Iustin Moisescu Mitropolit al Moldovei și Sucevei

Introducere

În lucrarea de față prin tema pe care am abordat-o „Iustin Moisescu Mitropolit al Moldovei și Sucevei (1957-1977)”, ne-am propus să aducem în prim plan marcanta personalitate a unuia din cei ce avea să devină Patriarh al României, Iustin Moisescu, și totodată să aruncăm o privire critică și detaliată asupra rolului și situației Bisericii Ortodoxe Române în perioada comunistă, prin prisma Bisericii din Moldova sub arhipăstorirea ilustrului Mitropolit.

În ultimul timp, teme privind personalități bisericești, dar și legate direct de statutul Bisericii în statul totalitar au fost abordate, însă nu într-un număr atât de mare pe cât ar fi trebuit și cu o oarecare reticență, neîntemeiată, izvorând nu atât din lipsa surselor și a documentelor, cât din teama că Biserica Ortodoxă Română și ierarhii ei nu au avut o atitudine demnă în regimul trecut. Astfel, s-au scris cărți și memorii despre martirii Bisericii în comunist, dar mai puțin au fost evidențiate personalitățile sau chiar preotul de enorie, care au rezistat regimului prin alte mijloace, spre zidirea și folosul Bisericii.

Lucrarea de față tocmai aceasta își propune, să arate cum un ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iustin Moisescu a reușit în 20 de ani de păstorire în Mitropolia Moldovei și Sucevei să lupte pentru păstoriții săi, înfruntând de pe poziția de Mitropolit toate neajunsurile generate de regim și alți factori Bisericii.

În demersul nostru ne-am folosit în cea mai mare parte de documente de prim rang și importanță, acelea consultate în Arhivele Centrului Eparhial Iași, precum și de articolele, studiile, pastoralele din vremea respectivă apărute în revistele teologice. Deoarece ne-a propus o prezentare cuprinzătoare (exhaustivă) a personalității Mitropolitului Iustin, ne-am oprit și asupra operei sale, de real folos fiindu-ne publicarea recentă a Operei integrale a Patriarhului Iustin, apărută la Editura „Anastasia”. Un alt studiu cuprinzător asupra vieții sau operei lui Iustin Moisescu nu am regăsit, însemnările despre el limitându-se la articole din timpul vieții sale, consemnate cu ocazia diferitelor evenimente la care a participat sau în care a fost angrenat.

Lucrarea de față „Iustin Moisescu-Mitropolit al Moldovei și Sucevei (1957-1977)” cuprinde două părți: Prima parte are două capitole: I.1. „Biserica și instaurarea regimului comunist în România” și I.2. „Iustin Moisescu”.

În primul capitol, mai sus menționat, am prezentat câteva date despre instaurarea la conducerea țării a Partidului Comunist, precum și despre orientarea atee a acestuia, cu măsurile și consecințele de rigoare vis-à-vis de viața religioasă și în special față de Biserica Ortodoxă Română. Am înfățișat succint prigoana demarată de comuniști asupra Bisericii, legislația prin care statul se amesteca și controla autoritar Biserica și am zăbovit mai atent asupra Decretului 410/1959, ca unul ce a încheiat un ciclu de hotărâri dure ale statului totalitar împotriva Bisericii.

În cel de-al capitol, am prezentat pe scurt viața si formarea lui Iustin Moisescu, precum și funcțiile și demnitățile ocupate până a ajunge Mitropolit al Moldovei și Sucevei.

În cea de-a doua parte, „Iustin Moisescu-Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei (1957-1977)” am arătat pe larg activitatea Mitropolitului ca ierarh al Mitropoliei Moldovei și Sucevei sub toate aspectele sale, pe care, pentru a le putea înfățișa mai bine le-am organizat în capitole cu titluri sugestive: II.1. „Restauratorul și ctitorul”; II.2. „Cărturarul și părintele duhovnicesc (îndrumătorul); II.3. „Arhipăstorul; II.4.„Activitatea Mitropolitului Iustin ca reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române în relațiile ecumenice”, iar în ultimul capitol, așa cum ne indică și titlul „Alegerea ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a Mitropolitului Iustin”, am consemnat împlinirea acestui fapt.

În încheiere, am extras din interiorul lucrării câteva concluzii care se impuneau.

Rând pe rând, în această de-a doua parte am trecut prin activitatea întreprinsă în domeniul restaurărilor, reparațiilor și construcțiilor bisericești derulând lungul șir al acestuia începând cu monumentele istorice și muzeele, urmând bisericile, casele parohiale și sediile protopopiatelor, părându-ne oportună legarea acestora, cel puțin în cea ce privește monumentele istorice și muzeele, de efortul depus de Mitropolie pentru pregătirea personalului specializat în a deservi aceste valori inestimabile. În toate acestea, am accentuat unde era cazul, rolul deosebit jucat de Mitropolit în înfăptuirea lor.

Mai apoi, am prezentat opera Mitropolitului Iustin, cronologic dar și sub aspectul tematic, evidențiind unele caracteristici ale acesteia. Legat de activitatea cărturărească am inclus și tipăriturile apărute în această perioadă sub înaltul său patronaj, dar și problema editării calendarului bisericesc și a revistei M.M.S.

Ca „îndrumător duhovnicesc” l-am regăsit pe Mitropolit în activitatea și relațiile sale cu elevii și studenții școlilor teologice, cărora le-a acordat o grijă și o atenție specială.

Ca „arhipăstor”, deși nici celelalte activități prezentate nu sunt străine de acest fapt, l-am arătat pe Mitropolit luptând împotriva a doua dintre cele mai grave crize cu care Biserica Ortodoxă Română s-a confruntat: îndepărtarea monarhilor din mănăstiri prin Decretul 410/1959 și schisma stilistă, aflată în plin dezvoltare în perioada comunistă.

Nu în cele din urmă, am înfățișat dragostea și grija față de păstoriții săi, prin cazuri mai mult sau mai puțin singulare, precum acel al strămutării satelor din zona Bicaz, sau a inundațiilor catastrofale din 1970 și 1975 etc.

În capitolul „Activitate Mitropolitului Iustin ca reprezentat al Bisericii Ortodoxe Române în relațiile ecumenice” am prezentat activitatea Mitropolitului Iustin în cadrul C.E.B., C.B.E. și mișcarea pentru pace, în relațiile cu Biserica Anglicană precum și în cadrul Sinoadelor Panortodoxe de la Rodos, urmărind contribuțiile și intervențiile sale în activitatea acestor organisme.

Ultimul capitol consemnează alegerea Mitropolitului Iustin Moisescu ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, după 20 de ani de rodnică păstorire în Mitropolia Moldovei și Sucevei; în „Concluzie” arătând împlinirile acestei păstoriri de lungă durată la cârma Mitropoliei Moldovei și Sucevei.

Iustin Moisescu-Mitropolit al Moldovei și Sucevei

(studiu istoric- pastoral)

Partea I:

I. 1. Biserica și instaurarea regimului comunist în România.

Partidul Comunist Român și-a făcut simțită prezența începând cu perioada interbelică, arogându-și ca dată de înființare 8-11 mai 1921, când la Congresul Partidului Socialist se decide transformarea acestuia în Partidul Comunist și afilierea lui la Internaționala a III-a. Cu alte cuvinte Partidul Comunist Român continuă linia Partidului Socialist, care prin programul „Declarația de principii” din 22 decembrie 1918, arătă că este un partid de clasă și că urmărește înlăturarea exploatării și instaurarea dictaturii proletariatului. Infiltrat la început în amplele mișcări sindicale dintre cele două războaie mondiale, care și-au avut cauza în situația grea de după primul război mondial și în crahul economic, care s-a resimțit în întreaga lume, precum și în cerința adoptării unor noi norme sociale, recomandate de noile realități de după război, Partidul Comunist Român nu a reușit să intre în prima linie a politicii decât pe la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Perceput ca unul aservit puterilor străine și în special Rusiei, el a fost lipsit de sprijinul larg al maselor. Partidul Comunist din Rusia (Cominternul de la Moscova), prin intervențiile și politicile sale precum: cererea de retrocedare a Basarabiei către Uniunea Sovietică și cea de autodeterminare a minorităților din România, a făcut ca perceperea Partidului Comunist Român ca obiect străin intereselor României să se adâncească și partidul să fie interzis la 11 aprilie 1924. Din acel moment, partidul intră în ilegalitate până în 1944, însă ulterior își va lega numele de acțiunile greviste și de protest din perioada interbelică, mitologizate în doctrina comunistă, precum eroicele lupte ale muncitorilor de la atelierele C.F.R. conduse de Partidul Comunist Român ; dată de referință în istoriografia comunistă ca și aceea din 1921.

Intrată în sfera de influență rusă în urma convenției de la Ialta, în România Uniunea Sovietică a acționat ferm pentru a-și consolida pozițiile câștigate mai curând decât în toate celelalte țări din Europa de Est, pentru că, ca și pe vremea țarilor, România era poartă spre Balcani și spre Strâmtori. Astfel, prin promovarea unui guvern majoritar comunist în 1945 și abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947, toate la presiunea Rusiei, în România s-a instaurat un regim totalitar de sorginte comunistă și de inspirație sovietică, îndepărtat prin Revoluția Română din decembrie 1989. Asemenea regimului din Rusia și în România s-au folosit aceleași mijloace pentru controlul și acapararea instituțiilor țării, nici Biserica nefiind ocolită de atacuri grave. În privința ei comunismul cu principiile revoluției bolșevice, care a împărtășit modelul Revoluției franceze: intoleranță și prigoană sau moarte tronului și altarului, va folosi forme diverse, dar „Ocupantul sovietic, ca și P.C.R. din România, se va comporta diferit (față de Biserica Rusă n. n.) ținând cont de evoluția politică de după 28 august, neputând ignora rolul istoric covârșitor al Bisericii lui Hristos în cultura și dezvoltarea poporului român”. „Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii modelului sovietic, dar în acest caz P.C.R. nu a urmat ad literam soluția sovietică”, dar a lovit din plin în toate aspectele și compartimentele ei: ierarhie, preoți, credincioși, învățământ religios, bunuri materiale, lăcașuri de închinare, încercând să izoleze biserica de societate și s-o aservească regimului. Biserica Ortodoxă, socotită „conservatoare” și „reacționară”, contrasta cu noul regim și de aceea trebuia să sufere o schimbare, recunoscută și recomandată de altfel de comuniști, după cum declara și Ministrul Cultelor, Profesor Stanciu Stoian: „Politica noului regim față de culte s-a limpezit și mai mult după 7 noiembrie 1947 când s-a alcătuit un guvern mai omogen, prin înlăturarea grupului tătărescian și mai ales după 30 decembrie 1947 când monarhia a fost abolită și a fost instaurată R.P.R.. Acum și concepția burgheză despre religie, concepție care a văzut în aceasta posibilități de politică diversionistă este înlăturată, ea ne mai având reprezentanți în viața politică a țării. Noua concepție democrată și populară își va pune și aici pecetea ei”. De altfel, comuniștii nu se sfiau să sublinieze antagonismul dintre ideologia regimului și a Bisericii: „Aș spune un neadevăr afirmând că Partidul Comunist a renunțat la concepția lui materialistă asupra vieții. Aceasta nu ne împiedică de a ne inspira din realitățile concrete , de a ține seama de ele și în domeniul vieții morale”; dar cu toate acestea o „democrație” presupune libertate și implicit și pe cea religioasă: ”Noi n-am atacat religia niciodată și nici nu o atacăm. Respectăm orice religie și orice cult. Noi susținem libertate de credință și am realizat-o ca în nici o altă țară, cu excepția Uniunii Sovietice și a celorlalte democrații populare. Astăzi, în România, nimeni nu este sprijinit și nimeni nu-i aruncat în închisoare din cauza relațiilor sale”. Însă practicarea religiei era circumscrisă locașului de cult, ca atare „Biserica este locul unde credincioșii își exercită credința religioasă”.

În consecință prigoana împotriva Bisericii și a religiei în general s-a declanșat la adăpostul altor învinuiri și prin alte găselnițe. Bisericii i se atrăsese atenția că ocrotește și că în rândurile ei se găsesc elementele ostile și dușmănoase regimului democratic-popular: „Este foarte probabil ca și la noi , acum, în sânul unora dintre aceste culte, foarte naționaliste la suprine seama de ele și în domeniul vieții morale”; dar cu toate acestea o „democrație” presupune libertate și implicit și pe cea religioasă: ”Noi n-am atacat religia niciodată și nici nu o atacăm. Respectăm orice religie și orice cult. Noi susținem libertate de credință și am realizat-o ca în nici o altă țară, cu excepția Uniunii Sovietice și a celorlalte democrații populare. Astăzi, în România, nimeni nu este sprijinit și nimeni nu-i aruncat în închisoare din cauza relațiilor sale”. Însă practicarea religiei era circumscrisă locașului de cult, ca atare „Biserica este locul unde credincioșii își exercită credința religioasă”.

În consecință prigoana împotriva Bisericii și a religiei în general s-a declanșat la adăpostul altor învinuiri și prin alte găselnițe. Bisericii i se atrăsese atenția că ocrotește și că în rândurile ei se găsesc elementele ostile și dușmănoase regimului democratic-popular: „Este foarte probabil ca și la noi , acum, în sânul unora dintre aceste culte, foarte naționaliste la suprafață, dar cu sâmbure mistic, să-și caute refugiul mulți dintre acei pe care regimul de democrație populară i-a scos din pozițiile politice, economice și culturale pe care le-au ocupat […]. Tendințele reacționare ale unor astfel de elemente nu vor întârzia ca să se manifeste în mijlocul lor. Conducătorii acestor culte trebuie deci să fie cu băgare de seamă”. În afară de misticismul voalat condamnat, aceste declarații vizau pe legionari și pe elementele burghezo-moșierești, pe acei cu origini nesănătoase, înlăturați de regim. De altfel, Biserica Ortodoxă, dar și cea Greco-Catolică și Catolică prin bunurile și proprietățile pe care le dețineau erau socotite ca niște reminescențe ale burgheziei. Comuniștii vor avea grijă să mascheze toate aceste ingerințe ale regimului la adăpostul a numeroase mijloace: de la omorârea și lichidarea unor oameni ai Bisericii, ostili regimului, până la crearea unei legislații în care cultele nu se puteau mișca decât controlat, toate sub auspiciile Constituției care la art. 27 arată că „libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat”. Cultele religioase sunt libere să se organizeze și să funcționeze respectând Constituția, ordinea, siguranța publică și bunele moravuri (sic!). Tot art. 27 îngăduie ca orice cult să fie liber să-și organizeze școli în vederea pregătirii personalului clerical în conformitate cu doctrina religioasă și canoanele bisericești ale cultului respectiv. De asemenea, se arată că învățământul de cultură generală rămâne un drept exclusiv al statului, acesta fiind singurul îndreptățit în a-l organiza și administra deopotrivă pentru toată lumea. Practic, se separa religia de școală ca una ce nu corespundea cerințelor și rigorilor științifice pe care le presupunea noul tip de educație comunistă atee. Însă, de la aceste îngrădiri ale manifestării cultului și până la prigoană este o oarecare diferență, iar faptul că aceasta s-a dezlănțuit și a lovit cu precădere în Biserică, ne face să ne îndoim de onestitatea conținutului expresiei „libertate religioasă” din art. 27.În consecință, comunismul și-a propus de la început să distrugă credința sau să o arunce în desuetudine și și-a căutat în timp mijloacele și modul de realizare.

O primă lovitură era restrângerea activității Bisericii prin Constituție, tăierea legăturilor ei cu societatea. Simultan s-a lovit în conducătorii Bisericii, în cazul nostru ai Bisericii Ortodoxe; dar cu adevărat toate cultele au suferit în comunism „ lovirea și eliminarea „vârfurilor” reprezintă […] o etapă […] de prin anii 1947-1948. Cine răsfoiește presa acelor epoci, evident presa comunistă, va întâlni acolo articole care vorbeau rău prevestitor de necesitatea înnoirii Bisericii”, sugerând înlăturarea din ierarhie a unor elemente care nu se arătaseră în general deajuns de „receptive” la „vremurile noi”.

Epurarea Bisericii a început cu ierarhia, fiind îndepărtați din scaune, pensionați sau trimiși în recluziune monastică o seamă de ierarhi incomozi pentru noul regim. În anul 1948 a trecut la cele veșnice și Patriarhul Nicodim Munteanu, unul dintre cei mai importanți piloni ai societății din ultimele decenii. Ierarhii au fost îndepărtați prin decretul 166 din 1947, care viza pe cei în care regimul comunist nu avea încredere. Paul Caravia și grupul său de cercetători ai dicționarului „Biserica întemnițată, România, 1944-1989”, dau ca număr 16 ierarhi ortodocși scoși din scaune și 15 exilați, fără a-i include în dicționar, însă în studiul introductiv menționează 13 dintre ei. Mitropoliții prezentați sunt: Mitropolitul Efrem Enăchescu, fost Arhiepiscop al Chișinăului și Mitropolit al Basarabiei, refugiat după ocuparea ei de ruși; Mitropolitul Vasile Lăzărescu, fost Arhiepiscop al Timișoarei și Mitropolit al Banatului, și pus în retragere de autoritățile comuniste la 18 decembrie 1961 cu reședința la Cernica; Mitropolitul Irineu Mihălcescu, fost al Moldovei până la 16 august 1947 când a fost surghiunit la Neamț; Visarion Puiu, fost Mitropolit al Bucovinei și al Transnistriei, cu reședința la Odessa, după 23 august 1944 neputându-se întoarce în România, s-a refugiat în Europa de Vest, condamnat la moarte de un Tribunal al poporului și caterisit de Sfântul Sinod la 28 februarie 1950 sub presiunea autorităților comuniste și reabilitat la 25 septembrie 1990; Tit Simedrea , fost mitropolit al Bucovinei cu reședința la Cernăuți, retras din scaun la 31 iunie 1945;iar dintre episcopi: Emilian Antal, fost locțiitor al Mitropolitului Bucovinei devenită în 1947 Arhiepiscopia Sucevei; după 1948 a fost scos din scaun și pus în funcția de profesor la Seminarul de la Neamț, Stareț la Cozia și Toplița; Partenie Ciopron, fost Episcop al Armatei, cu sediul la Alba-Iulia, desfiițată în 1948; în 1961 este ales locțiitor la Roman și Huși, iar în 1962 ajunge titular al acestei eparhii. De asemenea, Policarp Morușca, fost episcop al românilor din Armenia, pus în retragere de autoritățile comuniste, precum și Cosma Petrovici, fost episcop al Dunării de Jos, retras în 1947, Nicolae Popovici, fost episcop al Oradei și pensionat forțat în 1950, Teodor Scorobeț, fost arhiereu-vicar al Sibiului pensionat în 1948, Pavel Șarpe, arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, după 1948 fiind retras, precum și Lucian Triteanu, fost la Roman și pensionat în august 1947 sunt nume ale ierarhilor îndepărtați de comuniști. Preotul Petru Ciuhandu mai descoperă numele câtorva ierarhi pe care comuniștii i-au epurat: Nifon Criveanu, Mitropolit al Olteniei, Veniamin Nistor, Episcop al Caransebeșului, Atanasie Dincă, Episcop la Râmnicu-Vâlcea, Grigorie Leu, Episcop la Huși, Veniamin Pocitan, vicar la București, precum și vicarul de la Iași, Valeriu Moglan. Despre Patriarhul Nicodim, Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Episcopul Grigorie Leu, Arhimandritul Iuliu Scriban afirmă că au „murit suspect” în jurul anului 1948, iar Mitropolitul Sebastian Rusan ar fi fost otrăvit. Istoricul Preotului Ioan Dură numără 32 de ierarhi ortodocși ca victime ale dictaturii comuniste, în plus față de aceștia regăsind din diverse mărturii pe: Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, Patriarhii: Iustinian (1948-1977) ca unul ce a protestat împotriva Decretului 410 din 19 noiembrie 1959 și a fost trimis la schitul Dragoslavele , „unde i s-a fixat domiciliul forțat timp de 6 luni” și Nicodim care în vara anului 1947 „este obligat să se retragă la Mănăstirea Neamț, sub supraveghere permanentă”; Eugen Laiu Suceveanul, destituit în 1944 și trimis la Neamț; Andrei Magieru, Episcop la Arad, otrăvit;Valeriu Zaharia, pensionat împotriva voinței sale în decembrie 1969; Antim Nica al Ismailului, refugiat din Basarabia. De asemenea, el enumeră și pe ierarhii stiliști: Galaction Gordun, Evloghie și Pahomie, precum și pe Vasile Leu, fiul lui Grigorie Leu, despre care nu se știe sigur dacă a fost episcop, așteptându-se noi dovezi.

Odată cu ierarhia, bineînțeles că au fost închiși, îndepărtați, persecutați și omorâți și preoții și slujitorii Bisericii. „Sunt peste 2000 de preoți ortodocși care au intrat în închisoare”, iar cartea Preotului Paul Caravia, cea mai completă de până acum, ne indică pe nume un număr de 1725 de preoți ortodocși, persecutați și închiși de regimul comunist. Rezistența lor a fost cauza persecutării lor deși la securitate preoții erau acuzați de legionarism și de infracțiuni de uneltire contra ordinii sociale condamnată de art. 209, pct. 2, lit. a, din Codul Penal: „faptul de a face propagandă, agitație sau de a întreprinde orice acțiune pentru schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice sau din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului”. Teoretic, se referea la acțiuni sistematice, organizate, de răspândire publică a unor concepții, idei și doctrine reacționare și împotriva comunismului, practic, securitatea nu făcea arestări pe bază de dovezi, acestea încercându-se a se obține ulterior prin presiune și tortură. Preoții „se bucurau” de cele mai mari și mai speciale cazne din partea securității, fiind, ca și ceilalți deținuți politici (cei care nu corespund sistemului) supuși unui program aspru „de reeducare”.

V. Manea în cartea „Preoți ortodocși în închisorile comuniste”, dă un număr de aproximativ 1500 de persoane, dintre care 21 Episcopi ortodocși, înlăturați abuziv din scaunele lor de către comuniști. Dintre cauzele care au dus la arestarea clerului, în volum ni se indică un număr de 3 mai importante: li s-a imputat preoților apartenența politică, faptul că în incinta multor lăcașe de cult și-au găsit adăpost uneori grupuri întregi de fugari urmăriți de securitate, rezistența la colectivizare alături de țărani și în general, opoziția directă, individuală împotriva demolării satelor și bisericilor.

Pe lângă decimarea clerului bisericesc, comuniștii și-au propus scoaterea Bisericii din viața statului, aceasta devenind o instituție marginalizată și „tolerată”, ca odinioară Ortodoxia în timpul Principatului Transilvaniei. Primul pas în această direcție a fost separarea religiei de școală. Decretul 175 din 1948 enunță despre învățământ: „El este organizat exclusiv de Stat pe temeiul unității de structură și este așezat pe baze democratice, populare și realist-științifice. Învățământul public este laic.”, cap. I. De asemenea la cap. V, art. XXXV: „Toate școlile confesionale sau particulare de orice fel devin școli de stat”. În privința lor a fost dat și Decretul 176/1948,prin care bunurile bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor ce au servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general, tehnic sau profesional intrau în proprietatea Statului. În decret sunt cuprinse bunurile mobile, imobile, precum și orice alt fel de exploatări care serveau la întreținerea școlilor.

Însă legea care a reglementat raporturile dintre culte și stat, în perioada comunistă, a fost Decretul 177 /1948. Decretul, cu un număr de 7 capitole și 62 de articole, împărțit în 2 secțiuni: secțiunea I „Despre libertatea religioasă” și secțiunea a II-a „Despre libertatea organizării cultelor”, enunța la art. 1 „Statul garantează libertatea conștiinței și libertatea religioasă pe tot cuprinsul R.P.R.. Oricine poate să aparțină oricărei religii sau să îmbrățișeze orice credință religioasă, dacă exercițiul ei nu contravine Constituției, securității și ordinii publice sau bunelor moravuri”, iar la art. 3 „Nimeni nu poate fi urmărit pentru credința sa religioasă sau pentru necredința sa. Credința religioasă nu poate împiedica pe nimeni de a dobândi și exercita drepturi civile și politice și nici nu poate scuti pe cineva de la obligațiunile impuse de legi”.

Următoarele capitole contrastează flagrant prin prevederile lor cu așa-zisa „libertate religioasă” garantată de primul. Ele dau dreptul statului de a controla, supraveghea și amenda oricând și în orice situație, cultele religioase din România, prin Ministerul Cultelor, devenit autoritatea supremă, prin atribuțiile primite, în materie religioasă.

Cultele religioase trebuie recunoscute de stat pentru a putea funcționa (cap. II, art.13); la fel și asociațiile și fundațiile civile religioase (cap. II, art. 18). De asemenea, șefii cultelor religioase nu pot fi recunoscuți în funcție, decât în baza aprobării Prezidiului Marii Adunări Naționale, prin decret, aceștia depunând și un jurământ în care se garanta fidelitatea față de R.P.R. (cap. II, art. 21).

Congresele, adunările cultural-religioase, sinoadele în Biserica Ortodoxă Română, cazul nostru, puteau avea loc doar cu acordul Ministerul Cultelor (cap. III, art. 24). Acesta putea suspenda orice hotărâre sau orice altă decizie cu caracter administrativ-bisericesc, cultural, educativ, filantropic sau fundațional, care ar contraveni statutului cultului sau legilor statului, după cum credea de cuviință (cap. III, art. 25). Ministerul Cultelor aproba și pastoralele și circularele trimise de șefii cultelor (cap. III, art. 25), precum și formulele de pomenire ale autorităților statului cuprinse în slujbele religioase (cap. III, art. 27).

Cultele religioase aveau statut de persoane juridice, la fel ca și părțile lor componente (cap. IV, art. 28), iar bunurile mobile și imobile, precum și bugetele lor erau supuse controlului statului prin Ministerul Cultelor (cap. IV, art. 29 și 30). În același timp salarizarea se făcea în mod majoritar de la buget (cap. IV, art. 32 și 34) și în mod special din contribuțiile credincioșilor (cap. IV, art. 31), iar pentru personalul care își pierde recunoașterea se retrage și salarizarea (cap. IV, art. 33).

Decretul dă posibilitate statului să-și însușească bunurile cultelor nerecunoscute (cap. IV, art. 36), iar cap. V prevede că legătura dintre cultele din țară și cele din străinătate se face tot prin intermediul Ministerului Cultelor.

În ce privește învățământul religios, acesta este sub tutela statului și se ocupă doar de pregătirea personalului pentru culte. Programa și membrii corpului didactic au nevoie în prealabil de aprobarea Ministerului Cultelor (cap. VI, art. 45), care poate și anula numirile făcute. „Cultele religioase sunt obligate de a comunica Ministerului Cultelor toate datele cu privire la organizarea și funcționarea învățământului pentru pregătirea personalului ecleziastic” (cap. VI, art. 47). Numărul instituțiilor de învățământ religios superior a fost limitat la două instituții de grad universitar pentru cultul ortodox și câte unul pentru cel catolic și protestant (cap. VI, art. 49).

Decretul desființează seminariile teologice (cap. VII, art. 53) și corpul clerului militar (cap. VII, art. 58) ale căror bunuri , biserici și capele trec la parohii, iar Catredala Episcopală a clerului militar din Alba-Iulia trece în proprietatea Episcopiei Ortodoxe Române a Clujului, Vadului și Feleacului (cap. VII, art. 59). Unii din membrii clerului militar sunt pensionați, alții urmează să se încadreze ca preoți de mir (cap. VII, art. 60), iar Episcopului Armatei, Sfântul Sinod îi va încredința alte atribuțiuni. Asistența religioasă pentru ostași va fi făcută doar la cerere (cap. VII, art. 58).

Decretul impune un control foarte strict asupra întregii vieți religioase, creând baza legislativă pentru amestecul abuziv al statului, în perioada comunistă, în viața cultelor, cauza dependență față de stat pentru culte , pentru ca mai apoi să încerce a le subordona intereselor statului comunist. De altfel, pentru organizarea Minsterului Cultelor a fost dat Decretul 178/1948, care arată clar noul spirit al legii cultelor. Ministerul Cultelor supraveghează și controlează cultele religioase și așezămintele lor, învățământul religios, aprobă înființarea de parohii și noi unități administrative, supraveghează și controlează bunurile și fondurile de orice natură, poate anula orice hotărâre, sentință etc. care contravine, în interpretarea lui, intereselor și legilor statului (cap. II, art. 5), poate chiar cere dizolvarea organelor statutare. Ministerul Cultelor este format din 8 organe administrative (cap. IV, art. 10) din care Direcția I era numai pentru cultul ortodox și avea 3 servicii (cap. IV, art. 12): 1) Serviciul mișcării personalului clerical , administrativ și de serviciu; 2) Serviciul mănăstiri, fundații și asociații religioase; 3) Serviciul de inspecție și control.

Toate aceste articole constituie tot atâtea pârghii pentru controlul și amestecul autoritar al statului în viața cultelor, a Bisericii Ortodoxe Române în ce ne privește. Practic, Ministerul Cultelor devine o cancelarie a cultelor care vizează și prin care trec toate actele acestora , ba mai mult, se interpune și între șefii cultelor și credincioși prin controlul și vizarea pastoralelor, circularelor etc., pe care aceștia le adresau păstoriților lor.

Persecuția asupra Bisericii a continuat prin deposedarea totală de bunuri și averi a acesteia, de orice mijloace care ar fi adus foloase materiale și ar fi creat o oarecare independență și siguranță a Bisericii în raport cu statul. Prin decrete ca: Decretul 111/1957 care reglementa statutul bunurilor intrate în proprietatea statului sau a asociațiilor cooperatiste, fie prin confiscare, fie în virtutea oricăror legi, decrete, hotărâri judecătorești sau prin decizii ale organelor împuternicite pe bază de lege a face confiscări (art. 1, lit. a), completat cu Decretul 167/1958, modificat prin Decretele 218/1960 și 712/1966 cu privire la prescripție, prin care statul își lua măsuri ca bunurile confiscate și naționalizate să nu mai poată fi revendicate nici prin măsuri în justiție sau de altă natură, instituția Bisericii își pierdea independența financiară față de stat. Cum observa și Preotul Ioan Dură, statul și-a împropriat bunurile extinzând abuziv principiul prescriptic asupra tuturor bunurilor confiscate sau aflate în „posesia” sa înainte de 1 iulie 1960, pe motiv că nu au fost revendicate de proprietar, deși atunci nici un proprietar și în mod special Biserica, nu aveau cum să revendice o proprietate. Ce nu s-a reușit prin aceste decrete, s-a rezolvat prin unele mai fățișe, ca Decretul 584/1958 care prevedea schimbul între parohii și stat a terenurilor Bisericii, în detrimentul Bisericii.

Misticismul religiei, catalogat ca retrograd de ideologia comunistă, ca de altfel întreaga credință, ce se opune progresului revoluționar științific, era înăbușit dur și repede în manifestările sale. Cazuri ca „Rugul Aprins” și „Mănăstirea Vladimirești”, celebre în epocă, au fost pedepsite „exemplar” de comuniști.

„Rugul Aprins”, organizat de poetul Sandu Tudor (Ieromonahul Daniil Tudor), după modelul celei de la Mănăstirea Optina, care a atras în jurul său un cerc important de intelectuali ruși, printre care Dostoievski, Gogol, Leontiev, Tolstoi, ce constituia un nucleu intelectual și de rugăciune isihastă, își avea locul de întâlnire în biblioteca Mănăstirii Antim din București. Membrii grupului au fost condamnați pentru adunare subversivă conform art. 209 Cod Penal.

În ce privește Mănăstirea Vladimirești, situată la 40 kilometri de Galați, de aici au fost evacuate cu forța 300 de maici, iar duhovnicul mănăstirii, Preotul Ioan Ivan a fost arestat în 1955. Ce-i drept este că nici Biserica nu a agreat această mișcare din cauza unor „înnoiri” aduse în practica religioasă.

Monahismul ca supremă exprimare a misticii creștine, dar ca și o puternică forță în cadrul Bisericii, cu un imens potențial de influență asupra credincioșilor, a fost supus unor legi speciale din partea regimului, urmărindu-se desființarea lui în timp, iar pe moment reducerea lui la limite rezonabile pentru regim.

Monahii s-au implicat activ în lupta împotriva comunismului, cunoscându-se impactul acestuia asupra vieții religioase din Rusia spre exemplu, de aceea în opinia autorităților comuniste monahismul devenise „o problemă”. Ministrul de Interne, Alexandru Drăghici primea la 22 octombrie 1955 un referat intitulat „Măsuri în problema mănăstirilor de pe teritoriul R.P.R.. Acesta denunța rolul ostil comunismului jucat de mănăstiri înainte și după instaurarea regimului, „înainte de 23 august 1944 (mănăstirile) au avut un rol antipopular și antisocial, constituind focare ale organizației legionare și puncte de sprijin ale regimurilor burghezo-moșierești”, iar după 23 august mănăstirile au „continuat activitatea lor antipopulară prin lupta împotriva regimului nostru, această activitate fiind accentuată și mai mult în urma afluenței „elementelor dușmănoase” care „caută- și în unele locuri au reușit- să extindă influența lor asupra unui număr însemnat de credincioși, în special în rândul țăranilor mai înapoiați, aceasta concretizându-se atât prin creșterea numărului celor ce intră în mănăstiri, cât și prin numărul ridicat al celor ce participă la hramuri și sărbători religioase”. Raportul se oprea asupra soluției ce prevedea concentrarea călugărilor și călugărițelor în câteva mănăstiri, interzicerea circulației acestora, concomitent cu desființarea atelierelor, școlilor monahale, precum și introducerea unor norme restrictive pentru a intra în monahism. Într-un referat datat 6 octombrie 1958 semnat de Alexandru Drăghici se spunea că în mănăstirile ortodoxe „sunt adunate un mare număr de elemente legionare” sau „provenite din aparatul de regresiune burghezo- moșieresc, ce desfășoară o imensă activitate subversivă- sub forme diferite- împotriva regimului democrat-popular al R.P.R.”. El atenționa că prin intermediul „armatei negre a călugărilor și călugărițelor” se urmărea „atragerea elementelor dezorientate și bogate din rândul țărănimii”, că exista o „creștere a puterii economice a mănăstirilor” și că în ele se adăposteau „elemente dușmănoase, ca legionari, țărăniști, foști exploatatori, militari deblocați, foști polițiști, refugiați (din Basarabia) de regimul sovietic”. În consecință, considerând că „tolerarea pe mai departe a numărului mare de elemente legionare și reacționare în mănăstiri, cât și menținerea numărului mare de mănăstiri unde numărul de călugări se înmulțește continuu cu elemente îndoctrinate cu idei contrarevoluționare, prezintă un pericol social”, propune ca : elementele legionare cu funcții în fostul aparat burghezo-moșieresc, care sunt călugări, să fie scoși din mănăstiri, să fie desființate seminariile monahale și să se interzică frecventarea de către cinul monahal a Institutului Teologic; intrarea în monahism să se facă doar cu acordul și avizul împuterniciților regionali pentru culte; să se interzică pe viitor înființarea de mănăstiri și schituri, iar cele deschise după 23 august 1994 să devină biserici de mir; numărul mănăstirilor să se reducă la jumătate, iar clădirile celor desființate să fie destinate altor scopuri: case de naștere, spitale, cluburi, case de odihnă, școli; terenul, inventarul agricol și utilajele acestora să fie predate G.A.C.-urilor din vecinătatea acestor mănăstiri; interzicerea ca elementele tinere să intre în mănăstiri, fixându-se o limită de vârstă de la 50 de ani în sus.

Textul lui Alexandru Drăghici a fost prezentat Ministrului Dumitu Dogaru al Departamentului Cultelor, care la ședința Sinodului Bisericii Ortodoxe Române din 15 decembrie 1958 constata că «încălcarea unor dispozițiuni ale regulamentului de organizare și funcționare a mănăstirilor» a dus la «existența unei stări de lucruri… ce prezintă pericol pentru ordinea publică și securitatea statului nostru». El a cerut sinodului, în acest sens, o serie de măsuri concrete: a) „Sinodul și episcopii să-și asume personal responsabilitatea pentru noile admiteri în monahism, modificând art. 11 din Regulament, în sensul că, episcopul și nu starețul să aprobe intrarea provizorie, de încercare, în mănăstiri; b) Episcopii să controleze ca noii candidați să îndeplinească toate celelalte condiții cerute de regulament și de canoane; c) Să se evite admiterea minorilor; d) Numărul noilor admiși să țină seama de posibilitățile de întreținere pe care le au mănăstirile și de nevoile reale ale bisericii, de măsura în care ei pot lucra pentru nevoile bisericii și nu pentru piață sau export ca în prezent; e) Să se reducă numărul schiturilor și mănăstirilor prin concentrarea călugărilor în locurile cu posibilități de cazare; f) Să se excludă din monahism toți călugării care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politică de azi, nu au nimic comun cu călugăria. De asemenea, să fie excluși și cei care nu îndeplinesc condițiile regulamentului în vigoare; g) Să nu fie hirotonisiți preoți sau diaconi călugări care nu au studiile necesare preoților de mir; h) Să se reglementeze cu strictețe ieșirile și învoirile din mănăstiri; i) Biserica Ortodoxă Română să facă o analiză a nevoilor reale de călugări și a posibilităților proprii de întreținere a acestora și să nu mai conteze în viitor pe sprijinul masiv și organizat al statului; j) Să se desfășoare o muncă sănătoasă de îndrumare și orientare a călugărilor și călugărițelor prin reorganizarea programului cursurilor școlilor monahale; k) Să se înceteze acțiunea de recrutare de călugărițe care vizează îndeosebi fetele tinere. Îndreptarea spre mănăstire să fie un act personal al celei în cauză, nu ca rezultat a promisiunilor și propagandei ce se fac în prezent de unele starețe sau călugărițe; l) În funcție de îndeplinirea condițiilor de mai sus, să se dea dispoziții U.C.C.O.M.-ului să mențină provizoriu sistemul actual, însă la un volum redus la 50% pentru a nu mai încuraja noi intrări în monahism și pentru a evita, totuși, dezorganizarea bruscă a mănăstirilor; m) Împuterniciții Departamentului Cultelor să fie autorizați să sprijine organele locale în plasarea în câmpul muncii a călugărițelor care doresc să părăsească monahismul; n) Comitetele executive ale sfaturilor populare, școlile și căminele culturale să se ocupe de minorii care vor să plece la mănăstiri, analizând cauzele (orfani, copii prea mulți la părinți, lipsă de orientare etc.) și luând măsuri de îndrumare a lor în vederea plasării și calificării într-o meserie; o) Patriarhul să examineze toate acestea cu mitropoliții și să ia măsuri.”.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Române s-a conformat într-o anumită măsură cerințelor regimului, pentru a înlătura o iminentă intervenție brutală în viața mănăstirilor. Toate măsurile și concesiile făcute în acest timp au urmărit același scop, domolirea pornirilor regimului asupra mănăstirilor. Prin „Regulamentul pentru organizarea vieții monahale în cadrul Bisericii Ortodoxe Române”, votat de Sfântul Sinod în ședința din 3 iulie 1959, aprobat și de statul comunist prin Decizia numărul 11525, la 13 iulie 1959, Sinodul încerca o ultimă soluționare pe cale amiabilă a „problemei” mănăstirilor. Deși, accepta unele măsuri sugerate de Ministrul Dogaru Dumitru, totuși se încerca o stopare a desființării eventuale a tuturor mănăstirilor prin opunerea întregului Sinod. Astfel, transformarea unei mănăstiri de călugări în mănăstire de călugărițe sau invers, precum și înființarea sau desfințarea unor mănăstiri, se aprobă de Sfântul Sinod, la propunerea chiriarhului locului (cap. I, art. 8). În schimb, regulamentul vieții monahale a suferit schimbări în ceea ce privește intrarea în monahism, în spiritul celor solicitate de Departamentul Cultelor. Numărul viețuitorilor din fiecare mănăstire, schit și metoc va fi fixat de chiriarhul locului, potrivit spațiului existent, posibilităților de trai și condițiilor specifice ale așezământului respectiv (cap. I, art. 14). De asemenea, primirea într-o mănăstire sau schit a celor ce doresc să intre în monahism, se face numai cu aprobarea chiriarhului locului (cap. II, art. 16), în comparație cu vechile reglementări în care starețul mănăstirii decidea dacă cineva este potrivit pentru mănăstire. Prevederi restrictive apar și prin necesitatea unor acte la intrarea în monahism: certificat de sănătate (cap. II, art. 17, lit. b), certificat de studii, din care să se constate că are cel puțin școala elementară (cap. II, art. 17, lit. c), certificat de la organele de resort, din care să se vadă corecta atitudine cetățenească a petiționarului (cap. II, art. 17, lit. d), certificat de stare civilă, din care să se constate că nu are niciuna din obligațiile familiare prevăzute de codul familiei în vigoare (cap. II, art. 17, lit. c), adeverință asupra bunurilor sale și a satisfacerii îndatoririlor fiscale (cap. II, art. 17, lit f).

Ceea ce nu a știut Sinodul când a aprobat regulamentul este că acesta va fi aplicat retroactiv și arbitrar de autoritățile comuniste în viața mănăstirilor. Prin cooptarea de către Departamentul Cultelor a miliției și mai ales a securității s-au întocmit tabele la zi cu personalul monahal, trasându-se, de pe poziții de forță, sarcini precise chiriarhilor referitoare la numărul și numele celor ce trebuiau să părăsească mănăstirile. Pe baza unor prevederi din acest regulament au plecat din mănăstiri minorii, frații și surorile, așa cum vom vedea din aplicarea lui concretă în Mitropolia Moldovei și Sucevei, în timpul lui Iustin. Că regimul nu a fost mulțumit de cum a tratat Biserica „problema” monahismului, ne-o dovedește și imediata apariție a Decretului 410 din 11 octombrie 1959, ca o completare a Decretului nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor. El restrânge aria aspiranților la monahism, la absolvenții școlilor de pregătire a clerului, adică a seminarului si institutului, precum si la persoanele cu vârstele peste cele prevăzute în deceret, cu condiția să nu aibă alte impedimente. Deprtamentul accepta că poate să retribuie financiar pe unii dintre călugării ce vor ocupa funcții bisericești-administrative, și ca o noutate în dreptul legal, legea decret se aplica retroactiv și pentru cei care se aflau deja în mănăstiri și nu îndeplineau condițiile cerute.

Decretul 410 a fost o reacție intârziată la rezistența care se înfiripase la un momendat în mănăstiri, fiind legat direct de ofensiva împotriva Bisericii Ortodoxe, prin faptul că se depopulau mănăstirile printr-o măsură fără precedent în legislația mondială, samavolnică și bineînțeles anticanonică. Pe baza lui au fost desființate mănăstiri în întreaga țară, mii de monahi s-au văzut scoși pe drumuri și trimiși în “câmpul muncii”, acolo unde nu erau tocmai bine primiți, iar alții au fost “reținuți” de autoritățile comuniste. Cu siguranță, a fost una dintre cele mai mari drame cu care s-a confruntat Biserica Ortodoxă Română , o lovitură care a zdruncinat unul dintre cele mai dinamice, puternice și mai respectate sectoare ale ei: monahismul. Unele dintre eparhii, ca cea a Oradei spre exemplu, rămânând fără nici o mănăstire, în altele, ca Mitropolia Moldovei si Sucevei numărul mănăstirilor și al viețuitorilor fiind redus simțitor. Numai inteligența chiriarhilor și simțul lor practic a făcut ca viața monahală să nu intre în colaps și câteva generații de călugări și călugărițe să se piardă fără a-și fi adus aportul lor în lucrarea Bisericii.

Desființarea asociațiilor religioase, controlul asupra presei teologice, arestarea unor teologi de prestigiu, au constituit la rândul lor mijloace abuzive ale statului totalitar în viața Bisericii.

A existat opinia, mai ales după Revoluție, că Biserica s-a rezumat la o atitudine lașă și de colaboraționism cu statul comunist pentru a nu ajunge la desființare. Într-adevăr,Biserica a făcut unele concesii, dar nici pe departe nu a fost impasibilă, o masă amorfă, ci a luptat pentru salvarea finței ei și a neamului din care face parte. Biserica Ortodoxă Româna în perioada comunistă a fost una activă și luptătoare, iar personalitatea mitropolitului Iustin și activitatea lui în Mitropolia Moldovei și Sucevei ne dovedesc pe deplin acest lucru.

I. 2. Iustin Moisescu

Mitropolitul Iustin Moisescu s-a născut la 5 martie 1910 în comuna Cândești, Câmpul Lung Muscel, ca al doilea copil la părinți. Tatăl său Ioan Gh. Moisescu era învațator în satul Cândești și a murit în primul Război Mondial, în toamna anului 1916, în luptele pe care armataromână le-a dat în momentul retragerii din București. Mama sa, Maria I. Moisescu, născută la 12 octombrie 1886, a fost cea care s-a îngrijit de cei patru copii ai familiei, doi băieți și două fete, rămași orfani .

Între anii 1916-1921, elevul Iustin Moisescu a urmat cursurile școlii primare din satul Cândești – Muscel, iar mai apoi clasa întâi a liceului “Dinicu Golescu” din Câmpul Lung Muscel. În anul 1922 a trecut ca elev bursier la Seminarul Teologic “Patriarhul Miron” înființat în același an prin stăruințele patriarhului Miron Cristea (1919-1925- mitropolit primat, 6 martie 1925-1939 –patriarh), a doctorului Nicolae Cădere și a doamnei Olga Sturdza, președinta societății orfanilor de război din România, pentru copii orfani de razboi în anii 1916-1918

Despre perioada seminarului, autorul articolului mai sus menționat, Pr.dr. Ioan Rămureanu, coleg cu Iustin Moisescu, își aduce aminte că în 1924 aflându-se într-o vizită la seminar mitropolitul primat pe atunci, Miron Cristea spunea elevilor însuflețit : “dea Dumnezeu ca unul dintre voi să ajungă pe scaunul meu de mitropolit la București”. Dorința mitropolitului s-a împlinit, Iustin ajungând patriarh al Bisericii Ortodoxe Române la 12 iunie 1977

În anul 1930, elevul Iustin Moisescu a abosolvit cursurile seminarului “Miron Patriarhul”ca șef de promoție, pentru calitățile arătate patriarhul Miron Cristea trimițăndu-l la bursă din partea Patriarhiei Române la Facultatea de Teologie din Atena, iar mai apoi la Strasbourg. La Atena a frecventat cursurile între octombrie 1930 si iulie 1934, iar în toamna anului 1934 tot prin recomandarea patriarhului Miron a obținut o bursă de studiu la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg. Din anii studenției s-au păstrat în arhiva patriarhului Miron Cristea câteva scrisori, singurele de altfel păstrate de acesta de la studenții săi, parcă presimțând în stundentul Iustin Moisescu pe viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Din Atena, Iustin împreună cu un alt coleg al său, Nicolae D. Tănăsescu scriau lui Miron Cristea cu ocazia Sfintei Învieri, mulțumindu-i din suflet pentru părinteasca înrijire “ce ne acordați”. Tot de la Atena în 1934, la terminarea cursurilor aceștia își îndreptau gândurile spre părintele lor duhovnicesc, mulțumind “din adâncul inimii pentru înalta ocrotire de care ne-am bucurat înca din clipa în care am pășit pragul Seminarului, ce are deosebita cinste de a vă purta numele”. Iustin arăta că își va încheie examenele în acea toamnă și că este dispus să își continuie studiile în altă parte “reținănd sugestia ce mi-ați dat-o în vara anului trecut, de a continua după liciență studiile la o facultate de teologie din apus. Și mânați de fierbintea dorință de a desăvârși pregătirea nostră teologică, ne adresăm cu profund respect și deplină încredere Unicului nostru părinte, astăzi când ne găsim la o răspântie, solicitând înțelepte îndrumări și ajutorul pentru realizarea acestui scop”.

După trecerea sa la Strasbourg, Iustin scria Î.P.S. Miron Cristea, referitor la scopul studiilor sale și la stadiile lor : ”când am plecat din țară pentru a continua studiile la Strasbourg, v-am expus pe scurt ce intenționez sa fac aici. Voiam să prepar o teză de doctorat, pe care s-o susțin la o facultate de teologie ortodoxă și să caut a cunoaște Biserica apuseană si pe cea protestantă, punându-mă în curent cu metodele de lucru, pentru a putea pune mai cu folos în slujba sfintei noastre Biserici toată râvna, puterea de muncă și cunoștiințele ce astăzi acumulez, luptând din greu cu multe nevoi”. Cât de adevarate se vor dovedi aceste cuvinte! Iustin înștiința pe I.P.S Miron Cristea că și-a ales ca temă pentru lucrarea de doctorat “Viața si opera lui Evagrie din Pont”, plângându-se că nu avea timpul necesar studiului întrucât trebuia să participe la cursurile facultății catolice, care nu-i erau de nici un folos, scopul său fiind obținerea unei lucrări de doctorat. “Din potrivă -spunea el– dacă aș avea libertate să studiez cărțile pe care le cred necesare acum, să-mi împart timpul de lucru așa cum socotesc mai bine, aș avea mult de profitat. Eu aș voi să mai ramân în Franța numai anul viitor. În acest timp trebuie să lucrez zi și noapte ca să-mi termin teza de doctorat și să-mi completez cultura teologică ce mi-am însușit la universitatea din Atena”. În consecință Iustin cerea dacă se putea să fie trecut la Facultatea de Teologie Protestantă din Strasbourg, unde ar fi avut timpul necesar să-și termine lucrarea de licență.

În toamna anului 1936 s-a reîntors la Atena, unde peste un an și-a susținut lucrarea de licență “Evagrie din Pont. Viața, scrierile și învățătura“, la cel mai bun patrolog al timpului Dimitrios Balanos, lucrarea fiind în limba greacă și obținând calificativul “arista”-excepțional.

Întors în țară, în anul scolar 1937-1938 a funcționat ca profesor de limbă latină la Seminarul “ Nifon Mitropolitul” din București, iar in anul 1938-1939, fiind invitat de Biserica Ortodoxă Polonă și de Facultatea de Teologie Orotdoxă a Universitații din Varșovia, a funcționat ca profesor la catedra de studiu a Noului Testament, urmând lui Nicolae Arseniev.După ocuparea Polonie de Germania nazistă, Iustin revine în țară și între anii 1939-1940 își satisface serviciul militar la Școala de ofițeri din Ploiești. În toamna anului 1940 a fost numit prin chemare profesor la catedra de Execeză a Noului Testamenet de la Facultatea de Teologie din Cernăuți, apoi la aceeași facultate retrasă la Suceava până în 1946, după care a fost numit la Facultatea din București, la catedra de Exegeză a Noului Testament, funcție pe care a ocupat-o până in 1956.

P.S.Calinic, editorul operei integrale a Patriarhului Iustin, ne spune că la inceputul anilor 1950,profesorul Iustin Moisescu a fost îndepărtat pentru un timp din învățământ de autoritațile comuniste și pune pe seama posibilității de a mai fi putut ajunge mitropolit în Ardeal, relația sa cu ministrul cultelor din vremea respectivă, Petre Constantinescu-Iași, care predase și el la Facultatea de Teologie și care și-a adus aminte, că profesorul Iustin Moisescu a luat apărarea unor stundenți cu simpatii de stânga. Desigur, că o facuse dintr-un spirit creștinesc de solidaritate și nu pentru că ar fi fost el însuși comunist.Din arhivele studiate de noi rezultă că într-adevăr Iustin avea o prietenie specială cu Petre Constantinescu-Iași, de vreme ce îl felicita pe acesta și cu ocazia celei de -a 80-a aniversări.

În perioada de profesorat a scris principalele sale lucrări, pe care le vom prezenta în capitolul “Cărturarul și îndrumătorul”, iar între anii 1948-1949 a făcut parte din Comitetul de conducere al Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă și din Comitetul de redacție al revistei centrale B.O.R..

După 17 ani de profesionat, a intrat în clerul superior, fiind hirotonit diacon la 23 februarie 1956 și preot la 24 februarie. Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales, la 26 februarie 1956, Mitropolit al Ardealului, decizie confirmată a doua zi, 27 februarie de Sfântul Sinod. La 8 martie 1956 a fost hirotonit arhimandrit, iar la 15 martie arhiereu în catedrala patriarhală din București.

Pe data de 18 martie 1956, Duminică, a avut loc instalarea sa la Sibiu, unde a păstorit mai puțin de un an, urmând în scaun Mitropolitului Nicolae Bălan.

Toate speranțele celor din Ardeal, s-au împlinit însă pentru eparhia Moldovei, I.P.S. Iustin fiind ales pe scaunul vacant al Mitopoliei Moldovei la 10 ianuarie 1957 și confirmat de Prezidiul Marii Adunări Naționale prin Decretul nr.9 din 11 ianuarie. În ziua de 13 ianuarie a avut loc instalarea sa în prezența Prea Fericitului Patriarh Iustinian, a ministrului Petru Constantinescu-Iași, a membrilor Sfântului Sinod și a autorităților locale în catedrala mitropolitană. De organizarea acestui deosebit eveniment, având în vedere că scaunul mitropolitan din Iași îsi aștepta arhipăstorul din 1956, de la trecerea la cele veșnice a Mitropolitului Sebastia Rusan, s-au ocupat Viacrul Constantin Nonea, Pr. Consilier D. Hadârcă. P.C. Arh. Mare Eclisiarh Ioanichie Grădinaru, P.C. Arhim. Parthenie Bușcu-Exarhul mănăstirilor și Pr. Ioan Zamfirescu – secretarul eparhial.

Cu ocazia alegerile sale din 10 ianuarie 1957 Mitropilitul spunea : “despărțindu-mă de scaunul Bisericii Ardelene, în a cărei visterie duhovnicească rămâne ferecată o parte din inima mea, mă îndrept spre o altă podoabă a Ortodoxiei romnânești, spre Mitropolia Moldovei și Sucevei […] Încrederea D-voastră mă trimite astăzi spre falnica Moldovă a marilor voievozi și domni, a lui Alexandru Cel Bun și Ștefan cel Mare si Sfânt, a lui Rareș și Lăpușneanu, a lui Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir și Alexandru Cuza […]Chipuri de urmat în lucrarea mea de Arhipăstor, voi avea întreg șirul de Ierarhi, care bine au plăcut lui Dumnezeu, începând cu Iosif Mușat, dârzul apărător al autocefaliei Bisericii moldovenești, trecând apoi la bătrânul Teoctist, ierarhul care a binecuvântat și a sfătuit domnia cuminte și îndelungată a lui Ștefan cel Mare, la iscusitul Varlaam și la mult învățatul Dosoftei, la harnicul Veniamin Costache, la milostivul Iosif Naniescu, la cărturarul Nicodim, la dascălul de teologie Irineu, ocrotitorul celor năpăstuiți de urgia războiului.

La întronizarea Mitropolitului Iustin din 13 ianuarie 1957, în acel cadru solemn, Patriarhul Iustinian în cuvântarea sa spunea: “ Începând de astăzi ești conducatorul sufetesc al poporului dreptcredincios din Moldova lui Ștefan cel Mare “Turma ce ți s-a încredintat spre păstorie este din cele mai alese”. Iar Mitropolitul Iustin îl încredința de întelegerea la justa valoare a chemării sale: “Pentru mine, va fi o înaltă datorie de cunoștiință să cinstesc bogata zestre religioasă a Bisericei Moldovei, luând neîncetat pilde din gândurile curate și din faptele drepte ale marilor mei înaintași. Păstrarea bunelor legături cu statul, păzirea dreptei credințe, îndrumarea clerului pentru păstorirea credincioșilor potrivit cu învățatura Mântuitorului, ajutorarea mănăstirilor pentru a-și împlini rostul lor înalt în Biserică, sprijinirea opiniei de luminare a poporului și conservarea comorilor de artă ale trecutului, vor rămâne neîncetat laturi ale lucrărilor mele bisericești în Moldova”.

În cei douăzeci de ani de păstorire în Mitropolia Moldovei și Sucevei, Mitropolitul a mărturisit și cu fapta cele ce a promis la instalarea pe scaunul Moldovei.

Partea a II-a:

II. Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei (1957-1977)

II. 1. Restauratorul și ctitorul

Din începutul păstoririi sale la Iași și până la sfârșit, Mitropolitul Iustin s-a aplecat foarte atent asupra locașurilor de cult : monumente istorice, mănăstiri, simple biserici de parohie sau capelele de cimitir, dintr-un spirit gospodăresc, neașteptat de la un fin intelectual ca el. Împinsă în locașurile de cult, circumscrisă și îngrădită acolo, Biserica va fi nevoită, mai mult ca niciodată, să atragă pe credincioși la ea, de vreme ce ieșea mai greu în întâmpinarea lor. Bisericii îi erau necesare noi modalități prin care să se adreseze societății românești, ca una ce fusese înlăturată din societate, marginalizată, iar valoarea inestimabilă a ctitoriilor bisericești și înfrumusețarea lor a constituit o astfel de modalitate. Excursiile la monumentele ctitoriilor bisericești au devenit pelerinaje la locașurile sfinte și toate acestea pentru că în cazul Moldovei, Iustin s-a dovedit a fi un bun chivernisitor, un vizionar în privința monumentelor bisericești și a rolului pe care acestea trebuie să-l joace în viața Bisericii; s-a dovedit a fi cu un pas înainte în toate aceste privințe, reușind astfel să dezvolte un plan general de restaurare a monumentelor bisericești cu largul concurs al Statului comunist, interesat și el de acest important patrimoniu.

Se ridică o întrebare, și anume : „cum se explică această amplă refacere, reconsolidare, restaurare a atâtor mănăstiri și biserici într-o perioadă atee, comunistă? Cu siguranță Biserica era direct interesată, dar care erau motivele regimului? Dintre cele mai importante motivații, desprindem una: regimul era pe un făgaș de afirmare națională; România îngrădită într-un bloc monolitic, în lagărul socialist, avea nevoie de noi modalități pentru precizarea identității naționale în lume, ori, Biserica Ortodoxă Română, cu specificul ei, ar fi putut constitui un astfel de mijloc. Însă Biserica, deși legal se bucura de libertate, în realitate era doar „tolerată”, dar așa-zisa ei libertate putea servi îmbunătățirii imaginii interne și externe a regimului. Singurul compartiment al Bisericii care nu putea creea probleme, era cel neînsuflețit, locașurile de cult, ctitoriile vechi, unele adevărate capodopere universale, pe care regimul deși implicat puternic în restaurarea lor, le-ar fi dorit transformate în simple muzee și nu în locuri de închinare a lui Dumnezeu. Prin politica lui abilă, Mitropolitul a reușit ca acestea să nu fie închise slujbelor, și dacă înainte, locașurile de cult slujeau oamenilor, acum oamenii erau angajați în slujirea locașurilor de cult, pentru a salva, spre exemplu, viața monahală.

În tot timpul păstoririi lui Iustin s-a lucrat continuu la monumentele istorice. După ce au suferit ample astfel de acțiuni de restaurare, au apărut noi necesități în pas cu timpurile. Racordarea mănăstirilor și bisericilor la curent electric, gaze naturale, apă curentă, telefon, etc., au necesitat fonduri însemnate, pe care Biserica, văduvită recent de toate proprietățile și sursele ei de finanțare nu le putea acoperi din fonduri proprii.

Într-un articol din 1964, Arhimandritul Irineu Crăciunaș, vicarul Mitropoliei, clasifica diferitele lucrări de restaurare ce s-au făcut la monumentele istorice în: a)de consolidare; b)de eliberare sau degajare, fie prin săpături, fie prin dărâmarea unor elemente mai noi și mai puțin interesante decât cele vechi; c)de reconstituire sau reîntregire, adică de refacere parțială sau totală a unui monument cu ajutorul elementelor originale, risipite anterior, de completare în spirit modern; d)mutări de monumente istorice ; și tot aici se indicau sursele de finanțare pentru o astfel de campanie de înnoire, începută cu Catedrala Mitropolitană și extinsă apoi treptat la nivelul întregii mitropolii: Mitropolia Moldovei și Sucevei și statul prin Departamentul Cultelor și D.M.I..

Încă din anul 1957, când Mitropolitul a fost înscăunat ca Ierarh al Moldovei, a început o colectă, la nivelul întregii Mitropolii, pentru susținerea unor lucrări de consolidare la Catedrala Mitropolitană, constând în spoirea fațadelor cu var și spălarea picturilor interioare, picturile lui Tătărăscu fiind scoase de sub pojghița de fum depusă timp de peste opt decenii. De asemenea, s-a reușit instalarea de calorifere pentru o optimă temperatură iarna, bine plăcută nu numai credincioșilor, dar și necesară întreținerii picturii și edificiului în ansamblul său, precum și aerisirea curentă a catedralei cu ajutorul instalației electrice construite în anul 1958. A urmat înlocuirea vechilor clădiri ce nu mai corespundeau nici funcțional, dar nici estetic, cu unele noi, necesare cerințelor Mitropoliei, constituite într-un ansamblu de certă valoare artistică. Noile clădiri, în număr de trei, dintre care două construite în partea de Vest, iar cea de-a treia în partea de Nord, alături de Palatul Mitropolitan, străjuiesc catedrala mitropolitană alcătuind o compoziție echilibrată și plăcută.

Pentru a înfăptui acestea, s-a trecut la demolarea clădirilor vechi. Iată ce scria Mitropolitul Iustin: „se va menționa că soluția a fost adoptată din următoarele motive: deoarece fațada principală a catedralei nu este vizibilă în momentul de față și este ascunsă printr-o serie de construcții vechi și ruinate, se propune o degajare a acestei fațade prin creări de terase și construcții noi.”. Așa cum vedem dintr-o solicitare a Vicarului Arhiepiscopiei Iașilor, Preotul Constantin Nonea, din 19 septembrie 1959, în planul de construcții din incinta catedralei erau prevăzute trei mari imobile: Sala de Festivități (corpul A), Corpul Gospodăresc (corpul B) și chiliile personalului clerical dimpreună cu Căminul Preoțesc (corpul C). Corpul A era deja în curs de finisare, iar corpul B era aproape ridicat și în curs de două săptămâni urma să se demoleze corpul vechilor chilii, în aceeași toamnă începându-se ridicarea corpului C. Întrucât casele Mitropoliei din strada Ștefan cel Mare nr. 46 erau ocupate, acesta cerea să se mute, el și familia lui, în număr de cinci persoane, într-un apartament amenajat la Sala Gotică de la Mănăstirea Trei Ierarhi, ceea ce înseamnă că în paralel începuseră și acolo acțiuni de reparare și restaurare. Pe lângă arhitectura corespunzătoare unui ansamblu armonic s-au avut în vedere și necesitățile organizatorice ale Mitropoliei. În minuta din 1 decembrie 1961, încheiată de Preotul C. Nonea, Vicarul Mitropoliei, Preot D. Hadârcă, consilierul administrativ-economic, arhitectul G. Husar, inginerul I. Rotaru și I. Zamfirescu, secretarul eparhial și înaintată Mitropolitului Iustin, se punea problema armonizării vechiului imobil al cancelariei în raport cu marea Sală de Festivități, precum și stabilirea funcțională a birourilor Centrului Eparhial. S-au luat în discuție două variante de studiu: o variantă cu păstrarea construcției existente supraetajată și a doua cu demolarea construcției vechi și înlocuirea cu un imobil nou, dintre acestea două, urmând să se aleagă cea mai avantajoasă pentru instituție.

Oricum necesitățile Mitropoliei în privința birourilor la data respectivă erau următoarele: vicariat cu birou pentru Vicar, anticameră și sală de consiliu; secretariat cu birou pentru Secretar, dactilograf, registratură, arhivă curentă, serviciul personalului și statisticii, și exarhat și inspector bisericesc; secția economică cu birou pentru Consilier, anticameră, birou contabil șef, șef servicii bunuri, două birouri șef serviciu contabilitate, șef serviciu inventar, ordonatoare, casierie, planificare și magazie, C.A.R. și M.A., Casa de Pensii și Juridic, două servicii tehnic și unul dactilografiere; secția administrativ – bisericească – consilier, anticameră, birou șef servicii, secția administrativ – culturală – asemenea; în total treizeci de camere într-un nou imobil supraetajat. S-a optat pentru varianta a doua, clădirea din partea de Sud – Vest având acum la demisol săli corespunzătoare pentru arhivă, bibliotecă și depozit de obiecte bisericești, o sală monumentală de festivități, plus birourile Cancelariei Eparhiale. Corpul B are la demisol o turnătorie de lumânări, garaje pentru mașini, la parter, birourile protopopiatului Iași, ale Consistoriului Eparhial, C.A.R. și la etaj cămin pentru călugărițe și preotese și locuințe pentru personalul de serviciu. Corpul C, situat în partea de Nord, diametral opus cu reședința mitropolitană, are la parter bucătărie, sufragerie, iar la etajul unu și doi cămin pentru preoții slujitori ai Catedralei Mitropolitane. De asemenea, palatul a fost restaurat pentru a i se da înfățișarea cuvenită, fiind degajat de unele adaosuri inestetice. Paraclisul din palat a fost de asemenea reînnoit. Fațadele clădirilor nou construite sunt bogat ornamentate cu profilaturi, acroteci, obeliscuri, ghirlande, rozete, embleme, batuștri și ancadramente, dimensionate în așa fel pentru a da valoare ansamblului. Tot în această perioadă, în partea de vest, între clădiri și catedrală, folosindu-se diferența de nivel, s-au creat spații pentru garaje și alte anexe, iar în fața catedralei, unde erau dugheni în neorânduială s-au pus spații verzi.

Lucrările au fost efectuate în regie proprie de Arhiepiscopia Iașilor, valoarea lor ridicându-se până la suma de 10.000.000 lei. De altfel în luna iunie 1962 se preconiza terminarea lucrărilor la cele trei corpuri și mai ales la corpul C, terminându-se executarea instalației de încălzire centrală. Corpul C, Căminul Preoțesc, trebuiau date în folosință la data de 30 iunie 1962, până atunci inclusiv finisarea lor, trebuia să fie gata.

Pentru terminarea în timp util a tuturor acestor lucrări s-au făcut eforturi susținute nu numai din punct de vedere financiar ci și efectiv de lucru. Dintr-o adresă către Uniunea Sindicatelor pentru întreprinderile de construcții vedem că pe perioada verii 1 iulie-30 septembrie, anul 1961, se lucra program prelungit, zece ore pe zi, „lucrările fiind în perioada de vârf”.

Nu numai catedrala s-a bucurat de grija proaspătului mitropolit. Prin Decizia nr. 7/1957 din 28 iunie se deschideau 11 șantiere bisericești în Mitropolie : Neamț, la Biserica Rădeana – Roman, Secu, Zamca, Slatina, Vatra Moldoviței, Sucevița, Golia, Teodori – Iași, Ruginosa și Trei Ierarhi. Unele din aceste monumente erau de prim rang prin valoarea lor arhitectonică, dar probabil alegerea s-a făcut pe criteriul necesității urgente a unor reparații. Cel însărcinat cu supravegherea șantierelor de lucru a fost P.C. Ieromonah Irineu Crăciunaș, șeful secției Monumente istorice pe Mitropolia Moldovei și Sucevei, acesta fiind delegat în numeroase rânduri să viziteze mănăstirile Neamț, Secu, Biserica „Sfinții Trei Ierarhi”, Bistrița, Pângărați, Războieni, Biserica Tăzlau, în luna iulie 1958 sau mănăstirile Putna, Sucevița, Dragomirna, Pătrăuți, Mirăuți – Suceava, bisericile Reuseni, „Sfântul Dumitru” – Suceava, „Sfânta Înviere” – Suceava, Mănăstirea Zamca, bisericile Burdujeni, Bălinești – Siret, Volovăț, Pătrăuți – Suceava, Zăhăuști – Suceava, Arbore, Bogdan – Vodă – Rădăuți, Horodniceni – Fălticeni, Solea, plus alte două biserici în Siret, formându-se astfel o imagine asupra lucrărilor ce trebuiau efectuate la locașurile de cult.

Pe de altă parte, Iustin a moștenit din timpul vrednicului de pomenire, Mitropolitul Sebastian Rusan, lucrările de la Mănăstirea Neamț, ctitoria lui Ștefan cel Mare. Acestea erau începute din anul 1953 și au durat până în anul 1962, valoarea totală ajungând la suma de 15.000.000 lei. Restaurarea complexului a fost generală și a cuprins în întregime ansamblul său. (Șantierul a fost vizitat în 1958 și de șefii statului comunist: Gh. Gh. Dej, Emil Botnăraș și Constantin Stoica care au hotărât grăbirea lucrărilor de restaurare). S-a reparat Aghiazmatarul Mare al mănăstirii, acesta fiind terminat până în 5 octombrie 1958, când, Mitropolitul Iustin vizita șantierul Mănăstirii Neamț, împreună cu Prea Fericitul Iustinian; s-a înlocuit bolta veche din lemn cu una de beton armat, iar șarpanta pe scaune a fost înlocuită cu o frumoasă construcție pe ferme de scânduri. De asemenea, a fost refăcută cupola, iar Biserica construită de Ștefan a fost acoperită complet cu tablă de aramă, acoperișul fiind restaurat în forma originală, cum apare și din tabloul votiv, adică cu acoperiș fragmentat pentru fiecare parte a bisericii, bazele turlei rămânând degajate. Din păcate, în anul 1973, țigla pusă pe acoperișul mănăstirii în anii 1959-1960 era deja deteriorată, apa pătrunzând în interiorul camerei și pe pereții din exterior, fiind necesare noi reparații, la efectuarea lor trecându-se abia în anul 1976.

Biserica cu hramul „Sfântul Gheorghe”, fiind considerată în disonanță cu ansamblul arhitectonic a fost strămutată și reclădită cu aceleași dimensiuni în partea estică a incintei, la mijlocul corpului de chilii. Starețul Nestor Vornicescu cerea resfințirea acesteia pentru data de 23 aprilie 1967, deoarece slujbele religioase, mai ales în timpul săptămânii, aveau de suferit din cauza vizitatorilor. Chiliilor li s-au refăcut cerdacurile, care erau din lemn, cu unele din piatră asemănătoare cu paramentul bisericii, iar la etaj cerdacul are stâlpi și balustrade din lemn de stejar pe un planșeu de beton armat.

Au fost reparate camerele din întreaga incintă, lucrări de reparație și consolidare făcându-se și la turnul de la intrare ce datează din perioada lui Alexandru cel Bun (1400-1432), iar la intrarea în incinta mănăstirii, în fostul ahondaric s-au amenajat cinci camere speciale în vederea organizării unei colecții de artă bisericească cu obiecte din patrimoniul mănăstirii. De asemenea au fost prevăzute și trei camere mari pentru biblioteca Mănăstirii Neamț. Tot în planul de refacere intră și rezolvarea problemei apei curente, pentru mănăstire, prin forarea de fântâni.

Dacă în cazul Mănăstirii Neamț, lucrările erau începute atunci când Iustin a venit în scaunul Moldovei, puține erau celelalte mănăstiri ce se bucurau de ajutorul autorităților în vederea refacerii lor. Multe din ele fuseseră victimele vremurilor vitrege din ultima perioadă, având de înfruntat războiul mondial și venirea regimului comunist, în toată această perioadă neacordându-li-se atenția meritată. Multe biserici suferiseră grave avarii, mai ales în urma războiului, iar credincioșii în anii următori războiului și instaurării regimului comunist – (să nu uităm că România a rămas sub ocupația trupelor sovietice și a avut de plătit datorii mari de război U.R.S.S.)- nu au dispus de fondurile necesare reparării locașurilor de cult. Ba mai mult, regimul nu se arăta prea încântat de a lăsa Biserica să strângă bani de la credincioșii ei, motivând că aceștia sunt implicați în reconstrucția țării și în clădirea socialismului, având de construit mai întâi în comunitățile lor școli, spitale, cooperative și mai apoi, eventual, biserici. Astfel, restaurarea monumentelor istorice devine ca o șansă importantă pentru Biserică, pe care Iustin în parte a provocat-o și a fructificat-o deopotrivă. Dacă ar fi să periodizăm această acțiune, ea ar arăta astfel: a) propunerea locașurilor de cult pentru a obține statutul de monument istoric și pentru a se bucura de toate condițiile conferite de acest fapt; b) reparația, consolidarea sau restaurarea propriu-zisă a locașului de cult; c) reparații, construcții anexe și modernizarea acestora prin racordarea la sistemul național de curent, la gaze naturale, apă curentă, telefon etc.; d) întreținerea acestor monumente. De aceea am precizat, la început, că în timpul lui Iustin s-a lucrat continuu asupra locașurilor de cult, dar având în vedere că un astfel de plan complex solicita resurse imense, de care Biserica, lipsită de resursele sale din trecut și uneori împiedicată să ceară ajutor enoriașilor ei, nu dispunea, în consecință a fost necesar să se apeleze la ajutorul statului comunist. Interesul conjunctural al statului comunist pentru monumentele bisericii, a știut a fi viu susținut de Iustin, statul făcându-și o culme de glorie din monumentele Bisericii, servind implicit și vieții Bisericii, așa cum vom vedea, dar producând și unele neajunsuri, izvorâte din viziunea diferită față de monumente: pentru comuniști un loc de vizitat, pentru Biserică și credincioși un loc de pelerinaj și reculegere spirituală.

Intre anii 1956-1958 s-a desfășurat o amplă campanie de înscriere a mănăstirilor și bisericilor în lista monumentelor istorice. În acest sens s-au întocmit liste cu toate bisericile care ar putea întruni condițiile spre a fi înaintate Departamentului Cultelor, spre avizare, aceste liste fiind actualizate permanent, pentru ca un număr cât mai mare de biserici să beneficieze de fonduri de la Departamentul Cultelor. În întreaga eparhie existau 241 de biserici monumente istorice, după statisticile Mitropoliei Moldovei pe cele 14 protopopiate: în Suceava 10 biserici; Rădăuți-13; Gura Humorului-10; Câmpulung-2; Săveni-4; Dorohoi-18; Vatra Dornei-2; Fălticeni-17; Botoșani-24; Târgu-Neamț-13; Piatra-Neamț-33; Iași-61; Hârlău-14 și Pașcani-20. Dintre acestea nu lipseau ctitoriile voievodale, ale marilor boieri, a episcopilor, călugărilor și credincioșilor de rând.

Toate aceste monumente se bucurau, după cum prevedea legea, de o atenție sporită din partea statului, care obliga la rândul lui, ca orice instituție care posedă sau beneficiază de monumente istorice să prevadă în buget și sume pentru acestea, în vederea întreținerii lor, a asigurării pazei, dar și fonduri pentru conservarea, consolidarea și restaurarea lor, conform art. 3 din H.C.M. nr. 661/1955. Hotărârea se aplica și pentru monumentele dezafectate cultului, de a căror întreținere rămâneau răspunzători foștii beneficiari, în cazul nostru, Biserica Ortodoxa Română.

Mitropolitul nu trebuia însă atenționat pentru a se îngriji de bisericile monumente istorice, el fiind de altfel, un promotor și un catalizator al restaurării acestora. Într-un răspuns al său la o adresă a Departamentului Cultelor spunea: „de la caz la caz, după nevoi și în limita posibilităților Mitropolia contribuie în mod permanent” cu fonduri dedicate monumentelor istorice. Ba mai mult, conștientizând lipsa acută de fonduri pentru construcții, reparații, restaurări, întreținere, s-a încercat și reușit mărirea listei cu biserici monumente istorice, fiind propuse alte 127 de biserici pentru a fi menționate ca monumente istorice. Acestea sunt cel mai devreme construite în secolul al XVIII-lea, majoritatea din ele fiind biserici de enorie, printre ele aflându-se și multe biserici din lemn și nefiind de aceeași frumusețe arhitecturală ca bisericile mănăstirilor, de pildă. Între acestea: „Sfântul Dimitrie”,Adâncata, 1794-1796 ; „Adormirea Maicii Domnului”, Frătăuții Noi, 1750-1775 ; „Adormirea Maicii Domnului”, Vorona,1794 ; „Sfântul Nicolae”, Serafinești Corni; 1700, „Sfinții Voievozi”, Todirești, Gura Humorului, 1782; „Sfântul Dumitru” (lemn), Argel, 1784-1787, construită la Moldovița,în 1892 mutată la Argel ; „Sfinții Voievozi”, Slătioara, Râșca, 1797, stareț Chiril Nemțeanu ; „Nașterea Maicii Domnului”, Sătrăreni, Albești, 1802, Grigorie Tonitza ; „Sfinții Voievozi”, Icușeni – Riana, 1803, arhimandritul Rafail ; „Sfinții Voievozi” ; Buhăceni- Trușești, 1777, St. Donici, în zona Sucevei și Botoșanului. Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, Rogosesti – Căndești, 1761, enoriași, „Sfinții Trei Ierarhi”, G. Enescu – Arborea, 1834, Scarlat Vârnav, „Sfântul Nicolae”, Dămileni – Cristinești, 1700, Maria Cristea, biserica „Sfânta Treime”, Talpa – Căndești, 1777, Teodor Volcinski, în protopopiatul Dorohoi; din Iași: Buna Vestire, 1800-1812, I. Tăutu, Vulpe, 1630, Boier Vulpe, „Sfinții Apostoli”, Tătărași, 1800-1830, D. Cantacuzino, Ziua Crucii, 1803, breasla dubelarilor, „Sfântul Vasile”, Nicolina, 1795-1906, Ieromonahul Vartolomeu, Toma Cozma I, 1807, Toma Cozma II, 1812, „Sfântul Nicolae”, Popricani, 1812, Cantacuzino Pașcanu, „Sfinții Constantin și Elena”, Hormeziu, Trifești, 1839, C. Negruzzi; în Hârlău: „Sfânta Pulheria”, Pârcovaci, 1834, ctitoria lui Gheorghe și Pulheria Ghica, „Pogorârea Sfântului Duh”, Poiana, Flămânzi, 1807, și „Sfinții Voievozi”, Flămânzi, 1827, ctitorite de Teodor și Ruxanda Balș, „Nașterea Maicii Domnului”, Buhalnița Ceplenița, 1834, M. Cantacuzino Pașcanu, „Sfântul Neculai”, Hârlău, 1797, M. Derescu, „Buna Vestire”, Totoiești, Erbiceni, 1805, C. Palade; în Pașcani: „Adormirea Maicii Domnului”, Brătești, Stolniceni, Prăjescu, 1800, Iordache Balș, „Adormirea Maicii Domnului”, Broșteni, Drăgușeni, 1804, boier Copșa, etc.; în Piatra Neamț și Târgu Neamț: „Pogorârea Sfântului Duh” – schit (lângă palatul cnejilor), 1640, hatmanul Gheorghe, „Sfântul Gheorghe”, Coroi, Poiana Teiului, 1730-1750, Ieromonahul Toma, „Adormirea Maicii Domnului”, Vânători, 1776, egumenul Ioil, „Sfântul Ilie”, Târgu Neamț, 1837, Ioan Teohari, „Sfântul Vasile”, Târzia, Brusturi, 1776, Benedict Dinga, „Sfântul Vasile”, Pipirig, 1830, „Sfântul Nicolae”, Grumezești, 1666, enoriași și refăcută în 1834 și 1894, etc..

Aceste biserici au fost incluse pe lista monumentelor istorice începând cu anul 1962, adăugându-li-se celor existente de după anul 1955, când a fost dată legea privind monumentele istorice. Însă, cu adevărat au fost susținute financiar mai multe proiecte de restaurare, doar începând cu anul 1957, având loc o explozie de fonduri investite pe anul 1959, sub imboldul Eparhiei care a acordat din fonduri proprii suma de 1.216.056 lei pentru lucrările curente, din fondurile parohiilor cheltuindu-se 1.321.666 lei, de la Departamentul Cultelor 665.500 lei, iar de la D.M.I. 67.500 lei, în total 3.271.666 lei pentru acel an. Această demarare în forță a lucrărilor de restaurare și consolidare a bisericilor, a primit un sprijin consistent din partea statului în ceea ce privește monumentele istorice. Spre exemplu, numai în anul 1961, prin D.M.I., bisericile în restaurare au primit suma de 15.048.750 lei, mai mult decât se acordaseră în precedenții ani de la 1949 până atunci. De altfel, aceste sume însemnate de bani s-au îndreptat spre bisericile marilor mănăstiri din Moldova și mai puțin spre bisericile din sate, care au fost susținute de Eparhie și credincioși. Aceasta ne-o indică și statistica pe ani, după listele găsite cu biserici care au suportat lucrări de restaurare, consolidare etc. în acești ani de început ai păstoririi Mitropolitului Iustin: în 1957-33 biserici; 1958-61 biserici; 1959-58 biserici; 1960-47 biserici; 1961-45 biserici; în 1962-30; în 1963-43 biserici. Începând cu anul 1962 se observă o creștere însemnată de fonduri ce parvin prin intermediul Departamentului Cultelor, ceea ce înseamnă că acestea nu se mai adresau doar monumentelor istorice, ci puteau fi contractate și de oricare alt locaș de cult. Acestea sunt așa numitele dotații, sume de bani venite din partea statului, dar și din partea Eparhiei, în ajutorul construirilor de biserici sau în alte situații particulare după cum vom vedea. Trebuie să precizăm că dotațiile de la Departamentul Cultelor ajungeau la parohii sau în alte interese ale bisericilor, la intervenția directă a Mitropolitului la fondul tutelar, respectiv, Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniștri, care după caz putea sau nu să le acorde; de aici și importanța unui mitropolit de talia lui Iustin, care putea fi cu greu refuzat în unele probleme, dar și de inteligența practică a acestuia de a face ca statul comunist să fie interesat în rezolvarea acestora, ca în cazul monumentelor istoricespre exemplu, prezentându-i-se statului foloasele de care se poate împărtăși de pe urma restaurării lor.

Din păcate, implicarea puternică a statului, din punct de vedere financiar, în viața Bisericii, pe care tot el o obligase prin legi să o accepte, a avut și o parte negativă, dacă ne referim direct numai la situația de față a locașurilor de cult, aceea că statul le-a dorit pe unele muzee, lăsând credincioșii fără locașul de închinăciune. Această lipsă a fost rezolvată prin grija Mitropolitului, care a reușit chiar construcția de biserici noi sau mutarea altora pentru a suplini acest fapt.

De asemenea, problema monumentelor istorice a fost legată de Mitropolit, în interesul Bisericii, de obiectele bisericești cu valoare de patrimoniu, pe care Mitropolitul Iustin le-a dorit integrate în muzee în cadrul locașurilor de cult pentru a preveni o „confiscare” a acestora de către statul comunist. O atare situație, la un moment dat s-a și întâmplat cu obiectele din metale prețioase, care au intrat în custodia Băncii Naționale. Muzeele intrau în viziunea statului comunist ca alternativă la preluarea bunurilor bisericești din grija bisericilor și în plus din perspectiva Bisericii, deveneau o bună sursă de fonduri. Mitropolitul Iustin a intuit, mai bine ca nimeni altcineva acest fapt, în jurul muzeelor și pentru ele reușind să închege un întreg aparat de promovare și de persoane bine pregătite profesional și obligând astfel statul comunist să nu le ignore.

Revenind la lucrările din cadrul monumentelor istorice, cele de la Mănăstirea Moldovița, ctitoria lui Petru Rareș, erau începute încă din anul 1954 și s-au terminat în 1959, costând în fonduri de 2.500.000 lei. Între 1957-1959 s-a restaurat acoperișul bisericii, mărindu-se streașina, pentru a proteja pictura de intemperiile vremii. S-au efectuat lucrări la soclul și trotuarul din jurul bisericii, restaurându-se și corpul de clădiri din partea de Sud a incintei, care are la parter: paraclis, trapeză, bucătărie, chilii la parter și la etaj, racordându-se întreaga incintă la curent electric. Mitropolitul Iustin vorbea frumos de importanța culturală, arhitectonică a Moldoviței, dar în primul rând de menirea ei în păstrarea credinței strămoșești : „Moldovița, tezaur de mare preț al poporului nostru, a fost un focar viu de cultură bisericească, un amvon care a propovăduit și păstrat neștirbită credința drept măritoare.”De asemenea, arăta lucrările ce s-au efectuat pentru ca Moldovița să-și recapete strălucirea de altădată : „Acoperișul bisericii este în întregime refăcut și în așa fel fragmentat pentru a ieși la iveală silueta cu particularitățile arhitectonice ale turlei; fundațiile și soclul au fost consolidate; drenul din jurul bisericii a fost repus în stare de funcționare; zidurile incintei și turnurile au fost completate, rostuite și acoperite cu învelitoare de șiță; chiliile și clistarnița au fost aproape total reconstituite….

Poate mănăstirea de care Iustin s-a legat cel mai mult a fost Putna, ctitoria lui Ștefan cel Mare, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Clădirea mănăstirii a fost construită între anii 1466-1469, fiind mai mare decât celelalte ctitorii ale lui Ștefan, concepută fiind ca necropolă domnească, având pe lângă pridvor, pronaos, naos și altar și o cameră a mormintelor. Biserica a fost reînnoită și restaurată în mai multe rânduri: pe la jumătatea secolului al XVII-lea de domnitorul Gh. Ștefan, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de către Mitropolitul Iacob Putneanul și la începutul secolului XX. În biserica necropolă, se află mormintele lui Ștefan cel Mare și Sfânt (+2 iulie 1504), al Doamnei Voichiță, al Mariei de Mangop, al lui Bogdan cel Orb, al Mitropolitului Teoctist I, al Mitropolitului Iacob Putneanul. De asemenea, mănăstirea posedă un inventar de lucruri cu valoare istorică. De acest fapt s-a folosit Mitropolitul Iustin. Anul venirii sale ca păstor al Mitropoliei Moldovei coincidea fericit cu împlinirea a 500 de ani de la înscăunarea ca Domnitor al Moldovei a lui Ștefan cel Mare și Sfânt în 1457. Desigur, cu această ocazie se preconizau manifestări importante la Putna, susținute și de statul comunist. Iată ce transmitea Sfântul Sinod la 3 aprilie 1957 Mitropolitului Moldovei: „Ca urmare la adresa nr. 1967/1957 a Sfântului Sinod și a referatului Înalt Prea Sfinției Voastre, înregistrat la nr. 3177/1957 cu privire la comemorarea în cadrul Bisericii Ortodoxe Române a 500 de ani de la urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare, cu frățească dragoste vă facem cunoscut că suntem de acord cu toate propunerile prezentate […]”. Mitropoliei Moldovei îi erau fixate anumite atribuții, în funcție, bineînțeles, de oferta și disponibilitățile arătate de Mitropolitul Iustin: a)participarea Mitropoliei Moldovei cu obiecte vechi de la Mănăstirea Putna și de la Mănăstirea Dragomirna la expozițiile organizate în a doua jumătate a lunii aprilie de către Ministerul Cultelor și Învățământului la Iași și București, prezentând obiecte vechi provenite din aceste mănăstiri; b)Mitropolia Moldovei să organizeze Muzeul Ștefan cel Mare din Mănăstirea Putna; c)Mitropolia Moldovei să tipărească un ghid al Muzeului Ștefan cel Mare, însoțit de un scurt istoric al Mănăstirii Putna; d)la Mănăstirea Putna să se țină o ședință comemorativă cu participarea membrilor Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Iașilor; e)preoții din Arhiepiscopia Iașilor să vorbească credincioșilor despre Ștefan cel Mare, într-una din duminicile lunii aprilie. În acest scop să se trimită îndrumări din partea Centrului Eparhial. Într-adevăr Muzeul Mănăstirii Putna a fost înființat, așa cum a cerut Mitropolitul Iustin și a constituit punctul forte în domeniul muzeografiei, devenind și un exemplu pentru constituirea și formarea celorlalte muzee de la celelalte mănăstiri și biserici. M.M.S. prin glasul Preotului Scarlat Porcescu consemna manifestările de la Putna, poposind asupra muzeului și a exponatelor referențiale epocii medievale românești expuse acolo.

În 1962 se simțea deja nevoia reorganizării muzeului de la Putna, spațiul în care fusese amenajat în 1957 nedovedindu-se cel mai potrivit și optându-se pentru mutarea muzeului în camerele de la etajul clădirii, unde exponatele și în special broderiile, nu mai erau expuse umezelii. Exarhul Irineu Crăciunaș, Ieromonahul Gherasim Cucoșel și responsabilul cu muzeul Ieromonahul Vitalie Iordache au procedat la evacuarea parțială a obiectelor din muzeu și de asemenea, împreună cu reprezentanții statului în persoana d-nei Corina Nicolaescu, șefa secției de artă feudală și a arhitectului A. Pănoiu, delegatul Comitetului de Stat pentru Artă și Cultură, au căzut de acord asupra unui plan de măsuri imediate, dar și a unora de perspectivă, constând în mutarea muzeului în noi camere, altele decât cele de la parter și odată cu aceasta și întocmirea unei noi tematici și a unui plan de expunere adaptat reorganizării muzeului în camerele de la etaj.

Permanența Consiliului Eparhial în ședința sa din 26 septembrie 1962 a dispus așezarea provizorie a obiectelor din muzeu în turnul dinspre Sud – Vest (turnul tezaurului) atât timp cât vor ține lucrările de restaurare a clădirii în care se afla muzeul. Abia în 1964 muzeul a ajuns la o formă fericită de expunere, așa cum vom vedea în continuare.

Muzeul amenajat în cele șapte camere era catalogat ca unul dintre cele mai importante din țară, fiind organizat după toate normele și cerințele de acrivie științifică, în acest scop colaborându-se cu un colectiv de specialiști din cadrul Ministerului Culturii, între care D-na Tatiana Voinescu și D-nii Radu Mircea și P. Carp, muzeul primind, spre a fi completat și piese ceramice (cca. 20) din partea Muzeului Național de Antichități. Aici se puteau vedea racla din lemn de chiparos în care au fost aduse în 1422 Moaștele Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, o cruce bizantină despre care se spune că este făcută din lemnul crucii, Dvera – Înălțarea – datată 1484, Dvera – Adormirea Maicii Domnului cu data 1483, Epitaf „Punerea în mormânt” din anul 1490, Dvera – Buna Vestire, Acoperământul – mormântului lui Ștefan cel Mare cu inscripția „Io Bogdan Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Moldovei a împodobit și acoperit cu acest acoperământ mormântul Tatălui său, Io Ștefan Voievod, cel ce a domnit în Țara Moldovei 47 ani și trei luni, care s-a strămutat spre locașul de veci în anul 7012 (1504) luna iulie, ziua 2, în ziua de marți, în ceasul al patrulea din zi”, Acoperământul Mariei de Mangop, a doua soție a lui Ștefan, a Doamnei Maria Voichiță, etc.. Muzeul a suferit schimbări în anii următori, ajungându-se la o formulă de așezare a exponatelor în anul 1964: camera I – Racla, crucea, etc.; camera II – Epitafe și Evanghelii; camera III – Acoperăminte și straie arhierești; camera IV – Epitrahile, Icoană triptic, Document cu pecete; camera V – Două Evangheliere, Vulturul bicefal, trei cruci, etc.; camera VI – icoane mici, Dveră, etc.; camera VII (sala mare) – fotografii monumente istorice, Harta ctitoriilor lui Ștefan, Bustul lui Ștefan, icoane, texte în legătură cu Ștefan, etc. Între timp se mai organizase o cameră și în turnul „tezaurului” cu broderii, busturile lui Ștefan și Eminescu și alte obiecte de dată mai recentă. Muzeul pune cu această ocazie și materiale pentru vânzare cu chipul lui Ștefan, statuiete cu Ștefan, medalioane în relief. Astfel, avem o privire de ansamblu asupra viziunii Mitropolitului Iustin în problema muzeelor.

Muzeul Putna, înființat în 1957, a fost ca o primă izbândă în vederea păstrării obiectelor bisericești, acolo unde le este locul, în cadrul Bisericii, fiind de un real folos acest lucru, căci aceste expoziții creau un aflux al credincioșilor spre mănăstiri, fără vreo opreliște deschisă din partea statului și devenind de la an la an și o importantă sursă de venit pentru mănăstiri, pentru viețuitorii acestora și întreținerea locașurilor de cult.

Privitor la muzeele din cadrul bisericilor, trebuie menționat că treptat s-a creat o adevărată concurență între diferitele instituții ale statului responsabile de muzee și de obiectele cu valoare istorică, pe de o parte și Biserică pe de altă parte, din cauza disputei asupra custodiei obiectelor bisericești. Fără doar și poate, cele mai valoroase exponate pentru organizarea muzeelor medievale românești proveneau din sfera Bisericii: broderii, icoane, obiecte de cult bisericesc din metale prețioase, etc.. De aceea, a fost necesară urgentarea constituirii muzeelor bisericești pentru a opri statul din campania lui de colectare a acestora pentru propriile muzee istorice, lipsind Biserica de atâtea bunuri și avantaje ce puteau decurge din folosirea acestora în cadrul propriilor complexe muzeale. Astfel, organizarea muzeelor bisericești a fost o problemă capitală, Iustin răspunzând cu solicitudine rezolvării ei, știind să obțină și ajutorul statului comunist, schimbând practic raportul de participare: statul să lucreze în favoarea Bisericii și nu Biserica pentru stat și evident în defavoarea ei. În sprijinul acestor afirmații aducem mărturia arhiereului Pimen Suceveanul, făcută în martie 1992, despre presiunile la care era supusă Biserica pentru a-i fi preluate aceste valori: „… după golirea mănăstirii Putna și a celorlalte mănăstiri de călugări, în 1959 (în urma Decretului 410 din 28 octombrie 1959 n. n.) venind de la Iași cu camionul câteva persoane și spunând că trebuie să încarce toate obiectele de muzeu de la Putna, am spus că nu se poate. Dacă vor cu orice preț trebuie să-mi îngăduie să fac o cerere de demisie, pe care să mi-o aprobe că din mâna mea nu poate să fie luat tezaurul de la Putna. Au stat vreo trei-patru ore și apoi au plecat. Mitropolitul, pe atunci Iustin, mă cunoștea și a avut încredere că nu voi preda muzeul…”.

Din șantierul marilor restaurări ale monumentelor istorice făcea parte și Mănăstirea Sucevița, ctitorită între anii 1582-1596 de Mitropolitul Gh. Movilă și Domnitorul Ieremia Movilă, ca aspect apărând ca o puternică cetate de apărare cu ziduri masive și cu cinci turnuri – unul la intrarea spre Nord și patru la colțuri. Biserica, în afară de pridvorul închis, pronaos, camera mormintelor, naos și altar are și două pridvoare mici susținute de pilaștri. Toate acestea sunt despărțite prin ziduri, iar deasupra camerei mormintelor se găsește tainița unde la vreme de primejdie se păstrau obiectele de valoare. Biserica este împodobită atât în interior cât și în exterior cu picturi în frescă.

Lucrările începuseră aici din anul 1956, iar cele de conservare și protecție din 1954, dar au prins ritm abia în timpul lui Iustin. Restaurarea a cuprins zidul din incintă, acoperișul bisericii, chiliile, turnurile, făcându-se consolidarea hrubelor subterane descoperite. S-a degajat intrarea de anexele gospodărești, cu aspect neplăcut, pentru a pune în valoare monumentul, construindu-se în schimb o gospodărie model. Acum s-a construit și o clădire impunătoare, cu etaj, în partea de răsărit, în continuarea vechiului corp de clădiri. Acoperișul, ca și la Neamț și Sucevița, a fost restaurat punându-se în lumină cele trei baze ale turlei, iar pentru a se proteja pictura exterioară, streașina acoperișului a fost mărită. Partea superioară a zidurilor bisericii a fost consolidată prin turnarea unei centuri de beton armat de jur împrejur și transversal, în patru locuri. Valoarea lucrărilor de protecție și restaurare până la finele anului 1963 s-a ridicat la suma de 4.176.569 lei, șantierul rămânând deschis în continuare, până în anul 1966, când la Sucevița se continuau lucrările la turnuri, la casa Movileștilor, chilii și amenajarea curții, cu fonduri în valoare de 901.840 lei.

Concomitent, s-au efectuat săpături și cercetări arheologice care au dus la găsirea urmelor fostului palat al Movileștilor, fapt oarecum așteptat privind masivitatea zidurilor mănăstirii.

Biserica fostei Mănăstiri Humor, cu turnul și ruinele clădirii anexe, a suferit lucrări de restaurare. La ctitoria lui Teodor Bubuiorg, între anii 1959-1961, a fost reînnoit acoperișul, s-a rostuit zidul de la soclu. Turnul de lângă biserică, construit de Vasile Lupu, a fost restaurat în întregime, valoarea lucrărilor efectuate fiind de 427.292 lei. Au rămas necercetate arheologic ruinele fostelor clădiri din jur. În anii 1970-1971 se lucra la spălarea picturii mănăstirii pentru a se reda frumusețea și prospețimea frescelor . Deoarece clădirea construită de Vasile Lupu, aflată în incinta mănăstirii, s-a ruinat din cauza vremii, mănăstirea a trebuit să cumpere o casă care să se încadreze cu ansamblul bisericii, pentru adăpostirea unor obiecte de cult și a salariaților mănăstirii.

Humorul s-a confruntat cu o situație deosebită, la fel ca și alte mănăstiri, despre care aminteam la început. Biserica mănăstirii, ca monument istoric, a fost transformată în muzeu, nemaifiind permisă slujirea în ea. Într-un memoriu al credincioșilor din parohia Mănăstirii Humor, ni se prezintă situația așa cum a fost ea percepută de comunitate: „În urma hotărârilor și măsurilor luate de Partidul nostru ca o parte din mănăstirile ce datează din timpul domnitorilor noștri […] să devină monumente istorice […] și mănăstirea construită în timpul domniei lui Petru Rareș devine monument istoric, fără ca populația comunei […] să mai poată utiliza acest locaș de rugăciune.”.

Față de această situație se impunea a se reconstrui o altă biserică, și anume în urma hotărârii Mitropoliei ,se va strămuta o biserică din lemn din comuna Pângărați, Piatra – Neamț, devenită disponibilă prin construirea unei biserici noi acolo. O astfel de biserică nu putea servi populației comunei Mănăstirii Humor, fiind necesară una încăpătoare pentru capacitatea a 1000 de persoane, cum arată memoriul. Pentru a amortiza cheltuielile, credincioșii se ofereau să muncească voluntar la transport și reconstrucția bisericii după noul plan, pentru ca noul locaș să răspundă nevoilor satului.

Lucrări importante au avut loc și la Mănăstirea Vatra Moldoviței, cu întreg complexul de clădiri, ce au fost restaurate complet între anii 1954-1959, însumând lucrări de 2.402.350 lei. În 1972 s-a lucrat la refacerea corpului stăreției mănăstirii mistuit de un incendiu în ianuarie 1972. Fondurile au provenit de la D.M.I. și 125.000 lei de la Centrul Eparhial.

Și la ctitoria Mitropolitului Anastasie Crimca. Dragomirna, „cea mai frumoasă și mai înaltă biserică din toată românimea”, zidită între anii 1605-1609, a intrat într-un proiect de restaurare începând cu anul 1961, ajungând până în 1963 în stadiu de finisare. Fațada bisericii, turnul din colțul de Nord – Vest, zidit în timpul domnitorului Miron Barnovski, au fost înnoite și trebuiau să înceapă lucrările la turnul clopotniței aflat la intrare, spre sud, înălțat de același domnitor. Cu timpul, la Dragomirna s-a ridicat și o gospodărie nouă pentru mănăstire, din fonduri proprii și cu dotații de la Mitropolie. Pentru camerele de oaspeți și vizitatori ale mănăstirii, Mitropolitul Iustin intervenea printr-o adresă la Departamentul Cultelor pentru a acorda fonduri. Lucrări de mai mică amploare la biserici, turnuri, drumul de strajă și incintă s-au executat și în 1967, iar în 1972 s-au alocat fonduri pentru rezolvarea alimentării cu apă și pentru terminarea boltelor paraclisului, în vederea picturii, pe care Mitropolitul Iustin, după cum arătă printr-o adresă la Departamentul Cultelor intenționa să o facă neîntârziat. De asemenea, Mitropolitul dorea terminarea paramentului bisericii pe porțiunile construite din piatră aparentă precum și spoirea cu var într-o manieră care ar asambla cu celelalte clădiri ale complexului, dat fiind faptul că înainte de restaurare biserica Mănăstirii Dragomirna a fost văruită în alb și „această culoare a fost totdeauna nota caracteristică a monumentului bisericii.”. Oricum fondurile angrenate au fost consistente, numai în 1970 ele ridicându-se la 1.000.000 lei, în 1972 constatându-se restaurarea completă la biserică, turnul clopotniței și chilii.

În 1976 aveau loc lucrări de amenajări interioare în vederea conservării și păstrării cât mai bune a manuscriselor Mănăstirii Dragomirna, amenajându-se un spațiu special pentru bibliotecă în încăperile corpului de vest (Străreția). Pentru cimitirul Mănăstirii Dragomirna, care începuse să arate neîngrijit, unele din cruci fiind deteriorate, iar altele așezate în neorânduială, Iustin dispunând confecționarea de cruci de stejar, de către mănăstire pentru călugări și cu sprijinul locuitorilor satului pentru laici.

Mănăstirea Voroneț, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, zidită de Ștefan cel Mare în 1488, căreia Mitropolitul Grigorie Roșca, în 1547, i-a adăugat pridvorul (sau exonartaxul) a fost restaurată între anii 1961-1964,punându-i-se în lumină unica și frumoasa ei pictură. S-au consolidat zidurile bisericii la cornișă, s-a restaurat complet acoperișul executat din draniță, în stil moldovenesc și s-au făcut săpături arheologice la mormântul Mitropolitului Grigorie Roșca, situat în pridvorul bisericii și la mormintele din pronaos, pentru stabilirea nivelului pardoselii. În anul 1973 s-a efectuat și un dren în jurul bisericii monument istoric, adânc de 7 m. și la o distanță de 5-10 m. de edificiu.

Consolidarea Voronețului a iscat aceeași problemă ca la Humor, nemaiputându-se sluji pentru credincioși și hotărându-se în primă instanță aducerea unei biserici din lemn, de la Pojorâta, care să fie reconstruită pe terenul mănăstirii, lângă mănăstire și cimitir. Situația va fi remediată însă abia începând cu anul 1964, când se cerea accepțiunea de ridicare a unei noi biserici cu statut de capelă de cimitir, însă considerată de autorități „suficient de încăpătoare și cu totul corespunzătoare parohiei Voroneț, putând cuprinde până la 500 de oameni.”.

La Mănăstirea Slatina, ctitoria voievodului Alexandru Lăpușneanul, lucrările efectuate între anii 1956-1961 au cuprins: corpul chiliilor noi și trapeza, corpul de chilii–Est, turnul de la intrarea principală și turnul de Sud – Vest cu paraclisul Domniței, valoarea lor însumată fiind de 2.048.535 lei. La arhondaric s-a refăcut acoperișul din draniță, iar camerele de la parter și etaj au fost reparate. Raporturile arheologice efectuate între anii 1955-1957 au dus la descoperirea unei vechi fântâni arteziene din vremea lui Lăpușneanu. Din anul 1973 au început noi lucrări la Slatina, asupra Casei Domnești Lăpușneanu, Mitropolitul intervenind ca odată cu restaurările să se păstreze și funcționalitatea ansamblului în folosul mănăstirii. Oferind soluții tehnice, el cerea păstrarea beciurilor de sub Casa Domnească, cu menire lor inițială de depozite, urmând ca spațiul de expunere a obiectelor legate de monument să se asigure în sălile edificiului restaurat. Propunerea Mitropolitului a fost acceptată de către directorul D.M.I.A., V. Drăguț, pentru spațiul muzeistic preferându-se sala mare a edificiului.

Mănăstirea Galata, cu tot complexul de clădiri, a fost restaurată. La ctitoria Domnitorului Petru Șchiopu, șantierul s-a deschis în anul 1958, până la sfârșitul anului 1963 cheltuindu-se 1.262.101 lei. Au fost restaurate turnul de la intrarea principală, care a fost acoperit cu tablă de aramă și zidul de incintă. În 1968 Comisia de avizare a Monumentelor Istorice a făcut o nouă analiză a monumentului aflat în restaurare, hotărându-se păstrarea pridvorului deschis al bisericii, pe baza faptului că în urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că așa a fost în forma inițială. Lucrările la întreg complexul au durat până în anul 1970, ele fiind recepționate la data de 19 februarie 1971. În octombrie 1970 a fost sfințită și biserica mănăstirii, care a suferit lucrări atât în exterior, cât și în interior, făcându-se de asemenea și săpături arheologice, iar în 13 iunie 1971 a fost sfințit de către P.S. Irineu Crăciunaș, paraclisul cu hramul „Sfântul Iacob”din palatul domnesc, acesta fiind necesar săvârșirii slujbelor, mai ales iarna, din pricina frigului din biserica mare.

În ce privește Mănăstirea Cetățuia, ctitoria lui Duca Vodă, în primul rând a trebuit refăcut drumul până la mănăstire, impracticabil pentru mașini, intervenindu-se pentru aceasta la autoritățile locale. Într-o primă fază, între anii 1952-1959, s-au făcut lucrări de restaurare și conservare la biserică, stăreție, chilii, baia turcească, paraclis, turnul clopotniței și zidul de incintă, însumând 128.539 lei. Acestea nefiind îndestulătoare, în ședința din 20 aprilie 1963 a Permanenței Consiliului Eparhial analizându-se situația mănăstirii, s-a constatat că erau necesare următoarele lucrări: reparații la acoperișul turnului de la clopotniță și a zidului înconjurător, terminarea lucrărilor de instalare a conductei pentru aducerea apei în mănăstire, amenajarea a 7 camere pentru primirea de oaspeți cu inventarul corespunzător, întocmindu-se devize în acest sens ce au fost înaintate Departamentului Cultelor pentru aprobare și obținerea de fonduri.

La Golia, ctitoria lui Ioan Golia și Vasile Lupu, între anii 1953-1958 s-au efectuat lucrări la trotuarul din jurul bisericii, zidul înconjurător, turnurile de colț și turnul clopotniței, în valoare de 321.941 lei, o parte din această sumă fiind contribuția Sfatului Popular Iași. În 1959, Mitropolia alcătuia un deviz pentru înlocuirea învelitoarei din tablă, a jghiaburilor și burlanelor clădirilor anexe ce erau degradate și favorizau infiltrarea apei, provocând astfel deteriorări la zidărie și la șarpantă. De asemenea, tencuielile exterioare erau degradate și parțial dislocate. Prin deviz se propunea înlocuirea învelitoarei din tablă, a jghiaburilor și burlanelor, tencuirea în exterior și spoieli exterioare și reparații de întreținere la camere în interior, precum și demolarea unei camere adăugită ulterior monumentului istoric, care-i strica aspectul arhitectural.

Biserica Mănăstirii Trei Ierarhi și Sala Gotică din incinta ei s-au bucurat de o mare atenție din partea Mitropolitului Iustin, acest ansamblu fiind prioritar în vederea refacerii. Lucrările au debutat cu Sala Gotică care era în stare de ruină. Considerată o adevărată „pată de rușine”, dat fiind faptul că se încerca refacerea ei încă din 1916, când reconstrucția ei a fost abandonată, Sala Gotică va fi refăcută până în 1963, folosindu-se fonduri de 2.500.000 lei. Deoarece existau infiltrații de apă care dăunau monumentului s-a făcut și o canalizare dren la o adâncime de circa 10 m.

După terminarea lucrărilor, în urma unei discuții pe care a avut-o Mitropolitul Iustin cu rectorul Universității „Al. I. Cuza” s-a hotărât cedarea Sălii Gotice Universității spre a servi la organizarea unui muzeu al învățământului superior, Universitatea urmând să o amenajeze conform întrebuințării.

O lucrare de mare anvergură a fost biserica catedrală din Rădăuți, șantierul fiind închis la data de 23 decembrie 1960, toate lucrările prevăzute executându-se în condițiile cele mai bune. Terminarea lucrărilor la acest sfânt locaș de închinare era așteptată de 35 de ani de credincioșii din Rădăuți, străvechea biserică voievodală dovedindu-se de mult cu totul neîncăpătoare. În anii începutului păstoririi lui Iustin s-au terminat finisările și s-a pictat în frescă întreaga biserică de către un colectiv de pictori condus de Iosif Keber, din care mai făceau parte Taghan Ion, Teodorescu Gh. – Romanați, Adrian Keber și Ștefan Hermeneanu. În 1959 s-au efectuat în întregime lucrările din ipsos și s-a pictat întreg registrul superior al bisericii, cheltuielile ridicându-se la suma de 242.200 lei. Mersul lucrărilor a fost urmărit cu atentă grijă de Iustin, care a acordat importante dotații pentru finalizarea lucrărilor, iar de la fața locului au fost îndrumate de Protopopul Ioan Breabăn și mai apoi de Preotul Oreste Gherasim, după cum scria pictorul Teodorescu, în decembrie 1960, Mitropolitului Iustin: „Nu voi putea uita grija de fiece zi și sacrificiul vieții P.C. Protoereu Breabăn și nici interesul și munca neprecupețită dusă până la totală jertfire și neglijare a sănătății destul de șubrede ale cucernicului Preot Oreste Gherasim care a stat pe șantier tot timpul pentru săvârșirea unei opere care va face cinste Bucovinei și întregii Moldove […] fără marele ajutor material și fără grija și interesul ce Înalt Prea Sfinția Voastră ați depus nu vom fi putut termina Catedrala niciodată”.

Lucrările din decursul anului 1960 s-au ridicat la suma de 17.540.991 lei, constând în terminarea lucrărilor la frescă, ornamentarea balustradelor, pardosirea pe jos și la balcoane în mozaic ales cu motive inspirate din arta covoarelor naționale, reînnoirea prin spălare și vopsire a catapetesmei, confecționarea din lemn de stejar a ușilor, cele de la intrarea principală fiind sculptate cu motive florale, perfectarea instalației electrice, cumpărarea și confecționarea, din contribuția credincioșilor și a preoților, a două policandre din bronz și alamă, reînnoirea scaunului arhieresc și a unor strane, repararea acoperișului, unde tabla era desprinsă sau perforată de gloanțe din timpul războiului, etc. Biserica fiind gata de târnosire, Mitropolia era rugată să recepționeze lucrările, iar Înalt Prea Sfințitul să o sfințească, acest moment solemn fiind așteptat de aproape patru decenii, după cum mărturisea Părintele Oreste Gherasim. În anul 1972, catedrala din Rădăuți a fost racordată la sistemul de încălzire termică, la inițiativa Consiliului Popular, ce a susținut proiectul cu 618.000 lei, dar și cu ajutorul financiar al Centrului Eparhial Iași.

Între 1961-1962 s-au efectuat lucrări la Mănăstirea Agapia, pictată între 1858-1861 de Nicolae Grigorescu, reparându-se acoperișul bisericii și chiliile. În 1961 s-au împlinit 100 de ani de la terminarea picturii și cu această ocazie s-au făcut demersuri pentru instalarea luminii electrice în biserica cu hramul „Sfinții Voievozi”. Și în cursul anilor următori au mai avut loc reparații de mică amploare pentru întreținerea bisericii și a chiliilor. În anul 1969 paraclisul cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” a fost pictat în frescă, slujba de sfințire având loc pe data de 9 mai. Lucrări de amploare s-au efectuat și în cursul anului 1975, în valoare de 2.550.000 lei, constând în încălzire centrală și instalații sanitare și de ventilație în întreg complexul.

Complexul Agapia Veche a suferit stricăciuni din cauza alunecărilor de teren produse în urma ploilor torențiale din anul 1970. Într-o primă fază s-au executat lucrări pentru drenarea apelor ce stagnau pe toată suprafața bazinului Agapiei Vechi, pentru ca mai apoi, să se facă lucrări la fundația bisericii și reparații la acoperișul clopotniței, schimbându-se sita care era stricată și prin care ploua.

Lucrările la Mănăstirea Secu au început a fi proiectate încă din 1954, dar se vor desfășura într-o primă etapă între anii 1958-1959, când s-au făcut lucrări de conservare și reparații în valoare de circa 150.000 lei la acoperișul bisericii și al chiliilor, iar în 1964 s-a lucrat la amenajarea sălilor pentru muzeu. Lucrările cele mai importante s-au făcut după anul 1970, biserica Mănăstirii Secu, cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, fiind resfințită la 12 noiembrie 1972. Restaurarea s-a făcut de către D.M.I., Mitropolia Moldovei și Sucevei având și ea un cuvânt de spus în ce privește modul lucrărilor, pentru a se păstra cât mai fidel forma originară. La 5 mai 1972 a avut loc o astfel de ședință la D.M.I.A. la București, la care a participat întregul colectiv ce se ocupa de restaurarea ansamblului Mănăstirii Secu, arhitectul referent fiind Cristian Moisescu, la ea participând și Prof. V. Drăguț, directorul D.M.I.A. Acum s-au luat hotărârile în ce privește felul în care va arăta lucrarea finală, printre ele: a)Marcarea adaosului la edificiul vechi să se facă prin reliefarea coloanelor, atât pe latura de nord, cât și pe cea de sud, urmând ca, în golurile dintre aceste coloane să se fixeze rame metalice în care să fie montat cristal. Mitropolia nu a fost de acord, pentru că în vederea restaurării picturii în interior, apare cu totul necesară suprafața continuă; b)Proscomidiarul va fi restaurat, Mitropolia propunând, din necesități de funcționalitate, o ușă la proscomidiar, Consiliul Tehnico – Științific avizând construcția unei uși pe latura de Vest a proscomidiarului; c)S-a avizat de asemenea, marcarea la nivelul pardoselii, a zidului care despărțea altădată naosul de pronaos și a coloanelor vechiului pridvor; d)S-a avizat pardosirea vechiului pridvor cu cărămizi la fel cu cele descoperite, dacă se dovedește că acestea provin din vechea pardoseală; e)S-a avizat consolidarea catapetesmei și refacerea picturii în zonele unde s-au făcut cercetări; f)S-a avizat decuparea picturii în frescă din jurul pisaniei și păstrarea ei în muzeul mănăstirii; g)S-a hotărât adaptarea sistemului stranelor existente, prin reducerea dimensiunilor lor spre a nu cauza prejudicii picturii.

Cât privește lucrările deja efectuate la corpul chiliilor și la arhondaric, acestea ajunseseră deja la suma de 3.000.000 lei, rămânând de a mai executa stâlpii cerdacului și acoperișul, pentru acesta preferându-se un material ignifug, azbociment sau chiar tablă zincată. Mitropolia s-a arătat nemulțumită de lucrările executate la arhondaric, arătând că s-au folosit prea multe elemente noi și cerând ca măcar pentru cerdac să se păstreze forma veche.

Mitropolitul Iustin a fost în vizită la șantierul Mănăstirii Secu la 19 mai 1972 și în scopul urgentării lucrărilor de restaurare, dar și pentru a se da ansamblului înfățișarea impunătoare de odinioară, exprimându-și în acest sens părerile sale către Directorul V. Drăguț. Referitor la clădirea bisericii, Mitropolitul cerea: construirea ușii pe latura de vest la proscomidiar; pardoseala absidei răsăritene să fie ridicată, față de pardoseala bisericii, cu aproximativ 15 centimetri. Prin această înălțare catapeteasma bisericii ar rămâne în poziția pe care o avea; din motive de ordin funcțional – liturgic, apare necesară, în fața catapetesmei, o solee cu lățimea de aproximativ 1 metru și cu o grosime de aproximativ 15 centimetri (la nivelul pardoselii altarului); trecerea de la vechea biserică la adaosul ulterior să se facă prin marcarea coloanei dinspre Nord a pridvorului inițial, descoperit cu prilejul cercetărilor, printr-o zidărie retrasă din exterior spre interior, prin completarea zidăriei cum a fost înainte de restaurare, fără a se construi noi coloane, precum și refacerea ferestrei la forma și dimensiunile inițiale. Prin acestea se realiza, în interior, un perete cu suprafață continuă pe care se putea executa pictura. Mitropolitul nu era de acord nici ca pisania și pictura în frescă să fie dezafectate, ci să rămână unde se află, insistând ca pe peretele de nord al pridvorului să nu se aducă „nici un fel de știrbire”.

Cât despre clădirile incintei, plecând de la faptul că Mănăstirea Secu a fost de mai multe ori, în trecut, mistuită de incendii, Mitropolitul considera că învelitoarea de șiță, cu care se acoperise deja o parte din incintă, era nepotrivită, cerând un material ignifug, mai precis tablă zincată, fixată ca la casele domnești de la Galata și Cetățuia și vopsită în verde închis, arătând astfel ca o învelitoare de aramă. Mitropolitul mai solicita o încăpere corespunzătoare pentru muzeu, între stăreție și încăperea „Varlaam”.

Tot în 1972 Mănăstirea Secu și Mănăstirea Sihăstria au fost racordate la rețeaua de înaltă tensiune, în cazul Mănăstirii Sihăstria, după cum arătă Mitropolitul Iustin Ministrului Energiei Electrice, Centrul Eparhial și mănăstirea nu puteau susține un astfel de efort financiar evaluat la 409.600 lei, urmând ca Mitropolia să suporte cheltuielile de proiectare și executare a rețelei de joasă tensiune din mănăstire și iluminatul din incinta mănăstirii.Din aceste considerente Mitropolitul solicita sprijinul Ministerului în executarea acestei lucrări. În afară de aceasta, la Mănăstirea Sihăstria s-au mai executat lucrări pentru aducerea de apă curentă prin captarea unor izvoare în puțuri, folosindu-se diferența de nivel, prin cădere, pentru alimentarea mănăstirii, iar după 1970 s-a executat lucrarea de acoperire a aghiazmatarului și la biserica veche s-au făcut modificări în ce privește absida altarului. În 1973, zidul de incintă al mănăstirii, construit din bolovani de râu odată cu biserica mare în 1824, a fost restaurat.

La schitul Sihla, ce aparține de Mănăstirea Sihăstria, în 1972 a început consolidarea bisericii pentru a se putea trece la pictarea ei. De asemenea, trebuiau efectuate lucrări la acoperișul clopotniței.

La mănăstirea Râșca în 1969 se executau reparații pentru restaurare la clopotniță și trapeză, susținute de D. M. I. în valoare de 130.000 mii de lei, începute încă din august 1968 și având dată de finalizare anul 1970. În anul 1972 s-au executat lucrări temeinice pentru întărirea zidului de incintă, care a fost dărâmat pe porțiunile serios avariate și refăcut prin turnarea unei plăci de beton la fundație.

Pentru biserica schitului Durău, pictată de Nicolae Tonitza și de unii din ucenicii săi, Mitropolitul Iustin își propunea încă din 1968 să o aducă la frumusețea ei inițială. A fost refăcută și stăreția schitului Durău, în 1972 terminându-se lucrările, pentru care s-au acordat în acel an 100.000 lei din fondurile Eparhiei. În 1973, schitul Durău a fost vizitat de Președintele Departamentului Cultelor, D. Dogaru, care l-a îndemnat pe starețul Loghin Pop să întocmească cereri pentru dotații în folosul rezolvării problemelor schitului. În 1975, Mitropolitul Iustin a luat decizia de a muta vechea clopotniță din lemn, din incinta schitului, la biserica cimitirului Durău, la circa 200 m. est de schit. Lucrări s-au efectuat până în anul 1977, restaurarea turnului clopotniței a fost încheiată, clopotnița din lemn a fost strămutată pe direcția Vest (la Sud de Casa Veniamin), cimitirul a fost dezafectat, aici nemaifiind făcute înhumări din anul 1976 și se prognoza strămutarea lui, iar din cauza hotelului și a restaurantelor construite, bisericuța cimitirului a fost dărâmată. De asemenea, se punea problema construirii unei noi case oficiale și racordarea incintei la încălzire, apă, canal, iar pentru biserica monument se dorea refacerea șarpantei. Toate acestea din urmă au rămas în grija urmașului Mitropolitului Iustin în scaunul Moldovei, Teoctist.

La Mănăstirea Probota, restaurările au început în 1974, fiind în proiect lucrări la cetatea mănăstirească Probota și Casa Domnească, precum și la Biserica „Sfântul Nicolae”, acestea fiind necesare întrucât zidul de incintă cu turnurile (turn intrare și două turnuri pe latura Est), construcțiile din piatră și învelitoarea de șiță erau în stare avansată de degradare, iar în ce privește Casa Domnească, acesteia i se mai făcuseră reparații. Biserica, ctitoria lui Petru Rareș, de la 1530, prezenta fisuri și unele dislocări. Se propunea consolidarea zidului de incintă, restaurarea Casei Domnești și destinarea ei pentru funcția de muzeu, iar la biserică, consolidări la zid, revizuirea pardoselilor și a tâmplăriei, restaurarea picturilor murale și un sistem de iluminat adecvat.

În prima fază de restaurare au intrat „Casa Domnească” și „Turnul Clopotniței”, majoritatea obiectelor de muzeu fiind înmagazinate în turnul de la intrare, fără posibilitatea de a fi văzute de vizitatori. După refacerea clădirii Casei Domnești, aici va fi înființat muzeul, turnul putand intra și el în lucrări. Muzeul va fi amenajat în 5 încăperi, două la parter și trei la etaj, în Casa Domnească și Turnul Clopotniței.

În 1974 au fost întocmite planurile pentru demararea restaurării ansamblului Bisericii Frumoasa, Iași. Prin ele se propunea: revizuirea acoperișului din tablă zincată, repararea generală a turnurilor degradate la fațade, refacerea picturilor din piatră cioplită, restaurarea turnului clopotniței.

La Putna, restaurările propriu-zise, au început mai târziu, în anul 1969, fiind preluate de D.M.I., după ce în prealabil, se strânseseră unele materiale necesare. Mitropolitul ar fi dorit demararea lucrărilor mai devreme, în 1966, când se împlineau 600 de ani de existență a ctitoriei lui Ștefan cel Mare, făcându-se demersuri în acest sens, măcar pentru efectuarea lucrărilor de urgență: repararea acoperișului de la clopotniță, procurarea de mobilier pentru camerele oficiale și amenajarea lor, rezolvarea în totalitate a problemei apei curente, mănăstirea efectuând astfel de lucrări în regie proprie și în 1962.

Șantierul de la Putna s-a deschis în noiembrie 1968, când s-au început cercetările – sondaje la biserică, în interior și exterior, la turnul tezaurului și s-a demolat jumătate din clădirea cu etaj din partea de Sud, până la parter. În februarie 1969 s-au început săpăturile arheologice în biserică, de către arheologul N. Pușcașu, care au ținut până la sfârșitul anului. Pentru 1970 s-a prevăzut un fond de circa 1 milion lei pentru executarea următoarelor lucrări: continuarea săpăturilor în biserică, executarea la biserică a centurilor de fier beton pentru rezistență, îndepărtarea tencuielilor exterioare de pe biserică și de pe turnul tezaurului, lucrări la acoperișurile bisericii și la turn, ultimele fiind terminate în 1971. De asemenea, comisia însărcinată cu lucrările Mănăstirii Putna, formată din: Prof. I. Nestor, Prof. Gh. Cantacuzino, Mircea Matei, Lucian Roșu și Radu Popa din partea Institutului, St. Balș, H. Teodoru, Ioana Grigorescu, N. Diaconu și N. Pușcașu din partea D.M.I., Grigore Ionescu de la Facultatea de Arhitectură, Șt. Olteanu de la Institutul de Istorie, I. Mititelu din partea Departamentului Cultelor, precum și din partea mănăstirii, starețul Gherasim Cucoșel și Ieromonahul Pimen Zainea, responsabilul muzeului, a ajuns la unele concluzii privind lucrările la ansamblul Putna, din care menționăm: că temeliile vechi descoperite în biserică cu ocazia săpăturilor arheologice, aparțin bisericii lui Ștefan cel Mare, pe acestea fiind reconstruită biserica de Vasile Lupu și apoi de Istrate Dabija la 1662 ; să nu fie marcat pretinsul mormânt al lui Ștefan cel Mare, găsit cu ocazia săpăturilor arheologice, pentru a nu crea confuzie între credincioși – cerința Mitropoliei ; majoritatea clădirilor ansamblului să nu fie demolate, fiind necesare mănăstirii, la fel, o cerință explicită a Mitropoliei. Aceste doleanțe ale Mitropoliei au fost respectate, dat fiind faptul că și Mitropolitul Iustin a intervenit în forță în legătură cu „problema restaurării Mănăstirii Putna”, cerând imperativ să se țină seama și de necesitățile mănăstirii, precum și renunțarea la dărâmarea totală a clădirii din partea de Vest, în care se afla paraclisul Mănăstirii Putna. Pentru buna desfășurare a lucrărilor în linia dorită de Mitropolia Moldovei, Iustin a vizitat Putna la 3 februarie 1969 ,10 august 1969 și 23 noiembrie 1969 și împreună cu D. Dogaru în luna octombrie 1969, iar în 1971, a participat la hramul Mănăstirii Putna din 15 august, „Adormirea Maicii Domnului”, ocazie cu care a vorbit și despre Domnitorul Ștefan cel Mare, numit de popor și „Sfânt”. Biserica Mănăstirii Putna a fost terminată de restaurat în octombrie 1972.

La Putna lucrările au continuat, așa cum se preconizase, până în 1975, între timp fiind strămutată și gospodăria anexă a mănăstirii, în partea de nord – est, la circa 150 de m. depărtare de incinta mănăstirii, lucrare evaluată la 218.000 lei și suportată din fonduri proprii și cu ajutorul Centrului Eparhial.

Lucrările la paraclis și la clădirea în care va fi amenajat muzeul au fost recepționate pe 10 septembrie 1975, la clădirea muzeului trăgându-se și încălzire centrală, iar cele de la turnul porții fiind recepționate la 16 decembrie 1974. Valoarea totală a lucrărilor la corpul pentru muzeu au ajuns la 300.000 lei, din care 150.000 lei au fost dotație din partea Centrului Eparhial Iași pentru amenajarea muzeului și 60.000 lei pentru încălzire.

La mănăstirea Râșca, în 1969 se executau reparații pentru restaurarea la clopotniță si la trapeză, suținute de D.M.I, în valoare de 130.000 lei și începute încă din august 1958 având ca dată de finalizare anul 1970. În anul 1972 s-au executat lucrări temeinice pentru întărirea zidului de incintă, care a fost dărmat pe porțiunile serios avariate și refăcut, turnându-se la fundație și o placă de beton. În septembrie 1972 corpul de clădire „stăreția” a suferit serioase avarii, în urma unui incendiu și a devenit impropriu pentru folosirea lui, așa că neexistând alte posibilități de locuire, s-a trecut de urgență la refacerea lui. Valoarea lucrării s-a ridicat la suma de 105.000 lei, fiind acoperită în cea mai mare parte de către Centrul Eparhial Iași. În anii următori la Râșca a fost construit și un nou paraclis, catapeteasma fiind donată de Pr. Vartolomeu Dolhan, care a plătit sculptura, iar pictura icoanelor a săvârșit-o singur.

Lucrările la Mănăstirea Văratec au început cu spălarea picturii și restaurarea ei, la biserica „Adormirea Maicii Domnului” de către pictorul H. Avachian,iar la biserica „Schimbarea la Față”, pictarea în frescă începând abia în 1965. În 1973 s-a terminat construirea casei oficiale pentru primirea oaspeților, pentru amenajare ei primindu-se donații de la Departamentul Cultelor. La biserica monument în 1974 s-au făcut lucrări pentru refacerea tencuielilor exterioare la turlele bisericii și la fațada ei. De asemenea a fost refăcută împrejmuirea de zidărie de piatră și săvârșite lucrări la acoperișul turnului de la intrare.

Situația bisericii schitului Tărâța s-a agravat odată cu bogatele precipitații din anul 1970,când a pătruns apa sub fundație. Pentru a stabiliza construcția s-au efectuat subzidiri la fundație; în 1972 începându-se restaurarea propriu-zisă cu acoperișul bisericii,susținută fiiind din fondul Mitropoliei și al credincioșilor. Din lipsă de fonduri pentru continuarea lucrărilor s-a apelat și la Consiliul Popular Iași, fără ca să se obțină ajutorul scontat. Abia în 1976 s-au reluat lucrările la biserica schitului ce necesita urgențe intervenții pentru consolidare dat fiind fisurile apărute în pereții edificiului, degradarea tencuielilor, căzută pe porțiuni mari, putrezirea completă a dușumelei. Era necesară subzidirea absidei, desfacerea și refacerea totală a tencuielilor exterioare, repararea tencuielilor interioare, înlocuirea tâmplăriei total degradată, vopsirea învelitorii de tablă,care fusese refăcută în 1973.

Lucrări s-au efectuat și la biserica fostului schit Cozancea, la mănăstirea Gorovei și la Horaița, unde au început relativ târziu, odată cu anul 1973, după cum informa Mitropolitul Departamentul Cultelor, acestea fiind terminate până în 1976, când se efectuau cele de captare și înmagazinare a apei.

Și bisericile de enorie, cu statut de monument istoric, au avut parte de vaste lucrări de restaurare. Dintre aceste enumerăm: „Sf. Nicolae”- Rădăuți, „Sf. Nicolae”- Suceava, „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”- Suceava, „Sf. Onufrie”- Siret, „Pogorârea Sf. Duh”- Palatul Cnejilor, „Sf. Gheorghe”- Hârlău, „Sf. Dumitru”- Hârlău, „Sf. Gheorghe”- Botoșani, capela Calimachi, Arbore, Războieni, „Sf. Ioan Botezătorul”- Suceava, „Sf. Teodori”- Iași, Vulpe – Iași, Albă – Iași, Cucuteni, Frumoasa, Nicoriță, Sava.

Pentru inventarul de valoare al tuturor bisericilor și monumentelor istorice s-au dat indicații în sensul păstrării în cât mai bune condiții. După cum scria Mitropolitul într-o circulară adresată mănăstirilor: „ Nu se vor înstrăina sau acorda sub formă de împrumut fără aprobarea administrației arhiepiscopale, cărți și manuscrise din biblioteci, precum și documente din arhiva mănăstirii; nu se vor înstrăina sau împrumuta pe timp limitat obiecte de valoare artistică-istorică și de valoare istorică-documentară – peceți, sigilii, stampe, paftale, cingători, monede, medalii, piese de arheologie, ferecături, icoane, cruci, vase, veșminte, epitafe, miniaturi, mobilă, statui, rame, lustre, clopote, valori etc. din colecția acelei mănăstiri fără întrebarea administrației arhiepiscopale.

Odată cu aceste dispoziții vă amintim că aveți îndatorirea de a păstra cu luare aminte moștenirea culturală bisericească a trecutului spre a fi cunoscută în viitor”.

Aceste dispoziții au fost date și preoților parohi, bisericile de enorie alcătuind inventare detaliate ale bunurilor de valoare, pe care le posedau. Neavând însă muzee în cadrul cărora să le prezinte, ele au pierdut o parte din aceste valori în favoarea statului, și în special obiectele de metale prețioase care au ajuns în custodia Băncii Naționale.

Dacă în restaurarea monumentelor istorice, rolul hotărâtor din punct de vedere financiar l-a avut statul, în înființarea muzeelor bisericești, inițiativa a aparținut Mitropoliei. Prin grija lui Iustin, Muzeul de la Putna, pe care l-am prezentat ca fiind una din primele activități întreprinse de Mitropolit, când a venit pe scaunul Moldovei în 1957, a fost vârful de lance al activității muzeografice din Mitropolie. Preconizând rolul însemnat pe care muzeele îl vor avea în viața Bisericii, organizarea acestora a devenit o prioritate, urgentată și de presiunea statului de a aduna obiecte bisericești în colecțiile sale, creând astfel un grav prejudiciu Bisericii.

Simultan cu lucrările de restaurare sau imediat după aceea și alte mănăstiri cu colecții importante și-au organizat sau reorganizat muzeele, după cum înștiința Mitropolitul pe Secretarul General al Departamentului Cultelor despre cele de la Dragomirna și Sucevița. Cel de la Dragomirna a fost numit Muzeul "Anastasie Crimca", iar un altul a fost organizat la Mănăstirea Bistrița cu numele de "Alexandru cel Bun"; în ele după cum scria vicarul Constantin Nonea, "se vor expune atât obiecte vechi cât și altele mai noi, fiind în acest fel o oglindă a culturii poporului nostru de-a lungul veacurilor". La Mănăstirea Bistrița, imobilul preferat pentru amenajarea muzeului de istorie și artă religioasă a fost corpul de locuință alăturat paraclisului din turnul clopotniței. Pentru a avea un aspect corespunzător, spațiul a fost reamenajat, în muzeu fiind coborât din ordinul lui Iustin și clopotul lui Ștefan cel Mare, din clopotniță, care, deși dogit, reprezenta o piesă de mare valoare. Alături de acesta, în expoziția muzeului au fost prezentate pentru început, în 1961, un număr de 66 de obiecte. Așa cum arăta Mitropolitul Iustin, muzeele și organizarea lor era apanajul exclusiv al Mitropoliei, pe care aceasta și-l asuma ca atare: "La eforturile statului de a pune în lumină moștenirea culturală a poporului nostru s-au adăugat și cele ale Centrului Eparhial Iași. Cu mijloacele noastre materiale și sub îndrumarea noastră au fost reorganizate muzeele de la mănăstirile: Putna, Dragomirna și Cetățuia; muzeele de la mănăstirile Agapia, Văratec și de la Biserica "Sfinții Trei Ierarhi" (Sala Gotică) sunt în curs de reorganizare; […] muzeele de la mănăstirile: Neamț, Sucevița, Bistrița și Vatra Moldoviței vor fi reorganizate într-un viitor apropiat." . Muzeul Mănăstirii Cetățuia era organizat încă din 1960 și așezat în Sala Gotică, situată în Sud – Estul ansamblului. Aici au fost expuse, pe panouri și în vitrine, obiecte legate de trecutul bisericii, precum și icoane de mare valoare artistică. Se păstrează în muzeu și un orar diaconesc dăruit de ctitorul mănăstirii, Duca – Vodă, în 1969, o evanghelie grecească cu legătură și ferecătură de argint dată de Constantin – Racoviță – Voievod din 1750, precum și manuscrise de la începutul secolului al XIX-lea – "Învățături creștinești după Nichifor Tutochi" și "Învățături creștinești pe lunile martie, aprilie și mai", potire din secolul al XVII-lea, etc..

Obiectele din colecțiile de la muzeele bisericești au fost solicitate, în mai multe rânduri și cu diverse ocazii, pentru a fi prezentate în unele expoziții din țară și din străinătate. Asupra acestui fapt comun, de altfel și bine de semnalat, nu ne-am fi oprit mai pe larg, dacă nu ar fi ilustrat ceva extrem de important și anume, grija mare a Mitropolitului pentru zestrea acestor muzee, pasibilă oricând de a fi însușită de statul comunist, cum se întâmplase în ultimul timp cu alte atâtea bunuri aparținând Bisericii. Obiectele muzeului de la Putna au participat la diferite astfel de expoziții. Spre exemplu, în 1964, unele obiecte au fost solicitate pentru expoziția de la Atena cu tema "Artă bizantină – artă contemporană", deschisă la 1 aprilie. Comitetul de stat pentru cultură și artă a cerut să fie puse la dispoziție , spre a fi trimise la Atena un număr de 7 obiecte din colecția de la Mănăstirea Putna: a)Un Epitaf (secolul al XIV-lea); b)Vălul de mormânt al Mariei de Mangop (secolul al XV-lea); c)Un Epitaf brodat (secolul al XV-lea); d)Dvera cu "Buna – Vestire" (secolul al XV-lea); e)Bederința (secolul al XV-lea); f)Tetraevanghelul de la Humor (secolul al XV-lea); g)Tetraevanghelul de la Putna. Mitropolitul arătând însemnătatea extraordinară a Tetraevanghelului de la Humor, care are pe o filă a sa portretul lui Ștefan cel Mare, a vălului Mariei de Mangop și a Epitafului din secolul al XIV-lea, singurul din această perioadă prezent în țară la noi, nu a fost de acord cu împrumutarea lor, iar pentru celelalte a cerut garanții ferme că vor fi returnate proprietarului în drept, Mănăstirii Putna.

Același fapt s-a petrecut și cu ocazia expoziției de artă medievală românească de la Edinburg, din 22 august 1965, unde se preconiza să participe un număr de 70 de opere de valoare națională. Din Eparhia Iașilor erau propuse un număr de 17 obiecte, Mitropolitul neaprobând decât 8 dintre ele.

Temerile Mitropolitului Iustin, izvorâte dintr-o cunoaștere a regimului, în legătură cu confiscarea de către stat a unora din obiectele de valoare documentar – istorică, au fost întemeiate; prin Decretul 724/1969, o parte din obiectele Mănăstirii Putna, spre exemplu, de care ne-am ocupat îndeaproape, au fost predate Muzeului de Istorie a R.S. România.

În anul 1965, Mitropolitul înștiința Departamentul Cultelor, în persoana Secretarului General, că în cuprinsul Arhiepiscopiei Iașilor existau colecții de obiecte bisericești cu valoare istorică și artistică, vizitabile, la următoarele biserici și mănăstiri: Biserica "Sfântul Gheorghe" (Catedrala Veche) Iași; Biserica "Sfinții Trei Ierarhi" (Sala Gotică); Mănăstirea Cetățuia (Sala Gotică); Mănăstirile Neamț, Agapia, Secu, Văratec, Bistrița, Dragomirna, Putna, Sucevița, Moldovița.

Bisericile din lemn au constituit o problemă și o preocupare aparte, dată fiind valoarea lor extraordinară, dar și expunerea ridicată la deteriorare, coroborată cu procesul de înlocuire cu unele noi, ceea ce ducea la neglijarea lor.

În Moldova, conform listei cu propuneri înaintate D.M.I., existau 147 de biserici din lemn, cele mai multe în Neamț – 31 și Suceava – 23. În 1963, D.M.I. aprobase deja o listă cu bisericile din lemn – monumente istorice, în care Arhiepiscopia Iașului avea un număr de 84 de biserici, din care doar 47 erau folosite în cult, iar celelalte, fie se aflau în apropierea unor biserici mai noi, fie erau într-o stare accentuată de degradare și necesitau reparații urgente.

Pe lângă frumusețea acestor locașuri și valoarea lor istorică inestimabilă, în cazul lor nu trebuia neglijat faptul că, prezența lor ca locașuri de slujire era încă extrem de importantă. Se propunea înlocuirea lor cu biserici noi, mai rezistente și spațioase, dar acest lucru nu se putea face decât treptat și în plus, multe dintre aceste biserici au fost mutate în diferite locații unde era nevoie de biserici. Respectându-se arhitectura lor originală, la aceste biserici s-au făcut cu grijă lucrări de restaurare, înlocuindu-se multe din componentele putrezite, din lemn, lungindu-le astfel viața.

Dintre bisericile de lemn monumente istorice enumerăm: „Sfinții Arhangheli Mihaiil și Gavriil” – Păușești, Iași; „Sfântul Gheorghe” – Vorovești, Uricani – folosită, avea nevoie de mici reparații; „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” – Trestiana, Pocreaca – folosită ca biserică de enorie; „Sfânta Treime” – Băiceni, Pașcani – reparată în 1950 și folosită ca biserică de enorie; „Nașterea Maicii Domnului” – Stolniceni-Prăjescu – folosită ca biserică de enorie; „Sfântul Ierarh Nicolae” – Prisecani, Hârlău – reparată în 1956, necesitând încă reparații; „Adormirea Maicii Domnului” – Crișan, Dorohoi – folosită, cea mai apropiată biserică fiind la 8 km. și necesitând reparații mari, fiind în stare avansată de degradare; „Cuvioasa Parascheva” – Corjăuți, Povârla – folosită, fiind în stare bună și la 5 km. de cea mai apropiată biserică; „Intrarea în biserică” – Strahova, Dorohoi – reparată în 1959 și folosită de asemeni; „Sfinții Voievozi” – Cotârgaci, Botoșani – folosită și necesitând reparații; „Cuvioasa Parascheva” – Mitocaș, Suceava – folosită, reparată în anul 1948; „Înălțarea Domnului” – Dărmănești, Rădăuți – aflată în stare bună și folosită, fiind reparată în 1950; „Sfinții Cosma și Damian” – Dănilă, Rădăuți – reparată în 1932 și folosită pentru oficierea cultului; „Sfântul Gheorghe” – Oprișani, Fălticeni – în stare bună dar necesitând câteva reparații; „Sfântul Nicolae” – Pipirig – reparată parțial în 1962; „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” – Vânători, Târgu Neamț – în stare bună, fiind reparată; „Buna Vestire” – Piatra Neamț – folosită și necesitând reparații; „Duminica Tuturor Sfinților” – Schitul Tarcău, Piatra Neamț – stare bună, fiind reparată în 1957, necesitând alte reparații la temelie și pereții exteriori.

Bisericile care erau încă folosite în cult erau întreținute mai bine, pe când cele în care nu se slujea erau supuse mai repede degradării, unele fiind în curs de demolare, ca „Sfântul Nicolae” din Grănești, Rădăuți, unde, la circa 1 km. se găsea și biserica parohială mai nouă.

Reparațiile la bisericile din lemn întârziau și datorită multiplelor avize ce trebuiau primite de la Departamentul Cultelor, dat fiind statutul acestora de monumente istorice. Pentru urgentarea salvării lor, Departamentul Cultelor deschide Dosarul nr. 18.196/1963 privind bisericile din lemn, cerând o situație a acestora. Mitropolia Moldovei și Sucevei, prin adresa nr. 15.525 către protopopiate, solicita numărul și starea acestor biserici. Biserica era într-adevăr interesată de salvarea lor, dar și de înlocuirea lor cu biserici noi care să corespundă necesităților comunității.

Unele din aceste locașuri au fost restaurate și puse în adevărata lor valoare, între ele: Brăești – Botoșani, Brusteni – Suceava, Vorniceni – Botoșani, etc.

Mitropolitul Iustin s-a asigurat însă că toate bisericile, monumente istorice sau nu, vor fi reparate și restaurate, în acest scop, susținând din fondurile și veniturile Eparhiei, atât cât s-a putut, aceste lucrări. Credincioșii au contribuit în cea mai mare măsură la refacerea și construirea de biserici, dar pilda și exemplul Mitropolitului de a ajuta atât cât îi permiteau sursele financiare avute la dispoziție, avea și rolul pastoral de a îi încuraja pe aceștia să-și restaureze, repare, și acolo unde a permis statul comunist, să-și înalțe altele noi. S-au desfășurat tot felul de lucrări în legătură cu bisericile de enorie, de la cele din incinta locașului, până la cimitirele și capelele lor din parohii. Mitropolitul a ajutat periodic, cu dotații, toate aceste strădanii ale credincioșilor, iar când nu a avut fonduri a apelat la relațiile sale bune și la prestigiul câștigat în fața autorităților statului, pentru ca acestea să facă dotații, măcar pentru bisericile monumente istorice.

Întrucât numărul lucrărilor efectuate în 20 de ani de pastorație este prea mare și cu anevoie de prezentat chiar și printr-o statistică, ne-am limitat la cele efectuate și cu sprijinul financiar al Mitropoliei Moldovei, precum și la prezentarea bisericilor noi construite în acești ani, al căror nume l-am găsit în arhiva studiată și de asemenea ne-am oprit asupra câtorva cazuri reprezentative de construcții ale unor biserici pentru a avea o imagine completă asupra situației Bisericii în acei ani, sub cât mai multe aspecte.

Din lucrările efectuate cu sprijinul Mitropoliei, din cauza numărului foarte mare, le-am reținut doar pe acelea efectuate la locașul de cult ca atare sau la clopotnița bisericii, fără a le enumera pe cele de amenajare a spațiului din jurul bisericilor, la împrejmuirea bisericilor, la cimitirul bisericilor, aducțiuni de apă, gaz, încălzire, etc. Cele pe care le vom prezenta au suferit lucrări fie la clădirea în sine a bisericii, fie la pictură prin restaurare, spălări sau pictură integrală. Întrucât o parohie, în perioada respectivă, era compusă de cele mai multe ori din mai multe sate-filiale și putea să aibă mai multe biserici, pentru a nu exista confuzii, am preferat denumirea filialei unde s-a executat lucrarea și nu pe aceea a parohiei. În arhiepiscopia Iașilor au existat între 18 și 11 protopopiate, în funcție de evoluția organizării administrativ-teritoriale a statului, de la zone, raioane, la județe, de aceea referiri se pot face la oricare dintre aceste protopopiate, dacă ele existau la momentul săvârșirii lucrării.

În protopopiatul Iași, Mitropolitul Iustin a alocat fonduri pentru bisericile: Lețcani, Sânești, „Sfântul Gheorghe”-Mitocul Vechi, Mitocul Maicilor, Rusenii Vechi, „Sfântul Gheorghe” – Strunga, „Adormirea Maicii Domnului” -Zvorâștea, „Sfântul Nicolae” – Copou, Vâlcele (Găureni), Mânjești, Tansa, Podgorie – Copou, Scânteia, Șcheia II, „Sfânta Treime”, Bogoruș, Găureni, Haralambie, „Sfinții Atanasie și Chirie”, Cucuteni, Buna-Vestire, Bădăroi, Golăești, Toma Cozma I, Dumbrava, Voinești, Reuseni, „Sfântul Nicolae”, Hărpășești – Popești, „Sfântul Vasile” – Tătărași, „Sfinții Voievozi” – Șorogari, Pocreaca, Cornești, Rediu, „Sfântul Spiridon” – Țigănași, „Duminica Tuturor Sfinților” – Răducăneni, Barnovschi, Frumoasa, Bărboi, Nicoriță, „Sfântul Spiridon”, „Sfântul Ioan cel Nou” – Șipote, Icușeni, Cotu lui Ivan, Cristești, „Sfântul Mina”, Vlădiceni, „Sfântul Dumitru” – Misai, Miroslava, Popricani, Vlădeni, Dăgâța, Dobrovăț – clopotnița, Valea Lupului, Dumbrava, Rădeni, Colăvănești, Țibănești, „Sfântul Gheorghe” – Păcurari, „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, Piscul Rusului, Bârnova, Epureni, „Sfântul Sava”, „Sfântul Gheorghe” – Lozonski, Provălnici, „Sfinții Constantin și Elena”, „Sfântul Ștefan”, Runcu, Bucium, „Sfântul Lazăr”, „Sfântul Ioan Botezătorul”, Biserica Albă, Zlataust – pictura, „Sfântul Gheorghe” – Eternitatea.

În protopopiatul Hârlău s-au alocat fonduri pentru următoarele biserici: Mădârjești, Buhalnița, Deleni, Mălăești, Zlodica, Șipote, Ceplenița, „Sfântul Gheorghe”, „Sfântul Dumitru”, Pârcovaci.

În protopopiatul Pașcani au fost ajutate cu fonduri bisericile: „Sfinții Voievozi” – Cristești, „Cuvioasa Parascheva” – Târgu Frumos, Buda, Moțca – construcție clopotniță, Lungeni, „Sfântul Dumitru” – Heci, Gostești, Bursuc, Gara Pașcani, Lespezi, Todirești, Slobozia, Homița, Iorcani, Pietrosu, Fedeleșuri, Ruginoasa, Hălăucești, Mădârjești, Oborocenii de Jos, Dumbrava – Slobozia, Heleșteni, Buda – Cristești – paraclis, Balș, Hărmănești, Sințel, Cristești.

În Botoșani au primit fonduri bisericile: „Cuvioasa Parascheva” – Botoșani, Răchiți, „Sfântul Ioan Botezătorul”, „Sfântul Ilie”, Buimăceni, Teișoara, Cervicești, Stăncești, Cozancea, Sulița, Poiana Flămânzi, „Sfântul Nicolae” – Botoșani, Unțeni, Macăteni – Albești, Ștefănești, Cortârgaci, Cozancea, Drăgușeni, Ionășeni, Uspenia, „Sfinții Voievozi”, „Duminica Mare”, Bălușeni, Poiana, Costinești, Durnești, Stânceni, „Întâmpinarea Domnului”, Cerchejeni, Buimăceni, Roșiori, Flămânzi, Ipotești, „Sfântul Ioan Botezătorul”, „Sfântul Ilie”, Vovidenia – Botoșani, Cortârgaci, „Cuvioasa Parascheva” – Botoșani, Poiana, Brăiești.

La Dorohoi bisericile care s-au bucurat de ajutor financiar au fost: Nileanca, Miorcani, Bajura, Mihăileni, Cloșca, Grigorie Ghica Vodă, Avrămeni, Rădăuți – Siret, Mitoc, Negreni, Tătărășeni, „Înălțarea Domnului” – cimitir Dorohoi, Horodiștea, Ichimeni, „Sfinții Voievozi” – Ibănești, „Sfântul Nicolae” – Darabani, Vârgolici – biserică din lemn, Călugăreni, Vorniceni I – biserică din lemn, Vițcani, Tudor Vladimirescu, Lișna, „Sfântul Dumitru” – Vârful Dealului, Bajura, Arborea, Dumeni.

În Târgu Neamț s-au alocat fonduri pentru bisericile: „Sfântul Ilie” – Târgu Neamț, Rateia – Petricani, „Duminica Tuturor Sfinților” – Timișești, „Sfântul Mina” – Grumăzești, Oglinzi, Balțătești.

La Piatra Neamț au fost ajutate cu fonduri bisericile: Mărăței, „Sfinții Trei Ierarhi” – Piatra Neamț, Sărata – Dobreni, Serbești, Pângărați, „Sfinții Voievozi” – Dochia, Negrești I, „Sfântul Nicolae” – Bălinești, Dărmănești, „Sfântul Nicolae” – Piatra Neamț.

În Suceava au fost acordate fonduri pentru bisericile: Plopeni,”Sfântul Gheorghe” – Mirăuți, Prelipca, Mihoveni, Tisăuți, „Sfântul Dumitru” – clopotniță, Capu Câmpului, Botoșana, Adâncata, Ițcani, Ilișești, Chilișeni, Gura Humorului.În Rădăuți s-au dat fonduri pentru următoarele biserici: biserica parohiei ucrainene, Mănăuți, Bălcăuți, Slobozia Sucevei, Bădenți, Grămești, Nicani, Darila, Corpaci – capelă, Vicovul de Jos, Marginea.

În Câmpulung Moldovenesc au fost alocate fonduri pentru bisericile: Ciumârna, Gemenea, Negrileasa, Ghiorghițani, „Sfântul Nicolae” – Fundul Moldovei, Bucsoaia, Cârlibaba, Stulpicani.

În Gura Humorului s-au alocat fonduri pentru biserica Drăcani – Slatina.

O altă preocupare a activității Mitropolitului Iustin pe tărâmul locașurilor de cult, pe lângă monumentele istorice bisericești, înființarea muzeelor sau reparații la lăcașurile de cult, a fost construirea de noi biserici. Deloc ușor acest fapt și total neîncurajat de statul comunist, care își dorea o controlare, o reducere și o inhibare a fenomenului religios și nicidecum o dezvoltare și o exacerbare a lui. Cu toate acestea, la data de 1 octombrie 1961 exista un număr de 26 de biserici noi în construcție, doar două din ele având aprobare conform Decretului 144/1958 din partea Sfaturilor Populare Regionale, celelalte având avizul Mitropoliei Moldovei sau o aprobare de principiu a Ministerului Cultelor, iar altele fiind chiar fără autorizație. Unele dintre ele precum Mogoșești, Pocreaca- Iași, Smârdan – Dorohoi, Straja – Rădăuți, Știubeni – Săveni erau terminate și în stadiu de finisare altele ca Dumbrăvița, Havârna – Dorohoi, Fântâna – Mare – Fălticeni, Bursuc, Pietrișurile – Pașcani, Dorobanți – Iași, erau construite mai mult de jumătate, iar în alte localități credincioșii aveau sumele de bani și materialele strânse pentru terminarea lucrărilor, dar așteptau aprobarea devizelor din partea Mitropoliei și a Departamentului Cultelor.

Pentru a preîntâmpina eventualele probleme din partea statului s-a dat circulara nr. 12206/1957, reluată prin mai multe adrese către protopopiate prin care se semnalau abateri de la îndeplinirea formelor legale pentru construcții, reparații și picturi de biserici, cerându-li-se respectarea dispozițiunilor legale. Acolo unde erau construcții sau reconstrucții de biserici care aveau autorizație legală, lucrările puteau continua, iar unde erau inițiative de acest gen fără aprobarea Mitropoliei și fără autorizație legală trebuiau să înceteze imediat și să intre în legalitate.

Oricum problema bisericilor noi era una sensibilă. Dacă oficial nu exista o interdicție în a le construi, în realitate, avizele necesare erau greu de obținut din cauza atitudinii Departamentului Cultelor. Legată de acest aspect există o situație, adiacentă, dar de primă importanță și anume, situația și numărul preoților. Preoții erau bugetari conform legii, în consecință numărul lor era controlat de stat și implicit deci și numărul parohiilor, pe care aceștia le puteau deservi. Dacă numărul preoților nu creștea simțitor – și avea grijă Departamentul Cultelor să fie așa – nici biserici noi nu erau necesare, căci în accepțiunea Departamentului acestea nu-și aveau rostul. Cercetarea arhivei din această perioadă ne arată că s-a făcut simțită stringent lipsa de preoți de enorie, astfel că, indirect, prin acest mecanism statul putea să tempereze și să controleze avântul legitim al Bisericii și al credincioșilor de a construi biserici.

Cu toate restricțiile s-a reușit construcția de biserici noi, deși împlinirea acestui fapt pe lângă aportul credincioșilor și al eparhiei, necesită și “bunăvoința” statului comunist care decidea dacă o astfel de construcție este binevenită.

În arhivele cancelariei Mitropoliei am găsit mărturii despre următoarele biserici construite în perioada respectivă:

În Iași – Lunca Cetățuiei-Ciurea; Helița-Costuleni; Satu-Mare, Coropceni; Bogdănești; Cuza-Vodă, Popricani; Icușeni-capelă cimitir, Ripiceni; Poiana-Feredeni.

În Hârlău – Fântânele; Ulmi-Liteni; Coarnele Căprii; Bălțați-Sârca.

În Pașcani – Costești, Secănești-Cucuteni; Capela Diudiu-cimitir, parohia Bursuc-Pașcani; Poenița, capelă nouă, Hârtoapele; Giurgești, parohia Pietrișorilor; Moțca-clopotniță; Soci; “Sf. Vasile”, Cristești-reconstruită, Cristești-clopotniță, Ion Neculce-Prigoreni.

În Botoșani – Tudor Vladimirescu; Cătămărești-vale, Stănești-Cucuteni; Huțani-Vlădeni; Costinești; Știubeni; Cătămărești-deal, Victoria-Tocileni, Costrugeni, Prisecani, Sarafinești; Vlădeni.

În Dorohoi – Epureni; Părul-Negru,Mihăileni; Dragalina, Smârdan; parohia Drăgușeni, reconstrucția bisericii, cimitirul Prahiga; Havârna; Dâmbovița, Puțureni-Nichiteni și “Adormirea” Ungureni.

În Rădăuți – Grănicești; Costișa; Bivolărie, Falcău; “Sf. Nicolae”, Sadova, Câmpul Lung- Stulpicani; “Sf. Nicolae” Fundul Moldovei-din lemn.

Piatra Neamț – Pârâul Mare-construcție capelă; Hangu-Grozăvești; Pângărăcior; Izvorul Muntelui-Neamț; Huisurez; Țibucanii de Jos; biserica Ion Neculce, parohia Mănăstirii Horaiță; Părul Mare-Ceahlău-clopotniță în Târgul Neamț.

Chilișeni-Suceava; Măcini, Moina; Fântâna Mare între 1957-1964.

Pentru construcția acestor biserici s-au facut eforturi mari, atât financiare cât și pentru obținerea autorizațiilor din partea statului comunist. Spre exemplu în satul Tudor Vladimirescu, parohia Buimăceni se făcea simțită lipsa unui locaș de cult ortodox, căci penticostalii din sat, în numar mult mai mic aveau casă de rugăciune. Pentru aceasta a fost adusă o bisericuță din lemn de la Serafinești Botoșani cu aprobarea Mitropolitului. Pe de altă parte, ca la Cătămărești-vale, a fost posibilă reconstruirea capelei de scânduri, din cimitir, aflată într-o stare foarte rea, într-o capelă din zid, iar la Cătămărești-deal s-a construit o capelă de cimitir, sfințită la 11 iulie 1971 de catre P.S. Irineu Crăciunaș. Lucrările au durat 4 ani, între anii 1963-1967, fiind un caz fericit, întrucât se afla la Ipotești, locul natal a lui Mihai Eminescu și a primit sprijin și de la Departamentul Cultelor.

Pentru orice lucrare întreprinsă la un lacaș de cult trebuia eliberată autorizația de construire conform Decretului nr.144/1958, iar pentru monumentele istorice conform H.C.M. 661/1955. Pentru obținerea acestei autorizații de construcție Mitropolia intervenea prin împuternicitul regional al Departamentului Cultelor care înainta documentele tehnice Sfatului Popular Regional în zona căreia trebuia să aibă loc construcția.

În această perioadă, în care se apela la toate mijloacele pentru construcția de biserici, un caz paradoxal îl constituie parohia Nichiteni, care avea trei biserici, din care una nou construită între 1969-1974 si două vechi care necesitau reparații. Din cauza angrenării parohiei în construcția bisericii de la filiala Puțureni-Nichiteni și a restaurării celorlalte, în Permanența Consiliul Eparhial, Mitropolitul a aprobat dotații pentru lichidarea debitelor față de Casa de Pensii și Ajutorare a Bisericii Ortodoxe Române, pentru ca salariații parohiei să-și poată primi si ei salariile.

Mitropolitul Iustin venea aproape de fiecare dată la sfințirea bisericilor noi pentru a adresa cuvinte de laudă și mulțumire credincioșilor, care prin strădaniile lor reușeau să construiască locașuri de cult. La sfințirea bisericii Fântânelele-Seși, spunea: “că deși lucrarile au durat mult, este totuși un prilej de bucurie vazând biserica terminată”.

În Ripiceni, construcția Bisericii a fost necesară, oamenii fiind strămutați aici și deși necăjiți, așa cum scria preotul paroh Mitropolitului Iustin își clădeau biserică parohială și biserică de cimitir cu turn clopontniță.

Despre ardoarea cu care credincioșii își doreau construcția de biserici, atunci când le lipseseau, ne vorbeste și cazul bisericii din parohia Mănăstirea, comuna Dăgâta, județul Iași, ridicată de către credincioși pe locul numit Cetate, unde tradiția spunea că ar fi fost o biserică a lui Ștefan cel Mare, până în 1864 existând un schit de călugări. În 1950 acolo s-a ridicat o troiță, iar in 1960 s-a construit o capelă mică, extinsă in 1968, toate acestea fară nici o aprobare. Cum raporta preotul octogenar A. Gânju, “cu toate că mănăstirea a fost desființată și locașul sfânt distrus, credincioșii din multe sate din apropiere, continuau să viziteze locul acela cu mare evlavie și în fiecare an, a doua zi de Rusalii se duceau acolo în frunte cu preoții lor, de se rugau lui Dumnezeu.

De la un timp pelerinajele au fost interzise, dar credincioșii cu toate acestea locul nu l-au uitat.

În anul 1968 credincioșii au înaintat o cerere la care au anexat un deviz și o schiță, pentru construirea unei capele, dar cererea nu li s-a aprobat. În cele din urmă, fără știrea noastră, credincioșii cu propriile lor puteri au făcut ei singuri biserica, fără aprobare. Este aproape pe terminate și în interior se face pictura”.

Locul bisericii se află pe terenul C.A.P., care n-a dezaprobat în nici un fel construcția, acceptând-o tacit și astfel Mitropolia și statul au fost puși în fața unui act împlinit: construcția unei capele, pe care Mitropolia accepta să o sfințească Duminică, 9 august 1970.

În alte locuri, ca la Grozăvești, Hangu, obținerea de autorizație a fost foarte grea, lovindu-se în primă fază, de respingerea autorităților locale. Într-o scrisoare către Mitropolitul Iustin, aflăm exact cum se prezenta situația. Pentru fidelitatea prezentării redăm scrisoarea în ansamblul ei: „Înalt Prea Sfințite, intervin din nou, în problema adăpostului din cimitirul Grozăvești, Hangu. Acestor creștini li se face o mare nedreptate: poate că ei au pus, puțin cam greșit problema, cerând o capelă ceea ce, a speriat autoritățile laice; nu este vorba de o capelă, ci de un adăpost sau de o clopotniță. Am spus că li se face o nedreptate pentru că la Sebasa s-a dat aprobare pentru un cimitir și un adăpost, care a fost ridicat; cei din Grozăvești, Hangu, nu cer altceva, ci cer să li se dea aprobarea ca să ridice cu lemnul ce-l au, un adăpost, la cimitir, de aceleași dimensiuni ca cel de la Sebasa. Dosarul Grozăvești este la sfat. Socot că acum, când este un precedent foarte recent, li se poate da aprobarea ce o cer; depinde de I.P.S. Voastră ca regiunea să se „înduplece” și să dea o încuviințare pe care a mai dat-o în acest an.Creștini își pun toată speranța în acțiunea I.P.S. Voastre.” La Grozăvești s-a construit o capelă. Pentru parohia Adâncata, Mitropolitul Iustin apare ca ctitor pentru bisericuța din lemn, folosită de credincioși pe durata construirii unei noi biserici parohiale. Preotul și enoriașii îl invitau pe Mitropolit să o sfințească Duminică, 25 iunie 1972, „Înalt Prea Sfinția Voastră, fiind ctitorul biserici, sunteți așteptat cu toată supunerea fiască, în mijlocul credincioșilor, urmași ai vechilor plăieși și bejenari maramureșeni, Bisericuța fiind dreaptă mărturie” (Probabil refacerea acesteia a fost făcută de către Mitropolitul Iustin; oricum pentru biserica nouă a alocat fonduri.), după cum îl înștiința pe Mitropolit preotul paroh.

La Boroia, credincioșii au putut construi relativ mai ușor biserica, neîntâmpinând piedici din cauza autorităților locale, căci ea a fost înălțată pe ruinele celei vechi, distrusă de războiul fascist, iar statul era mai sensibil la urmele lăsate de fasciști, decât în privința cultului, care mai era și liber. La Boroia mai exista și o bisericuță din lemn – monument istoric, pe care și-ar fi dorit-o locuitorii satului Praxia, parohia Dumbrăvița, Suceava , ce se aflau la 7 km. de cea mai apropiată biserică, însă Mitropolitul în ședința din 8 aprilie 1975, a Permanenței Consiliului Eparhial, îndemna pe credincioși să facă demersuri pentru întocmirea unui proiect și documentația necesară pentru construirea unei capele de cimitir în Praxia. Aceeași situație ne întâmpină și la Grănicești, 30 km. Nord de orașul Suceava,noua biserică fiind sfințită de I.P.S. Irineu Crăciunaș la 7 noiembrie 1971; cea veche fusese distrusă în al II-lea război mondial.La Hilița, aprobarea pentru construirea unei noi biserici a fost obținută înainte de instaurarea regimului comunist, dar au fost începute abia în 1958, cu aprobarea Nr. 1317 a Mitropolitului și sistate pe când se aflau la nivelul ferestrelor bisericii, în urma Decretului 545. S-a intervenit pe lângă Consiliul popular al județului Iași, obținându-se avizul de principiu pentru continuarea construcției abia în 1970. Până la terminarea lucrărilor, credincioșii au folosit capela cimitirului, construită din furci și vălătuci, ce ajunsese aproape de prăbușire.

La Părul-Negru, Mihăileni, Botoșani, s-a construit o biserică nouă în locul celei distruse de un incendiu în 1948, fiind sfințită la data de 3 octombrie 1971.

În parohia Știubeni, unde existau două case de rugăciune protestante, după cum informa P.S. Irineu Crăciunaș, a fost ridicată o biserică nouă cu largul sprijin al Episcopului Vicar, care era originar de acolo. Acesta a apelat la dotații din partea Patriarhiei,a Episcopiilor Romanului și Hușilor, Buzăului, Râmnicului și Argeșului, Mitropolia acordând ea însăși dotații de 250.000 lei.

Casele parohiale necesare bisericilor și preotului în special, pentru a putea locui în mijlocul credincioșilor, au fost mereu în atenția Mitropolitului Iustin pentru o rezolvare durabilă. Sfântul Sinod, de altfel și-a propus ca toți preoții să locuiască în parohii, acest deziderat neputând fi atins decât în urma rezolvării problemei caselor parohiale. Acestea fuseseră ocupate abuziv de diferiți reprezentanți ai statului în teritoriu sau de diferite cooperative, recuperarea unora fiind imposibilă. Acolo unde s-a întâmplat acest fapt sau nu existau nici incinte, parohiile și-au construit case parohiale sau și-au cumpărat altele, cu acordul Centrului Eparhial.

Pentru a ilustra problema în ansamblul ei, prezentăm câteva cazuri elocvente pentru situația caselor parohiale. Spre exemplu, în parohia Reuseni, Suceava, preotul paroh Rotariu N. George arăta că după plecarea fostului preot, Dumitru Filipescu din Reuseni, casa parohială a fost luată de către Sfatul Popular pentru școală, până ce acesteia îi va fi ridicat un nou local. După desființarea Sfatului Popular Reuseni și a școlii, printr-o nouă reorganizare administrativ – teritorială, casa parohială a ajuns în posesia punctului sanitar și în paragină, preotul paroh fiind nevoit, din lipsă de casă, să locuiască în satul Plăvan, din apropiere. La parohia Poeni, Iași, preotul paroh când a venit în 1963, a găsit casa parohială ocupată din 1962 de Serviciul Veterinar, una din camere fiind folosită ca locuință de tehnicianul veterinar. Impozitul pe casă era plătit de către preot, ca și reparațiile necesare la casă, și toate sub „patronajul” Sfatului Popular. La Iacobeni, Vlădeni – Iași, casa parohială era folosită încă din 1961 de grădinița de copii, cu aprobarea provizorie a Mitropoliei, parohia fiind nevoită să cumpere în 1966 altă casă parohială în care să locuiască preotul. La Cristinești, Botoșani, casa parohială era ocupată din 1952 de Sfatul Popular, iar preotul locuia într-o casă ce urma a fi demolată de proprietar. La Sălăgeni, casa parohială se afla în folosința cooperativei locale, Consiliul Popular Județean Iași dând în mai multe rânduri garanții că imediat ce se va găsi un nou sediu, cooperativa se va muta.

Rezolvarea problemei caselor parohiale a fost influențată de Decizia Sfântului Sinod Nr. 2.266 din 20 februarie 1970 și la nivelul Mitropoliei de ordinul Nr. 177.004 din 7 februarie 1970 care dispunea deîndată cercetarea situației caselor parohiale cu referire directă la situația preoților ce nu locuiesc permanent în parohie, pentru a se încerca recuperarea lor, dacă erau folosite de altă instituție, sau să fie construite altele noi, dacă nu existau.

În anii aceștia au fost construite un număr impresionant de case parohiale, iar cele existente au fost reparate; din prima categorie enumerăm: Voinești, Mironeasa, Dobrovăți, Tungujei, Piciorul Lupului, „Duminica Tuturor Sfinților” în Iași; Munteni, Bălușeni, Brehnești, Burlești, Buzeni, Călărași – „Sfinții Constantin și Elena”, Draxini, Ionaști, Joldești, Leoarda, Mândrești, Oneaga, Pădureni – Copolău, Poiana, Rădeni, Sânta Mare, Stânceni, Stâncești, Ștefănești, Vlădeni – Deal, Vorona, Lingurari, Dăngeni, Stânca în Botoșani; Deia, Prelipca, Plăvălari, Zăhărești în Suceava; Sârca în Hârlău; Bașeu în Dorohoi; Călinești – Vasilache, Iaslovăț, Costișa în Rădăuți; Slătioara și Bunești în Fălticeni; Argel, Botuș, Slătioara, Deia și Sânul Bucovinei în Câmpulung; „Sfântul Gheorghe”, Blăgești, Brăești, Bursuc, Heleșteni, Verșeni, Vlintirești, Valea Seacă, cumpărată, în Pașcani, etc.

În afară de construirea caselor parohiale, Mitropolitul Iustin s-a ocupat de construirea și repararea sediilor protopopiatelor. Sediul Protopopiatului Iași s-a mutat în corpul B de la Centrul Eparhial, nou construit, după cum am arătat. La Hârlău, s-a construit un nou sediu în curtea bisericii „Sfântul Dumitru”. Aici au fost amenajate Cancelaria protopopească, sala de conferințe, un apartament pentru preotul paroh, iar la etaj camere pentru primire. Sediul Protopopiatului Pașcani, a cărui construcție a început în anul 1972, este situat în curtea Bisericii – monument istoric – „Sfinții Voievozi”, acesta trebuind să fie, pe lângă funcțional, și în concordanță cu monumentul istoric, fiind dat în folosință în 1974. În Botoșani, din vechiul sediu, în care a funcționat protopopiatul până în 1970, nu au mai rămas decât 3 pereți și materialele recuperate, noul local corespunzând necesităților protopopiatului. La Dorohoi, casa parohială a Bisericii Grigorie Ghica-Voievod, renovată și mărită, găzduiește sediul protopopiatului.

Protopopiatul Suceava se găsește în curtea Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou”, în clădirea din partea de sud a bisericii. Această clădire, numai cu parter, are birouri protopopești și sală de conferințe.

Sediul Protopopiatului Fălticeni a fost construit între anii 1968-1970, aflându-se în curtea Bisericii „Sfântul Ilie”. Fiind o clădire cu etaj, are sală de conferințe, birouri, etc., toate cu mobilier nou.

Pentru sediul Protopopiatului Câmpulung, casa parohială a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” – catedrala orașului – a fost extinsă și reînnoită între anii 1972-1974, noua clădire fiind corespunzătoare din toate punctele de vedere.

Protopopiatul Rădăuți funcționează în clădirea din partea de apus a Bisericii Bogdan Vodă. În urma lucrărilor de restaurare au fost amenajate spații pentru cancelarie, camere de primire și locuința protopopului.

La Târgu Neamț s-a construit un nou local în curtea Bisericii „Sfântul Gheorghe”, între anii 1968-1970, fiind amenajat în conformitate cu cerințele unui sediu de protopopiat: camere de primire, sală de conferințe, etc.. Iar la Piatra Neamț, protopopiatul a fost instalat în casa renovată și extinsă a Bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul”, amenajându-se spațiul necesar pentru buna lui funcționare.

Toată această activitate bogată față de biserici și monumentele istorice a fost mai de folos Bisericii, întrucât a fost însoțită de alta, aceea a punerii în valoare a frumuseților și valorilor acestor mănăstiri și biserici. În acest plan putem vorbi de două aspecte: acela al editării de monografii, ilustrate, pliante etc. cu biserici si monumentele istorice și al doilea aspect, al instruirii si pregătirii unui personal specializat, menit să prezinte vizitatorilor, dar și în general tuturor credincioșilor valoarea extraordinară istorică și artistică a ctitoriilor moldovene. Amândouă acestea au fost extrem de benefice vieții bisericești din Moldova, primul aspect constituind principala sursă de venit a mănăstirilor în perioada comunistă, iar al doilea dând posibilitatea călugărilor din mănăstiri să fie angajați în funcții bugetare de ghizi sau muzeografi. Spre pildă, pentru anul 1973, după ce se încheiaseră o mare parte din lucrările de restaurare, necesarul Mitropoliei de ilustrate era de 360.000, iar broșurile-albume se editau ca număr minim de 10.000 pentru fiecare mănăstire, Voronețul sau Agapia beneficiind de un număr aproape dublu, 18.000.

Nemaipunând la socoteală monografiile importante de care vom pomeni la activitatea editorială, monumentele istorice au fost făcute cunoscute și pe calea televiziunii române sau străine, Mitropolitul acceptând de fiecare dată filmarea acestora pentru a fi prezentate publicului larg.

În ce privește al doilea aspect, Mitropolitul a angajat ghizi și muzeografi la mănăstiri, unii plătiți de buget, alții din fonduri proprii, dar ca și în cazul altor activități efectuate, s-a preocupat ca aceștia să fie pregătiți temeinic profesional. În vederea pregătirii lor Mitropolia Moldovei și Sucevei a organizat cursuri în care li se făcea o pregătire științifică în legătură cu arhitectura și pictura bisericească, cu broderia religioasă, sculptura în lemn și piatră, prelucrarea metalelor prețioase , caligrafia și decorația manuscriselor bisericești dar și cursuri de limbi străine: franceza, germana sau engleză.

La aceste cursuri, la care participau de obicei circa 50 de ghizi de la mănăstirile și de la bisericile monumente istorice, erau invitați cei mai reputați specialiști în domeniu, pentru a conferenția pe diferitele aspecte ale monumentelor istorice și ale obiectelor de valoare de patrimoniu. Colaboratori fideli ale acestor cursuri erau: A. Macovei, N. Grigoraș, V. Drăguț, A. M. Musicescu, I.Panait, I. D. Laudat, Corina Nicolescu, Carmen Dumitrescu, N. Diaconu, Titu Elian, C. Gostar, Al. Zub, V. Ciobanu, M. Petrescu-Dâmboviță, C. Florea, C. Turcu, Leon Simanschi, Ilie Grămadă, I. Radu Mircea, precum și Pr. Scarlat Porcescu, arhiereul Irineu Crăciunaș, ultimul fiind așa cum arătam direct responsabil cu lucrările la monumentele istorice, etc.

Doar privind complex problema monumentelor istorice, a muzeelor, a noilor construcții, a reparațiilor și restaurațiilor și având în vedere perioada în care au fost realizate, putem să ne dăm seama de importanța lor vitală pentru viața Bisericii. În acest domeniu, putem afirma cu siguranță, că Mitropolitul Iustin a găsit calea prin care Biserica din eparhia sa a prosperat.

II. 2. Cărturarul și părintele duhovnicesc (îndrumătorul)

„Opera scrisă a profesorului și apoi a Ierarhului Iustin Moisescu, nu se impune prin număr de lucrări și de studii de specialitate. N-a scris pre mult, dar a scris temeinic, sobru, într-un stil ales, încât opera sa rămâne ca una de referință și pentru teologii care vor veni după noi.”

Indisolubil opera sa, în cea mai mare parte este legată de activitatea de profesorat. După ce a ajuns, în 1956 Mitropolit al Ardealului și al Moldovei în 1957, iar mai apoi Patriarh, din cauza îndatoririlor sale ca Ierarh și a activităților ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în cadrul mișcării ecumenice și de pace, sub diversele ei forme, nu a mai scris nimic de mare întindere, ci doar pastorale și articole în revistele de teologie – și acelea în număr destul de mic -, precum și prefețele la unele cărți scoase sub directa sa îndrumare.

Într-o autobiografie trimisă pentru redacția Editurii Enciclopediei Străine București, Mitropolitul prezenta principalele sale opere, anul apariției și dimensiunile lor: Evagrie Ponticul, viața, scrierile și învățătura (în limba greacă), Atena, 1937, p. 156; Sfânta Scriptură și interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom, Cernăuți, 1942, p. 126; Originalitatea parabolelor Mântuitorului, Râmnicu-Vâlcea, 1945, p. 50; Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena, Iași, 1946, p. 226; Ierarhia bisericească în epoca apostolică, București, 1955, p. 80; Simbolica de Pr. Andrutsos, tradusă din limba greacă la București, 1955.

În anul 2003, Episcopia Argeșului și Muscelului sub îndrumarea P.S. Calinic Argatu, a publicat în 5 volume, opera integrală a Patriarhului Iustin, cuprinzând în aceasta și diferitele articole, recenzii și note pe care le-au identificat și pe care le redăm și noi, cu unele completări privind apariția, care nu se regăsesc acolo: Sfântul Pavel și viața celor mai de seamă comunități creștine în epoca apostolică, în S.T., anul III, 1951, nr. 7-8, pp. 398-416; Dosoftei Mitropolitul, cuvânt înainte la Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, 1672, ediție critică de N. A. Ursu, Iași, 1974, pp. VII-XXII; Mărturisirea Ortodoxă, în B.O.R., anul LXVI, 1948, nr. 5-8, pp. 357-362; Recenzii și note la : Iorgu Stoian, Eusebiu Hiernymi Episerlarum excerpta, apărut în B.O.R., anul 1936, nr. 9-10, pp. 585-586; Olimp N. Căciulă, Sfânta Euharistie ca fertfă, în B.O.R., 1937, nr. 7-10, pp. 523-528; K. Amantos, Hotărârile prin care se acordă privilegii creștinilor de către musulmani, în B.O.R., 1937, nr. 11-12, pp. 719-724; Hrisostom Papadopulos, Arhiepiscopul Atenei, Înrâuriri din afară asupra teologiei ortodoxe în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, în B.O.R., 1938, nr. 1-4, pp. 107-110; P. Bratiotis, Despre principiile fundamentale și elementele distinctive ale Bisericii Ortodoxe, în B.O.R., 1938, nr. 7-8, pp. 443-446; Hrisostom, Arhiepiscopul Atenei, Chiril Lukaris, la aniversarea a 300 de ani de la moartea lui, în B.O.R., 1939, nr. 1-2, pp. 75-77; D.S. Balanos, Istoria Facultății de Teologie, în B.O.R., 1938, nr. 1-4, pp. 124-125; A.D.N. Diamantopulos, Ghenadie Sholariu ca izvor istoric al vremurilor din preajma căderii Constantinopolului, în B.O.R., 1938, nr. 3-4, pp. 128-129; D.S. Balanos, Noua teologie ortodoxă în raport cu teologia patristică și cu concepțiile și metodele mai noi, în B.O.R., 1938, nr. 3-4, pp. 149-180; Proclamarea autocefaliei Bisericii copte din Abisinia, în B.O.R., 1938, nr. 1-4, pp. 181-184; Raportul dintre stat și Biserica Ortodoxă polonă, în B.O.R., 1939, nr. 1-2, pp. 122-125, precum și prefețele la volumul: Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, 1974, pp. 5-8 și nota la: Biblioteca Părinților și Sriitorilor Bisericești greci, în M.M.S., anul XXXVI, 1960, nr. 1-2 pp. 7-8; de asemenea, lucrarea: Temeiurile lucrării Bisericii pentru apărarea păcii, în S.T., anul V, 1953, nr. 3-4, pp. 247-268. Au mai apărut sub semnătura Mitropolitului: Atitudinea papalității față de progresul omenirii, în Ortodoxia, anul V, 1953, nr. 1, pp. 116-131; Scurte însemnări din călătoria noastră în China, în M.M.S., anul XXXIII, 1957, nr. 5-7, pp. 359-382; Mănăstirea Neamț în haină nouă, în M.M.S., anul XXXVIII, 1962, nr. 5-6, pp. 314-316; Mănăstirea Moldovița ieri și azi, în M.M.S., anul XXXIX, 1963, nr. 7-8, pp. 371-383; Popas la cinci veacuri (500 de ani de la fondarea Mănăstirii Putna, iulie 1466/iulie 1966), în M.M.S., anul XLII, 1966, nr. 7-8, pp. 424-427; Preocupări ecumeniste, în Almanahul Parohiei Ortodoxe Române din Viena, 1970, pp. 37-38; În slujba pentru aproapele, în Almanahul Parohiei Ortodoxe Române din Viena, Viena, 1971, pp. 37-39; Punte de înțelegere și prietenie, în Almanahul Capelei Ortodoxe Române, Mihail Sturdza, din Baden-Baden, 1970, pp. 33-35; Centenarul Independenței, în M.M.S., LIII, 1977, nr. 5-6, pp. 289-293.

În cadrul operei sale putem include, pe bună dreptate și pastoralele sale trimise credincioșilor săi în aproape 30 de ani de pastorat, unele dintre ele fiind de o frumusețe și o bogăție deosebită, noi oprindu-ne asupra celor scrise cât s-a aflat la cârma Eparhiei Moldovei. Nu lipsite de interes sunt și cuvântările și discursurile sale prilejuite de statutul său de delegat al Bisericii Ortodoxe Române în cadrul diferitelor acțiuni, din acestea spicuind în ultimul capitol dedicat activității ecumenice.

Prima operă importantă a Mitropolitului Iustin a fost teza sa de licență susținută la Atena în 1937, în limba greacă, sub îndrumarea patrologului grec Dimitrios Balanos. Accesibilă numai unui grup restrâns de specialiști cunoscători ai limbii grecești, ea a fost prezentată de Mitropolit printr-un amplu rezumat publicat în B.O.R., în anul 1938, nr. 5-6, pp. 230-274, cu un număr de 44 de pagini și 80 de note, acesta fiind redat și în cadrul Operei Integrale, la care vom face referire.

Scrierea se împarte în trei capitole: 1) Viața lui Evagrie din Pont; 2) Scrierile lui Evagrie din Pont, cu subcapitolele: Activitatea literară a lui Evagrie, Răspândirea lucrărilor lui Evagrie, Scrieri autentice, Scrieri îndoielnice, Scrieri neautentice și 3) Învățătura lui Evagrie din Pont, cu subcapitolele: Învățătura dogmatică și Viața creștină, iar pentru concluzii o „Caracterizare”. Lucrarea se prezintă ca una sistematică, și a izvorât din dorința autorului de a face lumină asupra persoanei și învățăturilor lui Evagrie, care a creat o atât de mare influență în viața Bisericii, deși multe din opiniile lui au fost blamate „Dacă învățătura lui dogmatică a fost respinsă de sinoadele ecumenice, în schimb Biserica n-a spus niciodată nimic privitor la învățătura lui practică. Veacuri de-a rândul lucrările lui au fost prea căutată hrană duhovnicească pentru sufletele din toată lumea creștină. Nu fără uimire cercetătorii trecutului au descoperit în vremurile din urmă că în scrierile lui Evagrie din Pont își are originea întreaga învățătură spirituală a Bisericii răsăritene […] Iată deci pricina pentru care ne-am străduit să împrăștiem întunericul ce se lăsase la noi asupra numelui lui Evagrie, cercetându-i viața, scrierile și învățătura.”

Opera redă viața lui Evagrie, implicarea sa în disputele origeniste și mai apoi, prezintă scrierile acestuia,însă specificarea fiind îngreuiată de faptul că Evagrie a fost condamnat și cărțile sale fiind în consecință interzise, iar partizanii învățăturii sale i-au răspândit scrierile „folosindu-se de metoda pe care altădată o întrebuințaseră și ereticii, adică de a prezenta cititorilor o lucrare a unui autor condamnat de Biserică sub numele unui părinte ori scriitor bisericesc recunoscut în general ca ortodox.” Mitropolitul prezintă pe rând scrierile recunoscute și cele îndoielnice, cu argumentarea de rigoare și poposește asupra învățăturilor lui Evagrie și mai ales asupra conexiunilor între acestea și opera lui Origen (+ 254), precum și învățătura lui Evagrie, care a influențat și a fost prelucrată în formă ortodoxă de către Sfinții Părinți ai Bisericii, ca Sfântul Ioan Scărarul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, mai ales sub aspectul ei practic. O astfel de argumentare presupune o cunoaștere temeinică din partea autorului, nu numai a învățăturilor și operei lui Evagrie, ci și a lui Origen, pentru a putea indica sursa opiniilor lui Evagrie. În ultimul subcapitol, „Viața creștină”, Mitropolitul regăsește și prezintă stadiile vieții duhovnicești: treapta practică, viețuirea naturală (cunoștiința ființelor) și „teologia” sau cunoștințele lui Dumnezeu, concluzionând că această învățătură a fost mult prețuită și a avut o mare înrâurire asupra creștinilor dornici de o viață curată.

Următoarea scriere a Mitropolitului, denotă reorientarea acestuia din sfera patristică spre studiul exegetic al Bibliei, din această perspectivă opera fiind bogată în amândouă felurile de argumentație. Opera cu titlul Interpretarea Sfintei Scripturi, după Sfântul Ioan Hrisostom, alcătuită din două părți, la rândul lor organizate în capitole și subcapitole după cum urmează: Partea I „Concepția Sfântului Ioan Hrisostom despre Sfânta Scriptură” cu capitolul I: „Izvoarele revelației divine: a)Sfânta Scriptură și b)Sfânta Tradiție; capitolul II „Raportul dintre Vechiul și Noul Testament; capitolul III „Inspirația Sfintei Scripturi”, capitolul IV „Consecințele inspirației divine” și Partea a II-a „Interpretarea Sfintei Scripturi după Sfântul Ioan Hrisostom”, alcătuită din 3 capitole: capitolul I „Mijloace de interpretare”, capitolul II „Scrierile Sfintei Scripturi”: 1)Sensul literal; 2)Sensul anagogic; 3)Sensul alegoric; 4)Sensul tipic și capitolul III „Foloasele citirii Sfintei Scripturi”, precum și o „Încheiere” pentru concluzie.

În „Introducere”, autorul arată că Sfântul Ioan Hrisostom este cel mai de seamă reprezentant al Școlii Antiohiene, explicând și noțiunea atât de uzitată de școală, pentru curentele de interpretare a Bibliei „Vorbind despre școala din Antiohia nu trebuie să înțelegem prin aceasta o școală în sensul strict al cuvântului, cu dascăli, ucenici și învățământ regulat în forma școlii din Alexandria, ci numai o grupare de preoți și episcopi, care au activat, în scris ori prin grai, în Antiohia, urmărind același scop și însușindu-și directive comune din influența pe care au exercitat-o unii asupra altora, statornicind, cu vremea, anumite învățături teologice, îndeosebi în domeniul exegezei biblice, care caracterizează această școală.” Apoi arată deosebirea între cele două mari școli: antiohiană și alexandrină, prima insistând mai mult asupra elementului rațional al doctrinei creștine, pe când cea de a doua, fiind alegorică.

Înainte de a intra în corpul propriu-zis al lucrării, autorul ne înfățișează opera exegetică a Sfântului Ioan Hrisostom, concluzionând : „Nu trebuie să uităm că în toate scrierile sale, interpretarea textelor Sfintei Scripturi ocupă un loc important; pentru a cerceta opera exegetică a Sfântului Hrisostom este necesară citirea tuturor lucrărilor lui.” Cu siguranță că înainte de a recomanda acest lucru, l-a înfăptuit autorul însuși, multitudinea textelor și argumentațiilor din opera Sfântului Ioan, făcută după Ediția Migne, P.G., dovedindu-ne acest fapt.

În capitolul I, autorul arată doctrina Sfântului Ioan, clădită pe soclul solid al Sfintei Scripturi, referitoare la Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ca un apendice apărând și o prezentare a Canonului Sfintei Scripturi regăsită în opera Sfântului.

Capitolul II „Raportul dintre Vechiul și Noul Testament” conchide că Ioan Hrisostom „găsește suficiente texte în Sfânta Scriptură pentru a dovedi ascultătorilor omiliilor sale că legea veche a încetat de a mai avea valoare, nu pentru că a fost rea, ci fiindcă venise vremea pentru o lege perfectă.”, iar capitolul III, referitor la inspirația Sfintei Scripturi, are rolul de a prezenta concepția Sfântului despre relația dintre scriitorul inspirat și Dumnezeu, prin Duhul Său. Autorul simte nevoia să explice cititorilor, pentru a nu crea cumva impresia că Sfântul Ioan propovăduiește un pasivism total al omului în cadrul inspirației, contextul în care Sfântul Ioan predica și care solicita ca scrierile Biblice să fie văzute într-o lumină cu totul deosebită față de alte scrieri ale timpului. Capitolul IV „Consecințele inspirației divina” apare ca o urmare firească a concepției Sfântului Ioan pe această temă: „tot ceea ce se regăsește în Sfânta Scriptură este adevărat.”

Partea a II-a redă pe rând metodele de interpretare folosite de Sfântul Ioan Hrisostom, pentru care citirea Sfintei Scripturi este o îndatorire a tuturor creștinilor, căci în necunoașterea ei stă cauza tuturor relelor, neexistând motive în nesăvârșirea acestei îndatoriri. Sfântul Ioan atrage însă atenția asupra greutății interpretării ei fiind de părere ca cel care o face să fie pregătit și să integreze textul în context, nu trunchiat, după cum precizează autorul.

În redarea sensurilor Sfintei Scripturi, autorul prezintă modul exegezei Sfântului Ioan, arătând că acesta pleacă de la sensul literal, folosind metoda istoric-literală, precizând că „Sfântul Ioan Hrisostom interpretează literal Sfânta Scriptură, nu pentru faptul că el acre preferință pentru această metodă, ci numai din cauză că el este convins că sfinții autori ai scrierilor inspirate s-au exprimat în așa fel încât, sensul Sfintei Scripturi să fie descoperit prin explicarea textelor, de cel mai multe ori, după regulile gramaticale, ca în scrierile istorice. Autorii Sfintei Scripturi nu au urmărit cu compunerea cărților lor ascunderea adevărurilor, ci propovăduirea lor.”

Partea a doua se încheie cu lămurirea folosului și scopului citirii Sfintei Scripturi „Astfel, citirea ei nu este numai o datorie de creștin, dar chiar o necesitate naturală a sufletului omenesc. Acesta, ca și corpul, are nevoie zilnic de o hrană proprie ființei lui și – cum zice Sfântul Ioan Hrisostom – „după cum foamea este un semn de bunăstare corporală, tot astfel și dragostea de cuvintele spirituale este un semn de sănătate sufletească”.

În încheiere, autorul arată că interpretarea Sfintei Scripturi nu a fost searbădă și lipsită de adevăratele roade pentru Sfântul Ioan: „Sfânta Scriptură este pentru Sfântul Ioan Hrisostom, izvor nesecat de învățături morale. Propovăduirea acestor învățături este în concepția sa opera de căpetenie a interpretului cărților sfinte. Toate regulile de viețuire creștină se găsesc acolo în cuvintele inspirate de Duhul Sfânt. Nimeni altul n-a știut însă mai bine ca el să aplice la împrejurările zilnice bogăția de învățături morale cuprinse în Vechiul și Noul Testament.”

Ultimele două din cărțile pe care le prezentăm, Activitatea Sfântului Apostol Pavel în Atena și Ierarhia bisericească în epoca apostolică, cea din urmă în ordine cronologică între scrierile importante, ne prilejuiesc întâlnirea cu un exeget profund și greu de egalat al Sfintei Scripturi, scrierile sale rămânând de referință în literatura teologică.

Uimește cumva această reorientare a temelor pentru scrierile sale direct spre Sfânta Scriptură, dacă aveam în vedere primele sale două opere, dar apare pe deplin îndreptățită prin prisma faptului că a ocupat catedra de Exegeză Biblică a Noului Testament a facultăților unde a fost profesor. Oricum, puțini reușesc să acopere atât de bine mai multe domenii teologice, așa cum a încercat și reușit Patriarhul Iustin.

Aceste două opere ne aduc în prim plan un desăvârșit interpret al Sfintei Scripturi, care manevrează cu ușurință limbile clasice și curentele filosofice, parcă arătându-ne că studierea operei Sfântului Ioan Hrisostom, nu a fost în zadar. Cartea Activitățile Sfântului Apostol Pavel în Atena, ne introduce în lumea ateniană, greacă, cu istoria ei, cu filosofia epicureică a acelor vremuri, cu amalgamul zeităților ei, împrumutate la vremea respectivă din întreaga oikoumeni (lume locuită), chiar cu arta ei, pentru a ne prezenta cadrul în care Sfântul Apostol Pavel l-a predicat pe „Dumnezeul necunoscut”, termen prezentat exhaustiv de autor, incluzând toate interpretările și originile posibile cu referire la Biblie, la ultimele descoperiri arheologice care aduc la lumină altare cu astfel de inscripții și la mărturiile scriitorilor patristici, mai apropiați ca timp de lumea păgână ,care cunoșteau credințele și obiceiurile ei , aducând argumentări din toate aceste domenii, până la epuizarea tuturor posibilităților. Cartea se prezintă ca un studiu foarte aprofundat, interpretând cuvinte și expresii, comparând texte în greacă, referitoare la tema abordată de pe diferiți codeci păstrați, încât se adresează unui grup foarte restrâns de teologi, foarte familiarizați cu doctrina creștină și limbile clasice. În aceeași notă se păstrează și opera Ierarhia bisericească în epoca apostolică, prima lucrare românească de acrivie științifică dedicată acestei teme, care totuși este mai lesne de citit, întrucât nu mai abundă în termeni și expresii grecești și latine, autorul limitându-se doar la indicarea termenilor în greaca clasică, atunci când a fost necesar să definească și să arate existența treptelor bisericești, a ierarhiei bisericești încă din perioada apostolică. Argumentarea privind numirile pe care creștinii le dădeau slujitorilor bisericești în epoca apostolică și respectiv dovedirea existenței tuturor treptelor bisericești, din această operă a devenit deja clasică în teologia românească. Pentru oricine citește exegeza la textul Sinodului Apostolic de la Faptele Apostolilor XV, 23-29, prezentată de autor prin precizarea termenilor grecești ai diferitelor trepte ,dar și prin așezarea lor într-un discurs logic, nu mai există motive de îndoială asupra existenței ierarhiei bisericești încă din epoca apostolică.

Ca unul ce a fost profesor 17 ani de zile, calitatea aceasta de bun pedagog nu s-a estompat și nici împuținat, fiind învățătorul atâtor generații, ci a crescut potrivit chemării sale de arhiereu, devenint părinte duhovnicesc al tuturor păstoriților săi. Pastoralele sale ne-o dovedesc cu prisosință, prin atenția cu care sunt alcătuite, pentru a fi pline de învățătură dogmatică, dar și morală, pentru ca viața duhovnicească a păstoriților săi să crească și să-i ducă la mântuire. Sub aspect stilistic, ele sunt superioare operelor din perioada de profesorat, denotând o creștere și o maturizare a stilului său. Dar, în ceea ce privește conținutul, rămân credincioase obișnuinței sale de exeget fin al Sfintei Scripturi, interpretată în lumina Sfinților Părinți, împanat de această dată cu o abundență de texte liturgice, atât de apropiate de inima și cunoașterea credincioșilor. Pastoralele Învierii au grandoarea momentului, îl prezintă deodată în toată valoare lui reală și simbolică, declamă forța deplinătății lui Hristos cel răstignit și înviat; cele ale Nașterii Domnului sunt tandre și înfiripă gradual minunata venire a Mântuitorului în lume. Dacă ar fi să alegem o temă centrală a acestora, ar fi cu siguranță „pacea lui Hristos”.

Sub aspectul stilului mai surprinde însă un fapt, spiritul de „scenarist” al Mitropolitului, care în multe din pastoralele sale, creează cadrul, provoacă atenția și încordarea pentru a vesti mai apoi, sub imboldul bucuriei, Nașterea sau Învierea lui Hristos.

Ilustrativ pentru stilul declamativ specific pastoralelor sale, este textul de la Învierea anului 1961: „A înviat Hristos. Aceasta este vestea cea mare pe care îngerul Domnului, «cu înfățișarea luminoasă ca fulgerul și albă ca omătul» a mărturisit-o femeilor care veniseră cu miresme la mormântul Mântuitorului, a treia zi de la înfricoșata Lui răstignire pe cruce. A înviat Hristos. Aceasta este mărturia pe care purtătoarele de miruri au dat-o apostolilor, cu inimile pline de bucurie după ce văzuseră ele pe Mântuitorul în cale și I se închinaseră și Îi auziseră glasul Lui la întoarcerea de la mormânt. A înviat Hristos. Aceasta este mărturia pe care au făcut-o cei 12 apostoli în toate scrierile și cuvântările lor de propovăduire a Evangheliei după ce văzuseră pe Mântuitorul de mai multe ori și grăiseră cu El, după Înviere, la Ierusalim sau în Galileea. A înviat Hristos. Aceasta este mărturia pe care au dat-o cei doi ucenici, care au călătorit cu Mântuitorul de la Ierusalim la Emaus, în ziua Învierii, apoi Iacob, cel numit fratele Domnului și în sfârșit cel din urmă apostol, Sfântul Pavel, după ce i s-a arătat Mântuitorul pe drumul Damascului. A înviat Hristos. Aceasta este mărturia pe care au dat-o cei peste 500 de credincioși după ce li s-a arătat lor Mântuitorul […] A înviat Hristos. Aceasta este mărturia pe care o face Sfânta noastră Biserică fără încetare prin hotărârile Sinoadelor ecumenice și locale … A înviat Hristos. Aceasta este mărturia pe care o dăm noi toți fiii Sfintei Biserici lui Hristos, vădind prin cuvânt și fapte credința noastră în Înviere.”

Spre exemplificarea frumuseții prezentării Nașterii lui Hristos, redăm din textul unei pastorale în care Mitropolitul se folosește în mod inspirat de imaginea icoanei, făcând parcă și pe credincioși prezenți în acea vreme: „Ațintindu-ne privirile cu luare aminte către icoana Nașterii Domnului, pe care o zugrăvesc și acum, ca în zilele de demult meșterii păstrători ai rânduielilor Sfintei noastre Biserici, trăim aievea vremea venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ și ne dăm seama de rostul slăvitei sale Întrupări.

Când vedem chipul Domnului nostru Iisus Hristos înfășat în scutece, ca oricare alt prunc, înțelegem lămurit că El s-a pogorât din ceruri și S-a făcut om. Lumina din jurul Său, răspândindu-se peste surpătura întunecată a peșterii, ne aduce aminte de vechea cântare bisericească, în care se spune: «ne-a certat pe noi Mântuitorul Răsăritul Răsăriturilor, și cei din întuneric și din umbră am aflat adevărul» […] Alături de pruncul Iisus, Prea Curata Fecioara Maria este zugrăvită, în icoanele Nașterii Domnului potrivit cu învățătura pe care fiecare meșter se străduiește să o vestească drept măritorilor creștini, prin iscusința sa. Uneori ea privește pe Iisus cu toată dragostea de mamă față de fiul ei, sau, îndreptându-și ochii spre cer, își arată adânca ei evlavie înaintea lui Dumnezeu; alteori, privind cu seninătate spre Iosif, pare a căuta să-i alunge din suflet orice umbră de nedumerire cu privire la zămislirea mai presus de fie, spre a putea învinge în el ispita celui rău.

Dintre îngeri, cel care privește spre cer preamărește și laudă pe Dumnezeu pentru marea lui purtare de grijă față de făptura sa căzută sub orbia păcatului, iar, celălalt, cu privirea spre păstori, se înfățișează ca vestitor al păcii pe pământ și al bunei-voiri între oameni […]”

Aceste evenimente sunt pline de bucurie și aduc bucurie: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim într-însa Ps. CXVII, 24. Cu negrăită bucurie îngerii din ceruri care străjuiesc împrejurul scaunului Celui Prea Înalt, fără încetare aduc Mântuitorului cântare de laudă pentru biruința Lui asupra morții; cei dintâi ce au vestit femeilor purtătoare de miruri că a înviat Hristos. Iar cuvântul de bucurie, cu care Le-a întâmpinat pe ele, Iisus după Înviere, a pătruns adânc în sufletele credincioșilor de pretutindeni și din toate vremurile”.

Pastoralele sale sunt pline de învățături dogmatice, Mitropolitul închinând o pastorală întreagă explicitării noțiunii de „Domn”. Prin Învierea din morți și înălțarea la cer, Domnul nostru Iisus Hristos s-a descoperit pe Sine ca Dumnezeu – Fiul îmbrăcat «cu mărirea pe care a vut-o la Tatăl mai înainte ca lume să fie» (Ioan, XVII, 5). Desigur, este mai presus de orice îndoială că Mântuitorul s-a arătat ca Dumnezeu, în vremea viețuirii Sale pe pământ, prin învățătura pe care a propovăduit-o și prin faptele pe care El le-a săvârșit. Totuși, Învierea din morți rămâne dovada de netăgăduit a dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos. Acesta este «semnul» pe care El l-a dat pentru a dovedi că este Fiul lui Dumnezeu.

Învierea lui Hristos este chezășia Învierii noastre  „sărbătorind Învierea Domnului, noi prăznuim, în același timp și Învierea noastră. De cea dintâi noi ne bucurăm ca de un fapt împlinit, iar pe cea de a doua o așteptăm să se împlinească în trupul nostru, la venirea Domnului întru mărirea Sa dumnezeiască.”, căci ea ne aduce darul îndumnezeirii firii omenești „Dumnezeirea firii omenești înseamnă ridicarea ei, prin puterea Tatălui, jertfa Fiului și mai ales prin sfințirea ei deplină de către Sfântul Duh, la treapta cea mai înaltă a desăvârșirii ei pentru a se putea apropria de Dumnezeire.” și chemarea noastră la mântuire „dacă mântuirea poate fi numită și viață a omului cu Dumnezeu, atunci Învierea Domnului este cununa întregii sale lucrări de mântuire. Sfărâmând împărăția moții, El a dat viața celor adormiți în nădejdea Învierii, suindu-se cu firea Sa omenească la cer. El s-a făcut chezășia Învierii noastre”. Hristos cel Înviat este prezent pretutindeni și în noi prin Duhul Său, care locuiește în noi (Romani, VIII, 11), „astfel, pentru învierea noastră și Învierea Mântuitorului este o legătură atât de strânsă încât înfăptuirea uneia dă naștere și la cealaltă, iar lipsa uneia nimicește și pe cealaltă.”, iar Învierea noastră nu va fi una la starea din care am plecat, precum „aceea a fiului văduvei din Nain, fiicei lui Iair și a lui Lazăr, care au înviat din morți prin puterea Mântuitorului, și au continuat să trăiască o anumită vreme ca și mai înainte, ca mai apoi să moară din nou”. „Noi nu vom învia însă ca fiica lui Iair, ca fiul văduvei din Nain sau ca Lazăr din Betania, pentru a gusta moartea din nou, în trupurile noastre de acum. Făcându-ne părtași Învierii Domnului, la sfârșitul veacurilor noi ne vom ridica cu trupul de la moarte la nemurire. «Dacă am murit împreună cu Hristos, spune Apostolul Pavel, credem că și vom viețui împreună cu El, știind că Hristos după ce a înviat din morți nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire peste El (Romani, VI, 8-9). Iar noi, când ne vom învrednici să dobândim Învierea, nici să murim nu mai putem, căci vom fi la fel cu îngerii» din ceruri XX.36” .„Dar se poate întreba cineva: cum înviază morții? În ce trupuri vin ei la viață? La această întrebare ne răspunde Sf. Apostol Pavel când scrie către Corniteni „Lipsit de minte ce ești! Ceea ce tu semeni nu dă viață, dacă nu va fi murit. Și ce semeni? Nu trupul ce va să fie îl semeni, ci numai grăuntele gol,… iar Dumnezeu îi dă trup după a sa voință, fiecărei semințe un trup al ei” II Corinteni V 35 – 38 […] învierea morților se face în același fel cu învierea Mântuitorului […] omul după înviere, trece la o viață nouă cu trupul îmbunătățit.”

Întruparea Mântuitorului este o taină „Hotărârea din veac a Lui Dumnezeu de a trimite pe Fiul Său pe Pământ pentru a-l ridica pe om la cer, se întrezărește în Sfânta Scriptură în însăși cuvintele care istorisesc facerea omului după chipul și asemănarea Lui Dumnezeu. Ea se arată mai limpede după cădere lui Adam în păcat, lămurindu-se în bună parte, încetul cu încetul, în gândirea poporului evreu sub lumina descoperirii dumnezeiești.”

Fiul Lui Dumnezeu devine Fiul al Omului, Mitropolitul consacrând și acestei expresii o pastorală întreagă, pentru a o explica în toate aspectele si înțelesurile ei adânci, din care redăm: „Însușindu-și numele de Fiul Omului, Mântuitorul a voit desigur să descopere tuturor adevărul că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Care a venit în lume în chip de om cum a mărturisit Marta, sora lui Lazăr din Betania (In. XI, 27). El nu S-a numit pe sine om în înțelesul că ar fi unul dintre noi oamenii, ci s-a numit Fiul Omului în înțelesul că în El, ca Dumnezeu Omul, este cuprinsă într-un anumit fel, prin harul lui Dumnezeu întreaga ființă omenească.”

Extrem de frumoasă și de plină de învățătură este și pastorala închinată Maicii Domnului „În Biserica noastră ortodoxă, Fecioara Maria este cinstită cu adâncă evlavie, îndeosebi ca Maica Domnului. De aceea în toate icoanele în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos este zugrăvit ca prunc, vedem și Preacurata Sa Maică Fecioara Maria.”

Pastoralele Mitropolitului nu se opresc numai la expunerea dogmelor bisericești ci și îndrumă credinciosul, arătându-i ce trebuie să facă ca să fie plăcut lui Dumnezeu. Datoria creștinului este în primul rând de a păstra învățătura de credință „Ca fii ai Învierii, fii ai lui Dumnezeu dovedindu-vă, păziți cu scumpătate dreapta credință, ca pe odorul vostru de mare preț.” Creștinul trebuie să facă faptele milosteniei trupești, care arată mai mult ca orice unirea adevărată între Hristos și creștin. El trebuie să trăiască în „duhul bunăvoinței și înțelegerii frățești”, să fie drept în fața lui Dumnezeu, bun, cinstit, să muncească, și să se ferească de mândrie și de iubirea de argint care este rădăcina tuturor răutăților I Timotei VI, 10, să fie apărător al păcii și „făcător de pace” și „să poarte sarcinile altuia”. Și mai presus de toate, creștinul trebuie să se facă hristofor, pnevmatofor, și teofor.

Pastoralele ca unele adresate credincioșilor acelor vremuri, fac referire și la cazuri concrete. Mitropolitul cerea păstoriților săi să accepte hotărârile Bisericii, făcând referire la problema stilista „Sărbătorile și datinile noastre bisericești, să le țineți așa cum a statornicit Sfânta noastră Biserică. Chemați alături de noi pe toți cei care din neștiință și întru nevinovăție s-au ridicat împotriva cârmuirii bisericești și țin acum sărbătorile la alte soroace decât cele rânduite de Sf. Sinod”. La catastrofalul cutremur din 1977, în ultima sa pastorală ca Mitropolit al Moldovei, cerea credincioșilor să ajute financiar pe sinistrați, depunând câte o contribuție bănească „în contul omeniei” pentru a ajuta și cu fapta pe cei năpăstuiți. În altele amintea de activitatea sa ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în cadrul mișcării ecumenice și de pace sau de moartea tragică a pastorului Martin Luther King.

Despre pastoralele Mitropolitului, Antonie Plămădeală, vicar la București, pentru un timp cât Iustin a fost patriarh, spunea : „Toate pastoralele și le făcea el personal. Lucra la o pastorală două luni. Umplea coșuri de hârtie. Vroia ca pastoralele lui să fie perfecte, să fie stilistic desăvârșite, și din punct de vedere al dicției să poată fi intonate în așa fel încât să dea o expresie armonioasă frazei. Migălea mult la un text pe care îl scria.”. Din profunzimea și seriozitatea scrierilor sale, vedem că această remarcă se poate aplica la întreaga operă a patriarhului Iustin, care deși nu este atât de întinsă, se impune prin acrivia științifică în cadrul scrierilor de amploare și prin frumusețea stilului, în ceea ce privește pastoralele sale.

La Iași Mitropolitul Iustin a susținut și activitatea editorială, concentrându-se în special asupra editării de monografii, susținerii revistei M.M.S. și scoaterii pentru folosul credincioșilor a unor cărți de rugăciuni și a unui catehism. Desigur această activitate ar fi fost cu mult mai bogată, dar cenzura autorităților în privința cărților bisericești, fiind greu de străpuns, doar monografiile monumentelor istorice beneficiind de susținerea statului comunist. În aceste condiții, Mitropolitul a reușit să tipărească în anul 1957 lucrarea Catehismul creștinului dreptcredincios scrisă de Pr. D. Belu, Pr. Isidor Tudoran și Iorgu Ivan, profesori la Institutul teologic Sibiu. Lucrarea a apărut într-un tiraj de 30,000 exemplare, după ce în prealabil fusese editată și la Alba Iulia într-un tiraj de 20,000 exemplare. Acestea au fost împărțite protopopiatelor pentru a ajunge la credincioși, precum și seminariilor de la Agapia și Neamț, și în școlile mănăstirești care mai funcționau la acea vreme în Eparhie. Dintr-o singură sursă vedem că editura Mitropoliei în 1958 a editat și o carte intitulată Învățătură de Credință Ortodoxă, care nu a fost însă difuzată, probabil neprimind acceptul autorităților.

Tot în anul 1957 s-a editat o carte de rugăciuni în format mic și format mare, care a fost tipărită și în anii următori pentru uzul credincioșilor din Mitropolia Moldovei. În acest scop se intervenea în 1965 la Departamentul Cultelor pentru tipărirea a 20,000 exemplare, format mic, iar în 1969 se imprimau 8,000 de exemplare și 15,000 în 1971. În 1972 Mitropolitul scria Departamentului Cultelor nemulțumit de tirajul redus și neîndestulător al cărții de rugăciune : „în legătură cu această problemă, vă rugăm să binevoiți a cunoaște că în Arhiepiscopia noastră sunt aproximativ 900 de unități bisericești-parohii, schituri, seminar teologic. Tot odată vă comunicăm că în mai multe parohii din Arhiepiscopia Iașilor sunt credincioși stiliști cum și credincioși care aparțin unor secte. Astfel stând lucrurile, numărul de 3000 mii de exemplare cărți de rugăciune este cu totul insuficient. Vă rugăm ca urmare să binevoiți a aproba imprimarea cărții de rugăciune în 8000 mi de exemplare, cum s-a prevăzut în planul editorial din anul 1972, pentru ale pune la dispoziție credincioșilor”, ca urmare în anul 1973 la tipografia Centrului Mitropolitan apărând în 13000 mii de exemplare

O luptă extraordinară a dus Mitropolitul pentru publicarea monografiilor mănăstirilor și bisericilor din Mitropolia Moldovei și mai ales pentru strângerea acestora într-un singur volum închinat lor. Încununarea acestor eforturi s-a concretizat abia în anul 1974, deși volumul exista în planul editorial al Mitropoliei Moldovei și Sucevei încă din anul 1971, după cum înștiința Mitropolitul Iustin Departamentul Cultelor : „Acest volum va cuprinde o Prefață, o Introducere generală, 80 de micromonografii în legătură cu cele mai importante monumente bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, o bibliografie selectivă asupra monumentelor, un rezumat în limba franceză și aproximativ 400-500 de ilustrate color și alb-negru. Volumul va oferi turiștilor o viziune de ansamblu asupra monumentelor bisericești din Moldova și în același timp va da unele detalii în legătură cu arhitectura, pictura, istoria și importanța culturală a fiecărui în parte. Negreșit, volumul va contribui la cunoașterea și popularizarea acestor comori de artă ale poporului nostru”. Lucrarea a apărut în 1974 sub numele de Monumentele Istorice Bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei, în 4000 de exemplare cu o „Prefață” scrisă de Mitropolit, iar pentru „Introducere” Mitropolitul a apelat la vechii săi colaboratori în domeniul restaurării mănăstirilor, d-na Corina Nicolescu și prof. V. Drăguț- directorul D.M.I.A., București.

Volumul se prezintă ca fiind extrem de îngrijit și documentat, însă lipsurile cu care s-a luptat Mitropolia pentru tipărirea lui văzându-se, căci pozele color sunt lipite manual pe un spațiu mai înainte lăsat la editare.

O contribuție importantă a avut Mitropolitul la apariția ediției critice a Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei, căreia de altfel i-a scris „Prefața”. Iată ce scria consilierul mitropolitan Scarlat Porcescu în acest sens „ Anul acesta se împlinesc 300 de ani de la apariția Psaltirii în versuri a mitropolitului cărturar Dosoftei al Moldovei. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât pentru conferințele preoțești de orientare din luna septembrie, pregătirea unei expuneri cu tema „Împlinirea a 300 de ani de la apariția Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei al Moldovei” cum și publicarea de materiale în legătură cu aniversarea acestui eveniment cultural de mare importanță pentru cultura veche românească. Pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor Sf. Sinod I.P.S. Iustin a luat inițiativa reeditării Psaltirii în versuri, într-o nouă ediție îngrijită de cercetătorul N. A. Ursu din Iași și prefațată de I.P.S. Sa”. Psaltirea a primit bun de tipar, rezervându-i-se un tiraj de 4000 de exemplare.

În anul 1975 Mitropolitul dorea demararea unui nou proiect de anvergură adresându-se în acest sens principalilor autori a Monografiei din 1974 : „Vă facem cunoscut că am luat hotărârea de a edita o serie de lucrări- albume privind principalele biserici și mănăstiri, monumente istorice din Mitropolia Moldovei și Sucevei spre a fi oferite, îndeosebi, celor ce vizitează aceste comori de artă de artă bisericească. Fiecare lucrare-album va cuprinde în medie 96 de pagini, 50 de pagini de text,și 46 de pagini de material ilustrativ color și alb negru[….] destinate deopotrivă cercetătorilor dar și marelui public,lucrările trebuie construite și scrise pe bază de izvoare istorice, într-un stil literal atractiv. Se vor utiliza totodată legende, istorioare și mențiuni literare care înviorează textul și fac plăcută lectura”. Adresa era destinată P.S. Norocel, I Solcan, I. Caproș, L.Simanschi, C.Turcu, N. Grigoraș, I. D. Ștefănescu, P.S. Vicar Adrian Botoșăneanul, Scarlat Porcescu.

Tot sub patronajul Patriarhului Iustin a apărut la editura mitropolitană Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă, la care Mitropolitul a scris „Prefața” și Catalogul obiectelor cu valoare istorică și artistică din colecția Mănăstirii Putna în 1977 ; despre manuscrisele slavo-române de la Mănăstirea Putna fiind alcătuit un studiu încă din 1966, de către prof. V. Brătulescu.

Tipărirea revistei și a calendarului ortodox au întâmpinat și ele greutățile lor, în special datorită tirajului limitat impus de autorități: un număr fix de pagini pentru revistă în decursul fiecărui an și un anumit număr de calendare pe care Mitropolia avea voie să le editeze. Astfel că revista M.M.S. apărea între anii 1959-1977 într-un tiraj de 2000 de exemplare pe an, în 6 numere, cu 720 de pagini, neacoperind astfel materialul ce trebuia publicat.„ Deoarece avem multe manuscrise care așteaptă publicarea, lucrările și studiile doctoranzilor și studenților de la Institutul Teologic, diferitele lucrări în legătură cu monumentele istorice bisericești, cronici, recenzii, etc., vă rugăm să binevoiți a aproba suplinirea revistei cu 120 de pagini, urmând să apară în 840 de pagini”, scria Mitropolitul Președintelui Departamentului Cultelor Dumitru Dogaru.

În toți acești ani conținutul revistei a fost îmbogățit, în ea apărând lucrări de valoare, între ele remarcând publicarea majorității monografiilor bisericilor și mănăstirilor monumente istorice. Menționăm de asemenea că revista se trimitea și în străinătate la diferite instituții și persoane cu care Mitropolitul intra în contact în timpul numeroaselor sale vizite, precum și la schimb cu alte publicații.

În ce privește calendarul, cum am precizat deja, acesta se confrunta cu aceeași problema, un număr prea mic de exemplare raportat la necesitățile credincioșilor ortodocși, fapt ce stârnea nemulțumirea acestora, după cum semnalau preoții, nemaipunând la socoteală că prezența calendarului în casa fiecărui credincios ar fi avut și un rol misionar, devreme ce biserica se afla în mijlocul crizei generată de mișcarea stilistă. Așa încât, un lucru obișnuit poate astăzi pentru noi, era unul foarte important în contextul respectiv, scopul Mitropolitului în acest plan al activității editoriale fiind să tipărească cât mai multe calendare pentru păstoriții săi. În anul 1960 se tipăreau în Mitropolia Moldovei și Sucevei 300,000 calendare, pentru ca la intervențiile repetate ale Mitropolitului, tirajul să ajungă în 1977 la 500,000 exemplare

Ajuns mitropolit pe scaunul Moldovei, Iustin nu și-a uitat niciodată activitatea sa de profesorat pe care nu a mai avut timp să o practice, dar s-a plecat cu grijă asupra învățământului de pe noua sa poziție, profesorul și cărturarul Iustin devenind un adevărat părinte pentru elevii și studenții eparhiei Iașilor. Ca și în alte domenii ale păstoririi sale, și în acesta, rezultatele nu se pot măsura în succese răsunătoare dat fiind contextul în care s-au desfășurat, însă în tăcere și cu deosebit tact pastoral, Mitropolitul a avut grijă de fiecare din tinerii care au urmat câte o școală religioasă în perioada respectivă, pe cei promițători dintre ei reușind să-i trimită și la studii în străinătate. Planul pe care Ierarhul a putut ajuta cel mai mult a fost cel financiar. Mitropolitul Iustin nu a uitat niciodată ce au făcut alții pentru dânsul și a fost recunoscător cu fapta, susținând pe tinerii teologi în școli. Majoritatea elevilor și studenților eparhiei în această perioadă au fost bursieri și semibursieri ai Mitropoliei

Moldovei.

În perioada respectivă, după cum am arătat în primul capitol, învățământul religios se reducea doar la formarea personalului eclezial, în Eparhia Moldovei rămânând după anul 1959 doar o singură instituție de acest fel, Seminarul de la Neamț. Până în 1959 a funcționat și Seminarul „Cuvioasa Parascheva” de la mănăstirea Agapia, precum și școli monahale în cadrul celor mai importante mănăstiri, de care ne vom ocupa la tratarea problemei monahismului. Pe lângă acestea mai intrau în vederile mitropolitului studenții din Eparhia sa care învățau la Institutul Teologic din București.

În anul 1957 când a venit ca ierarh la Moldova, Mitropolitul a acordat printr-o Dispoziție burse și semiburse pentru studenții din Arhiepiscopia Iașilor, asigurând și plata restanțelor însumând 41,600 lei. Criteriile acordării burselor fiind: burse pentru cei cu medii peste 8.00 si semiburse pentru cei cu medii sub 8.00, exceptând pe acei cu calificativul la purtare „Puțin corespunzătoare”. Grija pentru starea financiară a studenților săi nu se oprea numai la burse, Mitropolitul ajutându-i și cu alte sume de bani. Printre bursierii Mitropoliei la magisteriu din anul 1958 enumerăm pe Ieromonahul, pe atunci, Antonie Plămădeală aflat în anul III, și părintele Florin C. Bucescu din anul II. Această susținere deosebită, studenții au resimțit-o, întrucât își permiteau, spre exemplu, să întocmească tabele cu cheltuielile venirii lor acasă spre a fi acoperite de Mitropolie. Mitropolitul îi ajuta nu numai cu bani dar și cu cărți, dispunând trimiterea colecției M.M.S. anumitor studenți teologi în vederea întocmirii lucrării de licență. Era dispus chiar să acorde burse studenților din alte eparhii care nu își puteau permite din lipsă de fonduri acordarea burselor, în acest sens întâlnind exemplul unui student al [anonimizat] care a apelat, și a primit statutul de bursier al Arhiepiscopiei Iașilor.

Nici situația Seminarului Monarhal Agapia nu a fost trecută cu vederea, Mitropolitul interesându-se de aproape de situația examenelor de admitere și a rezultatelor la învățătură, acordând burse din partea Centrului Eparhial Iași. Iată ce scria Directoarea Seminarului Veronica Constantinescu în invitația adresată Mitropolitului cu ocazia împlinirii a 10 ani de la înființarea seminarului: „Cunoscând faptul că I.P.S. Voastră ca om de cultură și Întâistătător al bisericii moldovene depuneți străduințe pentru luminarea și bunăstarea călugărilor din mănăstirile ce le păstoriți, fapt cunoscut și de noi, prin marea contribuție ce o aveți în propășirea acestei școli, alimentând-o atât cu un număr mare de eleve din mănăstirile ce le păstoriți, cât și cu o contribuție materială și cu deosebire morală…”

Cel mai privilegiat a fost însă Seminarul de la Mănăstirea Neamț și Școala de Cântăreți, și asta întrucât după 1959 a rămas singura instituție de învățământ religios din Moldova, de soarta ei depinzând pregătirea preoților pentru întreaga Mitropolie și a studenților pentru institutele teologice, și în speță pentru Institutul de la București. Mitropolitul a avut grijă de acest Seminar în toate laturile sale: a îngrijit de elevi, de profesori, reușind să ridice și un nou locaș de învățământ. A vegheat ca predarea materiei să se facă în cele mai bune condiții, și în general, nici o hotărâre cu privire la viața Seminarului de la Neamț nu se lua fără hotărârea lui. Între Seminarul Mănăstirii Neamț și Mitropolie exista o continuă corespondență cu privire la situația școlii și a pregătirii elevilor, și fiecare caz special în parte se bucura de atenția Mitropolitului Iustin. Astfel, pe multe din adrese, scrisori, referate, etc., existând rezoluții ale mitropolitului, scrise în vederea soluționării optime ale problemelor apărute. Exmatriculările – puține, doar dacă elevul nu se prezenta deloc la seminar – dar mai ales înscrierile sau examenele de diferență sunt aprobate de Mitropolit, însă numai după o cercetare atentă a situației solicitanților.

În 1958 Mitropolia Moldovei și Sucevei susținea cu burse și semiburse majoritatea elevilor de la seminar și de la școala de cântăreți. Dintr-un total de 118 elevi ai Arhiepiscopiei Iașilor, cumulând toți cei 5 ani de studiu ai școlii, doar 19 erau solvenți, iar pentru Eparhia Hușilor, din 69 – 11. Acest raport între cei solvenți și bursieri s-a păstrat în întreaga perioadă a păstoririi Mitropolitului la Iași.

Faptul că Mitropolitul a fost profesor, îl făcea să fie foarte atent cu problemele elevilor, menajându-i de imixtiunea autorităților, care în 1960 făceau tabele cu originea socială a acestora sau îi chema la încorporare în vremea examenelor finale, Mitropolitul fiind nevoit să intervină pentru ca aceștia să își termine studiile. Alteori Mitropolitul îi apăra pe elevi împotriva pedepselor prea aspre ale Consiliului Școlii, solicitând acestuia „reexaminarea cazului”. Pe un caz de exmatriculare, Mitropolitul scria „se va cere preotului din parohia respectivă să urmărească de aproape comportarea elevului X. În cazul că elevul dă dovadă de îndreptare, va putea fi primit la școală.”

Mitropolitul era sensibil și la problemele materiale ale elevilor săi, permițând unora înscrierea la cursurile fără frecvență, întrucât starea materială nu le permitea a le urma pe cele de la zi, ba mai mult, pentru a recupera, Mitropolitul aproba să dea examene de sesiune în particular.

Îngăduința uneori a Mitropolitului și sensibilitatea sa la problemele elevilor și a greutăților lor, izvorâtă din situația sa specială, aceea de orfan de tată, în care a crescut, era însă completată și de experiența profesorului, de aceea mitropolitul cerea râvnă din partea elevilor. Spre exemplu, din încredințarea lui, era verificată prezența la cursuri a elevilor seminarului, care ulterior îi era comunicată.

Pentru buna pregătire a elevilor, Mitropolitul Iustin a pus profesori tineri dar de perspectivă, numai înșiruirea numelor lor, din perspectiva personalităților ce au devenit, demonstrându-ne cele afirmate. La Neamț, printre alții în această perioadă au fost: Diac. I. Ivan, care a ocupat în mai multe rânduri funcția de director; M. Păcurariu; Ștefan Alexe director între 1961 – 1964; Epifanie Norocel director între 1967 – 1971; I. Bria; Anibal Panțiru; etc. Pe aceștia i-a promovat la Seminarul de la Neamț, pentru ca apoi la recomandarea lui, unii dintre ei să ajungă profesori la institutele teologice.

Cel mai frumos cadou pentru Seminarul de la Neamț a fost rezidirea vechiului așezământ. Lucrările la acesta au început în august 1972, fiind executate în regie proprie, până la finele anului 1975 cheltuindu-se suma de 6.760.525 lei de către cele două Eparhii ale Mitropoliei, lucrările cele mai importante fiind terminate în anul 1976. Pentru zidirea intelectuală și sufletească a elevilor, Mitropolitul a dotat în repetate rânduri bibliotecile claselor cu cărți.

A reușit, de asemenea, prin relațiile și autoritatea de care se bucura să trimită din profesorii tineri și din alți colaboratori ai săi la bursă în străinătate. Așa au plecat: Nestor Vornicescu, la Bossey, Elveția, în 1969, Adrian Hrițcu la Bossey, între 1972-1973, Epifanie Norocel, la Bossey, între 1975-1976 sau Ioan Bria ca delegat permanent la C.E.B. Editorul operei integrale a patriarhului Iustin, P.S. Calinic, de la Argeș, spune că în 1973, Jaques Chirac, pe atunci prim-ministru, aflat în vizită la Iași, a plecat cu o listă de teologi români, viitori bursieri în Franța.

În 1976, Episcopul Herman Kunst, din Bon, scria Mitropolitului : „Ministerul de externe al R.F.G. îmi dă posibilitatea de a oferi în fiecare an câtorva teologi din străinătate o bursă pentru învățarea sau desăvârșirea cunoștințelor de limbă germană.” Mitropolitul recomanda pe P.C. Pimen Zainea și Pr. Buzdugan.

În ce privește învățământul religios în ansamblul său, la nivelul întregii Biserici Ortodoxe Române, era de datoria Mitropolitului să aprobe programa Institutului din București, care îi era trimisă spre avizare în fiecare an, să amendeze întocmirea noului proiect pentru regulamentul învățământului universitar, venind cu propuneri pertinente în acest sens sau să negocieze cu autoritățile statului numărul de locuri pentru Seminarul de la Neamț. Spre pildă, în anul 1971-1972, Departamentul Cultelor admitea înscrierea a 28 de elevi în anul I al Seminarului, Mitropolitul obținând după cum însuși informa, accepțiunea verbală, în august 1971, ca toți elevii care au absolvit școala de cântăreți, adică 48 de elevi din Mitropolia Moldovei și Sucevei și 3 din Ardeal, să fie înscriși în anul I la Seminar.

II. 3. Arhipăstorul

Mitropolitul Iustin a trebuit să facă față unor situații sensibile pe plan intern cu care Biserica Ortodoxă Română nu s-a mai confruntat, unele dintre cele mai grave din existența ei, iar pe plan extern a fost prin excelență reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române în cadrul mișcării ecumenice și mișcării pentru pace.

Problema monahismului și stilismului, amândouă apărute în sânul Bisericii coloborate cu comunismul, care pe prima a generat-o, iar pe a doua a întreținut-o în anumite perioade, au surescitat din partea Mitropolitului o angajare totală în rezolvarea lor. Pe lângă aceasta, Mitropolitul, ca un bun păstor de suflete a trebuit să se îngrijească și de celelalte ale ierarhului, de ceilalți din turma sa, credincioși și preoți, păstoriți și păstori. În această perioadă de răstriște s-a luptat ca păstoriții săi să aibă biserici deschise cultului; prin pastoralele sale și prezența sa în mijlocul credincioșilor a încercat să insufle acestora o adevărată trăire creștină. Pentru preoți s-a îngrijit de formarea lor, încă din timpul studiilor după cum am văzut, și până după ce au ajuns în parohii, pentru salarizarea lor și pentru ca să aibă case parohiale, facilitându-le locuirea în parohiile încredințate.

Mitropolitul Iustin a dat dovadă de o extraordinară putere de muncă, reușind cu succes să se împartă între atribuțiile și grija față de eparhia sa și rolul de reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în C.E.B., C.B.E. și mișcarea pentru pace, sau de deputat în Marea Adunare Națională, și asta pentru a enumera doar câteva coordonate ale activității sale. Toate aceste zbateri neîncetate ale Mitropolitului pentru Biserică, precum și persoana sa au fost apreciate la justa lor valoare, de contemporanii săi. Frumos spunea Episcopul Partenie Ciopron de ziua mitropolitului Iustin la 1 iulie:”Să-i dea Dumnezeu sănătate, că știință și relații ca el nu mai are nimeni.” În toate aceste activități a avut parte de colaboratori buni și de nădejde pe care i-a păstrat permanent în jurul său: P.C. Vicar Constantin Nonea, Pr. Scarlat Porcescu, Arhim. Dionisie Velea, P.S. Irineu Crăciunaș, P.S. Adrian Botoșăneanul, P.S. Consilier Hadârcă etc.

A. Monahismul

Până la apariția decretului nr. 410/1959, statul comunist a luat și alte decizii în defavoarea mănăstirilor, decretul încheind o politică dură împotriva bisericilor și în special împotriva mănăstirilor, văzute ca locuri de conspirație împotriva regimului, prin adunarea în sânul lor a multor elemente considerate ostile regimului: legionari, burghezi, intelectuali, etc. Chiar dacă decretul nu ar fi fost dat, viața monahală, sub aspectul ei material, s-ar fi confruntat cu o criză în anii 1960, întrucât statul râvnea pământurile Bisericii, pe care le-ar fi luat, lipsind în felul acesta mănăstirile de principala sursă materială de susținere a obștei călugărești.

Numărul mare de „elemente tinere” din rândul mănăstirilor, era o altă cauză a îngrijorării autorităților comuniste. Sub pretextul – slogan de clădire a unei patrii noi, a unei noi rânduiri sociale, statul comunist a considerat că mai necesare sunt aceste „elemente tinere” în câmpul muncii, decât în mănăstiri. (Așa se explică de ce în urma decretului, ar fi trebuit să rămână în mănăstiri, cei bătrâni și cei bolnavi, adică cei care nu mai puteau ajuta material societatea. Dar din faptul că decretul condiționează statutul de pensionar de plecarea din mănăstire, deducem că într-adevăr în 1959 s-ar fi dorit „lichidarea” mănăstirilor în România, lipsindu-se de cel mai elementar personal.)

Despre apariția decretului se știa cu siguranță și ierarhii ortodocși au încercat împiedicarea lui. Concesiile făcute statului comunist prin regulamentele vieții monahale, înființarea școlilor monahale în mănăstiri, susținerea continuă a muncii în mănăstiri prin înființarea de ateliere după modelul cooperativelor comuniste, trimiterea celor minori acasă din mănăstiri în imediata apropiere a decretului au fost tot atâtea încercări pentru stoparea lui.

Decretul a decimat viața monahală în mănăstiri, iar Mitropolia Moldovei, cea mai bogată și mai puternică în viața monahală, a fost și cea mai afectată. Prin comparație au fost și alte eparhii, ca cea a Timișoarei și Caransebeșului, care au rămas fără nici o mănăstire.

Potrivit dispozițiilor Sfântului Sinod și în Mitropolia Moldovei și Sucevei, au fost înființate, la majoritatea mănăstirilor școli monahale, pentru a conferi monahilor pe lângă un minim de pregătire de carte și diploma de școală elementară, de 7 clase, căci, așa cum se preconiza cei fără școală urmau să fie dați afară din mănăstiri.

Conform Ordinului 15.599 din 28 septembrie 1958 al Mitropoliei Moldovei și Sucevei, pe baza articolului 78 din Statutul de organizare și funcționare al Bisericii Ortodoxe Române și articolului 7 din Regulamentul pentru organizarea vieții monahale au fost organizate școli monahale. La Secu, Agafton, Dragomirna, Horaița, Războieni, Slatina, Vatra Moldoviței, Sucevița, Almaș, Putna, Sihăstria, Neamț cu un număr de 22 de elevi, Mănăstirea Eroii Neamului, unde pentru a organiza și conduce școala monahală a fost trimisă monahia Lavrentia Nițaexistau astfel de școli în care monahii învățau, iar la seminarul „Cuvioasa Parascheva” de la Mănăstirea Agapia se aflau în 1958, 26 de eleve din eparhie, din care 23 erau bursiere. Monahii studiau: Istoria Bisericii Universale, Învățături de credință, Studiul biblic al Noului Testament, Muzică bisericească psaltică și vocală, Noțiuni de tipic și liturgică teoretică, primind ca manual de bază Catehismul creștinului dreptcredincios, tocmai tipărit. Responsabili pentru ele și supraveghetori ai examenelor de sfârșit de an erau: Exarhul Dionisie Velea, pentru Mănăstirea Neamț, Secu, Sihăstria, Văratec și Almaș, Partenie Buscu pentru Agafton și Eroii Neamului și Irineu Crăciunaș pentru Dragomirna și Slatina, în toate aceste mănăstiri fiind stabilite sesiuni de examene.

Monahii susțineau și un examen de calificare într-un meșteșug pe care-l deprindeau tot în școala monahală; în 20-28 iulie 1958 un număr de 54 de monahi promovând un examen de absolvire: 9 de la Neamț, 6 – Secu, 5 – Slatina, 7 – Sihăstria, 1 – Dragomirna, 18 – Văratec, 8 – Almaș.

Existența școlilor monahale, la apariția decretului, nu a fost de un real folos, căci cei care au urmat aceste școli, tineri fiind, au intrat sub incidența condițiilor de vârstă și au fost scoși din mănăstiri. Conform decretului, indiferent de vârstă, rămâneau în mănăstiri doar cei cu studii teologice superioare, adică absolvenții de seminarii și institute teologice, numărul acestora raportat la numărul total al viețuitorilor din mănăstiri fiind infim.Spre exemplu, la Seminarul Teologic „Cuvioasa Parascheva” de la Mănăstirea Agapia, la sfârșitul anului școlar 1958-1959, în iulie 1959 existau din eparhie doar 22 de eleve promovate: 2 în anul I, 8 în anul III, 5 în anul IV, 4 în anul V și 3 la secția practică de broderie, 7 dintre ele fiind de la Văratec, 4 de la Sucevița, câte 3 de la Agafton și Rășca, 2 de la Vatra -Moldoviței și câte una de la Almaș, Eroii Neamului și Războieni.

Ceilalți monahi cu studii superioare puteau proveni, în cazul călugărilor, din absolvenții Seminarului Neamț și a Institutului Teologic de la București sau Sibiu, aceste instituții însă răspunzând cu greu satisfacerii necesității numărului preoților de enorie pentru parohiile din țară.

În mănăstiri, înainte de decret, au existat și ateliere meșteșugărești, precum acela de la Agafton, unde erau 209 de călugărițe și surori, unele dintre ele activând în atelierul „Harnica Albină”, închis în 1959, nemaifiind de lucru sau precum cel de la Mănăstirea Văratec, unde era un atelier-cooperativă de covoare, croitorie și pânză, cu 140 de lucrătoare. În preajma anului 1959, aceste ateliere și-au încetat activitatea, statul comunist izolându-le economic prin necontractarea lucrărilor.

Pe lângă situația existentă, Mitropolitul Iustin a făcut câteva încercări pentru a ameliora atitudinea comuniștilor față de mănăstiri, trimițând pe cei foarte tineri acasă la părinții lor.

Din anul 1958 până în toamna lui 1959, numărul celor din mănăstiri a scăzut cu câteva sute. La 31 decembrie 1958, în mănăstirile Mitropoliei se aflau cca. 2100 de viețuitori, numărul acesta scăzând până la 1701 la data de 1 octombrie 1959, cu puțin înainte de aplicarea Decretului. În acest timp au fost îndepărtați din mănăstiri, din inițiativa Mitropoliei, cei ce nu făceau parte din cinul monahal și stăteau pe la mănăstiri, mulți dintre frații și surorile de mănăstire, aspiranți la o viață monahală, cei cu vârsta sub 25 de ani, cei fără serviciul militar satisfăcut și cei cu ciclul elementar incomplet.

Decizia 14/1959 dată de Mitropolitul Iustin la 5 septembrie 1959 se încadra în aceeași linie, de a reorganiza viața monahală în așa fel încât să înlăture o iminentă intervenție brutală a statului comunist. În acest sens, Mitropolitul se adresa în septembrie 1959 Departamentului Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniștri: „Avem onoare a vă aduce la cunoștință că, trecând la aplicarea noului regulament pentru organizarea vieții monahale, prin Decizia noastră Nr. 14/1959 am stabilit numărul așezămintelor monahale, care vor funcționa în cuprinsul Arhiepiscopiei Iașilor, iar în consfătuirea avută cu stareții din Moldova, în ziua de 11 septembrie anul curent, la Mănăstirea Neamț, am dat îndrumările necesare pentru aplicarea măsurilor.

Așezămintele monahale din Arhiepiscopia noastră în prezent numără 20 de mănăstiri și 6 schituri (dependente) de mănăstirile mai mari, față de numărul de 52 de unități monahale câte au fost în trecut. Un număr de 11 schituri au fost declarate metoace.

Alăturat înaintăm decizia noastră Nr. 14/1959 și vă rugăm a dispune să se ia act.”

Decizia menținea în realitate 38 de așezăminte monahale cu personal, pe unele dintre ele retrogradându-le de la statutul de schit la cel de metoc și 3: Pângărați, Bisericani și Rarău, fără personal și desființa Mănăstirea Durău și 11 schituri cu personalul cel mai puțin numeros. Pentru o cât mai bună înțelegere redăm textul integral al deciziei la note.

Nici aceasta nu a avut rolul de a mulțumi și liniști autoritatea comunistă, caracterul ei fiind vădit formal, fără vreo desființare de răsunet a vreunui locaș mănăstiresc, poate cu excepția Durăului, dar și acesta pe alte considerente. Personalul mănăstirii nu era trimis acasă cum și-ar fi dorit statul, ci era închinoviat în mănăstirile cele mai apropiate. Statisticile pe grupe de vârstă ne arată încă existența un echilibru între monahii în vârstă și cei tineri din mănăstiri: 138 aveau între 20-25 de ani, 184 între 26-30, 223 între 31-35, 175 între 36-40 și 981 între 41-90 de ani.

Decretul 410/28 octombrie 1959 a fost o lovitură foarte grea dată Bisericii, viața înfloritoare din unele mănăstiri fiind distrusă și un număr mare de monahi trimiși în lume, acolo unde nu-și găseau rostul și unde societatea îi marginaliza. În mănăstiri au rămas monahiile de peste 50 de ani și monahii de peste 55 de ani, cei cu studii clericale superioare, cei cu pensii, dacă renunțau la ele, precum și cei bolnavi ce nu puteau fi folosiți în câmpul muncii.

Decretul a fost aplicat imediat și dur, Mitropolia Moldovei și Sucevei și în general Biserica, neputându-se împotrivi, de frica unor măsuri radicale, ca închiderea totală a mănăstirilor. În general, Biserica și-a îndemnat monahii să respecte decizia statului, în așteptarea unor vremuri mai bune. Singura prevedere interpretabilă a decretului era referitoare la starea de sănătate a celor care puteau rămâne sau intra în monahism, căci cei bolnavi, care nu puteau munci, puteau să rămână în mănăstiri. În acest sens s-au întocmit comisii medicale, în fața cărora s-au prezentat monahii cu probleme medicale, aceste comisii fiind singurele împuternicite să avizeze rămânerea pe caz de boală în mănăstire. În acest fel, aplicarea decretului s-a întins și pe anii 1960-1961, însă comisiile nu au fost nici pe departe îngăduitoare, scoțând din mănăstiri și pe mulți dintre monahii bolnavi. Acest fapt se observă din cererile de reprimire în mănăstiri, în care monahii au anexat adeverințe medicale eliberate de alți doctori, de obicei de la spitale, alții decât cei din comisiile respective.

Monahii și monahiile în vârstă aveau de ales între păstrarea pensiei și plecarea din mănăstire, mulți dintre aceștia optând pentru părăsirea mănăstirilor și retragerea la locurile natale, unde dacă aveau rude și pensie puteau să-și întrețină bătrânețile. Soluția salvatoare pentru ei a venit din partea Mitropoliei, organizându-se în câteva mănăstiri sanatorii sau un fel de azile pentru monahii bătrâni, în care se avea grijă de ei în cele mai bune condiții, cel dintâi fiind organizat la Mănăstirea Slatina, raionul Fălticeni, unde după aplicarea Decretului se aflau 66 de monahi: 12 – Sihăstria, 3 – Neamț, 20 – Agapia, 10 și 2 preoți – Văratec, 2 – Sfântul Ioan cel Nou, Suceava, 1 – Râșca, 15 – Slatina și 1 preot. Au fost și călugări care n-au părăsit mănăstirea, dar au rămas și cu pensia, cum ar fi cazul Părintelui Mina Prodan de la Mănăstirea Neamț, fost mare ecleziarh, care în anul 1960 avea 78 de ani. Cei care și-au pierdut pensia, preferând să rămână în mănăstire, în momentul când au optat pentru primirea la Slatina, Mitropolia a intervenit pentru a li se reda pensia.

Monahii plecați au fost mulți dintre ei obligați să semneze acte prin care luând seama de prevederile Decretului, declarau că se retrăgeau din viața monahală, pentru a se încadra ca civili în altă ramură de activitate, iar cei rămași angajați în cadrul Bisericii au trebuit să dezbrace haina monahală. Monahii care părăseau mănăstirile erau îndreptați spre locurile natale, în familiile lor, fiind singurul mod în care aceștia se puteau bucura de minime condiții, până eventual se angajau în muncă, existând însă și cazuri de monahi care nu mai aveau familii și nu aveau unde să se retragă, Mitropolitul intervenind în aceste situații. Peste toate însă, exodul forțat al monahilor din mănăstiri a fost o adevărată dramă.

Mitropolia a ajutat, atât cât a putut, pe acei care erau nevoiți să plece din mănăstiri, permițându-li-se să-și ia lucrurile personale, să-și desfacă și transporte anumite acareturi de pe lângă casele în care locuiau și să le ducă acolo unde se vor stabili. Toate acestea (bucătării de vară, magazii de lemne, furaje, etc.) fiind construite de monahi, constituiau un minim de ajutor și totodată un sprijin având în vedere plecarea lor din mănăstiri. Mănăstirile, din dispoziția Mitropolitului Iustin au acordat ajutoare în alimente, ca în cazul maicilor plecate de la Râșca la altă mănăstire, neidentificată, sau în bani, ca la Mănăstirea Sihăstria, unde în urma Decretului, 32 de monahi plecau în viața civilă, Mănăstirea dând din fondurile proprii câte 1000 lei ajutor pentru haine civile și transport.

În anul 1961 s-a încheiat procesul de îndepărtare a monahilor din mănăstiri, numărul celor rămași oficial fiind de cca. 731 de viețuitori, după cum urmează: 79 – la Mănăstirea Neamț cu Vovidenia, Icoana și Procov; 26 – Secu; 52 (54) – la Sihăstria cu Secu; 219 (210) – Văratec; 31 – la Sucevița; 8 – la Dragomirna; 244 – la Agapia cu Agapia din Deal; 20 – Centrul Eparhial cu Mănăstirea Bucium, iar la cele cu personal redus: 5 – Cetățuia; 1 – Hlincea; 5 – Slatina; 1 – Rarău; 2 – Râșca; 3 – Sfântul Ioan cel Nou Suceava; 1 – Vorona; 1 – schitul Sihăstria; 2 – Gorovei; 8 – Putna; 9 – Vatra Moldoviței; 4- Bistrița; 2 – Tarcău; 1 – Bucium; 5 – Horaița; 1 – Horăicioara.

Din numărul mănăstirilor rămase observăm că lipsesc Mănăstirea Eroii Neamului și Agafton, care nu apăreau ca fiind desființate conform deciziei Nr. 14/1959 a Mitropolitului Iustin, acestea fiind închise în urma intervenției brutale a statului comunist, fără nici o anunțare în prealabil a Mitropoliei Moldovei. În cazul Mănăstirii Eroii Neamului, construită în cinstea eroilor români căzuți pe front în al doilea război mondial, aceasta a fost desființată potrivit dispozițiilor statului comunist conform căreia trebuia să se renunțe la mănăstirile nou înființate. În anul 1959, stareța mănăstirii, monahia Teodora Voloșineu, predând la 30-31 martie, Sfatului Raional Trușești, averea mobilă și imobilă a mănăstirii, iar biserica preotului paroh al satului Guranda. Biserica fusese construită în 1946, din bârne de stejar, cu contribuția celor care au luptat în război sau a celor care au avut rude ce au murit pe front, dar din păcate a fost dărâmată nemaifiind considerată corespunzătoare, fără însă a fi înlocuită cu una de zid. În clădirile Mănăstirii Eroii Neamului sau Guranda s-a instalat un sanatoriu T.B.C. Din scrisorile adresate de fosta stareță, Teodora Voloșineu, care a fost și ea trimisă în viața civilă, în comuna Trușești, Botoșani, deducem că problema reclădirii bisericii Mănăstirii Eroii Neamului a fost mereu în atenția Mitropolitului Iustin, însă mai mult ca sigur că nu a găsit înțelegere și la autoritățile comuniste în acest scop.

În cazul Mănăstirii Agafton, situația a stat diferit, statul fugărind practic călugărițele din mănăstire. Mănăstirea a fost evacuată de maici pe 1 martie 1960, când așa cum mărturisea o maică „fără voia noastră am plecat în lume”. Monahia Niță vorbește despre 300 de maici care în 1960 au plecat în pribegie, numărul fiind exagerat întrucât în octombrie 1959 la Mănăstirea Agafton viețuiau 189 de maici, 109 dintre ele fiind cu vârsta de sub 50 de ani, iar dintre cele cu vârstă de peste 50 de ani, 60 nu erau pensionare, neintrând deci nici sub incidența decretului ca limită de vârstă și nefiind tentate a pleca din mănăstire pentru a-și păstra pensiile.În urma trimiterii forțate a maicilor acasă de către autoritățile comuniste, încălcând chiar legislația lor, de vreme ce cel puțin 60 de maici aveau toate drepturile să rămână acolo, Mitropolitul Iustin le-a pus la dispoziție maicilor din Agafton, mănăstirile Agapia și Văratec.

Schiturile desființate sau cele rămase fără personal au fost date în folosința parohiilor, unele dintre ele, deși cu greutate, fiind reparate și bine întreținute, altele confruntându-se cu serioase probleme.

După aplicarea Decretului, mănăstirile rămase fără majoritatea monahilor plecați, au rămas dezorganizate, prima grijă a Mitropolitului fiind reorganizarea vieții monahale din interiorul lor. S-a pornit prin numirea de stareți care să poată propune soluții pentru rezolvarea problemelor apărute în mănăstiri: la Agapia – Eustachia Ciucan, Merlopia Ciocan – Dragomirna, Loghin Pop la Secu, Benedict Bârsan la Slatina, Xantipia Aniței la Sucevița, etc. De asemenea, s-a organizat o întrunire cu stareții mănăstirilor la 8 martie 1960, la Iași, despre care aflăm dintr-o scrisoare a arhiereului Partenie Ciopron, fost episcop al Armatei până în 1948, căzut în dizgrațiile comuniștilor și retras la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou – Suceava. În conferința cu stareții s-a dezbătut problema delicată a aplicării Decretului, convenindu-se și de acord asupra unor soluții practice concrete pentru mănăstirile rămase.

Pe lângă plecarea multora din călugări, mănăstirile au trebuit să mai facă față și confiscării proprietăților, a pământurilor și a clădirilor, mai ales ale mănăstirilor și schiturilor desființate, bisericile trecând la parohii, iar clădirile mănăstirilor în proprietatea diferitelor instituții ale statului: Sfatul Popular, cooperative, spitale, etc., Cei drept însă, unele din mănăstiri ajunseseră în imposibilitatea de a-și mai cultiva pământurile și îngriji clădirile din lipsă de personal. De pildă, la Sihla tot personalul intra sub Decretul 410, nemairămânând nimeni care măcar să mai aibă grijă de schit. Biserica pierduse din anul 1955 mai toate pământurile în favoarea statului comunist – această stare conexată cu colectivizarea -, iar pământurile mănăstirilor erau ultimul bastion major în deposedarea totală de terenuri a Bisericii. În primăvara lui 1960 o parte din aceste pământuri și clădirile din incinta mănăstirilor, pe criteriul că mănăstirile nu le mai pot îngriji, au fost preluate de stat: la Pângărați – clădirile au fost predate Stațiunii de Cercetări Biologice – Geografice „Stejarul”, pământul de la schitul Tărâța – la G.A.S. Bucium, imobilele Mănăstirii Eroii Neamului – Sanatoriului din Trușești prin Sfatul Popular, terenurile Mănăstirii Durău cedate Sfatului Popular al raionului Ceahlău, terenurile Schitului Boureni au fost cedate Sfatului Popular al comunei Moțca, clădiri ale Mănăstirii Bârnova au fost date Sanatoriului T.B.C. Bârnova, terenuri ale Mănăstirii Cetățuia – cedate Ocolului Silvic, etc.

Despre pripeala cu care au fost preluate terenurile și clădirile mănăstirilor, doar pentru a nu mai aparține Bisericii, este grăitor cazul Mănăstirii Vorona. Pământurile acesteia, gata însămânțate au fost predate Sfatului Popular al comunei Poiana, iar altele Gospodăriei Colective Agricole din comuna Cristești, clădirile au fost și ele cedate statului, iar bisericile în grija parohiilor și anume: 3 biserici de la Mănăstirea Vorona Mare și Biserica Schitului Sihăstria Voronei la parohia Oneaga. În anul 1968 Sfatul Popular cerea Mitropoliei Moldovei și Sucevei să-și ia înapoi clădirile, unde statul ar fi dorit să înființeze un cămin de bătrâni, și să îngrijească de monumentul istoric Mănăstirea Vorona, fapt pe care Mitropolitul l-a împlinit după cum vedem din procesul-verbal din 20 iunie 1968.

Cu această situație grea se confruntau mănăstirile în anul 1960, Biserica nereușind în acele momente decât să salveze existența monahismului în mănăstiri, neputând face nimic care să oprească regimul din drumul său de desființare a unor mănăstiri ortodoxe. Nu avem deocamdată dovezi sau informații certe, din care să rezulte cauzele pentru care statul comunist nu a luat decizia desființării totale a mănăstirilor și nici rolul jucat de autoritățile bisericești în blocarea unei astfel de decizii, însă credem că abilitatea celor din urmă a cântărit în neluarea unor hotărâri radicale. Cercetând și cântărind activitatea ulterioară Decretului, a Mitropolitului Iustin și mai ales rezultatele ei în ce privește problema mănăstirilor și a monahismului, suntem siguri că nici când a fost dat Decretul, acesta n-a stat cu mâinile încrucișate. Însă, probabil un răspuns în forță al Bisericii Ortodoxe Române ar fi dus la generalizarea unor abuzuri și intervenții dure ale statului, ca aceea de la Mănăstirea Agafton, pe care am pomenit-o, la întreaga scară a Bisericii, nimicind orice formă de viață monahală (așa cum s-a întâmplat în Rusia, unde în schimb datorită întinderii mari a U.R.S.S. s-a putut practica monahismul solitar, un asemenea spațiu fiind mai greu de controlat).

Iustin a trebuit să caute să mențină un echilibru, între atitudinea permanent ostilă a statului față de monahism, dar care a intrat cu timpul într-un anumit laxism și problema monahilor plecați din mănăstiri, pe care a încercat să-i readucă acolo de unde au plecat și să-i reintegreze în viața Bisericii, pentru a-și împlini menirea lucrării la care au fost chemați. Nici autoritățile comuniste nu au reușit să fugărească, cu toată presiunea, pe toți monahii din mănăstiri sau din jurul lor, nici Mitropolitul nu a reușit, deși suntem siguri că ar fi vrut să-i reprimească pe toți monahii plecați, înapoi în mănăstiri. Acest lucru ar fi fost imposibil în opinia noastră, întrucât statul comunist a menținut, prin Departamentul Cultelor și aparatul lui birocratic, un control și o supraveghere continuă asupra mănăstirilor și vieții monahale desfășurate aici, nemaivorbind de Poliție și Securitatea, care a generat prin rapoartele ei închiderea mănăstirilor și care vedea în ele un inamic și o sursă permanentă de pericol pentru regim.

În arhivele studiate de noi, nu am găsit decât prea puține referințe pentru anii 1959-1960, despre personalul din cadrul mănăstirilor, arestat, însă Miliția supraveghea foarte atent mănăstirile și preoții de mir, interceptând pe cineva care strângea autobiografii ale clerului.Mărturii despre unii monahi, ca și preoți condamnați apărând mai târziu, odată cu eliberarea lor din închisori, așa cum vom arăta la momentul potrivit.

Unii dintre monahii ce ar fi trebuit să plece, au rămas ilegal prin mănăstiri, acolo unde a fost posibil. La Agapia în 1963, un număr de 21 de maici stăteau fără aprobare în mănăstire, unele dintre ele fiind reîntoarse, după ce în prealabil fuseseră îndepărtate; la Văratec existau de asemenea maici cu situația neclarificată.

Din studierea documentelor anului 1960 se observă că Mitropolitul Iustin a încercat să ajute cât mai mulți monahi, să rămână într-un anumit fel, în cadrul Bisericii. La Agapia, călugărițe, care conform Decretului 410 trebuiau să plece, sunt păsuite de Mitropolit și li se acceptă în mod excepțional să rămână în mănăstire; la Almaș, maici bolnave primesc case lângă schit și mijloace de întreținere, cei bolnavi care au reușit să primească avizul din partea Comisiei Medicale că nu sunt apți să lucreze în câmpul muncii au rămas în mănăstire, iar cei care au cerut consultarea de către comisie, până la timpul prezentării în fața ei au rămas în mănăstire în timpul anului 1960. Mitropolitul a lăsat în mănăstiri, cu aviz provizoriu, „până la noi dispoziții”, monahi cu probleme medicale, fără acordul Comisiei Medicale, nespecificându-se în primă fază nici o existență a acesteia, fiind necesar doar un act medical care să ateste boala din partea unui medic specialist. Mai apoi statul a instituit aceste comisii, nefiind mulțumit de modul în care se aplica Decretul în mănăstiri. Cei care în vâltoarea scoaterii din mănăstiri și a desființării unora (vezi cazul Agafton) au ajuns în familiile lor, dar nu intrau sub prevederile Decretului, au fost reprimiți în mănăstiri, ca și cei bătrâni proveniți din locașurile desființate, care prin prisma împrejurărilor au fost trimiși la locurile natale. Pentru a rămâne în mănăstiri, monahii și monahiile au fost trecuți în diferite posturi: îngrijitori, paznici, Mitropolitul încălcând cu bună știință spiritul Decretului. De asemenea, unii dintre cei care aveau în grijă călugări și călugărițe bătrâne au rămas provizoriu în mănăstiri. Unii au primit aprobări pentru a rămâne în mănăstiri, deoarece nu aveau unde să se întoarcă la locurile lor de baștină. Acest fapt îl vedem și dintr-o scrisoare a unei monahii (Josefina Mihăilă) de la Mănăstirea Văratec în care se spune „cum s-a aprobat și la alte călugărițe”, sau din cazul surorii Vasâi.

Credem, că dacă în ianuarie 1960, Iustin accepta ca persoane care intră sub incidența Decretului 410, să rămână în mănăstire, el spera în continuare într-o rezolvare mult mai favorabilă stării mănăstirilor și într-o aplicare mai blândă a Decretului. Chiar dacă acest lucru nu s-a întâmplat, Mitropolitul, începând cu anul 1960 și mai pregnant după anul 1964 a desfășurat o adevărată campanie de readucere a monahilor îndepărtați în 1959-1960, în mănăstiri. Această lucrare a fost posibilă doar prin politica înțeleaptă pe care Iustin a adoptat-o cu privire la situația mănăstirilor, trebuind a fi privită în lumina activității de restaurare a mănăstirilor monumente istorice, de integrare a lor activă în viața societății, ceea ce a dus și la necesitatea unui personal specializat, care a fost angajat tocmai din cei plecați din mănăstiri.

Această politică cu privire la primirile, transferările, mutările de personal trebuiau avizate de Departamentul Cultelor de pe lângă Consiliul de Miniștri sau de împuternicitul regional al Departamentului Cultelor care își avea sediul la Sfatul Popular. Astfel, primirea monahilor în mănăstiri, care prin lege se făcea cu semnătura chiriarhului, nu mai era doar apanajul Bisericii ci și al autorităților care puteau să nu accepte și să dezaprobe aceste acțiuni. Din perspectiva statului, întoarcerea unor monahi în mănăstiri, de unde el îi izgoniseră, trebuia să aibă motive întemeiate și scopuri precise, iar angajarea monahilor în aparatul organizatoric din jurul mănăstirilor a constituit un astfel de temei. Roadele unei astfel de acțiuni, desfășurată cu succes de Mitropolitul Iustin, o deducem ușor din diferențele între posturile bugetare, deci susținute de stat, existente în anii 1960-1963 și cele de după anul 1970. Statisticile oficiale care prezintă numărul viețuitorilor monahi și monahii, nu sunt concludente în acest sens, pentru simplul fapt că nu toți care s-au reîntors în mănăstiri, pe diferite funcții aveau statut de monah, deși în realitate aceasta erau. În anul 1964 statistica oficială ne confirmă un număr de 779 de monahi în Mitropolia Moldovei, 206 călugări și 573 de călugărițe, mănăstirile cu cel mai mare număr de viețuitori fiind : Agapia – 266, Văratec – 252, Neamț – 72, Sihăstria – 52 ; iar în cea din 1976, mănăstirile prezintă un număr de 774 de viețuitori, 548 de monahii și 226 de monahi, într-un număr de 19 mănăstiri, 12 de călugări și 7 de maici și 6 schituri, 5 de monahi și 1 de monahii, când între timp, în toată această perioadă au fost reprimiți monahi în mănăstiri.Chiar cu luarea în considerare a celor care în această perioadă au trecut la Domnul, credem că numărul lor în 1976 era mai mare, în aceste statistici nefiind incluși unii dintre cei care apăreau ca îngrijitori, paznici, muzeografi și nici preoții monahi care au fost îndepărtați din mănăstiri, dar încadrați de Mitropolit ca preoți la parohii. Deși mănăstirile au fost atent supravegheate, prin activitatea înțeleaptă și abilă dusă de Mitropolit pe acest tărâm, situația mănăstirilor și a vieții de obște s-a ameliorat simțitor în anii următori, viețuitorii mănăstirilor primind un sprijin material consistent din partea statului prin existența și înmulțirea posturilor bugetare în mănăstiri, iar mănăstirile prin includerea lor în circuitul turistic, după amplele lucrări de restaurare suferite, și-au câștigat treptat o oarecare independență financiară. Dacă mănăstirile nu ar fi câștigat un astfel de statut, de monumente istorice, nu credem că ar mai fi putut fi reîncadrați monahii plecați în anii 1959-1960. Astfel, problema recuperării monahilor, apare ca o continuare naturală și organică a demersurilor bine gândite vis-à-vis de statutul mănăstirilor și rolul îndeplinit de ele în perioada comunistă: monumente de artă, dar și vetre de reală trăire duhovnicească.

Reîntoarcerea monahilor, având în vedere controlul statului, s-a făcut după anumite criterii, profitându-se ce-i drept și de o anumită permisivitate a sistemului. Monahii pensionari s-au întors în mănăstiri, fiind în special îndemnați spre sanatoriile constituite la Slatina, Sihăstria, etc. Dintr-o scrisoare a monahiei Antonina Ciubotaru, fostă în Agafton, vedem că la Mănăstirea Slatina – Fălticeni, se primesc călugărițe pensionare din Eparhia Moldovei, „dar întrucât Mănăstirea Slatina este casă sanatorială pentru maici bătrâne și bolnave și nu au posibilitățile necesare pentru întreținerea lor se aprobă ca personalul cu salar sau pensie, să contribuie ca și până acum la masa de obște cu o parte din salar sau pensie. Contribuția bănească va fi stabilită de comun acord în raport cu cuantumul pensiei sau salariului…”, adnota pe document Exarhul Adrian Hrițcu, supunând avizării Mitropolitului Iustin. Deci, posesia unei pensii făcea mai ușoară revenirea într-un astfel de loc, special amenajat pentru monahi. Cei bolnavi, care primeau avizul Comisiei Medicale au rămas în mănăstiri, iar monahii internați și aflați în spitale în timpul aplicării Decretului au fost reprimiți în mănăstiri. Cei mai mulți au intrat însă prin intermediul funcțiilor administrative, uneori în cererile înaintate de Mitropolie spre Departament, în vederea recunoașterii, netransparând înclinația monahală a unora.

Printre cei reveniți în mănăstiri, prin funcții administrative, dar și cu statut de monah, enumerăm: sora Popa Maria,fostă la Văratec, care de 3 ani stă în mănăstire ca îngrijitoare la șantier pentru a fi reprimită, Nichita Ioan și Buzdugan Nicolae, toți la Dragomirna; Bobeică C. Vichentie, fost ierodiacon la Agapia, îngrijitor la Neamț, primind și aprobarea verbală a Departamentului Cultelor; Ieromonahul Casian Lupu, fost Dumbrăvile și Horaița, unde spunea că l-a slujit pe Episcopul Eugen Laiu și reprimit la Schitul Tarcău; Chiril Seremet, fost la Slatina, angajat paznic la Vorona; Nifon Corduneanu, fost în închisoare, angajat îngrijitor la Neamț; Crăciun Veniamin, fost la Sihăstria, primit îngrijitor la Horaicioara; Damaschin Schipor, fost la Putna și angajat paznic tot aici; Drăguțu Pangratie, fost la Vorona, Slatina și Râșca și angajat paznic la Râșca; Ierodiacon Ghervasie I. Gheorghe, fost la Horaița, angajat maistru zidar la Neamț; Helgiu Gh. Lucian, fost la Bistrița, „pentru angajare la Bucium”, notă Iustin; Ieromonahul Gavriil Gherasim Plăcintă, angajat paznic la Râșca și cu îndatorirea de a ajuta pe preotul Ioan Alexandru la pastorație în parohia Bogdănești; Robu Ilie Ioanichie, fost la Cozancea și revenit ca preot slujitor la Sucevița; Mihăilă Neculai (Nicandru), fost preot de enorie la Filioara, iar în urma Decretului, neîndeplinind condițiile, nu a putut în 1959, să se întoarcă în mănăstire, dar primit acum; Mitică Nifon, primit îngrijitor la Neamț; Sârghie V. Constantin, frate de mănăstire, în vârstă de 29 de ani, îngrijitor civil, dar cu închinoviere; Tucaliuc Marchiana, fostă la Agafton și primită îngrijitoare la Dragomirna; D. Borșa, fost călugăr diacon la Neamț și ajuns paracliser la Iași; Ștefan Tataru, fost Sihăstria, primit la Putna îngrijitor; Ciubotaru Ioan Ioachim, primit îngrijitor. O parte din monahii reveniți în cadrul mănăstirilor, au împlinit între timp vârsta legală de 50 pentru monahii sau 55 pentru monahi; alții s-au pensionat, iar unii, bătrâni fiind au optat să se reîntoarcă în mănăstirile de unde au plecat, pentru a-și păstra pensiile. Teofil Teodor Cazacu a fost reprimit la Mănăstirea Bistrița; Radu Mihai Macarie, fost la Durău și reprimit la Sihăstria; Chirică Maria Serafina, fostă la Agapia și reprimită fiind pensionată pe caz de boală; Bălăiță Paulina – Veronica, fostă la Mănăstirea Giurgeni, Episcopia Romanului, în vârstă de 53 de ani; Maxim Xenofia, fostă la Agafton, numită de Mitropolitul Iustin la Vorona; Petroniu Tănase, ieșit prin Decretul 410 și ajuns îngrijitor la Casa de odihnă „Curtea de Argeș”, până în 1959, fost stareț la Slatina; Șerban Ecaterina, bolnavă, 32 de ani, cererea ei către Departamentul Cultelor fiind redactată de Secretarul Eparhial Ioan Seramfireanu; Avădanii Aglaia Glafira, fostă la Mănăstirea Mălinești, Vaslui, plecată în 1960 și reprimită la Agapia; Aslam Agripina, fostă la Bârnova și împlinind 52 de ani a fost primită la Văratec; Vartolomeu Flocea, fost la Brădicești, Huși și reprimit; Cozma Maria, fostă la Văratec și primită la Slatina; Moroșanu Minodora, fostă la Râșca și reprimită îngrijitoare la Cetățuia; Anica Chirilă, primită ca îngrijitoare la Cetățuia, Iași, nicăieri însă în cererea de recunoaștere către împuternicitul regional al Departamentului Cultelor, D. Andronic, nu se specifică „înclinația monahală” a sus – numitei, care rezultă însă din actele ei personale; Eftimie Vasiliu, reprimit fiind în vârstă de 82 de ani; Gherasim Grumăzescu, David Cojocaru, Tarasie Murgoci, foști la Neamț și Visarion Tușmei, fost la Vorona, reprimiți în mănăstiri de la 1 noiembrie 1970 cu acceptul Departamentului Cultelor; Palaghiciuc Verginia și Cătărău Elena primite la Dragomirna; Lungoci Evdochia, fostă la Sucevița și reprimită la Vorona; Enache Elena Singlitichia, fostă la Râșca și primită la Vorona; Manolache N. Alexandrina, aprobată pentru primirea la Agapia; Lazar Amfilohia, fostă la Sucevița, plecată cu Decretul, dar în urma alunecărilor de teren din cauza inundațiilor din 1970, casa ei a fost grav deteriorată și neavând cu ce să o repare Mitropolitul a primit-o la Văratec; Boiciuc Dominica Epraxia, fostă la Mănăstirea Văratec și reprimită la vârsta de 57 de ani înapoi; Hagian Eliodor, fost la Durău și reprimit; Harbulea Gherontie, fost la Vorona și reprimit la 60 de ani; Nil Gripa, fost și la M. Athos și reprimit la Secu; Atanasie Cercel, primit la Neamț, fiind în vârstă; Isaia Holospin, fost la Zosin și primit la Sihăstria Voronei; Pralea Elena Eufraxia, fostă la Văratec, reprimită, fiind în vârstă de 53 de ani; Botanescu Profira-Pavla, fostă la Agapia și reprimită în 1974; Laza Nimfodora, fostă Agafton și primită la Văratec; Ieromonahul Ioachim Ghiorghiu cu metania în schitul Zosin și reprimit la Sihăstria Voronei; Irina Vlădeanu, fostă Agafton și primită la Slatina; Leontina Ionescu și Ruxanda Luchian, foste la Agapia; Lungaci Margareta, reprimită în mănăstirea din care a plecat , Vatra Moldoviței; Lupu Ecaterina, fostă la Mănăstirea Râșca și reprimită la Slatina (în 1963 Mitropolitul intervenea pentru dânsa la azilul de la Mănăstirea Agafton); Pânzaru Marghioala, de 44 de ani și Cantemir Teofilia, 46 de ani primite la Vorona, unde în 1970, mai erau 6 maici; Visarion Nohai, fiind infirm și primit la Neamț; Ojog Maranda, fostă stareță la Giurgeni, Episcopia Romanului și nepoata ei Neculcea Maria Xenia, 54 de ani primite la Agapia, locuința lor din Bacău fiind planificată spre demolare; Păcuraru Elisabeta, reprimită în mănăstirea de metanie, Văratec; Panaitescu Glicheria Minodora, fostă la Agafton și reprimită la Dragomirna; Parascheva Avram; Rusu Alexandru, fost Horăicioara și reprimit la Tarcău; Șeintă Teofana, fostă Râșca; Serediuc Mihai, fost la Dragomirna și reprimit la Tarcău; Popa Smaranda, fostă soră la Agapia și împlinind 50 de ani a fost reprimită pentru a avea grijă de sora bolnavă; Tatiana Vizitiu, fostă la Agafton, primită la Slatina; Hrișcanu Evghenia, la casa sanatorială de la Slatina; Fetcu Agaftonica, fostă la Agafton și primită la Dragomirna; Atanasie Iliescu, la Horaița, fiind suferind de „debilitate mintală” deși a cerut la Sihăstria; Irimescu D. Emiliana, fostă la Agafton și reprimită la Dragomirna; Visarion (Vasile) Coman. fost la Bogdana și reprimit la Sucevița; Nicandru Moraru, fost la Slatina și reprimit la Horaița; Ieromonah Colban Cherasie (Zaharia) la Râșca; Minodora Solean, Dionisia Leț și Modesta Lungoci, ultimele două cu vârste sub 50 de ani reprimite la Moldovița; Ieromonahul Mina Nicolăiasa, la Putna; Ghenadie Verenciuc, fost la Sihăstria Voronei și acceptat la Sihăstria fiind în vârstă de 75 de ani, după un act din noiembrie apare ca având 73 de ani; Tatiana Tincu, fostă la Văratec și absolventă de seminar monahal și a 2 ani de institut teologic, reprimită fiind la Agapia; Paraschiva Plăcintă, n. 1939, necăsătorită și fiind încadrată bucătăreasă la Slatina, cu înclinații vădit monahale cum rezultă din actele personale; de asemenea, Ana V. Balan, n. 1924, necăsătorită, îngrijitoare la Palatul de Recepție și Marin Gh. Maria, n. 1930, necăsătorită, cu înclinații vădit monahale, deși nu se specifica nicăieri că din acest motiv au fost încadrate în posturile respective; Ciobică Traian (Teofilact), fost ierodiacon la Sfântul Ioan cel Nou și primit la Secu, între timp cât a fost plecat fiind salariat la Cooperativa de Consum; Adriana Topliceanu, fostă la Almaș și reprimită la 45 de ani la Văratec; Tănase Evelina, fostă la Războieni și revenită la Mănăstirea Slatina, între timp fiind angajată la Fabrica Antibiotice – Iași; Silvan Dascălescu, la Neamț, fiind de 76 de ani; Maxilu Haralambie, fost Gorovei și reprimit la Secu; Rusu Filoteia, primită la Sucevița; Casian Carja, fost la Vorona și primit la Sihăstria; Andrei Elipidia, fostă la Agafton și reprimită la Casa Sanatorială de la Slatina; Sora Alexandrina Manoleschi, fostă la Schitul Tărâta – Focșani; Raisia Aniței, fostă la Agafton și Prentescu Ana – Olimpiada – pensionară, aprobată la Permanenta din 26 mai 1965; Mihalache Dionisia (Elena), aflată ilegal în mănăstire și aprobată de directorul Vasilescu de la Departamentul Cultelor pe când se afla în inspecție cu Exarhul Adrian Hrițcu.

Între cei primiți în această perioadă în mănăstiri, au existat și cazuri care ne-au atras mai mult atenția, oprindu-ne asupra a două, complementare, întrucât prezintă în ansamblu și extremitățile ei, situația unor monahi îndepărtați de comuniști prin Decret și alte măsuri abuzive. În primul caz, Mitropolitul Iustin este informat că în împrejurimile Sihlei și Sihăstriei sunt călugărițe care locuiesc în bordeie în munți, identificate ca fiind de la Mănăstirea Timișeni, situată la granița dintre Banat și Iugoslavia, ocupată de soldați în 1949 și desființată. „O parte din personalul monahal al mănăstirii s-a retras în părțile Neamțului, câteva s-au închinoriat la Mănăstirea Agapia, iar parte s-a retras în munți, trăind necunoscute de nimeni în bordeie sub pământ până în prezent.” Monahiile Ghergulescu Ioania și Moacă Stanu Minodora au fost convinse să se retragă la Agapia Veche, pentru celelalte Mitropolitul dispunând : „P. C. Stareță (de la Agapia n.n.) se va ocupa și de celelalte călugărițe, care se mai află în pădure, îndemnându-le să vină în mănăstire”. În al doilea caz, la Mănăstirea Văratec, Consiliile Mănăstirii au hotărât să tundă în monahism unele surori, rasofore, din mănăstire, 2 dintre ele fiind absolvente ale Seminarului Monahal, deci cu drept de ședere legală în mănăstire, iar 4 dintre ele împlinind condițiile de ședere, datorită împlinirii în ultimii ani ai vârstei de minim 50 de ani, specificându-se despre ele că au și peste 20 de ani de mănăstire, deci în tot acest timp ele aflându-se ilegal la Văratec. Cele cu Seminarul Teologic tunse în monahism erau: Acatrinei Maria – Parascheva, 45 de ani și Grosu Catinca – Filofteia, de 44 de ani, iar celelalte ce au intrat cu vârsta: Aradei Catinca – Isidora, 51 de ani, Asavei Maria – Antonia, 50 de ani, Fărcășanu Rozalia – Ripalnia, 50 de ani și Tomșa Sofia Serafima de 55 de ani, Mitropolia luând act de acest fapt.

Revenirile în monahism au fost numeroase, însă tunderile au fost puține, statutul de proaspăt monah trebuind a fi recunoscut și aprobat de Sfântul Sinod conform art. 34 din Regulamentul de organizare a vieții monahale, după cum observăm din cererea de aprobare a tunderii în monahism a fraților rasofori: Gușă Gheorghe, licențiat în teologie, n. în 1950 și intrat în mănăstire în 1965; Chirițoiu Vasile, de la Mănăstirea Râșca, absolvent al Seminarului de la Neamț și student la [anonimizat] de la București, primit în mănăstire în 1970; Iftodie Ioan Ioachim de la Mănăstirea Gorovei, n. în 1925 și viețuitor în mănăstire din 1957 și Juravle Gheorghe de la Mănăstirea Putna, născut în 1922 și viețuitor în mănăstire din 1956, făcută de Înalt Prea Sfințitul Iustin și adresată Patriarhului Iustinian spre a fi propusă dezbaterii Sfântului Sinod. Un alt caz de intrare în monahism întâlnit în arhiva studiată este cel al lui Dionisie Udișteanu, fost profesor de teologie. Între cazurile particulare de revenire în mănăstiri, mai semnalăm acelea a unor monahi stiliști ca Veniamin Mihăilescu, primit la Sihăstria și a monahului Inochenție Roșu, cu metanie în mănăstirea stilistă Slătioara, județul Suceava, unde a viețuit începând cu anul 1958și care s-a hotărât a reveni în sânul Bisericii Ortodoxe Române încă din anul 1968, în urma unei discuții avute cu părintele Cleopa Ilie, după cum însuși mărturisește. Și nu în ultimul rând amintim întoarcerea Părintelui Cleopa Ilie, n. în 1912, plecat de la Sihăstria conform Decretului în 1959-1960, neștiindu-se locul spre care s-a îndreptat. În 1964, o adresă către I.P.S. Iustin spunea „cu smerite metanii raportăm I.P.S. Voastre că pe ziua de 1 octombrie a.c. potrivit aprobării verbale a I.P.S. Voastre și a Departamentului de Cult – a fost reprimit în personalul mănăstirii noastre. P. C. arhimandrit Cleopa Ilie.

Dar întrucât organele locale de stat cer neapărat și o aprobare scrisă, cu smerite metanii Vă rugăm să binevoiți a ne trimite această aprobare, pentru a i se recunoaște celui în cauză noul său domiciliu”.

În ședința Permanenței Consiliului Eparhial din 8 decembrie 1964, I.P.S. Iustin a aprobat primirea și închinovierea în Mănăstirea Sihăstria a ieromonahului Ilie Cleopa.

Numele de monahi prezentate, precum și multe situații vin să întărească părerea unanimă, că după aplicarea Decretului din 1959, Biserica, prin ierarhii săi, prin Iustin în Moldova, a reușit să readucă viața monahală la un nivel acceptabil, în pofida condițiilor vitrege. Activitatea Mitropolitului Iustin a fost fructuoasă în acest sens, monahismul fiind una din problemele apărute în timpul păstoririi sale asupra căruia s-a aplecat cel mai mult, pe toate actele cu privire la viața monahală existând contrasemnări și rezoluții ale Mitropolitului, reprimirea în mănăstire fiind de competența și îndatorirea Sa directă.Studiind întreaga perioadă, suntem convinși că acolo unde Mitropolitul a putut, a și ajutat în orice chip pe monahi, chiar cu riscul de a deranja flagrant autoritățile. Spre exemplu, în anul 1965, un număr foarte mare de monahi s-a întors în mănăstiri. Această oportunitate trebuie înțeleasă și prin prisma amnistiei politice promovate de statul comunist în anii 1963-1964. În schimb, în anul 1966, ca răspuns la atitudinea Bisericii din anul precedent, controlul statului s-a întărit față de viața monahală, asemănându-se foarte mult cu perioada de după Decret, pe cererile de intrare în monahism apărând rezoluții de felul „în evidența”, „până la noi dispoziții”, etc. Este clar, că atitudinea Mitropolitului față de monahi a creat o anumită tensiune între ierarh și autoritățile comuniste. Au apărut chiar comisii medicale în mănăstiri, personalul de la Văratec, Agapia, Neamț, Secu și Sihăstria fiind examinat.

De asemenea, credem că statisticile oficiale nu arată numărul real al monahilor în mănăstiri. De altfel, ar fi și greu, având în vedere că unii ocupau posturi de îngrijitori, paznici, ghizi fără a avea un statut oficial de monahi. Cazurile prezentate de noi, cu una-două excepții se referă la cei care au intrat în mănăstiri, având și statut de monah. Numărul celor din cealaltă categorie fiind mai greu de identificat, de vreme ce apăreau în acte cu numele de buletin, însă tot din acestea, prin faptul că nu erau căsătoriți și ocupau aceste funcții, deducem că erau foști frați, surori sau monahi. Există și cazuri în care, personal care lucra pe o anumită funcție, atunci când a găsit posibilitatea a solicitat să fie închinoviat nominal la o mănăstire, pentru a avea unde să se retragă, după ce nu va mai ocupa funcția respectivă.

Dacă în 1964, numărul monahilor din eparhie era cifrat la 779, 206 monahi și 573 monahii, în 1976, numărul lor era de 774, 226 călugări și 548 maici, deși în acest timp în mănăstiri au revenit foarte mulți ; de asemenea, posturile din mănăstiri au crescut semnificativ unele din ele fiind bugetare, plătite de stat, iar altele din fonduri proprii, numărul celor dintâi însă, fiind mai mare, deducem că mai aproape de numărul real al monahilor existenți în mănăstiri este cifra dată în statistica din 1968, când a fost tipărită Biblia la București și distribuită în mănăstirile Eparhiei. Atunci apare numărul de 935 de viețuitori în mănăstiri,ceea ce pare mai adevărat , mai ales că în 1979, Scarlat Porcescu vorbea oficial de cca. 1200 de monahi și monahii prezenți în mănăstirile Moldovei.

O altă categorie dintre monahii recuperați au fost preoți călugări care au ajuns slujitori în parohiile de mir, acolo unde se simțea nevoia de personal clerical, singurul impediment în numirea lor fiind recunoașterea din partea Departamentului Cultelor. Găsim cazuri numeroase și în acest sens, dintre care enumerăm: Nechifor I. Munteanu, care n-a avut vârsta de 55 de ani pentru a rămâne în mănăstire și a fost numit preot la parohia Boroșovia, Hârlău; Ieromonahul Elisei Florea, ieșit în 1959 din schitul Tărâța și domiciliat mai apoi în Botoșani, este trimis să suplinească parohia Prăjeni, Hârlău, întrucât preotul paroh era bolnav și mai apoi a ajuns paroh la Costingeni, Botoșani; Gheronție Gheorghe, a fost numit cu Decizia 3980/1960 preot slujitor la Sanatoriul T.B.C. Bârnova; Budeanu Constantin – Clement, fost la Vorona și numit preot la Sârbi, Târgu Neamț; Gherasim Pascal, de 57 de ani la parohia Hornița, aflat după ieșirea din Decret în satul Homița; Gârstea Chir Cleopa, numit pe 1 decembrie 1968 preot paroh la parohia Codreni – Dorohoi, fiind domiciliat în Mihoveni – Suceava; Ieromonahul Tacu Luchian Nicolae în parohia Iugărești – Ursăcheni, Neamț ; Ieromonahul Nicolae Nicandru Huțu, fost la Mănăstirea Vorona numit în postul de preot bugetar la parohia Hodura Hârlău, având grijă și de enoriașii din Balș, unde era un puternic centru stilist; Ieromonahul Veniamin Talpău la schitul Brateș, parohia Tarcău (această numire are o istorie interesantă care merită menționată); Ieromonahul Vasile Vartolomeu Dolhan, fost în detenție, în etate de 63 de ani în 1975, preot la filiala Falcău, parohia Straja – Falcău, credincioșii mulțumind Mitropolitului Iustin pentru trimiterea unui preot așa de bun; Zainea Primeu, fost la Putna și neavând vârsta pentru a rămâne în mănăstire, a fost numit preot paroh la Durău, etc.

În anii următori Decretului, starea monahismului a reînceput să se dezvolte favorabil, într-un număr ce-i drept mai restrâns de mănăstiri și schituri. Campania de restaurare a monumentelor istorice, printre care și a marilor mănăstiri și a schiturilor, a reușit readucerea în atenția țării a valorilor vieții monahale. Cooptarea monahilor în funcțiile constituite în jurul monumentelor istorice a necesitat pregătirea lor temeinică, pentru a face față noilor cerințe. Chiar dacă fricțiuni între stat și monahism au existat permanent, apreciem perioada 1964-1977 ca una pozitivă vis-à-vis de reîntărirea vieții monahale prin reprimirea multor monahi, prin angajarea lor pe funcții în mănăstiri, toate acestea creându-le noi premise și oportunități, ca accesul din nou la învățământ, la cursuri de pregătire sau la înființarea de ateliere în mănăstiri, drepturi și facilități avute înainte de anul 1959 și pierdute ulterior. Cu cele mai grele situații s-au confruntat în această perioadă lăcașurile mănăstirilor încredințate parohiilor și fără personal îndestulător, îngrijirea și conservarea acestora fiind anevoioasă.

Creșterea treptată și fără întrerupere a numărului posturilor bugetare sau din fonduri proprii, ne ilustrează foarte bine perioada mai bună prin care au trecut mănăstirile. În anul 1964: „Sfântul Ioan cel Nou” – 9, Vorona – 4, Vatra Moldovei – 8, Bistrița – 11, Horaița – 4, Rarău – 3, Războieni – 1, Gorovei – 2, Sucevița – 12, Putna – 9, Cetățuia – 6, Slatina – 8, Agapia – 25, Sihăstria – 12, Secu – 11, iar în 1974: Rarău – 3, Gorovei – 5, Cozancea – 1, Vorona – 10, Sucevița – 20, Putna – 18, Râșca – 7, Slatina – 13, Moldovița – 21, Dragomirna – 14, Durău – 5, Sucevița – 18, Horaița – 13, Bisericani – 1, Nechit – 1, Văratec – 38, Agapia – 62, Sihăstria – 22, Secu – 31, Bistrița – 12, Neamț – 37, observându-se o creștere vădită. Pentru a se observa ponderea dintre posturile stat – fonduri proprii redăm statistica din 1967: Neamț 32: 20 stat, 12 fonduri proprii.; Bistrița 15: 11 stat, 4 fonduri proprii.; Văratec 29: 19 stat, 10 fonduri proprii; Agapia 31: 20 stat, 11 fonduri proprii.; Dragomirna 14: 11 stat, 3 fonduri proprii; Sucevița 14: 12 stat, fonduri proprii; Cetățuia 9: 8 stat, 1 fonduri proprii; Vatra Moldoviței 12: 11 stat, 1 fonduri proprii . Posturile erau înființate, cele plătite de stat, în funcție de considerațiile Departamentului Cultelor privind deservirea cât mai bună a monumentelor istorice, a bisericilor, muzeelor lor și a primirii vizitatorilor, dar cel mai adesea la cererea justificată a Mitropolitului. Spre pildă, numai printr-un singur act în 1968 Mitropolitul Iustin solicita înființarea a numai puțin de 35 posturi de ghizi, paznici, supraveghetori muzee, spălătorese, îngrijitori, necesare pentru „satisfacerea cerințelor de bună prezentare, supraveghere, pază și întreținerea curățeniei la bisericile monumentelor istorice”, după cum scria Departamentului.

Mitropolitul s-a îngrijit de starea materială a monahilor și ca lăcașurile mănăstirilor restaurate să fie cel puțin în egală măsură monumente de vizitat și loc de pelerinaj pentru credincioși, dar și cu condiții optime pentru dezvoltarea vieții monahale. Schiturilor predate parohiilor li s-a acordat o atenție sporită și cu timpul în jurul lor au fost angajați pe funcții de îngrijitori, monahi, pentru o mai bună administrare a acestora, în unele din ele săvârșindu-se și slujbă. Spre pildă, la Bisericani s-a instituit un sanatoriu, preotul slujind pentru bolnavi și având și accesibilitate în sanatoriu la cererea bolnavilor, pe când la Schitul Lacuri, în biserica zidită de Iordache Cantacuzino în 1724, nu s-a mai slujit de când călugării au plecat în 1959, supunându-se Decretului, aceasta fiind încredințată parohiei Deleni.

Concomitent cu promovarea din ce în ce mai bună a monumentelor istorice, se observă o firească creștere financiară a mănăstirilor, precum și a gospodăriilor din jurul lor. De asemenea, s-a reușit „repopularea” cu monahi a mănăstirilor Gorovei și Vorona. Întregul complex al Mănăstirii Vorona a fost preluat la data de 14 mai 1968 de la Consiliul Popular al județului Botoșani, Mitropolitul dispunând ca acesta să servească pentru îngrijirea și adăpostirea călugărițelor mai bătrâne, în acest scop primindu-se și călugărițe mai tinere care vor împlini această îndatorire. În cursul anului 1969, obștea a fost organizată, Mitropolitul cerând pentru întreținerea obștii de la Vorona, dar și de la Gorovei, unde repartizase 9 viețuitoare, o parte din pământurile înstrăinate în 1960. Redeschiderea acestor mănăstiri, ni se pare cu atât mai importantă, cu cât, prin comparație, în cazul bisericii Schitului Pângărați, aflată în cadrul Stațiunii de Cercetări Biologice Geografice „Stejaru”, pentru a se putea sluji în ea, Ministrul Învățământului, Șt. Balan, promitea că va ridica problema în fața conducătorului statului, N. Ceaușescu.

Mitropolitul Iustin a știut să ia atitudine atunci când unele instituții ale statului comunist au încercat să trateze cu lipsă de respect mănăstirile ortodoxe și probabil seriozitatea vieții monahale din mănăstiri, a adus roadele ei, prin câștigarea încrederii societății în viața monahală și în instituția mănăstirească. Mitropolitul nu a permis ca viața mănăstirilor să cadă în desuetudine și oricât de pornit ar fi fost statul împotriva ei, nu a acceptat batjocura. La Mănăstirea Neamț în 1958, cooperativa a deschis un bufet în interiorul mănăstirii, pe lângă faptul că întreaga incintă era ocupată ca în timp de război de persoane străine. Mitropolitul Iustin a negociat cu autoritățile comuniste, încheind un proces-verbal în care se stipulau anumite prevederi pentru rezolvarea problemelor apărute: închiderea bufetului din incinta mănăstirii, rămânând numai o cooperativă, femeile necăsătorite care lucrau în fabrica de lângă mănăstire au fost înlocuite cu un număr de 14 călugărițe, perimetrul de lucru lăsat de mănăstire fabricii de cherestea a fost delimitat; desființarea șoselei care trece prin mănăstire spre fabrică, interzicerea pășunării vitelor străine pe terenurile mănăstirii; fabrica să furnizeze energie și să taie pentru mănăstire 50 m. c. de lemn gratuit ce va fi folosit pentru reparații la bolnița bătrânilor, care era ocupată de angajații fabricii. Încheierea unei astfel de înțelegeri scrise a prins bine, întrucât în 1967, fabrica de cherestea încerca să mute bufetul din incinta fabricii în bolnița mănăstirii, lucru inacceptabil pe baza prevederilor încheiate în trecut. Caz similar întâlnindu-se și la Mănăstirea Văratec, unde câțiva întreprinzători au amenajat un bufet la 100 de m. de mănăstire, într-o casă mănăstirească, cu care, desigur, Mitropolia nu putea fi de acord.

În acest cadru ostil, mănăstirile s-au dezvoltat datorită atitudinii echilibrate promovate de Mitropolitul Iustin, câștigându-și unele din privilegiile din trecut pentru viețuitorii lor, dar și o oarecare independență financiară, atât de necesară. Creșterea prestigiului mănăstirilor a făcut posibil ca monahii să aibă acces din nou la învățământ, să fie deschise atelierele de stat în mănăstiri, cum erau în trecut, stareții mănăstirilor să fie recunoscuți ca atare de stat și nu doar de Biserică. În 1968, diferiți viețuitori din mănăstiri au înaintat cereri pentru a fi admiși la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț în anul I cu frecvență redusă, iar alții care au întrerupt studiile au solicitat dreptul de a le relua. La Institutul Teologic, monahi din eparhia Moldovei s-au reprimit din anul 1966 (cazul monahului Unciuleac Iachint de la Putna). Între cei dintâi înscriși la Seminar au fost Starețul Mănăstirii Secu, P. C. Gherontie Ștefan, în anul IV și P. C. Ciprian Zaharia, ghid la aceeași mănăstire, în anul I, aceștia obținând și aprobarea Departamentului Cultelor. Părintele Gherontie Ștefan făcea cerere încă din 1966, când Mitropolitul intervenea la Sfânta Patriarhie „pentru aprobarea înscrierii prin analogie cu preoții înscriși la Institutul Teologic.”. Pe acest precedent au solicitat și alți monahi aceleași drepturi, iar Mitropolitul a înaintat doleanțele lor Departamentului Cultelor spre competentă rezolvare. Problema revenirii monahilor în învățământ a constituit și subiect de negociere în 1970, când la 11 septembrie, Vicarul administrativ Pr. Scarlat Porcescu a dezbătut-o cu Președintele Departamentului Cultelor D. Dogaru, care a acceptat că se poate ține un examen de admitere la care se pot prezenta viețuitorii din mănăstiri, iar cei admiși să beneficieze de frecvență redusă. În conformitate cu acestea pentru anul școlar 1971-1972, existau deja un număr de 16 monahi în anii I-V, cu frecvență redusă,la Seminarul de la Neamț.

Așa cum arătăm, în mănăstiri au fost reînființate ateliere, precum cel de la Mănăstirea Văratec, care confecționa veșminte preoțești, acoperăminte pentru Sfânta Masă, procovețe, etc., apărut și ca o necesitate, întrucât preoții aveau nevoie să apară la serviciile religioase și slujbe îmbrăcați corespunzător, după cum se remarca în circulara trimisă protopopiatelor referitoare la apariția și activitatea atelierului. La Mănăstirea Agapia și-a reluat activitatea atelierul de țesut covoare, care în 1974 avea 28 de angajate din rândul monahiilor din mănăstire.

De asemenea, statul a recunoscut treptata și funcția de stareț în mănăstire.Pentru o perioadă de timp stareții au fost angajați pe funcția de paznici, mai apoi pe aceea de ghizi, abia din anul 1966, aceștia putând fi încadrați în postul de șef de serviciu administrativ.

Îmbunătățirea situației monahilor derivă și din posibilitatea monahilor de a pleca și a se stabili la schiturile românești de la Muntele Athos, un număr de 7 monahi de la Mănăstirea Sihăstria, primind în acest sens aprobarea din partea Patriarhiei și a Departamentului Cultelor.

Cumulând toate aceste aspecte, mănăstirile din Moldova au reușit să treacă peste criza anilor 1959-1960, ajungând la o dezvoltare impresionantă pentru acea vreme din punct de vedere economic și cel puțin în egală măsură a vieții duhovnicești. Este destul credem, să arătăm din cine era compus Consiliul Duhovnicesc al Mănăstirii Sihăstria, cel mai important centru spiritual al Moldovei din perioada comunistă: Stareț Victorin Oanele, Arhimandritul Cleopa Ilie, Ieroschimonahul Paisie Olaru, Protos. Petroniu Tănase, Protos. Ioil Gheorghiu.

B. Stilismul

Stilismul, singura schismă majoră în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, avându-și rădăcina în neacceptarea schimbării calendarului, sau mai precis al actualizării lui, a fost în centrul preocupărilor Mitropolitului Iustin, dar și al statului comunist. Mitropolitul Iustin a avut o atitudine moderată față de acest fenomen pe care a încercat să-l stingă prin mijloace pastorale, fără folosirea forței și autorității statului comunist, căruia i-ar fi convenit să înăbușe mișcarea stilistă din umbra Bisericii, fapt care Mitropolitul Iustin n-a permis să se întâmple.

Pe lângă cauzele legate de calendar, care au generat mișcarea stilistă, suntem convinși că aceasta a rezistat și datorită unei puternici susțineri politice, venită în primă fază de la întreg statul comunist cu scopul de a destabiliza Biserica Ortodoxă Română și mai apoi, din partea cercurilor de putere comuniste, legate sau dependente de Moscova. În ansamblul ei politica statului față de mișcarea stilistă nu a fost consecventă, pendulând între susținere mai mult sau mai puțin fățișă și prigoană, prin comparație cu atitudinea uniformă a Bisericii Ortodoxe Române care a încercat să nu dea concursul statului pentru folosirea unor mijloace arbitrare în rezolvarea problemei.

Mitropolitul Iustin este cel care a inaugurat o atitudine specifică bisericii creștine față de mișcarea stilistă, definind-o ca ceea ce este în realitate, o desidență în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, care trebuie rezolvată cu mijloace pastorale și nu prin amestecul brutal al statului. Una din primele măsuri luate de Mitropolit a fost interzicerea acționării în judecată a stiliștilor. De asemenea, Mitropolitul amintea Secretarului General al Departamentului Cultelor că stilismul este o problemă care trebuie rezolvată prin mijloace bisericești, printr-o cunoaștere temeinică a adevărurilor de credință și activitate stăruitoare pe tărâm misionar.

Având în vedere amploarea mișcării stiliste, pentru stăvilirea acesteia a fost întocmit un plan de măsuri pastorale, care era discutat în conferințe dedicate mișcării stiliste la care luau parte alături de Mitropolit, consilierii Mitropoliei, protopopii și misionari protopopești, numiți tot în acest scop, precum și preoții din parohiile mai afectate și reprezentanți ai autorităților locale.

Mișcarea stilistă avea o arie largă de răspândire, principalele eparhii afectate fiind Arhiepiscopia Iașilor, Episcopia Romanului și Hușilor, Episcopia Buzăului și a Dunării de Jos, în 1957, numărul stiliștilor fiind evaluat în cele 4 eparhii la 9.592 de familii și 95.554 de suflete. Cei mai mulți erau în Eparhia Dunării de Jos, 5.245 familii cu 21.554 suflete, iar cei mai puțini fiind la Buzău, 457 familii, cu 1.425 suflete, în timp ce în Arhiepiscopia Iașilor se găseau 2.342 familii cu 7.761 suflete, iar în Episcopia Romanului, trăiau 1.521 de familii cu 5.202 persoane.

Fenomenul stilist a reușit să fie stăvilit și diminuat în anumite zone, în perioada păstoririi Mitropolitului Iustin, găsindu-și în schimb concentrarea în Protopopiatul Fălticeni, în jurul Schitului Slătioara.

De la început, mișcarea stilistă apărută din neacceptarea unor credincioși a reformei calendarului, a fost întreținută de mai mulți factori interni și externi. Printre cei externi, cel mai important a fost întârzierea trecerii celorlalte Biserici, a celei Ruse, Bulgare și Sârbe, și a Sfântului Munte Athos, la calendarul îndreptat, fapt ce a creat suspiciuni în rândul credincioșilor, unii dintre ei și sub imboldul anumitor influențe, văzându-o ca pe o concesie făcută catolicilor și ca o nerespectare a Hotărârilor Sinodului I Ecumenic (în legătură cu data Paștelui).

Regimul comunist a întreținut mișcarea stilistă, în dorința de a dezbina și slăbi Biserica Ortodoxă Română, iar în momentul în care comunismul în România a încercat și reușit desprinderea de politica Moscovei, luând o formă de orientare națională, mișcarea stilistă a fost percepută ca un corp străin, cu apartenențe dincolo de granițe și s-a încercat înăbușirea ei. S-a dorit și implicarea Bisericii într-o poliție politică împotriva mișcării stiliste, prin cerința ca preoții Bisericii să reclame pe cei ce purtau haine preoțești dintre stiliști și să li se intenteze procese, atitudine pe care Mitropolitul Iustin a respins-o cu vehemență în toate întâlnirile sale cu preoții, dar și cu autoritățile. Mișcarea stilistă era și este o schismă în Biserica Ortodoxă Română și trebuia tratată cu mijloacele Bisericii, prin pastorație. Pe de altă parte, mișcarea stilistă, deși oficial a intrat în dizgrațiile autorităților comuniste, din umbră credem că a fost întreținută în permanență din afară, din ignoranță de către Bisericile care nu a trecut la timp la calendarul îndreptat și din interes, de cercurile de influență sovietică. Spre exemplu, la Schitul Slătioara, principalul centru stilist, era postat „deasupra ușii de la intrarea în chilii și vis – a – vis de ușa intrării în biserică – în partea dreaptă […] portretul Mitropolitului Alexei al Rusiei”, deși stiliștii erau socotiți schismatici, iar cele două Biserici, Română și Rusă, în raporturi normale.

Într-un raport din 1964 ne sunt prezentate succint cauzele datorită cărora s-a răspândit și menținut stilismul: 1) „Sprijinul demagogic pe care stiliștii l-au avut altă dată din partea politicienilor; 2) Cultivarea bigotismului religios de către unii călugări plecați sau izgoniți din mănăstiri (inclusiv cei plecați în urma Decretului 410/1959, n.n.); 3) Inducerea în eroare a credincioșilor prin minciuni și denaturări falsificatoare și interpretarea greșită a canoanelor, a Sfintei Scripturi, defăimarea clerului bisericesc, etc.; 4) […] păstrarea vechiului calendar de către Biserica Ortodoxă Rusă, Bulgară și Sârbă; 5)Autoritățile de stat n-au controlat niciodată activitățile financiare ale comunităților stiliste; 6)Organizarea ierarhiei stiliste la Schitul Slătioara și în diferite schituri; 7)Construirea unor locașuri de cult în satele în care sunt mai mulți credincioși stiliști; 8)[…]; 9)Presiunile morale pe care bătrânii stiliști le fac asupra tinerilor pentru a păstra calendarul vechi; 10) Neaplicarea Decretului 410/1959 în schiturile stiliste; 11) Unele deficiențe și lipsuri ale slujitorilor ortodocși, atitudinile necorespunzătoare ale unor slujitori de altare, divorțul și recăsătorirea unor preoți, domiciliul lor situat la mare distanță de parohiile pe care le păstoresc, etc.; 12) Vagabondajul călugărilor și slujitorilor stiliști prin sate; 13) Exploatarea credincioșilor stiliști de către unii cetățeni necunoscuți, de cele mai multe ori, proprietari ai locașurilor stiliste de cult.”, iar din alte rapoarte consemnăm ca și cauză trecerea arhiereului Galaction Gordun la stiliști. La acestea se adaugă ca și cauze generale: nepregătirea la timp a credincioșilor ortodocși români cu privire la îndreptarea calendarului, hotărârea Sinodului din 1923 apărând ca o abatere de la dogmele și așezămintele canonice; îndârjirea și rezistența unor credincioși stiliști după ce autoritățile vremii au oprit unele manifestări ale stiliștilor în anii 1936-1937; atitudinea nehotărâtă a unor preoți ortodocși, în anul 1924 și după aceea, în legătură cu îndreptarea calendarului, șovăiala și pasivitatea lor ducând la organizarea unor nuclee stiliste în sate.

Periodizând dezvoltarea mișcării stiliste, considerăm că până la sfârșitul perioadei de care ne ocupăm, stilismul a trecut prin trei etape: două faze de dezvoltare 1924-1959, 1959-1968, din anul 1968 intrând într-o nouă etapă, încheiată probabil în anul 1989. În primă etapă, similară înființării mișcării stiliste în anul 1924 și imediat după, grupuri de credincioși s-au desprins de Biserică la îndemnul unor călugări. Ca promotori ai mișcării în Moldova îi aflăm pe călugării Gligherie Tănase și David Bidașcu, foști viețuitori la Schitul Pocrov, de la Mănăstirea Neamț, care au părăsit schitul stabilindu-se în comunele din jurul orașului Târgu Neamț (Vânători Neamț, Drăgușeni), în Rădășeni – Fălticeni, iar mai apoi la Schitul Slătioara, organizând și dezvoltând mișcarea stilistă.

În anii 1929-1930 au apărut și alte grupuri stiliste în comuna Mesteacăn – Neamț, condusă de călugării transilvăneni Galaction și Veniamin Hoisu, precum și a fracțiunii rigoriste condusă de călugărul Gamaliil Papil și alta în satul Mircești – Vrancea sub îndemnarea lui Ion Movileanu.

În anul 1955, fostul arhiereu Galaction Gordun a trecut la gruparea stilistă, s-a instalat la Schitul Slătioara – Fălticeni, devenit astfel centrul stilismului unde a hirotonit arhierei, preoți și diaconi, caterisit fiind mai înainte de Sfântul Sinod. Anul 1959 coincide cu o nouă redimensionare a fenomenului stilist. Așa cum semnalau Înalt Prea Sfințitului Iustin, Protopopul Modest Gheorghe Grădinaru și Protoereul misionar Iosif Popa ai raionului Fălticeni, cel mai afectat din acest punct de vedere, la începutul anului 1959, stilismul părea să intre „într-o fază de descompunere”. Ceea ce a generat o nouă revigorare a mișcării a fost părăsirea mănăstirilor de monahii intrați sub incidența Decretului 410/1959. Pe de o parte acest fapt a mărit numărul călugărilor stiliști prin aderarea unora din cei plecați la grupare, pe de altă parte, a creat opinia în rândul credincioșilor, inclusiv a celor stiliști, că mănăstirile ortodoxe canonice se desființează, de aici încolo stiliștii primind cu rezerve orice invitație de a reveni la Biserica Ortodoxă Română.

Călugării au fost principalii susținători ai stilismului, care a prins cel mai mult la agricultori, la care, așa cum remarcau cei ce se ocupau de fenomen, „anotimpurile și diferitele fenomene ale naturii sunt strâns legate sau chiar determinate de anumiți sfinți sau sărbători: Sfântul Neculai pune poduri peste ape, Boboteaza aduce gerul, la Sfântul Trifon „boul trebuie să bea apă din urma sa”, etc., și de aceea orice discuție cu dânșii, oricât de bine documentată, oricât de limpede și clară, nu prezintă pentru ei nici o valoare. Și știu că „tot pe vechi cântă cucu”. De asemenea, ca principale însușiri ale mișcării au fost semnalate rigorismul și fanatismul.

În această perioadă, atitudinea statului față de stiliști a fost oscilatorie. Interesant este faptul că prevederile Decretului 410 nu s-au aplicat la Slătioara, deși spre sfârșitul anului 1959, autoritățile au îngrădit transportul de alimente spre schit. De altfel, în conferințele organizate la Centrul Eparhial de Mitropolitul Iustin, s-a ridicat deseori problema că mișcarea stilistă este tolerată, privilegiată și chiar încurajată de unele autorități, întrucât la Schitul Slătioara exista un efectiv de 70-80 de călugări, 15 diaconi, 20 preoți și 45 de începători, din care permanenți 40-50, restul fiind plecați în misiune prin țară. La Slătioara și în alte părți stiliștii construiau și reparau biserici și paraclise, case de adunare, fără autorizațiile legale și fără ca statul să se sesizeze; unii dintre ei nu trimiteau copii la școală și nici nu se grăbeau să intre în cooperativele agricole; nu cumpărau și nu se abonau la revistele și ziarele comuniste; săvârșeau botezuri, cununii fără acte de la starea civilă, ceea ce era o încălcare flagrantă a legilor statului, etc. Toate aceste situații, pe care statul comunist nu le-ar fi acceptat sub nici o formă de la majoritatea ortodoxă canonică, erau trecute cu vederea stiliștilor.

Începând cu anul 1968, mișcarea stilistă a primit o quasi-recunoaștere din partea statului comunist. Prevalându-se de prevederile Decretelor nr. 637/1949 și mai ales, 1009/1968, care priveau cultul creștin de rit vechi (lipovenesc) și recunoașterea Episcopului Ioasaf (Ioan) Timotei, ca mitropolit, preoții stiliști au făcut la secțiile financiare declarații de venit profesional, și organele respective, la rândul lor, au făcut impunerea preoților stiliști la venitul profesional declarat. Mitropolitul Iustin atrăgea atenția Departamentului Cultelor asupra acestor noi aspecte, considerând că „această impunere la profesie a pretinșilor preoți stiliști este interpretată de credincioși ca o quasi-recunoaștere de către stat a mișcării stiliste și în consecință preoții stiliști poartă costumul preoțesc, exercită profesiunea de preot, săvârșesc diferite slujbe religioase cu procesiune, colectează bani și materiale, construiesc locașuri de cult fără autorizațiile legale”. Pe lângă faptul că s-au folosit în mod mincinos de două decrete referitoare la alt cult, Mitropolitul mai arată că nu „s-au respectat nici instrucțiunile Ministerului de Finanțe Nr. 32.832/1969, care prevăd ca impunerea să se facă «de acord cu Împuternicitul Județean al Departamentului Cultelor»”.

Acest lucru a fost posibil și datorită faptului că vechiul Cod Penal prin art. 324 care prevedea unele pedepse pentru portul ilicit de uniformă clericală și pentru exercitarea ilicită a profesiunii de preot, vizând în principal membrii cultelor necunoscute, printre care și cel stilist, a fost abrogat. Noul cod, probabil după votarea noii Constituții în 1965, nu mai cuprindea nimic în legătură cu purtarea ilicită a uniformei clericale și cu exercitarea profesiunii de preot, acest fapt permițând stiliștilor să se afirme.

Neaplicarea Decretului 410/1959 în schiturile stiliste și această quasi-recunoaștere a statului comunist ca și cauze interne, netrecerea la timp a celorlalte Biserici Ortodoxe la Calendarul îndreptat, iar a Bisericii Ortodoxe Ruse nici până în ziua de astăzi, stiliștii declarându-și chiar dependența față de Patriarhia Rusă,ca și cauze externe, coroborate cu atitudinea ostilă a statului față de Biserica Ortodoxă Română, în anumite perioade, ca în anii 1958-1959, când circulau zvonuri în rândul credincioșilor destul de întemeiate, că „mănăstirile se vor desființa, că preoții vor fi împuținați, că Prea Fericitul Patriarh Iustinian este arestat sau cu domiciliul forțat, sau că este silit să-și dea demisia, că multe biserici vor fi închise, că multe parohii se vor desființa”, etc., au făcut ca un număr mare de credincioși să se refugieze la stiliști, ca unii ce păreau de departe privilegiați.

Stilismul a beneficiat în tot acest timp de un număr mare de ierarhi, raportat la numărul stiliștilor. Pe lângă cei pomeniți, Glicherie Tănase și Galaction Gordun, apărând și alții hirotoniți de aceștia: Evloghie Oța (stabilit la Slătioara), Meftodie Marinache, Victor Leu „fără nici o dovadă de primire a arhieriei”, Silvestru Onofrei. De asemenea, în afară de Slătioara, schituri stiliste se mai aflau la Brădățel, situat în parohia Cornul Luncii – Fălticeni, unde în 1960 erau 27 de călugărițe, ajungându-se la 47 de viețuitoare, la Brădițel, Târgu Neamț, cu aproximativ 70 de călugărițe și la Brusturi, 8 călugărițe. În satele cu număr mare de credincioși stiliști, aceștia și-au ridicat biserici, de obicei pe proprietăți private, donate de unii credincioși mai înstăriți. Biserici existau la: Nemțeni, Fântâna Mare, Bogdănești, Drăgușeni, Moișa, Oniceni, Rădășeni, Râșca, Soldănești – Fălticeni; Brusturi, Urecheni, Vânători – Târgu Neamț; Bădeștii de Jos, Coroi, Rediu, Zănești – Piatra Neamț; Balș – Hârlău; Barăști, Tama Mare – Fălticeni. Paraclise erau la: Ciumulești – Fălticeni; Răuceștii de Jos, Ceahlău – Târgu Neamț; Audia – Piatra Neamț, casă de rugăciune s-a construit la Răucești, iar cimitire la Brusturi, Urecheni, Vânători, Drăgușeni, Râșca.

În afară de faptele menționate, stiliștii au încercat diverse apropieri pentru a fi recunoscuți în special cu ritul vechi lipovenesc, dar au fost refuzați, fapt ce i-a determinat pe stiliști să-și schimbe titulatura în „Biserica Sinodală”, adică aceea care respectă Tradiția bisericească și hotărârile celor 7 Sinoade Ecumenice. Glicherie a fost la Ierusalim cu scopul de a stabili legături cu cei care țineau calendarul neîndreptat, de acolo întorcându-se și cu o fotografie în care se afla alături de soborul de slujitori de acolo, pe care stiliștii o foloseau în propaganda lor. De asemenea, doi dintre călugării stiliști cei mai activi, Silvestru Onofrei, devenit ulterior arhiereu și Dionisie Hungeanu, ambii de la Slatina, au fost la reședința Mitropolitului Iustin, unde au purtat discuții pe tema calendarului și a schismei. Toate aceste demersuri de legitimizare a mișcării stiliste nu au avut efectul scontat, stiliștii primindu-i cu reticență chiar și pe cei doi călugări care l-au vizitat pe Iustin, de frica unei trădări a mișcării. Mitropolitul, la rândul său, a încercat să cunoască cât mai bine situația reală a mișcării stiliste, cauzele și efectele ei, pentru aceasta numind misionari protopopești în principalele zone afectate și cerând rapoarte detaliate. Din acestea observăm că tendința rigoristă și fanatică a mișcării a început să alunece spre unele practici neobișnuite: rebotezarea, recununarea și reluarea lepădărilor celor care treceau la stiliști, se botezau din nou printr-o singură scufundare, o nouă taină a înmormântării, pentru a-i împiedica pe credincioșii stiliști să solicite serviciile preoților canonici, oprirea de la împărtășanie a celor care participau la o înmormântare ortodoxă, etc.

Pentru stăvilirea fenomenului și pentru revenirea stiliștilor la Biserică, Mitropolia a conceput un plan riguros de pastorație. În conferința din 30 octombrie 1963, de la Arhiepiscopia Iașilor, Mitropolitul Iustin trasa principalele metode pastorale pe care trebuie să le folosească preoții în activitățile lor:

„1) Cea mai potrivită și mai adecvată metodă de lucru este munca de îndrumare și lămurire de la om la om. Această muncă se va desfășura în timpul vizitării credincioșilor stiliști și a discuțiilor întâmplătoare cu ei, asupra calendarului și asupra diferitelor probleme bisericești.

Să fie antrenați în această acțiune credincioșii cu mai multă autoritate în parohii, cu mai mult prestigiu, epitropi sau consilieri parohiali, chiar rudenii de-ale stiliștilor care ar putea avea influență asupra acestora. Unde nu poate izbuti preotul ar putea izbuti credincioșii cu prestigiu sau rudele stiliștilor […]

2) În genere credincioșii stiliști au sentimente religioase puternice. Aceasta se vede și în ținuta lor exterioară. Cei care vor reveni în Biserică să fie în atenția preotului. Să ajute, eventual, la desfășurarea slujbelor religioase cântând la strănă […] pot fi cooptați în consiliile parohiale dar cu tact și prudență;

3) Se va analiza, fără agitație, situația fiecărui stilist cu preocuparea de a se cunoaște motivele (psihologice, sociale, economice) care îl determină să persiste în rătăcirea stilistă;

4) Când sunt solicitați să oficieze servicii religioase stiliștilor, preoții vor răspunde cu atenție; ei vor săvârși serviciile religioase cu evlavie, cu respectarea tipicului și nu vor pretinde nici un fel de onorarii;

5) Slujbele religioase în biserici se vor săvârși ținând seama de ceea ce impresionează pe credincioși; se va cânta frumos, se va respecta întocmai tipicul bisericesc, se va predica fără a ataca și a tulbura în vreun fel oarecare, sentimentele religioase ale credincioșilor stiliști.

6) […] Se vor putea organiza unele slujbe în sobor, la care vor lua parte protopopul sau un delegat de la Centrul Eparhial. Vor putea cânta la aceste slujbe elevi din ultima clasă a Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț.

În predicile din cadrul slujbelor se va vorbi despre unitatea Bisericii, despre dragoste și pace […]

7) Viața particulară a preoților din parohiile cu stiliști și de peste tot, să fie exemplară pentru a influența pozitiv pe credincioși […]

8) Preoții au îndatorirea de a stărui în lucrarea de reîmprospătare a cunoștințelor teologice. Ei se vor documenta temeinic în problemele referitoare la calendar și în genere la problemele pe care le ridică credincioșii stiliști, pentru a le răspunde mulțumitor.

9) Credincioșii stiliști vor fi cointeresați la construirea și repararea de biserici, la îmbogățirea inventarului din locașurile de cult ortodoxe.

10) În cimitirele ortodoxe se vor face și înhumările credincioșilor stiliști răposați […]

11) Preoții trebuie să locuiască în parohii […]

12) Se va insista în mod deosebit asupra legăturilor frățești între Bisericile Ortodoxe, chiar dacă acestea au îndreptat sau nu calendarul.

13) Se va acorda atenție deosebită centrelor călugărești stiliste. Dacă între ei sunt unii care vor să revină în Biserică vor fi recomandați Mitropoliei spre a fi primiți în mănăstiri […]”.

Pe parcurs au apărut și alte argumente în pledoaria preoților către credincioșii mișcării stiliste, în favoarea părăsirii acesteia, precum adoptarea calendarului nou de Biserica Ortodoxă Bulgară, Declarația de la Chambesy cu privire la calendar, semnată de toți Delegații Bisericii Ortodoxe (1971), mai ales că tot timpul, capii mișcării stiliste inoculau în mintea credincioșilor lor că un viitor Sinod Ortodox le va da dreptate. Unii credincioși stiliști chiar primeau calendare pe vechi din Bulgaria, până la trecerea Bisericii Ortodoxe de aici la cel îndreptat.

Pentru ca planul de măsuri pentru readucerea stiliștilor în Biserică să dea rezultatele scontate, s-au pus în vederea preoților ortodocși și alte îndrumări și directive date de către Centrul Eparhial : cum că sunt datori să cunoască temeinic învățăturile de credință ale Bisericii Ortodoxe, să mânuiască cu ușurință Sfânta Scriptură și să o interpreteze corect în fața credincioșilor, să cunoască Mărturisirea de credință ortodoxă și poruncile Bisericii și să le respecte; de asemenea trebuie să cunoască bine canoanele Bisericii și să folosească cu bune efecte Pidalionul, să nu se abată de la tipic și să nu introducă inovații și practici noi în cult, să organizeze formații corale, să țină predici și la serviciile religioase (botezuri, cununii, înmormântări, etc.), să sfătuiască credincioșii ortodocși să se ofere ca nași pentru copiii și tinerii stiliști, la botezuri și cununii, etc.

Credem însă, că cea mai mare piedică în stăvilirea stilismului și în calea revenirii adepților săi la Biserică, a fost numărul mic de preoți canonici ortodocși prezenți în zonele cele mai afectate. Pe când Galaction Gordun hirotonea într-un sat trei preoți, dintre localnici, fără ca aceștia să posede studii sau cunoștințe temeinice, în Biserica Ortodoxă, raportul era invers, un preot la trei sate. Mitropolia a realizat această situație și în parohiile afectate de stilism, în care existau mai multe biserici a mai fost trimis câte un preot. La Balș a fost numit Ieromonahul Ghenadie Crudu, la Cornul Luncii, Prea Cucernicul Calinic Lupu din Mănăstirea Sihăstria, la Săldănești, Prea Cucernicul Chiril Șeremet de la Mănăstirea Sihăstria, Prea Cucernicul Nicandru Iordache de la Sihăstria la Borlești, Prea cucernicul Varsanufie Lipan de la Mănăstirea Sihăstria la Parohia Bogdănești, Prea Cucernicul Calistrat Haidamac de la mănăstirea Neamț la Parohia Poiana, filiala Groși – Târgu Neamț, Prea Cucernicul Dosoftei Hugeanu de la Mănăstirea Neamț la Săvești, filiala Șoimărești, Ieromonahul Ghenadie Iacoboaia la Ciohoreni – pentru o mai bună pastorație, Ieromonahul Gherasim Plăcintă a activat și el la Bogdănești – Fălticeni, iar Ieromonahul Varnava Pulpan, fiind la Schitul Comârzani a ajutat în Ciumulești, la Balș a mai fost Ieromonahul Nicandru Huțu, iar la Brădătel a fost numit unul dintre cei mai destoinici în problema stilismului, Pr. prof. pensionar C. Todicescu, care a și fost la Slătioara unde a discutat cu Glicherie Tănase și Dionisie Hungeanu.

O altă metodă pentru suplinirea numărului mic de preoți din zonele afectate de stilism a fost trimiterea profesorilor de la Seminarul de la Neamț pentru a ajuta preoții din teritoriu. Rând pe rând: Ștefan Alexe, I. Georgescu, I. Serafinceanu, V. Ignătescu, M. Păcurariu, Diacon I. Ivan, Ioan Bria, Gheorghe Turcu au fost trimiși în satele cele mai afectate.

De asemenea, Mitropolitul Iustin a slujit și predicat adesea în aceste zone, în primul rând la marile mănăstiri: Neamț, Văratec, Agapia, Sfântul Ioan cel Nou Suceava, dar și în sate: Brătești – Pașcani, Păișeni – Fălticeni, unde s-a construit o biserică nouă, Vânători – Târgu Neamț, Zănești – Piatra Neamț, Fântâna Mare, etc.

Parohiile în care stilismul era foarte puternic au fost ajutate și material: la Râșca – biserica a fost reparată, iar cântărețul cu normă întreagă, la Bogdănești – două biserici au fost reparate și s-au făcut dotații și pentru completarea salariilor personalului, la Bărești – Boroia – două biserici au fost reparate, la Văleni – Stănișoara, s-a făcut împrejmuirea bisericilor din dotații, precum și completarea salariilor preotului și cântărețului, la Săvești s-au dat dotații pentru pictarea bisericii, etc.

C. Combaterea fenomenului sectar

Combaterea fenomenului sectar a constituit și ea o preocupare permanentă a activității pastorale a Mitropolitului. Între aceste culte, cei mai mulți adepți îi aveau creștinii după Evanghelie și adventiștii de ziua a șaptea, fiind semnalate și alte secte pe lângă acestea, ca cea baptistă, penticostală, adventiști reformați, cele mai contaminate zone din Eparhia Iașilor fiind protopopiatele: Rădăuți, Suceava, Dorohoi și Botoșani, în ordinea descrescătoare a numărului de familii aparținând acestor secte, martorii lui Iehova, etc., cu un număr mai mic de adepți.

Aceste secte erau bine organizate, având case de rugăciune, mijloacele lor de racolare, fiind similare celor de astăzi: mergeau cu Biblia în mână din casă în casă, donau pachete primite din străinătate celor săraci, foloseau presiuni morale cu „apropierea sfârșitului”, mai ales în urma calamităților naturale din anii 1970, 1975 și mai apoi din 1977, colportaj cu biblii și broșuri tipărite în străinătate în limba română, organizau procesiuni mari la înmormântări și botezuri, etc.

Mitropolitul la rândul său, s-a opus acestor practici printr-o intensă activitate misionară prin preoți, protopopi și protopopii misionari, ce a surprins toate aspectele misiunii de la cunoașterea reală a situației sectelor din eparhie până la concluziile de rigoare, constând în faptul că preoții nu sunt pregătiți pentru a face față cu succes fenomenului. Pentru aceasta s-au deschis la Mănăstirea Neamț cursuri misionare pentru preoți, începând cu 1970. Desigur că și până atunci problema sectelor a fost în atenția Mitropolitului, situația acesteia, analiza și metodele de combatere a ei fiind discutate cu preoții în cadrul Conferințelor preoțești, care însă aveau o altă orientare, mai generală și în cadrul cursurilor de îndrumare misionară de la Curtea de Argeș, însă deschiderea cursurilor de la Mănăstirea Neamț, a avut ca scop oferirea unei cunoașteri temeinice a mișcării sectare și a mijloacelor necesare pentru contracararea ei.

Pentru Biserică, ținerea unor astfel de cursuri era un succes și în fața statului, care în mod normal nu ar fi văzut necesitatea unor astfel de cursuri, de vreme ce prozelitismul era interzis în R.P.R., iar manifestările religioase îngrădite și reduse la dimensiunea locașului de cult.

Scopul cursurilor începute în anul 1970, după cum înștiința Mitropolitul, Departamentul Cultelor, era apărarea dreptei credințe și a tradiției ortodoxe. Același fapt îl declara și consilierul T. Meleșcan, într-o cuvântare de deschidere a acestora :

„rostul și necesitatea acestor cursuri, care nu înseamnă o acțiune de formare a clerului nostru pentru o ofensivă împotriva altor culte recunoscute din țară, ci doar cursuri pastoral-misionare cu caracter informativ pentru a-i pregăti pe preoți […] Se simțea această lipsă la preoții tineri, care încă n-au dobândit o experiență pastoral-misionară […] Aceste cursuri au deci un caracter defensiv, de apărare a credinței noastre, dar și de cunoașterea mărturisirii de credință a altor culte sau secte, ca și a mijloacelor și metodelor lor de propagandă și prozelitism. Ele formează și un schimb de experiență între păstorii de suflete, ca și o emulație și o întărire a râvnei misionare.”

Susținerea acestor cursuri a dat ocazia cunoașterii unor cauze și metode concrete de prozelitism, ale sectelor, manifestate în Moldova. Printre ele: propaganda sectară a fost susținută cu bani și materiale de unele societăți religioase din afara țării; mulți emigranți români, întorcându-se în țară au adus cu ei sămânța unor învățături străine de cea a Bisericii Ortodoxe (în Suceava); confuzia generală după cel de al doilea război mondial și setea religioasă a unor credincioși a favorizat răspândirea sectelor; scoaterea cultelor neoprotestante (adventiști reformiști, martori ai lui Iehova, penticostali dizidenți, Noul Israel) în afara legii a avut un efect contrar, pozând în victime, unele secte au dobândit aderenți; înregimentarea unor preoți în partide politice (cu referire la P.N.Ț. și la mișcarea legionară n.n.) sau angajarea lor exclusiv în treburile gospodărești a dus la slăbirea legăturilor dintre ei și credincioși. Iar ca metode folosite de secte: ponegrirea Bisericii Ortodoxe Române și a slujitorilor ei; coruperea unor credincioși prin diferite ajutoare bănești sau materiale; folosirea de coruri și fanfare; urmărirea aducerii în rândurile lor a oamenilor care la rândul lor au un larg contact cu alții: muncitori, învățători, etc.; oferirea de Biblii în română, pe atunci tipărite în Olanda; specularea în mod tendențios a inundațiilor, care s-au abătut asupra țării în anii 1970 și 1975, dându-le nuanță eshatologică; introducerea de credincioși sectari în unele parohii din sate mai retrase, în meserii ca cizmari, croitori, sobari, electricieni, care rămân în această parohie până fac câțiva aderenți, apoi pleacă în altă parte; izolarea credincioșilor de preot și de comunitate ca primă măsură luată de sectanți când reușesc să-și facă un aderent, etc.

În cadrul cursurilor de îndrumare se studia doctrina sectelor și apoi se discutau probleme concrete apărute, la ora de seminar. Existau și ore despre doctrina Bisericii Ortodoxe, mai ales pe temele atacate cu predilecție de sectari: despre Biserică, Botez, Izvoarele Revelației, Cultul Sfinților, moaștele, Serbarea Duminicii, Cultul divin, Preoție, etc. Mitropolitul organiza tematica acestor cursuri în felul următor: 1)Chestiuni generale; 2)Cultele neoprotestante; 3)Grupări religioase, care nu ascultă de Biserică (cu referire la stiliști și Oastea Domnului n.n.); 4)Dreapta Învățătură a Bisericii; 5)Diverse, el însuși participând în repetate rânduri la desfășurarea acestor cursuri, recomandând „să-și revizuiască metodele de activitate pastorală-misionară, să-și împrospăteze cunoștințele teologice și, mai ales, să citească zilnic Sfânta Scriptură. Readucerea celor plecați la sânul Bisericii – spunea I.P.S. – este datoria preoților, ținând, în același timp de misiunea preoțească și de răspunderea noastră creștinească.”, iar altădată, în cuvântul de închidere a cursurilor povățuia, zicând că „nu este inimă care să nu poată fi câștigată prin răbdare, stăruință și dragoste.”

Planul de măsuri pastorale referitor la atitudinea preotului față de secte și prozelitismul acestora, avea ca puncte imperative principale, recomandări ca: 1)Preoții vor întâmpina acțiunile de prozelitism ale cultelor recunoscute apărând credința și rânduielile Biserica Ortodoxă Română prin discuții și cuvântări de învățătură; 2)Prin misiunea de îndrumare și sfătuire de la om la om, se va încerca readucerea credincioșilor sectanți în Biserică; 3)Munca de îndrumare și discuțiile vor avea loc într-o atmosferă de dragoste, fără insulte și cuvinte jignitoare, care să aibă efect contrar; 4)Folosirea oamenilor respectați în parohie, epitropi sau consilieri, precum și a rudelor celor căzuți la secte, în vederea readucerii lor la Biserică; 5)Cunoașterea temeinică a tuturor adevărurilor de credință și a rânduielilor liturgice ale Bisericii Ortodoxe; 6)Oficierea de vecernii sâmbăta și în ajun de sărbători; 7)Rostirea de predici cu toate prilejurile: slujbă, servicii religioase; 8)Folosirea celor ce revin în Biserică la diferite treburi; 9)Înhumarea credincioșilor sectanți în cimitirele ortodoxe dacă familia o cere; 10)Să se oficieze slujbe în soboare. Acest plan a putut fi pus în aplicare prin intermediul acestor cursuri misionare, punând la dispoziția preoților și cunoștințele necesare, în realitate fiind o trezire și o revitalizare a Bisericii Ortodoxe în panul lucrării misionare, o schimbare de atitudine a preoților față de fenomenul sectar.

Mitropolitul vorbind despre activitatea misionară, cerea imperativ ca accentul să fie pus pe activitatea fiecărui preot în parohia sa, „preoții să fie apropiați de credincioși”, „să se ducă muncă de la preot la om”, „să nu fie urâți și disprețuiți sectarii”, „în tot ceea ce se face să se păstreze bunăcuviința”, concluzionând „rezultatele activității misionare sunt în funcție de viața pe care o trăim.”

În continuare, dorim să precizăm atitudinea pastorală a Mitropolitului față de „Oastea Domnului”, mișcare scoasă în afara legii de statul comunist în 1948, al cărui statut a preocupat tot timpul Biserica în perioada comunistă, de teama alunecării acesteia spre protestantism, dar și a considerării membrilor ei ca o pepinieră pentru secte.

Problema a devenit de actualitate la data respectivă, datorită intervenției lui Traian Dorz la Patriarhul Iustinian, în vederea rezolvării problemei „Oastei Domnului”.

În Arhiepiscopia Iașilor, numărul ostașilor era cifrat în 1972 la cca. 672 de suflete, numărul lor real fiind însă greu de precizat, având în vedere faptul că nu erau recunoscuți de stat. În dese rânduri ostașii beneficiau și de concursul preotului paroh în vederea organizării de adunări, însă cel mai adesea acestea aveau loc duminica după-amiaza în casele adepților mișcării.

Sinodul Mitropolitan, ținut în ziua de 21 iulie 1972 sub președinția I.P.S. Iustin, propunea un set de măsuri pastorale în ce privește mișcarea; despre recunoașterea statutului ei de dinainte de 1947, neputând fi vorba, de vreme ce fusese interzisă printr-o lege a statului comunist. Sinodul propunea parohiilor în care sunt credincioși ai fostei asociații „Oastea Domnului” să li se acorde mai multe cărți de rugăciune, calendare icoane, etc., în vederea îndrumării religioase a acestora și a feririi lor de prozelitismul sectelor, iar preoților recomanda să săvârșească vecernii în ajunul fiecărei sărbători, precum și sâmbăta seara; să se stăruiască asupra cântării în comun, în biserică (cântarea omofonă), Mitropolitul atrăgând personal atenția protopopilor că unii recurg în biserici la alte cântări decât cele tradițional-ortodoxe; să se organizeze slujbe în sobor; să se predice de fiecare dată la slujbă și să se insiste în cuvântările de învățătură asupra disciplinei bisericești; preoții să viziteze pe cei care sunt ostași, ca aceștia să nu aibă sentimentul că sunt ocoliți; să se apeleze la aceștia pentru lucrările de construcție sau de alt gen și să se coopteze- acești credincioși în consiliile parohiale pentru ca râvna lor bună să fie folosită pentru binele Bisericii.

Însă condiția obligatorie pentru ca activitatea preotului să reușească pe tărâmul misionarismului, era să locuiască în parohia încredințată. Revitalizarea misionarismului bisericii din anul 1970 a fost precedată de solicitarea ca locuirea preoților în parohii să fie obligatorie și să se procedeze în acest fel încât să se găsească soluții pentru înlăturarea acestui prejudiciu major din viața enoriașilor, constituit de nelocuirea preotului în parohie.

În ședința sa din 18 martie 1969, Sfântul Sinod dispunea aducerea în fața instanțelor bisericești a preoților care nu-și respectă jurământul. Mitropolitul punea în vederea protopopilor să ceară preoților care nu locuiesc în parohie, să se conformeze cerințelor și să supravegheze îndeaproape împlinirea lor, însă conștientiza totodată cauzele obiective care determinau o atare situație, făcând deosebire între reaua-intenție și cei care nu aveau spații optime de locuit în parohie și dispunând ca preoții care nu locuiesc în parohie, din lipsă de casă parohială, să pornească la construirea acesteia, cu întocmirea formelor legale, Centrul Eparhial obligându-i la aceasta; acolo unde există case parohiale, care au altă destinație, preoții să fie ajutați să intre în posesia lor, iar acolo unde sunt insalubre și nu pot fi folosite, să fie reparate.

D. Alte aspecte ale pastorației

Pentru ca toate aceste activități misionare și de pastorație a credincioșilor să aducă roade, Mitropolitul avea nevoie de preoți buni, de aceea a mustrat și a încurajat și a fost tot timpul un părinte pentru ei, tratându-i cu simțul dreptății și cu dragoste. Timpurile nu îngăduiau o altă atitudine – pe care de altfel nici nu credem că Mitropolitul ar fi avut-o – Biserica fiind și așa supusă la presiuni, din toate direcțiile și având nevoie de un ierarh blând, înțelegător, dar mai ales înțelept, iar Iustin a întrunit toate aceste calități. A știut să păstreze echilibrul dragostei între credincioși și preoți, ca un tată care-i iubește, împacă și-i ceartă pe fii lui, totul pentru ca în Biserică să fie păstrată dragostea lui Hristos.

Nu de puține ori, preoții care se certau sau care creau conflicte în parohie, ajungeau în fața Mitropolitului, acesta certându-i, dar cum spune Psalmistul „Certând m-a certat Domnul, dar morții nu m-a dat” și explicându-le cu duhul blândeții că aceste conflicte ale lor smintesc credincioșii; asemenea erau chemați la Centrul Eparhial și cei ce primeau reclamații repetate din partea credincioșilor, pentru „a da lămuriri amănunțite referitoare la comportarea în parohie”. Unele din conflictele dintre preoți erau rezolvate într-un mod cu totul original, dar vădit de drept. Spre exemplu, la parohia Toma Cozma II din Iași, au izbucnit neînțelegeri între cei doi preoți privind împărțirea sectoarelor parohiei. Rezoluția Mitropolitului a fost : „Cei doi preoți de la parohia Toma Cozma II vor împărți parohia în 2 sectoare, luând fiecare câte un sector. După șase luni vor face schimb de sectoare.” Nici cazurile în care un preot încălca parohia altuia nu erau tolerate, acesta, mai ales dacă era din Iași, fiind chemat la Centrul Eparhial împreună cu celălalt preot, căruia i-a lezat drepturile, pentru a se împăca. În alte situații, pentru lipsă de gestionare corectă a fondurilor parohiei, preotul era pedepsit cu „avertisment sever”. Pentru cazurile de „beție”, preoții erau trimiși în canonisire la mănăstiri, nefiind opriți de la cele sfinte. În Consistoriu erau chemați cei care făceau infracțiuni economice, pedepsele fiind în general, oprirea de la slujbă între 15-30 de zile și trimiterea la mănăstire. Studiind arhivele, nu am întâlnit nici un caz de preot caterisit și nici oprit mai mult de 3 luni de la slujbă, cu excepția preoților arestați și închiși de comuniști, care însă constituie un caz aparte, pe care-l vom prezenta în lucrarea de față.

Mitropolitul nu accepta însă scăpări sau scăderi mari, din partea preoților, care scădeau evlavia credincioșilor, cei care neglijau activitatea misionară primind avertisment. De asemenea, nu accepta recăsătorirea în rândul preoților, chiar dacă soția legitimă a murit și condamna și cerea măsuri pentru înlăturarea unora care nu făceau cinste bisericii și trăiau în concubinaj, chiar dacă făceau parte din clerul inferior. Preoții erau mustrați și pentru unele practici neortodoxe, ca aceea a botezării copiilor morți, acest fapt devenind și subiect pentru discutarea și prelucrarea în cadrul conferințelor de orientare.

Când era vorba despre conflicte grave între preot și credincioși, intervenea cu autoritate. Spre exemplu, în Cotnari, preotul paroh a intrat în conflict penal cu o enoriașă, din cauza unei suprafețe de pământ, pentru care preotul avea o împuternicire de la proprietara pământului, care se întâmpla să fie și „fostă mare moșiereasă și industriașă, sora lui Virgil Madgearu”, după cum spunea plângerea enoriașei către Mitropolit. Acesta a dispus oprirea imediată a procesului din instanță și luarea angajamentului ferm de către preot, cum că nu va mai deschide o altă acțiune judecătorească.

Mitropolitul nu a uitat nici de salarizarea preoților, care în parte era făcută de către stat, deci bugetară și în parte era completată din fonduri proprii, desigur, acolo unde starea materială a parohiei permitea acest lucru. Meritul său prim a fost că, prin aceeași politică inteligentă față de autoritate, ca și în cazul mănăstirilor bunăoară, a reușit să obțină un număr mare de locuri de preoți plătiți de la buget. În 1963, preoții primeau de la stat sume între 400 și 475 lei, pe care le completau din fonduri proprii, cu sume între 100 și 375 lei, în funcție de normă. Acest sistem hibrid de salarizare s-a păstrat conform dispozițiilor Departamentului Cultelor, fondurile proprii având ca resurse: veniturile stolare provenite din oficierea serviciilor religioase, de la slujbele în comun, de la umblarea cu Ajunul, din vânzarea lumânărilor, din cotizații pentru cult, diferite donații, toate acestea fiind contabilizate la parohie, urmând a fi folosite pentru completarea salariului personalului bisericesc și pentru buna întreținere a parohiei.

Pentru o mai bună deservire a credincioșilor, s-au făcut mai multe arondări ale parohiilor din diferite protopopiate, dar și a protopopiatelor. Cauzele acestor reorganizări administrative se regăsesc în schimbările profunde ale societății, prin orientarea masivă a oamenilor spre orașe, unde au apărut cartiere noi, prin strămutările de populație din zona rurală, ca aceea de la Bicaz și datorită reorganizării administrative a României din 16 februarie 1968. O astfel de arondare a parohiilor a avut loc în 1958, la nivelul Arhiepiscopiei și în 1972, la nivelul municipiului Iași, iar numărul protopopiatelor din Arhiepiscopia Iașilor a scăzut de la 18 la 11.

Această bună organizare a eparhiei făcea ca în Iași, spre exemplu, unde existau în 1966, 37 de parohii cu 49 de biserici, neoficiindu-se slujbe doar în 2 dintre ele, la Catedrala Veche și la Trei Ierarhi, iar la Vulpe, Mitocul maicilor și Sfântul Nicolae Domnesc se țineau slujbe, dar mai rar.

La nivelul întregii Arhiepiscopii, în 1961 existau 814 parohii deservite de 832 de preoți, iar în 1976, 852 de parohii, cu 401 filiale, deservite de 839 de preoți, deși, între timp, numărul credincioșilor crescuse semnificativ. Se observă clar că nici numărul preoților, nici al parohiilor, nu s-a mărit și aceasta datorită politicii statului, care nu accepta înființarea de parohii și controla numărul preoților prin limitarea locurilor la școlile teologice, așa cum am mai arătat. De aceia era nevoie de o organizare foarte bună a eparhiei, având în vedere resursele limitate de preoți deservenți.

În aceste condiții, Mitropolitul a fost nevoit să apeleze la preoți monahi, așa cum am arătat când am vorbit despre monahism sau la preoții pensionari, care după pensionare rămâneau îmbisericiți în parohie pentru a ajuta păstorirea credincioșilor. Situația celor îmbisericiți nu era tocmai bună, după cum reiese și dintr-o scrisoare adresată Mitropolitului, de un preot pensionar, George Berariu, din Rădăuți, care făcea referire la o decizie a Sfântului Sinod, din 1966, prin care preoții cu acest statut nu aveau voie să săvârșească servicii religioase și nici să primească daruri din partea credincioșilor. Petiționarul mai arată că pensiile din partea statului erau foarte mici, cu totul insuficiente unui om ajuns la bătrânețe și pentru aceste motive, coroborate cu lipsa și nevoia de preoți, Sfântul Sinod lua în 1968, hotărârea privind personalul clerical pensionat, abolind hotărârea din 1966 și îndemnând pe cei cu acest statut să facă cerere de angajare fie cu jumătate din pensie și cu salariu întreg, fie cu pensia întreagă și jumătate din salariu. Printr-o altă hotărâre, tot pe aceste considerente, Sfântul Sinod hotăra ca preoții, diaconii și cântăreții bisericești, care solicitau ieșirea la pensie, să fie îndemnați să rămână în funcție până la vârsta de 70 de ani.

Și pentru clerul inferior, pentru cântăreți, s-au făcut demersuri, în vederea îmbunătățirii stării materiale, beneficiind în acest sens de un salariu legal. În acest scop au fost instituite examenele de asimilare, în urma cărora cei ce practicau cântarea bisericească, obțineau o diplomă și aveau dreptul la salariu de la stat sau din fonduri proprii în majoritatea cazurilor.

Un exemplu elocvent despre grija Mitropolitului față de preoți, îl constituie atitudinea acestuia față de preoții arestați de comuniști și eliberați în urma Decretului 411/1964, din aprilie, de grațiere a deținuților politici.

Preoții arestați au fost reprimiți și numiți în parohii după ce mai înainte solicitau judecarea de către Consiliul Eparhial, care le aplica pedepse constând în oprirea de la săvârșirea celor sfinte pe perioada în care au fost în detenție. Profitând și de faptul că legea civilă nu interzice exercitarea funcției de preot pentru o persoană care tocmai a ieșit din închisoare, dar oprea o asemenea persoană să ocupe funcția de profesor, învățător, supraveghetor sau procuror, spre exemplu, s-a reușit imediat încadrarea acestora în parohii. În arhivele cercetate am găsit numele unor astfel de preoți pe care le redăm împreună și cu alte date auxiliare: Pr. D. Bejan fost paroh la Bundeni, Fălticeni, mai apoi numit preot la Straja în ședința Permanenței Consiliului Eparhial din 19.10.1964; Chirica Petru; Cojocaru Manolache, fost paroh la Lunca Frumoasă; Dumitru Șerban, fost la parohia Agapia, Târgu Neamț; Dumitru Grigoraș; Vartolomeu Dolhan, numit la Straja; Ioan Boian, fost slujitor la Capela Spitalului Socola, Iași și numit la Fântânele, Hârlău; Ioan Apostu, fost la parohia Chițoveni, Hârlău și numit suplinitor la parohia Prăjeni, Hârlău, iar mai apoi paroh la Feredeni, Hârlău; Petru Biru, fost la parohia Ruseni; Stelian Teodorescu, fost la Dănjeni, raionul Trușești, încadrat la parohia Buzeni, Botoșani; Vasile Vasilache, fost viețuitor la Schitul Procov, iar apoi numit de Mitropolit la parohia Chilișeni, Fălticeni; Vlad Gavriil; Adrian Zăhărescu, fost la parohia Drăceni, Fălticeni; Roman Braga, fost diacon la Catedrala Mitropolitană; Iacob Chiticaru, fost la parohia Adormirea Maicii Domnului, Fălticeni; Alexandru Corneanu, fost la parohia Lozna, Dorohoi și numit la parohia Ibănești, Dorohoi; Dumitru Stelian, fost la parohia Sinești; Ion Herea, fost la parohia Ziua Crucii și numit suplinitor la Țigănași, Iași; Dumitru Popa, fost la parohia Lețcani și numit suplinitor la parohia Cernești, Botoșani; Constantin Ciocârlan, fost la parohia Sfinții Voievozi, Roșca, Iași și numit suplinitor la parohia Zahornea; Vasile Lazăr, fost la parohia Sfântul Neculai, Socola, și numit suplinitor la parohia Oprișeni; Constantin Lupu, fost la parohia Pocreaca și numit suplinitor la parohia Sfântul Ilie, Cristești, Botoșani; Dumitru Zamisnicu, fost la parohia Spineni, Iași și numit suplinitor la Ibănești, Dorohoi; Casian Bucescu, fost la parohia Grămești, Rădăuți și numit suplinitor la Sucevița, Rădăuți; Simion Tudoruș, fost la parohia Gemeni, Câmpulung și numit suplinitor la parohia Moldovița, Câmpulung; Aurel Varlaam Constantinescu, fost la parohia Broscăuți, Dorohoi și numit suplinitor la parohia Cloșca, Dorohoi; Gh. Tuleașcă, fost la parohia Probota și numit suplinitor la parohia Slobozia, Ciurci; Constantin Laiu, fost la parohia Slobozia II, Dumbrava, Piatra Neamț, și numit suplinitor la parohia Bahna, Piatra Neamț; Petru Chirica, pensionar, fost la parohia Sfântul Spiridon, Iași și îmbisericit la Sfântul Nicolae, Copou; Teleman Vasile, fost la parohia Ciurea, Iași; Eugen Grigoriu, fost la parohia Cârligi, Piatra Neamț și numit la Corni – Bordea, Piatra Neamț; Visarion Puiu, fost la parohia Dragomirești, Piatra Neamț și numit la parohia Sărata – Dobreni, Piatra Neamț; Goraș Dumitru, fost la parohia Ibănești, Dorohoi și numit la parohia Sinăuți, Dorohoi.

Calitatea Mitropolitului de bun arhipăstor, s-a putut observa și din felul cum a reușit să răspundă cu solicitudine problemelor oficiale apărute în eparhia sa, ca aceea a strămutării satelor din zona Bicaz sau din felul în care a implicat Biserica în întrajutorarea sinistraților inundațiilor din 1970, 1975 și a cutremurului din 4 martie 1977.

În anul 1957, pentru a se construi lacul, a început strămutarea locuitorilor din zona afectată, Mitropolitul mergând în vizită canonică pe valea Bistriței, între 7-9 septembrie 1957, pentru a vedea situația îndeaproape și măsurile ce se impuneau a fi luate. Înainte de aceasta, numise un colectiv, care să formeze o echipă pentru a se ocupa de problemele bisericești, ivite de strămutarea satelor din zona Bicaz, delegat fiind P.C. Consilier economic, D. Hadârcă, împreună cu preoții parohi din zonă: P.C. Pr. Prof. Gh. Pătrașcu, P.C. Pr. C. Grigoriu, Răpciune, P.C. Pr. Pantelimon Balan – Gura Largului, P.C. Pr. I. Moroșanu – Piatra Neamț. P.C. Consilier D. Hadârcă a fost împuternicit în vederea strămutării bisericilor, cimitirelor, caselor parohiale din zona de acumulare Bicaz. De asemenea, Mitropolia a ajutat cu fonduri pentru plata salariilor preoților nebugetari, întrucât credincioșii se confruntau cu problemele materiale inerente unei astfel de acțiuni. Credincioșii au fost nevoiți să-și demoleze bisericile, clopotnițele, casele parohiale, desigur cu nădejdea refacerii lor. Preotul Paul Ungureanu, de la parohia Secu, Buhalnița, cerea reconstruirea unei noi biserici pe pârâul Secu, credincioșii deshumând atunci când au plecat mormintele și reînhumându-le în noul cimitir. Biserica a fost refăcută din zid, din cea demolată care era și monument istoric, păstrându-se la cea nouă, pe cât s-a putut forma inițială, ea fiind sfințită de Mitropolitul Iustin în 1960.

Inundațiile din 1970 și din 1975, au dovedit că Biserica, chiar și în condițiile societății comuniste, mai avea resurse să ajute societatea, Mitropolitul, Vicarul, consilierii, Inspectorul bisericesc, Exarhul contribuind la ajutorarea sinistraților cu salariul pe o lună. Același gest l-au făcut și mulți dintre protopopi, stareți, preoți, călugări, salariați, ghizi, etc.. De asemenea, s-a dispus ca fiecare parohie să contribuie cu sume de bani, iar celor mari și cu putere financiară li s-a impus o sumă minimă de 2.000 lei. Preoții trebuiau să participe la colecta de alimente, pături, îmbrăcăminte, etc. Printr-o circulară Mitropolitul organiza la nivelul întregii eparhii o colectă generală, indicând mijloace și resurse pentru strângerea acesteia: contribuirea cu o zi din salariu până la sfârșitul anului a angajaților din cadrul Arhiepiscopiei; preoții parohi vor convoca consiliile parohiale, același lucru făcându-l și stareții de mănăstire, care vor convoca consiliul mănăstirii în vederea stabilirii fondurilor de care dispun și pe care le pot dona. Impresionează donațiile mănăstirilor, care cu 10 ani în urmă abia mai supraviețuiau. Mănăstirea Agapia dădea suma de 15.000 lei, așternuturi de pat, îmbrăcăminte, încălțăminte, precum și alimente din gospodăria mănăstirii; Mănăstirea Bistrița dona suma de cca. 35.000 lei; Mănăstirea Neamț dona suma de 30.000 lei și alimente; până și Mănăstirea Slatina, care avea un statut de așezământ social, dona alimente și bani. În acest fel pe ansamblul eparhiei s-au strâns sume importante: 200.000 lei din partea Centrului Eparhial, 10.000 lei de la Catedrala Mitropolitană, 215.000 lei din partea protopopiatelor, 262.830 lei de la cele 18 mănăstiri, 1.587.675 lei de la 855 de parohii și 529.848 lei de la salariați, în total o sumă 2.805.359 lei, ajutoarele urcând până la extraordinara sumă de 3.256.769 lei, pe care numai o astfel de mobilizare o putea strânge. Pentru ajutorarea sinistraților, Mitropolitul împreună cu Pr. Herman Binder, Vicarul Eparhiei Evanghelice Luterane, au fost plecați în Elveția, S.U.A., Canada, Anglia, Belgia, Norvegia, Suedia, Danemarca și Republica Federală Germană, întâlnindu-se cu Bisericile din acele țări și cu organizații religioase pentru a obține ajutoare pentru sinistrați.

În 1975, Sfântul Sinod a considerat potrivit să înființeze un Fond Central Special pentru înlăturarea efectelor inundațiilor, valoarea acestuia fiind estimată la cca. 10.000.000 lei, parohiile, protopopiatele și Mitropolia din Moldova contribuind substanțial la dânsul. Trebuie precizat că aceste ajutoare se adresau județelor calamitate, impactul inundațiilor în Arhiepiscopia Iașilor fiind minim.

Așa cum vedem din calitatea sa de bun arhipăstor al Eparhiei sale s-au împărtășit și alții, așa încât Mitropolitul Iustin nu putea trece cu vederea un alt drept, dar și o îndatorire a Mitropolitului Moldovei: Capela de la Baden-Baden. Începând cu 1962, Mitropolitul a făcut intervenții pentru readucerea capelei sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei, așa după cum fusese dorința ctitorului acesteia, Mihail Sturdza, pentru anul 1963 prevăzând suma de bani în bugetul de la Episcopie, pentru plata salariului preotului și a cântărețului capelei. Ca preot slujitor la capelă a fost numit de către Mitropolit, P.C. Pr. Vasile Ștefan, de la parohia Sfântul Elefterie din București, cu decizia nr. 7, din 27 noiembrie 1962. Mai greu a fost până s-a reglementat statutul capelei, deoarece Fundația care se îngrijea de capelă s-a desființat, patrimoniul ei fiind trecut primăriei orașului Baden-Baden cu obligația întreținerii capelei. Așa cum spunea Mitropolitul: „Desființarea Fundației însă nu anulează și nici nu poate anula dreptul de jurisdicțiune perpetuă al Mitropoliei Moldovei și Sucevei asupra capelei și a efectelor practice ce decurg din această jurisdicțiune.” Situația a mai fost creată și de neputința preotului Mihai Stefirtza, în vârstă de peste 80 de ani, de mai sluji la capelă, astfel că aceasta a rămas și fără fundație și fără preot și trecută în administrația primăriei din Baden-Baden. În acest context, Mitropolitul a trimis preot pe Vasile Ștefan, în paralel purtând discuții cu primăria orașului în vederea recunoașterii autorității eclesiale, de drept, a Mitropoliei Moldovei și Sucevei asupra capelei Baden-Baden. În anul 1976, în urma încetării din viață a preotului Vasile Ștefan, care a fost recunoscut și de administrația orașului Baden-Baden, la capela orașului a fost numit Pr. Prof. Ștefan Alexe, fost profesor la Institutul Teologic București și la Seminarul de la Neamț.

II. 4. Activitatea Mitropolitului Iustin ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în relațiile ecumenice

Ales în anul 1957 ca președinte al Comisiei Sinodale române, privind relațiile externe bisericești, Mitropolitul Iustin Moisescu a desfășurat cea mai amplă activitate a vreunui ierarh ortodox român pe tărâmul relațiilor dintre biserici și popoare în cadrul Conferințelor de Pace, a Consiliului Mișcării Ecumenice și a C.B.E., punând în lumină valorile creștine și în special ale ortodoxiei românești și deschizând noi perspective pentru relațiile Bisericii Ortodoxe Române cu lumea întreagă.

A cultivat relații sincere și a vorbit ca unul ce avea o temeinică pregătire teologică, cu dreptate și înțelepciune, căutând tot timpul să mențină deschis dialogul între biserici și culte, să-l lărgească, dar neuitând niciodată să precizeze și punctul de vedere ortodox, argumentat pe Sfânta Scriptură interpretată în lumina Sfinților Părinți. Fie în mișcarea ecumenică la scară mondială sau europeană, fie mai ales în mișcarea pentru pace, impresionează onestitatea și verticalitatea discursului său, care nu caută să politizeze sau să arunce vina în altă parte și să dezvinovățească, ci caută soluții în bogăția credinței noastre, pe care Mitropolitul o cunoștea profund.

Calitățile sale izvorâte și din studiile făcute la Atena, Franța, la catolici și protestanți, anii de profesorat la Varșovia, Cernăuți, Suceava și București i-au oferit o experiență vastă, ecumenică am putea spune, pe care a pus-o fără preget în slujba activității sale de reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române: „Pretutindeni și în orice împrejurare s-a remarcat printr-o temeinică pregătire teologică și vastă cultură generală, printr-un deosebit simț de echilibru și discernământ critic și printr-o remarcabilă bogăție de idei și de rezolvări practice, realiste și echitabile. Participarea sa activă la cele mai importante întruniri creștine […] primirea unor funcții de înaltă răspundere în marile foruri ecumenice […] sunt dovezi grăitoare ale recunoașterii personalității sale ecumenice și a valorii contribuțiilor sale la promovarea activităților intercreștine din acest timp”, după cum remarca Pr. Dumitru Ioan la împlinirea a 70 de ani a Prea Fericitului Patriarh Iustin.

În anii în care Mitropolitul Iustin a condus delegațiile Bisericii Ortodoxe Române, activitățile și relațiile interbisericești, fie în cadrul ortodoxiei, ale mișcării ecumenice sau pentru pace, au cunoscut o dezvoltare fără precedent, angrenarea cu seriozitate în toate acestea solicitând din partea Mitropolitului Iustin, pe lângă timp, și o pregătire temeinică a temelor și subiectelor discutate. Așa cum îl cunoaștem din cele ce am văzut, îi plăcea să-și scrie singur toate adresele, felicitările, cuvântările, la care muncea efectiv, pentru a le aduce la o formă de mesaj și conținut cât mai bună. Din păcate, în arhivele studiate de noi am găsit prea puțin material despre activitățile menționate, dările de seamă fiind trimise la București și nepăstrate în Arhivele Centrului Eparhial Iași. Din cele observate însă, acest material era publicat într-o formă asemănătoare în periodice. Cu mult mai interesante ar fi notele Mitropolitului din timpul diferitelor activități la care participa, căci își făcea asemenea notări amănunțite, dar din nefericire noi nu am găsit decât câteva, restul ori fiind distruse, ori nu se află în arhiva studiată, așa încât vom reduce demersul nostru pe baza materialului publicat în periodice și mai ales în M.M.S. aflată sub directul patronaj al Mitropolitului Iustin.

În ce privește relațiile din lumea ortodoxă, Conferințele de la Rodos, ținute în scopul pregătirii Marelui Sinod Ortodox, au fost capul de afiș, la acestea adăugându-se vizitele reciproce și bunele relații cultivate între bisericile surori, și cu ocazia întâlnirilor și prin participarea acestora în Mișcarea Ecumenică a Bisericilor Europene și la congresele și consfătuirile pentru pace.

Mitropolitul a luat parte la toate aceste conferințe, care au ridicat probleme diverse, dar de mare interes pentru viața Bisericii. La prima conferință de la Rodos (1961) s-a stabilit lista problemelor viitorului Sinod Panortodox, la cea de a doua (1963) s-au luat hotărâri privitoare la dialogul cu celelalte Biserici, la cea de a treia (1964) s-au precizat criteriile cu Biserica Romano – Catolică, iar la ultima, de la Chambesy – Geneva (1968) s-a revizuit lista temelor pentru Sfântul și Marele Sinod Ortodox, examinându-se și criteriile orientării Ortodoxiei în cadrul mișcării ecumenice și orientarea acesteia în marile probleme contemporane ale omenirii.

Dacă prima Conferință Panortodoxă de la Rodos a avut scopul de a strânge legăturile frățești între Bisericile Ortodoxe Autocefale și de a alcătui lista temelor ce vor fi discutate de Presinodul Ortodox, la cea de a doua s-a intrat efectiv în miezul problemelor.

Astfel, la cea de a doua conferință panortodoxă, desfășurată între 26-29 septembrie 1963 la Rodos, din partea Bisericii Ortodoxe Române, afară de Mitropolitul Iustin, din delegație au mai făcut parte: I.P.S. Firmilian al Olteniei și P.S. Episcop Antim Nica, Vicar Patriarhal, delegația noastră fiind una din cele mai numeroase, alături de cea a Patriarhiei Ecumenice și a Patriarhiei Ciprului. Mitropolitul Iustin își arăta încrederea în puterea Ortodoxiei de a căuta și de a găsi soluții pentru problemele lumii contemporane: „Rodosul a devenit centru de manifestare al unității noastre în interesul cel mai deplin și mai adânc al cuvântului. Rodosul este centru de manifestare al părerii Ortodoxiei cu privire la problemele care interesează lumea actuală.”

În cadrul conferinței s-a luat în discuție și s-a hotărât dacă este utilă și recomandată trimiterea de observatori din partea Bisericii Ortodoxe la Sinodul Vatican II, ajungându-se la decizia susținută și de Mitropolitul Iustin, ca fiecărei Biserici Ortodoxe să i se lase autonomia și libertatea de a decide dacă este în interesul ei să trimită sau nu, observatori la acest Conciliu. De asemenea, s-a hotărât ca niciuna dintre Bisericile Ortodoxe Autocefale să nu poată iniția sau să înceapă dialogul cu Biserica Romano – Catolică, fără acordul unanim al tuturor celorlalte, Patriarhul Ecumenic arătând că un astfel de dialog, pe picior de egalitate între Biserica Ortodoxă și cea Romano-catolică comportă lucrarea întregii Ortodoxii. Mitropolitul Iustin declara în acest sens: „Trebuie să facem deosebire în ceea ce privește esența celor două probleme care se găsesc în fața noastră: aceea a observatorilor și aceea a dialogului care se propune. Problema a doua este de natură dogmatică și canonică și este nevoie să procedăm la examinarea ei și vom proceda de comun acord. Problema observatorilor nu are caracter dogmatic. Observatorii nu sunt trimiși ca membri ai Conciliului de la Vatican. Este cunoscută lucrarea lor și cunoscut și caracterul misiunii lor. Ei sunt niște simpli informatori ai bisericii care-i trimite. Pentru aceasta și socotim că orice biserică, în conformitate cu interesele ei și cu diferitele stări din viața ei poate să trimită sau nu observatori.”

În cadrul celei de a treia conferințe de la Rodos, din 1964, la care a participat și delegația Bisericii Ortodoxe Române în frunte cu I.P.S. Mitropolit Iustin, s-au discutat și precizat criteriile dialogului cu Biserica Romano – Catolică. Între actele Mitropolitului, din mapa de lucru pentru acest Sinod, regăsim o analiză critică cu privire la dialogul cu Vaticanul. Printre altele se precizează că „părțile care doresc să se angajeze în dialog, trebuie să-și lămurească în prealabil atât pozițiile teologice proprii cât și intenția celor care încep dialogul, în sensul că această intenție trebuie să vizeze ca țel al dialogului, unirea partenerilor într-o singură biserică. Cu alte cuvinte, înainte de începerea dialogului trebuie ca părțile să ia hotărârea de a se uni.” Ori, această intenție nu a fost precizată din partea Bisericii Ortodoxe, cum a fost de pildă față de Biserica Anglicană, pe când Biserica Romano – Catolică, cel mai recent, prin enciclica lui Paul al VI-lea „Ecclesiam Suaru”, din 6 august 1964 s-a pronunțat în acest sens; însă Biserica Romano – Catolică dorește și preconizează unirea cu Ortodoxia, numai ca încorporare a Ortodoxiei în catolicism. În consecință, din perspectiva noii conferințe de la Rodos, Biserica Ortodoxă Română trebuie să recomande ca să se aștepte încheierea lucrărilor Conciliului II Vatican, pentru ca pe baza hotărârilor să se poată vedea dacă se poate sau nu accepta dialogul, iar în eventualitatea începerii lui nu pot fi evitate divergențele asupra primatului de jurisdicție și asupra infailibilității Papei. Reprezentanții Bisericilor Ortodoxe hotărau posibilitatea unui dialog în vederea unei colaborări, doar „pe tărâmul creștinismului practic fără chemarea unor biserici la sânul altor biserici, ci în adunarea tuturor bisericilor creștine, aceea a C.E.B. din care lipsește Biserica Romano – Catolică.” Hotărârea a fost citită de către Mitropolitul Iustin în ședința plenară, el declarând privitor la ea că s-a luat cu multă rezervă, „căci dialogul a fost decis doar principial, în condiții de egalitate și la timpul potrivit. Astăzi noi avem în față din partea Bisericii Romano – Catolice atitudini și fapte care ne obligă la cumpănire, prudență și așteptare.”

A patra conferință Panortodoxă s-a desfășurat la Geneva, Chambesy, între 8-16 iunie 1968, delegația noastră fiind compusă din Mitropolitul Iustin, P. S. Episcop Antim Târgovișteanul și P. C. Pr. Prof. Liviu Stan. Conferința a avut ca teme principale: stabilirea unui plan de lucru care să ducă la întrunirea unui Mare Sinod interortodox sau panortodox; examinarea progresului realizat și a perspectivelor unui atare progres în ce privește relațiile cu Biserica Romano – Catolică, Anglicană, Veche Catolică, cu bisericile necalcedoniene și bisericile luterane; examinarea unei acțiuni mai eficace a Ortodoxiei în cadrul C.E.B. avându-se în vedere și cea de-a patra Adunare a C.E.B.. Mitropolitul Iustin a făcut parte din Comisia I, care reunea președinții tuturor delegațiilor și a prezidat Comisia a II-a care s-a ocupat de dialogul Ortodoxiei cu Biserica Anglicană, Veche Catolică, cu bisericile necalcedoniene și luterane, luând cuvântul de trei ori în plenara conferinței, referitor la problema Prosinodului, a relațiilor cu Biserica Romano – Catolică și în problema relațiilor cu mișcarea ecumenică. Conferința hotăra: „1) Țintă principală și urmărire imediată a Bisericilor se impune convocarea unui Sfânt și Mare Sinod; 2) Se revizuiește metoda de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod printr-un «Prosinod»; 3) În locul Prosinodului se adoptă metoda pregătirii Sinodului în stadii printr-o serie de consfătuiri Prosinodale Panortodoxe…”

În 1971, 16-28 iulie, a avut loc la Chambesy, lângă Geneva prima întrunire a „Comisiei interortodoxe de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al Bisericilor”. După cum s-a hotărât la a IV-a Consfătuire de la Rodos din 1968, această comisie are menirea de a formula doctrina unitară a Bisericilor Ortodoxe asupra temelor care au fost stabilite spre a fi prezentate Sfântului și Marelui Sinod.

Biserica Ortodoxă Română a avut rolul, printr-o comisie specială, îndrumată de Înalt Prea Sfințitul Iustin, să elaboreze textul temei „Iconomia și acrivia în Bisericile Ortodoxe”. Înalt Prea Sfințitul Iustin a activat în subcomisia întâi, alcătuită din Hrisostom al Mirelor, Metodie al Axumului, Nicodim al Leningradului, Prof. Sivarov și Prof. I. Karminos, cercetând referatul, prezentat de Biserica din Constantinopol, asupra temei „Izvoarele Revelației” și referatul Bisericii Ortodoxe Române mai sus menționat. Celelalte teme discutate de subcomisii au fost: „Participarea mai largă a elementului laic în viața Bisericilor”, „Readaptarea dispozițiilor bisericești cu privire la post, la cerințele epocii contemporane”, „Impedimente la căsătorie” și „Problema calendarului”. Delegația română s-a arătat deosebit de interesată de problema calendarului , care a dus la schisma din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, cerându-se acceptarea de principiu de către toate Bisericile a schimbării calendarului, pe care o vor și înfăptui atunci când se vor maturiza condițiile; referindu-se la spiritul de largă înțelegere pe care Bisericile îl arată unele față de altele în privința calendarului, Mitropolitul spunea: „Este vorba, îndeosebi, de faptul că unele Biserici care țin calendarul nou îngăduie parohiilor lor dintr-o țară cu calendarul vechi să țină calendarul vechi. Același lucru se petrece și în alte părți, în sens invers. Ar trebui ca această practică să se generalizeze.”, iar referitor la tema impedimentelor la căsătorie, unde nu s-a discutat despre căsătoria preoților, a recomandat ca pentru luarea unei decizii corecte cu privire la căsătoriile mixte să se reexamineze epistola I Corinteni a Sfântului Apostol Pavel și felul în care a rezolvat-o el, pentru ca soluția ce va fi adoptată să nu se depărteze de cuvintele Sfântului Pavel. La dezbaterile referatului despre iconomie, discuțiile au fost aprinse în ceea ce privește recunoașterea tainelor săvârșite de Romano – Catolici. Mitropolitul Iustin a fost de părere ca să se păstreze în textul final, care a tratat problema iconomiei, accentuarea că trebuie să se procedeze „potrivit cu practica tradițională a Bisericii”, această expresie fiind îndestulătoare, întrucât practica Bisericii este cunoscută.

În urma celor discutate aici, Sfântul Sinod a hotărât să se constituie o comisie teologică sub conducerea Mitropolitului Iustin și a P. S. Antim Târgovișteanul, Vicarul patriarhal, în vederea examinării referatelor alcătuite la Conferința de la Chambesy, în care să se coopteze și profesori de la Institutele Teologice și mai ales să revizuiască temele de la Prima conferință Ortodoxă de la Rodos. Patriarhul Ecumenic Atenagoras al Constantinopolului, scria de altfel, Prea Fericitului Patriarh Iustinian, cu privire la hotărârile conferinței de la Chambesy și în sensul necesității revizuirii catalogului general al temelor conferinței Panortodoxe din Rodos, catalogat acum cu multe lipsuri.

Conferința interortodoxă de la Cernica din 4-8 iunie 1974, desfășurată sub egida Patriarhiei Române și a comisiei „Misiune și evanghelizare în Consiliul Ecumenic al Bisericilor”, a avut ca temă „A mărturisi pe Hristos astăzi”. Mitropolitul arăta în cuvântul de primire, că Biserica Ortodoxă „păstrătoare fidelă a credinței revelate și cu toată ființa ei angajată în opera de transfigurare a lumii în împărăția unică a lui Dumnezeu” a fost și este fără încetare păstrătoarea unității creștine și slujitoare a omului, a popoarelor și a lumii întregi. Biserica Ortodoxă este păstrătoarea neștirbită a „bunului tezaur” și „noi suntem datori să împărtășim tuturor fraților noștri tezaurul nostru de credință, rugăciunile noastre, viața noastră creștină. Această posibilitate ne este dată acum în cadrul C.E.B.”. Pe ordinea de zi a consultației au fost expuse cinci teme și anume: 1) Meditații biblice pe tema centrală „A mărturisi pe Hristos astăzi”; 2) Mărturisiri personale de împărtășire a experiențelor misionare și pastorale; 3)Referate ce dezbat tema conferinței; 4)Discuții la masa rotundă pe teme teologice; 5)Raportul privind punctul de vedere ortodox asupra temei conferinței „A mărturisi pe Hristos astăzi”.

Alături de activitatea desfășurată în perspectiva întâlnirii tuturor Bisericilor Ortodoxe într-un Sinod Ecumenic, Mitropolitul Iustin a fost și purtătorul mesajului Bisericii Ortodoxe Române în relațiile particulare dintre Bisericile Ortodoxe noi.

În 1965, Biserica Ortodoxă Română a fost vizitată de o delegație a Bisericilor armene, avându-l în frunte pe Patriarhul Katolikos al tuturor armenilor, Vesken I. În cuvântul său către delegația armeană Mitropolitul Iustin vorbea despre rolul Bisericii Ortodoxe în viața poporului: „Biserica Ortodoxă Română și Biserica Armeană sunt legate prin originea lor apostolică, prin stăruința lor comună de a păstra comorile de învățătură și har împotriva prozelitismului altor confesiuni; ele sunt unite prin sprijinul ce l-am dat în decursul istoriei popoarelor lor în lupta pentru păstrarea ființei lor naționale, pentru o viață mai bună; ele sunt unite de asemenea prin însuflețirea cu care slujesc propovăduirea în lumea contemporană mesajul Evangheliei de pace pe pământ și bunăvoire între oameni și popoare.” În 1966, a participat la întronizarea Pre Fericitului Chiril, ca Patriarh al Bulgariei cu care nu de puține ori a făcut corp comun pentru vestirea ortodoxiei în lume, așa cum scria la moartea neașteptată a acestuia în 1971.

O altă întâlnire de prim rang a fost aceia prilejuită de vizita Prea Fericirii Sale Nicolae VI, Papă și Patriarh Apostolic al Alexandriei și a toată Africa, însoțit de I. P. S. Metodin de Axum și Timotei de Eleusis, în 19-29 octombrie 1971. Ca și Vesken I, Nicolae VI a vizitat și Moldova cu frumusețile și ctitoriile sale, bucurându-se de găzduirea și ospitalitatea Mitropolitului Iustin, care sublinia și cu această ocazie unitatea Bisericilor Ortodoxe „În adevăr, ca Bisericile Ortodoxe surori, Bisericile noastre în tot cursul existenței lor, s-au dovedit deplin unite în credință, în chestiuni de cult religios și în trăire creștină. Și, atât, cât vremurile, de multe ori vitrege, din trecut, au îngăduit, între Bisericile noastre au existat legături de prietenie, de întrajutorare și de colaborare frățească.” Mitropolitul evidenția îndeosebi legătura strânsă între aceste două biserici, Biserica Ortodoxă Română și Biserica Armeană, constatând „că de la Meletie Pigas, 1590 și până la Matei Psaltul, 1766, nouă din cei 13 patriarhi ai Alexandriei au stat cu lunile sau chiar cu anii în Țările Române, iar ceilalți, într-un fel sau altul, au avut legături cu Biserica noastrăși dădea ca exemplu, unitatea Bisericii Ortodoxe sub dominația otomană, care i-a asigurat supraviețuirea, ca paradigmă pentru unitatea necesară în Ortodoxie, în relațiile ei cu lumea, în societatea modernă. Cu această ocazie, Mitropolitul Iustin a primit cea mai înaltă distincție a Bisericii Ortodoxe din Alexandria „Ordinul Sfântului Evanghelistului Marcu” ca semn al prețuirii și dragostei frățești pentru teologul și cunoscutul sârguitor pentru unitatea creștinătății și pentru pacea lumii.

În același an, 1971, Delegația Bisericii Ortodoxe Române a vizitat Patriarhia Ortodoxă din Alexandria, Egipt, între 19-29 noiembrie.

Între Patriarhia Ecumenică și Biserica Ortodoxă Română, au avut loc vizite reciproce, astfel la 22 septembrie 1973, Biserica Ortodoxă a fost vizitată de I.P.S. Mitropolit Damaschinos Papandru de Tiranoupolis, care cu această ocazie a fost și în Mitropolia Moldovei și Sucevei, fiind oaspetele Mitropolitului Iustin. La rândul ei, Biserica Ortodoxă Română a fost la Patriarhia Ecumenică, delegația noastră condusă de Mitropolitul Iustin, fiind alcătuită din I. P. S. Teoctist Mitropolitul Olteniei, P. S. Antonie Ploeșteanu, vicarul patriarhal și P. C. Pr. V. Costin, vicar administrativ al Episcopiei Oradei. Și cu această ocazie, Mitropolitul sublinia responsabilitatea reprezentării Ortodoxiei în lumea contemporană „Știm toți conștiința răspunderii Bisericii Ortodoxe în fața lui Dumnezeu și a lumii zidite de El. Holdele „sunt albe” spre seceriș acum (Ioan, 4, 35), iar „secerișul este mult” și lucrătorii nu sunt astăzi puțini. În toate bisericile ortodoxe locale există ierarhi înțelepți, teologi mari, interes comun, încurajare, îndemn și ajutor din partea întregii lumi creștine și a lumii întregi, a celei religioase și nereligioase, a lumii care crede în ceva sau în nimic.” Tot cu această ocazie, Mitropolitul Iustin constata că modelul ecumenicității bisericilor ortodoxe este premisa și dezideratul întregii ecumenicități „ipostaza aceasta a Bisericilor Ortodoxe Autocefale, care sunt în legătură cu Patriarhia Ecumenică este definită de Enciclica Patriarhală dată cu ocazia Duminicii Ortodoxiei din anul 1950, care spune: „Toate bisericile ortodoxe care se află în diferite locuri și țări și sunt de sine stătătoare și autocefale în chivernisirea treburilor bisericești și stau în legătură cu Patriarhia Ecumenică. constituie un trup unic și nedespărțit […]. După concepția noastră, ecumenicitatea nu constă în primul rând în întinderea pământului locuit, cum adesea spun unii, ci în trăirea independentă și liberă a bisericilor noastre surori, în comuniune absolută de credință, cult, organizare și viață bisericească.” Felul în care bisericile locale ortodoxe au reușit să creeze sisteme diferite de organizare, forme de cult și chiar în propovăduirea credinței, deși sfintele dogme ale credinței rămân obligatorii pentru păstrarea unității Bisericii, ne arată că nimic nu împiedică nici astăzi diversitatea în unitate, izvorâtă din duhul patristic al Bisericii Ortodoxe «Gândesc filosofic despre lume sau lumi, despre materie , despre suflet, despre firile raționale mai bune și mai rele, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos. Căci în aceasta a reuși nu este fără de folos, iar a greși este fără pericol» (P. G. XXXVI, 25)”, argumenta Mitropolitul, scrutând spre o viitoare aplicare a acestui model în cadrul mișcării ecumenice. Cu toate acestea -continua argumentarea sa Mitropolitul Iustin- „Slava Ortodoxiei nu constă numai în independența și libertatea Bisericii ci, îndeosebi în comuniunea lor și unitatea ei. Fără îndoială toate bisericile se străduiesc să păzească unitatea duhului întru legătura păcii”, mărturisind împreună că există „«un trup și un duh … o nădejde … un Domn, o credință, un botez …» Efeseni 4, 3” ; transpunând acest fapt la nivelul mișcării ecumenice este destul de clară ideea Mitropolitului despre menirea acesteia.

Mitropolitul nu rata nici o ocazie pentru a arăta originea apostolică a Bisericii Ortodoxe Române, dar și apartenența ei la Maica Mare a Bisericii lui Hristos, Patriarhia Ecumenică. În 1976, o nouă delegație a Patriarhiei Ecumenice, alcătuită din Î.P.S. Meliton al Calcedonului, Î.P.S. Mitropolit Damaschinos de Tiranoupolis și P. C. Protosbiter George Testaia venea în România cu scopul de a discuta anumite probleme privind organizarea Sfântului și Marelui Sinod Ortodox.

O altă dimensiune a activității Mitropolitului, a fost reprezentarea Bisericii Ortodoxe Române în C.E.B., participând la cea de a treia adunare a Consiliului, care s-a ținut la New-Delhi, 1961, și care a coincis cu primirea Bisericii Ortodoxe Române ca membru în C.E.B, în data de 20 noiembrie 1961. Mitropolitul declara printre altele, cu această ocazie, la postul de radio – televiziune, Canada : „Noi am venit la cea de a III-a adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, cu convingerea nestrămutată că dragostea lui Dumnezeu «care depășește toată cunoștința» ne călăuzește «să gătim calea Domnului, drepte să facem cărările lui», pentru a realiza în viitor unitatea bisericilor creștine […] Biserica noastră se dovedește animată de cel mai curat spirit ecumenic: ea a fost și este gata să contribuie la orice efort pentru a asigura răspândirea dragostei frățești în lumea întreagă […] Începând de la această adunare de la New – Delhi, Biserica Ortodoxă Română se încadrează în Consiliul Ecumenic al Bisericilor cu intenția de a pune întregul tezaur de credință și pietate – în lumina Scripturii Sfinte și a Tradiției bisericești – în serviciul Evangheliei în lumea contemporană. De acum înainte ea are posibilitatea să lucreze mai intens pe plan ecumenic, la triumful dragostei creștine și al unității bisericilor, pentru buna înțelegere între oameni și popoare.” Mitropolitul a lucrat în Comitetul pentru Divizia de ajutorare între biserici și în serviciul refugiaților și a fost ales în Adunarea Generală de la New – Delhi, membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, funcție pe care a deținut-o vreme de aproape două decenii, mandatul fiindu-i reînnoit cu unanimitate de voturi la următoarele adunări generale. La sesiunea Comitetului Central al C. E. B. de la Paris (1962) a cerut ca studiile elaborate de C. E. B. să nu mai fie încredințate numai unui grup restrâns de teologi, ci să se ceară să-și aducă contribuția și teologii celorlalte biserici în vederea realizării unui dialog ecumenic util scopului mișcării ecumenice, acela al unității creștine.

La conferința de la Mont Real a Comisiei pentru Credință și Constituție, fondatoare a C. E. B., care s-a desfășurat între 12-16 iulie 1963, s-au dezbătut teme de importanță radicală pentru C. E. B.: 1) Biserica în planul lui Dumnezeu; 2) Scriptură, Tradiție și tradiții; 3) Lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos și Ministeriul Bisericii Sale; 4) Cultul și unitatea Bisericii; 5)Toți în același loc; 6)Metoda dezvoltării împreună. Având în vedere dificultatea temelor abordate, delegații ortodocși au organizat consfătuiri în comun, aproape în fiecare seară, pentru a urmări dezbaterile din punct de vedere ortodox, unii dintre ei nefiind de acord cu formulele adoptate și exprimându-și dorința de a manifesta o atitudine radicală. Mitropolitul a intervenit și a fost ascultat, amintind că pe de o parte, rapoartele întocmite vor fi modificate, astfel încât să poată fi votate și de ortodocși, iar pe de altă parte, că aceste rapoarte nu obligă pe nimeni la nimic, ele fiind trimise bisericilor spre studiere. Mitropolitul Iustin a fost invitat să facă parte și din grupul restrâns de redactare finală a rapoartelor, care au fost refăcute, în urma dezbaterilor păstrându-se foarte puțin din formele lor inițiale, personal aplecându-se foarte mult asupra celei de a treia teme „Lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos și Ministeriul Bisericii Sale”. S-au păstrat corecturile sale pe textul original al referatului în franceză, din care se observă clar modul protestant în care era prezentată preoția și cerințele delegației ortodoxe ca aceasta să fie privită ca o taină. Fraze ca „Le caractère du Ministêre pastoral – episcopal” fiind înlocuite cu „le caractère du Ministère sacerdotal – episcopal” sau „ce ministère essentiel à l’Eglise” cu „Ce ministère indispensable à l’Eglise”, sau reformulate unele noi ca să fie în conformitate cu învățătura ortodoxă, ca cele cu privire la menirea clerului. Concluziile conferinței au fost discutate și în cadrul sesiunii Comitetului Central al C. E. B., care a avut loc la Rochester, New-York, între 26 august și 2 septembrie 1963, unde Mitropolitul a participat în calitate de membru al Comitetului Central.

În 1965 a participat la Sesiunea Anuală a Comitetului Central al C.E.B., ce a avut loc la Enugu, Nigeria, între 12-21 ianuarie, din delegația țării noastre mai făcând parte și Prof. H. Binder, de la Institutul Teologic protestant Sibiu.Printre problemele discutate s-au aflat: 1)alegerea unui nou secretar al C.E.B.; 2)Relațiile Consiliului Ecumenic Bisericesc cu Biserica Romano-catolică; 3)Organizarea Conferinței Mondiale despre Biserică și societate; 4)Pregătirea celei de a IV-a Adunări Generale a C.E.B.; 5)Restructurarea C. E. B.; 6)Alcătuirea unui proiect de ajutorare a Africii; 7)Primirea de noi biserici membre și asociate ale C.E.B.; 8)Probleme ale vieții politice internaționale.

Mitropolitul Iustin se declara, în numele Bisericii Ortodoxe Române, în principiu de acord cu inițierea unor relații intime între C.E.B. și Biserica Romano-catolică, dar Consiliul Ecumenic nu avea dreptul să vorbească în numele bisericilor, fără a avea un mandat precis din partea lor. În problema relațiilor cu Vaticanul, spunea el, inițiativele trebuie să aparțină fiecărei Biserici în parte.

Alegerea unui nou secretar general pentru C. E. B. a constituit o problemă delicată. În locul lui Vissert Hooft, care împlinea vârsta de 65 de ani și trebuia să iasă la pensie, Comitetul Executiv propunea o singură persoană – pastorul Patrik C. Rodyer, în vârstă de 44 de ani, din Biserica Episcopaliană a Scoției. Pentru alegerea lui au votat cei din zona anglo-americană, iar împotrivă, delegații din Bisericile țărilor comuniste, numeroși delegați ai Bisericilor din Asia și Africa, precum și unii delegați ai Bisericii din Occident. Așa cum constata Mitropolitul în însemnările sale despre sesiune, singurele păstrate integral în Arhivele Centrului Eparhial Iași, „pentru prima oară în istoria mișcării ecumenice, s-a făcut o distincție atât de limpede între reprezentanții Bisericilor din cele două lagăre”; el a votat alături de țările comuniste și reprezentanții Bisericilor din Asia și Africa. Mitropolitul Iustin a susținut ca alegerea noului secretar să se facă după restructurarea secretariatului general al C.E.B.

De asemenea, Mitropolitul observa că Bisericile din lagărul socialist nu au în structurile C.E.B. un număr echitabil de locuri luând în considerare numărul lor: „Actuala componență a Comitetului Central nu reprezintă în mod echitabil valoarea numeroasă a Bisericilor. Intrând în C.E.B. abia în anul 1961, multe Biserici din lagărul socialist n-au dobândit un număr de locuri corespunzător cu importanța lor în Comitetul Central. Același lucru se poate spune și despre unele Biserici din Africa și din Asia. Cu toate acestea la Enugu s-a făcut dovada că influența bisericească anglo-americană în Consiliul Ecumenic este în declin.”

O reprezentare justă a Bisericilor în toate forurile de conducere a C.E.B. – care va putea fi înfăptuită la viitoarea Adunare Generală, din anul 1968 – va da posibilitatea Bisericii noastre să exercite o influență și mai mare decât până acum, în acțiunile mișcării ecumenice.”

Pentru viitoarea mare Adunare Generală, Biserica Ortodoxă Română a obținut 15 locuri, iar pentru Conferința cu tema „Biserică și societate”, din 1966, de la Geneva, România a primit inițial 4 locuri, dar Mitropolitul a intervenit pentru a obține mai multe locuri, ajungîndu-se astfel la un număr de 4-5 ortodocși și 2 protestanți. Conferința urma să fie o consfătuire între teologi și sociologi asupra dezvoltării societății și a îmbunătățirii relațiilor între oameni, pe plan individual, național și internațional, și totodată se punea în discuție și problema colonialismului și a neocolonialismului (globalizare). Tema propusă era „Răspunsul creștin referitor la revoluția tehnică și socială în era noastră”, inițiatorul propunerii fiind Mitropolitul Iustin.

Pentru a- IV-a Adunare Generală s-a stabilit tema „Iată Eu fac toate lucrurile noi”. Mitropolitul Iustin, care a activat în Comitetul central de referire, a afirmat că acest text trebuie considerat doar un text-drapel, întrucât prin conținutul său eshatologic, poate da naștere la contradicții și propunea ca tema propriu-zisă a Adunării Generale să fie: „reînnoirea tuturor, în vremea de față, prin acțiunea Sfântului Duh în lume.”

În anul 1966, Mitropolitul a participat la Geneva mai întâi la Sesiunea Comitetului Central al C.E.B., din 8-17 februarie, iar mai apoi la lucrările Conferinței Mondiale „Biserică și societate”. La cea dintâi, la Sesiunea Comitetului Central, Mitropolitul vorbea despre întoarcerea la Biblie sau redescoperirea Bibliei în lumea protestantă, însă neadmițând ca aceasta înseamnă și o redescoperire a însăși adevăratei vieți creștine, fără ca aceasta să fie pusă în concordanță și cu Sfânta Tradiție, care este izvor de același rang ca și Sfânta Scriptură. Despre tocmai încheiatul Conciliu Vatican II, Mitropolitul semnala că acesta a accentuat și dezvoltat unele dogme care separă și mai mult Biserica Romano-catolică de celelalte biserici. La Conferința Mondială „Biserică și societate”, ce a avut ca teme principale: „Etica creștină socială într-o lume care se schimbă”, „Responsabilitatea guvernământului în epoca revoluționară”, „Dezvoltarea economică într-o perspectivă mondială”, „Omul în comunitate”, alături de Înalt Prea Sfințitul Iustin, s-au aflat P. C. Diacon Prof. N. Nicolaescu, rectorul Institutului Teologic din București și P.C. Prof. D. Fecioru, consilier patriarhal.

Mitropolitul a participat la ședințele de lucru ale secției a III-a „Pluralism și colaborare internațională: în sutana de formule noi”, unde și-a adus aportul, dezvoltând cu o amplă documentare, faptul că politica de război și utilizare a armelor atomice constituie acte de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și atentate la viața întregii omeniri, arătând că pacea creștină o include pe cea politică și că în această virtute, toate popoarele sunt egale și lumea nu trebuie împărțită în două, după cele două puteri nucleare.

În anul 1967, s-a ținut la Heraklion, în Creta, între 11-26 august, Sesiunea Comitetului Central al C.E.B., Mitropolitul participând în calitate de membru al Comitetului Central. Aici s-au discutat pe secțiuni diverse probleme, iar tema centrală a fost „Evanghelizarea și Consiliul Ecumenic al Bisericilor”; de asemenea, un număr de 115 biserici, la invitația Comitetului Central, și-au făcut cunoscute opiniile privind eventualitatea unei înțelegeri în legătură cu sărbătorirea la aceeași dată a Paștelui. Tot la Heraklion, s-au stabilit ultimele detalii în vederea pregătirii celei de a IV-a Adunări Generale a C.E.B., care s-a desfășurat în 1968, între 4-20 iulie la Upsala, în Suedia. Delegația prezentă la Upsala, din partea Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită din I.P.S. Iustin, I.P.S Mitropolit al Banatului, membru în Comitetul Diviziei de formație ecumenică, Pr. Prof. Liviu Stan, Prof. N. Chițescu, membru în Comisia pentru „Credință și Constituție”, P.S. Arhimandrit Bartolomeu Anania și Prof. Gh. Eduard Ursul, ultimul reprezentând Episcopia Misionară Ortodoxă Română în America. Mitropolitul Iustin a activat în Comisia „Biserică și societate” și a fost ales, împreună cu Liviu Stan, în Comitetul Central al C.E.B. Temele principale, studiate pe secții, au fost: 1)Sfântul Duh și catolicitatea Bisericii; 2)Înnoirea misiunii; 3)Dezvoltarea economică și socială; 4)Dreptatea și pacea în Afacerile Internaționale; 5)Cultul adus lui Dumnezeu într-o epocă secularizată; 6)Către un nou stil de viață, iar mesajul final era: „Noi afirmăm din nou alianța noastră spre a ne susține și a ne îndrepta unii pe alții. Vrem să căutăm mai cu hotărâre unirea bisericilor noastre și o comuniune mai adâncă cu cele care încă nu sunt în comunitatea noastră. Știm că nu putem niciodată să trăim pe deplin ceea ce mărturisim și năzuim la împlinirea cea din urmă. Ne bucurăm cu toate acestea că putem, într-o adorare comună, să pătrundem de pe acuma în ziua în care Dumnezeu «va înnoi toate» în noi pentru toți oamenii și întreaga lume.”

Și la Sesiunea anuală a Comitetului Central al C.E.B. ținută la Canterbury, Anglia, între 12-23 august 1969, când delegațiile ortodoxe deveniseră mai numeroase și cu un număr corespunzător de reprezentanți în organismele de conducere, Mitropolitul a avut intervenții menite să apere învățătura corectă a Bisericii. Spre exemplu, referitor la raportul asupra structurilor, discutat la conferință, Iustin semnala confuzia care se face între „Comuniune” și „Împărtășanie” sau între „Uzul Agapei” și al „Împărtășaniei”. De asemenea, atrăgea atenția că anumite probleme din raport sunt privite numai din perspectivă protestantă „ca și cum C.E.B. ar fi o instituție vest-europeană în care să se poată «să se simtă bine» și ceilalți membri din alte zone ale pământului.” Mitropolitul lua totodată atitudine și în legătură cu raportul Comisiei Afacerilor Internaționale, în care se făceau anumite aprecieri nefavorabile cu privire la situația politică din Grecia, fiind de părere că C.E.B., nefiind un apendice al Consiliului Europei nu trebuie să alunece în astfel de polemici, ci să facă demersuri posibile și potrivite pentru pace, în această privință Consiliul dând crezare bisericilor membre C.E.B., care se confruntă cu probleme politice în țările lor și care întrevăd mai degrabă căi și mijloace de rezolvare. Tot cu această ocazie, Mitropolitul într-un interviu radio se arăta îngrijorat de actuala orientare a Mișcării Ecumenice în urma Adunării de la Upsala. El spunea: „Deplasarea centrului de greutate al acțiunii ecumenice din zona speculațiilor teologice privitoare la unitatea Bisericii, spre zona realizărilor imediate ale idealurilor lumii contemporane potrivit directivelor de la Upsala”, coroborată cu „tendințele centrifugare din viața societății moderne […] au determinat apariția unui fenomen de polaritate, foarte pronunțat în cercurile ecumenice. În jurul unui pol au apărut îndeosebi preocupările strict teologice de promovare a unității Bisericilor; iar la polul opus au fost concentrate necesitățile de dezvoltare economică, dreptate socială și pace universală. De o parte deci, o izolare de istoria omenirii; de altă parte o identificare a creștinismului cu umanismul societății profane. Dar Biserica nu se poate recunoaște pe ea însăși în misiunea ei evanghelică, dacă este plasată într-unul sau altul dintre aceste cadre.” De aceea, Mitropolitul considera necesar să se pună accentul pe ideea de comuniune a bisericilor, ca formă de viață a unității Bisericii, care înglobează în preocupările sale toate necesitățile fundamentale ale vieții omenești.

La ședința Comitetului Central al C.E.B., din 1971, de la Addis-Abeba, în Etiopia, delegația ortodoxă s-a confruntat ea însăși cu fricțiuni în sânul ei datorită problemelor ridicate de cererea de primire a Bisericii Ruse Ortodoxe Grecești Catolice din America și a Bisericii Macedoniei în C.E.B. Acestor aderări s-au opus Patriarhia rusă și respectiv cea a Iugoslaviei, de care Biserica Macedoniei a fost dependentă. Conflictul a fost adâncit și prin faptul că secretarul general al C.E.B., Eugen C. Blake, a vrut să dea repede curs acestor demersuri, stârnind nemulțumire din partea Patriarhului Atenagora, care prin reprezentantul său, I.P.S. Meliton, cataloga acest fapt ca o «nepolitețe», după cum însuși informa, secretarul general pe Mitropolitul Iustin. Biserica Ortodoxă Română și-a exprimat punctul său de vedere prin intermediul Mitropolitului Iustin. Acesta arăta în declarația sa următoarele: 1) Proclamarea Bisericii Ruse Ortodoxe Grecești Catolice ca Biserică Autocefală, sub numele de „Biserica Ortodoxă în America”, acest fapt fiind mai mult decât o schimbare de nume, mai precis fiind o schimbare de statut, implică noi relații canonice între această Biserică și celelalte Biserici Ortodoxe. Tocmai din această cauză celelalte biserici autocefale au avut diferite reacții, atât în ceea ce privește dreptul de proclamare a autocefaliei, cât și limitele jurisdicției sale canonice; 2) Până în prezent Biserica Ortodoxă Română nu a luat nici o atitudine în ceea ce privește proclamarea autocefaliei, dar ea este foarte îngrijorată de faptul extinderii jurisdicției Bisericii Ruse Ortodoxe Grecești Catolice în America. Înainte chiar de a fi proclamată ca Biserică Ortodoxă în America, această biserică a primit sub jurisdicția sa un anumit număr de parohii românești, care s-au constituit într-o episcopie separată de episcopia canonică română. După proclamarea acestei biserici ca Biserică Ortodoxă în America, s-a manifestat tendința acesteia de a lua sub jurisdicția sa pe toți emigranții români. Apariția unui Arhiepiscop de Michigan și Detroit, pentru români, în lista ierarhilor acestei Biserici, după recenta sa reorganizare arătând clar intențiile ei. Mitropolitul făcea următoarea propunere: „în scopul de a da Bisericii Ortodoxe posibilitatea de a ajunge la o înțelegere privind noul statut al Bisericii Ruse Ortodoxe Grecești Catolice din America și de a stabili, de comun acord, limitele jurisdicției sale, Comitetul Central al C.E.B. să amâne soluționarea cererii acestei biserici de a fi înregistrată la C.E.B. sub numele de „Biserica Ortodoxă în America”. În vederea restructurării Comitetului Central, hotărâtă la Upsala, au fost aleși noi membri, printre care și P.S. Episcop Victorin Ursache al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America.

La Sesiunea Comitetului Central al C.E.B., de la Geneva, din 22-29 august 1973, printre cei 120 de membri au fost prezenți și reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române, I.P.S. Iustin al Moldovei și Sucevei și I.P.S. Arhiepiscop Victorin Ursache, în calitate de membri ai Comitetului Central. Luând cuvântul în cadrul raportului despre „Unitatea Bisericii”, discutat acolo, Mitropolitul spunea: „Unitatea Bisericii în Hristos reprezintă comunitatea credincioșilor în credință și dragoste cu Iisus Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh potrivit voinței lui Dumnezeu … uniți între noi și cu El ajungem ca toți să fim una în credință și dragoste. Sfântul Duh care lucrează în noi întărește unitatea noastră în Hristos, ridicându-ne deasupra diviziunilor dintre noi, deasupra frontierelor omenești din bisericile noastre, deasupra zidurilor pe care le-am construit între noi și care nu urcă până la cer.”

Anul 1974 a prilejuit găzduirea de către țara noastră a unor manifestări sub egida C.E.B. Între 24 iunie și 2 iulie, a avut loc, la Institutul Teologic București, lucrările Conferinței Mondiale ale Departamentului „Biserică și societate” din cadrul C.E.B., cu tema „Știința și tehnologia pentru dezvoltarea umană.

În cuvântul său de salut, Mitropolitul Iustin îndemna pe oaspeți să se aplece cu atenție asupra Bisericilor Ortodoxe, pentru a le cunoaște și înțelege mai bine: „Noi n-am reușit să vă înfățișăm comoara noastră de credință în toată adâncimea ei, formele noastre de cult și sensurile sale sublime, spiritualitatea noastră și înrâurirea ei asupra societății omenești, pe scurt noi n-am izbutit să vă facem deplin cunoscute dogmele noastre de credință și viața noastră creștină. Sistemul nostru de gândire teologică nu este prezentat în schemele gândirii occidentale și literatura ortodoxă nu este răspândită în lume prin mijlocirea unei limbi de mare circulație … Suntem obligați deci, de a constata cu regret că nu beneficiem suficient de posibilitățile pe care le avem chiar în Consiliul Ecumenic pentru a face să se cunoască mai bine Ortodoxia în Occident.” În consecință, Mitropolitul își propunea să prezinte invitaților săi, premisele „miracolului” românesc, a Bisericii Ortodoxe într-o societate comunistă, atee, relația dintre stat și Biserică netrebuind a fi considerată ca un compromis ideologic pe bază de concesii reciproce „Statul rămâne stat cu ideologia sa laică și Biserica rămâne Biserică cu învățătura sa religioasă, totuși cooperează împreună în bună înțelegere pentru binele comun al poporului întreg.” Mitropolitul caracteriza în continuare Ortodoxia ca având o viziune optimistă despre cer și pământ, despre Dumnezeu și despre om, despre Biserică și lume, despre credincioși și necredincioși, aceasta fiind și punctul de plecare pentru lucrarea Bisericii în viața societății „Ortodoxia acordă mai curând importanță aspectului pozitiv al vieții în Dumnezeu, Dumnezeu Tatăl este înfățișat întotdeauna ca iubire, Sfântul Duh este vistier al bunătăților, iar Iisus Hristos este văzut de către ortodocși ca biruitor al morții, înălțat în slavă, Domnul tuturor.” Rolul Bisericilor este să lucreze împreună cu Sfântul Duh pentru zidirea lumii lui Dumnezeu, răspunsul ei trebuind să fie ca cel al Prea Sfintei Fecioare Maria „Iată roaba Domnului” Luca I, 38.

Peste o lună, Comitetul Central al C.E.B. se întrunea în Berlinul Occidental unde se discuta și referatul întocmit la București și primit foarte bine de Consiliu, hotărându-se și temele viitoarei Adunări Generale, constând în: „1)Iisus Hristos liberează și unește; 2)Cine este Iisus Hristos; 3)Ca toți să fie una; 4)Ca lumea să creadă; 5)Femeile și lumea în schimbare; 6)În afara lanțurilor dominației și exploatării; 7)Sfidarea africană; 8)Crearea, tehnologia și supraviețuirea umanității”.

Pentru înalta activitate desfășurată în cadrul C.E.B., Biserica Ortodoxă Română a primit încă din 1970, dreptul de a trimite un delegat permanent la Geneva, Mitropolitul fiind de părere că ar trebui trimis numai un teolog din țară; în 1977 ajunge acolo Pr. Prof. I. Bria.

C.B.E., apărută ca o unitate cu relații de interdependență cu C.E.B., dar îndreptată spre problemele specifice ale Bisericilor Europene, aparținând unor țări, total diferite din punct de vedere al organizării vieții politice: în capitalism, comunism sau dictatură pentru un timp, ca în Spania și Grecia, a trezit atenția și interesul Bisericii Ortodoxe Române, prin intermediul ei aceasta având ocazia de a dezvolta relații importante în cadrul Europei creștine.

Mitropolitul Iustin a participat la mai toate întrunirile acestui for, în anul 1964, la cea de a IV-a Adunare Generală a C.B.E. fiind ales membru în Prezidiul Conferinței. În anul următor avea loc Sesiunea Comitetului Consultativ al C.B.E. la Viena, din partea Bisericii Ortodoxe Române, participând alături de Mitropolit și Prof. In. G. Coman de la Institutul Teologic, București. Aici Mitropolitul a cerut și propus numirea unui secretar-consilier Ortodox la Conferinței, motivând că Bisericile Occidentale deseori se găsesc în imposibilitatea de a aprecia Ortodoxia la justa ei valoare. Temele dezbătute au fost următoarele: „Bisericile din Europa și Bisericile din celelalte continente”, „Biserica și statul” și „Bisericile și schimbările sociale actuale în Europa”, Mitropolitul Iustin, în numele Bisericii Ortodoxe Române, propunând fixarea temelor pentru viitoarea Adunare Generală.

Anul 1966 a prilejuit întâlnirea din Suedia, din 9-11 martie 1966, când, într-o cuvântare adresată reprezentanților bisericii țării gazdă, Mitropolitul în numele C.B.E., a definit mișcarea în termenii următori: „În C.B.E., Ortodoxia aduce înțelepciunea și frumusețea cultului ei de două ori milenare; protestantismul aduce entuziasmului cântărilor spre mai bine în lumea și creștinismul de azi. Noi căutăm să răspundem întrebărilor lumii de azi, întrebându-ne pe noi înșine, căci noi și credincioșii noștri, facem parte din lume și lumea e și a noastră fiindcă suntem din ea și mergem cu ea înainte. În acest sens lucrăm în C.B.E.” În același an a avut loc și întâlnirea Prezidiului C. B. E., la Bethel-Bielefeld, R.F.G., 22-24 septembrie 1966, loc în care lucrarea de propovăduire a Bisericii se întâlnește în mod fericit cu cea misionară. Împreună cu Mitropolitul Iustin a participat din partea Bisericii Ortodoxe Române, P.C. Prof. Gh. Moisescu, conducătorul parohiei române din Viena, colaborator apropriat al Mitropolitului Iustin.

În cadrul discuțiilor s-a pus problema sprijinului pe care Conferința ar putea să-l dea universităților europene ce-și întruneau într-o consfătuire studenții creștini, având ca temă „Prezența creștină în educația mai înaltă”. Întrucât unii reprezentanți ai bisericilor erau de opinie ca studenții să se împărtășească în comun deși aparțineau unor biserici și tradiții diferite, Mitropolitul Iustin a intervenit atrăgând atenția asupra riscurilor pe care le comportă acest fapt în soluționarea problemei unității Bisericilor, „Întrucât vor exista desigur delegați, nu numai ortodocși și catolici, dar și protestanți, care nu vor accepta să se abată de la rânduielile tradiționale ale Bisericilor lor. Este mai potrivit ca problema organizării serviciilor religioase să fie trecută în grija unor reprezentanți oficiali ai Bisericilor participante”, declara Mitropolitul în intervenția sa.

Frumoasa activitate caritativă de la Bethel, i-a oferit Mitropolitului ocazia de a-și arăta crezul său pastoral „Noi avem o responsabilitate creștină atât față de turma care ne este încredințată nouă spre păstorire, cât și față de oamenii de pretutindeni și din toate vremurile, fiindcă noi toți împreună alcătuim trupul tainic al lui Hristos. În biserica noastră ortodoxă noi facem rugăciuni pentru cei adormiți, ne îngrijim de viața duhovnicească a celor în viață și pregătim calea celor care vor veni în lume după noi.”

După cum s-a hotărât la Berlin, următoarea Sesiune a Prezidiului și Comitetului Consultativ al C.B.E. a avut loc la București, între 5-10 martie 1967, Biserica Ortodoxă Română fiind reprezentată de I.P.S. Iustin în Prezidiu, de P.C. Pr. Prof. In. G. Coman, în Comitetul Consultativ, de P.C. Diac. Prof. Nicolae Nicolaescu, rectorul Institutului Teologic din București și de P.C. Pr. Prof. Liviu Stan și P.C. Diac. Ioan Bria, în grupele de lucru, fiind prezenți în total, delegați din 15 țări europene. Lucrările Conferinței s-au desfășurat pe grupe, după modelul celor anterioare, Mitropolitul Iustin intervenind ca în cadrul grupei a IV-a, care se ocupă cu eclesiologia , studiindu-se atât aspectul practic pastoral cât și aspectul teoretic, la elaborarea proiectului ce va fi prezentat, să participe și teologi ortodocși alături de cei protestanți. De asemenea, s-a discutat despre organizarea Conferinței Generale de la Nyborg V, din Austria și așa cum spunea Dl. Glen William, Secretarul General al Comisiei s-a reexaminat problema „raison d’être” a Conferinței.

Între 29 septembrie 3 octombrie 1967, la Pörtschach, Austria, au avut loc lucrările Adunării Generale ale C.B.E. (Nyborg V), la care I.P.S. Iustin a condus delegația Bisericii Ortodoxe Române, iar în 1968 la El Escorial – Spania (28 aprilie – 2 mai) s-a reunit Prezidiul și Comitetul Consultativ al C.B.E. Documentul de lucru al conferinței s-a intitulat „Upsala și Nyborg”, reliefând tocmai legătura strânsă dintre cele două mișcări. De asemenea, s-a stabilit tema viitoarei Adunări Generale pornind de la propunerea cu titlul „Slujirea lui Dumnezeu și slujirea oamenilor”, Înalt Prea Sfințitul Iustin propunând o altă variantă „Slujitori ai lui Dumnezeu – slujitorii oamenilor”, propunere la care s-a și rămas, însă cu o ușoară modificare „Slujitori ai lui Dumnezeu – slujitori ai oamenilor”.

O altă problemă discutată a fost modul relațiilor cu Vaticanul al C.B.E., I.P.S. Iustin făcând precizări în legătură cu dialogul dintre Vatican și Biserica Ortodoxă. El a arătat că în conferințele Panortodoxe de la Rodos, s-a discutat în mai multe rânduri această temă, hotărându-se începerea dialogului cu Bisericile, pentru care există o dorință nemijlocită, dar reală de unire. În consecință, s-a deschis dialogul dintre Bisericile Ortodoxe și Bisericile anglicane, necalcedoniene și vetero – catolică, comisiile instituite întrunindu-se și făcând și propuneri în acest sens. Dar cu Biserica Romano-catolică nu s-a început până în prezent un dialog oficial, deși în principiu Biserica Ortodoxă nu este ostilă unui asemenea dialog. Deși în declarații, Mitropolitul arăta că Biserica Romano -Catolică a deschis astfel de porți ale dialogului, prin unele fapte, precum atitudinea față de Bisericile Ortodoxe din Cehoslovacia a stârnit nedumeriri în rândul Bisericilor Ortodoxe. În acest moment, după cum ne arată Mitropolitul, relațiile Bisericilor Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică sunt angrenate în pregătirea climatului spre începerea unui dialog.

În legătură cu altă temă de pe ordinea de zi, intitulată „Relații cu alte organisme ecumenice”, Mitropolitul era de părere că nu trebuie să se creeze organisme locale, acolo unde nu sunt necesare: „Colocviile, discuțiile și contactele în acțiune sunt mai importante decât crearea de organisme naționale cu structură organizatorică.”

Alte probleme care au fost discutate s-au referit la „Federația universală a Asociațiilor creștine de studenți”, Mitropolitul pledând ca C.E.B. să se implice în susținerea activității acesteia: Conferința Bisericilor Protestante din țările latine ale Europei și Asociația mondială pentru comunicarea creștină. Mitropolitul Iustin nu a fost de acord ca C.B.E. să devină membră a A.M.C.C., în urma discuțiilor acceptându-se propunerea Mitropolitului Iustin, respingându-se afilierea C.B.E. la A.M.C.C.

Tot în cadrul acestei consfătuiri, Mitropolitul care a militat totdeauna pentru egalitatea în drepturi a Bisericilor Ortodoxe și reprezentarea conformă a importanței lor în structurile de conducere a diferitelor organisme ecumenice, a considerat că nu este potrivit să se facă discriminări între Est și Vest, nici măcar din punct de vedere al unei minime contribuții financiare pentru mișcare.

Cu ocazia sesiunii ce a avut loc la Madrid, în Catedrala Reformată,când s-a celebrat un cult ecumenic, cuvântul din partea C.B.E. a fost rostit de Mitropolitul Iustin, pe tema universalității creștine. El aducea aminte că situația actuală de astăzi a Bisericii este ca aceea condamnată de Sfântul Apostol Pavel, odinioară „«căci mi-a venit știre despre voi, frații mei, […] că între voi sunt certuri. Vreau să spun aceasta că fiecare dintre voi zice eu sunt al lui Pavel, iar eu al lui Apolo, iar eu al lui Chefa, I Corinteni 1.12» Dar, cu toate că astăzi, Biserica lui Hristos este încă divizată, spiritul de unitate al creștinilor este pe cale de a înfrânge spiritul de separație.” El arăta că scopul lucrării desfășurate atât în C.E.B. cât și în C.B.E. este întru totul rezumat în una dintre cele mai frecvente rugăciuni liturgice ortodoxe : „Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm.” și că Europei nu-i lipsește decât unitatea ei spirituală, de aceasta suferind și Biserica.

La întrunirea Prezidiului C.B.E. din 22-25 octombrie 1969 de la Wlindsor Castle, Anglia, au participat toți membrii prezidiului: I.P.S. Alexei din U.R.S.S., Egbert Emen din Olanda, I.P.S. Iustin, Episcopul Ernö Ottlyk din Ungaria, Dr. Teofilo Santi din Italia, Ernest Wilm din R. F. G. și Episcopul Roger Wilson din Anglia, împreună cu Secretarul General G. William.

În numele C.B.E. pentru cuvântul de salut față de gazde a vorbit I.P.S. Iustin, stăruind asupra necesității colaborării Bisericilor Europene pentru a putea ajuta continentul nostru să rezolve marile probleme care îl apasă: pacea și securitatea, buna înțelegere și colaborare între popoare, dreptate și progres în societate.

La această conferință s-au stabilit teme pentru întrunirile consiliilor printre care și cele referitoare la „Conceptul de pace și reconciliere în gândire și acțiune”, „Chestiuni eclesiologice în societatea modernă europeană”, „Bisericile și mișcarea turistică în Europa”, etc., fiind discutat și conflictul dintre protestanți și catolici din Irlanda de Nord, hotărându-se trimiterea de scrisori irenice conducătorilor Bisericii Irlandeze, solicitându-le să nu precupețească nici unui efort în vederea stabilirii păcii în regiune.

În anul 1970 Prezidiul C.B.E. s-a întrunit la Poiana Brașov, în zilele de 28 septembrie – 1 octombrie 1970, delegația noastră fiind condusă de I.P.S. Iustin, iar în 1971, Ședința Prezidiului a avut loc la Geneva, în 25-26 ianuarie, stabilindu-se problemele ce vor fi discutate la Adunarea Generală de la Nyborg VI, cu tema „Slujitori ai lui Dumnezeu – Slujitori ai oamenilor”, la care delegația noastră a fost compusă din I.P.S. Iustin, P.S. Antonie Ploieșteanul, Vicar Patriarhal, P.C. Pr. Prof. I. G. Coman, P.C. Pr. Dumitru Fecioru, P.C. Diac. N. Nicolaescu, P.C. Diac. I. Bria de la Institutul Teologic București, P.C. Pr. Gh. Moisescu, parohul comunității române de la Viena și Dl. I. Săbădeș de la Serviciul Relațiilor Externe Bisericești al Populației Românești.

În 1973, Mitropolitul Iustin a participat la Sesiunea de lucru a Prezidiului Comitetului Consultativ și Comitetului Financiar ale C.B.E. de la Baden-Baden (R.F.G.), unde a adus contribuții importante la politica financiară internă a Consiliului și a cerut ca noul secretariat ce a luat ființă în urma Adunării Generale de la Nyborg VI să aibă în componența sa și ortodocși, pentru a exista un echilibru interconfesional în studiile rezultate. La sfârșitul lucrărilor s-a hotărât trimiterea unei Declarații din partea C.B.E., din care redăm: „În cursul discuțiilor (conferinței n.n.), în numele Bisericilor noastre membre, n-am putut să nu ne preocupăm și de ceea ce se petrece în lume, dincolo de Bisericile noastre, și în special ne-am dat seama că există încă multe părți din lume care au nevoie de ajutorul și de compasiunea noastră, fiind în adâncă suferință […] Scriem drept această scrisoare Bisericilor noastre membre, cerându-le să studieze cum pot să ajute fiecare la reducerea suferințelor omenești din lume și să contribuie la dreptate și pace.”

La Nyborg VII, din 1974, țara noastră a avut una dintre cele mai numeroase delegații, I.P.S. Iustin fiind prezent și în calitate de membru al Prezidiului, dar lucrând și în subsecția a X-a ce a avut tema „Sarcini concrete ale Bisericilor în vederea destinderii”, fiind delegat de C.B.E. împreună cu Dr. Enmen să reprezinte Adunarea la deschiderea celui de al XX-lea Congres al Vechilor Catolici, ținut tot în Elveția.

Temele pe care le-a propus Adunarea Generală, pentru studiul consiliilor în viitor, au fost următoarele: 1)Responsabilitatea comună în ceea ce privește pacea, coexistentă și cooperarea; 2)Dialogul între Bisericile de tradiție orientală și de tradiție occidentală; 3)Forme noi de viață ale Bisericii într-o lume secularizată; 4)Problemele sociale interne ale Europei; 5)Responsabilitatea Europei față de restul lumii, în mesajul adoptat de Adunare exprimându-și încrederea că Bisericile și Confesiunile Creștine din Europa vor propovădui cu mai multă fermitate mesajul de unitate în Mântuitorul nostru Iisus Hristos și de pace între oameni, popoare și state.

La Adunare a avut loc și un eveniment trist și anume, a încetat din viață, într-un mod cu totul neașteptat, regretatul Pr. Prof. Gh. I. Moisescu, conducătorul Parohiei Ortodoxe din Viena și un apropiat al Mitropolitului nu numai pe tărâmul activității ecumenice ci și un vechi coleg și colaborator.

De primă importanță a fost și întâlnirea Prezidiului Comitetului Consultativ al C.B.E. de la Moscova, din 18-23 mai 1976, care a dezbătut și raportul Prezidiului întâlnit la Strassbourg (Franța) în 1975, Secretarul General Dr. Glen Williams, vorbind entuziasmat de frumusețea sărbătoririi Paștelui Ortodox, a cărui prăznuire a făcut-o la București cu o lună mai devreme, în aprilie 1976. După cuvântarea Secretarului General, a vorbit Mitropolitul Iustin, care a propus să se voteze o rezoluție a raportului ce accentua preocupările C.B.E. în apărarea dreptății și în zidirea unei societăți mai bune, din perspectiva situațiilor tensionate din Cipru și Irlanda de Nord, propunere ce a fost acceptată. S-a hotărât de asemenea, ca următoarea întrunire comună să aibă loc în țara noastră între 18-23 aprilie 1977.

Întâlnirea comună a Prezidiului și Comitetului Consultativ ale C.B.E., din 20-23 aprilie 1977, s-a desfășurat imediat după devastatorul cutremur din 4 martie 1977, acesta punându-și amprenta asupra desfășurării evenimentului. Totuși, Secretarul General, Dl. Glen Williams, nu putea să nu remarce că este a patra oară în ultimii 11 ani și jumătate, când au loc întâlniri organizate de Biserica Ortodoxă Română și mai mult, spunea el, „este o deosebită bucurie și satisfacție, pentru noi că această întrunire are loc la Iași, Centrul Mitropoliei Moldovei al cărui conducător este prea iubitul și prea distinsul președinte al nostru, I.P.S. Mitropolit Iustin. I.P.S. Sa a fost membru al Prezidiului C.B.E. încă din timpul Adunării „Bornholm” din 1964. Îi datorăm Înalt Prea Sfințitului recunoștință față de interesul și activitatea sa în cadrul Conferinței și ne simțim privilegiați că îl putem vizita «acasă».”

Din declarația Dr. André Appel, în deschidere, părea că la Iași, C.B.E. își regăsește linia corectă și rostul în Europa, părăsind calea prea accentuat socială expusă la Moscova. El spunea „C.B.E. nu este un organism care să se preocupe de problemele Europei, ci mai degrabă un organism al Bisericilor creștine din Europa interesate în contextul European. Ele sunt interesate în a descoperi care este voia lui Dumnezeu pentru acest continent atât de mult zbuciumat din punct de vedere economic, cultural, religios.”

Mitropolitul a activat cu succes și în cadrul mișcării pentru pace de la Praga, preocupările sale privind pacea, fiind prezente, după cum am putut vedea în opera sa. A fost delegat al Bisericii Ortodoxe în cadrul mișcării pentru pace de la Praga, contribuind prin intervențiile sale la îmbogățirea noțiunii de pace și dreptate cu adânci nuanțe ortodoxe, propovăduind pacea, adăugând la temeiul natural al acesteia pe cel divin, arătând că izvorul păcii este Dumnezeu și ca atare pacea se află în centrul misiunii noastre creștine.

Mișcarea de la Praga a căpătat formă și dinamism în toamna anului 1957, sub oblăduirea unui grup de teologi evanghelici cehoslovaci și a avut prima conferință în 1958 sub directa îndrumare a Prof. ceh J. Hromadka, membru în Consiliul Mondial al Păcii în C.E.B. și laureat al premiului Internațional „Lenin” pentru pace între popoare. Astfel că Mitropolitul Iustin s-a aflat dintru început în rândurile ei, fiind de admirat verticalitatea ideilor sale, fără compromisuri politice, expuse în adunările și întrunirile la care a participat.

La Conferința de la Praga, propovăduia pe Hristos, Domnul Păcii, „Să nu contenim a ne împărtăși din puterea Lui, să-L mărturisim «cu timp și fără timp» (2 Tim., 4, 2) să strângem și să întărim legătura frățească dintre toți cei ce cred în Hristos și să facem din El fapta biruitoare a binelui împotriva răului, a luminii asupra întunericului, a vieții asupra morții, a păcii asupra războiului.”

În anul 1961, Mitropolitul a fost ales în Consiliul Permanent al Mișcării creștine de la Praga, a cărei întrunire s-a ținut între 13-18 iunie. În cuvântul său accentua rolul creștinilor din toată lumea la înfăptuirea păcii: „Purtând în inimă căldura dragostei lui Hristos, care a venit în lume ca să-i mântuiască pe oameni, noi ne-am adunat aici ca să mărturisim credința noastră sinceră în Biserica Lui și să găsim împreună în răspuns cinstit la toate marile probleme care frământă astăzi omenirea și care angajează deopotrivă responsabilitatea conștiinței creștine și viabilitatea mesajului evanghelic în lumea contemporană.”

Mitropolitul a activat în comisia ce a avut tema „Pace și dreptate”, ale căror lucrări le va găzdui la Iași în 1963, când înfățișa relația dintre pace și dreptate, accentuând că aceste două noțiuni nu sunt paralele ci se întrepătrund și analiza metodele prin care creștinii pot contribui la statornicirea unei păci drepte pe pământ. Referatul alcătuit aici, cuprindea trei aspecte: 1) Dreptate divină și drepturile omului; 2) Dreptate și solidaritate; 3) Drepturile și obligația Bisericii de a le păzi. Raportul definea dreptatea ca manifestarea „în voință fermă și constantă de a respecta și ocroti drepturile fiecăruia”, iar în mod practic, Raportul arăta că „dreptatea normează relațiile cu semenii și de aici însemnătatea ei socială. Obiectul dreptății îl constituie dreptul aproapelui, pe care, pe de o parte, fiecare este dator să nu-l lezeze, iar, pe de altă parte, să-l respecte și să-l ocrotească. Misiunea ei, ca virtute socială, este de a norma relațiile dintre oameni pe temeiul acestor drepturi, stabilind între ei o egalitate […] egalitatea în drepturi și datorii, căci dreptul și datoria sunt noțiuni corelate. Dreptului de a face ceva îi corespunde datoria de a nu împiedica folosirea acestui drept, iar datoriei de a face ceva, îi corespunde dreptul de a pretinde împlinirea datoriei.” „Nesocotirea dreptății în structura organismelor sociale, înseamnă lezarea demnității umane și anularea de drepturi cuvenite fiecăruia în aceeași măsură”, căci dreptatea este virtutea socială fundamentală.

În același an, avea loc la București, Sesiunea Comitetului Executiv al Mișcării Creștine pentru Pace de la Praga între 12-17 noiembrie, la aceasta fiind prezenți: președintele J.L. Hromadka, Secretarul General J.N. Ondra – Praga, vicepreședinte I.P.S. Nicodim de Leningrad, Prof. H. Vogel, din Berlinul Occidental, episcop reformat T. Bartha, din Budapesta, etc. Mitropolitul abordând în cuvântarea sa tema dezarmării, îndemna ca aceasta să fie înfăptuită total și general, astfel înlăturându-se toate piedicile din calea statorniciri unei păci reale în lume și „în mod incontestabil, ziua biruinței ei va veni, fiindcă nu războiul, care este un accident în istorie determinat de păcat, este inevitabil, ci pacea este o stare normală voită de Dumnezeu pentru lume, este inevitabilă «Munții se vor putea da înapoi, scrie profetul Isaia, și colinele pot să se clatine, dar milostivirea Mea, zice Domnul, nu se va îndepărta de la tine și legământul Meu de pace nu se va zdruncina (Isaia, LIV, 10).»”

În cadrul mișcării pentru pace, Mitropolitul se ocupa direct de organizarea întrunirilor Comisiei „Pace și Dreptate”, acest lucru reieșind din corespondența sa cu membrii comisiei. În 1963, Comisia s-a întrunit la Erfur R.D.G., în plenul ei, după ce în prealabil membrii Comitetului de conducere se întâlniseră la Iași, în ianuarie.Mitropolitul a precizat atunci în privința scopului comisiei „în cadrul Mișcării Creștine pentru Pace de la Praga datoria noastră este de a arăta concret care sunt mijloacele creștine pentru asigurare păcii pe pământ și între oameni.”, I.P.S. Sa propunând trei teme care să fie studiate: 1) Dreptatea ca bază a unei păci durabile; 2) Dreptatea ca bază a relațiilor dintre state și 3)Dreptatea ca bază a vieții în societate, în încheierea sesiunii concluzionând „Studierea noțiunii de dreptate este desigur foarte utilă. Dar, în codul mișcării noastre pentru pace noi studiem dreptatea cu un scop precis: așezarea ei la temelia păcii în lume […] Nu trebuie să uităm o clipă cuvintele pe care Mântuitorul le-a rostit cu scurtă vreme înainte de înfricoșătoarele Sale Patimi «Pacea Mea dau vouă. Pacea Mea las vouă.»… deseori se săvârșește greșeala socotindu-se că prin aceste cuvinte, Domnul nostru Iisus Hristos a făcut o deosebire fundamentală între pacea creștină și pacea lumii.”, când de fapt nu este așa, pacea fiind constitutivă lumii, creștinii neconcepând pacea ca un răgaz între două războaie.

Această pace o propovăduia Mitropolitul la Consfătuirea de la Zagorsk, a tuturor cultelor în fața a peste 2.000 de reprezentanți „Este regretabil însă că în discuțiile noastre sub pretextul neamestecului în problemele politice, care separă Estul de Vest, se încearcă o formulare ștearsă a voinței noastre neclintite de a apăra pacea, în textul comunicatului cu privire la consfătuirea noastră […] Noi însă nu reprezentăm în acest moment, ceea ce separă pe oameni ci numai ceea ce îi unește, aducând aminte congresului cuvintele Sfântului Apostol Pavel „Vai nouă de nu vestim pacea”, în conștiința creștină aceasta fiind nu numai un deziderat, dar mai ales o îndatorire. „Pentru noi creștinii, pacea este nu numai o necesitate a vieții, ea este o poruncă divină, o dogmă a credinței noastre”, declara la sfârșitul congresului, Mitropolitul Iustin, Agenției de Presă Sovietice.

Pe plan intern, Mitropolitul lua parte la ședințele plenare ale Comitetului Național pentru Apărarea Păcii din Republica Populară sau Socialistă Română, ca aceea din 1962, din 9 aprilie, când vorbea în discursul său atât de plastic, dar pe deplin încrezător, despre pace „Ca și primăvara, pacea este o problemă de climat. Vine de îndată ce pământul se dezgheață. Poate întârzia, dar cu certitudine va veni.” În anii următori, Mitropolitul a continuat să participe la principalele Adunări și Conferințe despre Pace, la a doua Adunare creștină de la Praga, din 28 iunie – 3 iulie 1964, unde a condus comisia de „Pace și dreptate” și a fost ales în Comitetul Consultativ al Conferinței Creștine alături de Mitropolitul Nicolae al Banatului și P.C. Pr. Prof. Milam Șesan, la cea de-a treia Adunare Generală a Mișcării Creștine pentru Pace de la Praga, care a avut loc între 31 martie – 5 aprilie 1968, la Sesiunile diferitelor comisii ale Adunării, din 1966 și 1968, găzduite de Biserica Ortodoxă Română, la Consultarea pe problema dezarmării, ținute la Geneva, 1964, sau la Congresul Mondial al Forțelor Păcii de la Moscova, din 25 octombrie 1973, unde au participat 3.200 de delegați de pe toate continentele, reprezentând 1.100 de organizații naționale și 117 organisme internaționale.

Indiferent de gradul de politizare a acestei mișcări,de către statele comuniste și în special de U.R.S.S., care încerca să o opună Occidentului, Mitropolitul Iustin a știut să păstreze echilibrul și să propovăduiască pacea lui Hristos, după cum însuși scria în unul din planurile sale de cuvântare : „Nous tous les chrètiens nous nous rendones locuit compte que la paix existe dans l’esprit de l’humanité. De nôtre Seigneur Jésus Christ nous avons reçu ce don. Il est une réalité spirituelle beaucoup plus réale qui la réalité materiélle même.”

Relațiile cu Biserica Anglicană s-au bucurat în acea perioadă de o atenție deosebită, Mitropolitul fiind prezent la Conferința de la Lambeth din 1958 alături de reprezentanții altor Patriarhii și Biserici Ortodoxe, prilej cu care spunea despre perspectiva dialogului cu Biserica Anglicană : „Fără îndoială, în calea unirii Bisericilor noastre există dificultăți. Acestea însă, nu împiedică la întreprinderea unei acțiuni comune în interesul tuturor. Un vechi dicton creștin, arată calea acțiunii unite a Bisericilor „In necesssaris unitas, in dubiis libertas, in omnibus caritas”, amintind și de dialogul fructuos de până atunci și de rezultatele concrete : „Formularea tezei române cu privire la recunoașterea Bisericilor Anglicane, în anul 1925, consfătuirea dintre reprezentanții Bisericilor Anglicane și reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române, în 1935 la București și vizita Patriarhului Miron la Londra, în 1936, au contribuit mult la întărirea raporturilor dintre Biserica Ortodoxă în general și Biserica Anglicană.” Mitropolitul Iustin a participat și la întronizarea noului Primat al Bisericii Angliei, I.P.S. Arh. Michael Ramsey, în 1961, care la rîndul său a vizitat Biserica Ortodoxă Română în 1965, ocazie cu care Mitropolitul Iustin, în discursul său, sublinia temele atinse în discuțiile dintre cele două biserici: 1)Succesiunea apostolică și validitatea hirotoniilor anglicane, din punct de vedere istoric; 2)Necesitatea preoției și caracterul ei sacramental; 3)Sfântul Euharistie și caracterul ei sacrificial; 4)Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, Cartea de Rugăciuni și cele 39 de articole ale religiei; 5)Sfintele Taine și ierurgiile bisericii; 6)Procesul de îndreptare a omului înaintea lui Dumnezeu (Romani 3, 20-27); 7)Viața creștină ca stimulent pentru ecumenicitate ; precum și hotărârile Conferinței Panortodoxe de la Rodos, din 1961 și 1964, când s-a hotărât constituirea imediată a unei comisii teologice panortodoxe, pentru relațiile cu Biserica Anglicană, care s-a și întrunint pentru prima dată la Belgrad, în 1966, și de unde I.P.S. Iustin nu a lipsit, reliefându-se acolo și dificultățile întâmpinate în calea unui dialog mai rodnic între Biserica Ortodoxă și cea Anglicană: 1)Lipsa de unitate în anglicanism, 2)”Caracterul protestantizant” al celor 39 de articole ale religiei, 3)Inexistența în anglicanism a unei autorități eclesiastice, 4)Concepția anglicană denumită „comprehensiveness” = înțelegere – care poate cuprinde opiniile, uneori opuse între ele, 5)Intercomuniunea anglicanilor cu unele ramuri protestante.

Desigur că afară de acestea, Mitropolitul a participat și în alte delegații, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Romîne, peste tot însă fiind credincios testamentului Mântuitorului: „Ca toți să fie una”, Ioan XVII, 25 și călăuzit de principiile: unitatea creștină este îndatorirea tuturor Bisericilor, fiind poruncită de Mântuitorul Iisus Hristos; Ortodoxia, care reprezintă însă Biserica cea adevărată, are în vedere ca obiectiv principal unitatea de credință; Orice contacte interbisericești sunt utile și necesare, întrucât ele pregătesc atmosfera pentru dialog; în relațiile dintre Biserici trebuiesc adoptate măsuri care să statornicească o atmosferă de încredere și dragoste, excluzându-se orice formă de prozelitism; Dragostea și înfrățirea dintre oameni și slujirea lumii sunt porunci ale Evangheliei ;Pacea este darul lui Dumnezeu pentru oameni, inascent acestora, căruia noi nu trebuie să ne împotrivim.

II. 5. Alegerea Mitropolitului Iustin ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Anul 1977 a fost unul de tristă amintire pentru români. La 4 martie 1977 a avut loc un devastator cutremur, soldat cu cele mai mari pierderi umane și materiale din istoria recentă a României. Sfântul Sinod permanent al Bisericii Ortodoxe Române convocat în ședința de lucru din 10 martie 1977 hotăra ca Biserica să se implice în ajutorarea sinistraților, îndemnând la strângerea de fonduri și colete. De asemenea, se evaluau pagubele cutremurului asupra lăcașurilor de cult și care nu erau puține.

Probabil afectat și de acest fapt, Patriarhul Iustin, suferind cu inima, a trecut la cele veșnice, la 26 martie 1977. Mitropolitul Iustin, următorul pe linie canonică și cel care s-a ocupat de funeraliile Patriarhului, spunea despre cel mutat la Domnul „Patriarhul Iustinian s-a mutat de la noi cu sufletul în lumea cerească, luând cu sine convingerea neclintită că și-a făcut datoria către Biserică și către neam, către obștea dreptcredincioasă încredințată lui spre păstorire și către poporul din care a făcut parte, către lumea însetată de dreptate și pace, precum și către omul în suferință.”

Pentru alegerea noului Patriarh, Colegiul Electoral a fost convocat la 12 iunie 1977, de I.P.S. Iustin, în calitatea sa de locotent al scaunului patriarhal. În urma votului exprimat de membrii Colegiului Electoral Bisericesc, alcătuit din Membrii Sfântului Sinod, din reprezentanții autorităților superioare de stat: delegatul guvernului, delegatul Marii Adunări Naționale și Președintele Departamentului Cultelor, din membrii Adunării Naționale Bisericești, din membrii Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureștilor, din rectorii celor două institute teologice și din cei șapte directori ai Seminarelor Teologice ale Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales ca Patriarh titular I.P.S. Dr. Iustin Moisescu al Mitropliei Moldovei și Sucevei.

Noul Patriarh al Bisericii Orotodoxe Române spunea în cuvântul său : „Tristețea despărțirii de obștea credincioșilor și a clerului din Moldova, de care mă dezlipesc pe plan administrativ, dar nu duhovnicesc, este copleșită însă de dragostea fierbinte în care eu țin, ca părinte, pe toți fiii mei sufletești. De aceea, vă rog să-mi îngăduiți ca, în acest moment, să-mi întorc privirile către Moldova, încredințând-o că o voi purta în sufletul meu toată viața, păstrând-o cu sfințenie în inima mea caldă de părinte.”

„Cutezând a primi vrednicia de Arhiepiscop al Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Orotodoxe Române, mă încredințez acum tuturor celor care își pun nădejdea în rodnica mea arhipăstorire.

Bisericii, fiindcă în plinătatea ei ecumenică și locală îmi voi desfășura activitatea; țării noastre, fiindcă pe ea o slujesc bisericește; lui Dumnezeu, fiindcă în numele lui Hristos și cu puterea Sfântului Duh voi păstori turma dată mie spre păstorire.”

Concluzii

Activitatea ca ierarh al Mitropolie Moldovei și Sucevei a Mitropolitului Iustin Moisescu, aflată în centrul atenției cercetărilor și preocupărilor noastre de-a lungul lucrării, poate fi cuprinsă în câteva concluzii de rigoare, din care să realizăm implicațiile relațiilor dintre Biserică și statul totalitar, prin prisma demersurilor ierarhului reprezentativ al Bisericii din perioada comunistă.

În prima fază a comunismului, Biserica Ortodoxă a suferit prigoană din partea autorităților, care au îndepărtat pe toți ierarhii considerați ostili regimului, au închis mii de preoți în închisori, au confiscat treptat toate bunurile Bisericii și au creat cadrul legal prin Legea – Decret 178 din 4 august 1948, prin care Departamentul Cultelor devenea o „cancelarie” a cultelor religioase din România și totodată le supunea pe acestea unui regim strict de supraveghere. Bisericii Ortodoxe Române i s-a mai pregătit o mare încercare, Decretul 410/1949, care încerca să distrugă ultimul bastion împotriva comunismului, în concepția autorităților timpului, și anume viața monahală.

În aceste condiții pentru Biserica Ortodoxă Română în Moldova Mitropolitul Iustin a fost ierarhul providențial. Venit pe scaunul acestei eparhii în anul 1957, în mijlocul vâltorii comuniste dezlănțuite împotriva Bisericii, simțind el însuși această presiune uriașă când i-au fost izgoniți călugării din mănăstiri și arestați preoții din parohii, Mitropolitul a reușit să treacă eparhia sa peste aceste vicisitudini și să apere cu demnitate statutul și menirea Bisericii în cadrul statului totalitar comunist.

Succesul unui asemenea demers a constat în priceperea Mitropolitului de a dezvolta activități agreate și de statul comunist, ca acelea ale reabilitării monumentelor istorice și includerea lor în circuitul turistic, la adăpostul cărora s-a înlesnit realizarea altora, precum recuperarea și readucerea monahilor plecați în 1959-196o în structurile Bisericilor.

Calitatea de bun gospodar a Mitropolitului, neașteptată în primă instanță de la un fin intelectual ca el, a făcut ca Mitropolia Moldovei să-și dea concursul la refacerea monumentelor istorice bisericești, Mitropolitul Iustin fiind un promotor și un catalizator al activității de restaurare întreprinsă la marile ctitori moldovene, cu largul concurs financiar al statului comunist, interesat și el de acest patrimoniu. Cu toate acestea nu au fost neglijate bisericile de enorie și celelalte construcții necesare Bisericii, a căror refacere, restaurare sau înălțare a fost susținută și încurajată asiduu de Mitropolia Moldovei.

Deschiderea de muzee la principalele mănăstiri moldovene, șirul lor fiind inaugurat cu Muzeul Mănăstirii Putna în 1957, când se împlineau 500 de ani de la urcarea pe tron a slăvitului voievod Ștefan cel Mare și Sfânt (1457-1504), a avut o importanță capitală, pentru că a creat premiza păstrări obiectelor de patrimoniu bisericesc în cadrul Bisericii, acestea fiind râvnite și de stat pentru colecțiile sale proprii. Acestor activități pe tărâmul locașurilor de cult i-a mai fost adăugată una fără de care Biserica n-ar fi putut să se bucure de roadele muncii sale: pregătirea unui personal specializat, recrutat din rândul monahilor, ca ghizi și muzeografi în vederea punerii în valoare a colecțiilor bisericești.

Privirea vizionară a Mitropolitului în acest domeniu, dar și posibilitatea realizării unui plan complex pentru monumentele istorice bisericești a inclus, tot în acest scop, și editarea de monografii, cea mai importantă fiind tipărită în 1974, cu titlul Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei.

Problema monahismului și a stilismului, prima generată de regimul comunist, din dorința acestuia de a lichida unul dintre cele mai dinamice sectoare ale Bisericii, iar cea de-a doua izvorâtă din cu totul alte cauze, dar susținută perpetuu fățiș sau din umbră de comuniști sau de alți factori externi, din dorința de a dezbina și slăbi Biserica Ortodoxă Română au surescitat din partea Mitropolitului o angajare totală. În ce privește monahismul, atenția deosebită arătată acestui sensibil domeniu fiindu-ne dovedită și de prezența continuă a rezoluțiilor Mitropolitului pe majoritatea actelor consacrate vieții monahale, acesta reușind să îndrepte în parte, nu fără a deranja autoritățile comuniste, răul făcut de acestea prin izgonirea monahilor din mănăstiri și transformarea lor în simple monumente istorice, fără viață.

Față de stilism Mitropolitul a avut o atitudine moderată, neadmițând, atunci când statul a schimbat abordarea problemei stiliste, cooptarea Bisericii într-o activitate de poliție politică împotriva mișcării, fiind primul care a inaugurat o atitudine bisericească și pastorală, cu metode precise pentru readucerea stiliștilor în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Pentru toate acestea Mitropolitul a avut nevoie de preoți bine pregătiți, de aceștia îngrijându-se de când se aflau pe băncile Seminarului de la Neamț sau ale institutelor teologice, dar și prin cursuri misionare precum cel inaugurat în 1970 la Neamț. Nici starea lor materială nu i-a fost străină și indiferentă, Mitropolitul Iustin luptând pentru salarizarea lor și pentru ca aceștia să aibă case parohiale, înlesnindu-le astfel locuirea în parohii.

Deși implicat în activitatea din cadrul mișcării ecumenice , ca unul ce fusese ales în 1957 delegat al Bisericii Ortodoxe Române și reprezentant al ei în domeniul afacerilor externe, statut pe care l-a ocupat până în 1977, când a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Mitropolitul nu și-a neglijat nici un moment credincioșii fiind alături de ei prin vizitele canonice, predicilor și slujbelor săvârșite în parohii, pastoralelor sale, dar peste toate prin neobosita muncă ca aceștia să aibă biserici și mai ales biserici deschise cultului. Disponibilitățile și ajutorul Mitropolitului Moldovei s-au vădit și atunci când credincioșii săi s-au confruntat cu cazuri extreme, ca acelea a strămutării satelor sau a inundațiilor din 1970, 1975 și a cutremurului din 1977.

Toate aceste zbateri ale Mitropolitului și această neobosită activitate în slujba Bisericii au fost răsplătite cu alegerea sa ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române la 12 iunie 1977, succedând în scaunul patriarhal Prea Fericitului Iustinian Marina.

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………………1

Partea I  :

I.1. Biserica și instaurarea regimului comunist în România…………………….5

I.2. Iustin Moisescu……………………………………………………………..26

Partea a II-a: Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei…………………………………………….…………………………33

II.1. Restauratorul și ctitorul……………………………………………………33

II.2. Cărturarul și părintele duhovnicesc (indrumătorul)………………………..97

II.3. Arhipăstorul………………………………………………………………123

A. Monahismul…………………………………………………………………124

B. Stilismul……………………………………………………………………..161

C. Combaterea fenomenului sectar……………………………………………174

D. Alte aspecte ale pastorației …………………………………………………180

II.4. Activitatea Mitropolitului Iustin ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în relațiile ecumenice…………………………………………………192

II.5. Alegerea Mitropolitului Iustin ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române …………………………………………………………………………………231

Concluzii………………………………………………………………………..233