64
– ceila lți cetățeni români, aflați în străinătate în interes de serviciu, se citează prin organele
centrale care i -au trimis sau în subordinea cărora se află cei care i -au trimis.
– moștenitorii, până la intervenirea în proces, printr -un curator special, numit de instanță.
La procesele de divorț art. 616 prevede că, atunci când instanța constată că soțul pârât nu s -a
înfățișat la primul termen de judecată și procedura de citare s -a făcut prin afișare "va cere dovezi sau va
dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul își are domiciliul la locul indicat în cerere și, dacă
constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său, precum și, dacă e cazul, la
locul său de muncă."
2.3.Cuprinsul citației
Art. 88 prevede două categorii, de mențiuni , unele esențiale și a căror lipsă este
sancționată expres cu nulitatea citației și altele neesențiale a căror lipsă ar putea atrage nulitatea actului,
dar numai în condițiile art. 105 alin. 2, adică dacă se face dovada unei vătămări care nu se poate
remed ia dacât pe această cale.
A. Mențiunile esențiale sunt:
– arătarea anului, lunii, zilei și orei de înfățișare;
– arătarea instanței și a sediului ei;
– numele domiciliului și calitatea celui citat;
– parafa șefului instanței și semnătura grefierului.
Indicarea numai a zilei și lunii atrage nulitatea chiar dacă pe versoul procesului -verbal data este
întreagă.
În ce privește numele, acesta cuprinde de obicei și prenumele, mai ales atunci când este vorba
de nume comune, precum și inițiala tatălui.
Referitor l a domiciliu, legea pune pe același plan și reședința părții, adică locul unde ea
locuiește efectiv la data citării.
Agentul de procedură are dreptul să înmâneze părții citația oriunde o găsește, dacă cel citat nu
refuză primirea, altminteri, el este dator să se ducă la locul specificat în citație. Domiciliul nu poate fi
numai cel real, dar și unul ales.
Dacă în cursul procesului partea își schimbă întreg domiciliul, ea este obligată să depună la
dosar o cerere prin care să aducă la cunoștiința instanței sch imbarea de domiciliu, iar părții potrivnice
să-i comunice același lucru prin scrisoare recomandată, recipisa punându -se la dosar. În caz contrar ea
va continua să fie citată la vechiul domiciliu și nu va putea invoca nulitatea procedurii pentru că se
găseș te în culpă (art. 98 C. proc. civ.).
B. Mențiunile neesențiale. Lipsa acestora nu este sancționată de lege expres cu nulitate. Ele au
totuși un rol însemnat cu privire la faptul că înlesnesc părții găsirea dosarului și cunoașterea litigiului.
Acestea sunt:
– numărul și data emiterii citației, precum și numărul dosarului,
– numele și domiciliul părții potrivnice și felul pricinii (exemplu: revendicare, contestație,
revizuire etc.);
– alte mențiuni prevăzute de lege.
Citația este compusă din două părți: citaț ia propriu -zisă și dovada de înmânare a citației
(procesul -verbal).
2.4. Îndeplinirea actelor de procedură
Din actul întocmit de agentul instrumentator (adeverință de primire semnată de parte și
certificată de agent, proces -verbal) trebuie să rezulte dova da înmânării citației sau altor acte părții.
Art. 92 prevede 3 situații posibile:
– partea însăși e găsită la domiciliu.
Agentul îi înmânează actul, partea semnând contra -dovada, iar agentul este obligat să certifice
identitatea și semnătura. Dacă partea refuză primirea sau dacă, primind actul, refuză ori nu poate da o
adeverință de primire, agentul îi lasă actul și încheie un proces verbal despre cele urmate. În caz de
refuz al primirii actul poate fi afișat pe ușa locuinței.
– partea lipsește de la domiciliu, dar agentul găsește o persoană din familie, o persoană care
locuiește cu partea, sau o persoană de serviciu care, în mod obișnuit, primește corespondența.
Agentul va înmâna citația unei persoane din familie, ori, în lipsă, altei persoane care locuiește
cu dânsul, cu excepția minorilor sub 14 ani sau a persoanelor lipsite de judecată, ori a persoanei care
primește corespondența în mod obișnuit. Puterea de ju decată se prezumă pâna la dovada contrară.
65
În acest caz, agentul înmânează acestei persoane actul său.
– agentul nu găsește pe nimeni la domiciliu.
El va afișa actul pe ușa locuinței celui citat și va încheia proces -verbal. La fel se procedează și
în cazul în care persoanele menționate refuză primirea citației.
În cazul în care persoana locuiește la hotel sau într -o clădire cu mai multe apartamente și nu
este indicat numărul camerei sau aparatamentului, agentul va înmâna citația administratorului,
portarulu i, ori celui ce în mod obișnuit îl înlocuiește, iar dacă refuză să o primească va afișa citația pe
ușa principală a clădirii și va încheia proces -verbal.
Art. 921 C. proc. civ. arată că în cazul persoanelor juridice și al societăților sau asociațiilor care ,
potrivit legii, pot sta în judecată, comunicarea citației și a altor acte de procedură nu se poate realiza
prin afișare, cu excepția cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată, la termen, lipsa
oricărei persoane la sediul acestora.
Procesu l-verbal încheiat de organul competent este un act oficial. Procesul -verbal (ca înscris
autentic) face dovada până la înscrierea în fals cu privire la cele constatate personal de agentul care l -a
întocmit.
Legea indică în mod detaliat conținutul obligator al procesului -verbal, iar cele mai multe
mențiuni sunt cerute sub sancțiunea nulității.
Potrivit art. 107, instanța este obligată să verifice regularitatea procedurii de citare și să amâne
procesul la alt termen ori de câte ori constată că partea lipsă nu a fost regulat citată.
2.5. Înmânarea citației în situații speciale
Față de cazurile prezentate, legea procedurală prevede și o serie de situații speciale cu privire la
care reglementează procedura de înmânare a citației.
Astfel:
a) dacă o persoană are o așezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în altă parte
decât la domiciliu sau reședință, înmânarea citației se poate face și la locul acestor așezări (art. 90 alin.
1).
Această dispoziție trebuie privită în concordanță cu cea cuprinsă î n art. 6 C. proc. civ.
b) cei care locuiesc în hoteluri, dacă nu sunt găsiți pentru a li se înmâna citația, aceasta se lasă la
administratorul hotelului sau înlocuitorului său, în loc de a se afișa pe ușa camerei;
c) în cazul persoanelor sub arme, citația se înmânează la comandamentul superior cel mai
apropiat (art. 90 alin. 4);
– în cazul persoanelor ce fac parte din echipajul unui vas comercial și care nu au domiciliul
cunoscut, citația se depune la căpitănia portului unde este înregistrat vasul (art. 90 alin. 5);
– pentru deținuți – citația se lasă la administrația închisorii (art. 90 alin. 6);
– pentru bolnavii ce se găsesc în spitale, ospicii sau sanatorii – înmânarea se face la direcția
așezământului (art. 90 alin. 7).
Test de evaluare
I. Teste gril ă
1. Condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească actele de procedură:
a) să îmbrace forma scrisă sau orală;
b) să îmbrace forma scrisă;
c) să relateze în conținutul lor faptul că cerințele legii au fost îndeplinite.
2. Sancțiunea actelor de procedură îndeplinite nelegal este:
a) decăderea;
b) nulitatea;
c) perimarea.
3. Sunt prevăzute sub sancțiunea unei nulități necondiționate:
a) netimbrarea sau insuficiența timbrării;
b) greșita compunere a completului de judecată
c) actele de procedură î ndeplinite de un judecător necompetent;
66
d) nerespectarea termenelor prohibitive.
4. Nulitatea actelor de procedură:
a) se ridică de obicei sub forma excepției;
b) după pronunțarea instanței, nulitatea poate fi propusă prin mijlocirea căilor de atac
c) ope rează de drept.
5. Înmânarea citației:
a) nu se poate face unui minor;
b) se face părții cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată;
c) se poate face oriunde, când cel citat primește citația.
II. Întrebări.
1. Care sunt efectele anulării actelor de procedură?
2. Este necesară existența unei vătămări pentru a invoca nulitatea în cazul nerespectării
dispozițiilor referitoare la citație? Se poate acoperi această nulitate? Până la ce moment și de către cine
se poate invoca nulitatea decurgând din ner espectarea dispozițiilor privitoare la citare?
Răspunsuri
I. Teste grilă
1. b); c)
3. a); b); c).
II. Întrebări
1. Declararea nulității unui act de procedură are ca efect lipsirea actului respectiv de efectele pe care
i le dă legea, astfel încât actul de procedură este scos din cauză și lipsit de eficiență.
Potrivit art. 106 C.proc.civ., anularea unui act „atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în
care acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare” (de exemplu, dacă a fost anulată citaț ia, va fi
anulată și hotărârea dată pe baza ei).
67
Modulul XI.
TERMENELE PROCEDURALE
Unitatea de învățare:
1. Considerații generale
2. Sancțiuni pentru nerespectarea termenelor procedurale
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Considerații genera le
Definirea termenelor și rolul lor
În sens material, prin termen de înțelege o dată fixă.
În sens procesual, prin termen se înțelege perioada de timp în interiorul căreia trebuie efectuate
anumite acte procedurale sau este oprită îndeplinirea unor anumite acte procedurale.
Clasificarea termenelor procedurale
Termenele se clasifică după mai multe criterii:
a) Un prim criteriu ar fi acela al caracterului lor, în funcție de care se împart în termene
imperative sau peremptorii și termene prohibitiv e sau dilatorii.
Termenele imperative sunt acelea care se dau pentru ca anumite drepturi să fie exercitate numai
înăuntrul lor, care desființează efectele unor acte în urma cărora părțile nu au făcut diligențele
trebuitoare, ca de pildă termenul prevăzut de art.301 alin.1 C.p.c. pentru introducerea recursului, care
este de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Termenele prohibitive sunt acelea înăuntrul cărora legea interzice efectuarea vreunui act de
procedură.
b) Un al doilea criteriu este acela al modu lui în care sunt stabilite, adică: termene legale și
termene judecătorești.
c) După sancțiunea nerespectării lor, termenele se împart în absolute și relative.
Termenele absolute sunt obligatorii pentru părți și instanță și a căror nerespectare are
conse cințe pentru părți cum sunt: termenele de exercitare a căilor de atac, termenul ce se lasă
debitorului pentru a -și executa de bună voie obligația, termenul de perimare, etc.
Termenele sunt relative cînd nu atrag în caz de nerespectare, nici nulitatea actului, nici
decăderea sau pierderea dreptului neexercitat la timp, având drept consecință doar sancțiuni pecuniare
sau disciplinare pentru cei care se fac vinovați de această nerespectare.
d) După durata lor, termenele pot fi pe ore, zile, săptămâni, lu ni și ani.
Calcularea termenelor procedurale.
Modul de calcul
Art.101 C.p.c. prevede modul de calcul al termenelor pe zile, ore, ani, luni și săptămâni.
Termenul pe oră, începe să curgă de la miezul nopții zilei următoare, art.101, alin.2.
Pentru termenele pe zile se cunosc mai multe sisteme de calcul:
a) sistemul termenului exclusiv în cadrul căruia în calculul termenului nu se socotește nici ziua
în care începe să curgă, nici ziua în care se sfârșește, ceea ce înseamnă că socoteala se fa ce pe zile
libere;
b) sistemul termenului inclusiv în care calculul se face pe zile pline, adică intră în socoteală atât
ziua când începe să curgă, cât și ziua când se sfârșește;
c) sistemul mixt care scade din termen ziua în care începe să curgă, dar se socotește ziua
împlinirii termenului.
Legiuitorul nostru a ales sistemul pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când începe să
curgă (dies a quo) și nici ziua când se sfârșește (dies ad quem). Acest sistem este justificat, considerând
ziua ca inte rvalul de 24 ore care începe la ora 12 noaptea și se termină la ora corespunzătoare a zilei ce
urmează.
68
Termenele pe săptămâni, luni și pe ani se sfârșesc în ziua săptămânii, lunii sau anului
corespunzător zilei de plecare (art.101, alin.3). Potrivit arti colului respectiv, alin.4, termenul care începe
la 29, 30 sau 31 ale lunii se sfârșește într -o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în
ultima zi a lunii.
Indiferent însă de modul de stabilire a termenelor, art.101, alin.final, prevede că termenul care
se sfârșește într -o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la
sfârșitul primei zile de lucru următoare. Rezultă deci că zilele de sărbătoare din cuprinsul termenului
intră în calcul.
Termenele pe zile se socotesc pe zile întregi. Totuși, dacă partea depune actul de procedură
după ora de închidere a registraturii, va pierde ziua, căci actul se va înregistra după o nouă prezentare.
Într-o astfel de situație, potrivit art.104 C.p.c., îl p oate depune la poștă.
Durata curgerii termenelor.
Punctul de plecare este de regulă, comunicarea actelor de procedură, deoarece art.102, alin.1
C.p.c. stabilește că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu
dispune altfel. În cazul în care legea fixează ca punct de plecare al termenului data de la care se
îndeplinește un alt act echivalent, acest act poate să producă același efect ca și cel prescris de lege.
Termenele sunt continue, adică curg în principiu fă ră posibilitatea de a fi întrerupte, de la prima
până la ultima zi.
Caracterul termenelor procedurale
Specificul termenelor constă în fixitate și continuitate.
Termenele legale, de regulă sunt fixe , astfel încât nici partea, nici instanța nu le poa te modifica.
Excepțional legea prevede expres posibilitatea judecătorului de a micșora sau a prelungi termenul (ex.
art.114 C.p.c. pentru depunerea întâmpinării).
Această regulă a fixității nu se aplică și termenlor acordate de instanță în judecarea proce sului,
ele putând fi preschimbate.
Termenele sunt continue , adică se derulează de regulă fără întrerupere de la prima până în
ultima zi. Legea permite totuși cîteva excepții de la această regulă.
a) Când partea care trebuie să întocmească un act de pro cedură moare înaintea expirării
termenului pe care îl are la dispoziție pentru respectivul act, legea consideră că termenul se întrerupe și
începe să curgă un nou termen pentru moștenitorii părții decedate. b) Când mandatarul unei părți
moare după ce i s -a comunicat hotărârea, se socotește de asemenea întrerupt termenul pentru exercitarea
căii de atac. Legea prevede că începe să curgă un nou termen după ce se va comunica hotărârea
personal părții din proces.
c) Când partea a fost împiedicată de un caz de f orță majoră să îndeplinească actul procedural
datorită unei împrejurări mai presus de voința sa, așadar din cauza unui obstacol imparabil (ex. stare de
război, boală gravă, etc.). Această împrejurare de forță majoră trebuie dublată de imposibilitatea părți i
de a comunica instanței situația în care se află.
În aceste cazuri actul de procedură se va putea efectua într -un nou termen de 15 zile de la data
când încetează motivele care au împiedicat partea să -și exercite prerogativele.
În toate aceste trei situ ații – excepție termenele care începuseră să curgă se întrerup și va începe
să curgă un nou termen fără a fi luată în calcul perioada deja scursă din termenul întrerupt.
2. Sancțiuni pentru nerespectarea termenelor procedurale
Decăderea
Conceptul de decădere are o frecventă utilizare în practica judiciară, exprimând îndeosebi idea
de sancțiune determinată de neexercitarea unui drept într -un anumit interval de timp.
Condițiile esențiale ale decăderii pot fi desprinse din chiar prevederile art.103, alin. 1 C.p.c.:
a) existența unui termen
b) neexercitarea unui drept procesual înăuntrul termenului prevăzut de lege.
c) inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii.
Nulitatea
Aici interesează nulitatea drept consecință a ner espectării termenelor prohibitive. În literatură s –
a precizat că actul prematur nu poate fi decât nul, deoarece respectul prohibiției legale este o condiție
formal extrinsecă, indispensabilă actului.
69
În acest caz este vorba despre o nulitate independentă d e vătămare, operantă prin simpla
încălcare a normei ce stabilește termenul. Soluția nulității necondiționate este impusă de însuși
caracterul termenului prohibitiv care interzice ca înăuntrul său să se îndeplinească un act de procedură.
În ceea ce privește mijloacele de invocare a nulității, ele diferă în funcție de momentul invocării
și de caracterul normelor invocate.
Perimarea
Este sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării termenelor procedurale.
Potrivit art.248, alin.1 C.p.c. orice ce rere de chemare în judecată, contestație, apel, revizuire,
recurs și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor,
dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.
Repunerea în termen
Repu nerea în termen este posibilitatea instanței de judecată de a înlătura decăderea părții când
au existat motive temeinice care au împiedicat partea să -și exercite obligația procedurală în termenul
legal.
Justificarea temeinică de care vorbește legea poate fi atât un caz de forță majoră, cât și o situație
mai puțin radicală care a împiedicat totuși partea să -și valorifice drepturile procesuale.
Cererea de repunere în termen este un incident procedural care cade în competența instanței cu
privire la care par tea va fi repusă în termen. Rezultă că, dacă se cere repunerea în termen pentru
exercitarea unei căi de atac, competentă este instanța care judecă și soluționează respectiva cale de atac.
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Termenele prohibitive.
a) sunt acelea înăuntrul cărora legea interzice efecuarea unui act de procedură;
b) se fixează de instanță în cursul soluționării procesului;
c) sunt termenele care se dau pentru ca anumite drepturi să fie exercitate numai înăuntrul lor.
2. Termenul pe zile, in sistemul nostru de drept.
a) se calculează pe zile libere, se socotește ziua în care începe să curgă, și ziua în care se
termină;
b) se calculează pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua când începe să curgă și nici ziua
când se sfârșește;
c) se calculează pe zile libere, actul procesual putând fi efectuat în tot cursul zilei.
3. Constituie excepții de la regula conform căreia termenele sunt continui
a) când partea care trebuie să întocmească un act de procedură moare înaintea expirării
termenului pe care îl are la dispoziție pentru respectivul act;
b) când mandatarul unei părți moare după ce i s -a comunicat hotărârea,
c) când partea a fost împiedicată de un caz de forță majoră să îndeplinească un act procedural
datorită unei împrejurări mai presus de voința sa.
4. Sunt condiții ale perimării:
a) rămânerea cauzei în nelucrare datorată culpei părții timp de 6 luni în materie civilă, 1 an în
materie comercială;
b) rămânerea cauzei în nelucrare datorată culpei părții timp de 1 an în materie civ ilă, 6 ani în
materie comercială;
c) rămânerea cauzei în nelucrare care nu se datorează culpei vreuneia dintre părți timp de un an
în materie civilă și 6 luni în materie comercială.
5. Repunerea în termen.
a) este posibilitatea instanței de judecată de a înlătura decăderea părții atunci când au existat
motive temeinice ce au împiedicat partea să -și exercite obligația procedurală în termenul legal;
b) operează din oficiu ;
70
c) cade în competența instanței cu privire la care partea va fi repusă în termen.
II. Întrebări
1. Care este punctul de plecare al termenelor? Dar cel de împlinire a termenelor?
2. Ce este decăderea și care sunt condițiile esențiale pentru ca aceastasă poată opera?
Răspunsuri
II. Teste grilă
1. a)
2. b)
II. Întrebări.
2. Decăderea este sancțiunea determinată de neexercitarea unui drept într -un anumit interval de
timp.
Condițiile esențiale ale decăderii se regăsesc în cuprinsul dispozițiilor art. 103 alin 1 din C.proc.civ.
și anume:
– existența unui termen imperativ care să impună obligația exercitarii dreptului înăuntrul acelui
termen;
– neexercitarea unui drept procesual înăuntrul termenului prevăzut de lege;
– inexistența unei derogări exprese de la sancțiunea decăderii.
71
Modulul XII.
CHELTUIELILE DE JUDECATĂ ȘI AMENZILE JUDIC IARE
Unitatea de învățare:
1. Cheltuielile de judecată
2. Amenzi judiciare si despăgubiri
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Cheltuielile de judecată
Principiul general al acordării cheltuielilor de judecată este prevăzut în Codul de proce dură
civilă în art.274 unde se arată că "partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească
cheltuielile de judecată".
La baza acordării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.
1.1.Compunerea cheltuielilor de judecată.
Cheltuielile de judecată sunt prevăzute în art.274 C.p.c. și cuprind:
– taxele de timbru;
– onorariile avocaților și cheltuielile făcute cu aceștia în interesul clienților;
– cheltuielile pentru administrarea probelor, transportul părților, cazarea părților etc.
Taxele de timbru.
Taxa de timbru reprezintă taxa pe care trebuie să o plătească partea care sesizează instanță în
raport cu felul cererii pe care o introduce.
Taxele de timbru se compun din taxe judi ciare de timbru și timbru judiciar.
Timbrul judiciar nu se aplică în cazurile în care nu se percepe taxă de timbru.
Netrimbarea corespunzătoare duce la anularea cererii.
Onorariile avocaților.
Onorarirul avocaților reprezintă retribuția muncii avocatului de către partea care -l angajează în
vederea susținerii apărării sale.
Alte cheltuieli de judecată.
La acestea intră toate cheltuielile făcute de părți în decursul judecării procesului la instanța de
fond sau cu ocazia judecării căilor de atac. Astfel sunt cheltuielile pentru transportul părților,
administrarea probelor, cazarea părților dacă locuiesc în altă localitate decât aceea a sediului instanței,
la care se pot adăuga lipsa câștigului din muncă, scoaterea de acte de la autorități, e tc.
1.2. Lichidarea cheltuielilor de judecată.
Potrivit art.274, alin.1 C.p.c., "partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească
toate cheltuielile de judecată. Așadar partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făc ute de ea
cât și cheltuielile făcute de partea care a cîștigat procesul, deoarece este în culpă procesuală,
determinând prin atitudinea sa în proces aceste cheltuieli".
– Art.275 C.p.c. prevede o excepție care constă în faptul că pârâtul care a recunoscut la
prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului, nu va fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.
Dacă pretențiile ce formează obiectul judecății sunt admise parțial, insta nța va acorda celui care
a câștigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată, corespunzătoare pretențiilor admise,
deoarece ambele părți sunt în culpă procesuală, cel care a câștigat pentru că a solicitat mai mult decât i
se datora, iar cel care a pierdut pentru că a provocat procesul.
Potrivit art.276 C.p.c. cînd cererea reclamantului are mai multe capete și numai unele au fost
admise sau când există cereri de partea ambelor părți, instanța va compensa total sau parțial, după caz,
cheltuielile d e judecată.
În cazul coparticipării procesuale cheltuielile de judecată vor fi suportate în mod egal,
proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce -l are fiecare sau după felul raportului juridic dintre
72
coparticipanți, art.227 C.p.c., în așa fel încât fiecare să fie obligat la plata cheltuielilor pe care le -a
provocat prin cererea sau apărarea sa.
Dacă cel care a câștigat procesul nu a cerut cheltuielile în cadrul acestui proces, el nu pierde
dreptul material privind recuperarea acestora. Astfel va put ea promova o nouă acțiune în acest scop.
2. Amenzi judiciare si despăgubiri
2.1. Noțiune și trăsături.
Noțiunea de amendă judecătorească, prevăzută în Codul de procedură civilă, poate fi definită ca
fiind sancțiunea care se aplică de către inst anță persoanei care a săvârșit abateri în cursul activității de
judecată.
Pe lângă sancțiunea amenzii C.p.c. prevede și posibiliatea obligării la plata unor despăgubiri.
Astfel, conform art.1083 cel care cu intenție sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a
executării silite, va putea fi obligat de către instanța de judecată la plata unei despăgubiri pentru paguba
cauzată prin amânare. Măsura se ia la cererea părții interesate, pentru a celeași fapte pentru care se poate
aplica și sancțiunea amenzii.
Amenda și despăgubirea se stabilesc prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat,
dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia.
Conform art.1085, împotriva încheierii persoana ob ligată va putea face numai cerere de
reexaminare , solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să s edispună
reducerea acestora.
Cererea se face în termen de 15 zile de la data instituirii măsurii sau de la data comunicării
închei erii, după caz.
Cererea se soluționează prin încheiere irevocabilă dată în camera de consiliu de către instanța de
judecată care a aplicat amenda sau despăgubirea.
2.2. Amendarea părților.
Sancțiunea amenzii judecătorești se poate aplica în următoar ele situații(art.1081 pct.1):
– introducerea, cu rea -credință, a unor cereri vădit netemeinice;
– formularea, cu rea -credință, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;
– obținerea, cu rea -credință, a citării prin publicitate a oricărei părți;
– obținerea, cu rea -credință, de către reclamantul căruia i s -a respins cererea, a unor măsuri
asiguratorii prin care pârâtul a fost păgubit;
– contestarea, cu rea -credință, a scrierii sau semnăturii unui înscris;
De asemenea, se sancționează cu amendă neresp ectarea de către oricare dintre părți a ordinii și
solemnității ședinței de judecată, precum și nerespectarea dispozițiilor privind desfășurarea normală a
executării silite(art.1082).
În fine, conform art.79 C.p.c., în cazul în care instanța constată că c ererea de asistență judiciară
a fost făcută cu rea -credință, ea poate obliga partea la o amendă egală cu suma de a cărei plată a fost
scutită.
Prin legi speciale, se instituie o serie de amenzi care au nu numai rol sancționator, ci și de
constrângere privind îndeplinirea unoe categorii de obligații de a face (amenzi cominatorii).
2.3. Amendarea altor participanți.
Ca și în cazul părților, amenzile judecătorești se aplică, uneori chiar însoțite de obligația de
despăgubire, și celorlalți participanți la procesul civil (art.1081 pct.2). Astfel:
– neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este
prezent în instanță, în afară de cazul în care acesta este minor;
– neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă partea, ori nerespectraea de
către aceștia a îndatoririlor stabilite de lege sau de către instanță, dacă în acest mod s -a cauzat amânarea
judecării procesului;
– refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în termenul fixat, ori refuzul de
a da lămuririle cerute;
– neluarea, de către conducătorul unității în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză, a
măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei;
– neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl deține, la termenul fixat în acest
scop de instanță;
– refuzul sau omisiunea unei autorități ori a altei persoane de a comunica la cererea instanței, la
termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din act ele și evidențele ei;
73
– cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor
de procedură;
– împiedicarea exercitării atribuțiilor ce revin judecătorilor, experților, agenților procedurali,
precum și a altor s alariați ai instanței.
Acestor persoane nu li se va aplica amenda dacă există motive temeinice care le -au împiedicat
să aducă la îndeplinire obligațiile ce le revin.
De asemenea, nerespectarea ordinii și solemnității ședinței de judecată de către orice p ersoană
se sancționează cu amendă.
Nerespectarea de către orice persoană a dispozițiilor privind desfășurarea normaă a executării
silite se sancționează, la cererea executorului cu amendă (art.1082).
Odată cu aplicarea sancțiunii se va stabili și abatere a săvârșită.
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Este principiu al acordării cheltuieleilor de judecată.
a) obligativitatea ca partea ce cade în pretenții să platească cheltuielile de judecată;
b) partea ce cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieleile de judecată;
c) partea din vina căreia s -a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de
partea câștigătoare la cererea acesteia din urmă.
2. Se percepe taxă judiciară de timbru:
a) pentru cereri și acțiuni ce decurg din raporturile de muncă;
b) pentru plângei contravenționale;
c) cereile pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept, exercitate în condițiile art.
111 C.proc.civ.
3. Constituie sancțiune pentru neachitarea taxei de timbru și a tim brului judciciar:
a) suspendarea cauzei în baza art. 1551 C.proc.civ, până când partea aduce la îndeplinire
obligația de a achia taxa de timbru și timbrul judiciar;
b) nuliatatea acțiunii;
c) nu există nicio sancțiune.
4. Sancțiunea amenzii judecătorești se poate aplica în următoarele situații:
a) introducerea cu rea -credință, a unor cereri vădit netemeinice;
b) formularea cu rea -credință a unei cereri de recuzare sau de strămutare;
c) nerespectarea de către oricare dintre părți a ordinii și solemnității ș edinței de judecată.
5. Taxa judiciară de timbru.
a) de regulă trebuie plătită de reclamant;
b) se plătește de către pârât atunci când introduce o cerere reconvențională sau exercită o cale
de atac;
c) este obligatorie în cazul stabilirii și plății pensiil or.
II. Întrebări
1. Calculați valoarea taxei de timbru pe care trebuie să o plătească reclamantul în situația în
care pretinde de la pârât achiatrea unei datorii de 138.000 lei.
2. Cheltuielile de judecată pot fi solicitate pe calea unei acțiuni separate? Care ar fi temeiul unei
astfel de acțiuni și în ce termen pot fi cerute separat cheltuielile de judecată?
Răspunsuri
I. Teste grilă
1. b); c).
4. b); c).
II. Întrebări.
1. Taxa de timbru datorată de reclamant este în valoare de 7007,2 lei.
74
I. Informații generale
Date de contact ale titularului de curs
Nume : Daniel Ghi ță
Birou: Calea Bucuresti nr 107 D, P.d 4.2 Craiova, Dolj
Facultatea de Drept
Universitatea din Craiova
Telefon: 0351 -177.1 00
Fax: 0351 -177.1 00
E-mail: daniel.ghita74@yahoo.com
Consultații: Joi 18 -20 Date de identificare curs și contact tutori
Numele cursului : Drept procesual civil II
Codul cursului: Sem. I D16DRFRL 866
An, semestru: An IV, Sem II
Tipul cursului: Obligatoriu
Pagina web a cursului:
Tutore: Raluca Camelia Cismaru(Paul)
E-mail tutore: ralucaluciapaul @yahoo.com
Consultații: Luni 12-14
Modulul XIII.
PROCEDURA DE JUDECATĂ ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ
Unitatea de învățare:
1. Fazele și etapele procesului civil
2. Cererile procedurale generale
3. Cererea de chemare în judecată
4. Întâmpinarea
5. Cererea reconvențională
6. Primirea cererii de chemare în judecată
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Fazele și etapele procesului civil
Procesul civil parcurge două mari faze:
– judecata
– executarea silită
Prima fază cuprinde judecata în prima instanță și judecata în căile de atac.
Judecata în prima instanță parcurge, de regulă, trei etape:
– etapa scrisă, pregătitoare;
– etapa dezbaterilor, a judecății propriu -zise;
– etapa deliberării și pronunțării hotărârii.
Etapa scrisă are ca scop stabilirea cadrului procesual, din punct de vedere al obiectului și al
părților, precum și informarea reciprocă a părților despre pretențiile și mijloacele lor de apărare, care, în
același timp sunt aduse la cunoștința instanței.
Judecăt orul nu poate soluționa litigiul numai pe baza afirmațiilor făcute independent de fiecare
parte, astfel încât, în desfășurarea procesului civil apare o a doua etapă, cea a dezbaterilor, care are ca
scop formarea convingerii judecătorului cu privire la rapo rtul juridic substanțial dintre părți, în temeiul
probelor ce se administrează și al concluziilor părților, fie referitoare la eventualele excepții procesuale,
fie pe fondul pretențiilor deduse judecății.
După închiderea dezbaterilor, urmează etapa deliber ării și pronunțării hotărârii. Deliberarea are
loc în secret, în camera de consiliu și la ea participă numai judecătorii. Pronunțarea hotărârii are loc
întotdeauna în ședință publică.
75
2. Cererile procedurale generale
Cererile constituie mijlocul prin care orice persoană interesată, fizică sau juridică, poate
solicita, în condițiile legii, concursul instanțelor judecătorești, în vederea ocrotirii unor drepturi sau
interese proprii sau ale unor alte persoane.
Cererile adresate instanțelor judecătorești sunt n umeroase și variate. Ele pot fi grupate în două
mari categorii:
– cereri introductive;
– cereri incidente.
Cererile introductive sunt cererile care declanșează activitatea unei instanțe, care fac să înceapă
un proces între două părți cu interese contrare.
Cererile incidente sunt cererile care se fac după ce procesul a fost început și care au menirea de
a pune în discuția contradictorie a părților noi pretenții de drept material sau de a lărgi cadrul
dezbaterilor prin invocarea unor fapte și împrejurări noi în pricina ce se judecă.
Deosebirea între cele două categorii de cereri constă în aceea că, în timp ce cererile introductive
sunt făcute numai de reclamant, cererile incidente pot fi făcute atât de reclamant, cât și de celelalte părți,
precum și de către terțele persoane care au interes în pricina ce se judecă.
Codul de procedură civilă stabilește în art. 82 -84, condițiile generale pe care trebuie să le
îndeplinească orice cerere în justiție, indicând forma acestor cereri, cât și mențiunile pe care ele tre buie
să le cuprindă.
Astfel, orice cerere adresată instanțelor judecătorești se redactează în scris și va cuprinde
următoarele elemente:
a) indicarea instanței căreia îi este adresată;
b) numele, domiciliul și reședința părților și ale reprezentanților lor , dacă este cazul;
c) obiectul cererii, adică arătarea a ceea ce se solicită instanței;
d) semnătura.
În situația în care cererea nu se introduce de titularul dreptului, ci de un reprezentant al acestuia,
la cerere trebuie alăturată procura în original sau în copie legalizată (pentru mandatarul neavocat),
delegația scrisă semnată de șeful oficiului juridic sau, după caz, de directorul persoanei juridice,
împuternicirea scrisă semnată de avocat și client (în cazul avocatului), copie legalizată de pe decizia de
numire a tutorelui, curatorului sau chiar decizia respectivă, ori certificatele de naștere ale minorilor (în
cazul reprezentantului legal), acte din care să rezulte calitatea de soț sau de rudă la al patrulea grad
inclusiv (în cazurile prevăzute de art . 68, alin. 6 și 6 Cod procedură civilă, cu mențiunea că în prima
ipoteză e necesară și o copie de pe diploma de licență sau de doctorat), acte din care să rezulte calitatea
de magistrat, copie de pe hotărârea de numire a sechestrului judiciar.
3. Cererea de chemare în judecată
Actul de procedură prin care partea interesată se adresează justiției pentru a invoca aplicarea
legii la un caz determinat, punând în mișcare acțiunea civilă, poartă denumirea de cerere de chemare în
judecată.
Cuprinsul cererii de ch emare în judecată
Elementele cererii de chemare în judecată sunt prevăzute de art. 112 C. proc. civ.
a) Numele, domiciliul sau reședința părților
Pentru persoanele juridice: denumirea și sediul, precum și, după caz, numărul de înmatriculare
în registrul co merțului sau de înscrierea în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul bancar.
b) Calitatea juridică în care părțile stau în judecată, atunci când nu stau numele lor propriu
Concepută ca o "legitimatio ad causam", calitatea procesuală aparțin e celui ce se pretinde
subiectul activ în raportul juridic substanțial dedus judecății, celui despre care se pretinde că este
subiectul pasiv în acest raport, deci celor ce pot justifica rolul de parte în proces.
Din acest punct de vedere, art. 112 pct. 2 C. proc. civ. trebuie interpretat în sensul că are în
vedere situația în care cererea de chemare în judecată este făcută de altcineva decât titularul dreptului,
adică de un reprezentant convențional, legal sau judiciar al titularului, precum și în situația în care
cererea este îndreptată împotriva reprezentantului unei persoane fizice sau juridice.
Trebuie ca în cerere să se indice atât reprezentantul, cât și reprezentatul. Legea cere indicarea
calității numai în cazul în care cel care introduce cererea de chemare în judecată lucrează pentru altul;
dacă cererea de chemare în judecată este introdusă în nume propriu, nu se face nici o mențiune, căci
aceasta este regula care se prezumă.
76
La cerere trebuie să se anexeze actele din care să rezulte calitatea de rep rezentant convențional,
legal sau judiciar (art. 83 C. proc. civ.).
Când cererea a fost introdusă de o persoană ce se pretinde reprezentantul titularului și se invocă
excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, instanța poate acorda un termen pentru împlinirea
acestei lipse, iar dacă înăuntru termenului acordat lipsa nu se acoperă, cererea va fi anulată (art. 161 C.
proc. civ.).
c) Obiectul cererii
Prin obiect al cererii de chemare în judecată se înțelege pretenția concretă a reclamantului, adică
plata unei sume de bani, revendicarea unui bun, anularea unui contract, desfacerea căsătoriei etc.
Obiectul cererii prezintă interes practic din următoarele puncte de vedere:
– fixează limitele judecății;
– poate determina competența generală, materială sau teritorială;
– determină fixarea taxelor de timbru;
– influențează admisibilitatea sau inadmisibilitatea unor mijloace de probă;
– interesează litispendența, conexitatea și puterea de lucru judecat.
Evaluarea obiectului, atunci când este posibilă, revi ne reclamantului, însă pârâtul poate contesta
valoarea indicată de reclamant, ipoteză în care va aprecia instanța, în baza elementelor puse la dispoziție
de către părți.
Valoarea obiectului prezintă interes pentru următoarele situații:
– stabilirea taxelor de timbru;
– admisibilitatea sau inadmisibilitatea probei cu martori sau prezumției simple (art. 1191 și 1203
Cod civil);
– competența.
d) Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea
Obligația reclamantului de a arăta cauza preten ției sale (cauza cererii de chemare în judecată)
este cuprinsă în chiar mențiunea prevăzută de art. 112 pct. 4 C. proc. civ..
În privința cauzei cererii de chemare în judecată, dacă toți autorii înțeleg prin aceasta
fundamentul pretenției ce a fost supusă judecății, atunci când se precizează în ce constă acest fundament
părerile nu mai sunt unitare.
Prin motive de fapt și de drept, art. 112 pct. 4 C. proc. civ. desemnează toate acele împrejurări,
circumstanțe, dar și principii, instituții, categorii, reguli juridice, a căror cunoaștere este necesară pentru
explicarea și lămurirea obiectului procesului.
Se arată că nu este obligatoriu ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se
întemeiază pretenția sa, deoarece judecătorul va face el încadrarea juridică, având la dispoziție obiectul
și motivele de fapt.
Este suficient ca reclamantul să arate temeiul pretenției sale, fără a indica și textul de drept
substanțial corespunzător, cum ar fi: contractul de locațiune, uzucapiune, succesiunea legală etc.
e) Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere
Reclamantul – căruia îi incumbă, în primul rând sarcina probei – este obligat ca prin însăși
cererea de chemare în judecată, să indice corect, în scris, pentru fiecare capăt de cerere, probele de care
înțelege să se folosească.
Dacă reclamantul propune proba prin înscrisuri, el este obligat să alăture la cererea sa atâtea
copii de pe înscrisuri câți pârâți sunt și o copie în plus pentru instanță, conformitatea copiilor cu
originalul fiin d certificată de reclamant.
f) Semnătura
Reprezintă ultima condiție impusă de lege privitoare la cererea de chemare în judecată și se
concretizează în acordul reclamantului la cuprinsul cererii. Fără semnătură cererea de chemare în
judecată este ca și inex istentă.
Art. 133 alin. 2 C. proc. civ. dispune că lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecății.
Dacă se invocă lipsa semnăturii din cerere, reclamantul prezent este obligat să o semneze în
chiar ședința în care a fost invocată nulitatea. În c azul în care reclamantul lipsește, el va fi încunoștințat
și va trebui să semneze la primul termen următor ședinței în care s -a ridicat această excepție, nulitatea
pronunțându -se numai după trecerea acestui termen, fără ca lipsa să fi fost împlinită.
În afară de cerințele procedurale arătate în art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată,
sub sancțiunea nulității trebuie să fie timbrată, în condițiile legii speciale privitoare la taxele de timbru.
77
Sancțiunile neîndeplinirii cerințelor legale ale cererii de chemare în judecată
Atunci când se cercetează sancțiunea neîndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 112 Cod
procedură civilă, trebuie făcută distincția între cerințele esențiale ale cererii, fa ță de alte mențiuni
neesențiale și trebuie totodată avut în vedere dacă regulile care prevăd aceste cerințe au caracter
imperativ sau dispozitiv.
Sunt considerate ca elemente esențiale ale cererii:
– numele părților
– obiectul
– semnătura.
Părțile și obie ctul sunt două din cele trei elemente de individualizare a acțiunii. De aceea, lipsa
lor, ca și lipsa semnăturii sunt sancționate cu nulitatea cererii de chemare în judecată, fără a se mai
putea intra în cercetarea fondului și fără ca partea interesată să facă dovada vreunui prejudiciu, acesta
fiind prezumat de lege.
Dacă lipsesc celelalte elemente ale conținutului cererii și anume: arătarea domiciliului părților,
a calității juridice a reprezentantului, motivele de fapt și de drept și indicarea dovezilor, partea poate, la
prima zi de înfățișare, să ceară instanței un termen pentru întregirea sau modificarea cererii (art. 132 C.
proc. civ.).
4. Întâmpinarea
Regimul juridic al întâmpinării
Întâmpinarea face și ea parte din prima fază procesuală – faza scrisă – a procesului civil.
Un principiu de simetrie și de păstrare a echilibrului și egalității în poziția părților cere ca, după
cum reclamantul își formulează în scris obiectul, respectiv pretențiile acțiunii sale și își dezvăluie
probele de care se va folos i în dovedirea acestor pretenții, tot altfel și pârâtul, mai înainte de dezbaterea
orală a procesului, să arate în scris apărările sale și probele pe care se sprijină. Conform art. 118 alin. 1
C. proc. civ., modificată prin O.U.G nr. 138/2000, întâmpinarea a devenit obligatorie, de principiu. Însă,
prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. 2 al art. 118 care prevedea sancțiunea decăderii pârâtului
din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții relative.
Cuprinsul întâmpinării
În conținutul să u întâmpinarea implică aceleași elemente ca și cererea de chemare în judecată,
dar fiind provocată de aceasta din urmă nu este neapărat nevoie să îi repete întocmai mențiunile.
Art. 115 C. proc. civ. prevede că întâmpinarea trebuie să cuprindă:
– excepțiil e de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului.
– răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale cererii.
– dovezile cu care se apară pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere.
– semnătura.
În privința semnăturii sunt valabile aceleași precizări pe care le -am făcut la cererea de chemare
în judecată.
Sancțiunea neformulării întâmpinării
Întâmpinarea se depune cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată (art. 1141
alin. 2 C. proc. civ.
În actuala reglementare , prin abrogarea art. 118 alin. 2 C. proc. civ., nu mai este prevăzută
sancțiunea decăderii din dreptul de a cere probe și de a invoca excepții relative, în cazul nedepunerii
întâmpinării.
Și în vechea reglementare, dar și în prezent pârâtul beneficiază de prevederile art. 118 alin. 3 C.
proc. civ. Astfel, în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, i se va pune în vedere,
la prima zi de înfățișare, să arate excepțiile și mijloacele de probă. De asemenea, la cerere i se va acorda
un nou termen pentru pregătirea apărării și depunerea întâmpinării.
5. Cererea reconvențională
Natura juridică
Cererea reconvențională este mijlocul procedural prin care pârâtul formulează pretenții proprii
față de reclamant.
Cererea reconvențională este o cerere incidentă introdusă de pârât, care nu se mulțumește să se
opună pretenției reclamantului, ci cere instanței să -l oblige pe reclamant față de pârât. Fără o cerere
reconvențională, instanța nu poate obliga pe reclamant f ață de pârât. Se poate spune că cererea
reconvențională este o adevărată acțiune.
78
Condiții de admisibilitate
Potrivit art. 119 alin. 1 C. proc. civ. pârâtul poate face cerere reconvențională dacă "are pretenții
în legătură cu cererea reclamantului".
Disp oziții procedurale privind instanța competentă, introducerea și judecarea cererii
Fiind o cerere incidentă, conform art. 17 C. proc. civ., este de competența instanței care judecă
cererea principală.
Cererea reconvențională are un caracter facultativ.
Cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de la
înfățișare.
Dacă reclamantul și -a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvențională se va
depune cel mai târziu la termenul ce va fi încuviințat de că tre instanța pârâtului.
În cazul în care pârâtul nu respectă termenul înăuntrul căruia poate fi depusă cererea
reconvențională, aceasta poate fi judecată împreună cu cererea de chemare în judecată, dacă reclamantul
este de acord; dacă reclamantul nu este d e acord, sancțiunea constă în judecarea ei separată (art. 135) și
nu în respingerea ei ca tardivă.
Potrivit art. 120 C. proc. civ., cererea reconvențională se judecă odată cu cererea principală.
Însă, dacă numai aceasta din urmă este în stare de a fi judec ată, cererea recondițională va fi disjunsă și
judecată, separat, de către aceeași instanță. Disjungerea nu este posibilă în cazul în care rezolvarea
cererii reconvenționale este intim legată de soluția ce s -ar pronunța cu privire la cererea principală.
Posibilitate disjungerii celor două cereri nu este admisă în procesele de divorț (art. 608 alin. 2).
Cererea reconvențională va trebui soluționată chiar dacă reclamantul a renunțat la judecată sau
la dreptul subiectiv pretins, ori când cererea de chemare în j udecată a fost respinsă ca prescrisă, anulată
sau s -a perimat.
6. Primirea cererii de chemare în judecată
Procedura
Art. 114 C. proc. civ. distinge după cum cererea este trimisă prin poștă sau prezentată personal
de reclamant ori de reprezentantul acestuia.
În ultima situație se va primi termen în cunoștință, fără ca reclamantul să mai fie citat. La cerere
se vor alătu ra atâtea copii câți pârâți sunt, iar dacă este cazul și anexele necesare (dovada îndeplinirii
procedurii prealabile, chitanța de plată a taxei de timbru, dovada calității de reprezentant, copii de pe
înscrisuri etc.).
Cererea depusă prin poștă se depune l a registratura instanței, unde primește data certă, după
care se predă președintelui instanței, alăturându -i-se plicul cu data ștampilei poștei.
Președintele instanței sau judecătorul de serviciu verifică plata taxelor de timbru și fixează, prin
rezoluție , termenul de judecată.
Primind cererea, judecătorul de serviciu verifică îndeplinirea condițiilor legale și valabilitatea
ei.
Când reclamantul este de față, președintele instanței sau judecătorul de serviciu va examina
cererea din punct de vedere al condițiilor formale prevăzute de lege și va atrage atenția reclamantului
asupra eventualelor lipsuri spre a le înlătura mai înainte de comunicarea cererii către pârât.
După trecerea rezoluției pe cererea de chemare în judecată și atribuirea numărului de do sar,
primul termen și completul de judecată se stabilesc în sistem informatizat, prin repartizare aleatorie.
Primul termen de judecată va fi astfel fixat încât pârâtul să aibă la dispoziție, de la data primirii
citației până la primul termen de judecată, c el puțin 15 zile, iar în pricinile urgente, cel puțin 5 zile.
Această prevedere urmărește ca pârâtul să aibă timpul necesar pregătirii și formulării întâmpinării
(apărării). Dacă pârâtul locuiește în străinătate, se va stabili un termen mai îndelungat.
Odată cu fixarea termenului de judecată, prin aceeași rezoluție, judecătorul va dispune citarea
pârâtului (va fi citat și reclamantul dacă acesta nu a fost prezent la fixarea termenului), căruia i se vor
comunica atât copia de pe cererea de chemare în judecat ă, cât și copii de pe înscrisurile depuse de către
reclamant și se va pune în vedere să depună întâmpinare cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de
judecată.
Pentru urgentarea judecății, se poate încuviința chemarea pârâtului la interogatoriu, dacă
recla mantul a formulat o asemenea cerere, precum și alte probe solicitate de reclamant, sub rezerva
discutării contradictorii în ședința de judecată.
79
Efectele primirii cererii de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată, fiind acea formă de manifestar e a acțiunii civile prin care se
declanșează procesul civil, determină odată cu introducerea ei anumite efecte juridice atât pe planul
dreptului procesual, cât și pe cel al dreptului substanțial. Astfel:
a) cererea de chemare în judecată învestește instanț a cu judecarea pricinii la care se referă.
b) cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfășura judecata,
atât din punctul de vedere al părților (reclamant și pârât), cât și din punctul de vedere al obiectului
cererii (pret enția concretă). Instanța nu poate lărgi cadrul procesual prin introducerea din oficiu a altor
persoane în proces și nici nu poate schimba sau depăși obiectul cererii.
c) cererea de chemare în judecată constituie forma de exprimare a voinței reclamantului de a se
judeca la o anumită instanță, în acele cazuri în care, potrivit art. 12 C. proc. civ. el are alegerea între mai
multe instanțe deopotrivă de competențe (competența alternativă). Odată făcută alegerea, reclamantul
nu mai poate reveni asupra ei și p ârâtul nu poate cere declinarea competenței.
În anumite situații, deși cererea este strict personală și deci nu poate fi introdusă decât de
titularul dreptului la acțiune, ea poate fi transmisă moștenitorilor dacă a fost introdusă de titular înainte
de a d eceda.
d) cererea de chemare în judecată operează punerea în întârziere a pârâtului.
În cazul bunurilor reale imobiliare sau mixte, pârâtul în posesia imobilului este presupus a fi
posesor de rea -credință și, în cazul admiterii cererii reclamantului, va d atora fructele din momentul
introducerii cererii de chemare în judecată. În cazul cererilor care au ca obiect obligarea pârâtului la
predarea unui bun individual determinat, introducerea cererii face ca riscul pieirii ulterioare a bunului să
fie suportat d e către pârât. În cazul cererii în care reclamantul pretinde o sumă de bani, care anterior nu
era purtătoare de dobânzi, din momentul introducerii cererii vor începe să curgă dobânzile.
e) dreptul ce se urmărește a fi valorificat prin introducerea cererii de chemare în judecată
devine, din momentul sesizării instanței un drept litigios în înțelesul art. 1309 Cod civil.
f) introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe prescripția, chiar dacă instanța
judecătorească sesizată (sau alt organ de jurisdi cție) este necompetentă.
Efectul întreruptiv de prescripție este provizoriu, el urmând a se definitiva numai dacă, prin
hotărârea ce se va pronunța, cererea nu va fi respinsă, anulată, perimată ori dacă reclamantul nu renunță
la judecată.
Test de evaluar e
I. Teste grilă
1. Elementele esențiale ale cererii de chemare în judecată sunt:
a) numele părților, obiectul și semnătura;
b) numele, obiectul, motivarea în fapt și în drept;
c) numele, obiectul și probele de care înțelege reclamantul să se folosească în dovedirea cererii
de chemare în judecată.
2. Nulitatea pentru lipsa semnăturii cererii de chemare în judecată:
a) poate fi înlăturată numai în fața instanței de fond;
b) nu poate fi înlăturată, cererea va fi respinsă ca nesemnată;
c) poate fi înlăturat ă în tot cursul judecății.
3. Intâmpinarea :
a) se timbrează ;
b) va cuprinde excepțiile de procedură pe care le ridică pârâtul la cererea reclamantului,
b) se depune numai de partea ce are calitate de pârât în cauza dedusă judecății;
c) va cuprinde dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de cerere
4. Sarcina probei în întâmpinare revine :
a) pârâtului;
b) reclamantului;
80
c) tuturor părților din procesul civil.
5. In cazul în care cererea reconvențională nu este formulată în termen ul prevăzut de lege,
instanța:
a) respinge cererea ca tardivă;
b) dispune judecarea separată a cererii;
c) respinge cererea ca inadmisibilă.
II. Întrebări.
1. Când nu se socotește modificată cererea de chemare în judecată?
2. Până la ce moment se poate formula cerere reconvențională? Care este sancțiunea
nerespectării termenului pentru formularea cererii reconvenționale?
Răspunsuri.
I. Teste grilă.
2. c) ;
4. a)
II. Întrebări
1. Potrivit art. 132 alin 2 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată nu s e socotește modificată
atunci când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul ei, când reclamantul mărește sau micșorează
câtimea obiectului cererii, în cazul în care se cere valoarea obiectului pierdut sau pierit sau atunci când
se înlocuiește o cerer e în constatare printr -o cerere în realizarea dreptului sau, dimpotrivă, când cererea
în constatare poate fi primită
81
Modulul XIV.
FAZA JUDECĂȚII PROPRIU -ZISE LA PRIMA INSTANȚĂ
Unitatea de învățare:
1. Ședința de judecată
2. Prima zi de înfățișare
3. Încheierea de ședință
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Ședința de judecată
Judecata propriu -zisă începe la prima zi de înfățișare și durează până la închiderea dezbaterilor
pe fond.
Această fază este publică, orală și contradictorie. În această fază se întocmesc acte procesuale
specifice cum ar fi cereri de intervenție, citații, încheieri de ședință. În cadrul ei se administrează probe
și au loc dezbateri asupra fondului cauzei.
De obicei, acestă fază se desfășoară pe parcursul mai multor termene, dar, de principiu, este
posibilă și judecarea pricinii la un singur termen de judecată.
În procesul civil un moment foarte important este reprezentat de ședința de judecată.
Soluționarea litigului dintre părți și cercetarea acestuia se realizează în prezența și prin mijlocirea
instanței de judecată.
Forma specifică de activitate a instanțelor judecătorești o constituie dezbaterea cauzei civile în
cadrul ședinței de judecată.
Principiile de bază ale procesului civil, în mod s pecial cel al oralității și al publicității sunt
respectate cu precădere în ședința de judecată.
Pregătirea ședinței de judecată
Cererea de chemare în judecată și fixarea primului termen au ca rezultat întocmirea dosarului
cauzei.
Odată cu încheierea luc rărilor de înregistrare, pentru citarea părților, se trimite dosarul cauzei la
biroul de citații. După întemeierea și expedierea citațiilor, dosarul este păstrat în arhivă.
Grefierul de ședință va trece la scoaterea din arhivă a dosarelor cu cel puțin dou ă zile înaintea
termenului de judecată pentru pregătirea ședinței de judecată.
Grefierul de ședință va verifica modul de îndeplinire al procedurii în fiecare dosar, făcându -și
mențiunile necesare pentru a putea aduce la cunoștiința instanței starea în care se află cauza atunci când
aceasta va fi luată în dezbatere.
Dosarele vor fi înregistrate de grefierul de ședință după ce a fost verificată procedura, urmând a
întocmi lista proceselor ce urmează a fi dezbătute în acel termen de judecată.
Ca garanție pentr u realizarea principiilor publicității dezbaterilor și dreptului de apărare, se
întocmește și se afișează lista proceselor, astfel încât publicul să poată cunoaște pricinile care urmează
să se judece în ziua respectivă și părțile să poată cunoaște ordinea judecăților pentru a se putea prezenta
la judecarea cauzei lor. Pentru întocmirea listei proceselor se ține cont de natura și caracterul urgent al
acestora.
Pot fi declarate urgente contestațiile la executare, cererile privind încredințarea copiilor sau
cererea privind acordarea pensiei de întrținere.
Această ordine se poate schimba doar prin învoirea părților ale căror cauze sunt trecute înaintea
celor care cer a fi judecate peste rând (art. 125 alin. 3 C. proc. civ.). Amânarea pricinilor care nu se află
în stare de judecată poate fi făcută și de un judecător la începutul ședinței de judecată (art. 126 C. proc.
civ.) . Părțile care nu se prezintă, vor fi strigate la sfârșitul ședinței după care se va proceda la judecarea,
suspendarea sau amânarea cauzelor. Ca o violare la dreptul la apărare a părții care lipsește este luarea
peste rând a unei cauze în care nu sunt prezente toate părțile și această măsură este sancționabilă.
Conducerea ședinței de judecată
82
Prin lege îi este încredințată conducerea ședinței de judecată președintelui completului. Deși cu
aceleași drepturi, ceilalți membrii ai completului pot interveni în dezbateri numai prin intermediul
președintelui completului, ceea ce este valabil în apel și recurs unde completul este format din mai mulți
judecători.
Tot prin mijlocirea președintelui se pot pune întrebări martorilor sau experților de către părți,
însă acesta poate încuviința ca întrebările să fie puse direct (art.130 alin.1 C. proc. civ.). Aceeași soluție
se aplică și în cazul unui interogator iu luat uneia dintre părți (art. 219 alin.1 -2 C. proc. civ.).
Președintele poate dispune măsuri pentru păstrarea ordinii și solemnității ședinței, putând
înlătura persoanele care le tulbură.
Dacă printre aceste persoane se regăsește una din părți, înainte de închiderea dezbaterilor
aceasta – sub sancțiunea nulității – va fi chemată în sală și informată asupra faptelor probatorii și
declarațiilor celor ascultați în lipsa sa. În cazul în care pa rtea respectivă este reprezentată de un avocat
care rămâne în sală, nu se va mai proceda la rechemare.
Începerea dezbaterilor
Președintele deschide, suspendă și ridică ședința (art. 128 alin.1 C. proc. civ.). În deschiderea
fiecărui proces grefierul va ap ela părțile, va relata obiectul pricinii pe scurt, modul în care s -a îndeplinit
procedura de citare și stadiul judecății.
Dispozițiile privitoare la taxele de timbru precum și procedura de citare vor fi verificată
personal de către președinte.
Amânarea pro cesului se va putea dispune de către instanță în unul din următoarele cazuri:
– dacă procedura de citare nu este legal îndeplinită (art. 107);
– dacă ambele părți o cer, care însă poate fi încuviințată o singură dată în cursul procesului (art. 155
alin.1);
– pentru lipsă de apărare motivată temeinic (art. 156);
– pentru alte motive, dar în acest caz art. 155 alin. 3 obligă instanța să verifice dacă amânarea chiar
prin învoirea părților nu ascunde un abuz procesual, caz în care, fie se poate suspenda judecat a (art.
242 C. proc. civ.), fie se va trece la judecarea cauzei.
Dacă procedura de citare a fost îndeplinită corect iar părțile sunt prezente, se poate trece la
judecata cauzei (prezența părții în instanță acoperă viciul procedurii de citare, însă, partea nelegal citată
va putea cere amânarea).
Dacă partea adversă a fost legal citată și se prezintă o singură parte, judecata poate avea loc,
dezbaterile putându -se baza pe lucrările aflate la dosar și a susținerilor părții prezente, ținându -se cont și
de excep țiile procesuale și celelalte apărări formulate în scris de partea care lipsește (art.152).
În cazul în care părțile legal citate nu s -au prezentat, judecata va avea loc tot în baza actelor de
procedură aflate la dosar, însă, numai atunci când cel puțin un a dintre părți a cerut judecarea în lipsă
(dacă nici una din părți nu a vrut judecarea în lipsă, judecata va fi suspendată de către instanță; dosarul
va fi lăsat la sfârșitul ședinței, când va avea loc o a doua strigare a pricinii iar dacă părțile nu se pr ezintă
nici atunci, se va proceda la suspendarea judecății).
Încercarea de împăcare a părților
Judecătorul, înainte de purcederea în dezbateri, va încerca potrivit art.131, împăcarea părților,
iar dacă acest fapt se va petrece, vor fi consemnate condițiile împăcării în cuprinsul hotărârii.
Prin art. 137 alin.1 C. proc. civ. instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor
de procedură și de fond, care fac de prisos în totalitate sau în parte, cercetarea în fond a pricinii. Instanța
va put ea uni excepția cu fondul numai în cazul în care trebuiesc administrate probe pentru soluționarea
excepției, precum și pentru judecarea fondului.
Înainte de concluziile pe fond se vor administra probele propuse și încuviințate conform
regulilor prevăzute î n lege.
Dezbaterea unei pricini civile se poate realiza într -una sau mai multe ședințe de judecată, iar în
situația din urmă ultimul termen de judecată va fi consacrat dezbaterilor asupra fondului pretenției ce a
fost dedusă judecații.
Cuvântul părților se va da după ce la termenele anterioare sau chiar la acest ultim termen de
judecată s -a administrat întregul material probator și au fost purtate discuții parțiale în legătură cu
împrejurările de fapt și de drept.
Ordinea în care se dă cuvântul părților
83
Reclamantul își va susține pretențiile mai întâi, având primul cuvântul acordat de președinte,
urmând apărarea pârâtului (art. 128 alin. 2 C. proc. civ.).
Dacă pârâtul invocă o excepție procesuală, va avea întâietate pentru discutarea acesteia, urmând
reclam antul iar în situația unei coparticipări procesuale, reclamanții vor avea primii cuvântul.
În ceea ce privește terții introduși în proces, se va avea în vedere aceeași regulă. Procurorul va
avea primul cuvântul dacă el a introdus cererea, în celelalte cazu ri punând concluzii după părți.
Pentru a nu se ajunge la discuții fără legătură cu pricina, instanța va putea acorda cuvântul
părților de mai multe ori, dar cu multă atenție. Se poate limita în timp durata expunerilor (art.128 alin. 3
C. proc. civ.) însă c u prudență pentru a se respecta dreptul de apărare, iar dacă cuvântul se acordă în
replică și duplică, se va urmări ca pârâtul să aibă întotdeauna ultimul cuvânt.
Închiderea dezbaterilor
Sinteza desfășurării procesului este reprezentată de concluziile pe fond văzute de fiecare parte
în felul ei. Instanța se va retrage pentru deliberare și președintele va declara dezbaterile închise (art. 150
C. proc. civ.) atunci când instanța se va socoti lămurită. Părțile vor putea din proprie inițiativă sau la
cererea i nstanței, după închiderea dezbaterior, să depună concluzii scrise sau prescurtări semnate de ele
ale susținerilor lor verbale în conformitate cu art. 146 C. proc. civ. Art.156 alin. 2 C. proc. civ. prevede
că dacă instanța a refuzat amânarea judecății pent ru lipsa de apărare invocată de parte, va amâna
pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Repunerea pe rol
Se poate dispune repunerea cauzei pe rol dacă se constată de către instanță că au rămas
împrejurări de fapt sau de drept nelămurite (art. 151 C. proc. civ.) în perioada de timp rezervată
deliberării. După deliberare și pronunțarea hotărârii acest lucru devine imposibil.
Prin repunerea pe rol cauza este readusă în stadiul anterior judecării fondului și dezbaterile
judiciare vor fi reluate ca și când cauza nu a fost niciodată judecată în fond.
Instanța este obligată la citare părților pentru noul termen fixat (art.153 pct. 3 C. proc. civ.) dacă
s-a făcut repunerea pe rol.
2. Prima zi de înfățișare
Prima zi de înfățișare din cadrul dezbaterilo r judiciare prezintă o importanță deosebită.
"Este socotită ca prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii"
conform art.134 C. proc. civ.
Astfel, se cer a fi întrunite două condiții pentru identificarea primei zile de î nfățișare:
– părțile să fi fost legal citate;
– să poată pune concluzii.
Această primă zi de înfățișare nu trebuie confundată cu primul termen de judecată ,
reprezentând începutul fazei publice și contradictorii a procesului. Astfel, dacă la primul termen fixat
pentru judecată procedura nu este îndeplinită cu toate părțile, iar dacă, deși procedura este îndeplinită cu
toate părțile, dar din motive independente de voința părților, ele nu pot pune concluzii, nu ne găsim la
prima zi de înfățișare ci la primul termen de judecată. Numai când cele două condiții vor fi îndeplinite
cumulativ, prima zi de înfâțișare se va socoti a fi la termen. Importanța primei zile de înfățișare este
legată de efectuarea unei serii de acte procesuale menite a întregi cadrul inițial al procesului și de a
suplini anumite lipsuri semnalate până la acea dată.
Neefectuarea acestor acte la termenul care este socotit prima zi de înfățișare, atrage sancțiunea
decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini în restul judecății.
Astfel:
1. Pănă la prima zi de înfățișare reclamantul are dreptul să ceară instanței un nou termen pentru
întregirea sau modificarea acțiunii ori pentru a propune noi dovezi. În acest caz, judecata se amână, iar
cererea modificată se comunică pârâtului pentru ca aces ta să poată face o nouă întâmpinare (art. 132
alin.1 C. proc. civ.).
Conform alin. 2 al art. 132 C. proc. civ. cererea de chemare în judecată nu se socotește
modificată și nu se va da termen, luându -se act de declarațiile verbale ale reclamantului în înche ierea de
ședință, în următoarele patru cazuri:
– când se îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii;
– când se mărește sau se micșorează câtimea obiectului cererii (când este vorba numai de
modificarea valorică a sumei pretinse inițial și nu de schimbarea obiectivului acțiunii, nu sunt aplicabile
prevederile art. 132 alin. 1 C. proc. civ. ci prevederile alin. 2);
84
– când se cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;
– când se înlocuiește cererea de constatare printr -o cerere pentru realizarea dreptului sau
dimpotrivă, dacă cererea în constatare poate fi primită.
În consecință, spre deosebire de întregirea sau modificarea acțiunii, care poate avea loc numai
la prima zi de înfățișare, cererile la care se referă alin.2 din art.132 pot fi făcute în tot cursul judecății
până la închiderea dezbaterilor asupra fondului.
2. Tot până la prima zi de înfățișare, în cazul în care pârâtul a depus cererea reconvențională,
reclamantul are dreptul să ceară un nou termen pentru a depune întâmpinare (art. 132. al in.ultim C.
proc. civ.).
3. La prima zi de înfâțișare pârâtul, care nu a depus întâmpinare, va trebui să -și anunțe verbal
apărările de fond și excepțiile absolute de care înțelege să se servească în apărarea sa. Despre excepțiile
și mijloacele de apărare ale pârâtului arătate în prima zi de înfățișare se va face vorbire în încheierea de
ședință (art.118 alin.1 combinat cu art. 136 C. proc. civ.).
4. Chemarea în judecată a altor persoane (art. 57 alin. 2 C. proc. civ.), chemarea în garanție (art.
61 alin. 2 ), atunci când sunt făcute de către pârât, precum și arătarea titularului dreptului (art. 65 alin. 1
C. proc. civ.), trebuie făcute cel mai târziu până la prima zi de înfățișare.
Cererile privind introducerea terțelor persoane în proces făcute peste termenul legal, se
sancționează cu judecarea lor separat față de acțiunea principală (art. 135 C. proc. civ.).
Instanța judecătorească nu este îndreptățită să încuviințeze introducerea unei alte persoane în
cauză, dacă cererea respectivă nu a fost formulat ă la prima zi de înfățișare.
5. De asemenea, dovezile care n -au fost propuse cel mai târziu până la prima zi de înfățișare, nu
vor mai putea fi invocate în cursul dezbaterilor (art.138 C. proc. civ.).
3. Încheierea de ședință
Rezolvând diferitele problem e ce se ivesc în cursul dezbaterilor sau reținând activitatea
desfășurată de participanții la proces, instanța de judecată este obligată să consemneze tot ceea ce s -a
petrecut în timpul ședinței de judecată. Neîntocmirea încheierii de ședință constituie o nulitate
procesuală rezultând din încălcarea dispozițiilor art. 147 C. proc. civ.
În cursul ședinței de judecată, grefierul va consemna în caietul de note (care trebuie să fie
numerotat și sigilat), numărul dosarului, susținerile orale ale părților și ale procurorului, dacă este cazul,
măsurile dispuse de instanță, precum și toate celelalte aspecte ce rezultă din desfășurarea procesului.
În baza acestor note, după ce au fost vizate de președinte, grefierul va întocmi încheierea de
ședință în termen de 24 de ore de la încheierea ședinței. Încheierea de ședință se atașează la dosar.
Pentru fiecare termen de judecată se întocmește câte o încheiere, cu excepția situației în care în
ședința ce au avut loc dezbaterile se pronunță și hotărârea, deoarece aceasta din urmă va cuprinde și
ceea ce s -a petercut la acel termen, în partea introductivă, numită practicauă (art. 261 pct. 1 -4).
Dacă însă pronunțarea s -a terminat, practicaua instanței va cuprinde numai arătarea instanței și a
completului de judecată, celelal te mențiuni fiind cuprinse în încheierea de ședință de la acel termen,
care va face corp comun cu hotărârea.
În cazul în care pricina a fost dezbătută în fond și instanța s -a pronunțat în aceeași zi, activitatea
procesuală desfășurată în ședința de judecat ă se va consuma în preambulul hotărârii care rezolvă
definitiv litigiul, dezinvestind instanța.
Prin urmare, spre deosebire de hotărârile judecătorești care rezolvă definitv cauzele judecate în
fond, dezînvestind instanța, încheierea de ședință este actul procesual întocmit de instanța de judecată
după fiecare ședință, în care se consemnează cele petrecute în cursul dezbaterilor și se iau măsuri în
vederea soluționării definitive a cauzei.
Încheierea de ședință este practic un proces -verbal al celor petrecu te în ședință, permițând, prin
faptul că se întocmește la fiecare termen, să se urmărească evoluția procesului.
Din punct de vedere al conținutului, încheierea de ședință este calificată ca fiind "în mic o
hotărâre", ea trebuind să cuprindă toate cele trei părți ale unei hotărâri, respectiv:
– practicaua, în care se trece constituirea instanței, ce părți au fost prezente, concluziile puse de
către părți și procuror, dacă este cazul, precum și probele ce au fost administrate;
– motivele sau considerentele pe ntru care s -a luat o anumită dispoziție sau care au justificat
rezolvarea unei excepții;
– măsurile adoptate.
Încheierile se clasifică în: încheieri preparatorii și încheieri interlocutorii.
85
Prin încheieri preparatorii instanța ia măsuri pentru cercetarea și soluționarea cauzei fără a
anticipa asupra fondului cauzei. Caracteristic este că aceste măsuri pe de o parte, nu rezolvă aspecte
legate de fondul cauzei și, pe de altă parte, că nu au caracter de autoritate de lucr u judecat, adică nu
leagă și nu obligă instanța și părțile cu măsurile adoptate, putându -se reveni asupra lor (de exemplu, o
conexare dispusă prin încheiere preparatorie poate fi urmată de o disjungere).
Astfel de încheieri se atacă numai odată cu fondul, cu excepția celor care întrepătrund cursul
procesului (încheieri de suspendare) care se atacă cu recurs separat.
Prin încheierile interlocutorii instanța rezolvă fondul unor împrejurări de fapt sau de drept prin
măsuri ce lasă să se întrezărească soluția f inală.
Încheierile interlocutorii prezintă două trăsături inverse încheierilor preparatorii: ele prejudecă
procesul și au autoritate de lucru judecat. Aceste încheieri poartă asupra unor aspecte dezbătute în
contradictoriu de părți și pe care instanța le s oluționează, rezolvând astfel o parte din pricină, urmând ca
restul aspectelor procesului să se rezolve prin hotărâre și în consecință cu măsurile adoptate prin
încheierea interlocutorie. Acestea devfin obligatorii pentru instanță și pentru părți și nu se mai poate
reveni asupra lor, având așadar autoritate de lucru judecat.
Totuși, în condiții speciale, anumite încheieri interlocutorii se pot completa ulterior în temeiul
unor elemente noi.
Încheierile interlocutorii se comunică părților după regulile de dr ept comun și și atacă separat
de hotărârea de fond și în același termen ca aceasta.
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Președintele completului de judecată:
a) deschide ședința de judecată;
b) ridică ședința de judecată;
c) suspendă ședința de judecată numai pentru motive temeinice.
2. Ordinea în care se dă cuvântul pe fond părților în cursul dezbaterilor este următoarea:
a) pârâtul, reclamntul;
b) reclamantul, prârâtul, chematul în garanție de către pârât;
c) procurorul, pârâtul, reclamntul.
3. Prima zi de înfățișare este:
a) primul termen de judecată;
b) termenul la care părțile pot pune concluzii;
c) termenul la care părțile, legal citate, pot pune concluzii.
4. La prima zi de înfățișare reclamantul:
a) poate cere instanței de judecată un termen pentru întregire și modificarea cererii de chemare
în judeactă;
b) poate cere un termen pentru a depune întâmpinare și dovezile în apărare în situația în care
pârâtul formulează cerere reconvențională;
c) poate propune probe noi în situația prevăzuta la liera a).
5. Incheierile preparatorii:
a) nu leagă insatnța, aceasta putând reveni oricând in cursul procesului asupra măsurii luate
printr -o astfel de încheiere;
b) se atacă numai odată cu fondul;
c) leagă instanța, neputând reveni asupra a ceea ce a decis.
II. Întrebări.
86
1. Este corectă soluția instanței de a soluționa cauza la primul termen de judecată deși pârâta a
solicitat termen pentru pregătirea apărării, întrucât apărătorul pârâtei era plecat pentru 10 zile la o
conferință, instanța considerând acest termen prima zi de înfățișare? Motivați răspunsul.
2. Ce sunt încheierile interlocutorii și ce particularități prezintă?
Răspunsuri.
I. Teste grilă.
1. a); b); c);
4. a); b); c).
II. Întrebări
1. Este greșită o astfel de soluție a primei insatnțe deoarece există o cererea de amânare pentru
lipsă de apărare temeinic motivată, astfel încât una din părți, deși legal citată, nu putea pune concluzii,
nesocotindu -se astfel dreptul să la apărare. Conform art. 134. C.proc.civ., prima zi de înfățișare este
aceea când părțile legal citate pot pune concluzii.
87
Modulul XV.
INCIDENTELE ȘI ACTELE DE DISPOZIȚIE ALE PĂRȚILOR
Unitatea de învățare:
1. Incidente care întârzie judecata
2. Actele de dispoziție ale părții prin care se pune capăt judecății
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, Bucureșt i, 2007
1. Incidente care întârzie judecata
2.1. Suspendarea procesului
Definiția și felurile suspendării
Prin suspendare se înțelege oprirea cursului judecății datorită apariției unor împrejurări voite de
părți, care nu mai stăruie în soluționarea pricinii, ori independente de voința lor.
Cazurile generale de suspendare a judecății sunt reglementate de art. 242 -244 C. proc. civ., dar
sunt și cazuri de suspendare prevăzute în alte articole din Codul de procedură civilă sau în alte acte
normative.
Toate aceste cazuri pot fi clasificate, în funcție de natura împrejurării care a determinat
suspendarea în:
– cazuri de suspendare voluntară;
– cazuri de suspendare legală:
– de drept;
– judecătorească(facultativă).
Suspendarea voluntară
Suspendarea voluntar ă intervine datorită manifestării de voință a părților, expusă sau tacită.
Art. 242 C. proc. civ. prevede două cazuri de suspendare voluntară:
– când amândouă părțile o cer;
– dacă nici una din părți nu se înfățișează la strigarea pricinii, deși au fost le gal citate și nici nu
s-a cerut, de către cel puțin una dintre părți, judecata în lipsă.
Primul caz de suspendare voluntară este o aplicare a dreptului părților de a dispune de obiectul
procesului, de soarta acestuia. Al doilea caz de suspendare voluntară rezultă din voința tacită a părților
de a nu mai continua judecata, dedusă din împrejurarea că nici una dintre ele nu se prezintă la termenul
de judecată.
Dacă se prezintă o parte, instanța va trece la judecată (art. 152).
De asemenea, instanța este obliga tă să treacă la judecata pricinii, chiar dacă părțile nu se prezintă,
în cazul în care cel puțin una dintre părți a cerut judecata în lipsă.
Deși art. 242 C. proc. civ. prevede că judecata în lipsă trebuie cerută în scris, se apreciază că o
asemenea cerere poate fi făcută și oral în cursul instanței, la oricare din termenele de judecată, luându -se
act de aceasta în încheierea de ședință.
Norma juridică din art. 242 pct. 2 este imperativă, astfel încât, dacă sunt întrunite cerințele acestui
text, instanța es te obligată să suspende judecata, fără a mai efectua vreun alt act de procedură (deci, în
situația în care cererea de chemare în judecată nu este legal timbrată, iar părțile, deși legal citate, nu se
prezintă și nici nu au vrut judecarea în lipsă, nu se va anula cererea ca netimbrată, ci se va dispune
suspendarea judecății).
În cazul suspendării voluntare, judecata reîncepe prin cererea de redeschidere făcută de una din
părți (art. 245 pct. 1), urmând a se plăti și 50% din taxa de timbru care s -a plătit pen tru cererea a cărei
judecată s -a suspendat, instanța neputând repune din oficiu cauza pe rol și să rezolve în fond procesul.
Suspendarea legală de drept
Suspendarea legală intervine de drept sau este lăsată la aprecierea instanței judecătorești.
Suspendare a legală de drept este aceea prin care instanța de judecată este obligată să o pronunțe
ori de câte ori constată ivirea unui caz anume prevăzut de lege.
88
Potrivit art. 243 C. proc. civ. judecata se suspendă de drept:
1) prin moartea uneia dintre părți
Art. 243 alin. 1 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care partea cu care s -a legat în mod legal
procesul, a decedat ulterior introducerii acțiunii.
Hotărârea pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 243 este nulă.
Suspendarea procesului se face numai dacă moștenitorii nu sunt cunoscuți, altminteri se dispune
citarea lor. Partea interesată poate solicita doar un termen pentru introducerea în cauză a moștenitorilor.
Instanța nu poate trece la judecarea cauzei odată ce a fost încunoștințată de moartea uneia di n
părți, urmând să fie introduși moștenitorii sau să se numească un curator special care să prezinte pe
moștenitori până la introducerea lor în proces.
Morții persoanei fizice îi corespunde dizolvarea persoanei juridice, precum și reorganizarea ei
prin com asare sau divizare totală.
2) prin punerea sub interdicție sau sub curatelă a uneia din părți
Până la numirea tutorelui sau a curatorului, persoana pusă sub interdicție (sau sub curatelă) prin
hotărâre judecătorească definitivă pierzând capacitatea de exer cițiu, nu mai poate sta personal în proces.
Ea va fi reprezentată și, de aceea, procesul se suspendă până la numirea tutorelui sau a curatorului.
3) prin moartea mandatarului uneia din părți
Aceasta are loc în cazul în care a intervenit cu mai puțin de 15 zile înainte de termenul de
judecată.
Legea presupune că într -un interval atât de scurt partea nu a avut timp să numească un alt
mandatar, ba chiar poate să nu fi aflat de deces.
4) prin încetarea funcției tutorelui sau curatorului
În cazul în care o perso ană lipsită de capacitate de exercițiu (de exemplu, cel pus sub interdicție),
din acel moment ea urmează a figura personal în proces. În acest scop procesul se va suspenda pentru ca
partea să fie citată personal pentru termenele de judecată următoare.
Tot astfel, în cazul minorului la împlinirea vârstei de 14 ani, suspendarea judecății operează până
la introducerea în proces a minorului care de la împlinirea acestei vârste, dobândește o capacitate de
exercițiu restrânsă, și va sta în proces personal, asista t fiind de cel chemat de lege a -i încuviința actele.
5) prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului asupra reclamantului, în
temeiul unei hotărâri irevocabile
Alături de cauzele prevăzute de art. 243 C. proc. civ., suspendarea de drept mai intervine în
situațiile următoare:
– art. 1551 C. proc. civ. arată că instanța poate suspenda judecata atunci când constată că
desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea unor
obligații prevăzute de lege sau stabilite în cursul judecății;
– art. 21 C. proc. civ. dispune că instanța înaintea căreia s -a ivit conflictul de competență va
suspenda din oficiu orice altă procedură și va înainta dosarul instanței în drept să hotărască asupra
conflictului; suspendarea va dăinui până la rezolvarea conflictului de competență;
– art. 31 alin. 3 C. proc. civ. prevede că în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face nici un
act de procedură, ceea ce echivalează cu o suspendare de drept a procesului în ca re a fost invocată
excepția de recuzare; suspendarea durează până la rezolvarea cererii;
– art. 155 alin. 2 C. proc. civ. arată că după o amânare a judecății în temeiul învoielii părților, dacă
acestea nu stăruie, judecata va fi suspendată și nu va fi rede schisă decât după plata sumelor prevăzute de
legea timbrului pentru redeschiderea pricinilor;
– art. 19 alin. 2 C. proc. pen. consacrând regula "penalul ține în loc civilul", dispune că judecata în
fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea defin itivă a cauzei penale.
Suspendarea legală facultativă
Suspendarea legală facultativă sau judecătorească este lăsată la aprecierea instanței.
Conform art. 244 C. proc. civ. instanța poate suspenda judecata:
– când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existența sau inexistența unui drept ce
formează obiectul altei judecăți.
Textul se referă la existența unor chestiuni prejudiciale, a căror soluționare ar putea avea o
înrâurire hotărâtoare asupra rezolvării cauzei.
– când s -a început urmărirea penală pentru o infracțiune, care ar avea o înrâurire hotărâtoare
asupra hotărârii ce urmează să se dea. Suspendarea nu se poate dispune pe baza unor simple ipoteze sau
89
afirmații imprecise, ci trebuie să se învedereze instanței că s-a început urmărirea penală pentru o
infracțiune și în ce măsură constatarea acesteia ar influența hotărârea civilă.
Alineatul final al acestui articol dispune că suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată
în pricina care a motivat suspendar ea a devenit irevocabilă (nesusceptibilă de recurs).
Cazurile de suspendare a judecății lăsate la aprecierea instanței sunt limitativ prevăzute de lege,
alte împrejurări decât cele stabilite de lege nefiind de natură să justifice suspendarea judecății.
Celor două cazuri prevăzute de art. 244 C. proc. civ. li se mai adaugă încă două:
– art. 40 C. proc. civ., prevede că, în cazul în care s -a formulat o cerere de strămutare, președintele
poate să ordone, fără citarea părților, suspendarea judecății pricinii, c omunicând de urgență această
măsură instanței vizate cu cererea a cărei strămutare s -a solicitat; suspendarea va dura până la
soluționarea cererii de strămutare;
– art. 23 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 dispune că "pe perioada soluționării excepției de
neco nstituționalitate udecarea cauzei se suspendă"; suspendarea va dura până la rămânerea definitivă a
deciziei pronunțate de Curtea Constituțională cu privire la excepția de neconstituționalitate respectivă.
Alte cazuri speciale de suspendare se întâlnesc în cazul cererilor de strămutare a pricinilor, a
conflictelor de competență, a excepțiilor de neconstituționalitate. De asemenea, judecătorul poate
suspenda judecarea cererii de chemare în judecată care cuprinde lipsuri ori deficiențe, până la
complinirea, re spectiv rezolvarea acestora.
Constatarea suspendării
Suspendarea judecății, indiferent de felul ei (voluntară de drept sau facultativă), se dispune printr –
o încheiere, prin care instanța constată existența împrejurării care a condus la această măsură.
Încheierea poate fi atacată separat, cu recurs, cu excepția celor pronunțate în recurs.
Recursul se poate declara cât timp durează suspenadrea. De asemenea, recursul poate fi declarat
atât împotriva încheierii prin care s -a dispus suspendarea, cât și împotriva încheierii prin care s -a respins
cererea de repunere pe rol a cauzei.
Efectele suspendării
Un prim efect al suspendării este faptul că pe timpul cât durează suspendarea, pricina rămâne în
nelucrare. Aceasta înseamnă că atâta timp cât mersul judecății es te oprit, în cauză nu se mai poate
efectua, sub pedeapsa nulității, nici un act de procedură.
Suspendarea oprește mersul procesului pentru toate părțile, indiferent de calitatea pe care o au.
În consecință, în cazul indivizibilității procesuale ca rezultat al conexării, coparticipării sau
intervenției terțelor persoane, intervenirea unei cauze de suspendare în privința oricăreia dintre
participanții la proces produce un efect general, în sensul că suspendarea judecății este totală, deoarece
procesul este un tot, în care urmează a se pronunța o singură hotărâre față de toate părțile.
Dacă suspendarea s -a produs ca rezultat al voinței părților (suspendarea voluntară), data
suspendării constituie punctul de plecare al termenului de perimare. În celelalte cazuri , cursul perimării
este suspendat pe perioade diferite, potrivit distincțiilor prevăzute de art. 250 C. proc. civ.
Încetarea suspendării
În cazul dispariției împrejurării care a produs suspendarea, procesul își reia cursul, deci judecata
se redeschide.
Încetarea suspendării are loc în mod diferit, în funcție de felul suspendării:
– în cazul suspendării voluntare, prin cererea de redechidere a procesului, formulată de partea
interesată (cererea poate fi făcută înăuntrul termenului de perimare și se timbrează cu 50% din taxa
datorată pentru judecarea cererii ce a format obiectul suspendării);
– în cazul suspendării de drept, prin cererea făcută de partea interesată, în care trebuie menționate
persoanele ce vor fi introduse în cauză (moștenitorii părții decedat e, tutorele sau curatorul părții pusă
sub interdicție, noul mandatar, judecătorul sindic);
– în cazul suspendării facultative procesul se poate relua numai după ce hotărârea pronunțată în
pricina care a determinat suspendarea a devenit invocabilă (însă, în cazul prevăzut de art. 244 pct. 2 nu
intervine întotdeauna o hotărâre judecătorească, procurorul putând dispune clasarea, scoaterea de sub
urmărire penală sau încetarea acesteia, situații în care suspendarea va înceta la data definitivării soluției
procur orului).
Procedura redeschiderii
În cererea pentru redeschiderea judecății se va arăta numărul dosarului, data și cauza suspendării,
elemente cu privire la dispariția motivului de suspendare, solicitarea repunerii pe rol a cauzei; se va
90
menționa și domic iliul la care partea adversă urmează a fi citată, deoarece în timpul suspendării s -ar
putea ca aceasta să -și fi schimbat domiciliul.
Cererile pentru repunerile pe rol a cauzelor a căror judecare s -a suspendat datorită părților se
taxează cu 50% din taxa d e timbru datorată pentru cererea a cărei judecată a fost suspendată.
Instanța va fixa termenul și va cita părțile (părții care s -a prezentat cu cererea de repunere pe rol i
se poate da termen în cunoștință), deoarece, termenul dat în cunoștință anterior s uspendării nu mai
produce efecte.
2.2. Perimarea procesului
Definiția perimării
Judecarea pricinilor civile nu este limitată în timp. Cu toate acestea, trecerea timpului prezintă
pentru dezbaterile judiciare o importanță deosebită, de îndeplinirea în termen a actelor procesuale
depinzând buna desfășurare a activității judiciare.
Judecata odată începută, trebuie privită cu toată seriozitatea, părțile neputând lăsa procesul în
părăsire fără nici o consecință pentru inactivitatea lor. Dacă partea lasă procesul în nelucrare, legea
dispune că el va fi perimat după trecerea unui anumit int erval de timp.
Privită într -o accepțiune mai largă, perimarea este o cauză de stingere a unui act procesual care
nu s-a îndeplinit sau nu s -a urmărit în termenul prevăzut de lege.
Într-o accepțiune mai restrânsă, perimarea este o sancțiune procesuală ca re constă în stingerea
procesului în faza în care se găsește (acțiune, cale de atac, executare silită) și care se bazează pe
prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în
judecată.
Condițiile î n care operează perimarea
Potrivit art. 248 alin. l C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs,
revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva
incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.
Rezultă că perimarea este o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în
etapa judecății în prima instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, privind atât cererile referitoare
la drepturi prescriptibile cât și cele referitoare la drepturi imprescriptibile.
Pentru a interveni perimarea este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se
datorează culpei părții. Aceasta este o chestiune de fapt ce trebuie dovedită.
Dacă pricina a rămas în nelucrare fără ca partea să aibă vreo vină, atunci perimarea nu operează.
Art. 248 C. proc. civ., arată trei situații în care partea nu se socotește de vină:
1) când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
2) dacă, fără vina părții, cererea nu a ajuns încă la instanța, competentă să o judece.
3) când, fără vina părții, cererii nu i se poate fixa termen de judecată.
Termenul de perimare este de un an în materie civilă și de șase luni în materie comercială. El se
calculează potrivit prevederilor art. 101 alin. 3 C. proc. civ., deci se sfârșește în ziua anului sau lunii
corespunzătoare zilei de plecare.
Legea nu stabilește expres momentul de la care începe să curgă termenul de perimare, dar în
literatura de specialita te se arată că acesta începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în
cauză, act ce nu a mai fost urmat, din vina părții, de actele ce trebuiau să -i urmeze în mod firesc, pricina
rămânând astfel în nelucrare.
Pot constitui momente de la car e începe să curgă termenul de perimare:
– încheierea prin care s -a dispus suspendarea cauzei în temeiul învoielii părților sau pentru lipsa
acestora, ori dacă părțile nu stăruiesc în judecată după o amânare cerută de ele;
– data rămânerii definitive a hotă rârii pronunțate în pricina ce a determinat suspendarea judecății
pentru unul din cele două cazuri prevăzute de art. 244 C. proc. civ. (din acest moment partea are
îndatorirea de a stărui în continuarea judecății ce fusese suspendată).
Fiind un termen procedural legal, termenul de perimare ar trebui să curgă continuu, fără
posibilitatea de întrerupere sau suspendare. Legea însă derogă de la această regulă, prevăzând că
termenul de perimare poate fi întrerupt sau suspendat.
Întreruperea perimării
Potrivit art. 249 C. proc. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut
în vederea judecării pricinii. De exemplu, cererea de redeschidere a judecății după suspendarea ei,
nu însă și citarea exclusivă a reclamantului pentru a prec iza dacă mai stăruie sau nu în cererea introdusă.
91
În cazul coparticipării procesuale, actul de procedură întrerupător de perimare al unuia folosește
și celorlalți (art. 251 C. proc. civ. care constituie o derogare de la principiul independenței procesuale a
coparticipanților, înscris în art. 48 alin. 1 C. proc. civ.).
Dacă după îndeplinirea unui act de întrerupere, pricina rămâne din nou în nelucrare din vina
părții, va începe să curgă un nou termen de perimare, timpul ce a curs înaintea întreruperii nein trând în
calculul noului termen.
Suspendarea perimării
Suspendarea termenului de perimare are loc în următoarele cazuri prevăzute de art. 250 C. proc.
civ.:
– când operează o cauză de suspendare facultativă a judecății, prevăzută de art. 244 (cursul
perimării este suspendat cât timp dăinuiește suspendarea facultativă a judecății, deci până la
definitivarea hotărârii în pricina ce a determinat suspendarea sau până la definitivarea soluției
procurorului);
– în cazurile de suspendare de drept a judecății, p revăzute de art. 243, cursul perimării este
suspendat timp de trei luni de la data faptelor ce au determinat suspendarea judecății, dar numai dacă
aceste fapte s -au petrecut în cele din urmă șase luni ale termenului de perimare;
– când partea este împiedic ată dintr -o împrejurare mai presus de voința sa (cursul perimării este
suspendat pe întreaga perioadă cât durează acea împiedicare).
În toate cazurile de suspendare a termenului de perimare, după încetarea împrejurărilor ce au
determinat suspendarea, cursu l perimării va continua de la punctul la care s -a oprit, incluzându -se și
timpul curs înaintea suspendării.
Procedura perimării
Potrivit art. 248 alin. l C. proc. civ. perimarea operează de drept, adică prin simpla împlinire a
termenului de perimare. Este însă, necesar ca perimarea să fie constatată printr -o hotărâre
judecătorească, prin care să se declare stins procesul în faza în care se găsește, deoarece trebuie
verificat, în contradictoriu, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru ca sancțiunea să operez e.
Instanța va verifica următoarele aspecte:
– cererea să fi rămas în nelucrare un an în materie civilă și șase luni în materie comercială;
– rămânerea în nelucrare să se datoreze culpei părții;
– să nu fi intervenit o cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare;
– să nu existe o cauză de stingere a procesului prevăzută de o normă specială (de exemplu, art.
618 C. proc. civ. care prevede stingerea procesului de divorț dacă părțile s -au împăcat, reprezintă o
normă specială față de art. 248, astfel încât se aplică norma din materia divorțului).
Constatarea perimării se face în urma repunerii procesului pe rol din oficiu sau la cererea părții
interesate, ori a invocării excepției de perimare. Instanța, din oficiu, poate repune cauza pe rol pe ntru a
constata perimarea. Cererea de constatare a perimării mai poate fi făcută, alături de partea interesata
(pârât, intimat etc.), de către procuror.
Excepția de perimare este o excepție de procedură, absolută și peremptorie. Ea poate fi invocată
de partea interesată, procuror sau instanța din oficiu, oricând în cursul judecății.
Totuși, art. 252 alin. 3 C. proc. civ. dispune că perimarea cererii de chemare în judecată nu poate
fi ridicată pentru prima dată în instanța de apel. Textul trebuie interpre tat în sensul că dacă excepția de
perimare nu a fost invocată în fața primei instanțe, sancțiunea se acoperă. Dacă însă, prima instanță a
respins cererea de perimare și a trecut la judecarea fondului, atunci instanța de apel poate constata
perimarea (un ar gument în sprijinul acestei interpretări îl constituie și faptul că art. 253 alin. 1 teza
finală din C. proc. civ. prevede că încheierea de respingere a excepției de perimare poate fi atacată
numai o dată cu fondul).
Când procesul a fost repus pe rol pentr u constatarea perimării, trebuie să aibă loc o dezbatere
contradictorie, iar în acest scop părțile vor fi citate fără a fi necesar să se menționeze în citație faptul că
se va discuta acest incident de procedură.
Pentru termenul fixat, președintele instanțe i va dispune și întocmirea, de către grefier, a unei dări
de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
Pentru judecarea cererii de perimare, care este un incident procedural în raport cu cererea
principală, instanța va avea aceeași compun ere ca și pentru judecarea cererii a cărei perimare se
constată. Cu privire la cererea de perimare, instanța se pronunță printr -o hotărâre, care este supusă
recursului, însă, termenul de recurs de 5 zile, curge de la pronunțare (art. 252 alin. 2 C. proc. c iv.).
92
În cazul în care instanța constată că perimarea nu a operat în cauză, se va pronunța o încheiere,
care va putea fi atacată numai odată cu fondul, iar numai în cazul în care se admite cererea de perimare
se va pronunța o hotărâre.
Hotărârea referitoa re la perimarea recursului nu poate fi atacată cu recurs.
În cazul în care perimarea este invocată pe calea excepției (deci când este termen pentru
judecarea pricinii, deși termenul de perimare a expirat), instanța va pronunța o hotărâre în situația în
care admite excepția de perimare sau o încheiere interlocutorie dacă respinge excepția.
Hotărârea cu privire la cererea de perimare sau la excepția de perimare va putea fi atacată și pe
calea contestației în anulare, în condițiile prevăzute de art. 317 C. pr oc. civ. dar, nefiind o hotărâre de
fond, nu este susceptibilă de revizuire.
Efectele perimării
Principalul efect al perimării constă în stingerea procesului împreună cu actele de procedură,
părțile fiind repuse în situația anterioară introducerii cererii care s -a perimat.
Dacă s -a constatat perimarea cererii de chemare în judecată, efectul acesteia de a întrerupe
prescripția extinctivă nu se mai produce (art. 16 alin. final din Decretul nr. 167/1958 și art. 1868 C.
civ.).
În cazul în care dreptul de a obți ne condamnarea pârâtului nu s -a prescris, o nouă cerere de
chemare în judecată este admisibilă, deoarece perimarea nu afectează dreptul subiectiv civil și nici
dreptul la acțiune.
Într-o nouă cerere de chemare în judecată părțile pot folosi dovezile admini strate în cursul
judecării cererii perimate, dacă instanța consideră că nu este necesară refacerea lor (art. 254 alin. 2 C.
proc. civ.).
Sancțiunea perimării lipsește actele de procedură de efectele lor în ceea ce privește funcția
procedurală a acestora, dar, dacă aceste acte cuprind manifestări de voință, declarații sau contestări de
fapt, ele își vor produce efectele (de exemplu, o cerere perimată poate constitui o recunoaștere
extrajudiciară, un început de dovadă scrisă etc.).
2. Actele de dispoziție a le părții prin care se pune capăt judecății
Actele de dispoziție ale părților în procesul civil sunt:
– renunțarea reclamantului la judecată sau la însuși dreptul pretins (desistarea);
– recunoașterea de către pârât a pretențiilor reclamantului și aderarea de către partea care a pierdut
procesul la hotărârea pronunțată împotriva sa (achiesarea);
– înțelegerea ambelor părți de a curma procesul început (tranzacția).
2.1. Desistarea
În conformitate cu principiul disponibilității legea procesuală civilă dă posibilitatea reclamantului
de a pune capăt procesului civil început, în orice fază s -ar găsi, prin renunțarea la judecăți sau la dreptul
pretins.
a)Renunțarea la judecată
Renunțarea la judecată este actul procesual prin care reclamantul se desistează de judecata
începută (pârâtul va putea să renunțe la judecată numai în cazul în care are și el calitatea de reclamant,
adică în cazul în care a făcut o cerere reconvențională). În consecință, dreptul pretins rămânând neatins,
el poate începe o nouă judecată în vederea apărării sau valorificării aceluiași drept, cu condiția ca între
timp să nu fi operat prescripția.
Condițiile și caracterele renunțării la judecată
Renunțarea la judecată fiind un act de dispoziție, se cere ca reclamantul să aibă în momentul
renun țării capacitatea de a dispune, adică să aibă capacitate de exercițiu. În cazul în care renunțarea se
face prin mandatar, potrivit art. 69 alin. 1 C. proc. civ., reclamantul trebuie să -i dea o procură specială
în acest sens.
Renunțarea la judecată făcută d e reprezentanții și ocrotitorii legali ai persoanelor incapabile ori cu
capacitate restrânsă, atunci când acestea au în proces calitatea de reclamanți, trebuie să fie încuviințați
de autoritatea tutelară.
Renunțarea la judecată este individuală. În cazul c oparticipării procesuale active, renunțarea la
judecată a unuia dintre reclamanți nu produce nici un efect față de ceilalți reclamanți care doresc să
continuie procesul. În cazul coparticipării procesuale pasive, renunțarea reclamantului la judecata
93
începu tă numai față de unul dintre pârâți, nu produce nici un efect față de ceilalți pârâți cu care urmează
să se judece în continuare.
Renunțarea la judecată este un act unilateral. Aceasta nu înseamnă că pârâtul nu este ținut să -și
manifeste și el voința în se nsul acceptării renunțării reclamantului. Potrivit art. 246 alin. 3 C. proc. civ.
"dacă renunțarea s -a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanța, la cererea
pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli".
Când părțile au intrat în d ezbaterea fondului (acest moment începe o dată cu admiterea probelor)
renunțarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părți. Dacă pârâtul are suficiente motive să
creadă că acțiunea reclamantului va fi respinsă, el are deplină facultate să se opun ă renunțării făcute de
reclamant și să ceară continuarea judecății asupra fondului cauzei. Numai în procesul de divorț pârâtul
nu se poate opune la renunțarea reclamantului la proces.
Renunțarea la judecată poate fi făcută oricând în cursul judecății fie v erbal în ședință, fie prin
cerere scrisă (art. 246 alin. 1). Asupra declarației de renunțare la judecată instanța urmează a se
pronunța printr -o încheiere fără nici o motivare, deoarece instanța prin încheiere ia act de voința
reclamantului de a se desista de la judecata începută. Această încheiere nu este susceptibilă de a fi
atacată cu apel (art. 246 alin. 2 C. proc. civ.).
Încheierea prin care s -a luat act de voința reclamantului de a se desista de la judecata începută
pune capăt procesului prin închider ea dosarului.
Prin încheierea dosarului, părțile sunt puse în situația anterioară introducerii acțiunii, cu toate
efectele ce decurg din acest fapt. Efectele renunțării la judecată fiind numai de ordin procesual,
reclamantul va putea începe o noua judecată , întrucât fondul dreptului rămâne neatins.
b)Renunțarea la dreptul pretins
Renunțarea la drept este actul procesual prin care reclamantul renunță la însuși dreptul pretins în
judecată. În consecință, renunțând de a mai avea vreo pretenție împotriva pârâtu lui, reclamantul pierde
și facultatea de a se mai adresa instanței cu o nouă cerere în vederea valorificării dreptului asupra căruia
a renunțat.
Ținând seama de consecințele grave ale renunțării de la dreptul pretins, manifestarea de voință a
reclamantului în acest sens trebuie făcută numai cu respectarea unor anumite condiții și forme:
Principala condiție cerută pentru a putea renunța la dreptul pretins este condiția capacității.
Persoanele care nu au capacitate de exercițiu, precum și cele ce acționează în numele altuia, nu pot
renunța la dreptul pretins în judecată (într -o acțiune pentru stabilirea paternității și întreținere, mama
reclamantă nu se poate desista personal de la un drept care aparține minorului și pe care l -a pretins în
numele acestuia).
O altă condiție ce trebuie îndeplinită atunci când se renunță la dreptul pretins sau la acțiune este
exprimarea liberă a consimțământului reclamantului în acest sens. Dacă actul renunțării nu este expresia
voinței libere a reclamantului, nu -și va produce ef ectele (când retragerea unei acțiuni este rezultatul unei
erori materiale, partea poate interveni asupra ei; instanța este obligată să verifice situația deoarece astfel
hotărârea ramâne contrară adevăratului obiectiv).
Și renunțarea la dreptul pretins ca ș i renunțarea la judecată este un act unilateral. Pentru
efectuarea acestui act nu se cere consimțământul pârâtului. Art. 247 alin. 2 C. proc. civ. prevede că
renunțarea se poate face și fără învoirea celeilalte părți. De altfel, pârâtul nu ar avea nici un interes să se
opună, întrucât reclamantul renunțând la însuși dreptul pretins, pârâtul nu se mai vede amenințat de o
noua judecată.
Prin renunțarea la dreptul pretins, reclamantul nu trebuie să urmărească scopuri ilicite, să eludeze
legea ori să prejudicie ze interesele statului.
În ceea ce privește forma în care se poate face renunțarea la dreptul pretins, în art. 247 alin. 3 C.
proc. civ., se face precizarea că aceasta se poate face în ședință sau prin înscris autentic.
Renunțarea la dreptul pretins poate fi făcută oricând în fața primei instanțe și chiar direct, în fata
instanței de apel.
Când renunțarea se face în fața primei instanțe, aceasta ia act de manifestarea de voință a
reclamantului de a nu mai avea nici o pretenție împotriva pârâtului, pronunțâ nd o hotărâre, prin care
respinge acțiunea reclamantului în fond. Totodată instanța va hotărî și asupra cheltuielilor de judecată,
care vor fi suportate de reclamant. Hotărârea pronunțată nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel (art.
247 alin. 1 și 4 C. proc. civ.).
94
Când renunțarea se face în fața instanței de apel, hotărârea primei instanțe va fi anulată în total
sau în parte, în măsura renunțării (art. 247 alin. 5 C. proc. civ.).
Renunțarea la dreptul pretins stinge procesul prin respingerea în fond a acțiunii. Odată cu
stingerea procesului, pentru reclamant se stinge și posibilitatea pornirii unui nou proces pentru
valorificarea dreptului la care a renunțat.
2. 2. Achiesarea
Noțiunea achiesării
În accepțiunea juridică, a achiesa înseamnă a încuviin ța, a consimți, a fi de acord, a recunoaște un
act, un drept, o hotărâre etc. În cadrul procesului civil, achiesarea este manifestarea în formă procesuală
a consimțământului pârâtului de a recunoaște pretențiile reclamantului sau a părții care a pierdut
procesul în fața primei instanțe de a renunța la calea de atac.
În cadrul procesului civil, achiesarea poate avea loc în două situații:
a) – când pârâtul recunoaște pretențiile reclamantului (art. 1204 C. civ. și art. 270 C. proc. civ.);
b) – când partea care a pierdut procesul în fața primei instanțe (indiferent care dintre ele)
achiesează la hotărârea pronunțată prin renunțarea la calea de atac (art. 267 C. proc. civ.).
Condițiile cerute pentru a achiesa sunt aceleași ca și la desistare:
– capacitatea d e a dispune
– exprimarea liberă a consimțământului;
– urmărirea unui scop licit etc.
Datorită faptului că achiesarea produce efecte deosebit de grave pentru partea de la care emană,
în materiile în care este vorba de valorificarea și a unor interese gene rale (alături de cele ale părților),
achiesarea nu este permisă.
Astfel, în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune, cum ar fi în
materie de căsătorie, acte de stare civilă, capacitate etc., achiesarea nu poate opera.
Achiesare poate fi expresă sau tacită.
Este expresă atunci când voința părții de a achiesa rezultă dintr -un act special întocmit în acest
sens, de exemplu, interogatoriul prin care pârâtul recunoaște pretențiile reclamantului.
Este tacită când voința părții r ezultă dintr -o manifestare căreia nu i se poate atribui o altă
semnificație, de exemplu, partea care a pierdut procesul în fața instanței de fond și lasă să treacă
termenul de apel, înseamnă că achiesează la hotărârea pronunțată în defavoarea sa.
a) Achies area pârâtului la pretențiile reclamantului
Pârâtul poate achiesa la pretențiile reclamantului în tot cursul judecății, până la judecata asupra
fondului. Achiesării pârâtului la pretențiile reclamantului nu trebuie să i se acorde doar o simplă
semnificație de ordin probator, ci calitatea unui act de dispoziție.
Într-adevăr, pârâtul recunoscând pretențiile reclamantului nu -i ușurează reclamantului sarcina
probatorie, ci renunță la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziție pentru a -și apăra poziția sa
procesuală.
Achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului poate fi totală sau parțială.
Recunoașterea totală a pretențiilor reclamantului de către pârât se poate face numai pe calea unei
mărturisiri judiciare pure sau simple (recunoașterea fără rezerv e). Mărturisirea calificată și cea
complexă, prin faptul adăugat având drept scop respingerea pretențiilor reclamantului sau anihilarea
faptului cunoscut, nu pot fi considerate ca achiesare.
Achiesarea nu va putea fi dedusă niciodată din refuzul pârâtului de a răspunde sau de a se înfățișa
la interogatoriu.
Recunoașterea în mod necondiționat de către pârât a pretențiilor reclamantului are menirea de a
pune capăt procesului început, continuarea judecății în contradictoriu nemaiavând nici o semnificație.
Porn ind de 1a prezumția că recunoașterea pârâtului corespunde adevărului, instanța de judecata
se va pronunța în favoarea reclamantului, funcția probatorie a recunoașterii având suficientă tărie de a
sta în mod independent (de alte probe) la baza hotărârii ins tanței prin care se va pune capăt procesului
dintre cele două părți.
Instanța de judecată, deși se află în fața unei recunoașteri, este obligată, înainte de a da curs
cererilor sale, să verifice dacă aceasta nu a fost făcută în vederea eludării legii, a ob ținerii unor avantaje
ilicite, prejudicii unor terțe persoane etc.
Recunoașterea odată făcută, devine invocabilă. În consecință, hotărârea pronunțată pe baza ei va
deveni și ea irevocabilă sau va căpăta putere de lucru judecat.
95
Un alt efect al achiesării e ste acel al scutirii pârâtului de a mai plăti cheltuieli de judecată, dacă
recunoașterea a avut loc până la prima zi de înfățișare și nu a fost pus în prealabil în întârziere (art. 275
C. proc. civ.).
Recunoașterea parțială a pretențiilor reclamantului de către pârât o găsim reglementată expres în
art. 270 C. proc. civ. Textul prevede că dacă pârâtul recunoaște o parte din pretențiile reclamantului,
instanța, la cererea acestuia, va da o hotărâre parțială în vederea recunoașterii.
Pentru a se putea face o r ecunoaștere parțială și a se pronunța o hotărâre pe măsura recunoașterii
este necesar a fi întrunite condițiile:
– pricina să nu se afle în stare de judecată în fond. Rațiunea care l -a condus pe legiuitor de a
permite darea unei asemenea hotărâri fiind ace ea de a pretinde reclamantului să treacă mai repede la
executarea, cel puțin parțială, a pretențiilor sale, iar pentru rest să continue judecata;
– pârâtul să fi făcut o mărturisire judiciară simplă în sensul recunoașterii parțiale a pretențiilor
reclaman tului;
– reclamantul să accepte darea unei hotărâri parțiale pe măsura recunoașterii făcute (hotărârile
parțiale se vor pronunța numai dacă reclamantul cere aceasta în mod expres).
Înainte de a se pronunța asupra recunoașterii făcute, instanța de judecată va verifica dacă aceasta
este conformă cu legea, nu s -a urmărit un scop ilicit, prejudicierea unui terț etc.
Ca și în cazurile recunoașterii totale, temeiul hotărârilor parțiale îl va constitui recunoașterea
parțială a pârâtului făcută în fața instanței de judecată. Hotărârile parțiale, conform art. 278 pct. 7 C.
proc. civ. devin de îndată executorii.
b)Achiesarea părții care a pierdut procesul
Achiesarea părții care a pierdut procesul la hotărâre se caracterizează prin aceea că partea care a
pierdut procesul (în prima instanță sau în apel) renunță la dreptul de a exercita calea de atac (apelul sau
recursul, după caz) împotriva hotărârii respective, ori, dacă a formulat deja calea de atac, renunță la ea.
Această formă de achiesare poate fi expresă sau tacită.
Achiesarea expresă la hotărâre poate fi făcută, oral în instanță, imediat după pronunțarea
hotărârii, ori prin înfățișarea ulterioară a părții în fața președintelui, precum și prin înscris aut entic (art.
267 C. proc. civ.).
Dacă partea a introdus calea de atac, ea poate renunța expres la aceasta, însă este necesar să se
stabilească exact dacă partea renunță la calea de atac (deci este o achiesare la hotărârea atacată) sau
renunță la judecată, î n acest din urmă caz urmând a se aplica prin analogie prevederile art. 246 și art.
247 alin. final C. proc. civ., deci să se ceară consimțământul pârâtului, să se dispună închiderea
dosarului după ce s -a anulat hotărârea primei instanțe sau, după caz, hotă rârile instanțelor de fond,
ipoteza vizează situația în care reclamantul în cererea de chemare în judecată declară că renunță la calea
de atac.
Achiesarea tacită la hotărâre rezultă din faptul că partea execută de bună -voie hotărârea,
prezumându -se că ea a renunțat la atacarea hotărârii respective.
Nu poate fi considerată achiesare tacită împrejurarea că partea nu se opune la executarea silită a
hotărârii (este vorba de hotărârea pronunțată în apel și de hotărârea de primă instanță ce se bucură de
execuție vremelnică), deoarece o asemenea opunere este pedepsită de legea penală.
În literatura juridică se mai consideră că suntem în prezența unei achiesări tacite și atunci când
partea interesată, lasă să expire termenul de recurs (sau de apel) fără să exercite calea de atac. În această
situație operează decăderea din dreptul de a mai exercita calea de atac respectivă, așa încât o eventuală
exercitare a căii de atac după expirarea termenului prevăzut de lege, nu duce la respingerea căii de atac
respective ca inad misibile, întrucât partea ar fi achiesat tacit la hotărârea atacată, ci la respingerea ei ca
tardiv introdusă.
Art. 283 C. proc. civ. prevede că partea care a renunțat la apel cu privire la o hotărâre sau a
executat -o de bună -voie nu mai are dreptul de a f ace apel, iar dacă hotărârea a fost executată (de bună –
voie) parțial, partea va avea dreptul de a face apel, pentru celelalte capete din dispozitivul hotărârii (care
nu au fost executate).
Deci textul se referă atât la achiesarea expresă la hotărâre, cât ș i la cea tacită, prevăzând că în
aceste situații dreptul la acțiune va fi lipsit de o componentă a sa, anume posibilitatea de a exercita calea
de atac a apelului.
Pentru identitatea de rațiune, aceeași este situația și în cazul în care se achiesează expres sau tacit
la o hotărâre ce ar putea fi atacată cu recurs.
96
Lipsind o componentă a dreptului la acțiune, rezultă că în cazul în care partea care a achiesat la
hotărâre exercită totuși calea de atac împotriva acelei hotărâri, sancțiunea va fi respingerea ca
inadmisibilă a căii de atac respective.
2. 3. Tranzacția
Noțiune
Contractul prin care părțile sting un proces început sau preîntâmpină nașterea unui proces, prin
concesii reciproce, constând în renunțări reciproce la pretenții, ori în prestații noi săvârș ite sau permise
de o parte în schimbul renunțării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic poartă
denumirea de tranzacție .
Codul civil reglementează tranzacția în art. 1704 și urm., iar Codul de procedură civilă în art.
271-273, se ocupă numai de tranzacția încheiată prin stingerea procesului, cu concursul instanței de
judecată, referindu -se la "hotărârile care consfințesc învoiala părților", care sunt denumite în literatură și
în practică hotărâri de expedient .
Hotărârea care co nsfințește învoiala părților este un contract intervenit între părți sub auspiciile
justiției, deci un contract judiciar, ceea ce înseamnă că trebuie respectate condițiile de fond și forma
pentru încheierea actelor juridice.
Părțile trebuie să aibă capacit atea de a dispune de drepturile lor (capacitate de exercițiu deplină,
să fie vorba de drepturi cu privire la care partea poate să dispună de ele), deoarece tranzacția presupune
renunțări reciproce, deci este un act de dispoziție.
Pentru a tranzacționa, rep rezentantul sau ocrotitorul legal au nevoie de autorizarea prealabilă a
organului competent, iar reprezentantul convențional de o procură specială dată pentru acest act de
dispoziție.
Dacă învoiala cuprinde un act solemn, tranzacția trebuie încheiată în fo rmă autentică.
Art. 1705 Cod civil prevede că tranzacția trebuie să fie constatată printr -un act scris, iar art. 272
alin. 1 C. proc. civ. dispune că învoiala va fi înfățișată în scris.
Procedura tranzacției
Tranzacția judiciară poate interveni oricând î n cursul judecății, inclusiv în judecarea unor căi de
atac, nu poate aduce atingere drepturilor celorlalți coparticipanți, stabilite prin hotărârea împotriva
căreia s -a exercitat calea de atac respectivă.
Legea distinge după cum părțile se prezintă pentru încheierea tranzacției la termenul de judecată
sau într -o altă zi, chiar fără să fi fost citate.
În primul caz, tranzacția poate fi primită de un singur judecător, iar hotărârea se va pronunța de
instanță în ședință.
În cel de -al doilea caz, instanța va da hotărârea în camera de consiliu. Înțelegerea părților va
alcătui dispozitivul hotărârii.
Potrivit art. 273 C. proc. civ., hotărârea care consfințește învoiala părților se dă fără drept de apel,
soluție logică, deoarece ea nu reprezintă rezultatul unei jud ecăți de fond, ca urmare a unor dezbateri
contradictorii.
Fiind o hotărâre definitivă conform dispozițiilor art. 377 alin. 1 C. proc. civ., în măsura în care
una dintre părți nu -și execută de bună -voie obligațiile asumate, ea va putea fi investită cu formu lă
executorie și pusă imediat în executare.
Tranzacția judiciară fiind un contract, partea interesată poate să ceară anularea învoielii și, pe cale
de consecință, a hotărârii de expedient, invocând, de exemplu, faptul că a avut consimțământul viciat.
Hotărârea care consfințește învoiala părții poate fi atacată cu recurs, contestație în anulare, pentru
motivele și în condițiile prevăzute de lege.
Însă, în principiu, revizuirea este inadmisibilă, deoarece hotărârea judecătorească nu este
rezultatul unor dezbateri contradictorii și nu stabilește o situație de fapt în funcție de probele
administrate. Totuși, unele motive de revizuire ar putea fi valorificate și împotriva hotărârii de
expedient, de exemplu, dacă obiectul pricinii nu se află în ființă, dacă r eprezentantul incapabilului a fost
de rea credință etc.
Test de evaluare
I. Teste grilă
97
1. Excepțiile procesuale:
a) sunt incidente care întârzie judecata în fond, nepunând în discuție fondul dedus judecății ;
b) pun în dicuție fondul dreptului ;
c) admiterea lor duce la întârzierea judecății, sau la împiedicarea judecării fondului.
2. Suspendarea de drept a judecății are loc:
a) în cazul în care s -a invocat în fața instanței excepția neconstituționalității unei norme de
drept aplicabile în speță;
b) prin punerea sub interdicție sau prin punerea sub curatelă a uneia dintre părți;
c) dacă niciuna dintre părți nu se înfățișează la strigarea pricinii, deși au fost legal citate și nu s –
a cerut de către cel puțin una din părți judecarea în lipsă.
3. Suspendarea legală facultativă:
a) este lăsată la aprecierea instanței de judecată;
b) se dispune când instanța constată că din vina reclamntului este împiedicată desfășurarea normală a
procesului, prin neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege sau pe care chiar instanța de judecată le -a
stabilit în sarcina reclamantului printr -o încheiere;
c) se dispune în situația prevăzută de art. 1551 C.proc.civ.
4. Perimarea operează:
a) dacă există o cauză de stingere a procesului;
b) de drept, prin simpla împlin ire a termenului de perimare și trebuie constatată printr -o
hotărâre judecătorească care să declare stins procesul;
c) prin lăsarea în nelucrare a pricinii datorită culpei părții, timp de un an în materie civilă și
timp de 6 luni în materie comercială.
5. Achiesarea tacită a părții care a pierdut procesul intervine:
a) când partea nu exercită calea de atac în termenul prevăzut de lege;
b) când partea este executată silit;
c) când partea care a pierdut execută de bună voie hotărârea.
II. Întrebări
1. Ce ob ligații are instanța căreia i se cere să pronunțe o hotărâre care să consființească învoila
părților? Care este calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii de expedient?
2. Dacă reclamantul renunță la dreptul pretins se mai poate adresa instan ței de judecată cu o
nouă cerere în vederea valorificării dreptului asupra căruia a renunțat? Dar dacă reclamantul renunță la
judecată mai poate el deschide o nouă acțiune în vederea valorificării aceluiași drept?
Răspunsuri .
I. Teste grilă.
2. a) b);
5. c).
II. Întrebări
1. Instanța va trebui să verifice, în virtutea principiului rolului activ, dacă prin convenția părților
nu se urmărește un scop ilicit, ori convenția nu este rezultatul unui viciu de consimțământ. Dacă se
constată o asemenea situație instanța va respinge cererea și va trece mai departe la judecarea cauzei, iar
dacă constată că voința părților nu este afectată de vicii de consimtământ și nici nu urmărește un scop
ilicit va pronunța o hotărâre de expedient ce poate fi atacată cu recurs.
98
Modulul XVI.
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
Unitatea de învățare:
1. Deliberarea și pronunțarea hotărârii judecătorești
2. Cuprinsul hotărârii
3. Redactarea și comunicarea hotărârii
4. Clasificarea hotărârilor judecătorești
5. Efectele hotărârii judecătorești
6. Îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârilor
7. Executarea vremelnică a hotărârii judecătorești
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. C omentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Deliberarea și pronunțarea hotărârii judecătorești
1.1. Noțiune
Hotărârea judecătorească nu reprezintă numai actul prin care se statuează asupra judecății deduse,
ci și actul final.
Caracteristicile hotărârii judecătorești:
– hotărârea judecătorească are, în general, ca obiect soluționarea unui litigiu.
Hotărârea jud ecătorească este actul final sau epilogul judecății, ea reprezintă soluția pe care
instanța o pronunță cu privire la conflictul de drept dedus judecății. Sau dintr -un alt punct de vedere,
hotărârea judecătorească este actul prin care instanța de judecată își exercită puterea de a decide
(jurisdictio et imperium ), fiind un act de judecată și de voință.
În privința denumirii hotărârilor, art. 225 C. proc. civ. prevede hotărârile prin care se rezolvă
fondul cauzei în primă instanță se numesc sentințe , iar hot ărârile prin care se soluționează apelul,
recursul, recursul în interesul legii se numesc decizii , toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul
judecății se numesc încheieri .
1.2. Deliberarea și pronunțarea hotărârii
Deliberarea are loc în cadrul de zbaterilor orale și contradictorii, după ce au fost rezolvate
excepțiile procesuale ce nu au necesitat unirea lor cu fondul, au fost administrate toate mijloacele de
probă încuviințate de instanță, iar părțile și -au spus cuvântul asupra fondului cauzei, da că instanța se
consideră lămurită, președintele va declara dezbaterile închise (art. 150 C. proc. civ.) și judecătorii ce
alcătuiesc completul de judecată vor delibera în vederea pronunțării hotărârii.
Deliberarea este operațiunea de stabilire a faptelor și de aplicare a normelor de drept,
reprezentând însăși esența actului jurisdicțional.
După sfârșitul dezbaterilor, judecătorii chibzuiesc în secret fie în ședință, fie în camera de consiliu
(art. 256 C. proc. civ).
Pentru cauze simple, completul poate del ibera chiar în sala de ședință, dar, de regulă, judecătorii
se retrag în sala de consiliu pentru a delibera.
Deliberarea este condusă de președintele completului de judecată, care după discuțiile purtate, va
trece la adunarea părerilor judecătorilor, încep ând cu cel mai nou în funcție, președintele pronunțându –
se ultimul.
Hotărârea trebuie să exprime părerea majorității, așa încât, dacă nu toți judecătorii sunt de acord
asupra soluției, opinia separată a judecătorului rămas în minoritate va fi consemnată ap arte, în
dispozitiv.
În situația în care instanța nu poate hotărî imediat, pronunțarea se va putea amâna pentru un
termen ce nu poate depăși 7 zile. Termenul are caracter relativ, astfel încât, nerespectarea lui nu
afectează valabilitatea hotărârii.
Înăun trul acestui termen se va pronunța și judecătorul care a luat parte la judecată, dar care a fost
transferat la o altă instanță (dacă însă calitatea sa de magistrat a încetat între timp, el nu va mai putea
99
participa la deliberare).
În ceea ce privește luare a hotărârii, nu există nici o dificultate în situația în care judecata se face
de un singur judecător. În situația completului alcătuit din doi judecători este posibil ca judecătorii să nu
cadă de acord asupra soluției, fiind necesară rejudecarea procesul ui în complet de divergență, care se
constituie prin includerea în completul de judecată a președintelui sau vicepreședintelui instanței, a
președintelui secției ori a judecătorului din planificarea de permanență desemnat de președinte (art. 54
alin. 3 și 4 din Legea nr. 304/2004).
În acest fel completul fiind format din trei judecători, adică un număr impar, hotărârea se ia cu
majoritate.
Dezbaterile sunt reluate asupra punctelor rămase în divergență și că fiecare judecător poate reveni
până la darea hotăr ârii asupra părerii sale.
După judecarea punctelor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei, va
continua judecarea pricinii. În cazul în care divergența a purtat asupra soluției în întregul ei, completul
de divergență de trei jud ecători se pronunță asupra întregii acțiuni.
În ipoteza în care completul de judecată este format din număr impar de judecători, inclusiv în
cazul completului de divergență, hotărârea se ia în unanimitate, cum se întâmplă de regulă, dar dacă
unul dintre me mbri completului nu este de acord cu opinia majorității, el face opinie separată. Despre
aceasta se face mențiune în minuta hotărârii care se citește în ședință publică, iar ulterior, acel judecător,
este obligat să -și motiveze separat opinia care se anexe ază la hotărâre.
1.3. Soluțiile ce pot fi pronunțate în urma deliberării sunt :
– admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, atunci când pretențiile
reclamantului s -au dovedit a fi întemeiate;
– admiterea în parte a cererii, atunci când reclamantul și -a dovedit numai o parte din pretențiile
formulate;
– respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, dacă din probele administrate rezultă
că pretenția reclamantului nu este fondată;
– anularea cererii, respingerea ei ca inadmisibilă, prescrisă, existând putere de lucru judecat, ca
introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă, ca lipsită de interes, ca prematură, ca nefiind de competența instanțelor române,
atunci când se admite o excepție peremptorie.
Se mai poate pronunța perimarea cererii și respingerea cererii de divorț ca nesusținută.
Rezultatul deliberării se consemnează pe scurt, de îndată, într -un act de procedură ce poartă, în
practică, denu mirea de minută și care va alcătui dispozitivul hotărârii (etimologic derivă de cuvântul
grec minuter – a face o ciornă, a scrie mărunt).
În conformitate cu prevederile art. 258 din alin. 1 C. proc. civ., dispozitivul hotărârii se
întocmește de îndată ce s -a întrunit majoritatea membrilor completului de judecată și se semnează sub
pedeapsa nulității, de judecători. Cerința semnării dispozitivului este menită să garanteze neschimbarea
hotărârii pronunțate, precum și să ofere posibilitatea de a se verifica leg alitatea compunerii completului
de judecată. Încălcarea menționatei prevederi legale prin nesemnarea dispozitivului de către judecători
sau de către grefier atrage deci, nelegalitatea hotărârii".
În această etapă grefierul este "un martor al legalității".
Potrivit legii minuta hotărârii trebuie să cuprindă între altele, data la care s -a pronunțat și
mențiunea că pronunțarea s -a făcut în ședință publică, nerespectarea acestor condiții fiind sancționată cu
nulitatea.
Practica instanței supreme era în sensul c ă neconcordanța dintre minută și dispozitivul hotărârii
redactate ulterior pronunțării atrage nulitatea.
După întocmirea minutei cu ocazia pronunțării hotărârii, judecătorul nu mai poate reveni asupra
părerii sale.
După redactarea minutei, președintele co mpletului sau unul dintre judecători va trece în condica
de ședință datele esențiale din minută, precum și numele judecătorului care va redacta hotărârea.
Deși hotărârea judecătorească poate fi redactată mai târziu, ea trebuie să aibă totuși dispozitivul
identic cu cel întocmit în momentul pronunțării, deoarece dispozitivul este unic și nu poate fi modificat
ulterior.
Președintele completului va pronunța soluția în numele legii, în ședință publică, indiferent dacă
părțile sunt prezente sau nu, iar din acest moment instanța s -a dezinvestit de judecata procesului.
100
Pronunțarea este o formalitate deosebit de importantă, deoarece din acest moment hotărârea
capătă importanță, cu toate efectele sale.
După cum dispune art. 267, după pronunțarea hotărârii, partea poa te renunța în instanță la calea
de atac, fapt ce va fi trecut într -un proces verbal, semnat de președinte și de grefier. Renunțările se pot
face și ulterior acestui moment, prin înfățișarea părții înaintea președintelui sau prin înscris autentic.
În ce pri vește încheierile premergătoare, judecătorii nu sunt legați prin aceste încheieri. Ei sunt
legați, însă, de acele încheieri care, fără a hotărî în total pricina, pregătesc dezlegarea ei.
2. Cuprinsul hotărârii
Hotărârea judecătorească trebuie să îmbrace fo rma scrisă. Necesitatea formei scrise are la bază
următoarele motive:
a) pentru a fi conservată și a se cunoaște motivele pe temeiul cărora a fost pronunțată, motive care
de multe ori sunt necesare pentru lămurirea dispozitivului;
b) hotărârea trebuie să f ie comunicată părților;
c) instanța de control judiciar trebuie să poată verifica regularitatea și temeinicia hotărârii;
d) hotărârea urmând a fi executată, trebuie să se cunoască cui se cuvine prestațiunea și întinderea
ei.
Hotărârea se compune din trei p ărți:
– practicaua
– considerentele
– dispozitivul
Practicaua (partea expozitivă)
Reprezintă partea introductivă și descriptivă a hotărârii. Ea trebuie să cuprindă, potrivit articolului
261 C. proc. civ. următoarele:
a) arătarea instanței care a pronunțat hotărârea și numele judecătorilor care au luat parte la
judecată.
Elementul primordial al unei hotărâri este indicarea instanței de la care emană. Numai în acest
mod se poate stabili dacă a fost competentă a soluționa pricina și deci, dacă hotărâ rea a fost pronunțată
legal.
Totodată, prin menționarea numelui judecătorilor se poate verifica dacă judecătorii care au
participat la dezbatere sunt acei care au judecat fondul pricinii.
Numai prin arătarea numelor respective se va putea ști dacă hotărâre a a fost pronunțată de
judecătorii firești investiți cu această calitate, viciile privitoare la aceste mențiuni constituie motive de
casare.
În cazul în care o hotărâre nu conține numele judecătorilor, deși ea este semnată de judecător, ea este
casabilă, d eoarece nu se poate cunoaște dacă cei ce au semnat -o au luat parte în realitate și la judecarea
pricinii, și totodată dacă nu cumva au semnat -o din eroare. O asemenea omisiune nu se poate acoperi cu un
proces verbal încheiat ulterior de către judecători, p rin care să se tindă a se dovedi care judecători au luat
parte la proces.
Nu operează nulitatea hotărârii atunci când menționarea, în preambulul hotărârii a numelui unui
alt judecător este rezultatul unei erori materiale, care poate fi rectificată cu proce dura prevăzută de art.
281 C. proc. civ.
b) numele, domiciliul sau reședința părților
În primul rând se vor identifica părțile care se judecă, prin arătarea numelui, prenumelui,
domiciliul sau reședința și calitatea pe care o au în proces.
Deosebit de nume și prenume, se va arăta calitatea în care părțile se prezintă, atât în ceea ce
privește rolul lor în proces (reclamant, pârât, intervenient, chemat în garanție, recurent, etc.) cât și
referitor la capacitatea lor juridică (personal, tutore, curator, minor , etc.).
De asemenea trebuie făcută mențiune despre numele mandatarilor sau a reprezentanților legali și
al avocaților, spre a se verifica respectarea formelor de procedură cu privire la reprezentarea judiciară;
c) obiectul cererii și susținerile în prescu rtare ale părților, cu arătarea dovezilor
Obiectul cererii este cel arătat în cererea de chemare în judecată. Sunt însă și excepții, atunci când
acesta a fost modificat sau completat pe parcursul judecății.
Susținerile părților (rezumatul dezbaterilor) vor cuprinde succint numai faptele și împrejurările
care au importanță pentru dezbaterea pricinii. De asemenea, apărările de drept care au fost prezentate de
părți în cadrul dezbaterilor și în special cu ocazia concluziilor în fond.
101
Se vor indica și dovezile pe care părțile și -au întemeiat cererea. Aceasta pentru a se putea verifica
dacă instanța a luat în considerare și s -a pronunțat asupra cererilor și mijloacelor de apărare ale părților.
d) arătarea concluziilor procurorului, atunci când acesta participă l a proces
În cazul în care pronunțarea hotărârii a fost amânată, aceste mențiuni se vor trece în încheierea de
dezbateri (care face corp comun cu hotărârea), despre care se va face vorbire în hotărâre, iar hotărârea
va începe cu o practicauă redusă la aceas tă mențiune și la arătare completului care a făcut pronunțarea,
pentru a se putea verifica dacă acești judecători care au participat la dezbateri au pronunțat și hotărârea.
Considerentele sau motivarea hotărârii
Motivare reprezintă, de regulă, partea cea mai întinsă a hotărârii, aceasta trebuind să arate "
motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s -au înlăturat
cererile părților" (art. 261 alin. 1 C. proc. civ.).
Motivarea hotărârii constituie una dintre ce le mai esențiale garanții împotriva arbitrarului
judecătoresc.
Obligația motivării se impune spre a se arăta că judecătorii au examinat fiecare cerere sau apărare
pe care au făcut -o părțile și totodată spre a se da posibilitatea instanțelor superioare să controleze dacă
judecata s -a făcut în baza formelor legale. Această îndatorire privește toate instanțele judecătorești de
orice grad. Excepție fac hotărârile date în materie de strămutare (art. 40 alin. 4 C. proc. civ.), unde
hotărârile se dau fără motivar e.
Motivarea hotărârii sau o motivare necorespunzătoare atrage casarea ei.
În considerente trebuie să se arate tot procesul de elaborare a raționamentului instanței,
argumentându -se cât mai clar pentru ce s -a ajuns la adoptarea sau respingerea anumitor pri ncipii,
dispozițiuni legale, probe. În motivare se va arăta felul în care au fost reținute și încadrate faptele
deduse judecății. Așadar se vor face narațiuni ale faptelor ce trebuiesc judecate, se vor face prezentări și
evaluări ale materialului probator existent la dosar.
Motivarea constituie și un element al publicității. Ea are importanță și pentru exercitarea
controlului judiciar, instanța superioară trebuind să cunoască temeiurile pe care se sprijină hotărârea
pentru a putea decide dacă ea este sau nu temeinică și legală.
Motivarea trebuie să fie în concordanță cu actele dosarului, în caz contrar ea echivalează cu o
nemotivare. Fără arătarea motivelor și dovezilor, instanța de fond pronunță o soluție netemeinică.
Judecătorul trebuie să motiveze pentru ce respinge o probă și nu este de ajuns să afirme că proba
este neconcludentă sau cerută pentru șicană.
În situația în care există contrarietate între considerente și dispozitiv, dispozitivul cuprinzând o
altă concluzie decât acea pe care considerentele o impuneau, hotărârea dată, în atare condiții, este
nemotivată, instanța neputând reveni cu ocazia redactării hotărârii asupra celor statornicite prin
dispozitiv.
În cazul în care o soluție dată de instanța de fond este legală și temeinică, însă, numai motiv area
este greșită, s -a apreciat că instanța de recurs nu va casa hotărârea, ci va substitui în hotărârea sa temeiul
greșit al hotărârii prin cel real, făcând încadrarea legală.
Potrivit art. 231 alin. 1 pct. 5 hotărârea trebuie să cuprindă printre altele ș i motivele de drept care
au format convingerea instanței. Nearătarea în hotărâre a textului de lege în baza căruia s -a admis sau s –
a respins acțiunea, nu atrage nulitatea ei, fiind suficientă enunțarea principiului de drept pe care se
bazează. Nu este fire sc ca reclamantul să indice în cererea sa de chemare în judecată încadrarea în drept,
iar instanța, în hotărârea ce o redactează, să omită acest lucru, mărginindu -se a face referiri numai la
principii generale de drept. Hotărârea trebuie să conțină indicar ea textului de lege care are aplicare în
cauză.
Motivarea poate îmbrățișa mai multe capete de cerere, cu condiția de a face să reiasă neîndoios că
răspunde pentru toate deodată.
Dispozitivul
Dispozitivul constituie cea de -a treia parte hotărârii judecătore ști și cuprinde soluția ce s -a
pronunțat în cauză asupra faptelor care au fost deduse judecății.
Dispozitivul trebuie să fie identic cu minuta care constituie, practic, însuși dispozitivul hotărârii,
deci în hotărârea propriu -zisă se reproduce minuta pe care a pronunțat -o instanța la sfârșitul deliberării.
Deși ca acte procedurale ele sunt două acte diferite, efectuate la intervale de timp diferite, conținutul lor
trebuie să fie identic.
Termenii în care trebuie redactat dispozitivul trebuie să fie impera tivi. El trebuie să fie clar,
102
precis, necondiționat, deoarece orice lipsă de exactitate în redarea lui poate constitui impediment cu
ocazia punerii lui în executare.
În dispozitiv se va arăta decizia instanței cu privire la toate capetele de cerere, se va stabili dacă
acțiunea a fost admisă, respinsă sau anulată, cu o scurtă calificare justificativă, și anume, fondată,
precizată, fără interes, netimbrată, inadmisibilă, etc.
Dacă dispozitivul hotărârii este neclar, el urmează a fi explicat ulterior printr -o cerere adresată
instanței care a pronunțat -o.
Dispozitivul trebuie să cuprindă specificațiile necesare pentru a putea fi pus în executare silită.
Este incompletă hotărârea prin care, deși se admite acțiunea, totuși, nu se arată în dispozitiv prestația la
care este obligat pârâtul.
Când condamnarea nu se poate face în natură, pentru că, de exemplu, lucrul a pierit, hotărârea
condamnă prin echivalent la plata valorii corespunzătoare în bani, iar în cazul obligației de a face se
prevede și sancțiunea unor dau ne cominatorii pe zi de întârziere.
Dacă se pronunță o condamnare alternativă trebuie să se arate atât prestațiunea principală, cât și
cea alternativă. La sumele de bani, de obicei se condamnă și la plata dobânzilor. În cazul în care se
admite acțiunea mai multor reclamanți, după caz, se va arăta cât se cuvine fiecăruia, dacă există
solidaritate; același lucru în cazul condamnării mai multor pârâți, cât datorează fiecare sau că obligația
este solidară, cum sunt repartizate cheltuielile de judecată.
Hotărâre a trebuie să condamne la cerere partea care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de
judecată. Instanța nu poate acorda cheltuieli de judecată decât la cerere. Instanța de judecată, în baza
rolului ei activ, trebuie să atragă atenția părților asupra dr eptului de a cere cheltuieli de judecată. Dacă
partea a omis să ceară cheltuieli de judecată, ea este în drept să formuleze această cerere pe calea unei
acțiuni principale.
Deosebit de soluția procesului, dispozitivul trebuie să mai cuprindă mențiuni cu pr ivire la calea de
atac pe care o pot exercita părțile și termenul în care poate fi exercitată, de exemplu, cu drept de apel
sau de recurs în termen de 15 zile de la comunicare (art. 261). Indicarea căii de atac se referă numai la
calea de drept comun, iar nu și la căile extraordinare de atac, pentru că ele fie nu sunt la îndemâna
părților sau în cazul revizuirii și al contestației în anulare acestea sunt condiționate de împrejurări
speciale despre care, la data pronunțării, nici nu are cunoștință.
În ce pri vește folosirea unei căi de atac, se aplică principiul legalității căilor de atac, în sensul că
posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum și condițiile de exercitare ale acesteia sunt date de lege,
iar nu de judecători.
În dispozitiv se va menționa că pronunțarea s -a făcut în ședință publică. Această mențiune derivă
din principiul publicității dezbaterilor și atrage nulitatea hotărârii în cazul nespecificării.
3. Redactarea și comunicarea hotărârii
Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii completului, dar ea este opera colectivă a
întregului complet de judecată.
În ceea ce privește redactarea considerentelor, o problemă importantă este aceea a sistematizării
lor. În practică se obișnuiește a se împărți argumentele: mai întâi după cereri, ap oi după motivele
invocate și chiar după anumite probleme mai importante asupra cărora se reclamă o dezvoltare mai
completă. Este recomandabil ca formularea chestiunilor asupra cărora urmează o demonstrare să se facă
pe scurt, în cât mai puține cuvinte, oco lindu -se astfel un mod de prezentare a lor care nu facilitează
înțelegerea.
Redactarea se face în termen de 30 de zile de la pronunțare, dar, fiind vorba de un termen relativ,
de recomandare, depășirea acestui termen nu influențează valabilitatea hotărârii (art. 264 alin. 1 C. proc.
civ.).
Dacă în timpul deliberării s -a formulat și o opinie separată, aceasta se redactează de judecătorul
rămas în minoritate în același timp cu hotărârea (art. 264 alin. 2 C. proc. civ.). Opinia separată se poate
insera în cont inuare, după dispozitiv, sau separat, atașându -se la hotărâre.
Hotărârea se va face în două exemplare originale, dintre care unul rămâne în dosarul cauzei, iar al
doilea se depune într -o mapă specială – împreună cu toate hotărârile sau mapa de hotărâri (ar t. 266 alin.
1 C. proc. civ.).
Hotărârea se semnează de judecători și de grefier. Dacă însă unul dintre judecători este împiedicat
să semneze, președintele instanței va face arătare despre aceasta, semnând hotărârea conform art. 260
alin. ultim Cod procedu ră civilă. S -a decis că hotărârea este nulă dacă este semnată pentru toți membrii
103
completului de judecată de președintele instanței care nu a făcut parte din complet.
În caz de împiedicare a grefierului, semnează pentru el grefierul șef, făcându -se mențiun e de
cauza împiedicării. Această dispoziție se referă la hotărâre, nu la dispozitiv, unde ipoteza împiedicării
de a semna este exclusă, dat fiind că minuta, sub pedeapsă de nulitate, se redactează pe loc înainte de
pronunțarea hotărârii. Prin Legea nr. 219 /2005 a fost înlăturată din cuprinsul art. 261 alin. 1 pct. 8
mențiunea conform căreia lipsa semnăturilor judecătorilor de pe hotărâre putea fi complinită oricând în
cursul procesului.
Cazul de nulitate prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., când hotăr ârea a fost dată de alți
judecători decât cei care au judecat cauza, se aplică și cu privire la dispozitivul hotărârii.
Hotărârea se comunică părților. Când termenul de recurs curge de la pronunțare – de exemplu, în
cazul declinatorului de competență – ea nu se mai comunică. Însă, în cazul introducerii apelului sau
recursului, înainte de comunicare, hotărârea totuși se va comunica apelantului sau recurentului,
deoarece termenul pentru depunerea motivelor se calculează de la comunicarea hotărârii (soluția es te
prevăzută numai pentru recurs art. 303 alin. 2 C. proc. civ., dar, pentru identitatea de rațiunea, se aplică
și pentru apel).
Comunicarea hotărârilor se face potrivit regulilor stabilite pentru înmânarea citațiilor (art. 86 -98
C. proc. civ.).
După pronu nțarea hotărârii ori după comunicarea ei, după caz, partea care a pierdut procesul
poate folosi căile de atac prevăzute de lege. Dar ea, poate să renunțe la aceste căi, achiesând la hotărâre
în mod tacit sau expres. În cazul în care nu s -a declarat apel sa u recurs, hotărârea rămâne definitivă,
respectiv irevocabilă la data expirării termenului de apel sau recurs.
4. Clasificarea hotărârilor judecătorești
Hotărârile judecătorești pronunțate în materie civilă pot fi clasificate în mai multe categorii, după
următoarele criterii:
1. După conținutul lor se împart în:
a) sentințe, prin care instanța rezolvă fondul cauzei;
b) decizii, prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii.
2. Din punctul de vedere al duratei a cțiunii lor hotărârile se împart în:
a) hotărâri propriu -zise;
b) hotărâri provizorii.
Hotărârea propriu -zisă este cea care rezolvă însuși fondul procesului și are de regulă o acțiune
care nu este limitată în timp. Hotărârea provizorie, are un caracter t emporar. Efectul unei astfel de
hotărâri este vremelnic și durează numai atâta timp cât este nevoie. Hotărârea poate fi revocată sau
modificată chiar în cursul procesului, iar la sfârșitul procesului, după împrejurări, hotărârea finală o va
menține, o va m odifica sau o va desființa. De exemplu, într -un proces de divorț, instanța poate lua
măsuri provizorii cu privire la pensia de întreținere și la încredințarea copiilor minori. Tot o măsură
provizorie este punerea bunului litigios sub sechestru judiciar.
Există și o categorie intermediară de hotărâri, în sensul că acțiunea acestora va dura atâta timp cât
împrejurările avute în vedere la pronunțarea lor au rămas neschimbate (în materia punerii sub
interdicție, a pensiei de întreținere, a încredințării copiilo r minori).
3. În funcție de posibilitatea de a fi atacate sau nu cu apel sau recurs , hotărârile se clasifică în:
a) hotărâri definitive;
b) hotărâri nedefinitive;
c) hotărâri irevocabile.
Hotărârile nedefinitive sunt acelea împotriva cărora se poate exercita calea de atac a apelului.
Hotărârile definitive sunt acelea care nu mai pot fi atacate cu apel, însă se poate exercita
împotriva lor, recursul.
Potrivit art. 377 alin. 1 C. proc. civ., sunt hotărâri definitive:
– hotărârile date în primă instanță fără drept de apel;
– hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel, sau chiar atacate cu apel, dacă
judecata acestuia s -a perimat sau apelul a fost respins sau anulat;
– hotărârile date în apel;
– orice hotărâri care, potrivit legii n u mai pot fi atacate cu apel.
Hotărârile irevocabile sunt acele hotărâri care nu mai pot fi atacate cu recurs.
Art. 377 alin. 2 C. proc. civ. dispune că sunt hotărâri irevocabile:
104
– hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, nerecurate;
– hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;
– hotărârile date în apel, nerecurate;
– hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s -a soluționat fondul pricinii;
– orice alte hotărâri care potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs (de exemplu, decizia
pronunțată într -o contestație în anulare sau revizuire, prin care se atacase o hotărâre a unei instanțe
de recurs, hotărârea prin care se constată perimarea recursului, decizia pronunțată într -o contestație
la titlu introdus ă împotriva hotărârii unei instanțe de recurs).
4. După cum pot fi puse sau nu în executare silită :
a) hotărâri executorii;
b) hotărâri neexecutorii;
Hotărârile executorii sunt hotărârile care au fost pronunțate în acțiuni în realizare, căci numai
hotărâri le date într -o acțiune în realizare sunt susceptibile de executare silită. Dar și în acest caz, pentru
a putea fi pusă în executare, hotărârea trebuie să fie definitivă, hotărârea de primă instanță, în măsura în
care nu se bucură de execuție vremelnică, fi ind o hotărâre neexecutorie. Hotărârile neexecutorii sunt
pronunțate în acțiuni în constatare.
5. Din punctul de vedere al conținutului lor, hotărârile se împart în :
a) integrale;
b) parțiale;
Prin hotărâre se rezolvă în întregime litigiul și instanța se dezinvestește de întreg dosarul.
Există însă și situații în care instanța pronunță numai o hotărâre parțială.
Articolul 270, prevede că: "dacă pârâtul recunoaște o parte din pretențile reclamantului, instanța,
la cererea acestuia (nu poate da din oficiu o hotărâre parțială, pentru că s -ar încălca principiul
disponibilității), va da o hotărâre parțială în măsura recunoașterii".
De exemplu reclamantul pretinde o anumită sumă și pârâtul recunoaște o sumă mai mică. În acest
caz instanța poate da o hotărâre parț ială pentru suma recunoscută, hotărâre care este executorie imediat
(art. 278 pct. 7), rămând ca pentru rest judecata să continue.
Pentru a se putea da o hotărâre parțială este necesar, în primul rând să fie vorba de o mărturisire
judiciară – adică de o re cunoaștere făcută în instanță. În al doilea rând este necesar ca mărturisirea să fie
efectivă, neputându -se face aici aplicarea art. 225, întrucât lipsa răspunsului la interogatoriu constituie
doar o prezumție de recunoaștere.
În final trebuie să fie vorba de o mărturisire pură și simplă. Mărturisirea calificată și cea complexă
nu pot justifica pronunțarea unei hotărâri parțiale.
6. Sub aspectul condamnării , hotărârile pot fi:
a) cu o singură condamnare;
b) hotărâri cu condamnare alternativă;
Sunt hotărâri cu o sigură condamnare, acelea în care pârâtul este obligat la efectuarea unei
prestații determinate, precum predarea unui bun, plata unei sume de bani, etc.
Hotărârile alternative conțin două condamnări dintre care una este principală, iar alta este
secundară. De exemplu, pârâtul este obligat să predea un bun anumit, iar în caz de nepredare, să
plătească o sumă de bani care reprezintă contravaloarea bunului. Sau, în cazul condamnării la o
obligație de a face, se poate trece alternativa (la cererea reclama ntului) autorizării reclamantului de a
executa el o lucrare pe cheltuiala pârâtului.
7. Hotărârile judecătorești se mai împart în :
a) hotărâri finale;
b) hotărâri anticipatorii (încheieri);
Astfel, atât sentințele, cât și deciziile se caracterizează prin a ceea că pun capăt procesului în fața
instanței care le -a pronunțat, motiv pentru care sunt denumite și hotărâri finale. Ca un efect specific al
lor este faptul că ele dezinvestesc instanța.
Toate celelalte hotărâri ale instanței date în cursul judecății pr in care se rezolvă anumite
probleme, fie cu privire la mijloacele de probațiune, fie în legătură cu unele cereri incidente și, în
general, cele prin care se iau diferite măsuri în vederea soluționării procesului, sunt denumite de lege
încheieri.
Caracteris tica încheierilor constă în faptul că ele nu rezolvă fondul procesului, ci numai pregătesc
dezlegarea lui. Astfel, ele mai sunt numite hotărâri anticipatorii .
105
5. Efectele hotărârii judecătorești
Hotărârea judecătorească, mai exact actul jurisdicțional, pr oduce două categorii de efecte:
-efecte substanțiale;
-efecte procesuale;
Efectele hotărârilor judecătorești se referă fie la părți, fie la instanța de judecată:
1) – hotărârea judecătorească dezînvestește instanța de judecată (desistarea judecătorului );
2) după redactare și semnare, hotărârea capătă puterea doveditoare a actelor autentice;
3) hotărârile constitutive creează drepturi sau situații juridice noi pentru viitor (de exemplu, cele
referitoare la starea sau capacitatea persoanei); hotărârile declarative de drepturi recunosc retroactiv
drepturi ale părților;
4) hotărârile sunt susceptibile de executare silită, putând dobândi forță executorie după ce au
rămas definitive și irevocabile sau imediat după ce a fost pronunțată o hotărâre parțială cu executare
vremelnică;
5) hotărârea face să înceteze prescripția extentivă a dreptului la acțiune și declanșează termenul
de prescripție al executării hotărârii, adică schimbă obiectul prescripției;
6) hotărârea judecătorească are putere de lucru judecat , reglementată în art. 1201 Cod civ., ca o
excepție în fond, peremptorie și absolută.
Efectele substanțiale constau în sancționarea unei situații de fapt, în consecințele aplicării normei
de drept substanțial la instanța de fapt din speță.
Efectele procesu ale
Acest efect sugestiv prin adagiul "lata sentia, iudex desinit esse iudex" este consacrat de art. 258
alin. 3 cod proc. civ., potrivit căruia, după pronuțarea hotărârii nici un judecător nu mai poate reveni
asupra părerii sale.
De la acest efect se adm it următoarele excepții:
– îndreptarea greșelilor materiale (art. 281 C. proc. civ.);
– contestația la titlu (art. 400 alin. 2 C. proc. civ. );
Autoritatea de lucru judecat este o prezumție legală absolută, în sensul că o hotărâre definitivă
reflectă adevă rul și nu poate fi contrazisă printr -o altă hotărâre pronunțată între aceleași părți, având
aceleași calități procesuale, pentru același obiect și pentru aceeași cauză.
Există un interes teoretic și practic ca hotărârea judecătorească, care a pus capăt li tigiului, după
dezbateri contradictorii și cu respectarea unei proceduri probatorii menite să dea putință judecătorilor să
stabilească în mod corect adevăratele relații dintre părți, să se bucure de prezumția absolută de adevăr
(res judicata pro veritate h abetur ) și ca nimeni ulterior să nu mai poată pune în discuție dreptul
consfințit prin hotărâre după rămânerea ei definitivă. Pe baza acestei hotărâri, cu ajutorul forței
coercitive a statului, dacă este nevoie, partea câștigătoare este repusă în drepturil e ei și, totodată, prin
aceasta ordinea de drept tulburată printr -un act antisocial este restabilită sau cel căruia dreptul i -a fost
contestat capătă o confirmare nediscutabilă a dreptului său. Orice încercare ulterioară se va lovi de
puterea lucrului jud ecat și partea câștigătoare, pe calea unei simple excepții, poate paraliza tentativa de
a i se mai pune dreptul în discuție.
Codul de procedură civilă se ocupă de instituția autorității de lucru judecat numai sub forma
excepției pe care partea câștigătoare o poate opune celeilalte părți și succesorilor ei în drepturi, în cazul
în care s -ar porni un al doilea proces (când primul proces este încă în curs, pârâtul din a doua acțiune
ridică excepția de litispendență). Se împiedică o nouă judecată asupra unei ch estiuni definitiv
soluționate de justiție.
Instanța verifică numai dacă există între cele două procese tripla identitate, despre care vorbește
art. 1201 C. civ, care este sediul materiei.
Art. 166 C. proc. civ. dispune numai că excepția lucrului judecat se poate ridica, de părți sau de
judecător, chiar înaintea instanței de recurs. Deci, puterea de lucru judecat are un caracter imperativ.
Dacă pârâtul a ridicat excepția lucrului judecat la prima instanță și i -a fost respinsă, el este de drept să o
reitereze în recurs".
Instituția lucrului judecat are o importanță considerabilă în procesul civil. Fără activitatea
organelor judecătorești, ar fi lipsită de orice valoare practică.
Coexistența celor două texte, din coduri deosebite (art. 166 C. proc. civ., art. 1 201 C. civ)
exprimă, în realitate, o unitate dialectică între cele două laturi, inseparabile, lucrului judecat:
– prezumția absolută că soluția dată într -un proces reflectă realitatea obiectivă a faptelor petrecute,
106
adevăratele raporturi juridice dintre pă rțile angajate în proces ( res judicata pro veritate accipitur ),
înțelegând nu numai starea de fapt, dar și corecta aplicare a normei de drept corespunzătoare.
– interdicția de a se relua ulterior judecata unui proces care mai fusese odată soluționat ( his d e eadem re
ne sit actio ).
Art. 1201 Cod civ. condiționează lucrul judecat de identitatea celor trei elemente esențiale: de
persoane, de obiect, de cauză. Dincolo de aceste limite, puterea hotărârii încetează.
a) Identitatea de persoane
b) Identitatea de ob iect
c) Identitatea de cauză
Hotărârea dată în posesoriu nu poate împiedica o acțiune ulterioară petitorie, dar hotărârea dată în
petitoriu este opozabilă într -o acțiune posesorie.
Ceea ce are de examinat instanța chemată să judece a doua acțiune și căreia i se opune puterea
lucrului judecat dedusă din hotărârea anterioară este dacă prin admiterea celei de -a doua acțiuni nu s -ar
pronunța o hotărâre contradictorie cu cea rămasă definitivă.
Autoritatea lucrului judecat poate fi privită atât din punctul de vedere al instanței care a dat
hotărârea, cât și din cel al persoanelor cărora excepția le este opozabilă.
Pentru unele hotărâri revocabile, puterea de lucru judecat se păstrează numai dacă starea de fapt
rămâne neschimbată ( rebus sic standibus ), cum es te în materie de ordonanțe președințiale, pensii de
întreținere, încredințarea copiilor minori, punere sub interdicție etc., iar în materie necontencioasă, în
principiu, hotărârile nu au putere de lucru judecat.
În procesul civil, spre deosebire de procesu l penal, hotărârea are putere relativă numai între părțile
litigante și succesorii în drepturi; ea nu poate fi opusă terților care nu au luat parte la judecată (res inter
alios judicata aliis nec nocere nes prodesse potest).
De la această regulă există și excepții, de exemplu, în materie de stare civilă, în care hotărârile au
efecte erga omnes, deoarece o persoană nu are decât o singură stare civilă; însă legea actelor de stare
civilă dă terților putința să facă dovada contrarie.
6. Îndreptarea, lămurirea și completarea hotărârilor
Potrivit art. 281 C. proc. civ., greșelile asupra numelui, calității și susținerilor părților sau cele
de socoteli, precum și orice alte greșeli materiale strecurate în hotărâre pot fi îndreptate, din oficiu sau
în urma unei simp le cereri.
Părțile pot fi citate, dacă instanța găsește de cuviință pentru unele lămuriri.
Cererea se judecă în aceeași compunere ca și fondul. Instanța va pronunța o încheiere, iar în caz
de admitere a cererii, îndreptarea se va face în ambele exemplare originale ale hotărârii.
Încheierea este supusă recursului, la care termenul curge de la pronunțare, atunci când s -a dat cu
citarea părților.
Încheierea este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea ce s -a cerut a fi îndreptată.
Încheierea prin care s -a îndreptat greșeala materială strecurată într -o hotărâre de apel, poate fi
atacată cu recurs, iar încheierea prin care s -a îndreptat o hotărâre pronunțată în recurs, este irevocabilă.
În același mod se procedează și în cazul greșelilor materiale strecur ate într -o încheiere.
Greșelile asupra numelui, calității și susținerii părților sau cele de socoteli, precum și orice alte
greșeli materiale strecurate în hotărâre pot fi îndreptate, din oficiu sau în urma unei simple cereri printr –
o încheiere a instanței . Pe această cale nu se poate urmări însă îndreptarea hotărârii cu privire la un
aspect de fond al raporturilor dintre părți, întrucât nu prezintă caracterul unei erori materiale.
Partea care ar justifica un interes poate solicita oricând îndreptarea greșe lilor materiale
strecurate într -o hotărâre, cu atât mai mult cu cât art. 281 C. proc. civ. nu prevede nici o limitare de
timp.
Procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. nu poate fi folosită pentru remedierea greșelilor de
judecată, oricât de evidente a r fi.
Art. 2811 și art. 2812 C. proc. civ. au introdus noțiunile de lămurire, respectiv de completare a
hotărârilor, nuanțând și aprofundând noțiunea de bază de îndreptare a hotărârilor.
Astfel, lămurirea hotărârei (art. 2811 C. proc. civ.) se poate cere cu privire la înțelesul,
întinderea sau aplicarea dispozitivului, ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii. Părțile pot cere
instanței care a pronunțat această hotărâre să lămurească dispozitivul sau, după caz, să în lăture
dispozițiile potrivnice. Cererea se depune în termenul legal corespunzător pentru apelarea sau recularea
hotărârii respective. Instanța va soluționa cererea de urgență, prin încheierea dată în camera de consiliu,
107
cu citarea părților. Această încheie re se va atașa la dosar, cât și la mapa de hotărâri a instanței. Copii ale
ei se comunică tuturor părților, conform regulilor de drept comun.
Lămurirea hotărârii pentru motivele invocate se poate face și ca urmare a unei cereri de
revizuire a unei hotărâri irevocabile pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. sau chiar
prin contestație la executare.
Completarea hotărârii (art. 2812 C. proc. civ.) se cere când instanța su s -a pronunțat asupra
unui capăt de cerere principal sau accesoriu sau as upra unei cereri comexe ori incidente. Termenul de
executare a unei asemenea cereri este același cu termenul de apel sau recurs aplicabil după caz în speță.
În cazul hotărârii pronunțate pe fond după casare după reținere, termenul de depunere a cererii de
completare a hotărârii este de 15 zile de la pronunțare.
Astfel de cerere de completare a hotărârii se mai poate formula în cazul în care instanța a omis
să se pronunțe asupra cererilor martorilor, experților, traducătorilor, interpreților sau avocaților, cu
privire la drepturile lor. Cererile de completare a hotărârilor se soluționează de urgență, cu citarea
părților, printr -o hotărâre separată, în același regim ca și cererile de lămurire a hotărârilor.
Încheierile pronunțate în temeiul art. 2811 C. proc. civ. (îndreptarea hotărârilor) și art. 2812 C.
proc. civ. (lămurirea hotărârilor), ca și hotărârile pronunțate în temeiul art. 2813 C. proc. civ.
(completarea hotărârilor) sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile ce fac obiectul acestor cereri.
În această materie părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea, lămurirea
sau completarea hotărârilor, respectiv nu se acordă cheltuieli de judecată.
7. Executarea vremelnică a hotărârii judecătorești
Execuția vremelnică judecătorească (art. 279 C. proc. civ.) este lăsată la aprecierea instanței de
judecată, care poate încuviința execuția vremelnică a hotărârilor privitoare la bunuri, ori de câte ori va
găsi de cuviință că măsura este necesară față de temeinicia vădită a d reptului, starea de insolvabilitate a
debitorului sau dacă există primejdie vădită de întârziere.
Instanța poate obliga pe creditor să dea o cauțiune pentru a asigura pe debitor, în ipoteza
desființării hotărârii, în privința despăgubirilor ca urmare a exe cutării intempestive.
Execuția vremelnică (provizorie) a hotărârilor judecătorești poate fi încuviințată , cu sau fără
cauțiune după împrejurări, iar utilitatea și oportunitatea acestei măsuri este lăsată la suverana apreciere a
autorităților judecătorești ".
Legea prevede că nu se poate încuviința execuția vremelnică: în materie de strămutare de
hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări care au o așezare fixă, precum și în
cazurile anume prevăzute de lege; când prin hotărâre se d ispune intabularea unui drept sau ridicarea lui
din cartea funciară.
Art. 279 C. proc. civ. prevede că execuția vremelnică judecătorească poate fi încuviințată numai
în pricinile privitoare la bunuri. Per a contrario, instanța nu poate acorda execuția vremelnică în
pricinile ce nu se referă la bunuri, de exemplu, în materie de stare civilă și capacitatea persoanelor, în
materie electorală, în materia contenciosului administrativ, etc.
Cererea de execuție vremelnică se poate face în scris sau verbal în i nstanță, până la închiderea
dezbaterilor. Când cererea a fost respinsă, ea poate fi reiterată în apel.
Partea interesată trebuie să solicite acordarea execuției vremelnice înaintea primei instanțe și cel
mai târziu, până la închiderea dezbaterilor de fond.
Deci nu se poate cere încuviințarea execuției vremelnice, pentru prima dată, în cursul judecării
apelului și nici chiar înăuntrul termenului de apel.
Art. 280 C. proc. civ. prevede posibilitatea introducerii unei cereri pentru suspendarea execuției
vremel nice, fie odată cu cererea de apel, fie separat, în tot cursul judecării apelului.
Cererea de suspendare se depune la prima instanță sau la instanța de apel, dar, în acest din urmă
caz, se va atașa copia legalizată a dispozitivului hotărârii.
Cererea se ju decă de către instanța de apel, care poate încuviința suspendarea execuției
vremelnice, numai cu depunerea unei cauțiuni care este obligatorie în acest caz.
Până la rezolvarea cererii de suspendare, instanța de apel poate încuviința vremelnic
suspendarea, prin ordonanță președințială, chiar înainte de sosirea dosarului.
Test de evaluare
I. Teste grilă
108
1. Deliberarea se poate face:
a) în ședință secretă, când judecata a avut loc în sedință secretă;
b) în sedință;
c) numai în camera de consiliu;
d) fie în ședință, fie în camera de consiliu
2. Hotărârea judecătorească cuprinde:
a) partea introductivă, motivarea și soluția dată;
b) practicaua, considerentele și dispozitivul;
c) sub sancțiunea nulității calea de atac și termenul în care se poate exercita;
d) semnăturile președintelui și grefierului;
3. Comunicarea hotărârilor judecătorești:
a) se face în termen de 7 zile de la pronunțarea hotărârii;
b) se va face părților în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de
exercitare a căilo r de atac;
c) se face în termen de 30 de zile de la pronunțare.
4. Unele dintre soluțiile ce pot fi date în urma deliberării pot fi:
a) admiterea cererii de chemare în judecată, dacă pretențiile reclamantului s -au dovedit a fi
adevărate;
b) respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată;
c) respingerea cererii ca inadmisibilă atunci cănd cererea este nedovedită
5. Hotărârile judecătorești prin care se rezolvă fondul cauzei se numesc:
a) decizii;
b) sentințe;
c) încheieri
II. Întrebări
1. Care sunt efectele hotărârii judecătorești?
2. Care este termenul de efectuare a unei cereri de îndreptare a unei erori materiale?
Răspunsuri.
I. Teste grilă.
2. a) b) d);
5. b).
II. Întrebări
2. Cererea de îndreptare a unei erori materiale poate fi făcută oricând
109
Modulul XVII.
CĂILE DE ATAC
Unitatea de învățare:
1. Noțiune
2. Importanța căilor de atac
3. Clasificarea căilor de atac
4. Reguli comune privind exercitarea căilor de atac
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Noțiune
Scopul procesului este stabilirea adevărului și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Garanția acestui scop constă tocmai în posibilitatea pe care o are partea ce se consideră nedreptățită de a
ataca hotărârea instanței inferioare pentru a se corecta eventualele g reșeli.
Acest deziderat se concretizează sub forma controlului judiciar asigurat de instanțele superioare
care verifică legalitatea și temeinicia hotărârilor anterioare pe care le pot reforma sau confirma.
Căile de atac sunt mijloace procedurale prevăzute în lege pe care părțile interesate le pot folosi
pentru a cere instanței superioare competente verificarea legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești
pronunțate și înlăturarea eventualelor greșeli. Exercitarea căilor de atac nu este oblig atorie, ci o
facultate.
2. Importanța căilor de atac
Căile de atac sunt incluse în acțiunea civilă, alături de celelalte mijloace procesuale care tind la
protecția dreptului subiectiv civil ori a altor interese care se pot realiza numai pe calea justiției.
Justificarea este simplă. Deși legiuitorul a reglementat acele mijloace procesuale care să permită
desfășurarea judecății în primă instanță în bune condiții și să conducă la pronunțarea unei hotărâri
corecte, legale și temeinice, pentru a asigura garanții le respectării acestora a fost nevoit să prevadă și
mijloacele de control necesare, care sunt tocmai căile de atac.
Pentru subiecții procesului civil, luați în ansamblu, existența căilor de atac oferă posibilitatea
de a se îndrepta greșelile cuprinse într -o hotărâre , greșeli datorate fie părților care, prin denaturările
și reticențele lor nu au informat corect pe judecători ori nu s -au apărat bine și complet, fie chiar
judecătorilor care nu și -au exercitat rolul activ, nu au apreciat corect situația de fapt , probele ori au
interpretat sau aplicat greșit normele de drept substanțial. Așa fiind, căile de atac constituie o garanție
puternică a legalității împotriva arbitrarului judecătoresc.
În același timp însă, căile de atac au și o importanță specifică, pent ru fiecare din subiecți.
În ce privește părțile, faptul că hotărârea ce se va pronunța poate fi modificată sau desființată,
prin intermediul căilor de atac, stimulează pe fiecare dintre ele să aibă o poziție activă în cadrul
procesului, să se apere cât mai complet, să invoce instanței încălcările de lege care ar putea atrage
anularea hotărârii, deoarece sperând într -o situație favorabilă, fiecare parte are interesul să se pronunțe o
hotărâre care să nu fie ulterior desființată. Dar, existența căilor de atac și posibilitatea de a le exercita
constituie de asemenea o garanție a dreptului de apărare , dă certitudine părților că dreptul lor nu este
compromis prin pronunțarea unei hotărâri nelegale și netemeinice, ceea ce este de natură să întărească
încrederea în justiție în rolul educativ -preventiv al hotărârilor judecătorești. Aceasta, cu atât mai mult cu
cât procesul civil presupune, de regulă, părți cu interese contrarii și deci, partea care a pierdut procesul
are aproape întotdeauna sentimentul că i s -a făcut o nedreptate și simte nevoia de a provoca o nouă
judecată în speranța că soluția îi va fi de această dată favorabilă.
Cât privește instanțele, existența căilor de atac le obligă să aibă un rol activ , să respecte
dispozițiile legale și temeinice. preocupar e care ar putea fi mai slabă dacă hotărârile pe care le -ar da nu
ar putea fi contestate. Iar atunci când căile de atac sunt de competența unor instanțe superioare,
exercitarea lor de către părți sau procuror – deoarece instanța nu se poate investi din ofic iu – oferă
acestora unul din mijloacele practice prin care realizează îndrumarea instanțelor inferioare.
110
3. Clasificarea căilor de atac
Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, reglementează
mai multe căi de atac: apel ul, recursul, contestația în anulare, revizuirea și recursul în interesul legii
(recursul în anulare a fost abrogat prin O.U.G. nr. 58/2003).
3.1. O primă clasificare tradițională a acestor căi de atac este făcută prin înseși dispozițiile
Codul de procedu ră civilă care le împarte în: căi de atac ordinare și căi de atac extraordinare.
Se consideră că o cale de atac este ordinară dacă ea poate fi exercitată de orice parte din proces,
pentru simplu fapt că partea respectivă este nemulțumită de hotărârea pronu nțată. Nu este necesar ca un
text de lege să prevadă expres posibilitatea utilizării căii de atac ordinare, însă, dacă se dorește
suprimarea acesteia, trebuie să existe o dispoziție legală expresă în acest sens.
Codul de procedură civilă califică apelul ca fiind singura cale de atac ordinară.
Căile de atac sunt clasificate ca extraordinare pentru că ele pot fi exercitate numai în cazurile și
în condițiile anume specificate de lege. Acestea sunt: recursul, revizuirea, contestația în anulare și
recursul în in teresul legii.
3.2. Potrivit unei alte clasificări care vizează numai hotărârile susceptibile de executare silită,
căile de atac pot fi: căi de atac suspensive de executare silită și căi de atac nesuspensive de
executare silită.
Apelul suspendă de drept executarea silită, efectul suspensiv fiind continuat prin introducerea
cererii de apel. În cazurile în care hotărârea se bucură de execuție vremelnică (de drept sau
judecătorească), apelul nu mai este suspensiv, însă, instanța de apel poate să încuviințeze suspendarea
execuției vremelnice, cu sau fără cauțiune.
În mod excepțional și recursul suspendă executarea silită, în pricinile privitoare la strămutarea
de hotărâre, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având așezare fixă, precum și în
cazuri anume prevăzute de lege. Pentru celelalte situații, instanța de recurs poate dispune, la cerere,
suspendarea executării recurate, cu depunerea unei cauțiuni, iar în cazuri urgente, suspendarea poate fi
încuviințată de către președintele insta nței de recurs, prin încheiere motivată, dată și fără citarea părților,
chiar înainte de primirea dosarului (art. 300 C. proc. civ.).
Contestația în anulare și revizuirea nu sunt niciodată suspensive de executare silită, dar instanța
sesizată cu o contest ație în anulare sau o revizuire poate să acorde suspendarea executării hotărârii
atacate, cu depunerea unei cauțiuni.
3.3. Clasificarea în căi de atac de reformare și căi de atac de retractare are la bază distincția
care se face între opoziție (cale de atac ordinară, desființată la noi, încă din anul 1943) și apel, prima
fiind de competența aceleiași instanțe care a pronunțat hotărârea atacată, iar cea de -a doua judecându -se
de o instanță ierar hic superioară.
Contestația în anulare și revizuirea sunt căi de atac retractare, deoarece ele se soluționează de
instanța ce a pronunțat hotărârea atacată.
Căile de atac de reformare sunt apelul și recursul, prin intermediul lor realizându -se controlul
judiciar al hotărârilor judecătorești de către o instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat
hotărârea atacată.
3.4. În funcție de faptul dacă provoacă sau nu o judecată în fond, căile de atac se împart în căi
devolutive și căi nedevolutive.
Căile de atac devolutive sunt acelea care, în limitele cererilor formulate în primă instanță și a
ceea ce se atacă, provoacă o nouă judecată în fond, fiind posibilă readministrarea probelor de la prima
instanță și administrarea oricăror probe noi. Calea de atac de volutivă tipică este, în sistemul nostru de
drept, apelul.
Căile de atac nedevolutive realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a
administra, în principiu probe noi, și fără a avea loc deci o nouă judecată în fond. Exemplul tipi c este
recursul.
3.5. În funcție de faptul dacă părțile au sau nu acces direct la exercitarea căilor de atac, ele pot fi
clasificate în căi de atac comune și căi de atac speciale. Majoritatea căilor de atac se încadrează în
prima categorie, fiind special numai recursul în interesul legii ce aparține exclusiv Procurorului
General, care le poate exercita din oficiu, la cererea Ministerului Justiției sau a colegiilor de conducere
ale curților de apel.
111
4. Reguli comune privind exercitarea căilor de atac
Atât î n literatură cât și în practica judiciară s -au cristalizat o serie de reguli privind exercitarea
căilor de atac prin care se realizează controlul judiciar.
a) O primă regulă se referă la "existența unei hotărâri judecătorești pe care legea să o declare
susceptibilă de a fi atacată".
b) Ca o formă de manifestare a principiului disponibilității, specific procesului civil, se reține și
a doua regulă și anume "manifestarea de voință a unei părți, în sensul de a exercita o cale de atac".
c) O altă regulă este "l egalitatea căii de atac" prin care se înțelege faptul că o hotărâre
judecătorească este supusă căilor de atac stabilite de lege.
d) O altă regulă privește "ierarhia căilor de atac" potrivit căreia nu se poate recurge la o cale
extraordinară atâta timp cât este deschis exercițiul unei căi ordinare de atac. Având în vedere faptul că
legiuitorul califică recursul ca o cale extraordinară de atac, aplicarea acestei reguli ridică o serie de
probleme în practică.
e) Ultima regulă este aceea care privește unicitat ea dreptului de a folosi o cale de atac.
Dreptul de a folosi o cale de atac este unic, epuizându -se prin chiar exercițiul lui. Partea
interesată nu poate folosi de mai multe ori o cale de atac împotriva aceleiași hotărâri, deci nu se poate
judeca de mai mu lte ori în aceeași cale de atac.
Principiul unicității dreptului de a utiliza o cale de atac se aplică, în mod corespunzător, în
privința recursului.
Test de evaluare
I. Teste grilă.
1. Exercitarea căilor de atac:
a) este obligatorie;
b) are ca scop verificarea legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești pronunțate;
c) este o facultate.
2. Sunt căi extraordinare de atac:
a) apelul;
b) recursul;
c) revizuirea.
3. Căile de atac se clasifică în căi de atac devolutive și nedevolutive în funcție de
următorul criteriu:
a) în funcție de faptul dacă provoacă sau nu o judecată în fond;
b) în funcție de faptul dacă sunt sau nu susceptibile de executare silită;
c) această clasificare este făcută de dispozițiile Codului de procedură civilă
4. Constituie căi de atac de retractare:
a) apelul;
b) recursul;
c) contestația în anulare;
d) revizuirea.
5. Sunt reguli comune privind exercitarea căilor de atac:
a) existența unei hotărâri judecătorești pe care legea să o declare susceptibilă de a fi atacată;
b) o hotărâre judecătorească este supusă căilor de atac stabilite de lege;
c) dreptul de a folosi o cale de atac este unic, epuizându -se chiar prin exercițiul lui.
II. Întrebări
1. Care este diferența dintre căile de atac de reformare și cele de retractare?
2. Care este diferența dintre controlul judiciar și cel judecătoresc?
Răspunsuri
112
I. Teste grilă.
1. b),c);
4. c), d);
II. Întrebări.
1. Căile de atac de reformare sunt acelea prin intermediul cărora se realizează controlul judiciar
al hotărârilor judecăto rești de către oinstanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.
Apelul și recursul sunt căi de atac de reformare.
Căile de atac de retractare se soluționează de instanța carea pronunțat hotărârea atacată. Fac
parte din acestă categor ie contestația în anulare și revizuirea. Prin căile de atac de retractare se invocă
anumite împrejurări, limitativ prevăzute de lege, care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii
atacate, astfel încât instanța nu își controlează propria hotărâr e, ci judecă unele aspecte noi.
113
Modulul XVIII.
APELUL
Unitatea de învățare:
1. Subiect și obiect
2. Procedură de judecată
3. Soluții
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Noțiune
Apelul este calea de atac obișnuită, ordinară, comună, devolutivă și suspensivă de executare,
prin care partea interesată invocă nemulțumiri față de hotărârea dată de prima instanță.
2. Subiectele apelului
2.1. Părțile din proces
În apel părțile poartă denumirea de apelant și intimat.
Referitor la subiectele apelului este consacrat principiul potrivit căruia hotărârea judecătorească
își produce efecte numai față de părțile litigante și că numai acestea au dreptul de a uza de căile de atac.
Terții care nu au fost părți în proces nu au dreptul de a ataca hotărârea, întru cât aceasta nu le este
opozabilă.
Cu alte cuvinte, în primul rând reclamantul și pârâtul care și -au disputat un drept în fața primei
instanțe au posibilitatea să se plângă împotriva hotărârii de fond pe calea apelului.
Dacă la judecata în fața primei in stanțe a existat o coparticipare, fie activă, fie pasivă sau mixtă,
exercitarea dreptului de a ataca hotărârea cu apel se va face pentru acestea după regula înscrisă în art. 48
alin. 1 din Codul de procedură civilă potrivit căreia, actele de procedură, apă rările și concluziile unuia
dintre reclamanți sau pârâți nu pot folosi și nici păgubi celorlalți.
Deci, fiecare dintre coparticipanți va avea posibilitatea de a declara apel, dar numai pentru
apărarea propriilor interese, având independență procesuală, cu excepția cazului când lucrează ca
mandatar al celorlalți.
Atunci când unul dintre coparticipanți a renunțat la dreptul său subiectiv de a declara apel, și -a
retras apelul, ori apelul acestuia a fost anulat sau s -a perimat, pentru acesta hotărârea primei instanțe
devine definitivă, neputându -se extinde în principiu efectele admiterii apelului unuia dintre ceilalți
coparticipanți.
Ca și în fața instanței de fond, partea nu este obligată să exercite apelul personal, ci o poate face
printr -un reprezentant convențional. Dacă mandatarul nu este avocat, își va justifica calitatea printr -o
procură, sub sancțiunea prevăzută de art. 161 C. proc. civ.
2.2. Persoane care nu au luat parte la judecata în fond
Așa cum s -a mai arătat, există cunoscut principiul potriv it căruia terții care nu au fost părți în
proces nu au dreptul de a ataca hotărârea întrucât aceasta nu le este opozabilă.
În actuala reglementare se recunoaște în mod excepțional acest drept al unor persoane care nu
au luat parte la judecata în primă ins tanță și anume:
– dobânditorul cu titlu particular al unui drept sau bun, ce formează obiectul litigiului, poate uza
de calea apelului dacă transmiterea a avut loc după pronunțarea hotărârii de fond și înainte de
expirarea termenului de apel;
– creditorul chirografar poate, în baza art. 974 C. civ., exercita apelul pe calea acțiunii oblice
subrogatorii în numele debitorului său, cu excepția cauzelor cu caracter strict personal.
În legătură cu terții care, la cererea lor sau a părților, au fost introduși în proces, devenind astfel
părți, hotărârea le este opozabilă și, ca atare, ei au dreptul să o atace cu apel. O situație specială o are
însă intervenientul accesoriu. Calea de atac exercitată de acesta este condiționată de faptul că și partea
pe lângă care a intervenit să fi declarat apel. Dacă această parte achiesează la hotărârea de fond, fie că
114
nu declară apel, fie că retrage apelul pe care l -a introdus, apelul intervenientului accesoriu se socotește
neavenit potrivit prevederilor art. 56 din Codul de proce dură civilă.
2.3. Procurorul
Potrivit art. 45 alin. ultim din Codul de procedură civilă procurorul poate, în condițiile legii să
exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri judecătorești, fiind cea mai caracteristică formă de
participare a sa la pr ocesul civil.
Procurorul poate să exercite calea de atac indiferent dacă a participat sau nu la judecata pricinii
în care s -a pronunțat hotărârea atacată.
3. Obiectul apelului
3.1. Hotărârile care pot fi atacate cu apel
Potrivit art. 282 alin. 1 C. proc. civ. obiectul apelului îl constituie hotărârile date în primă
instanță de către judecătorii și tribunale.
Nu se pot ataca cu apel, ci direct cu recurs următoarele categorii de acte procedurale
jurisdicționale:
a) hotărârile judecătorești prevăzute în art . 2821 C. proc. civ., date în prima instanță în cererile
introduse pe cale principală privind pensiile de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la
1 miliard lei inclusiv în materie civilă și comercială, acțiunile posesorii, cele referitoar e la înregistrările
în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asiguratorii, hotărârile instanțelor judecătorești prin care se
soluționează plângerile împortiva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate
jurisdicțională și ale alto r organe cu astfel de activitate (procedura contenciosului administrativ – Legea
nr. 554/2004, Legea nr. 18/1991 modificată prin Legea nr. 167/1997 și Legea nr. 1/2000 privind fondul
funciar, și Legea nr. 112/1995 privind recuperarea proprietăților imobili are de către persoanele fizice
etc.).
Hotărârile de fond se pot ataca direct cu recurs și în alte cazuri ce vor fi prevăzute expres de
lege.
b) hotărârile pronunțate de prima instanță în judecarea anumitor cazuri prevăzute de lege,
respectiv, Codul de proc edură civilă:
– conflictele de competență ( art. 22 C. proc. civ.);
– hotărârile care constată împăcarea părților (art. 131 C. proc. civ.);
– hotărârile prin care instanța se declară necompetentă (art. 158 alin. 3 C. proc. civ.);
– încheierile de admitere în asigurarea dovezilor (art. 238 C. proc. civ.);
– încheierile de suspendare (art. 2441 C. proc. civ.);
– hotărârile care constată renunțarea la drept (art. 247 alin. 4 C. proc. civ.);
– încheierea prin care se constată perimarea (art. 253 alin. 2 C. proc. civ.);
– hotărârea care consfințește tranzacția ( art. 273 C. proc. civ.);
3.2. Regimul încheierilor judecătorești
Potrivit art. 282 alin. 2 C. proc. civ. împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel
decât odată cu fondul. Întrucât înch eierile fac corp comun cu hotărârea finală, apelul împotriva hotărârii
se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare, ceea ce înseamnă că în cererea de apel nu
este necesar să se facă mențiune specială despre o anumită încheiere și că prin ape lul îndreptat
împotriva unei sentințe, partea se poate plânge chiar și cu privire numai la încheiere premergătoare,
(desigur cu condiția de a justifica un interes).
De la regula enunțată mai sus există excepții, în sensul că unele încheieri premergătoare nu pot
fi apelate niciodată (de exemplu, încheierea prin care s -a încuviințat sau respins abținerea, ori s -a admis
recuzarea art. 34 alin. 1 C. proc. civ.
4. Cauza apelului
Legea nu cere expres anumite motive pentru exercitarea apelului. Este singura cale de atac în
care nu se impun motive predeterminate. În apel se face o expunere a motivelor de nemulțumire
împotriva judecății instanței de fond, o critică a acestei hotărâri și se cere o altă soluție. Având un
caracter devolutiv, lipsa acestei justific ări a apelului nu are urmări brutale pentru apelant deoarece
dezbaterile pot urma cadrul procesual fixat deja de prima instanță, atât în ceea ce privește mijloacele de
apărare, cât și probele.
În general apelul se motivează prin nelegalitatea și / sau net emeinicia primei hotărâri.
115
5. Sesizarea instanței de apel
În legătură cu această problemă sunt de examinat aspecte referitoare la instanța competentă să
soluționeze apelul, termenul de exercitare a apelului și cererea de apel.
5.1. Instanța competentă să soluționeze apelul
Instanța competentă să soluționeze apelul este cea stabilită de Codul de procedură civilă (art. 2,
3 și 282 alin. 1) și de Legea de organizare judiciară, în favoarea instanței superioare celei care a
pronunțat hotărârea atacată, după cu m urmează:
– tribunalul, dacă se atacă o hotărâre pronunțată în primă instanță de judecătorie;
– curtea de apel, dacă apelul se exercită împotriva unei hotărâri de primă instanță a
tribunalului.
5.2. Termenul de apel
Termenul de apel reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia se poate exercita calea de atac a
apelului și este un termen imperativ (peremptoriu), legal și absolut.
Termenul de apel fiind un termen de zile se calculează după sistemul exclusiv, adică pe zile
libere. Deci nu vor intra în cal culul acestui termen nici ziua în care el începe să curgă și nici ziua în care
el se împlinește (art. 101 C. proc. civ.). În cazul în care se sfârșește într -o zi de sărbătoare legală sau
când serviciul este suspendat, termenul se va prelungi până la sfârși tul primei zile lucrătoare (art. 101
alin. 5 C. proc. civ).
.5.2.1. Termenul de drept comun
Termenul de apel este, potrivit art. 284 alin. 1 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea
hotărârii dacă legea nu dispune altfel. Cererea de apel ca și cea de recurs trimisă prin poștă se socotește
făcută în termen dacă a fost predată recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui (art. 104 C.
proc. civ.).
Art. 284 alin. 1 C. proc. civ. stabilește termenul de apel atât sub aspectul duratei, cât și în
privința momentului de la care curge termenul. Dreptul de a apela hotărârea primei instanțe se naște din
chiar momentul pronunțării acesteia, dar, pentru calcularea termenului de apel, interesează comunicarea
hotărârii (nefiind suficientă comunicarea numai a dispozitivului, ci comunicarea hotărârii în întregime).
Comunicarea trebuie să rezulte din dovada de primire, sau procesul -verbal întocmit de agentul
procedural, fără posibilitatea completării cu probe extrinseci. În legătură cu momentul de la care curg e
termenul, este de semnalat în primul rând, că art. 284 alin. 2 și 3 C. proc. civ. consacră două cazuri de
echipolență, asimilând comunicării hotărârii făcute în vederea exercitării apelului comunicarea acesteia
odată cu somația de executare și depunere a cererii de apel înainte de a se comunica hotărârea, termenul
curgând de la data comunicării în vederea executării sau de la data depunerii cererii de apel.
Conform art. 284 alin. 2 C. proc. civ., termenul legal curge chiar de la comunicarea hotărârii
dacă hotărârea a fost comunicată odată cu somația de executare.
În cel de -al doilea caz, potrivit art. 284 alin. 3 C. proc. civ., dacă o parte face apel înainte de
comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată de la data depunerii cererii de apel.
La aceste două cazuri specifice apelului și recursului, trebuie adăugat și unul general prevăzut
de art. 102 alin. 2 C. proc. civ., în sensul căruia termenul de apel va începe să curgă și împotriva părții
care a cerut comunicarea hotărârii către adversar d e la data când a cerut -o. Cazurile de echipolență
nu pot fi însă extinse și la alte împrejurări, ele fiind de strictă interpretare.
5.2.2. Termenele speciale
Din redactarea art. 284 alin. 1 din Codul de procedură civilă rezultă că pot fi și derogări de la
termenul de drept comun pe care -l stabilește, consacrând și alte termene de apel speciale. Aceste
derogări pot viza numai durata sau numai punctul de plecare al termenului, ori atât durat cât și punctul
de plecare. Astfel, art. 619 alin. 1 din Codul de procedură civilă dispune în materia divorțului că
termenul de apel este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, chiar dacă partea atacă hotărârea numai cu
privire la capetele de cerere accesorii, pentru care, dacă s -ar fi soluționat separat, termenul ar fi fost cel
de drept comun.
Pentru procuror termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, cu excepția cazurilor în care
procurorul a participat la judecata în primă instanță, situație când termenul curge de la comunicarea
hotărârii. Deși soluția pare c iudată, ea este logică, deoarece dacă procurorul a participat la proces a avut
calitatea de parte și deci hotărârea trebuie să i se comunice. În celelalte cazuri, procurorul poate, în
temeiul art. 128 din Constituție, exercita calea de atac, dar hotărârea nu i se comunică și deci termenul
curge de la pronunțare.
116
5.2.3. Întreruperea termenului de apel
În principiu, termenul de apel este continuu, deci curge de la prima până la ultima zi fără a fi
întrerupt, nici chiar în cazul celor lipsiți de capacitate de execuție, deoarece aceștia sunt apărați prin
reprezentanții lor legali.
Termenul de apel poate fi întrerupt totuși, dar numai în cazurile expres prevăzute de lege și
anume:
– prin moartea părții care are interes să facă apel (art. 285 C. proc. civ.). În acest caz se face din
nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părții pe numele moștenirii, fără să se
arate numele și calitatea fiecărui moștenitor, urmând ca termenul de apel să curgă din nou de la această
comunicare. În art. 28 5 alin. 2 C. proc. civ. se va face însă o distincție în sensul că pentru moștenitorii
lipsiți de capacitate de execuție sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, ori dispăruți, precum și în caz
de moștenire vacantă, termenul de apel curge din ziua când se va numi tutorele, curatorul sau
administratorul provizoriu.
Pentru ca moștenitorii să nu aibă rezerve în exercitarea căii de atac, în art. 285 alin. 3 C. proc.
civ. se precizează că apelul nu constituie prin el însuși un act de acceptare a moștenirii.
– prin moartea mandatarului căruia i s -a făcut comunicarea hotărârii primei instanțe, urmând să
se facă o nouă comunicare părții, la domiciliul ei, dată de la care va începe să curgă termenul de apel
(art. 286 C. proc. civ.);
– tot ca atare este analizată și d ispoziția din art. 103 din Codul de procedură civilă care permite
părții ce nu a exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege datorită faptului că a fost împiedicată
de o împrejurare mai presus de voința sa, să o exercite în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării,
în același termen fiind necesar să se arate și motivele împiedicării.
În toate aceste situații va începe să curgă un nou termen de apel, dar în timp ce în primele două
cazuri va curge un termen cu o durată egală cu a celui întrerup t, în ultima situație va curge un termen
invariabil de 15 zile, indiferent de durata termenului întrerupt.
5.2.4. Sancțiunea nerespectării termenului de apel
Este unanim acceptat în doctrină și practica judecătorească că termenul de apel este un termen
de decădere, nerespectarea lui ducând la respingerea apelului, ca tardiv. Decăderea se înfățișează ca o
sancțiune care produce efecte mult mai energice decât nulitatea sau prescripția, neexistând nici o
posibilitate de remediere, nefiind susceptibilă de într erupere sau suspendare dreptul procedural fiind
efectiv atins.
Excepția de la regula că decăderea operează decât la cererea părții interesate, o constituie
termenele prevăzute de lege pentru exercitarea căilor de atac care sunt considerate a avea un carac ter
peremptoriu, întrucât ele depășesc interesul părților, vizând autoritatea lucrului judecat și stabilirea
hotărârilor judecătorești.
Deci, termenul de apel, este un termen legal imperativ, astfel încât se cere ca cererea de apel să
fie făcută între pun ctul de plecare și punctul de împlinire, numai astfel putând fi considerat un act făcut
în termen. Neexercitarea apelului înăuntrul termenului prevăzut de lege atrage decăderea din dreptul de
a mai exercita calea de atac de către partea interesată. Excepți a de tardivitate a apelului poate fi
irevocată de partea interesată, procuror sau instanță, din oficiu. Atunci când apelul a fost respins ca
tardiv, hotărârea primei instanțe se definitivează la data la care a expirat termenul de apel, iar nu la data
respi ngerii apelului ca tardiv, deoarece un apel tardiv este considerat ca și inexistent. Împotriva unei
asemenea hotărâri nu se poate exercita nici recursul.
Renunțarea la apel se poate face în interiorul termenului de declarare a apelului achiesându -se
astfel la hotărârea instanței de fond. Retragerea se face în ședința de judecată a instanței de apel.
Retragerea apelului se face după declararea lui, achiesându -se și în acest caz la hotărârea de fond.
Renunțarea se poate face prin declarație verbală în fața in stanței de apel sau prin înscris autentic
prezentat instanței de apel.
5.2.5. Repunerea în termen
În literatura juridică, art. 103 C. proc. civ. este prezentat nu numai ca un caz de întrerupere a
termenului de apel, ci și ca un text de lege ce reglementea ză repunerea în termen. Astfel, partea care a
fost decăzută din dreptul de a exercita apelul poate, potrivit art. 103 alin. 2 C. proc. civ., solicita
instanței repunerea în termen, sub rezerva de a face dovada că a fost împiedicată de o împrejurare mai
presus de voința sa.
117
Pentru realizarea repunerii în termen partea interesată este obligată ca în termen de 15 zile de la
încetarea împiedicării să facă atât cererea de repunere în termen, cât și cererea de apel, în care va arăta
motivele de apel.
Competența de a rezolva cererea de repunere în termen aparține întotdeauna instanței de apel, în
baza art. 17 C. proc. civ., chiar dacă se depune la instanța de fond.
5.3. Cererea de apel
5.3.1. Cuprinsul cererii de apel
Potrivit art. 287 alin. 1 C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde:
a) numele, domiciliul sau reședința părților, ori pentru persoanele juridice, denumirea și sediul
și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal și contul bancar;
b) arătarea hotărârii care se atacă;
c) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;
d) dovezile invocate în susținerea apelului;
e) semnătura.
Cerințele referitoare la hotărârea care se atacă și la semnătură sunt prevă zute sub sancțiunea
nulității, iar cele privind motivele și dovezile, sub sancțiunea decăderii.
În legătură cu cea de a treia cerință, este de observat că apelul este singura cale de atac pentru
care legea nu prevede în mod expres motivele de exercitare. Ele se grefează însă pe coordonatele
nelegalității și/sau netemeiniciei.
Referitor la cerința prevăzută de art. 287 pct. 4 C. proc. civ., trebuie arătat că dovezile invocate
în susținerea apelului pot fi indicate până la prima zi de înfățișare.
Potrivit art. 287 alin. 2 C. proc. civ., cerințele de la literele c, d, pot fi împlinite până cel mai
târziu la prima zi de înfățișare, iar lipsa semnăturii în condițiile art. 133 alin. 2 C. proc. civ. în cursul
judecății până la încheierea dezbaterilor. Dacă însă intimatul invocă lipsa de semnătură, apelantul va
trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare următoare, iar atunci când este prezent în
instanță, în chiar ședința în care a fost cerută nulitatea.
5.3.2. Timbrarea cererii de apel
Apelul se timbrează cu 50% din taxa datorată la instanța de fond. Dacă apelul privește o
hotărâre pronunțată asupra unei acțiuni evaluabile în bani, taxa judiciară de timbru se ridică la ½ din
taxa corespunzătoare la fond pentru suma contestată. Separat și tot în f uncție de valoare se plătește și
timbrul judiciar.
5.3.3. Depunerea cererii de apel
Potrivit art. 288 alin. 2 C. proc. civ., cererea de apel se depune la instanța a cărei hotărâre se
atacă, sub sancțiunea nulității. Această dispozitie a fost declarată nec onstituțională.
La cererea de apel se vor alătura atâtea copii câți intimați sunt (art. 288 alin. 1 C. proc. civ.).
După împlinirea termenului de apel pentru toate părțile, dosarul va fi înaintat de președintele instanței
care a pronunțat hotărârea atacat ă, instanței de apel împreună cu apelurile făcute. Dacă s -a făcut cerere
pentru suspendarea executării hotărârii primei instanțe în cazul unei hotărâri ce se bucură de execuție
vremelnică, în mod excepțional apelul va fi trimis de îndată instanței superioa re (art. 288 alin. 3 și 4 C.
proc. civ.).
5.3.4. Efectele cererii de apel
Introducerea cererii de apel produce următoarele efecte:
a) învestirea instanței de apel.
b) efectul suspensiv de executare.
c) efectul devolutiv. Apelul, deși cale de atac, provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire
la problemele de fapt cât și cu privire la cele de drept, sau, altfel spus, o rejudecare a fondului. Efectul
devolutiv are totuși două limite.
a) Apelul incident sau aderarea la apel – este prevăzut de art. 293 C. proc. civ. și conferă
posibilitatea intimatului care nu a declarat apel în termen să adere, până la prima zi de înfățișare, la
apelul declarat de altă parte în termen. Scopul aderării este acela de a schimba hotărârea de fond
considerată greșită.
Este o cerere accesorie, urmând soarta apelului principal. Astfel, dacă la apelul principal s -a
renunțat sau a fost respins ca tardiv ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului și apelul
incident se respinge ca fiind rămas fără obiect.
118
Legea mai p revede că dacă, totuși, aderarea s -a făcut înlăuntrul termenului de apel, ea se
consideră apel principal. Considerăm că ipoteza este falsă: atât timp cât o parte a declarat apel propriu
în termenul legal – acest apel este din start principal și nu mai are nevoie să adere la apelul altei părți
dincolo de termen. Această precizare finală a art. 293 C. proc. civ. este inutilă.
b) Apelul provocat este reglementat de art. 2931 C. proc. civ. Acest apel se poate formula în
ipoteza coparticipării procesuale sau cân d în prima instanță au intervenit terți în proces., situații în care
intimatul poate declara apel contra altui intimat sau contra unui intervenient de la fond care însă nu e
parte în apelul principal, cu condiția ca acest apel să poată produce consecințe j uridice asupra autorului
lui, respectiv să dovedească un interes legitim.
6. Procedura în fața instanței
6.1. Procedura prealabilă la instanța de apel
Această fază pregătitoare are drept scop fixarea termenului de judecată și asigurarea
contradictorialită ții și a dreptului în respectiva etapă a procesului.
Astfel președintele instanței de apel, îndată ce primește dosarul de la prima instanță este obligat
să ia o serie de măsuri, așa cum sunt prevăzute în art. 289 C. proc. civ..
În citație este prevăzută și taxa de timbru sau este invitat apelantul să -și evalueze cererile în
vederea timbrării.
Odată cu citația, intimatului i se va comunica o copie de pe cererea de apel, împreună cu copiile
certificate de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost înfățișat e la prima instanță, punându -i-se în
vedere să depună la dosar întâmpinarea cu cel puțin 5 zile înainte de termenul prevăzut pentru
înfățișare.
Art. 289 alin. final C. proc. civ. prevede că apelurile făcute împotriva aceleiași hotărâri vor fi
repartizate la o singură secție a instanței de apel. Dacă totuși ele au fost repartizate la secții diferite,
președintele secției investită în urmă, va dispune, la cerere, trimiterea apelului la secția cea mai investită
(art. 290 C. proc. civ.).
Legea nu prevede sacți unea ce ar rezulta din nedepunerea întâmpinării, mai ales, după
abrogarea, așa cum am arătat, în analiza consacrată întâpinării, a dispozițiilor art. 118 alin. 2 prin Legea
nr. 219/2005.
6.2. Judecarea apelului
6.2.1. Compunerea completului de judecată
Așa cum dispune art. 282 alin 1 C. proc. civ. hotărârile date în prima instanță de judecătorie
erau supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal erau supuse apelului la
curtea de apel.
În ceea ce privește compunerea instanțe i învestită cu judecarea cererii de apel, se respectă
întotdeauna principiul colegialității, completul de judecată fiind format din 2 judecători, fie că apelul se
judecă de tribunale, fie că se judecă de curțile de apel.
6.2.2. Regulile după care are loc judecata
Așa cum prevede art. 298 C. proc. civ. judecarea apelului se face după regulile de la judecata în
primă instanță și ținând seama de dispozițiile speciale în materia apelului.
În cazul în care intimatul nu a primit, în termenul prevăzut de lege (ar t. 1141 C. proc. civ.),
motivele de apel și dovezile invocate de apelant, el va putea cere, la prima zi de înfățișare în apel, un
termen înăuntrul căruia să depună la dosar întâmpinarea. Dacă intimatul lipsește la prima zi de înfățișare
și instanța constat ă că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei și efectuarea
comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen, unstața va dispune amânarea cauzei,
următorul termen de judecată urmând a se fixa astfel încât intimatul s ă aibă la dispoziție cel puțin 15
zile de la comunicare, pentru a depune întâmpinare (art. 291 C. proc. civ.).
La prima zi de înfățișare apelantul poate să împlinească lipsurile cererii de apel referitoare la
indicarea hotărârii care se apelează, motivarea în fapt și în drept a apelului și la arătarea dovezilor
propuse în susținerea apelului.
Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părțile de a supune judecării în
apel litigiul dintre ele, în ansamblul său cu toate problemele de f apt și de drept care au fost ridicate la
prima instanță.
În principiu devoluțiunea este totală, completă. Ea este însă limitată de două reguli exprimate
prin adagiile: "tantum devolutum quantum apellatum" și "tantum devolutum quantum judicatum".
119
6.2.3. Aplicarea regulii "tantum devolutum quantum apellatum"
Potrivit acestei reguli efectul devolutiv nu vizează cu necesitate toate probele de fapt și de drept
care s -au pus înaintea primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de a pelant.
Prin urmare, efectul devolutiv poate fi limitat prin voința apelantului, care poate relua pretențiile sale în
primă instanță în totalitate sau numai parțial.
6.2.3. Aplicarea regulii "tantum devolutum quantum judicatum"
Această regulă este consacrată de art. 294 C. proc. civ. care, în alin. 1 arată că în apel nu se
poate schimba calitatea părților, cauza și obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face
alte cereri noi.
De la regula potrivit căreia devoluțiunea operează numai pentru problemele de instanță care a
pronunțat hotărârea apelată, legea prevede o serie de excepții.
Chiar art. 294 C. proc. civ. stabilește că în apel pot fi invocate pentru prima oară excepțiile de
procedură și alte asemenea mijloace de apărare, întrucâ t acestea nu sunt considerate cereri noi.
O a doua categorie de excepții de la principiul pe care îl analizăm este prevăzut de art. 294 alin.
2 C. proc. civ., care dispune că se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte
despăgu biri ivite după darea hotărârii primei instanțe, precum și că se va putea solicita compensația
legală. Pentru ca partea să poată face în apel pentru prima oară o cerere de compensație, trebuie ca
această compensație să întrunească condițiile stabilite de a rt. 1145 C. civ., adică să fie vorba de două
categorii care să aibă ca obiect o sumă de bani sau o cantitate oarecare de bunuri fungibile de aceeași
specie și care să fie deopotrivă lichide și exigibile.
6.2.3.Regimul probelor în apel
O altă dispoziție sp ecială, care urmează judecata are în vedere probele, art. 295 alin. 2 C. proc.
civ., dispunând că instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate
la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluționarea
cauzei.
Din dispozițiile art. 295 C. proc. civ., rezultă, în al doilea rând că, în apel, spre deosebire de
recurs, sunt admisibile orice fel de probe noi, cu condiția, înscrisă în art. 292 C. proc. civ., ca aceste
probe să fie propuse de părți prin cererea de apel sau întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de
înfățișare.
6.3. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel
În apel completul este format din 2 judecători, ceea ce face posibilă apariția completului de
divergență.
Apelul este o cale devolutivă de atac, astfel încât judecata lui ar urma să se finalizeze cu o
hotărâre (decizie) care să înlocuiască hotărârea ce a fost apelată. Primele precizări în ce privesc soluțiile
pe care le poate pronunța instanța de a pel se regăsesc în art. 296 C. proc. civ. care prevede că poate
păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Fiind în prezența unei căi de atac, este
obligatoriu să se arate în primul rând că apelul a fost respins sau admis.
Este de princi piu că, prin admiterea apelului, nu se poate face părții al cărui apel a fost admis o
situație mai rea decât aceea creată prin hotărârea primei instanțe, care n -a fost atacată cu apel de către
partea adversă. Aplicarea principiului "non reformatio in pejus " este expres consacrată în lege în art.
296 C. proc. civ. Sunt de conceput excepții în cazul apelului incident sau provocat.
Tot cu privire la soluțiile ce pot fi pronunțate de instanța de apel, art. 297 C. proc. civ. mai
prevede că în cazul în care se c onstată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în
cercetarea fondului, ori judecata s -a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va
desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare prime i instanțe.
Dacă hotărârea a fost desființată pentru lipsă de competență, cauza se va trimite spre rejudecare
instanței competente, sau altui organ competent cu activitate jurisdicțională. Cu alte cuvinte, ori de câte
ori instanța de apel apreciază că pri ma instanță a soluționat greșit procesul, fără a intra în cercetarea
fondului, pe baza unei excepții (necompetență, prescripție, putere de lucru judecat, lipsă de calitate
procesuală, prematuritatea cererii, lipsă de interes, litispendență etc.) ori dacă j udecata de fond s -a făcut
în lipsa părții, care nu a fost legal citată, se va admite apelul, se va desființa hotărârea atacată și se va
trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. Așa fiind, rezultă prin interpretare că nu se mai justifică
trimiterea sp re rejudecare atunci când în fața primei instanțe s -a invocat o excepție dintre cele arătate,
însă instanța a unit -o cu fondul, chiar dacă soluția s -a pronunțat în baza excepției, deoarece în acest caz
s-a intrat în cercetarea fondului.
120
Rațiunea soluției de trimitere a cauzei spre rejudecare urmărește ca părțile să nu fie private de
de un grad de jurisdicție, deși apelul are caracter devolutiv și se putea prevede ca instanța de apel să
evoce fondul.
Prin cuprinsul art. 297 alin. 2 C. proc. civ. se nuanțe ază oarecum această problemă, având în
vedere că s -a dispus ca în cazul în care prima instanță a soluționat cauza deși nu era competentă, iar
apelul a fost admis pentru acest motiv, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza
instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent, afară de cazul când constată
propria sa competență.
În cazul în care instanța de apel este competentă să judece, și atunci, anulând hotărârea primei
instanțe, nu se va mai trimite dosarul , ci va judeca cauza în fond, urmând apoi să se poată exercita și
calea de atac a apelului, la instanța ierarhic superioară.
De asemenea, art. 297 alin. 2 teza a II -a mai prevede o variantă a soluției instanței în cazul
admiterii apelului. Astfel, atunci c ând există un motiv de nulitate (altul decât nelegalitatea procedurii de
citare), iar prima instanță a judecat în fond, instanța de apel, anulând în tot sau în parte procedura
urmată și (sau numai) hotărârea pronunțată, va reține procesul spre rejudecare. Se observă că dacă
nulitatea se referă doar la hotărâre, se impune anularea acesteia nu și a întregii proceduri.
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Apelul:
a) suspendă executarea;
b) nu suspendă executarea;
c) de regulă, nu suspendă executarea cu anumite exceptii.
2. Nu este susceptibilă de apel:
a) hotărârea dată în primă instanță în cererea introdusă pe cale principală privind pensii de
întreținere;
b) hotărârea pronunțată în materia contravențiilor;
c) hotărârea de expedient;
d) hotărârile jude cătorești privind acțiunile posesorii.
3. În materia divorțului termenul de apel este de :
a) 15 zile de la comuniarea hotărârii;
b) 30 de zile de la comunicarea hotărârii;
c) 30 de zile de la pronunțarea hotărârii.
4. Termenul de apel poate fi întrerupt:
a) în cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu;
b) prin moartea părții care are înteres să facă apel;
c) prin moartea mandatarului căruia i s -a făcut comunicarea hotărârii primei instanțe.
5. Apelul provocat:
a) rămâne fără efecte în cazul în care apelul principal este respins ca tardiv;
b) se declară împotriva apelantului principal;
c) rămâne fără efecte în cazul în care apelul incident este respins ca inadmisibil.
II. Întrebări
1. Care sunt soluțiile pe care le poate pronunța instan ța de apel?
2. Care este regula cu privire la punctul de plecare al termenului de apel? Există situații de
echivalență?
Răspunsuri
121
I. Teste grilă
1. a);
2. a); b); c); d);
II. Întrebări.
2. Termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii dacă legea nu prevede altfel. Legea
consacră două cazuri de echipolență în materia apelului:
– declararea apelului înainte de comunicarea hotărârii și primirea hotărârii însoțite de somația de
executare, și un caz general:
– când termenul curge împotriva părții care a cerut comunicarea actului către partea potrivnică.
122
Modulul XIX.
RECURSUL
Unitatea de învățare:
1. Subiect și obiect
2. Procedură de judecată
3. Soluții
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Noțiune
Recursul este o cale de atac comună extraordina ră, de reformare nedevolutivă și, în principiu,
nesusceptibilă de executare, prin care se exercită controlul de legalitate de către instanța competentă
asupra hotărârii recurate.
Sediul materiei îl constituie art. 299 -316 C. proc. civ. din partea afectată căilor de atac
extraordinare.
2. Obiectul recursului
Încheierile judecătorești pot fi încheieri pronunțate în afara judecății fondului (fie înainte de
declanșarea procesului civil, fie după pronunțarea unei hotărâri de fond), încheieri prin care se pronunță
soluții finale asupra fondului, ce au un caracter premergător.
Art. 299 C. proc. civ., reglementând obiectul recursului, nu stabilește în mod expres regimul
încheierilor judecătorești sub aspectul posibilității atacării lor cu recurs.
Regula gener ală se desprinde din coroborarea art. 316 C. proc. civ. cu art. 282 alin. 2 teza I C.
proc. civ. – încheierile premergătoare sunt supuse recursului numai odată cu fondul.
Regula enunțată comportă două categorii de excepții:
– încheieri premergătoare care nu pot fi recurate, nici chiar odată cu fondul, de exemplu:
încheierea prin care s -a încuviințat sau s -a respins abținerea ori s -a admis recuzarea (art. 34 alin. 1 C.
proc. civ.); încheieri cu privire la cererea de asistență gratuită sau prin care s -a reve nit asupra asistenței
încuviințate (art. 79 alin. 3 C. proc. civ.).
– încheieri premergătoare ce pot fi recurate separat de hotărâre, dar numai în măsura în care și
hotărârea ce urmează a se pronunța în cauza respectivă este susceptibilă de recurs.
Este ca zul încheierilor prin care s -a întrerupt sau s -a suspendat cursul judecății în apel, temeiul
legal fiind art. 316 C. proc. civ. coroborat cu art. 282 alin. 2 teza finalăC. proc. civ. Aceste dispoziții
legale, aplicate în corelație cu art. 299 C. proc. civ. , stabilesc că sunt supuse recursului și încheierile
prin care s -a întrerupt sau suspendat cursul judecății.
3. Subiectele recursului
Se numesc recurent și intimat și sunt, de principiu aceleași cu subiectele apelului.
4. Cauza recursului (motivele de casare)
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii atacate – critici asupra modului în care au
judecat instanțele inferioare – care trebuie să se încadreze într -una din formele prevăzute de art. 304 C.
proc. civ., denumite generic motive de casare .
Motivele recursului (constituind și motive de anulare a hotărârii) sunt expres și limitativ
determinate de lege.
Enumerarea motivelor de casare
În conformitate cu art. 304 C. proc. civ., recursul se poate formula pentru a obține fie
modificarea hotărârii atacate (pct. 6 -9), fie casarea acesteia (pct. 1 -5). Aceste motive sunt următoarele:
1. când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale;
2. când hotărârea s -a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a
pricinii;
3. când hotărârea s -a dat cu încălcarea competenței altei instanțe;
4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;
123
5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea
nulității de art. 105 al in. 2;
6. când instanța a acordat mai mult decât s -a cerut ori ceea ce nu s -a cerut;
7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii;
8. când instanța, interpretând greșit ac tul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul
lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia;
9. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
greșită a legii;
Recursul în baza art. 3041 Codul d e procedură civilă
Spre deosebire de Codul de la 1865, Legea nr. 59/1993 a adus o inovație, prin introducerea în
cod a art. 3041 care dispune că "recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii nu poate fi
atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța putând să examineze
cauza sub toate aspectele".
În lumina acestor aspecte concluzia este că în recursul formulat împotriva hotărârilor
nesusceptibile de apel se pot invoca orice nemulțumiri ale părții, ca uzate de nelegalitatea hotărârii
recurate.
Potrivit art. 306 Cod de procedură civilă, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul
legal (cel prevăzut de art. 303 alin. 1, dar prin alin. 2 al aceluiași articol se instituie un regim aparte
pentru motivele de recurs de ordine publică. Este permisă analiza motivelor depuse peste termenul
legal, dacă ele vizează ordinea publică. Asemenea motive pot fi invocate pe tot parcursul procesului de
oricare parte, precum și de instanță din oficiu.
5. Sesizarea instanței de recurs
5.1.Instanța competentă
În judecarea recursului competența aparține instanței ierarhice superioare celei ce a pronunțat
hotărârea atacată, potrivit dispozițiilor art. 299 alin. 2, art. 2, art. 3 și art. 4 C. proc. civ.
5.2. Termenul d e recurs
Regulă. Excepții
Termenul de recurs este perioada de timp înăuntrul căreia, împotriva unei hotărâri judecătorești,
poate fi exercitată calea de atac a recursului. Dreptul de a ataca cu recurs hotărârea se naște în temeiul
legii, însă din chiar momentul pronunțării hotărârii.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii ce
se atacă, redactată, potrivit art. 261. Acesta este termenul de recurs de drept comun; în anumite materii
legea stabilește un termen special de recurs, cu privire la durata și/sau cu privire la punctul de plecare.
Termenul de recurs este un termen legal, (imperativ, peremptoriu) și absolut. Întrucât este un
termen legal, ar urma să fie un termen fix, dar art. 303 alin. 4 C. proc . civ. permite președintelui
instanței să îl prelungească cu 5 zile, pentru a da posibilitatea părții prezente să refacă cererea de recurs
ce nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
Termenul de recurs, fiind un termen pe zile, se calculează pe unităț i libere de timp – nu intră în
calculul termenului ziua care începe să curgă și nici ziua în care se împlinește (art. 101 alin. 1). În cazul
în care se sfârșește într -o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, termenul se
prelungește până la sfârșitul primei zile lucrătoare (art. 101 alin. 5). Cererea de recurs trimisă prin poștă
se socotește făcută în termen dacă a fost predată recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea sa
(art. 104).
Termenul general, după cum am menționat, are o durată de 15 zile, și începe să curgă de la data
comunicării hotărârii. Legea prevede însă și unele termene speciale:
a) termenul este de 5 zile și curge de la comunicare și este pentru hotărârile prin care se rezolvă
conflictele de competență (art. 22 al in. final C. proc. civ.);
b) termenul (de 5 zile) curge de la pronunțare pentru recursul îndreptat împotriva hotărârii de
declinare a competenței (art. 158 alin. 3 C. proc. civ.);
c) termenul de recurs este de 5 zile și curge de la pronunțare pentru părțil e prezente la judecată
sau de la comunicare pentru cele lipsă, în materia ordonanței președințiale (art. 582 C. proc. civ.);
d) în materie de divorț termenul este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii (art. 619 alin. 1
C. proc. civ.).
Întreruperea term enului de recurs
124
În materia recursului, codul nu reglementează în mod expres cazurile de întrerupere a
termenului de recurs, dar, în baza normei de trimitere a art. 316 C. proc. civ., sunt aplicabile dispozițiile
art. 285 -286 din materia apelului.
Sancțio narea nerespectării termenului de recurs. Repunerea în termen
Termenul de recurs este un termen legal, imperativ, iar nerespectarea sa atrage sancțiunea
decăderii din dreptul de a mai exercita recursul (art. 103 alin. 1 C. proc. civ.). Recursul introdus ul terior
împlinirii termenului legal este lipsit de eficiență juridică. Acesta va fi respins ca tardiv, iar hotărârea
atacată devine irevocabilă pe data expirării termenului de recurs.
Excepția de la tardivitate a recursului poate fi invocată de partea inter esată (intimat), procuror
sau de către instanță din oficiu, în orice stare a recursului.
Art. 310 C. proc. civ. dispune că, dacă la prima zi de înfățișare nu se dovedește că recursul este
tardiv sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, recursul se va s ocoti făcut în termen.
Partea decăzută din dreptul de a exercita recursul poate solicita repunerea în termen, potrivit art.
103, dovedind că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus decât voința sa. În acest caz recursul se
va declara în termen de 15 zile de la încheierea împiedicării, termen în care vor fi arătate și motivele
împiedicării. Competența de a soluționa cererea de repunere în termen aparține instanței de recurs,
întrucât această cerere are caracterul unui incident procedural.
5.3. Cererea de recurs
Cuprinsul cererii de recurs. Timbrarea recursului
Potrivit art. 3021 C. proc. civ. (introdus prin O.U.G. nr. 58/2003) cererea de recurs va cuprinde:
1) numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul
lor precum și după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului, sau de înscriere în registrul
persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar. Dacă cererea
de recurs nu este făcută personal de către parte, ci printr -un reprezentant (legal sau convențional) se va
menționa această împrejurare în cerere, alături de dovada calității de reprezentant. Dacă recurentul
locuiește în străinătate, va arăta domiciliul ales în România, unde urmează să i se f acă toate
comunicările privind procesul;
2) indicarea hotărârii atacate, individualizate prin arătarea instanței care a pronunțat -o, numărul
ei și data pronunțării, numărul dosarului;
3)motivele de legalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea l or sau, după caz,
mențiunea că motivele vor fi depuse printr -un memoriu separat;
4) semnătura.
Cerințele prevăzute în art. 3021 alin. 1 sunt prevăzute sub sancțiunea nulității, fiind elemente
esențiale ale cererii de recurs. Lipsa semnăturii nu poate fi co mplinită.
Cerea de recurs, sub sancțiunea nulității, trebuie să fie timbrată, iar taxa de timbru este de 50%
din taxa ce s -ar plăti pentru cererea de chemare în judecată, dar numai în raport de suma pentru care s -a
introdus recursul.
Depunerea cererii de recurs. Motivarea recursului
Recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă sub sancțiunea nulității, potrivit art. 302
C. proc. civ. După primirea cererii de recurs, președintele instanței va dispune înregistrarea ei, și
comunicarea acesteia tut uror părților, art. 288 alin. 3 aplicându -se și în materia recursului în baza
normei de trimitere conținute în art. 301 C. proc. civ.
Efectele cererii de recurs
Principalul efect al introducerii cererii de recurs constă în investirea instanței de recurs cu
soluționarea acestei căi de atac. În cazul recursului este întotdeauna nevoie de o cerere care să
declanșeze controlul judiciar, ca expresie a principiului disponibilității.
Un alt efect special este suspendarea de drept a executării hotărârii atacate, da r numai în
cazurile expres prevăzute de lege – hotărâri care privesc strămutarea de hotar, desființarea de construcții,
plantații sau a oricărei lucrări având o așezare fixă, precum și în cazurile prevăzute de lege (art. 300
alin. 1 C. proc. civ.).
În cele lalte cazuri recursul nu suspendă executarea hotărârii definitive. Totuși legea permite
instanței de recurs să dispună, motivat, la cererea părții, suspendarea executării hotărârii recurate și în
alte cazuri (art. 300 alin. 2), cu depunerea unei cauțiuni. Sunt aplicabile îi dispoyișiile art. 403 alin. 4 C.
proc. civ.
Și în materia recursului se aplică principiul "non reformatio in pejus", în sensul în care nu se
125
poate agrava situația părții în propria cale de atac.
6. Procedura de judecată a recursului
6.1. Procedura prealabilă judecării recursului
Președintele instanței de fond sau de apel verifică dacă hotărârea a fost comunicată tuturor
părților, dacă declararea recursului a fost dublată de motivare și dacă termenul de declarare și de
motivare a recursul ui a expirat pentru toate părțile din proces. După îndeplinirea acestor condiții
întregul dosar se numerotează, se parafează, înaintându -se instanței de recurs împreună cu o adresă
semnată de președintele instanței și de către grefierul șef și ștampilată. Plecarea dosarului către instanța
de recurs se consemnează în registrul general și registrul informativ al instanței ce a pronunțat hotărârea
recurată.
Președinele intaței de recurs, după ce va verifica procedura de comunicare a hotărârii recurate,
va fixa termen de judecată și va dispune citarea părților și comunicarea motivelor de recurs.
Intimatul, potrivit art. 308 alin. 2, este obligat s depună întâmpinare cu cel puțin 5 zle înainte de
termenul de judecată.
Această ultimă dspoziție trebuie privită, ca și în cazul apelului, prin prisma abrogării art. 118
alin. 2 C. proc. civ.
6.2. Compunerea și constituirea instanței de recurs
Principiul colegialității se aplică, la instanța de recurs, fără nici o excepție – completul de
judecată este alcătuit din 3 jude cători, mai puțin recursul, care se judecă în Secțiile Unite ale Curții
Supreme de Justiție.
6.3. Procedura de judecare publică
Dispozițiile de procedură prevăzute în materia apelului se aplică și în recurs în măsura în care
nu sunt potrivnice normelor ce reglementează recursul (art. 316 C. proc. civ.). De menționat că art. 298,
în materia apelului, trimite la dispozițiile de procedură privind judecata la prima instanță.
6.4. Probele în recurs
Fiind o etapă a controlului judiciar, în recurs se va verifica hotărârea atacată pe baza probelor
administrate la fond, fără a se putea, în principiu, administra probe noi, instanța de recurs nu judecă
pricina, ci hotărârea instanței inferioare.
Art. 305 C. proc. civ. stabilind regula, prevede și o excepție de la acea sta, permițând ca în
recurs să se producă înscrisuri noi. Cu excepția înscrisurilor (noi), legea nu permite nici un alt tip de
probă de recurs.
7. Soluțiile instanței de recurs. Hotărârea instanței de recurs
Soluțiile pe care le poate pronunța instanța d e recurs sunt:
1. anularea recursului pentru lipsa timbrajului corespunzător, nemotivarea recursului sau
motivarea tardivă, depunerea cererii de recurs la o altă instanță decât cea a cărei hotărâre se atacă.
2. respingerea recursului ca nefondat (când moti vele de casare invocate de recurent sunt
neîntemeiate), menținând ultima hotărâre (cea pronunțată în apel sau în prima instanță, după caz,
potrivit art. 299 C. proc. civ.), ce devine irevocabilă. Această soluție presupune cercetarea pe fond.
Respingerea re cursului se mai poate pronunța pentru că este inadmisibil (de exemplu, nu a
formulat apel împotriva hotărârii pe fond potrivnice) sau pentru că a fost introdus de o persoană fără
calitate.
În fine, în procedura divorțului, recursul poate fi respins ca ne susținut ,adică prin hotărâre
recurată s -a respins cererea de desfacere a căsătoriei, iar la judecata în recurs se prezintă numai partea
pârâtă (art. 619 alin. 2 C. proc. civ.). Aceste ultime soluții ocolesc cercetarea fondului. Instanța mai
poate pronunț a închiderea dosarului în cazul renunțării la judecata în recurs. De asemenea, recursul
poate fi suspendat sau perimat.
3. admiterea recursului, cu casarea sau modificarea totală sau parțială a hotărârii atacate (ce va
fi lipsită de efecte juridice art. 3 11 alin. 1 C. proc. civ.) în cazul în care cel puțin unul din motivele de
recurs este întemeiat sau dacă din motive de ordine publică invocate de instanța din oficiu (după
punerea în discuția părților) admiterea se constată întemeiată, cu următoarele varia nte:
a) modificarea hotărârii recurate se face în tot sau în parte, pentru unul din motivele prevăzute
de art. 304, pct. 6 -9, iar soluția se va da în funcție de specificul acestor motive.
– instanța acordă numai ceea ce s -a cerut sau examinează pârâtul de ceea ce nu s -a cerut în
acțiune;
– instanța menține hotărârea atacată, dar va motiva complet în fapt sau în drept sau va schimba
126
motivarea contradictorie sau străină pricinii ori necorespunzătoare;
– instanța va interpreta corest actul juridic dedus judecă ții, păstrând sau schimbând hotărârea
recurată;
– instanța va schimba total sau parțial hotărârea lipsită de temei legal sau dată cu încălcarea ori
aplicarea greșită a normelor de drept substanțial;
b) casarea hotărârii recurate se poate face total sau pa rțial, pentru unul din motivele prevăzute
de art. 304 pct. 1 -5, menționând încălcarea legii din aceste ipoteze prin desființarea hotărârii recurate.
De asemenea, conform art. 312 alin. 3, casarea mai poate fi pronunțată în toate cazurile în care
instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau
modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de noi probe inadmisibile în recurs.
Dacă sunt găsite atât motivele de casare, cât și de modifi care, instanța va casa în întregime pentru a
asigura o judecată unitară.
În cazul casării, instanța, va dispune rejudecarea în următoarele ipoteze:
– chiar instanța de recurs rejudecă princina în fond dacă este competentă, fie la termenul la care
se admite recursul (pronunțându -se o singură decizie), fie la un termen viitor, stabilit în acest scop (caz
în care se pronunță două decizii: decizia de casare intermediară și decizia de soluționare în fond a
pricinii după casarea cu reținere sau rejudecare);
– instanța de recurs, fără a se pronunța pe fondul recursului, fie trimite cauza spre rejudecare
atunci când hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă (trimiterea făcându -se către
instanța competentă), fie trimite spre rejudecare instanței de fond sau de apel când acestea au primit
hotărârea recurată în lipsa părții nelegale citate la termenele la care s -au administrat probe și au avut loc
dezbaterile de fond sau fără ca respectivele instanțe să fi intrat în cercetarea fondului.
În aceste c azuri instanța de recurs va trimite spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea
casată sau unei alte instanțe de același grad.
– dacă se dispune casarea potrivit pct. 3 din art. 304 (necompetența instanței care a pronunțat
hotărârea recurată), tri miterea se va face instanței competente sau organului jurisdicțional competent, iar
pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. (instanța a depășit limitele puterii judecătorești),
cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.
– dacă însă instanța de recurs constată că ea însăși era competentă să soluționeza cauza în primă
instanță sau în apel, va cere hotărârea recurată și va soluționa pricina potrivit competenței sale.
Casarea cu trimitere reprezintă regula pentru Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit art. 313
C. proc. civ, instanța supremă, în caz de casare, trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței care a
pronunțat hotărârea atacată ori, atunci când interesele bunei justiții o cer, altei instanțe de același grad
(însă și cu observarea d ispozițiilor art. 312 alin.2 în cazul casării pentru necompetență). Ca excepție de
la această regulă, instanța supremă reține spre rejudecare, hotărăște asupra fondului pricinii în toate
cazurile în care casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt care
au fost stabilite (art. 314), fiind necesară numai o reapreciere a probelor și o aplicare corectă a
dispozițiilor legale.
În caz de casare problemele de drept dezlegate de instanța de recurs, precum statuările ei asupr a
necesității admiterii unor probe în rejudecare, sunt obligatorii pentru judecătorii instanșei de trimitere.
De asemenea, când casarea se face pentru nerespectarea formelor procesuale, rejudecarea va
începe de la actul procedural anulat.
Hotărârea pronunțată în recurs, numită decizie, este o hotărâre irevocabilă, indiferent de soluția
instanței.
Test de evaluare
I. Teste grilă
1. Pot fi atacate cu recurs:
a) hotărârile judecătorești date în primă instanță pentru care legea a suprimat deptul de apel;
b) hotărârile pronunțate în apel;
c) hotărârea prin care se respinge acțiunea reclamantului ca urmare a renunțării la dreptul
invocat;
127
2. Au dreptul de a exercita calea de atac a recursului:
a) numai părțile ce au figurat la judecata în fo nd;
b) terții;
c) succesorii în drepturi ai părților.
3. Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu
apel:
a) nu este limitat la motivele de casare, prevăzute în art. 304 C.proc.civ, instanța fiind obligată
să ex amineze legalitatea și temeinicia hotărârii recurate sub toate aspectele, indiferent de conținutul
motivelor de recurs;
b) nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art 304 C.proc.civ., instanța putând să
examineze cauza sub toate aspectele;
c) se poate motiva până la prima zi de înfățișare.
4. Instanța de recurs va anula recursul:
a) atunci când acesta nu este timbrat corespunzător, sau lipsește timbrajul;
b) când motivele de casare invocate de recurent sunt neîntemeiate;
c) când menține ultima hotărâre (cea pronunțată în apel sau în primă instanță).
5. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive de recurs, dintre care unele atrag
modificarea iar altele casarea hotărârii instanța de recurs:
a) va modifica în parte și va casa în parte hotărârea atacată;
b) va modifica în totalitate hotărârea atacată;
c) va casa în întregime hotărârea atacată
II. Întrebări:
1. Care este regimul juridic al încheierilor judecătorești în ceea ce privește susceptibilitatea lor de a
fi atacate cu recurs?
2. Care est e regimul probelor în recurs?
Răspunsuri.
I. Teste grilă.
1. a); b); c);
3. b)
II. Întrebări
2. Potrivit art.305 C.proc.civ., în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția
înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor. Drept urmare, textul art.305 C.proc.civ.
consacră regula inadmisibilității probelor noi în re curs, regulă întemeiată pe rațiunea că recursul nu este
o cale de atac devolutivă, ca și apelul, ci un mijloc procedural prin care se realizează doar un examen al
hotărârii atacate. Fiind o instanță de control judiciar și nu de judecată în fond, instanța d e recurs va
verifica hotărârea atacată pe baza probelor administrate la fond, fără a avea posibilitatea, de regulă, de a
administra probe noi.
128
Modulul XX.
CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC
Unitatea de învățare:
1. Contestația în anulare
2. Revizuirea
3. Recursul în interesul legii
Timp alocat: 4 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
1. Considerații generale. Noțiune
Este necesară reglementarea unui sistem de căi de atac care să ofere posibilitatea ca însăși
instanța care a pronunțat hotărârea să examineze unele împrejurări noi în cazurile și condițiile expus
prevăzute de lege. Acest sistem de căi de atac este reprezen tat de contestația în anulare și revizuire.
Ele sunt căi de atac extraordinare , adică pot fi exercitate numai în cazurile și condițiile
prevăzute de lege, cu toate trăsăturile ce decurg de aici.
Nu au efect suspensiv , dar instanța sesizată cu o contestaț ie în anulare sau o revizuire poate să
acorde suspendarea executării hotărârii atacate cu depunerea unei cauțiuni (această facultate este
prevăzută de lege numai pentru revizuire – art. 325 Cod procedură civilă, însă în continuare se admite că
dispoziția n u își găsește aplicare și în materia contestației în anulare).
Contestația în anulare și revizuirea sunt căi de atac de retractare , deoarece ele se soluționează
de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată. Aparent, nu ar fi normal ca aceeași instanță să j udece și
calea de atac exercitată împotriva propriei hotărâri. Trebuie menționat însă că prin aceste căi se invocă
anumite împrejurări care nu au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii atacate, împrejurări
prevăzute limitativ de lege (motivele conte stației în anulare și revizuirii). Deci instanța nu -și controlează
propria hotărâre, ci judecă unele aspecte noi.
În sfârșit, aceste căi de atac sunt comune, părțile având acces direct la exercitarea lor.
Aceste căi de atac au fost reglementate de legiuito r, ținându -se seama de împrejurări care nu au
fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii.
2. Elementele contestației în anulare
Acestea sunt: părțile, obiectul și cauza contestației în anulare.
2.1. Părțile contestației în anulare
În contestația în anulare părțile poartă denumirea de contestator și intimat. Au calitatea de
contestatori oricare dintre părțile care au participat la judecarea procesului, în care s -a pronunțat
hotărârea ce se atacă. Prin urmare reclamantul, pârâtul, recurentul sau intima tul. De asemenea, dreptul
de a introduce contestația în anulare aparține și procurorului.
2.2. Obiectul contestației în anulare
Contestația în anulare are drept scop desființarea unei anumite categorii de hotărâri
judecătorești, despre care se afirmă că au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de
articolele 317 și 318 Cod procedură civilă. Deci obiectul contestației în anulare de drept comun îl
constituie hotărârile irevocabile . Această prevedere este o aplicabilitate a principiului p otrivit căruia
atâta timp cât partea are deschisă a cale de atac ordinară, ea nu poate folosi a cale de atac extraordinară.
Înțelesul expresiei "irevocabil" reiese din dispozițiile articolului 377 alin. 2 C.p.c. care dispune
că sunt hotărâri irevocabile "h otărârile date în primă instanță, fără drept de apel, nerecurate; hotărârile
date în primă instanță care nu au fost atacate cu apel; hotărârile date în apel nerecurate; hotărârile date
în recurs, chiar dacă prin acesta s -a soluționat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu
mai pot fi atacate cu recurs"
129
Dar, legea, în art. 317 alin. 1 C.p.c. prevede o restrângere a hotărârilor irevocabile ce pot fi
atacate cu contestația în anulare și anume: partea să nu fi avut posibilitatea de a invoc a motivul de
contestație pe calea apelului sau recursului . Deci nu pot fi obiect al contestației în anulare:
-hotărârile primei instanțe, neapelate;
-hotărârile pronunțate în apel și cele pronunțate la prima instanță și nesusceptibile de apel, care
nu mai pot fi atacate cu recurs deoarece termenul de recurs a expirat.
Dar, aceste din urmă hotărâri, dacă au fost atacate cu recurs, dar recursul a fost respins, fără a
mai fi cercetat în fond, sau pentru că avea nevoie de verificări de fapt, incompatibile cu st ructura
recursului, sau au fost anulate, pot face obiectul contestației în anulare, numai dacă motivul de
contestație a fost invocat în cererea de recurs (art. 317 alin. ultim).
În ceea ce privește hotărârile judecătorești ce pot forma obiectul contestație i în anulare
specială , acestea sunt mult mai puține și anume:
1. hotărârile pronunțate de instanțele de recurs cu privire la soluționarea recursului (nu deciziile
date în fond după casarea cu reținere);
2. hotărârile pronunțate de judecătorie în ultimă ins tanță (care pot fi atacate cu recurs).
În concluzie hotărârile irevocabile pot constitui obiect al contestației în anulare indiferent de
soluția pronunțată, dacă prin ele s -a rezolvat fondul sau s -a dat o soluție în temeiul unei excepții
procesuale, ori s-a luat act de tranzacția intervenită între părți sau de desistarea reclamantului.
Pot fi atacate cu contestație în anulare hotărârile irevocabile în materie de divorț, deoarece art.
619 alin. ultim interzice numai revizuirea.
2.3. Cauza contestației în anulare constă în nelegalitatea hotărârii atacate, concretizată prin
motivele prevăzute în art.317 și 318 C.p.c. .
Aceste motive se referă la anumite deficiențe ale hotărârii judecătorești contestate – limitativ
prevăzute în textele sus -amintite.
3. Feluril e contestației în anulare
Legea reglementează două categorii de contestații în anulare: contestația în anulare obișnuită
sau de drept comun (art. 317 C.p.c.), susceptibilă de a fi folosită în principiu, împotriva tuturor
hotărârilor judecătorești definitiv e și, contestația în anulare specială (art. 318) ce poate fi folosită
numai împotriva deciziilor date în recurs, precum și a hotărârilor definitive date de judecătorii în ultimă
instanță.
Contestația în anulare de drept comun
Motive :
Contestația în anular e obișnuită, prevăzută de art. 317 se poate introduce pentru următoarele
motive:
I. Când procedura de chemare a părții pentru ziua când s -a judecat pricina nu a fost îndeplinită
conform cerințelor legii.
II. Când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor imperative privitoare la
competență.
I. Primul motiv prevăzut de art. 317 se referă atât la situația în care procedura de citare a fost
neregulat îndeplinită, cât și la situația în care judecata a avut loc în lipsa totală a citării părții, nu însă și
la ipoteza când o persoană care ar fi avut interesul să participe la un litigiu nu a fost introdusă în cauză.
Legea are în vedere numai neregularitatea procedurii de citare pentru ziua când s -a judecat
pricina, nu și neregularitățile pr ivitoare la termenele anterioare de judecată care se acoperă dacă nu sunt
invocate la prima zi de înfățișare ce a urmat și înainte de a se pune concluzii în fond.
Dacă procedura a continuat să fie neregulat îndeplinită la toate termenele următoare, inclusi v la
cel când s -a dat hotărârea, iar partea neregulat citată a lipsit la aceste termene, contestația este
admisibilă și vizează atât hotărârea, cât și încheierile premergătoare.
Dacă însă, la un termen ulterior, procedura a fost neregulat îndeplinită, sau procedura s -a
acoperit prin prezența părții în instanță potrivit art. 89, ("înfățișarea părții în instanță, în persoană sau
prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură"), contestația în anulare devine inadmisibilă.
Rezultă deci, din coroborarea art. 31 7 cu art. 89 alin. 2, că o condiție subînțeleasă a acestui
motiv al contestației în anulare este aceea ca partea neregulat citată să fi lipsit de la dezbateri. Dacă ar fi
fost prezentă, ar fi avut numai dreptul să solicite un termen în vederea pregătirii a părării.
130
II. Al doilea motiv prevăzut în art. 317 vizează situația în care hotărârea a fost dată de
judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, deci a competenței
generale, a competenței materiale și a competenței ter itoriale exclusive.
Dacă excepția de necompetență a fost invocată, dar instanța a respins -o, partea nu va putea
folosi contestația în anulare care este o cale de retractare, iar nu de reformare, neputându -se concepe ca
aceeași instanță să revină asupra pro priei păreri.
Condiții de admisibilitate
Condițiile cerute pentru admisibilitatea contestației în anulare de drept comun sunt:
1. hotărârea atacată să fie irevocabilă (condiție analizată în cadrul obiectului contestației în
anulare);
2. motivul pe care spr ijină această cale de atac să nu fi putut fi invocat pe căile ordinare de atac
(apelul și recursul).
Această a doua condiție este o aplicație a principiului conform căruia nu se poate folosi o cale
de atac extraordinară atunci când s -ar fi putut folosi calea de atac ordinară.
În ceea ce privește apelul, partea nu are drept de opțiune între acesta și contestația în anulare,
aceasta din urmă respingându -se ca inadmisibilă dacă motivele pentru care a fost introdusă puteau fi
valorificate pe calea apelului.
Legea interzice și cumulul contestației cu recursul, deci partea este obligată să valorifice
eventualele motive de contestație prin intermediul recursului de altfel ambele aspecte de nelegalitate
vizate de art. 317 constituie și motive de casare.
Cu privir e la această cerință trebuie să se țină seama și de articolul 317 al. final, potrivit căruia
contestația în anulare devine admisibilă în două cazuri:
a) în primul caz dacă partea a invocat motivele de nulitate a hotărârii pe calea recursului, dar nu
a putu t obține luarea lor în examinare, pentru că implicau verificări de fapt (în afara dosarului),
incompatibile cu structura recursului, atunci va putea invoca din nou motivele respective prin
intermediul contestației în anulare. De exemplu când împotriva unei hotărâri de divorț se declară recurs,
invocându -se necompetența teritorială, deoarece soții nu au avut un domiciliu comun, iar pentru
dovedirea acestui fapt sunt necesare și alte probe decât eventualele înscrisuri, recursul va fi respins
pentru că necesit ă verificări de fapt, iar contestația în anulare devine admisibilă.
Dacă însă motivele de recurs au fost respinse ca neîntemeiate pe baza actelor din dosar sau a
înscrisurilor noi ce pot fi folosite, contestația în anulare este inadmisibilă, deoarece se op une
principiului puterii lucrului judecat.
b) al doilea caz este acela în care recursul a fost respins fără a fi fost judecat în fond, caz în care
devine admisibilă contestația în anulare. Termenul "respins", se interpretează într -un sens mai larg,
admițân du-se că este vorba de situațiile în care recursul a fost anulat ca netimbrat sau s -a perimat. Nu se
face nici o distincție între respingerea recursului fără a fi cercetat în fond, din culpa sau fără culpa
recurentului, pentru că nu se vede cum s -ar anula sau perima un recurs dacă nu ar fi vorba de o
asemenea culpă. Dacă însă recursul a fost respins ca tardiv introdus, contestația în anulare este
inadmisibilă deoarece aceasta ar însemna o eludare directă a interdicției prevăzută în art. 317 alin1
C.p.c., di n moment ce un recurs tardiv este socotit ca și cum nu ar fi introdus.
Contestația în anulare specială
Motive:
Art. 318 alin. 1 C. proc. civ., prevede două motive care justifică folosirea contestației în anulare
împotriva unei decizii date de o instanță de recurs:
1. Când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale;
2. Când instanța, respingând recursul sau admițându -l numai în parte, a omis din greșeală să
cerceteze vreunul din motivele de casare.
1. Primul motiv prevăzut de art. 318 are în vede re "greșeli materiale" de ordin procesual, de o
asemenea gravitate încât au avut drept consecință darea unei soluții greșite. Altfel spus, trebuie să fie
vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a
unor date materiale și care determină soluția pronunțată.
Textul se referă la greșeli de fapt, involuntare, iar nu la greșeli de judecată, respectiv de
apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedura l.
A se da o altă soluție înseamnă a se admite un recurs împotriva unei hotărâri date de instanța de recurs.
131
Practica judiciară a stabilit totodată că nu orice greșeală materială poate servi ca motiv de
contestație în anulare, ci numai o greșeală esențială , care a determinat o soluție eronată.
Greșeala materială se apreciază în raport cu situația existentă la dosar la data pronunțării
hotărârii ce se atacă, deoarece față de ceea ce judecătorii aveau la dispoziție în acel moment se poate
aprecia dacă soluția este rezultatul unei greșeli materiale.
De asemenea, greșelile materiale vizate de art. 318 C. proc. civ., nu trebuie confundate cu
greșelile materiale la care se referă 281, și care pot fi îndreptate din oficiu sau în urma unei simple
cereri.
2. Cel de -al doilea motiv prevăzut de art. 318 – omisiunea cercetării unui motiv de casare –
poate fi invocat pe calea contestației în anulare numai dacă recursul a fost respins sau admis în parte.
Dacă recursul a fost admis pentru un motiv care a atras casarea total ă (de exemplu, pentru lipsa
de citare a părții în ziua judecății), ar fi lipsit de interes ca recurentul să se plângă pentru faptul că nu i s –
a examinat și un alt motiv de recurs, omisiunea neavând nici o influență asupra rezolvării recursului,
pentru că, în fața instanței de fond se vor putea repune în discuție toate motivele invocate inițial.
De asemenea, pentru a putea fi exercitată contestația în anulare, este necesar ca recursul să fi
fost respins în fond, iar nu ca tardiv, ori anulat ca neregulat intr odus sau ca netimbrat.
Omisiunea cercetării unui motiv de casare nu poate justifica introducerea unei contestații în
anulare, dacă motivul respectiv a fost depus tardiv, chiar și atunci când ar fi vorba despre un motiv de
ordine publică, pe care instanța d e recurs ar fi putut să -l invoce din oficiu. Pe această cale nu se poate
critica nici modul în care instanța de recurs a rezolvat problema tardivității motivelor de casare și nici
neînsușirea motivului de casare de către instanță, dacă aceasta l -a analizat ; în caz contrar s -ar transforma
contestația în anulare într -o cale ordinară de atac îndreptată împotriva deciziilor instanțelor de recurs.
În literatura de specialitate și practica judiciară se face deosebirea între motivele de casare și
argumentele arăta te în sprijinirea acestor motive.
Dacă mai multe motive de recurs au fost discutate și respinse în bloc, nu se mai poate aplica
318 Cod proc. civ.
Dar s -a arătat că dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde în
conținutul său mai multe motive, instanța este delegată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala
omisiune deschide recurentului calea contestației în anulare, cu mențiunea că instanța poate refuza,
poate sistematiza în considerente motivele de recurs ale pă rții.
Se admite că art. 306 C. proc. civ., potrivit căruia instanța de recurs poate să rețină, din oficiu,
motive de casare de ordine publică, nu se aplică, prin analogie, în materia contestației în anulare.
Așadar, instanța sesizată cu o contestație în an ulare specială nu ar putea invoca un alt motiv de
casare care nu a fost propus de parte, în termen, cu ocazia rejudecării recursului.
Condiții de admisibilitate
Pentru admisibilitatea acestei categorii de contestații legea prevede o singură condiție,
referitoare la obiectul acesteia și anume: să se atace o hotărâre pronunțată în recurs .
Art. 318 Cod proc. civ., nu se aplică însă deciziilor pronunțate la judecata fondului după casarea
cu reținere și nici hotărârilor date în revizuire sau într -o altă contestație în anulare.
4. Aspecte procesuale
4.1. Sesizarea instanței
Articolele 319 -321 Cod proc. civ., cuprind prevederile legii cu privire la procedura de judecată
a acestei căi de atac extraordinare. Ele se referă la termenul de exercitare a contestației, instanța
competentă a judeca această cale de atac și judecata propriu -zisă a acesteia. Se impun însă și câteva
precizări în legătură cu cererea de contestație în anulare.
4.2. Instanța competentă
Deoarece este o cale de atac de retractare, instanța competentă este aceea care a pronunțat
hotărârea ce se atacă indiferent de felul contestației (art. 319 alin. 1 C. proc. civ.).
Dacă a fost sesizată o altă instanță, aceasta își va declina competența. În materia contestației în
anulare nu există o dispoziție legală care să sancționeze cu nulitatea introducerea neregulată a cererii,
așa cum se întâmplă în cazul apelului și recursului.
4.3.Termenul de exercitare
În pri vința acestei probleme de care se ocupă art. 319, al. 2 Cod proc. civ., se distinge între
hotărârile susceptibile de executare silită și hotărârile care nu se aduc la îndeplinire pe această cale.
132
Pentru hotărârile susceptibile de executare silită "contest ația în anulare se poate face
înainte de începerea executării și în timpul ei, până la săvârșirea ultimului act de executare" (art.
319, al. 2, pct. 1 Cod proc. civ.). Prin analogie la contestația de executare, legea a stabilit ca moment
final data ultimul ui act de executare, dar, spre deosebire de contestația la executare, care presupune
începerea executării, urmând a fi respinsă ca prematură, dacă a fost introdusă înainte de primul act de
executare, contestația în anulare poate fi exercitată independent d e orice executare silită.
Dacă a expirat termenul de prescripție, înăuntrul căruia se poate cere și obține executarea silită,
hotărârea își pierde forța executorie, apreciindu -se că partea nu mai are interes să o atace. Se consideră
însă că și în acest ca z partea justifică un interes, întrucât hotărârea, deși pierde puterea de lucru judecat,
va putea fi folosită ca mijloc într -un alt proces.
Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe calea executării silite,
conform art. 319 al. 2 , pct. 2 "contestația (în anulare) poate fi introdusă în termen de 15 zile de la
data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când
hotărârea a rămas irevocabilă".
Legiuitorul a adoptat în acest caz sistemul unui termen dublu: un termen subiectiv de 15 zile,
care se va calcula pe zile libere cu începere de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, și
un termen obiectiv de un an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas irevocabilă. Termenul
de un an este un termen limită, înăuntrul căruia, partea interesată trebuie să cunoască hotărârea și să
exercite contestația în anulare împotriva acesteia.
Momentul la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre poate fi dovedit prin orice mijloc
de probă, atât de contestator, cât și de intimat (în cazul în care ar fi interesat să invoce tardivitatea).
În ceea ce privește hotărârile nesusceptibile de executare silită, intră în această categorie: acele
hotărâri prin care s -a respins cererea de chemare în judecată, cele pronunțate în materie de stare civilă,
în cererile de contestare, în cererile de anulare, rezoluțiunea, rezilierea sau revocarea unui act juridic,
fără obligații de restituire. În practică s -a stabilit că acest termen se aplică și în cazul în care hotărârea
nu mai este susceptibilă de executare, deoarece prestația la care se referă a fost executată în fapt.
În cazul în care executarea silită a hotărârii atacate s -a făcut în condiții de nelegalitate, care au
împiedicat pe debitor ul urmărit să ia cunoștință de actele materiale de executare, acesta poate cere
repunerea în termenul de exercitare a contestației în anulare, în condițiile art. 103 C. proc. civ. Deci,
contestația în anulare se va introduce în termen de 15 zile de la înce tarea împiedicării, termen în care
vor fi arătate și motivele împiedicării.
4.4. Cererea de contestație în anulare
Deoarece Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la conținutul
acestei cereri, se vor aplica dispozițiile de drep t comun.
Contestația trebuie să cuprindă toate motivele care justifică admiterea ei, pentru că, potrivit, art.
321, "nu se poate face o nouă contestație pentru motive care au existat la data celei dintâi".
Se consideră că această dispoziție cuprinde un caz special de putere de lucru judecat, deoarece,
ceea ce constituie cauza într -o contestație în anulare este nelegalitatea hotărârii atacate, iar motivele
indicate limitative de lege sunt aspecte diferite ale cauzei.
Efectul cererii de contestație în anulare este reinvestirea instanței care a pronunțat hotărârea
atacată, deschizând posibilitatea acestei instanțe de a -și retracta propria hotărâre.
Cerea nu suspendă însă executarea silită, dar se apreciază că instanța sesizată cu o cerere de
suspendare a execut ării silite este îndreptățită să o rezolve, aplicând, prin analogie, prevederile din
materia altor căi de atac. Dacă cererea a fost introdusă sub o denumire greșită, instanța este obligată să o
caracterizeze potrivit conținutului ei și scopului urmărit de parte.
4.5. Judecata propriu -zisă a contestației în anulare
Procedura de dezbatere și judecare a contestației în anulare nu diferă de aceea a oricărei cereri
de chemare în judecată. Numai că, dat fiind caracterul ei urgent, se judecă, potrivit art. 320, C od
procedură civilă, "de urgență și cu precădere". De aceea cauza va fi trecută la începutul listei de
procese, iar în caz de amânare a judecății se vor acorda termene scurte.
Compunerea completului de judecată este aceeași ca și pentru judecarea pricinii în care s -a dat
hotărârea atacată.
Întâmpinarea este obligatorie.
Judecata începe după strigarea cauzei în ședința de judecată și după ce s -a constatat că
procedura de citare este legal îndeplinită de toate părțile.
133
După rezolvarea excepțiilor procesuale și administrarea probelor, președintele completului de
judecată dă cuvântul contestatarului, apoi intimatului, iar la urmă procurorului (dacă participă la
judecată).
Dacă la strigarea pricinii nu a răspuns nici una din părți și nu s -a cerut judecarea în li psă, iar
procedura este completă, judecarea contestației se suspendă.
Dacă nu se cere redeschiderea procesului în termen de un an în materie civilă și șase luni în
materie comercială, contestația în anulare se perimă.
În ceea ce privește modul de desfășura re a dezbaterilor, deliberarea judecătorilor și pronunțarea
hotărârii, se aplică dispozițiile legale de la judecata în primă instanță, iar hotărârea dată într -o
contestație în anulare va avea un conținut corespunzător.
În cazul admiterii contestației, se anulează hotărârea contestată și se acordă un nou termen
pentru rejudecarea recursului
Se apreciazăcă și în materia judecării fondului ca efect al admiterii unei contestații în anulare,
se aplică principiul " non reformatio in pejus ".
Contestația în anular e va fi respinsă ca fiind lipsită de interes, când contestatorul nu justifică
interesul de a ataca hotărârea. Mai poate fi respinsă ca inadmisibilă, ca tardiv formulată, ca fiind
introdusă de o persoană fără calitate procesuală.
În ceea ce privește hotărâr ea dată într -o contestație în anulare, potrivit art. 320 alin. 3, "este
supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată".
Rezultă că hotărârea pronunțată într -o contestație în anulare specială este irevocabilă, iar în
cazul contestației în anulare de drept comun, hotărârea ce se va pronunța este susceptibilă de recurs,
numai dacă s -a atacat o decizie dată în apel sau o sentință pronunțată în acele materii în care dreptul de
apel este suprimat de lege.
Împotriva hotărârilor pronunțate în contestație în anulare nu poate fi exercitat apelul, dar
împotriva ei poate fi introdusă o cerere de revizuire, sau chiar o contestație în anulare, în condițiile și
pentru motivele prevăzute de lege.
Calea de atac îndreptată împotriva unor asemenea hotărâri se va judeca potrivit dispozițiilor
legale ce reglementează calea de atac respectivă.
REVIZUIREA
1. Considerații generale
Revizuirea este o cale extraordinară de atac prin care – în cazurile expres prevăzute de lege – se
poate ataca o hotărâre judecătorească dată asu pra fondului de către o instanță de orice grad, cerându -se
chiar instanței care a pronunțat hotărârea atacată să o retracteze și să pronunțe o nouă hotărâre corectă.
Revizuirea are un rol dublu: de anulare a oricărei hotărâri definitive pe baza unor împrej urări
noi și de obținere a unei noi hotărâri care să respecte adevărul.
Revizuirea este cea de -a doua cale extraordinară de atac, de retractare, a cărei reglementare este
prevăzută de art. 322 -328 C. proc. civ.
În ceea ce privește trăsăturile ei, revizuire a este în primul rând o cale de atac extraordinară,
deoarece ea se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile și condițiile expres
stabilite de lege. Astfel, hotărârea atacată prin intermediul acestei căi de atac nu este criticată î n raport
de materialul dosarului existent la data pronunțării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări
noi, necunoscute de instanță la data pronunțării.
Deci, în cadrul revizuirii, nu este vorba de realizarea unui control judiciar, ci de o nouă judecată
bazată pe elemente noi, necunoscute anterior de instanța care a pronunțat hotărârea.
În al doilea rând – pentru că se adresează aceleiași instanțe care a soluționat pricina în fond, cu
excepția cazului privitor la contrarietatea de hotărâri prevăz ut de art. 322 pct. 7. De altfel, și în acest caz
revizuirea conduce în final tot la o retractare, întrucât, deși judecată de o instanță superioară, aceasta nu
exercita un control judiciar, ci în caz de admitere, procedează la anularea pură și simplă a cel ei de -a
doua hotărâri.
2. Elementele revizuirii
2.1. Subiecții
În revizuire părțile se numesc revizuient și intimat.
134
Are calitatea de revizuient orice parte care a figurat în procesul în care s -a pronunțat hotărârea
ce se atacă, indiferent de poziția proce suală corectă. Deci poate fi revizuient reclamantul, pârâtul,
recurentul sau intimatul.
În mod excepțional, revizuirea poate fi exercitată și de alte persoane sau organe cărora legea le
oferă legitimare procesuală. Intră în această categorie: procurorul, c reditorii chirografari și succesorii
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, dacă transmisiunea a avut loc după pronunțarea
hotărârii atacate.
2.2. Obiectul revizuirii
Art. 322 alin.1, prevede că se poate cere revizuirea " unei hotărâri răm asă definitivă în instanța
de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă
fondul".
Deci obiectul revizuirii îl constituie hotărârile care au rezolvat fondul pretenției ce a fost dedusă
judecății.
Se ap reciazăcă au acest caracter:
1) hotărârile de fond ale primei instanțe, pronunțate la prima judecată sau ca urmare a
rejudecării fondului după casarea cu trimitere, care au rămas definitive (prin neapelare, anulare
sau respingere în temeiul unei excepții p rocesuale a apelului sau perimare a apelului).
2) hotărârile de fond ale instanței de apel pronunțate în prima fază procesuală sau după casarea
cu trimitere.
3) hotărârile instanțelor de recurs prin care se evocă fondul, fiind vorba despre:
deciziile insta nțelor de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reținere.
în mod excepțional hotărârile date asupra recursului, care a fost admis sau respins ca nefondat,
dacă la rejudecarea lui au fost produse înscrieri noi.
4) hotărârile date în fond după sau odată cu admiterea cererii de revizuire;
5) hotărârile date în fond, ca urmare a admiterii unei contestații în anulare;
6) hotărârile date în fond, pronunțate în contestațiile la executare.
Deci s -a arătat că nu pot forma obiect al revizuirii următoarele categorii de hotărâri:
– hotărârile de primă instanță prin care nu s -a rezolvat fondul (exemplu: hotărârile de declinare a
competenței sau hotărârile prin care se anulează sau se respinge apelul);
– hotărârile pronunțate de instanțele de recur s prin care a fost respins recursul fără a se invoca fondul,
menținându -se situația de fapt stabilită de instanța a cărei hotărâre a fost recurată.
– ordonanța președințială pentru că aceasta presupune luarea unor măsuri urgente și vremelnice fără a se
judeca fondul; în acest caz dacă situația de fapt se schimbă, instanța poate reveni printr -o nouă
ordonanță președințială asupra măsurii luate;
– hotărârile pronunțate în materie de divorț (art. 619, al. ultim, cod. proc. civ.).
În acest caz legiuitorul a avu t în vedere consecințele grave pe care le poate avea desființarea
unei astfel de hotărâri, după ce foștii soți sau numai unul dintre ei s -au recăsătorit.
S-a arătat însă că revizuirea este admisibilă dacă vizează rezolvarea unor capete accesorii, textul
menționat având în vedere numai soluția instanței referitoare la desfacerea căsătoriei.
Tot în legătură cu obiectul revizuirii, se observă că legea nu condiționează admisibilitatea
acestei căi de atac cu exercitarea în prealabil a apelului sau a recursului, așa cum se întâmpla în cazul
contestației în anulare. Numai dacă hotărârea este nedefinitivă partea va introduce întâi apel, iar dacă a
expirat termenul de apel se va putea plânge pe calea revizuirii.
2.3. Cauza revizuirii
Această problematică face obiectul art. 322 C. proc. civ., articol care prevede cele nouă
temeiuri de revizuire, unele dintre ele cuprinzând mai multe ipoteze.
Astfel, primul caz în care se poate cere revizuirea este:
1. "Dacă dispozitivul hotărârii cuprin de dispoziții potrivnice, ce nu se pot aduce la îndeplinire "
(art. 322 alin.2 pct. 1)
Acest prim motiv al revizuirii vizează situația în care există dispoziții contradictorii în chiar
dispozitivul hotărârii, astfel încât acesta nici nu poate fi pus în exec utare.
2. Al doilea motiv de revizuire intervine atunci când " instanța s -a pronunțat asupra unui lucru
care nu s -a cerut, ori s -a dat mai mult decât s -a cerut" (art. 322 alin. 2 pct. 2); intră în cadrul acestui
motiv și situația când instanța "nu s -a pro nunțat asupra unui lucru cerut ".
135
Textul este o aplicare a principiului disponibilității, prevăzut în art. 130 alin. final, conform
căruia, judecătorii "vor hotărî numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății". Dar se
instituie obligați a instanței de a respecta cadrul procesual fixat de părți, adică obligația ei de a se
pronunța asupra tuturor capetelor de cerere solicitate și în același timp numai asupra acestora, adică să
nu se pronunțe asupra unor lucruri necerute. Dar în limitele ace stui cadru ea trebuie să soluționeze
pricina în întregul ei.
Se observă că acest motiv de revizuire constituie în același timp și un motiv de casare, dar
pentru partea interesantă este mai avantajos să apeleze la revizuire, ținându -se cont de faptul că
termenul de revizuire este mai lung decât termenul de recurs. De altfel, în unele situații, partea nici nu
poate introduce recurs (de exemplu, împotriva hotărârilor rămase definitive prin neapelare sau a
hotărârilor instanțelor de recurs).
În cazul în care partea are un drept de opțiune între recurs și revizuire, este de preferat să se
aleagă revizuirea, deoarece împotriva hotărârii ce se va pronunța va putea să exercite o cale de atac în
plus.
3. "Obiectul pricinii nu se află în ființă "( art. 322 pct. 3).
Textul se referă la cazul în care printr -o hotărâre debitorul a fost obligat să predea un bun cert și
determinat creditorului, care bun a pierit după pronunțarea hotărârii, iar hotărârea nu condamnase în
mod alternativ și la contravaloarea bunului. Dacă hot ărârea ar fi fost cu condamnarea alternativă,
cererea de revizuire ar fi lipsită de interes.
Dacă bunul cert dispare în cursul litigiului , legiuitorul (art. 132 alin. 2 pct. 3) permite
reclamantului să -și modifice acțiunea, solicitând valoarea obiectului pierit. Chiar dacă reclamantul a
cunoscut sau nu dispariția bunului, el poate introduce o cerere de revizuire, nefăcându -se distincție în
funcție de momentul la care a dispărut bunul.
Dar se apreciază că și în acest caz partea interesată nu este obligată să ia calea revizuirii, ci
poate introduce o cerere principală având ca obiect contravaloarea bunului pierit și se argumentează că,
neexistând identitate de obiect al celor două cereri de chemare în judecată, nu se poate opune puterea de
lucru judecat; de asemenea nu se poate invoca excepția lipsei de interes a cererii în situațiile în care se
apelează la această cerere când termenul de revizuire a expirat.
4) Art. 322 pct. 4, prevede că revizuirea se poate cere " dacă un judecător, martor sau expert,
care a luat parte la judecată a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau
dacă hotărârea s -a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăți." Acest motiv
de revizuire are în vedere două ipoteze:
a) Prima s e referă la situația în care din hotărârea atacată a fost rezultatul lipsei de obiectivitate
a judecătorului sau a comportării martorului care a depus mărturie mincinoasă sau a expertului care a
denaturat adevărul în raportul său de expertiză.
Această cond amnare trebuie să fie rezultatul unei hotărâri penale.
În situația în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată (a
intervenit prescripția, amnistia, moartea făptuitorului) și deci nu se poate obține o hotărâre penală de
conda mnare, partea interesată se va putea îndrepta pentru contestarea pretinselor infracțiuni săvârșite
într-un proces civil anterior sau în legătură cu acesta, direct împotriva făptuitorilor în fața instanței
civile. Însă, în ceea ce privește rezolvarea aceste i probleme, s -a impus ca normă legală în vigoare
(O.U.G. nr. 138/2000 și art. 322 pct. 4 C. proc. civ.) soluția potrivit căreia, instanța de revizuire este
singura îndreptățită să verifice mai întâi și pe cale incidentă dacă s -a săvârșit sau nu fapta penal ă
pretinsă, soluție folosită în ultima vreme de instanța supremă și îmbrățișată și de doctrinăși în prezent și
de lege.
b) A doua ipoteza a acestui motiv de revizuire vizează situația în care hotărârea ce se atacă pe
calea revizuirii s -a bazat pe un înscri s declarat fals în cursul sau în urma judecății.
Justificarea acestei dispoziții legale constă în faptul că hotărârea care se bazează pe un
asemenea înscris și -a pierdut temeiul material.
Pentru admisibilitatea cererii de revizuire în acest caz se cere ca înscrisul respectiv să fi fost
determinant pentru soluția dată de instanță, adică să fi influențat această soluție.
În ceea ce privește înțelesul noțiunii de "înscris declarat fals" s -a arătat că este necesar ca
falsitatea înscrisului să fie constatată pri ntr-o hotărâre judecătorească, simpla afirmație a părții în acest
sens nefiind suficientă. În principiu este vorba de o hotărâre penală irevocabilă, fără a fi necesar ca
aceasta să condamne pe autorul falsului, dar și de o hotărâre civilă.
136
5) Potrivit art. 322 pct. 5, revizuirea este admisibilă " dacă după darea hotărârii, s -au descoperit
înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr -o
împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s -a desființat sau s -a modificat hotărârea unei
instanțe penale sau administrative pe care ea s -a întemeiat ".
a) Prima ipoteză are în vedere situația în care partea care a pierdut procesul dovedește existența
unor înscrisuri care au fost reținute de partea adversă sau care nu au putut fi reprezentate dintr -o
împrejurare mai presus de voința ei.
Pentru a invoca acest motiv trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
-partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în care s -a
pronunțat hotă rârea;
-înscrisul să aibă forță probantă prin el însuși (nu trebuie să fie confirmat prin alte mijloace de
probă, de exemplu un început de dovadă scrisă, ce trebuie completat de martori și prezumții);
-înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pr onunțată hotărârea ce se cere a fi revizuită,
deci să fi existat în momentul judecării pricinii finalizate prin acea hotărâre;
-înscrisul nu a putut fi invocat în procesul în care s -a pronunțat hotărârea atacată, fie pentru că a
fost reținut de partea potr ivnică, fie dintr -o împrejurare mai presus de voința părților.
În primul caz nu interesează dacă această reținere a fost intenționată sau involuntară, dar este
necesar ca revizuientul să nu fi cunoscut faptul reținerii înscrisului în momentul judecării fon dului.
În al doilea caz, împrejurarea mai presus de voința părții urmează a fi apreciată de instanța de
revizuire, dar partea interesată trebuie să o deosebească:
-înscrisul să fie determinant, adică dacă el ar fi fost cunoscut de instanță cu ocazia judecării
fondului, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.
b) A doua ipoteză a art. 322 pct. 5 vizează situația în care hotărârea atacată pe această cale s -a
întemeiat pe o hotărâre judecătorească de orice natură care a fost la rândul ei revizuită.
Condiția de admisibilitate a revizuirii în această ipoteză este aceea că hotărârea care a fost
revizuită a fost determinantă pentru soluția din hotărârea ce se atacă.
6) Un alt motiv de revizuire este prevăzut de art. 322 pct. 6 " dacă statul ori alte perso ane
juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabili sau cei puși sub curatelă, nu au
fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să -i apere ".
În noțiunea de "incapabili" se includ atât minorii până la 14 ani și interzișii judecătorești, cât și
minorii cu capacitate restrânsă de exercițiu (corelat cu art. 324).
Nu interesează situația care a dus la lipsa totală a apărării acestora, iar în ceea ce privește
apărarea cu viclenie, aceasta trebuie dovedită și tr ebuie să constea în manopere dolosive care au
determinat în mod evident pierderea procesului.
7) Art. 322, pct. 7 susține că " dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de
același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, î ntre aceleași persoane, având aceeași
calitate ".
Cunoscut în doctrină sub denumirea de contrarietate de hotărâri, acest motiv de revizuire este
justificat de instituția puterii de lucru judecat. S -a arătat că revizuirea pentru contrarietatea de hotărâri
este admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
-să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă nu au rezolvat fondul pricinii;
-hotărârile să fie pronunțate în aceeași pricină (tripla identitate de elemente: părți, obie ct,
cauză);
-hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite;
-în al doilea proces să nu se fi invocat excepția de lucru judecat sau dacă a fost ridicată să nu se
fi discutat;
-să se ceară anularea celei de -a doua hotărâri.
Dacă s -ar cere anularea primei h otărâri, cererea de revizuire ar fi respinsă ca inadmisibilă,
pentru că instanța de revizuire nu este o instanță de control judiciar ca să poată aprecia care dintre
hotărârile potrivnice este greșită. Ea trebuie doar să constate că prin ultima hotărâre s -a nesocotit
puterea lucrului judecat, ce rezultă din prima hotărâre.
8) Un alt motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 8, este " dacă partea a fost împiedicată să
se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintre o împrejurare mai presus de
voința sa ".
Acest motiv presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții:
137
-partea a fost legal citată;
-dintr -o împrejurare mai presus de voința ei nu s -a putut prezenta la judecată și nu a putut să
înștiințeze instanța despre aceasta.
Aceasta împrejurare se apreciază de instituția de revizuire și va trebui să fie dovedită în parte.
Se susține că simpla neprezentare la judecată, chiar din motive obiective nu constituie motiv de
revizuire.
9) Prin art. 14 din O.U.G. nr. 58/2003 s -a mai i ntrodus un motiv de revizuire, care constă în
ipoteza în care CEDO a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale datorită unor
hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.
3. Sesizarea instanței
Prevederile legii cu privire la instanța competentă a judeca revizuirea, la termenele de
exercitare a revizuirii și la judecata propriu -zisă a acestei căi de atac sunt cuprinse în art. 323 -328 C.
proc. civ.
În ceea ce privește instanța competentă , revizuirea fiind o cale de atac de retractare se îndreaptă
"la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a cărei revizuire se cere" (art. 323 alin. 1).
În principiu este vorba de instanța care a pronunțat hotărârea pe fond, dacă hotărârea a rămas
definitivă prin neapelare, apelul a fost respins sau anulat ori s-a perimat: este vorba de prima instanță; în
cazul unei hotărâri definitive în apel: instanța în apel. Însă în cazul în care hotărârea instanței de recurs
evocă fondul, revizuirea va fi judecată de această instanță.
De la regula formulată de art. 323 alin. 1 există o excepție, prevăzută în alineatul următor și
anume, în cazul contrarietății de hotărâri (art. 322, pct. 7) "cererea de revizuire se va îndrepta la instanța
mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potri vnice" (art. 323 alin. 2,)
și același articol continuă: "când cele două instanțe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din
circumscripții judecătorești diferite, instanța mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de
revizuire va fi acee a a instanței care a dat prima hotărâre".
Dcă prin aceeași cerere se formulează mai multe motive de revizuire, iar competența ar reveni
unor instanțe diferite, nu va opera prorogarea de competență, ci fiecare instanță va soluționa cererea în
legătură cu mo tivul pentru care este competentă. Se poate întâlni o asemenea situație dacă s -ar invoca
motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 și orice alt motiv.
Potrivit art. 324, termenul de exercitare a revizuirii este de o lună și se va socoti:
1. "în cazurile prevăz ute de art. 322 pct. 1, 2 și 7, alin. 1, de la comunicarea hotărârilor
definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la
pronunțare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin. 2 – de la pronunțarea ultimei ho tărâri";
2. "în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3, de la cel din urmă act de executare". Este vorba de un
act material de urmărire din cadrul executării silite directe.
3. "în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4, din ziua când partea a luat cunoștință de ho tărârea
instanței penale de condamnare a judecătorului, martorului, expertului sau de hotărârea care a declarat
falsitatea înscrisurilor".
Dacă însă constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr -o hotărâre penală, acest termen se
va calcula de la da ta când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii
nu se mai poate face printr -o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.
4. "în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5, din ziua în care s-a descoperit înscrisul";
5. "în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 6, de la comunicarea hotărârii definitive, făcută statului
ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului sau de
la dobândirea capa cității, în aceste din urmă cazuri termenul fiind de 6 luni";
6. "în cazul art. 322 pct. 8, termenul de revizuire este de 15 zile și se socotește de la încetarea
împiedicării".
7. "În cazul reglementat prin O.U.G. nr. 58/2003 (pct. 9 din art. 322) termenul este de 3 luni de
la data publicării hotărârii CEDO în Monitorul Oficial al României, partea I.
Dacă partea nu a putut exercita această cale de atac în aceste termene, în funcție de fiecare caz
în parte, din cauza unei împrejurări mai presus de voința ei, se poate aplica art. 103, potrivit căruia
acesta poate solicita repunerea în termen de cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării. În acest termen
trebuie să formuleze și cererea de revizuire.
Deoarece nu există dispoziții exprese cu privire la cererea de revizuire , urmează a se aplica
138
dreptul comun în materie.
4. Procedura propriu -zisă de judecată este prevăzută de art. 326: "cererea de revizuire se
judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată".
Cu alte cuvinte compune rea instanței va fi aceeași cu cea din cauza în care s -a pronunțat
hotărârea atacată, iar judecătorii care au participat la pronunțarea hotărârii ce se atacă nu sunt
incompatibili.
Întâmpinarea este obligatorie.
Instanța poate suspenda executarea hotărâri i a cărei revizuire se solicită, însă numai cu
depunerea unei cauțiuni în cuantumul fixat și la cererea revizuientului.
Dezbaterile se limitează numai la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.
Dacă cererea de revizuire este admisă, se procedează la schimbarea în total sau în parte a
hotărârii revizuite, iar în cazul revizuirii pentru contrarietatea de hotărâri, va anula ultima hotărâre. Se
face mențiunea despre aceasta pe originalul hotărârii revizuite.
Reluarea judecății se va face în limitele în care a fost investită inițial instanța și a temeiului pe
care s -a formulat cererea de revizuire, nefiind posibil să se soluționeze, de exemplu și o cerere
reconvențională pe care revizuientul a formulat -o după depunerea cererii de re vizuire.
Instanța sesizată cu o cerere de revizuire va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de
lege pentru a se putea solicita revizuirea, apoi va proceda la administrarea probelor necesare, și, după
concluziile părților, va pronunța o singură hotărâre prin care, în același timp va admite cererea de
revizuire și va da și soluția de fond.
Art. 328 alin. 1 dispune că hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de
lege pentru hotărârea revizuită.
Potrivit art. 328, alin. 2 "da că revizuirea s -a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este
recursul".
RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Recursul în interesul legii este o cale extraordinară de atac de reformare care este reglementată
de art.329 C.p.c, modificat prin Legea nr. 59 /1993 și O.U.G. nr. 138/2000.
Particularitățile lui rezidă în următoarele aspecte:
-numai procurorul general – din oficiu sau la cererea ministrului justiției – are legitimare
procesuală activă, respectiv poate să introducă recursul în interesul legii.
-competența aparține numai Înaltei Curți de Casație și Justiție în secțiile ei reunite, care se va
pronunța asupra recursului cu care este sesizată.
-obiectul recursului în interesul legii îl constituie unificarea practicii judecătorești în anumite
probleme de drept. Scopul acestei căi extraordinare de atac este acela ca să asigure o interpretare și o
aplicare unitară a legii pe întregul teritoriu al țării, inclusiv în cazul unor dispoziții legale neclare,
confuze, lacunare sau contradictorii care au generat practică judecătorească diferită.
Ipoteza de lucru este aceea în care diferite instanțe din țară au pronunțat soluții diferite sau chiar
contrarii în aceeași problemă de drept. Este firesc ca asemenea diferențe de opinii să dispară și pentru
aceasta inst anța supremă va pronunța prin hotărâre punctul de vedere legal.
– procedura de soluționare este una specială, sui -generis.
Părțile din procesele care au condus la diversitatea de opinii nu sunt citate. Nu se administrează
probe. Se analizează numai motive le recursului, hotărârile care au determinat introducerea acestui
recurs și considerentele lor.
Participarea procurorului general sau a unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție este obligatorie.
Hotărârea se pronunță conform opiniilor majoritare și se comunică tuturor instanțelor
judecătorești din țară, fiind publicată și în Monitorul Oficial.
Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele, la fel ca și legea.
Acest efect general se aplic ă numai pe viitor. Hotărârea nu produce efecte retroactive asupra cauzelor și
părților din procesele care au provocat exercitarea acestei căi extraordinare de atac.
Test de evaluare
139
I. Teste grilă
1. Contestația în anulare este de competența:
a) instanței a cărei hotărâre se atacă;
b) instanței superioare celei ce a pronunțat hotărârea atacată;
c) curții de apel, ca instanță de recurs.
2. Sunt motive ale contestației în anulare obișnuite.
a) când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s -a judecat pricina, nu a fost îndeplinită
conform cerințelor legale;
b) când hotărârea a fost dată de judecători cu nesocotirea dispozițiilor de ordine publică;
c) când instanța de judecată a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificar e
sau casare.
2. Revizuirea.
a) se adresează instanței care a soluționat cauza pe fond;
b) este o cale de atac de reformare;
c) presupune o nouă judecată bazată pe elemente noi, necunoscute anterior de instanța care a
soluționat cauza pe fond.
4. Formează obiect al revizuirii.
a) hotărârile instanței de recurs prin care se evocă fondul
b) hotărârile de fond ale instanței de apel pronunțate în prima fază procesuală sau după casarea
cu trimitere;
c) hotărârile de declinare a competenței.
5. Are leg itimare procesuală activă de a introduce recurs în interesul legii:
a) colegiul de conducere ale curților de apel;
b) procurorul general al parchetului de pe lângă ÎCCJ;
c) ministrul justiției
II. Întrebări.
1. Care sunt motivele contestației în anu lare specială?
2. Care sunt condițiile în care poate fi exercitată revizuirea, când areca obiect hotărârile
instanțelor de recurs?
Răspunsuri.
I. Teste grilă.
2. a); b),
3. a); c).
II. Întrebări.
2. Potrivit art. 322. C.proc.civ. revizuirea unei hotărâri date de o insatnță de recurs se poate cere
numai atunci când instanța a evocat fondul
140
Modulul XXI.
PROCEDURI SPECIALE
Unitatea de învățare:
1. Considerații introductive
2. Procedura necontencioasă
3. Ordonanța președințială
4. Refacerea înscrisurilor și a hotărârilor dispărute
5. Oferta reală
6. Acțiunile posesorii
7. Procedura divorțului
8. Partajul judiciar
9. Procedura de soluționare a litigiilor comerciale
10. Arbitrajul
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Daniel Ghiță, Drept procesual civil român, Editura Universitaria, Craiova, 2006
2. Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, București,
2007
3. Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol.I, II, Editura C.H.Beck, București, 2007
1. Considerații introductive
Regulile analizate în capitolele precedente referitoare la judecata în fața primei instanțe și la
soluționarea căilor de atac reprezintă procedura de drept comun, aplicabilă oricărei cauze civile.
Există însă, cauze civile în priv ința cărora legea prevede dispoziții speciale de procedură,
derogatorii de la dreptul comun.
Necesitatea acestor proceduri speciale rezultă fie din specificul diferitelor litigii deduse
judecății, specific ce impune forme sau procedee deosebite, fie din fa ptul că interesele aflate în conflict
reclamă o simplificare sau o accelerare a judecății. Derogări mai pot exista cu privire la competența
instanței, admisibilitatea unor mijloace de probă sau căi de atac.
Procedurile speciale sunt prevăzute în Codul de p rocedură civilă sau în alte acte normative.
Astfel, în Cartea a III a codului sunt prevăzute dispoziții referitoare la procedura
necontencioasă, Cartea a IV a reglementează arbitrajul, iar Cartea a VI a este consacrată "procedurilor
diverse": ordonanța p reședințială, refacerea înscrisurilor sau a hotărârilor dispărute, oferta de plată,
divorțul, cererea privitoare la posesiune, partajul judiciar, procedura litigiilor comerciale, etc.
Alte acte normative reglementează o serie de proceduri speciale, cum ar fi: declararea
judecătorească a dispariției și a morții și punerea sub interdicție (Decretul nr. 32/1954), procedura
contravențiilor (O.G. nr. 2/2001), asistența bolnavilor psihic periculoși, contenciosul administrativ
(Legea nr. 554/2004), procedura adopț iei, a falimentului, procedura în materie electorală, procedura în
materie de control al constituționalității legilor sau ordonanțelor, procedura în materia controlului averii
demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcți i de conducere, etc.
2. Procedura necontencioasă
2.1 Sediul materiei. Trăsături
Procedura necontencioasă este reglementată de dispozițiile art. 331 -339 din Cartea a III a a
Codului de procedură civilă.
Aceste dispoziții constituie, potrivit art. 338 C. pro c. civ., dreptul comun pentru toate
procedurile necontencioase, completându -se cu dispozițiile de procedură contencioasă, în măsura în
care nu contravin naturii necontencioase a cererii.
Potrivit art. 331 C. proc. civ. procedura necontencioasă cuprinde nor mele care reglementează
activitatea instanțelor judecătorești și a altor organe cu activitate jurisdicțională, prin care se rezolvă
cereri ce nu urmăresc stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană.
2.2.Domeniu de aplicare
După înființarea nota riatelor și apariția unor acte normative noi, cum ar fi Codul familiei și
Decretul nr. 31/1954, atribuțiile instanțelor judecătorești în materie necontencioasă au scăzut, multe
cereri din această materie intrând în competența notariatelor și autorității tu telare.
141
Dispozițiile Codului de procedură civilă privind procedura necontencioasă își găseau astfel
aplicare, de exemplu, pentru eliberarea unor acte, pentru încuviințarea sechestrului asigurător sau în
materie de executare silită.
2.3 Competența și proced ura de judecată
Sesizarea instanței se face și în cadrul procedurii necontencioase printr -o cerere, în care nefiind
vorba de interese contrarii, este suficient să se arate numele și domiciliul celui care o face, eventual și al
persoanelor care urmează a fi reclamate, obiectul cererii, motivarea și semnătura (art.333 C. proc. civ.)
Cererea va fi însoțită de înscrisurile doveditoare și se timbrează corespunzător.
Încheierea pronunțată în materie necontencioasă este executorie de drept, nefiind necesară
invest irea cu formulă executorie. Aceasta poate fi dispusă de instanța de recurs, cu sau fără a se plăti o
cauțiune (art.336 alin.4).
Procedura necontencioasă se realizează, de regulă, fără citarea părților, însă, dacă instanța
consideră necesar, ele pot fi citate.
Încheierea este supusă recursului, care poate fi exercitat de partea a cărei cerere a fost respinsă,
de celelalte părți chemate în instanță sau care au intervenit, precum și de orice altă persoană interesată,
chiar dacă nu a fost citată și nu a par ticipat la soluționarea cererii.
Termenul de recurs este de 15 zile și curge de la pronunțare pentru cei care au fost de față și de
la comunicare pentru cei care au lipsit (art. 336 alin.2 C. proc. civ).
Cererea de recurs se face într -un singur exemplar, fără copii, deoarece nu se comunică.
Recursul se judecă în camera de consiliu (art.336 alin. ultim C. proc. civ.).
În cazurile prevăzute de art. 339 C. proc. civ., dacă încheierea a fost pronunțată de președintele
unei judecătorii, recursul se judecă de t ribunal, însă, dacă a fost pronunțată de președintele unui tribunal
sau al unei curți de apel, recursul împotriva acesteia se judecă de completul instanței respective. Aceasta
este o regulă obligatorie stabilită în aceste cazuri, în care președintele are a numite atribuții, însă, dacă
încheierea a fost pronunțată de completul de judecată, indiferent la ce instanță, recursul se va judeca de
instanța ierarhic superioară, ca și în dreptul comun.
3. Ordonanța președințială
3.1 Considerații generale. Noțiune
Importanța ordonanței președințiale rezidă în faptul că procedura este foarte suplă, permițând
rezolvarea rapidă a litigiului, înlăturându -se formalismul procedurii de drept comun, care produce
întârzieri ce pot avea ca rezultat dispariția obiectului litig iului sau a importanței acestuia.
Prin natura măsurilor ce pot fi luate pe această cale, legea a creat un mijloc de procedură
eficient pentru luarea unor măsuri vremelnice în cazuri grabnice.
Conceptul de ordonanță președințială este utilizat în doctrină ș i practică în mai multe accepțiuni.
Într-o primă accepțiune ordonanța președințială se înfățișează ca o procedură specială
reglementată de lege, prin care se pot lua măsuri vremelnice în cazuri grabnice. Acesta este sensul
folosit cel mai frecvent.
Într-un alt sens, conceptul de ordonanță președințială este utilizat și în accepțiunea de act
procedural, adică actul final și de dispoziție prin care instanța hotărăște asupra cererii (hotărâre
judecătorească în această procedură specială).
Uneori prin ordonanță președințială se înțelege, mai ales în practică, chiar actul de sesizare a
instanței, adică are sensul de cerere de chemare în judecată.
Codul de procedură civilă face referire, în cele mai multe cazuri în art. 581 -582, la ordonanță în
sens de hotărâre.
3.2 Condiții de admisibilitate
Din redactarea art. 581 C. proc. civ. și anume "instanța va putea să ordone măsuri vremelnice în
cazuri grabnice .." rezultă două din condițiile de admisibilitate ale ordonanței: urgența și caracterul
vremelnic al măsurii ce u rmează a fi luată pe această cale. Cea de a treia condiție – să nu se prejudece
fondul -rezultă din caracterul vremelnic al ordonanței președințiale.
Dacă sunt întrunite cele trei condiții procedura ordonanței președințiale poate fi aplicată în orice
litigiu, indiferent dacă există sau nu o sesizare asupra fondului pricinii. Această soluție rezultă din art.
581 alin.3, care arată că ordonanța poate fi dată chiar și atunci când există judecată asupra fondului
dreptului.
a) Prima condiție este urgența , care r ezultă chiar din prevederile art. 581 alin.1, ordonanța
președințială putând fi promovată: "pentru păstrarea unui drept care s -ar păgubi prin întârziere, pentru
142
prevenirea unei pagube iminente și care nu s -ar putea repara, precum și pentru înlăturarea pied icilor ce
s-ar ivi cu prilejul unei executări". Așadar, dacă instanța constată una din aceste trei situații, care
justifică, așa cum vom vedea, și o judecată sumară, va putea încuviința ordonanța președințială, evident,
dacă sunt îndeplinite și celelalte d ouă condiții.
În ceea ce privește a treia situație, care justifică urgența, respectiv înlăturarea piedicilor ivite cu
prilejul unei executări, practica a apreciat că instanța nu este obligată să o constate, în acest caz spre
deosebire de primele două, urge nța fiind prezumată.
Instanța apreciază urgența în concret, în raport de elementele concrete, obiective, ale fiecărei
cauze în parte, criteriile subiective fiind de obicei irelevante. Dacă nu există urgență, se va urma calea
dreptului comun, odată cu fondul procesului.
Urgența trebuie să existe la data introducerii cererii, dar este necesar să persiste pe tot parcursul
judecății.
b) Caracterul vremelnic al măsurii luate de instanță se constituie în a doua condiție de
admisibilitate a ordonanței președi nțiale.
Acest lucru înseamnă că pe calea ordonanței președințiale nu se rezolvă fondul cauzei, litigiul
dintre părți și nici nu se pot lua măsuri definitive.
Așadar, în primul rând, instanța nu se pronunță în mod definitiv asupra drepturilor și obligațiilo r
părților, consecința fiind tocmai posibilitatea părții nemulțumite de măsura luată de a se adresa instanței
pe calea dreptului comun.
În al doilea rând măsurile luate de instanță sunt provizorii, luate în scopul de a preîntâmpina
pierderea unui drept sau o pagubă iminentă și ireparabilă.
Măsurile luate pe această cale de o ordonanță președințială sunt limitate în timp, menținând o
situație de fapt, doar până când se va soluționa fondul litigiului, indiferent dacă în hotărâre se face sau
nu o mențiune în acest sens.
Vremelnicia măsurii luate poate decurge chiar din cuprinsul ordonanței, specificându -se expus
că efectele se produc numai pentru un anumit timp sau poate rezulta din natura măsurii luate.
c) Cea de a treia condiție de admisibilitatea ordonanțe i președințiale este ca măsura luată de
instanță pe această cale să nu prejudece fondul dreptului . Acest lucru rezultă din condiția anterioară și
este susținut de prevederea legală din art. 581 C. proc. civ., conform căreia ordonanța va putea fi dată,
chiar și atunci când există o judecată asupra fondului.
Neprejudecarea fondului înseamnă că judecătorul nu are de cercetat însuși fondul dreptului, ci
numai aparența acestuia. Totuși pentru a nu se pronunța o hotărâre arbitrară instanța poate face o
cercetare sumară a cauzei, adică, așa cum plastic a fost exprimat, să "pipăie fondul", pentru a vedea de
partea cui este aparența dreptului.
3.3 Procedura de judecată
3.3.1 Instanța competentă
Conform art. 581 alin.2 C. proc. civ., introdus prin Legea nr.59/1993 de modificare a codului,
cererea de ordonanță președințială se va introduce la instanța competentă să se pronunțe asupra
fondului.
3.3.2 Cererea de ordonanță președințială
Investirea instanței cu judecarea unei ordonanțe președințiale se face printr -o cerere de chemare
în judecată, care trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ. și care se va timbra,
judiciar și fiscal corespunzător.
Având în vedere urgența măsurii solicitate pe cale de ordonanță președințială, prevederile art.
114 C. proc. civ., privitoare la comunicarea copiei de pe cerere și depunerea întâmpinării, sunt
inaplicabile. De asemenea, tot din acest motiv, se poate fixa termen de judecată chiar în ziua depunerii
cererii.
3.3.3 Soluționarea cererii
Dispozițiile legale (art. 581 alin.3) permit ca judecarea cererii de ordonanță președințială să se
facă și fără citarea părților. Regula rămâne totuși citarea părților, numai atunci când există o urgență
deosebită putându -se deroga de la dreptul comun.
În cazul în care s -a dispus citarea, nu este obligatoriu termenul de 15 de zile din art.1141 și nici
cel de 5 zile prevăzut de art. 89 alin.1 C.proc. civ., termen ce poate fi redus de instanță. De altfel chiar
textul indicat permite acest lucru.
Citarea se poate face chiar în z iua fixată pentru judecată și chiar în zilele de sărbătoare legală.
143
Dacă s -a dispus citarea, judecata poate avea loc, numai dacă procedura este legal îndeplinită.
Nu vor fi încuviințate probe a căror administrare ar tergiversa judecata, necesitând un timp
îndelungat de dezbatere.
Instanța soluționează cererea printr -o hotărâre judecătorească, care poartă denumirea de
ordonanță președințială, pentru a se deosebi de o hotărâre pronunțată pe fondul cauzei.
Judecata ordonanței se face de urgență și cu precădere, conform alin. 3 al art. 581 așa cum a fost
modificat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Pronunțarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordonanței se face în cel mult
48 de ore de la pronunțare.
Ordonanța președințială este executorie de drept, iar instanța poate decide ca executarea să se
facă fără somație sau fără trecerea unui termen (art.581 alin. ultim C. proc. civ.). Ca un mijloc indirect
de constrângere la executare, în practică s -a admis și posibilitatea obligării pârâtului în ordo nanța
președințială la plata de daune cominatorii (în prezent eventual, amenzi cominatorii).
Întrucât o hotărâre pronunțată în ordonanța președințială vizează numai măsuri vremelnice,
bazate pe aparența dreptului, aceasta (ordonanța președințială) nu are p utere de lucru judecat cu privire
la soluționarea fondului.
3.3.4 Căile de atac
În privința căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva ordonanței președințiale, art. 582 C. proc.
civ. stabilește o serie de derogări de la normele de drept comun.
Astfe l, ordonanța președințială este supusă recursului în termen de 5 zile, termen care curge de
la pronunțare, dacă ordonanța s -a dat cu citarea părților și de la comunicare, dacă părțile nu au fost
citate.
Ordonanța este executorie, (recursul împotriva ei nu suspendă de drept executarea), însă,
instanța de recurs poate suspenda executarea până la judecarea recursului, numai cu plata unei cauțiuni
în cuantumul fixat de această instanță (art. 582 alin. 2).
Recursul se judecă de urgență și cu precădere și, un asp ect foarte important, cu citarea părților
chiar dacă în fața primei instanțe părțile nu au fost citate. Dispozițiile privitoare la pronunțarea și
motivarea ordonanței se aplică și hotărârii pronunțate în recurs.
Conform art. 582 alin. ultim C. proc. civ. î mpotriva executării ordonanței președințiale se poate
face contestație. Este vorba desigur de contestația la executare, însă, în doctrină, s -a apreciat că părțile
pot exercita și contestația în anulare, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 317 -321 C. proc . civ.
4. Refacerea înscrisurilor și hotărârilor dispărute
4.1 Sediul materiei. Aplicabilitate
Procedura specială a refacerii înscrisurilor și a hotărârilor dispărute este reglementată de art.
583-585 C. proc. civ. .
Această procedură se aplică dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o pricină în curs de
judecată, dispărute în orice mod, dosarelor sau înscrisurilor care privesc o pricină în care s -a pronunțat o
hotărâre de prima instanță ce a fost atacată cu apel, precum și dosarelor sau înscrisurilor pr ivitoare la o
pricină în care s -a pronunțat o hotărâre irevocabilă.
Activitatea de refacere a înscrisurilor și hotărârilor dispărute se declanșează fie la solicitarea
părții interesate, fie din oficiu, din inițiativa instanței.
4.2 Competența și procedura de judecată
În conformitate cu dispozițiile art. 583 -585 C. proc. civ. (și corelat cu această procedură),
competența instanțelor în legătură cu refacerea înscrisurilor și hotărârilor dispărute este următoarea:
a) dacă dosarele sau înscrisurile dispărute p rivesc o pricină în curs de judecată, refacerea este de
competența instanței investite cu judecarea acelei pricini. Se va fixa termen chiar din oficiu și se va
dispune citarea părților (dacă este cazul și a martorilor, experților, interpreților, autorități i tutelare, etc.)
Apoi instanța va solicita copii de pe înscrisurile depuse de părți sau trimise de autorități și de care
părțile s -au folosit și va dispune scoaterea din registrele instanței a tuturor datelor privitoare la
înscrisurile ce se refac. De ase menea, se pot folosi copiile legalizate de pe înscrisurile dispărute, aflate
în posesia părților sau a altor persoane fizice sau juridice. Aceste înscrisuri astfel refăcute țin locul
originalelor, până la găsirea acestora.
Instanța va pronunța o încheiere de refacere care va putea fi atacată numai odată cu fondul.
144
b) dacă dosarul sau înscrisurile dispărute privesc o pricină în care s -a pronunțat o hotărâre în
prima instanță și împotriva căreia se declarase apel, hotărârea se va reface după al doilea exempla r
original, păstrat în mapa de hotărâri a primei instanțe, iar dacă și acesta a dispărut, vor fi folosite copiile
legalizate de pe hotărâre aflate la părți sau la alte persoane. În acest scop, instanța va putea dispune să se
facă din oficiu, publicații înt r-un ziar mai răspândit, cu solicitarea, pentru cei care dețin copii de pe
hotărâre, de a le depune la grefa instanței care a ordonat publicația.
Dacă hotărârea nu se poate reface în acest mod, instanța de apel va trece la refacerea lor potrivit
dispozițiilor art. 583 C. proc. civ. Dacă nici pe această cale dosarul nu se poate reface, instanța de apel
va judeca din nou pricina în fond, întrucât dosarul se află pe rolul ei, iar apelul este devolutiv,
provocând o rejudecare a fondului.
Pentru judeca ta din nou a cauzei, părțile sunt obligate să facă dovada că între ele a existat
litigiul ce face obiectul rejudecării și că acesta a fost soluționat prin hotărâre judecătorească. Această
dovadă se poate face cu orice înscrisuri sau extrase din registrele ori din alte evidențe ale instanței sau
ale altor autorități.
c) dacă dosarul sau înscrisurile dispărute privesc o pricină în care s -a pronunțat o hotărâre
devenită irevocabilă, competentă să refacă hotărârea este instanța de fond, după procedura prevăzută de
art. 583 și 584, arătată mai sus.
Așa cum am arătat, textul nu acoperă situația în care s -a pronunțat o hotărâre definitivă, dar care
nu este însă irevocabilă. Dacă dosarul sau înscrisurile dispar în momentul pronunțării hotărârii
definitive și cel al judecării recursului declarat împotriva ei sau dispar chiar în fața instanței de recurs în
timpul judecării recursului, ar însemna că nu se pot reface. Această ipoteză nu a fost acceptată și s -a
apreciat că este competentă în acest caz, instanța care a pro nunțat hotărârea definitivă. De altfel, aceeași
instanță ar fi competentă și în cazul în care hotărârea dispărută a devenit irevocabilă prin nerecurare sau
prin respingerea recursului.
O altă ipoteză ar fi aceea în care chiar hotărârea pronunțată de insta nța de recurs (hotărâre
irevocabilă) ar dispărea. Competența de refacere aparține în acest caz instanței de recurs.
Art. 585 alin. 1 prevede că instanța care a pronunțat hotărârea dispărută va proceda la refacerea
acesteia.
Prin modificarea adusă art. 585 C. proc. civ. s -a soluționat și situația în care hotărârea dispărută
este găsită.
Astfel, dacă acest lucru se întâmplă în cursul judecării cererii de refacere, aceasta din urmă va fi
respinsă. Dacă însă hotărârea dispărută este găsită ulterior judecății, h otărârea refăcută va fi anulată de
instanța care a pronunțat -o.
Aceasta reprezintă un caz special de anulare a unei hotărâri judecătorești.
5. Oferta reală
5.1 Sediul materiei. Considerații generale
Oferta reală sau cum este numită în Codul de procedură ci vilă, oferta de plată urmată de
consemnațiune, este reglementată de art. 1114 -1121 C. civ., iar în ceea ce privește procedura pe care
trebuie să o urmeze de dispozițiile art. 586 -590 C. proc. civ.
Necesitatea acestei proceduri speciale apare în situațiile în care creditorul are interes să refuze
primirea plății pe care debitorul, de bună credință dorește să o facă.
Așadar, oferta reală reprezintă un mijloc pus de lege la dispoziția debitorului de bună credință
care dorește să se libereze de obligația sa faț ă de creditor, printr -o plată valabil făcută, dacă creditorul
refuză plata, împiedicând liberarea.
Potrivit art.1114 alin.1 C. civ., când creditorul unei sume de bani refuză să primească plata,
debitorul poate să -i facă oferta reală și, dacă refuzul persis tă, să consemneze suma.
Din alin. 2 al aceluiași articol rezultă importanța și scopul acestei proceduri de a -l libera pe
debitor. Riscul în ceea ce privește suma consemnată va aparține creditorului, de la data consemnării.
De asemenea art. 586 C. proc. civ . prevede că oricând debitorul dorește să plătească, iar
creditorul refuză primirea plății, cel dintâi va putea face oferta reală și să consemneze suma datorată.
Fundamentul acestei proceduri se regăsește în dreptul pe care îl are debitorul de a efectua pl ata
și de a i se o posibilitate prin care să nu suporte consecințele unei neexecutări a obligației pe care
dorește să o execute.
145
5.2 Condițiile ofertei reale
Din dispozițiile legale enunțate reiese că oferta de plată trebuie să fie reală, nefiind suficient să
fie făcută verbal, când ar reprezenta doar o promisiune de plată, iar în cazul în care creditorul refuză să
o primească, trebuie consemnată.
Pentru ca oferta reală să fie valabilă, art. 1115 C. civ. prevede o serie de condiții:
a) oferta să fie făcută creditorului, care are capacitatea de a primi sau reprezentantului acestuia;
b) oferta să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti;
c) oferta să fie făcută pentru toată suma exigibilă, inclusiv pentru dobânzi și pentru toate
cheltuielile lichide, chiar și pentru o sumă oarecare în privința cheltuielilor nelichide, sumă asupra
căreia se poate reveni după lichidarea acestor cheltuieli;
d) termenul de plată să fie împlinit, dacă a fost stipulat în favoarea creditorului;
e) să se fi îndeplinit condiția, dacă s -a contractat sub această modalitate;
f) oferta să fie făcută în locul hotărât de părți pentru plată, iar dacă locul nu s -a determinat
printr -o convenție specială, oferta trebuie făcută creditorului în persoană sau la domiciliul său ori la un
domicil iu ales pentru executarea contractului;
g) oferta să fie făcută printr -un executor judecătoresc competent pentru astfel de acte.
În ceea ce privește valabilitatea consemnării, art. 1116 C. civ. arată că ea nu trebuie autorizată
de judecător, fiind suficien t să fi fost precedată de o somație comunicată creditorului, în care să se arate
ora și locul unde va fi depusă suma oferită și debitorul să depună la C.E.C această sumă, inclusiv
dobânda până în ziua depunerii.
5.3 Procedura ofertei reale. Efecte
În primu l rând, trebuie precizat că procedura ofertei reale se aplică în situația în care obligația
are ca obiect o sumă de bani, dar și dacă obiectul obligației îl formează un bun cert determinat sau chiar
bunuri de gen care prin consemnare se individualizează.
Pentru a declanșa această procedură, debitorul trebuie să se adreseze executorului judecătoresc,
care va verifica dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
Oferta reală începe prin somația adresată de executorul judecătoresc creditorului, cu invitația de
a se prezenta la locul determinat pentru a primi valoarea datorată (art. 587 C. proc. civ) .
Somația, ca act de procedură, va trebui să cuprindă mențiuni cu privire la ziua, ora, și locul
unde se va preda creditorului suma sau obiectul datorat. Este supusă ta xei de timbru, pentru fiecare
exemplar ce se comunică și timbrului judiciar.
Astfel, dacă creditorul primește oferta, prezentându -se la locul stabilit, executorul încheie un
proces verbal de constatare a plății, semnat și de creditor, procedura finalizându -se.
În cazul în care creditorul nu se prezintă la termenul și la locul stabilit, sau deși se prezintă,
refuză oferta făcută, se încheie de asemenea, un proces verbal de către executor, consemnându -se
situația. Procesul verbal va fi semnat, în a doua ipot eză și de creditor, sau dacă nu vrea să semneze,
executorul va consemna acest lucru.
În continuare, în aceste situații, pentru a se libera de datorie, debitorul va consemna suma sau
bunul la C.E.C. sau la o unitate specializată, pe numele creditorului și v a depune recipisa la biroul
executorului judecătoresc de la instanța domiciliului creditorului. După consemnarea sumei, pentru
finalizarea procedurii, debitorul va trebui să se adreseze instanței judecătorești, pentru a valida plata
făcută (oferta și conse mnarea), fiind considerat liberat de datorie de la data rămânerii definitive a
hotărârii de validare a plății și a consemnării. Se admite în doctrină că debitorul poate cere numai
validarea ofertei, înainte de consemnare .
Creditorul poate solicita anular ea ofertei și consemnării, dacă are motive temeinice de a nu
primi plata, după cum poate cere numai anularea ofertei.
Înainte ca instanța să constate prin hotărâre definitivă validarea plății și consemnării, debitorul
poate să -și retragă suma depusă, păstr ându -se obligația față de creditor (art. 1118 C. civ.) .
Dacă s -a pronunțat o hotărâre definitivă de validare, debitorul nu mai poate, chiar cu
consimțământul creditorului să retragă suma depusă în prejudiciul creditorilor sau fidejusorilor săi (art.
1119 C. civ.) . În situația în care creditorul a consimțit la retragerea sumei după acest moment,
codebitorii și fidejusorii vor fi considerați liberați, iar creditorul va pierde dreptul de privilegii sau
ipoteci care garantau creanța sa (art. 1120 C. civ) .
146
6. Acțiunile posesorii
6.1. Noțiuni generale
Putem defini acțiunea posesorie ca fiind mijlocul procesual prin intermediul căruia reclamantul –
posesor sau, în unele cazuri, detentor contractual, solicită instanței de judecată să -l oblige pe pârât să
înceteze orice act de tulburare a posesiei sale sau să îi restituie în posesie bunul de care a fost deposedat
pe cale ilicită. Așadar, prin intermediul acestei acțiuni se ocrotește posesia împotriva oricărei tulburări,
menținându -se sau redobândindu -se posesia, cân d a existat o deposedare nelegală.
Acțiunile posesorii fac parte, alături de acțiunile petitorii, din categoria acțiunilor reale
imobiliare, care ocrotesc drepturi reale imobiliare. Spre deosebire însă de acțiunile petitorii, care
urmăresc apărarea dreptu rilor de proprietate asupra unui imobil sau altui drept real imobiliar, acțiunile
posesorii apără starea de fapt a posesiei, fără a pune în discuție dreptul real asupra bunului. De aici
decurge și avantajul sub aspect probatoriu, întrucât de cele mai multe ori, este mai simplu de dovedit
starea de fapt care este posesia, decât dreptul de proprietate sau un alt drept real.
De asemenea, trebuie precizat că acțiunile posesorii ocrotesc numai posesia bunurilor imobiliare
și a drepturilor reale imobiliare susce ptibile de a fi dobândite prin uzucapiune.
Reglementarea acțiunilor posesorii se găsește în art. 674 -676 C. proc. civ. Cuprinzând condițiile
acțiunilor posesorii, aceste texte fac trimitere și la dispozițiile art. 1846 -1847 C. civ., care definesc
posesia și arată condițiile necesare pentru a uzucapa.
6.2. Felurile acțiunilor posesorii
Pornindu -se de la prevederile art. 674 C. proc. civ. în doctrină și jurisprudență se acceptă că
există două categorii de acțiuni posesorii: acțiuni în complângere (acțiunea generală) și acțiuni în
reintegrare (acțiunea specială).
Acțiunea în complângere (complenda) este acțiunea posesorie generală de drept comun, prin
intermediul căreia se apără posesia în caz de tulburare obișnuită, reclamantul solicitând înlăturarea unei
tulburări a posesiei pașnice.
Acțiunea în reintegrare (reintegranda) este acțiunea posesorie specială, prin care se apără
posesia în caz de deposedare sau tulburare cu violență, reclamantul solicitând repunerea în situația
anterioară.
Temeiul distincției între cele două categorii de acțiuni posesorii îl constituie, așa cum rezultă
din art. 674 C. proc. civ., condițiile diferite de exercitare a acestora.
6.3. Condițiile de admisibilitate ale acțiunilor posesorii
Pentru a putea fi exercitată acțiunea poses orie, trebuie întrunite condițiile generale de exercitare
a oricărei acțiuni civile și anume: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, interesul, mai puțin
afirmarea unui drept subiectiv, care nu se cere dat fiind specificul acțiunilor posesorii.
Pentru exercitarea acțiunii posesorii în complângere, potrivit art. 674 alin. 1, se cer întrunind
cumulativ următoarele condiții:
a) să nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare.
b) reclamantul trebuie să dovedească că a posedat cel puți n un an înainte de tulburare sau
deposedare.
c) posesia să întrunească condițiile cerute de art. 1846 și 1847 C. civ., adică să fie o posesie
utilă, care să poată duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune.
6.4. Procedura de soluționare a acțiunilor posesorii
6.4.1. Competența instanței
Din punct de vedere al competiției materiale, acțiunile posesorii se judecă de către judecătorie.
Fiind o acțiune reală imobiliară, competența de judecare a acțiunilor posesorii din punct de
vedere teritorial, aparți ne instanței în a cărei rază se află situat bunul imobil. Această competență este
absolută, reglementată de norme imperative, cu toate consecințele ce decurg de aici.
6.4.2. Cererea de chemare în judecată
Aceasta trebuie să cuprindă elementele generale, c omune oricărei cereri de chemare în judecată
și în plus, trebuie să cuprindă mențiuni cu privire la bunul a cărui posesie este tulburată, data tulburării
sau deposedării și descrierea actelor respective.
Cererea privind acțiunea posesorie se timbrează jud iciar și fiscal.
Pe lângă capătul principal de cerere poate exista și un capăt de cerere privind acordarea de
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin tulburare sau deposedare.
147
6.4.3. Titularii acțiunilor posesorii
Calitatea procesuală activă într -o acțiune posesorie o are în primul rând posesorul unui bun
imobil, cu sau fără titlu și care îndeplinește condițiile cerute de lege. Așadar, așa cum am precizat,
posesorul nu trebuie să fie și titularul unui drept real.
Conform art. 675 C. proc. civ. numai s ervituțile continue și aparente sunt ocrotite prin
intermediul acțiunilor posesorii. Servituțile necontinue sau cele neaparente nu se pot dobândi prin
posesie, ci numai prin titlu.
Calitate procesuală activă mai are, conform art. 676 C. proc. civ., și cel care deține lucrul în
interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul (proprietarul), cu excepția cazului în
care tulburătorul este chiar cel pentru care el deține.
Calitate procesuală pasivă are persoana care a comis actul de tulburare sau de posedare, precum
și succesorii acesteia, indiferent dacă sunt universali, cu titlul universal sau cu titlu particular.
6.4.4. Soluționarea cererii
Judecata acțiunilor posesorii se face potrivit regulilor de drept comun, însă de urgență și cu
precădere.
Întâmpinarea nu este obligatorie.
În cadrul judecării cererii posesorii, nu se pune în discuție dreptul de proprietate sau un alt drept
real, ci doar posesia ca stare de fapt și redarea ei posesorului, instanța admițând sau respingând
acțiunea.
6.4.5. Efectele hotărârii
Asupra acțiunii posesorii prima instanță se va pronunța printr -o sentința, admițând sau
respingând acțiunea. Dacă admite acțiunea, instanța va trebui să dispună încetarea actelor de tulburare
sau retrocedarea imobilului de care reclamantul a fost deposedat. Conform art. 2821 C. proc. civ.,
hotărârea se atacă cu recurs.
Hotărârea pronunțată în posesoriu se bucură de autoritate de lucru judecat față de o nouă acțiune
posesorie, ce ar fi promovată ulterior, dacă împrejurările de fapt nu s -au schimbat. Evident trebuie să
existe tripla identitate, de părți, obiect și cauză.
Hotărârea dată într -o acțiune posesorie nu are însă, putere de lucru judecat față de o acțiune
ulterioară cu caracter petitoriu, adică asupra problemei propr ietății sau a altui drept real.
7. Procedura divorțului
7.1. Considerații generale
După ce divorțul a fost reglementat de Codul civil, în prezent dispozițiile de drept material se
găsesc în Codul familiei (art. 37 -43, 86 -96 și 107), iar cele de procedură în Codul de procedură civilă
(art. 607 -619), așa cum au fost modificate prin Legea nr. 59/1993.
Divorțul reprezintă modul de desfacere a căsătoriei pe cale judecătorească în situația în care,
datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt g rav vătămate și continuarea căsătoriei nu
mai este posibilă.
Pentru a se putea pronunța divorțul, trebuiesc îndeplinite următoarele condiții:
a) existența unor motive temeinice;
b) aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soți;
c) continuare a căsătoriei să nu mai fie posibilă pentru cel care cere desfacerea ei.
Procedura specială a divorțului contencios și a celui prin acordul soților se completează cu
dispozițiile procedurale de drept comun, atunci când dispozițiile speciale nu acoperă regl ementarea
întregului proces de divorț.
7.2.Procedura divorțului contencios
7.2.1. Instanța competentă
Din punct de vedere al competenței materiale, soluționarea cererii de divorț se face de către
judecătorii, potrivit art. 1 C. proc. civ., care acordă ple nitudine de competență acestora în cazurile în
care normele speciale nu prevăd derogări.
În ceea ce privește competența teritorială, art. 607 C. proc. civ. stabilește o derogare de la
competența de drept comun reglementată de art. 5 C. proc. civ. Astfel, cererea de divorț este de
competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află cel din urmă domiciliu comun al soților, cu
condiția ca la data introducerii cererii cel puțin unul din soți să mai locuiască în circumscripția acelei
judecătorii. Dacă s oții nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soți nu mai locuiește în
circumscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este
148
aceea în circumscripția căreia își are domiciliul sau reședința pârâtul , iar când pârâtul nu are domiciliul
în țară, competentă este judecătoria în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamantul.
Această competență teritorială în materia divorțului este exclusivă, absolută, guvernată de
norme imperative, așa cum rezultă din art. 159 combinat cu art. 19 C. proc. civ., ultimul interpretat "per
a contrario".
7.2.2. Cererea de chemare în judecată
Conform art. 612 C. proc. civ., cererea de divorț va trebui să cuprindă, pe lângă elementele
generale, numele copiilor min ori născuți din căsătorie sau a celor cu aceeași situație legală sau
mențiunea că asemenea copii nu există.
La cerere se anexează certificatul de căsătorie și certificatele de naștere ale copiilor minori.
Cererea de divorț însoțită de respectivele acte s e vor prezenta personal de reclamant
președintelui judecătoriei, care va stabili și taxa de timbru. La aceasta din urmă se adaugă și timbrul
judiciar.
Acțiunea de divorț are un caracter strict personal, astfel încât nimeni nu o poate exercita în locul
soțului reclamant, iar ca pârât nu poate fi chemat în judecată decât celălalt soț.
7.2.3. Cererea reconvențională
În primul rând trebuie menționat că în materia divorțului întâmpinarea nu este obligatorie (art.
612 alin. 5 C. proc. civ.).
În principiu cerer ea reconvențională nu este obligatorie, întrucât instanța poate pronunța
desfacerea căsătoriei chiar dacă soțul pârât nu a cerut acest lucru prin reconvențională, dacă din probe
rezultă vina ambilor soți (art. 617 alin. 1 C. proc. civ.). Însă în lipsa cere rii reconvenționale, acțiunea
reclamantului va fi respinsă și căsătoria nu se va desface, dacă se constată netemeinicia motivelor
invocate de reclamant, acesta fiind soluția și în cazul în care din dezbateri rezultă vina exclusivă a
soțului reclamat. În ac eastă ultimă situație, soțul pârât va putea cere desfacerea căsătoriei însă pentru
motive ulterioare, conform art. 610 C. proc. civ.
Așadar, prin intermediul cererii reconvenționale soțul pârât poate, la rândul său, să solicite
desfacerea căsătoriei prin divorț, în condițiile art. 608 -610 C. proc. civ.
Potrivit art. 608 alin. 1, pârâtul poate face cerere reconvențională cel târziu până la prima zi de
înfățișare, în ședință publică, pentru faptele petrecute până la această dată. Pentru faptele petrecute du pă
prima zi de înfățișare, pârâtul va putea face cerere reconvențională până la începerea dezbaterilor asupra
fondului în cererea reclamantului.
Dacă motivele de divorț, ce ar putea fi invocate de pârât, s -au ivit după începerea dezbaterilor la
prima inst anță și în timp ce judecata primei cereri se află în faza apelului, cererea pârâtului va fi făcută
direct la instanța învestită cu judecarea apelului (art. 609 C. proc. civ.). Acest aspect constituie o
derogare expresă de la art. 294 alin. 1 C. proc. civ., care instituie regula că în apel nu poate fi făcute
cereri noi.
Cererea reconvențională se face la aceeași instanță și se va judeca împreună cu cererea de divorț
principală. Deci, prin derogare de la art. 120 alin. 2 C. proc. civ. în divorț nu este admis ă disjungerea
cererii reconvenționale de cererea principală.
Neintroducerea cererii reconvenționale în termenele arătate, atrage decăderea pentru soțul pârât
din dreptul de a cere desfacerea căsătoriei, afară de cazul când cereea reclamantului a fost resp insă și
motivele despărțirii s -au ivit ulterior (art. 610 C. proc. civ.). Aceasta constituie o altă derogare de la
dreptul comun privind introducerea cererii reconvenționale (art. 135 C. proc. civ.).
7.2.4. Cereri accesorii
În cadrul procesului de divorț, de regulă, se soluționează și o serie de cereri accesorii, formulate
în cadrul cererii de chemare în judecată sau prin cererea reconvențională, cum ar fi:
a) încredințarea spre creștere și educare a copiilor minori și stabilirea contribuției fiecărui
părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a acestora (art. 42 C.
fam.).
b) cererea soțului care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț de a purta acest nume și
după desfacerea căsătoriei. Acest fapt poate fi încuviințat de instanță dacă există acordul celuilalt soț,
sau în caz contrar, numai dacă există motive temeinice (art. 40 C. fam.). Astfel, fiecare dintre foștii soți
va relua numele avut înainte de căsătorie.
c) Cererea prind partajarea bunurilor com une, dacă soții nu s -au învoit cu privire la acest aspect
și unul dintre ei a cerut aceasta în cadrul procesului de divorț.
149
d) Cererea soțului interesat cu privire la acordarea pensiei de întreținere, în condițiile art. 41 C.
fam.
e) Cererea privind atr ibuirea beneficiului contractului de locațiune.
7.2.5. Măsuri provizorii
Conform art. 6132 C. proc. civ. instanța poate lua, pe tot timpul procesului de divorț, prin
ordonanță președințială, măsuri vremelnice cu privire la încredințarea copiilor minori, l a obligația de
întreținere, la alocația pentru copii și la folosirea locuinței.
În toate cazurile, măsurile luate sunt valabile numai până la soluționarea procesului de fond
privind divorțul, prin hotărârea ce se va lua urmând a se dispune măsuri și asupr a acestor aspecte.
În această materie ordonanța președințială poate fi folosită, cu îndeplinirea tuturor condițiilor de
admisibilitate, și pentru reintegrarea soțului sau a copiilor în locuința comună, pentru împărțirea
provizorie a locuinței comune sau p entru evacuarea temporară din locuința comună a soțului violent,
pentru restituirea unor bunuri necesare, ale unuia dintre soți și deținute de celălalt etc.
7.2.6. Judecata propriu -zisă
7.2.6.1 . Citarea părților
Față de regulile de drept comun în materia citării, în cadrul procesului de divorț se pot face
următoarele precizări.
În cazul în care reclamantul arată că, deși a depus toate diligențele nu a reușit să afle domiciliul
soțului pârât, se va dispune citarea acestuia prin publicitate, în condițiile a rt. 95 C. proc. civ.
Dacă procedura de citare a fost îndeplinită prin afișare, iar soțul pârât nu se prezintă la primul
termen de judecată, instanța va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul își are
domiciliul la locul indicat în cerere și dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la
domiciliul său, precum și, dacă este cazul, la locul de muncă (art. 6161 C. proc. civ.).
Indicarea greșită a domiciliului pârâtului, făcută de reclamant cu rea credință atrage casarea
hotărârii sau retractarea sa pe calea contestației în anulare. De asemenea, dacă citarea prin publicitate se
face cu rea -credință reclamantul poate fi condamnat la o amendă judecătorească. Întotdeauna, pentru a
evita o casare ulterioară a hotărârii , este necesară o verificare atentă a procedurii de chemare a soțului
pârât.
În procesele de divorț în care există și copii minori se va dispune și casarea autorității tutelare.
De asemenea minorii care au împlinit vârsta de zece ani vor fi ascultați.
7.2.6.2. Obligativitatea înfățișării personale a părților
Prin derogare de la regula că părțile pot fi reprezentate în cadrul unui proces, prin mandatar, în
divorț părțile sunt obligate să se prezinte personal în fața instanțelor de fond.
Astfel soții nu p ot sta în proces prin reprezentant, avocat sau neavocat. Evident nu se exclude
dreptul la apărare prin avocat, însă partea va fi doar asistată de apărător, acesta neputând -o reprezenta
dacă lipsește.
Obligativitatea înfățișării personale a soților este pr evăzută atât pentru prima instanță cât și
pentru judecata în apel, textul legal vizând instanțele de fond (art. 614 C. proc. civ.). Așadar, în fața
instanței de recurs sau la judecarea unor căi extraordinare de atac soții pot fi reprezentați.
De la aceast ă regulă se prevăd patru excepții, când unul din soți poate fi reprezentat: dacă
aceasta execută o pedeapsă privativă de liberate; dacă este împiedicat de o boală gravă; dacă este pus
sub semnul interdicției și în situația în care are reședința în străinăt ate.
7.2.6.3. Prezența obligatorie a reclamantului
Pe lângă obligativitatea înfățișării personale a soților legea impune distinct prezența
reclamantului pentru judecarea în primă instanță a procesului de divorț.
Astfel, dacă la termenul de judecată în pr imă instanță se înfățișează numai pârâtul, iar
reclamantul lipsește nejustificat, cererea va fi respinsă ca nesusținută (art. 616 C. proc. civ.).
Aceasta constituie o derogare de la dreptul comun, unde judecata poate avea loc chiar dacă este
prezent numai pârâtul sau chiar în lipsa ambelor părți, când procesul nu se va suspenda, dacă cel puțin
una dintre ele a cerut judecarea în lipsă.
În situația în care lipsește doar soțul pârât, cererea principală se va judeca conform dreptului
comun, sau dacă acesta, deși lipsește, a formulat cerere reconvențională, cererea principală se va judeca,
iar reconvenționala va fi respinsă ca nesusținută. Această soluție privind cererea reconvențională a
pârâtului se impune pentru identitate de rațiune.
150
În cazul în care la t ermenul de judecată lipsesc ambele părți, procesul se va suspenda potrivit
art. 242, pct. 1 C. proc. civ.. Această soluție se impune atât în prima instanță, cât și în cheile de atac și
prin urmare acțiunea nu se va respinge ca nesusținută.
Cu privire la a cest aspect au fost formulate și opinii contrare, conform cărora în situația lipsei
ambelor părți, cererea va fi respinsă ca nesusținută, cum s -ar fi întâmplat dacă ar fi lipsit numai
reclamantul.
În ceea ce privește apelul sau recursul reclamantului împo triva hotărârii prin care s -a respins
cererea de divorț, va fi respins ca nesusținut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul (art. 619 alin. 2).
Însă, apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfățișează numai reclamantul (art. 619
alin. 3).
7.2.6.5. Mijloacele de probă
În procesul de divorț, probele se încuviințează și se administrează conform procedurii comune,
cu două derogări:
a) în ceea ce privește proba cu martori, potrivit art. 190 C. proc. civ., pot fi ascultați rudele și
afinii părților, cu excepția descendenților. Prin urmare, se elimină interdicția ascultării ca martori a
rudelor și afinilor până la gradul trei inclusiv, fapt explicat prin aceea că acestea sunt persoanele care,
de obicei, cunosc cel mai bine adevăratele rapo rturi dintre soți, fiind cele mai apropiate;
b) interogatoriul nu este admis pentru dovedirea motivelor de divorț (art. 612 alin.6). Acest text
a format obiectul admiterii unei excepții de neconstituționalitate.
7.2.6.6. Actele de dispoziție ale părților
Actele de dispoziție ale părților în procesul de divorț prezintă unele particularități față de
dreptul comun.
Potrivit art. 618 alin. 1 reclamantul poate renunța la cerere în tot cursul judecății înaintea
instanțelor de fond, chiar dacă pârâtul se împot rivește. Așadar, chiar fără consimțământul pârâtului,
reclamantul poate renunța la cererea de divorț atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel.
În fața instanței de recurs, pentru ca reclamantul să poată renunța la judecată trebuie să existe
consimțământul pârâtului.
Renunțarea reclamantului nu are nici un efect asupra cererii reconvenționale a pârâtului.
Nu este posibilă retractarea renunțării, instanța trebuind să închidă dosarul.
Alin. 2 al aceluiași articol stabilește că acțiune a de divorț se stinge prin împăcarea soților, în
orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanța de apel sau de recurs, iar apelul sau recursul nu
sunt timbrate conform legii.
Reclamantul va putea formula o nouă cerere de divorț pentru fapte pet recute după împăcare,
având însă posibilitatea de a se folosi și de faptele vechi, invocate anterior.
Înțelegeri, chiar sub forma tranzacției judiciare, pot interveni cu privire la cererile accesorii.
Însă cu privire la încredințarea minorului, întreținer e, legături personale cu minorul sau numele purtat
după divorț, înțelegerea, învoiala soților produce efecte numai dacă este încuviințată de instanță.
7.2.6.7. Hotărârea de divorț. Efecte
După ce au fost lămurite toate împrejurările de fapt și de drept al e cauzei, se închid dezbaterile,
iar judecătorul se retrage pentru deliberare.
Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârii se fac potrivit dreptului comun.
Art. 617 alin. 2 C. proc. civ., prevede că hotărârea prin care s -ar pronunța divorțul nu se v a
motiva, dacă ambele părți solicită instanței aceasta.
În caz de admitere a cererii de divorț soluția ce o va pronunța instanța este de desfacere a
căsătoriei din vina exclusivă a soțului pârât sau din vina ambilor soți.
Astfel dacă din dezbateri rezult ă că motivele de divorț invocate de soțul reclamant sunt
întemeiate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, instanța va pronunța divorțul din vina soțului
pârât.
Dacă din probatoriul administrat rezultă culpa ambilor soți, instanța va desface că sătoria din
vina ambilor soți. Această soluție este posibilă chiar dacă pârâtul nu a făcut cerere reconvențională (art.
617 alin. 1).
Așadar instanța va admite acțiunea și va desface căsătoria numai dacă din dezbateri rezultă
temeinicia motivelor invocate și imposibilitatea continuării căsătoriei, din vina soțului pârât sau a
ambilor soți.
151
Dacă din dezbateri rezultă netemeinicia motivelor de divorț sau mai mult, numai culpa
reclamantului în vătămarea relațiilor de familie, iar pârâtul nu are cerere reconv ențională, instanța va
respinge acțiunea.
Divorțul se poate pronunța doar din vina soțului reclamant, dacă din dezbateri rezultă culpa sa
exclusivă, iar pârâtul a introdus cererea reconvențională. În acest caz cererea principală va fi respinsă,
iar cerere a reconvențională admisă.
Pronunțarea divorțului numai din vina unuia dintre soți sau a ambilor soți are consecințe în ceea
ce privește dreptul de întreținere între soți, potrivit art. 41 C. fam., și asupra cheltuielilor de judecată.
Instanța va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunța divorțul din vina unuia sau a ambilor
soți în cazul prevăzut de art. 38 alin. 2 C. fam. (divorț prin acord). Aceeași este soluția, deși nu este
prevăzută expres în textul de lege, și în cazul în care divorțul a fost ce rut de oricare dintre soți, când
starea sănătății sale face imposibilă continuarea căsătoriei (art. 617 alin. 3).
În aceste cazuri, nefiind stabilită culpa vreuneia dintre părți, nu -și găsesc aplicare dispozițiile
art. 274 C. proc. civ. privitoare la chel tuielile de judecată. De regulă însă, în procesele de divorț, se
acordă cheltuieli de judecată, dacă se cer, cu precizarea că nu se aplică prevederile art. 275 C. proc. civ.,
referitoare scutirea pârâtului care recunoaște pretențiile reclamantului la prima zi de înfățișare, de a plăti
cheltuielile de judecată, întrucât recunoașterea nu este admisă ca mijloc de probă pentru dovedirea
motivelor de divorț.
Așa cum am arătat, în procesele de divorț instanța poate respinge acțiunea reclamantului ca
nesusținută. De asemenea procesul de divorț se poate stinge prin renunțarea reclamantului la cerere sau
prin împăcarea părților.
Prin hotărâre instanța se va pronunța și asupra aspectelor ce trebuie soluționate în mod
obligatoriu în procesul de divorț, chiar în lipsa cererii părților, precum și asupra cererilor accesorii
formulate de părți.
Conform art. 39 alin. 1 C. fam. căsătoria se consideră desfăcută din ziua când hotărârea prin
care s -a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă. Acesta este un efect personal al hot ărârii de divorț dintre
soți. Efectele divorțului se produc numai pentru viitor, hotărârea fiind constitutivă.
În ceea ce privește efectele patrimoniale ale căsătoriei față de terți, acestea încetează de la data
când s -a făcut mențiune despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau de la data când
terții au cunoscut divorțul pe altă cale.
Instanța va comunica din oficiu hotărârea de divorț, rămasă irevocabilă, serviciului de stare
civilă pentru a face mențiune pe marginea actului de căsăt orie. Efectuarea acestei mențiuni este o
măsură de publicitate, având scopul de a face opozabilă desfacerea căsătoriei față de terți.
Divorțul produce un ansamblu de efecte juridice, manifestate pe mai multe planuri, cum ar fi:
efectele cu privire la rela țiile personale dintre soți (calitate de soț, nume), efecte ce privesc bunurile
comune ale soților sau locuința comună, efecte cu privire la dreptul de moștenire între soți, afecte cu
privire la relațiile personale și patrimoniale dintre părinți și copiii minori.
Pe de altă parte, divorțul nu produce efecte cu privire la capacitatea de exercițiu și cetățenia
soților.
7.2.6.8. Căile de atac
O primă particularitate în legătură cu exercitarea căilor de atac în procesul de divorț a fost deja
surprinsă și constă în faptul că apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s -a respins
cererea va fi respins ca nesusținut, dacă la judecată se prezintă doar pârâtul, iar apelul sau recursul
pârâtului se va soluționa chiar dacă se înfățișează numa i reclamantul (art. 619 alin. 2 și 3).
O altă particularitate privește termenul de apel sau de recurs care, în materie de divorț, este de
30 de zile și curge de la comunicarea hotărârii.
Același este termenul de apel sau de recurs chiar dacă se atacă num ai soluția dată unei cereri
accesorii, hotărârea de divorț având caracter unitar.
De asemenea o altă derogare este instituită prin alin. 5 al art. 619, care prevede că hotărârea dată
în materie de divorț nu este supusă revizuirii.
În fine, în cazul divo rțului prin acord hotărârea ce se pronunță este definitivă și irevocabilă în
ceea ce privește divorțul.
152
7.3. Procedura divorțului necontencios (divorțul prin acordul soților)
Articolul 38 alin. 2 C. fam., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, p ermite ca
divorțul să poată fi pronunțat doar pe baza acordului, consimțământului soților, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiții:
a) până la data cererii de divorț a trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei.
b) Să nu existe copii minori re zultați din căsătorie.
Conform art. 6131 C. proc. civ. cererea de divorț prin acord va fi semnată de ambii soți.
Aceasta va cuprinde și modalitatea în care soții au convenit să fie soluționate cererile accesorii,
dacă este cazul.
La primirea cererii de divorț, președintele instanței verifică existența
La termenul de judecată, instanța va verifica dacă soții stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza
acordului lor și, în caz afirmativ va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la
motivele de divorț și nici în privința imposibilității continuării căsătoriei.
Desfacerea căsătoriei se va dispune fără a se pronunța divorțul din vina unuia sau ambilor soți și
nu va fi motivată în ce privește acest capăt de cerere.
8. Procedura partajul ui judiciar
Partajul reprezintă acea operațiune juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune sau
coproprietate sau încetează starea de proprietate comună în devălmășie.
Partajul judiciar este în principiu obligatoriu în următoarele situații:
a) dacă unul dintre coproprietarii comuni lipsește de la partaj;
b) dacă printre proprietarii comuni se găsesc și persoane lipsite de capacități de exercițiu sau cu
capacitate de exercițiu restrânsă și nu există autorizarea autorității tutelare pentru realiza rea unui partaj
voluntar; și
c) în situația împărțirii bunurilor comune ale soților în timpul căsătoriei, la cererea unuia dintre
soți (art. 36 alin. 2 C. fam.) sau a creditorilor personali ai unuia dintre soți (art. 33 alin. 2 C. fam.).
În prezent, partajul judiciar este reglementat în Codul de procedură civilă, în Capitolul VII1,
intitulat "Procedura împărțelii judiciare" (art. 6731 – 67314), introdus prin Ordonanța de urgență
nr.138/2000.
Sesizarea instanței
Instanța competentă
În acțiunea de parta j, competentă din punct de vedere material este judecătoria în primă
instanță, indiferent de felul și valoarea obiectului partajului.
Pentru stabilirea competenței teritoriale, în acțiunea de partaj, trebuie diferențiat între felul
partajului, respectiv, partaj succesoral, partaj al bunurilor comune ale soților sau partaj al bunurilor
dobândite prin coachiziție, coposesie etc.
Participanții la partaj
Specific acțiunii de partaj este faptul că fiecare parte este în același timp reclamant și pârât,
partajul dând naștere la o judecată dublă ( duplex judicium ). Astfel pârâtul poate obține și el
condamnarea reclamantului, chiar și fără să fi făcut cerere reconvențională. Acest fapt are implicație în
ceea ce privește suportarea cheltuielilor de judecată, care, în principiu, vor fi compensate.
Potrivit art. 728 C. civ. nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. Această dispoziție
legală își găsește aplicare atât în cazul indiviziunii rezultate din succesiune, cât și în celelalte situații.
Legitimare proces uală activă are oricare dintre coindivizari, art. 728 prevăzând în continuare că
un coindivizor poate oricând cere împărțeala.
Partajul poate fi solicitat, în afară de copărtași și la succesorii lor în drepturi și de creditorii
personali ai copărtașilor sa u de creditorii succesiunii.
Față de dispozițiile art.6737 C.proc.civ. și ale art.50 alin.2 C.proc.civ. intervenția principală se
poate face până la închiderea dezbaterilor asupra fondului.
În prezent, art.6737 C.proc.civ. prevede posibilitatea pronunțării unei noi încheieri de admitere
în principiu în cazul în care mai înainte de pronunțarea hotărârii se constată că există și alți coproprietari
sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărțelii.
153
Cererea de chemare în judecată
Potrivit art. 6732 C.proc.civ. reclamantul este obligat să arate în cerere persoanele între care
urmează a avea loc împărțeala, titlul pe baza căruia se cere împărțeala, toate bunurile supuse împărțelii,
evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum și persoana care le deține sau le administrează.
Acțiunea de partaj este imprescribilă extinctiv, așa cum rezultă din prevederile art. 728 C. civ.
Așadar, cererea de partaj poate fi introdusă oricând, împotriva ei putându -se op une doar prescripția
achizitivă, dacă posesia unuia dintre coindivizari întrunește condițiile legale sau intervenția unui partaj
voluntar (art. 729 C. civ.).
Procedura partajului
Judecarea cererii de partaj
Procesul de partaj cuprinde, de regulă, două etap e: admiterea în principiu și partajul propriu -zis.
În primul rând trebuie subliniată obligația instanței ca, din oficiu, la prima zi de înfățișare,
dacă părțile sunt prezente, să le ia acestora declarații cu privire la fiecare din bunurile supuse împărțeli i
și să ia act, dacă este cazul, de recunoașterile și acordul lor cu privire la existența bunurilor, locul unde
se află și valoarea acestora (art.6733 C.proc.civ.).
În al doilea rând , judecătorul este obligat să stăruie, în tot cursul procesului ca părțile să
împartă bunurile prin bună învoială (art.6734 alin.1).
Conform alineatului 2 al aceluiași articol, dacă părțile ajung la o înțelegere cu privire la
împărțirea bunurilor, instanța va hotărâ potrivit acestei învoieli. Aceste texte legale reprezintă o
consacrare expresă a principiului disponibilității în materia partajului, accentuat însă de rolul activ al
judecătorului.
Tranzacția părților poate viza doar o parte a bunurilor supuse partajului. În acest caz instanța va
lua act de această învoială și va pronunța o hotărâre parțială, continuând procesul pentru celelalte bunuri
(art.6734 alin.3).
Conform art.6735 alin.1 C.proc.civ. dacă părțile nu se învoiesc asupra împărțelii, procesul va
continua, instanța stabilind bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota -parte ce se cuvine
fiecăruia și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de
alții. În cazul partajului succesoral se vor mai stabili datoriile moștenirii, datoriile și creanțele
comoște nitorilor față de defunct, precum și sarcinile moștenirii.
Cu privire la împărțeala propriu -zisă dispozițiile legale consacră expres principiul împărțirii în
natură (art.6735 alin.2). Instanța va proceda la formarea loturilor și la atribuirea lor. Dacă ace stea nu
sunt egale ca valoare, se vor întregi printr -o sumă de bani.
Admiterea în principiu
În cazul în care instanța consideră că este necesară pronunțarea unei încheieri de admitere în
principiu și deci parcurgerea celor două etape, va admite mai întâi c ererea în principiu, printr -o
încheiere.
Mai exact, conform art.6736 alin.1 C.proc.civ., dacă pentru formarea loturilor sunt necesare
operații de măsurare, evaluare sau altele asemănătoare, iar instanța nu are date suficiente pentru acestea,
se va pronunța o încheiere ce va cuprinde elementele prevăzute în art.6735 alin.1, prezentate anterior.
Altfel spus, dacă judecătorul nu poate alcătui direct loturile, așa cum am arătat, va fi necesară
pronunțarea unei încheieri de admitere în principiu.
Prin aceeași în cheiere, instanța va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.
Această încheiere are caracter interlocutoriu, legând instanța, întrucât fără a hotărî în totalitate
asupra pricinii, pregătește, anticipează soluția finală.
Conform art. 6737, "în cazul în care, după pronunțarea încheierii prevăzute de art. 6736 alin.1,
dar mai înainte de pronunțarea hotărârii de împărțeală se constată că există și alți coproprietari sau că au
fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărțelii, fără ca, privitor la acești coproprietari sau la
acele bunuri, să fi avut loc o d ezbatere contradictorie, instanța va putea da o nouă încheiere, care va
cuprinde, după caz, și coproprietarii sau bunurile omise".
Același articol mai cuprinde un caz de manifestare a înțelegerii părților în procesul de partaj:
printr -o astfel de încheiere nouă instanța poate, cu consimțământul tuturor coproprietarilor, să scoată un
bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărțit.
Potrivit art. 6736 alin.1 C.proc.civ. care face trimitere la art. 6735, încheierea de admitere va
constata:
154
a) calitatea de copărtași a părților, respectiv identitatea între părțile din proces și titularii
dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse partajului;
b) cota -parte ce se cuvine copărtașilor. și
c) masa bunurilor supuse împărțelii, creanțele născute din proprie tatea comună iar în cazul
partajului succesoral se vor preciza și datoriile și creanțele succesorilor față de defunct, precum și
sarcinile moștenirii.
Prin încheierea de admitere în principiu instanța poate admite în totalitate sau în parte acțiunea
de par taj, pronunțându -se și asupra unei eventuale cereri reconvenționale și dispune ieșirea din
indiviziune, în cotele cuvenite fiecărui copărtaș.
Așa cum am arătat, potrivit art.6736 alin.1 C.proc.civ., prin încheierea de admitere în principiu
instanța va disp une efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.
Alin.2 al art. 6736 C.proc.civ. arată elementele pe care trebuie să le cuprindă raportul de
expertiză: evaluarea și criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, indicarea posibilității partajăr ii
comode a bunurilor în natură, modul în care aceasta se face și propunerea loturilor ce urmează a fi
atribuite.
Potrivit art. 6738 C.proc.civ. atât încheierile prevăzute de art.6736 alin.1 (încheierea de admitere
în principiu), cât și cele prevăzute de a rt. 6737 (o nouă încheiere de admitere în principiu), pot fi atacate
cu apel sau, după caz, cu recurs odată cu fondul, fiind supuse acelorași căi de atac ca și hotărârea dată
asupra fondului procesului.
Partajul propriu -zis
De o mare importanță în procesul de partaj este realizarea propriu -zisă a împărțelii, scop în care
instanța va trebui să procedeze la formarea și atribuirea loturilor.
Principiul în această materie este, așa cum am arătat, partajarea bunurilor în natură (art. 6735
alin.2).
Potrivit art.6 735 alin.2 instanța va proceda singură la formarea loturilor și la atribuirea lor, ori,
dacă pentru aceasta sunt necesare operații de măsurătoare sau evaluare, pronunțând încheierea de
admitere în principiu, va dispune efectuarea unei expertize pentru form area loturilor (art.6736 alin.1).
Raportul de expertiză va arăta evaluarea și criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va
indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură și în ce mod anume, propunând loturile ce
urmează a fi atribuite.
Dacă loturile nu sunt egale ca valoare, ele se vor întregi printr -o sumă de bani.
Potrivit art. 6739 C.proc.civ. la formarea și atribuirea loturilor instanța va ține seama, după caz,
și de acordul părților, de mărimea cotei – părți ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărțit, de
natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, de faptul că u nii dintre coproprietari, înainte de a se
cere partajul, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.
Determinarea valorii bunurilor supuse partajului se face, de regulă, prin expertiză.
Modalitățile de realizare a partajului
Din prevederile art. 67312 rezultă că modalitățile de realizare a partajului sunt: partajul în natură,
atribuirea întregului bun unui copărtaș și vânzarea bunurilor.
Hotărârea de partaj. Efecte și executare
Hotărârea judecătorească de partaj est e actul jurisdicțional final, prin care se definitivează, se
desăvârșește partajul. Prin acest act de dispoziție al instanței, se pune capăt stării de coproprietate sau
indiviziune, încheindu -se litigiul intervenit între coproprietari sau coindivizari.
Această hotărâre este supusă dreptului comun în ceea ce privește condițiile de fond și de formă
sau căile de atac.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, părțile având dublă calitate le vor suporta împreună.
De regulă cheltuielile se compensează, dar t rebuie avută în vedere și cota ce se cuvine fiecărui copărtaș.
Dacă însă unul din copărtași formulează cereri care au necesitat cheltuieli deosebite și care au fost
respinse ca nefondate, respectivele cheltuieli vor fi suportate exclusiv de acea parte.
Partajul succesoral are efect declarativ. Caracterul declarativ al hotărârii de partaj înseamnă că
se produc efecte retroactiv, fiecare dintre copărtași fiind considerat a fi proprietar pe bunul (bunurile)
atribuit prin partaj de la un moment anterior împărți rii efective prin hotărâre. Acest moment este diferit
după cum suntem în cazul unui partaj succesoral, partaj de bunuri comune coachizite sau partaj de
bunuri comune ale soților, dar de regulă este momentul începerii stării de proprietate comună.
155
Hotărârea de partaj rămasă definitivă constituie titlu executoriu, fiind susceptibilă de executare,
indiferent dacă în acțiune s -a cerut sau nu predarea efectivă a bunului (bunurilor) și chiar dacă instanța
nu a dispus această predare.
9. Procedura de soluționare a litigiilor comerciale
Dispozițiile art. 7201-72010 C. proc. civ. reglementează o procedură specială, derogatorie sub
multe aspecte de la procedura obișnuită, astfel încât se imprimă judecății în materie comercială o mai
mare celeritate și rapiditate.
Concilierea directă
Potrivit art. 7201 alin. 1 C. proc. civ. în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în
bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va trebui să încerce
soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
Din dispozițiile legale reiese că procedura de conciliere a părților este obligatorie, normele ce o
instituie având caracter imperativ.
Această soluție rezultă din dispozițiile art. 7021 alin. 5, coroborat cu art. 109 alin. 2 C. proc. civ.
Astfel, înscrisul ce conține rezultatul concilierii sau dovada că la data primirii convocării au trecut 30 de
zile, în cazul în care pârâtul nu a dat curs convocării, se anexează la cererea de chemare în judecată.
Conform art. 109 alin. 2, intr odus, de asemenea, prin O.U.G. nr. 138/2001, în cazurile prevăzute de lege
"sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în
condițiile stabilite de lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va ane xa la cererea de chemare
în judecată".
Sancțiunea nerespectării obligației reconcilierii o reprezintă, așadar, respingerea cererii ca
inadmisibilă.
Sesizarea instanței. Competența. Citarea
Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă elementele expre s prevăzute de art. 7203
alin. 1 C. proc. civ., asemănătoare cu elementele cererii de chemare în judecată de drept comun,
elementele cerute în materie comercială au un anumit specific menit să realizeze o completă conturare a
actului de sesizare a instanțe i comerciale.
Cererea de chemare în judecată se va depune de reclamant la instanța competentă, competența
materială stabilindu -se în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a a C. proc. civ.
Cererile incidente
Conform art. 7204 alin. 2 C. proc. civ., pârâtul va fi citat cu mențiunea că este obligat să depună
întâmpinare cu cel puțin 5 zile înainte de termenul de judecată, iar în cauzele urgente, cu cel puțin 3 zile
înainte de același termen.
Pârâtul poate formula cerere reconven țională dacă are propriile pretenții împotriva
reclamantului, derivând din același raport juridic. În acest caz el nu este obligat să recurgă la procedura
încercării de conciliere (art. 7205 alin. 1).
Procedura de judecată
Dispozițiile procedurale în aceas tă materie tind să asigure o soluționare rapidă și eficientă a
cauzei.
Astfel, art. 7206 arată că procesele și cererile în materie comercială se judecă cu precădere,
instanța trebuind să asigure, în condițiile legii, realizarea drepturilor și obligațiilor procesuale ale
părților, precum și desfășurarea cu celeritate a procesului.
În acest sens, detaliează alin. 2 al aceluiași articol, atunci când procedura de citare este legal
îndeplinită, judecata chiar și asupra fondului, poate continua în ședință publică sau chiar în camera de
consiliu, în ziua următoare sau la termene scurte, succesive, date în cunoștința părților.
Hotărârea judecătorească. Titlul executoriu
Hotărârea judecătorească pronunțată în această materie este supusă condițiilor de fond și de
form ă din dreptul comun.
Dispozițiile legale cuprinse în acest capitol cuprind însă câteva derogări cu privire la hotărârea
ce se pronunță, în special cu privire la caracterul și efectul acesteia și la formalitățile privind obținerea
titlului executoriu.
Art. 7208, așa cum a fost modificat, arată că hotărârile date în primă instanță privind procesele și
cererile în materie comercială sunt executorii, iar exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea.
156
Hotărârile executorii pronunțate în materie comercială se încadrează în art. 278 pct. 8 C. proc.
civ., care dispune că hotărârile primei instanțe sunt executorii "în orice alte cazuri prevăzute de lege".
Apelul nu este suspensiv de executare, ceea ce reprezintă o excepție de la caracterul suspensiv
al acestui a.
10. Arbitrajul
1. Sediul materiei și domeniul de aplicare
Instituția arbitrajului este reglementată de art. 340 -3703 din Cartea a – IV – a a Codului de
procedură civilă.
În Codul de procedură civilă este reglementat arbitrajul voluntar sub diferite forme: arbitraj
intern și internațional, arbitraj ad -hoc și arbitraj instituționalizat, arbitraj în drept și arbitraj în echitate.
Potrivit art. 340 C. proc. civ., persoanele care au capacitate deplină de exercițiu a drepturilor pot
conveni să soluționeze pe calea arbitrajului, litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care
privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacția. Astfel nu sunt supuse arbitrajului
litigiile privind statutul persoanelor, cele care au ca obiect bunur i care nu sunt în circuitul civil,
conflictele colective de muncă sau litigiile care sunt de competența exclusivă a instanțelor judecătorești
(de ex. lichidarea judiciară). De asemenea nu sunt arbitrabile litigiile privind proprietatea intelectuală,
însă n umai sub aspect nepatrimonial, cele privind drepturile patrimoniale din această materie putând fi
supuse arbitrajului.
2. Caracteristicile și natura juridică a arbitrajului
Arbitrajul reprezintă o procedură paralelă cu cea a instanțelor judecătorești, pe c are o substituie,
fiind astfel o excepție de la principiul conform căruia înfăptuirea justiției constituie monopol de stat.
Din caracteristicile arbitrajului rezultă și avantajele sale față de soluționarea litigiilor pe calea
procedurii de drept comun:
a) arbitrajul este o procedură eficientă, care asigură soluționarea cu celeritate a litigiilor, fără
posibilitatea părților de a obstrucționa sau a întârzia soluționarea și fără sistemul greoi al căilor de atac
din dreptul comun. De aceea în arbitraj s -a stab ilit complet modul de desfășurare a procedurii.
b) întreaga reglementare a arbitrajului este dominată de principiul libertății de voință a părților,
art. 341 precizând că acesta este îngrădit numai de necesitatea respectării ordinii publice sau bunele
moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii.
c) arbitrajul este autonom față de instanțele judecătorești, neexistând posibilitatea unor imixtiuni
sau a unui control riguros.
d) art. 353 C. proc. civ. instituie caracter confidențial pentru procedura arbitrajului. Astfel,
arbitrii sunt obligați să respecte caracterul confidențial al arbitrajului, nefiindu -le permis să divulge date
de care au luat cunoștință în calitate de arbitrii, fără autorizarea părților. Nerespectarea acestei obligații
atrage răspunderea arbitrilor pentru daune.
3. Convenția arbitrală
Conform art. 341 alin. 1 și art. 343 alin. 1 C. proc. civ. arbitrajul se organizează și se desfășoară
în conformitate cu convenția arbitrală.
Aceasta se încheie, sub sancțiunea nulității, în scris. Poate îmbrăca forma unei înțelegeri de sine
stătătoare, denumită compromis sau a unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal.
4. Constituirea tribunalului arbitral
Prin convenția arbitrală arbitrajul poate fi încredințat uneia sau mai multor persoane, investite
de părți sau în conformit ate cu respectiva convenție să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă
și obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii investiți constituie tribunalul arbitral (art.
3401).
Părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat d e o instituție permanentă la arbitraj sau de o
terță persoană (art. 3411).
În conformitate cu art. 3511 arbitrul poate fi recuzat pentru cauze ce pun la îndoială
independența și imparțialitatea sa. Aceste cauze sunt aceleași cu cele prevăzute pentru recuza rea
judecătorilor (art. 27 C. proc. civ).
De asemenea, poate constitui o cauză de recuzare și neîndeplinirea condițiilor de calificare sau
a altor condiții privitoare la arbitrii, prevăzute în convenția arbitrală.
157
Răspunderea arbitrilor
Așa cum am mai ară tat, spre deosebire de judecători, în materie de arbitraj se prevede că arbitrii
sunt răspunzători de daune, în condițiile legii, dacă:
a) după acceptare, renunță în mod nejustificat la însărcinarea lor;
b) fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunță hotărârea în temeiul
stabilit prin convenția arbitrală sau de lege;
c) nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicând sau divulgând data de care iau
cunoștință în calitate de arbitrii, fără a avea autorizarea păr ților;
d) încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.
5. Locul arbitrajului și sesizarea tribunalului arbitral
Locul arbitrajului este stabilit de părți, iar în lipsa unei asemenea prevederi, locul arbitrajului se
stabilește de tribunalul arbitral.
Tribunalul arbitral va fi sesizat de reclamant, printr -o cerere scrisă, care va avea cuprinsul
prevăzut de art. 355.
Pârâtul va face întâmpinare la cererea de arbitrare, în termen de 30 de zile de la primirea copiei
de pe aceasta.
În cazul în care pârâtul are pretenții împotriva reclamantului, izvorâte din același raport juridic,
el va putea formula cerere reconvențională.
6. Procedura arbitrală
Judecata în procedura arbitrală se face cu respectarea acelorași principii care guvernează
procesul civil obișn uit, accentuându -se în mod deosebit, prin art. 358, principiul egalității părților, al
respectării dreptului de apărare și al contradictorialității. Respectarea acestor principii este asigurată sub
sancțiunea nulității hotărârii arbitrale.
În ceea ce prive ște sarcina și administrarea probelor, fiecare dintre părți are sarcina să
dovedească faptele pe care își întemeiază pretenția sau apărarea.
Dezbaterile arbitrale, precum și orice dispoziție a tribunalului arbitral, vor fi consemnate în
încheierea de ședință.
La cererea părților li se comunică o copie de pe încheierea de ședință
(art. 35813).
Pe baza acordului expres al părților, tribunalul a rbitral poate soluționa litigiul în echitate (art.
360).
Hotărârea arbitrală se redactează în scris.
Hotărârea arbitrală se comunică părților în termen de cel mult o lună de la data pronunțării ei.
Hotărârea arbitrală odată comunicată părților, are efectel e unei hotărâri judecătorești definitive
(art. 363).
Conform art. 3631, în termen de 20 de zile de la comunicarea hotărârii, tribunalul arbitral va
depune dosarul litigiului la instanța judecătorească competentă, împreună cu dovezile de comunicare a
hotărâ rii.
Dacă arbitrajul este organizat de o instituție permanentă, dosarul se va păstra la acea instituție.
Codul de procedură civilă prevede o singură cale de atac ce poate fi exercitată împotriva
hotărârilor arbitrale și anume acțiunea în anulare, excluzând orice altă cale de atac ordinară sau
extraordinară prevăzută în cod împotriva hotărârilor judecătorești.
Termenul în care poate fi introdusă acțiunea în anulare este de o lună de la data comunicării
hotărârii arbitrale.
Instanța judecătorească competentă să judece acțiunea în anulare va putea suspenda, executarea
hotărârii arbitrale atacate, la cererea părții interesate, dar numai după depunerea unei cauțiuni, într -un
cuantum fixat de ea.
Soluția ce se va pronunța va fi de admitere sau de respingere a acți unii în anulare.
Conform ar. 3661 C. proc. civ. acțiunea în anlare se judecă în completul prevăzut pentru
judecata în primă instață, iar recursul se judecă în completul prevăzut pentru această cale e atac.
În cazul în care instanța admite acțiunea, va anul a hotărârea arbitrală, iar, dacă litigiul este în
stare de judecată, se va pronunța și în fond, în limitele convenției arbitrale. Însă, dacă pentru a hotărî în
fond este nevoie de noi probe, instanța judecătorească se va pronunța după administrarea lor. În acest
caz, hotărârea de anulare nu se va putea ataca decât odată cu hotărârea ce se va pronunța asupra
fondului.
158
Hotărârea instanței judecătorești, prin care s -a soluționat acțiunea în anulare poate fi atacată
numai cu recurs (art. 366). În lipsa unor dis poziții exprese, motivele de recurs, termenul și regulile după
care se va desfășura judecata în recurs sunt cele de drept comun.
9. Arbitrajul internațional
Capitolul X al Cărții a – IV – a a Codului de procedură civilă, respectiv art. 369 -3695, cuprinde
dispoziții referitoare la arbitrajul internațional. Aceste dispoziții completează sau înlocuiesc dispozițiile
de drept comun din materia arbitrajului, expuse mai sus.
Potrivit art. 369, un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internaț ional, dacă
s-a născut dintr -un raport de drept privat cu element de extraneitate.
Prin convenția arbitrală referitoare la un arbitraj internațional, părțile pot stabili ca aceasta să
aibă loc în România sau într -o altă țară.
În arbitrajul internațional ca re se judecă în România sau potrivit legii române, tribunalul arbitral
va fi compus dintr -un număr impar de arbitri, fiecare dintre părți având dreptul să numească un număr
egal de arbitri.
Partea străină poate numi arbitri de cetățenie străină.
Părțile po t conveni ca arbitrul unic sau supraarbitrul să fie cetățean al unui al treilea stat.
10. Recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine
Art. 370 precizează că prin hotărâre arbitrală străină se înțelege o hotărâre dată pe teritoriul unui
stat s trăin sau care nu este considerată ca hotărâre națională în România.
Hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în România, pentru a beneficia de puterea lucrului
judecat, prin aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 167 -172 din Legea nr. 1 05/1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Hotărârile arbitrale străine, dacă nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către cei obligați
să le execute, pot fi puse în executare silită pe teritoriul României, prin a plicarea în mod corespunzător
a prevederilor art. 173 -177 din Legea nr. 105/1992.
De asemenea, hotărârile arbitrale străine, pronunțate de către un tribunal arbitral competent, au
forță probantă în fața instanțelor din România cu privire la situațiile de fapt pe care le constată.
159
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Iv 1 Drept Procesual Civil D.ghita [620667] (ID: 620667)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.