Iulia Halaucescu Doamna Acuarelei Romanesti

=== 6adb902dcdb924a1b6879b1fd0db8557847360ad_103605_1 ===

CUPRINS

ARGUMENT 2

CAPITOLUL I 3

Iulia HĂLĂUCESCU – omul ȘI artistul 3

I.1. Activitatea publicistică și artistică; expoziții 7

CAPITOLUL II – ACUARELA IuliEI HĂLĂUCESCU 10

CAPITOLUL III – ARTA IULIEI HĂLĂUCESCU 12

Florile 12

Oceanul 20

CAPITOLUL IV – ÎNAPOI LA ȘCOALĂ 22

CONCLUZII 31

And never yet did Insurrection want

Such water-colours, to impaint his cause.

(Și totuși niciodată Revolta nu și-a dorit

asemenea acuarele pentru a-i picta cauza – traducerea mea.)

Shakespeare

Henric a-IV-lea, Partea I (1596), actul 5

ARGUMENT

Nu întâmplător am ales să deschid acesta lucrare dedicată operei Iuliei Hălăucescu citându-l pe Shakespeare și nu doar pentru că Bardul din Stratford-upon-Avon a făcut referire la tehnica acuarelei în celebra sa dramă.

Am ales acesta deschidere, cu privire la Iulia Hălăucescu, pentru că eu consider că opera Iuliei Hălăucescu (și în special acuarela) are o mare încărcătură dramatică.

Iulia Hălăucescu nu a pictat acuarele drăguțe, de doamnă educată la vreun pension. Iulia Hălăucescu este un artist plastic puternic, care transpune în arta ei idei îndelung dospite cu o tușă hotărâtă, evitând tentația facilului.

Consider că Iulia Hălăucescu este un artist care mai are încă multe de spus în arta plastică românească, chiar și acum, la aproape 10 ani de la marea și definitiva sa plecarea din lumea noastră.

Cred că opera Iuliei Hălăucescu merită un studiu aprofundat; tehnica folosita, munca depusă pentru realizarea fiecărei opera, pot constitui repere pe drumul devenirii artistice pentru orice tânăr plastician.

CAPITOLUL I

Iulia HĂLĂUCESCU – omul ȘI artistul

Iulia Hălăucescu s-a născut la poalele Munților Tarcău, în zona de confluență a Bistriței cu râul Tarcău, între munți și ape, în ultima zi a lunii martie 1924. Iulia era vlăstarul unei familii cu rădăcini adânci în pământul, istoria și credința neamului românesc. Pe linie paternă, slujirea creștină – preoția, a fost îmbrățișată de înaintașii săi încă din sec. XVIII. Dar și mama Iuliei, Domnica, era la rândul său fiică de preot: fiica preotului Gavril Danielescu. Tatăl Iuliei, preotul paroh al comunei Tarcău din județul Neamț, a dedicat locurilor de poveste nemțene și oamenilor acelor locuri monografia“Tarcău”, lucrare premiată de Academia Română.

Părinții Iuliei au insistat ca fiica lor să aibă o educație școlară completă, încurajând studiile universitare ale acesteia. Astfel încât, după absolvirea Liceului teoretic de fete din Piatra Neamț (astăzi, liceul “Calistrat Hogaș”), Iulia începe, în anul 1943, sa studieze la Facultatea de Filozofie din București.

Totuși, deși atrasă de litere și filozofie, Iulia se întorcea permanent la ceea ce iubea mai mult: să deseneze, să picteze… Astfel încât, în paralel cu studiile de filozofie, a frecventat și cursurile libere de desen și pictură ale lui Rudolf Schweitzer – Cumpăna.

A absolvit Facultatea de Filozofie, specializarea Estetică, în anul 1948. Încă din anul 1944 se căsătorise cu Lucian Petronius Hălăucescu, ofițer al Armatei Române, arma geniu. Luki, așa cum cu dragoste și căldură îi spunea, soția sa Iulia, a luptat pe front în al II-lea război mondial. Pe 27 martie 1945 încep epurările comuniste în Armata Română. Colonelul Hălăucescu este și el îndepărtat din armată. Dacă drumul carierei militare s-a închis pentru soțul Iuliei Hălăucescu, drumul culturii și al artei s-a deschis în fața lui, iar el a pășit hotărât pe acest drum. Petronius Hălăucescu a devenit muzeograf de artă în Piatra Neamț, detașându-se ca o personalitate marcantă în viața cultural – artistică nemțeană. Cu infinită grijă și dragoste a sprijinit carierea artistică a soției sale, fiind comisarul multor expoziții ale acesteia.

Activitatea tinerei pictorițe (amatoare) Iulia Hălăucescu a fost remarcată încă din acei ani, astfel că în 1947 devine membră a Cenaclului Artiștilor Plastici din Piatra Neamț. Sesizând potențialul artistic al Iuliei, Corneliu Baba, aflat și el în acei ani tulburi în căutarea unei modalități de exprimare artistică de evaziune din tiparul proletcultist, o îndeamnă pe acesta să urmeze cursurile unei facultăți de arte plastic. În 1949 Iulia Hălăucescu devine studentă a Academiei de Arte Frumoase din Iași, la clasa lui Călin Alupi, unul din cei mai importanți reprezentanți ai postimpresionismului românesc, artist uriaș ce face parte, alături de Corneliu Baba și Ion Irimescu din generația de aur a artelor plastic românești. Maestru al pastelului, Călin Alupi va influența creația ulterioară a Iuliei Hălăucescu.

Din 1950 este nevoită să-și continue studiile în București, la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”, din cauză desființării Academiei de Arte Frumoase din Iași. La București îi are ca profesori pe Ion Marsic și Samuel Mützner.

Destul de repede, după absolvire, devine membră a Uniunii Artiștilor Plastici, conducând timp de 10 ani, cu întreruperi, Filiala Piatra Neamț a Uniunii (între anii 1975-1979 și 1985 -1990)

În anul 1958 sub coordonarea academicianului C.Nicolaescu-Plopsor, arheolog de recunoscută erudiție, istoric, prozator, folclorist, etnograf, debutează proiectul “Leonida”, cu referire la cercetările ce precedau construirea hidrocentralei “D. Leonida” de la Stejaru, Bicaz. Academicianul N.Plopșor care a cooptat alături de istorici, sociologi, etnologi și alți cercetători și câțiva artiști plastici. 

Academicianul ieșean Mircea Petreacă Dâmbovița, un istoric de largă erudiție, propune ca Iulia Hălăucescu să facă parte din colectivul condus de Nicolaescu-Plopsor. Din acel moment, timp de 10 ani, aproape zilnic, Iulia Hălăucesu va fi prezentă pe șantierul viitorului baraj și lac de acumulare de la Bicaz – Piatra Teiului. În această perioadă pictează epopeea barajului de la Bicaz, impresionantele construcții și realizări ale muncii extenuante a muncitorilor și inginerilor români. Aceste tablouri i-au atras probabil eticheta de “reprezentantă a realismului socialist”, etichetă pusă cu o lejeritate culpabilă, fără o analiză profundă a operei artistei. Afirm acest lucru cu toată hotărârea, pentru că tot în această perioadă, și tot pe aceleași meleaguri, Iulia Hălăucescu a pictat drama scufundării satelor în apele noului lac, cu bisericile lor, cu casele lor țărănești, cu cimitirele lor. Drama strămutării populației din zonă. În numele viitorului și al progresului, un întreg trecut dispărea sub ape. O dramă petrecută în atâtea alte părți de lume, cu aceeași justificare, doar conducerea statelor avea orientare politică diferită. Era bine, era rău ca se întâmpla așa? Judecata istoriei nu a dat încă verdictul final. Iulia Hălăucescu însă, a perceput dureros dispariția civilizației țărănești de pe valea Bistriței. Tonurile tablourilor sale sunt închise, apăsătoare, redând o lume lipsită de orizont, o pictură bântuită de angoasa dezrădăcinării.

Lucrarea “Cultul morților” nu a fost niciodată expusă în perioadă comunistă. Aceeași soartă au împărtășit-o și alte lucrări din aceeași perioadă, care arătau țăranii locului luându-și morții cu ei. “Cultul morților” descrie strămutarea osemintelor din cimitirul Hângu din dealul Chirițenilor.

„Oamenilor nu le-a părut rău pentru casele pe care le lăsau în urmă, cât pentru cimitirele lor. Prin 1959 își deshumau morții și îi cărau în noul cimitir de la Chirițeni în zori sau la amurg, de teama comuniștilor. Am pictat această scenă. În prim-plan este lacul, în care se scufundă biserici și cruci, într-o parte un schelet, pe fundal Ceahlăul, iar personajele sunt umbre de oameni care cară sicrie în spinare”, a povestit Iulia Hălăucescu.
Eticheta mai sus menționată trece cu vederea aportul Iuliei Hălăucescu la salvarea, în folosul posterității românești, a bisericii vechi de lemn de la Răpciuni (aflată la colecția Muzeului Satului), biserica lui Simion Barnovski de la Hangu și Palatul Cnejilor.
“Și totuși lacul ăsta are atâta poezie! Muntele sfânt al dacilor, Peonul sau Kogaionul, cum i s-a mai spus Ceahlăului, se oglindește în el…” Iulia Hălăucescu a simțit nevoia organică să invoce la Bicaz întreaga ascendență nobilă a neamului său.

Pe de altă parte, în aceeași perioadă, marii artiști plastici ai generației “de aur” erau obligați să creeze în același mod, încercând să-și păstreze și libertatea personală și verticalitatea artistică: “Am făcut și eu un fel de politică. Dar nu am fost slujbașul unor idei în care n-am crezut. Politică dictată nu m-a interesat niciodată. Trăirea vieții și încercarea înțelegerii lucrurilor din jurul meu au fost politică mea. Iată care e politică mea personală: iubesc viața, iubesc realitatea și caut să mă conformez cerințelor vitale.” – Ion Irimescu

Iulia Hălăucescu a fost adepta aceleiași filozofii artistice, pentru că pe primul plan a pus întotdeauna interesul superior al poporului din care își trăgea seva artistică.

Tocmai de aceea s-a dedicat restaurării unor monumente istorice și de arhitectură din ținuturile Neamțului: schitul Ciritnei, mănăstirea Bistrița, casa Semaca, casa Paharnicului și multe altele.

Pasionată de istoria orașului pe care nu l-a părăsit niciodată pentru a locui în altă parte, Piatra Neamț, Iulia Hălăucescu a militat în permanență pentru “retrocedarea” trecutului artistic glorios al orașului, prin readucerea în memoria nemțenilor, dar și a românilor, a unor figuri artistice proeminente născute pe acele meleaguri. Astfel, și-a adus o contribuție esențială la descoperirea jurnalelor originale ale pictorului Lascăr Viorel. Deși și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Germania, acesta a rămas profund atașat de peisajele țării natale. În mod obișnuit în guașele sale predomină culorile albastru, mov și gri. Excepție fac peisajele care redau ținutul natal. Acestea sunt lucrate în culori luminoase, expresie a nostalgiei sale după “paradisul pierdut”. Iulia Hălăucescu a contribuit la aducerea în țară a unor lucrări semnate Lascăr Viorel. Deși și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Germania, acesta a rămas profund atașat de peisajele țării natale. În mod Vorel, și expunerea acestora la Muzeul de Artă din Piatra Neamț, instituie în a cărei patrimoniu se află și astăzi. Tot Iulia Hălăucescu a identificat mormântul lui Lascăr Viorel. Deși și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Germania, acesta a rămas profund atașat de peisajele țării natale. În mod Vorel, decedat în Germania. Urna funerară a fost adusă în secret în țară. “Realismul socialist” al Iuliei Hălăucescu a motivat-o probabil să contribuie la înființarea în Piatra Neamț a Galeriei “Lascăr Vorel”, unde are loc în mod constant bienală de pictură “Lascăr Vorel”.

Animată de aceeași dorință de înzestrare a orașului său cu instituții de cultură relevante, a avut inițiativă de înființării unui muzeu de artă municipal. A insistat pentru transferul unor lucrări de artă plastică de la Uniunea Artiștilor Plastici în scopul constituirii colecției inițiale a Muzeului de Artă din Piatra Neamț. La 16 februarie 1963 muzeul a fost oficial înființat, devenind emblema culturală a orașului.

Activitatea obștească a Iuliei Hălăucescu este una prodigioasă, fiind depășită numai de activitatea sa profesională, artista fiind o adevărată sursă de energie pentru viața culturală a orașului.

I.1. Activitatea publicistică și artistică; expoziții

Articole publicate: Expoziția de grafică chineză. Pe marginea expoziției R. Schweitzer – Cumpăna. Grafică. Artă monumentală – direcții de dezvoltare și critica rămânerilor în urmă. (În cadrul simpozionului național de estetică). Orașul, arhitectura și artistul plastic. Trepte de cultură. Utilul și frumosul cotidian. De la Bicaz la Onești. Acuarele, fluiditate lirică.

Ilustrație de carte și publicații:  Placheta "Centenarul 1848". Valentin Ciucă – Itinerarii. Reviste de cultură: Cronica – Iași, Ateneu – Bacău, în a căror comitet de redacție a activat: Ceahlăul – Piatra Neamț: reproduceri ale creațiilor artistei, în număr mare, în Contemporanul, Săptămână Culturală, informația Bucureștiului, România Liberă, Arta Plastică, Iașul Literar, România Literară, etc.

Pe baza studierii operelor lui M. Sadoveanu și în baza cercetărilor de pe teren, au fost realizate expozițiile "Pe drumuri de munte" și "Itinerarii sadoveniene 2", vernisate la date aniversare.

Expoziții personale

București

1954, 1956, 1959, 1961, 1964, 1972, 1980, 1984, 2001 – Iulia Hălăucescu a deschis 9 expoziții personale în București. În Piatra Neamț artista a vernisat 22 de expoziții personale sau de grup, între anii 1948-2004, iar în județul Neamț a deschis 9 expoziții. În Bacău a avut 5 expoziții între anii 1960-1988, în Iași – 9 expoziții între anii 1967-1996, în Vaslui – 2 expoziții în anii 1972 și 2001, alte 5 expoziții itinerante în țară.

Din anul 1952, participă și expune la saloanele de grafică, la anualele de grafică –București și Cluj: 1954, 1956, 1957, 1958, 1959, 1960, 1962, 1963, 1964, 1965, 1966, 1967,1968,1969,1970,1971,1972,1973,,1974,1975,1976,1977,1978,1980,1981,1982,1984,1987,1998,1999, și ca invitată de onoare la “Salonul de grafică București”, sala Teatrului Național. Tot ca expozant este primită și în expoziții bienale de pictură din București, Sala Dalles sau Sala de Marmură, la Casa Ziariștilor (expoziție portrete: 1955, 1956, 1961, 1962, 1974,1977,1978,1979,1980,1988), la care se adăugă în expozițiile jubiliare fiind prezentă în 16 expoziții republicane cu pictură în ulei și acuarelă, preponderent.

Expoziții internaționale selective organizate de Ministerul Culturii și Uniunea Artiștilor Plastici din România

Între 1957 și 2005 are 19 participări la expoziții internaționale organizate în: Cehoslovacia-Praga, Primăria Veche, Egipt (Cairo, Alexandria-Muzeul de Artă), Siria (Damasc), Albania (Tirana), Maroc(Rabat), Grecia(Atena), URSS(Moscova), SUA(Boston, Cleveland, Philadelphia), Japonia (Osaka), Iugoslavia (Skopje, Bitolia), Cehoslovacia (Praga), Irak (Bagdad), Pakistan( Rawalpandi, Lahore,Peshawar,Karachi,Muree), Filipine(Manila), Mexic( Ciudad de Mexico), Germania (Dortmund), Turcia(Istanbul,Ankara), Suedia(Stockholm), Germania (Manheim), Bulgaria (Sofia), Brazilia (Rio de Janeiro), Italia (Ferrara), Tanzania, Algeria (Alger), Maroc (Rabat), China (Beijing), Germania (Rostok, Berlin), Israel, Bulgaria, URSS (Moscova), Germania (Berlin), Franța, (Bayonne și St. Jean – Pied-de-Port), Ungaria (Budapesta, Institutul Cultural Român) și Coreea (Seul, Samsung Raemian Culture Center).

Opere ale Iuliei Hălăucescu se află în muzee prestigioase și colecții private din România, dar și în colecții particulare din străinătate: Australia, Arabia Saudită, Austria, Anglia, Belgia, Canada, RPD Coreea, Coreea de Sud, Danemarca, Elveția, Franța, Germania, Grecia, Italia, India, Israel, Japonia, Liban, Olanda,Rusia,Suedia,USA.

Ca lucrări de artă monumentală se pot enumera graffiti-ul realizat împreună cu Simona Vasilescu la Casa de Cultură Piatra Neamț și un mozaic din piatra naturală la Hotelul Român din municipiul Român. 

Iulia Hălăucescu a realizat tapițerii de mari dimensiuni, care au reprezentat donații ale guvernului României pentru personalități din străinătate: De la Bicaz la Onești și Cetatea Neamțului, precum și proiecte de artă monumentală pentru Piatra Neamț. O realizare ce nu poate fi omisă este vechea stemă a județului Neamț, precum și actualele steme ale orașului Piatra Neamț și județului Neamț, pentru care artista a efectuat o laborioasă și temeinică documentare din punct de vedere istoric, literar, heraldic.

Iulia Hălăucescu a fost distinsă cu numeroase premii interne și internaționale (Diploma și Medalia “Companion of Honour” cu eșarfa și sigiliu, acordate de către IBC Cambridge, Diploma și Medalia “Femeia anului” acordate de American Biographical Institute), fiindu-i acordate și trei titluri de cetățean de onoare (Piatra Neamț, Bicaz, com. Tarcău)

CAPITOLUL II –

ACUARELA IuliEI HĂLĂUCESCU

Este un lucru comun faptul că artista a fost supranumită “doamna acuarelei românești”. În cele ce urmează vom demonstra (încă odată) că supranumele a devenit un adevărat titlu nobiliar, la care Iulia Hălăucescu a accedat prin muncă, talent, viziune, și multă informație de calitate, de factură științifică.

Pentru a prefața acest capitol voi reda în extenso o parte a unui interviu în care Iulia Hălăucescu vorbește despre tehnica acuarelei și “desuetudinea” în care a alunecat astăzi în țara noastră:

“Am lucrat în mai multe tehnici (pictură în ulei, pictură murală, mozaic, sgraffito, proiecte pentru tapiserii (după care s-au executat tapițerii, unele de dimensiuni mai mari, în ateliere din Tg. Neamț, de către maici) și pictură în culori de apă). Mă exteriorizez mai mult în acuarelă, care este pentru mine o adevărată pasiune, o simt mai aproape, pentru că vibrează poate cel mai intens temperamentul meu, sensibilității mele și tocmai de aceea caut să o speculez la maximum, de la tușa cea mai energică, aproape dură, până la cele mai subtile nuanțări fluidice. Încerc să ajung cu ea de la patosul epic, până la transparență lirică, la cele mai intime trăiri spirituale.

     Acuarela pentru mine, este aidoma valului mării, care te învăluie ca o mângâiere, este ploaia după arșița unei zile toride, este unduirea într-un spațiu fără margini. La început n-a fost cuvântul. Nici o tehnică din lume nu se asemuiește cu îmbinarea și irizarea culorilor în vârtejul de apă.

    Elogii celor care au inventat pigmentul de apă, cristalin cu adevărat, pur că sufletul neîntinat, unduios ca dansul și muzica, înaripat ca poezia.
    Am avut mult de luptat cu prejudecățile, potrivit cărora acuarela ar fi o artă perisabile, când de fapt culoarea de apă are o vechime de mii de ani înaintea erei noastre, (de exemplu frescele din peșterile de la Altamira, Lascaux și altele).
    În țările nordice, în special, se dă o mare atenție acestei tehnici, ca să nu mai vorbim de extremul orient, de unde provine de fapt (China, Japonia).

    În Anglia, se știe că cel mai mare pictor, Turner, a fost un strălucit acuarelist, iar țara lui are o academie specială de acuarelă.

    Sunt îngrijorată chiar pentru relativa pierdere a tradiției acuarelei în țara noastră, unde pornind de la Carol Pop de Szatmary, unii dintre cei mai mari artiști ca Grigorescu, Andreescu, Luchian, Schweitzer – Cumpăna, Juster, Max Arnold, au practicat culorile de apă, cu mare dragoste, făcând din acuarelă o artă de sine stătătoare.

Numai la noi este prejudecata de a cataloga acuarela drept grafică.
    Pictura este una singură, care poate fi practicată în culori de ulei sau culori de apă.
    Pictura în ulei este o tehnică modernă, de câteva sute de ani; pictura prin intermediul culorilor fluide de apă este cunoscută încă de milenii înaintea erei noastre.
    Sunt multe exemple în istoria artelor în care artiștii de mare renume au practicat acuarela în pictură: Cezanne, acest mare deschizător de drumuri, în ultima perioadă a creației sale, a desființat granița dintre ulei și acuarelă. Concepția a artistică înnoitoare s-a manifestat în egală măsură, în viziuni similare, indiferent de tehnica abordată. Tuner, prin opera sa, în majoritate executată în acuarelă, a fost precursorul impresionismului, iar abstracționismul s-a oficializat prin lucrarea "Acuarela Abstractă" a lui Kandinski. Cele mai multe picturi din opera lui Paul Klee, sunt executate în acuarele și încă multe, multe alte exemple mai pot fi date.”

 18 Decembrie 2007 – Piatra Neamt –  "Doamna acuarelei romanesti" paraseste aceasta lume.Stratford-upon-Avon. Stratford-upon-Avon. Stratford-upon-Avon. Stratford-upon-Avon. Stratford-upon-Avon. Shakespeare Shakespeare Shakespeare Shakespeare Shakespeare Shakespeare Shakespeare Shakespeare

CAPITOLUL III – ARTA IULIEI HĂLĂUCESCU

Am mers împreuna cu elevii din clasa a VI-a la muzeul de Istorie din Bicaz, unde sunt expuse o parte din operele artistei nemțene. Cu această ocazie copii au făcut cunoștință cu creațiile Iuliei Hălăucescu. Pentru a-i introduce în universul plastic al artistei, copii au primit câteva informații despre subiectele și tehnica folosită de Iulia Hălăucescu, pentru ca ulterior elevii înșiși să poata susține prezentari, referate sau chiar să încerce să reproducă lucrările care i-au impresionat cel mai mult, argumentându-și opțiunile. În acest scop copii au primit informatiile care vor fi expuse mai jos, pe înțelesul lor, dar cu intenția de a le îmbogăți cultura generală în materie plastic astfel încât, pe viitor, să poata privi o creație plastic cu ochii unui inițiat si chiar, la rândul lor, să poată oferi detalii. Pentru a fi mai ușor de asimilat, am grupat informațiile în functie de subiectele tablourilor expuse, în scopul sintetizării acestora. Pe parcursul prezentării, copiilor le-au fost puse întrebări pentru a verifica modul de percepere și capacitatea de asimilare a unor date “tehnice”.

Florile

Am început prezentarea cu florile Iuliei Hălăucescu din mai multe motive. În primul rând pentru că pictorița este cel mai ușor recognoscibilă prin florile ei. Am folosit sintagma florile ei, pentru că Iulia Hălăucescu colaborează cu natura propunând, dacă nu specii noi, atunci măcar atitudini noi, ale florilor și ale oamenilor, deopotrivă.

Am privit cu admirație un Trandafir galben. Totul e altfel decât în natură: frunzele sănătoase, puternice bat în brun, bobocii sunt perfect decupați, lipsiți de acea indecizie și informă pe care o presupune un obiect încă nedefinit, aflat în evoluție, un boboc-floare pierzându-și fermitatea contururilor; în fine, la capătul unei spirale, ce pornește din dreapta sus, o floare pe care o bănuim deschisă, în realitate o floare prinsă în vârtejul unui dans nebun.

Floarea are o aură, ceea ce până la urmă e normal, după cum o demonstra cu câteva decenii în urmă Kirlian (v. celebrul său „efect” – am prezentat elevilor cateva imagini care ilustrează acest efect pentru a face legătura cu lucrările artistei, imagini atașate prezentei lucrări in anexă); sau, e vorba de acea tehnică a gemaiului pe care Iulia Hălăucescu o stăpânește atât de bine (într-un tablou e obligatoriu să existe o zonă cu luminoizitate extremă, dar lumina vine din interior, de undeva din spate). Acuarela este extrem de dinamică, culorile curg firesc, ritmurile sunt armonice.

Am arătat copiilor că artista cunoaștea foarte bine tehnicile acuarelei chinezești, ale artei japoneze, citise Însemnările despre pictură ale celebrului Shi tao, pictor de la începutul dinastiei Qing (sec. XVII-sec. XIX) și aderase la principiile picturale și filosofice ale acestuia, astfel că aplică inteligent și creator dinamica Yang-Yin.  Arta secolelor XX-XXI nu presupune doar inspirație, ci și o vastă (și aleasă) cultură universală.

Copii au apreciat că Laleaua albă pare un lampion, un felinar, dar am atras atenția asupra unui aspect: lumina este nu a unui bec cu incandescență, ci o lumină rece, pe care o produce mereu natura (insecte, flori, putregaiuri etc.), diferența fiind de randament, evident în favoarea naturii: 90% față de doar 5%! Copii au fost extrem de perceptive la acest mod de prezentare a informației plastice și/sau tehnice, precum și de lăgătura care poate fi stabilită între știință și artă.

Din nou, Iulia Hălăucescu răstoarnă cutume, dogme și raporturi știute în arta plastică: nu albul, ci negrul va întări celelalte culori, dându-le strălucire, pregnanță și prestanță. În vântul primăverii II  este un oratoriu dedicat naturii. E o lucrare aproape non-figurativă, explicându-le copiilor ce înseamnă aceasta: nu știm ce flori privim, ce flori avem din punct de vedere științific, botanic; par flori de magnolia, dar ne contrazice vermillonul; nu e nici merișor japonez; am fi înclinați să credem că, până la urmă, artista s-a adresat unui alt regn: sunt păsări îndrăgostite, perechi,  poate peruși, pe crengi brune, pline de noduri; plutim parcă în ceață, dar ceața e luminoasă, așteptăm soarele, e, din nou paradoxal, multă lumină, iar indecizia naturii se metamorfozează în vrajă artistică.

La fel de indecis și voit imprecis, vag este Sărutul florilor,  unde culoarea unui trandafir galben intră, prin osmoză, în relație cu violetul unei magnolii sau, mai degrabă, suntem la începuturile creațiunii; necreatul pare a deveni creat prin unire și apoi prin diviziune celulară. Un nucleu (cearcăn, ochi, fund de pâlnie) concentrează câmpuri cromatice mai largi: haosul primordial se cosmicizează, primind legi plastice.

O altă acuarelă unde este prezent dansul este cea intitulată Margarete aurii. Nu e un dans al florilor, ci mai degrabă unul al focului: culori incendiare cuceresc spațiul pictural, iar pistilul și tulpinile florilor par negre, carbonizate. Floarea se descompune, petalele nu mai sunt petale, ci limbi de foc, jucând, dansând după o logică doar aparent aleatorie. Spațiul devine prea strâmt, prea meschin pentru generozitatea actului artistic, așa cum matca unui râu nu poate cuprinde o dezvoltare torențială. Un vânt celest animă tabloul; e aici o bucurie a formelor care ne cucerește agresiv, deși impresia generală e aceea a unui calm aparent.

Le-am explicat elevilor că rolul unui artist adevărat nu este acela de a copia natura, nici măcar acela de a o interpreta. Un artist este un demiurg, prin urmare el va recompune natura, atribuindu-i sensuri noi, simboluri perene. Prin urmare nu ne vor interesa exactitatea, fidelitatea, nici adeziunea la un model, fie el perfect. Așadar, florile Iuliei Hălăucescu vor provoca explozii, implozii, agresiuni, regresiuni, obținând o demnitate a lor ce sfidează spațiul și timpul, sfidând verticala, devenită efemeră într-o dezvoltare logică și legică a naturii.

Adevărata demnitate e cea a orizontalei și lucrul se vede cel mai bine într-o acuarelă intitulată sugestiv Ultima frunză. Ultima frunză nu este legată de vreo toamnă târzie, de vreun anotimp identificabil. Ea zboară, nu întâmplător seamănă perfect cu o pasăre în zbor; zboară, dar nu se prăbușește, cum ar face-o suratele ei; dimpotrivă, produce lumină, un tunel luminos ce aduce cu un profil uman în devenire. Frunza devine o oglindă a lumii, reflectă culorile, și le asumă, devenind sinecdoca perfectă. Folosirea unor termeni deosebiți a fost explictă copiilor în scopul de a le îmbogăți vocabularul și a ajuta la asimilarea unor cunoștințe necesare pentru științele comunicării.

Am contrazis, prin tablourile vizualizate impresia multora care au crezut că Iulia Hălăucescu preferă doar florile somptuoase, cultivate, trecute prin mână de grădinar: trandafiri, maci, iriși, magnolii, crini, gladiole, orhidee. Sunt flori demne, sigure pe ele; pot fi solitare, dar se simt bine și în grup (nu scriu buchet,  pentru că acest cuvânt nu-i plăcea Iuliei Hălăucescu, acceptându-l doar pentru a caracteriza unele virtuți ale vinului.)

Artista obișnuia să spună: „Eu nu sunt un poet laureat, sunt o pictoriță și nu mă interesează o anume floare, ci misterul și picturalitatea unei flori. Ca să fiu sinceră, prefer să primesc în dar un „grup” de flori de câmp. Au culori mai sincere, mai puțin distilate, nu sunt atât de mofturoase. Dar, tot atât de adevărat e și faptul că floarea mea preferată e trandafirul.”

Criticul Lucian Strochi afirma ca: Trandafirul reprezintă pentru european ceea ce reprezintă lotusul pentru un asiatic. Este o floare ezoterică, inițiatică, barocă, permite explozia și implozia, are culori diferite (mai puțin verdele, negrul și … albastrul!), are, pe aceeași tulpină, mai multe vârste, de la boboc la floare ofilită, este simbolul roții, o mandala, un centru mistic, potirul în care a picurat sângele lui Hristos, o transfigurare a picăturilor de sânge, simbolul rănilor lui Hristos, Graalul, roua cerească a mântuirii, simbolul Sfintei Fecioare, imaginea sufletului, simbol de putere și învățătură duhovnicească, simbol al spațiului (roza vânturilor), cicatricea, simbol al regenerării, floarea lui Adonis, simbol al iubirii, floarea alchimiștilor, floarea paradisului dantesc.

Am explicat elevilor sensul afirmatiilor de mai sus, dar le-am reprodus întreg citatul pentru a-i familiarize cu termenii folosiți de critici în analiza creațiilor plastice.

Nicio altă floare nu a dezvoltat o asemenea simbolistică, nu a generat atâtea legende și mituri. Iulia Hălăucescu a dedicat trandafirului peste 20 de lucrări, unele având același titlu. Pe lângă Trandafirul galben, deja evocat, din 1989, am mai văyut și o acuarelă cu același nume datând din 1984 și o alta din 2005, semn că trandafirul galben este pentru artistă o metaforă obsedantă, iar trandafirul un mit personal, transmițând elevilor sintagma celebră a unui cunoscut critic francez – Ch. Mauron.

Am pus copiilor o întrebare: „În ce măsură putem vorbi, în aceste cazuri, de lucrări originale și nu de replici, copii, reluări?”

Analiza tablourilor lămurește totul, iar copii au participat activ la identificarea diferențelor dintre tablourile analizate. Astfel, acuarela din 1984 se bazează pe jocul dintre două culori, galben și carmin, culoarea frunzelor agresează floarea, care, la rândul său, răspunde acestei agresiuni, contraatacând, cucerind spații picturale, ca într-o fagocitoză. Această bătălie este reluată peste mai bine de douăzeci de ani într-o lucrare cu același titlu și cu aceleași dimensiuni și se sfârșește cu triumful deplin al florii: formele, mult mai geometrizate, par cele ale unei cetăți devenite inexpugnabile; învinse, frunzele împrumută ceva din culorile învingătorului și ale toamnei. Trei boboci, plesnind de vitalitate, avertizează asupra resurselor de energie potențială ale florii. Trandafirul albastru este un simbol al imposibilului, poate floarea absolutului  – așa cum o visau romanticii, Eminescu, de exemplu.

Într-o acuarelă din 1984 intitulată Trandafirul albastru compoziția are șase boboci și o singură floare tutelară, emanându-și culoarea, mirosurile și chiar energia. Albastrul este ultramarin, acuarela este realizată într-un registru întunecat, iar triumful luminii asupra întunericului se cere respectat și râvnit. O acuarelă cu același titlu din 2000, ce a constituit coperta I a revistei Antiteze (serie nouă) pe care am prezentat-o copiilor, se bazează pe culorile fundamentale: roșu-verde-albastru, cu precizarea că roșul este abia ghicit, verdele este o combinație între verde crom și verde smarald, iar albastrul este ceruleum.

Acum avem șapte boboci (trei deschiși, arătându-și viitorele petale, patru încă închiși, floarea din centru completând compoziția).

Trandafirii mov din 1996 creează o reacție stranie, de împotrivire, de reținere, chiar de respingere. Sunt parcă flori obținute artificial, din anilină, din permanganat de potasiu, de parcî ai simți în gură un gust metalic, ca și cum florile s-ar apăra de o agresiune a omului, altfel decât prin spini. Culoarea devine, la fel ca în cazul unor animale, un avertisment.

Dimpotrivă, Trandafirii verii induc o extraordinară stare de liniște, în ciuda culorilor agresive: roșu–lac garanță, oranj, galben, dar această liniște se explică printr-o neobișnuită transparență a petalelor, ce nu mai ascund niciun mister, fragilitatea lor e certitudinea noastră, seninătatea florilor are în ea ceva mistic. Cei doi boboci, ușor înclinați spre stânga, alungă și ei misterul: știm cu certitudine ce floare va zămisli bobocul încapsulat, ermetic închis, pentru că e „trădat” de celălalt și apoi de înseși florile deschise. Această seninătate e accentuată de o lucrare datând din 1989 și intitulată La vie en rose.. Acum trandafirii devin cuiburi pentru așteptate păsări.

Evident titlul ne trimite la Edith Piaf, la o stare paradisiacă, optimistă. Rozul se obține din roșu și alb, culorile „primare” ale trandafirului, simbol al iubirii și al inocenței.

O lucrare oarecum atipică este Trandafirii lui Petronius. E o lucrare-omagiu și artista și-a permis, ca un împătimit botanist, creator de noi soiuri, să dea un nume florilor ei, numele lui Petronius, umbra ei cea mai dragă, arbitru al eleganței, ca și tizul său roman (numai că eleganța lui e una a discursului și a simțirii și nu una a veșmântului). E o lucrare atipică, întrucât artista nu esențialitează culoarea, nu tinde spre monocromie. Dimpotrivă, acum trandafirul este un amestec de culori precis individualizate, de la galben la brun, trecând prin oranj, vermillon și roșu. Cuiburile își primesc în fine păsările-acolade, iar floarea se va deschide mereu în fața noastră, imprevizibil și incitant.

Am insistat atât de mult asupra trandafirilor Iuliei Hălăucescu pentru a demonstra că artista nu se repetă niciodată; dimpotrivă, fiecare lucrare nouă o continuă și/sau o confirmă pe precedenta.

Într-o acuarelă din 1997, Maci din grădină am reîntâlnit cu o tensiune temperată, am putea spune, calmă. Deși macii par traversați de un vânt stihial, ce poate doborî și stejari, macii Iuliei au înțelepciunea trestiei, se îndoaie, dar nu se frâng; pe un alt plan, macii personificați împrumută ceva din înțelepciunea bunicilor care știu că vor supraviețui prin nepoți.

Am ținut să spun elevilor că florile Iuliei Hălăucescu sunt deosebite doar formal între ele. La urma urmelor, macii seamănă cu trandafirii, cu magnoliile, chiar cu lalelele. Cu alte cuvinte, artista nu este interesată de o floare anume, ci de ideea de floare, așa cum, am explicat, atunci când ni s-ar cere să desenăm un scaun, noi nu vom desena un scaun anume, ci ideea de scaun.

Am observat cu toții că Iulia Hălăucescu refuză să-și închidă vreo floare în matrița, racla unui vas de cristal sau de lut. Și în acest fel, artista încercă să eternizeze florile, nu le întrerupe, prin tăiere, ciclul lor natural.

Spre deosebire de Trandafirii mov pictați cu trei ani înainte,, acuarela Iriși din 1999 impresionează prin ocrul mugurilor care reechilibrează movul agresiv al sepalelor și petalelor de iriși. Impresionează jocul nuanțelor, artista refuzând realitatea biologică, diferențiată (sepale-petale), pentru că o interesează floarea în integralitatea ei, dinamismul contrucției fiind obținut prin nuanțele din ce în ce mai stinse, ceea ce dă iluzia unei perspective. Foarte aproape de acești Iriși sunt Gladiolele realizate în aceleași nuanțe de mov, cu o observație: acum  florile alcătuiesc o adevărată scară, coloane ale infinitului, trecerea de la floare la boboc făcându-se firesc, rozul virând spre mov și invers.

O acuarelă extrem de interesantă am apreciat că este Orhidee. Este o bicromie (termen ce nu a mai avut nevoie de explicații) în care verdele joacă totuși un rol cu total secundar, mai mult, e chiar îmbibat de culoarea dominantă, violetul. Nu e o simplă variantă cromatică pentru magnolii, iriși sau trandafiri, având ca dominantă aceeași culoare. Acum orhideea se arată a fi cu adevărat o floare exotică, cucerind spațiul, aidoma unei liane. Specificitatea florii, faptul că o petală e total diferită de celelalte, o apropie surprinzător de structura omului, acea structură de cinci, care pleacă din structura stelei de mare și ajunge la omul lui Da Vinci, capul fiind „brațul” modificat. Arătându-le elevilor omul lui Da Vinci, aceștia au fost de acord cu analogiile de mai sus. De aici și fascinația inconștientă pe care o provoacă asupra omului orhideea, dincolo de descurajanta ei prezentare (mii de specii). Acum nu mai e vorba de flori, artista visează la un univers cucerit de petale, în care fiecare petală transmite ceva.

În fine, realizată în aceeași gamă este și acuarela În vântul primăverii I (Magnolia).  Ne aflăm la un sfârșit sau început de lume, într-o lume a furnicilor zburătoare sau, mai degrabă, a șvabilor (gândaci de bucătărie) adevărații învingători (din lumea vie) ai unui cataclism atomic.

Oricât ar părea de ciudat, florile Iuliei Hălăucescu sunt doar un pretext, pentru ca artista să ne poate da imaginea unificatoare a lumii în evolutia ei.

Ilustrativă pentru această concluzie a noastră este acuarela Ciulinii. Am fost de acord cu toții că ciulinii pot fi un simbol al rezistenței, dincolo de limite. Interpretarea artistei este însă una mai generoasă: ciulinii reprezintă imaginea unui microcosmos, cu atomi în (de)plină evoluție, cu spini electronici, cu halourile lăsate de electroni. E o lume în sepia, culorile nu și-au cucerit încă independența; vii sunt doar traseele acelor elemente primordiale ale materiei. Există și un vag instinct gregar, o încercare de grupare în colonii, aglomerări de materie punctiformă, ca înainte de nașterea unei planete sau a unei stele. E o stare tranzitorie, între necreat și creat, departe de orice prezență umană. Impresia aceasta e întărită de o altă acuarelă, Preludiu, unde afirmațiile noastre anterioare au și mai multă acoperire. Ne aflăm, fie la un început de lume, cu forme și culori încă nediferențiate sau, dimpotrivă, la un sfârșit de lume, pictorița surprinzând doar umbra arsă a unor flori.

Materia încearcă „din goluri a se naște”, luptă împotriva „uitării celei oarbe”. Punctul tinde să devină linie, tulpina încearcă să se diferențieze în floare. Contururile sunt vagi, nu permit individualizări, personalizări. E un început de lume, după un sfârșit de lume. Lucrarea este extraordinară, pentru că aici artista depășește simțul (artistic) comun, nemaiavând nevoie nici de desen, nici de culoare, triumfând doar compoziția. Pulverizare surprinde acest început al sfârșitului. Culorile se deșiră, devin altceva, poate parfum, găsind că avem nevoie și de alte simțuri pentru a surprinde ritmul și mișcarea generală a naturii.

Materia nu se deplasează doar spre roșu, ci mai departe, roșul se deplasează spre alb, până la totală diluție și disoluție. Floarea nu mai e un triumf, ci o trecere, spre alte realități.

Am lăsat intenționat la urmă o acuarelă în care Iulia Hălăucescu își adună, ca un mare fluviu, apele: Flori din poienile Tarcăului. Sunt prezente toate temele și motivele din celelalte lucrări. Câmpul este smălțuit în culori infinite, fără vreo dominantă cromatică. Până la urmă învinge forma, sferele aplatizate, galbene, ale margaretelor care asigură ritmul compoziției. Ochiul alunecă și apoi fuge fără opreliști asupra formelor și culorilor, putem risca desigur identificări (clopoței, margarete), dar această formă de intrare în posesie rămâne una superficială. Am observat noutatea compoziției: lipsa perspectivei, ceea ce ar duce la decorativ, dar inteligența pictoriței reușește să ne face să acceptăm un câmp vertical, profund.

Am tras concluzia, împreună cu elevii, după vizualizarea și analiza tablourilor de mai sus că florile Iuliei Hălăucescu alcătuiesc o lume inepuizabilă, uneori tensionată, alteori senină, destinsă, propun o filosofie a vieții și o înțelegere intimă, superioară a naturii. Inclusiv a naturii umane.

Oceanul

Am avut șansa să vedem expuse și unele tablouri realizate de artistă după călătoria sa în Franța. Ne-am considerat norocoși să putem cunoaște și un alt motiv artistic exploatat de Iulia Hălăucescu: călătoria, peisajul.

Acuarelele și desenele (tuș filtru și pastel) ale Iuliei Hălăucescu din acest ciclu stau sub semnul călătoriei.

Genericul ciclului – Întâlnire cu Atlanticul se vrea fertil, mai ales în varianta franceză. Memoria afectivă a artistei e necruțătoare: de la reflexele Bayonnului în l’ Adour, până la felinarele din Saint Jean de Luz, pe ploaie; de la o stradă veche din Bidart, la palatul imperial din Biarritz, la casele basce din Anglet, la stâncile de pe coasta Atlanticului, de la un apus de soare până la curcubeu. Desenul e nervos, expresiv, notația definitivă.

Încătușarea valului, înghețarea pentru eternitate a timpului și a apei este unică. Dar ceea ce ne-a impresionat cu adevărat este nuanța, acea nuanță care permite fiecărei catedrale să fie mereu alta, rămânând egală cu sine, un adevărat orologiu al culorilor. Iulia Hălăucescu reușește să surprindă acea nuanță unică pe care o dau pietrele din care s-au înălțat orgolioasele catedrale franceze: porozitatea, umiditatea, căldura, reflexele altor clădiri, ceața.

Tot ce atinge penelul artistei se antropomorfizează: bărcile, podurile, străzile, casele sunt în așteptare; nu sunt nemișcate ci sunt în stare de așteptare.

Oceanul e un simbol al infinitului. Întâlnirea cu infinitul e dramatică pentru oricine.

Iată de ce între Ocean și pictor sunt trase cortine de aer și de tăceri. Iată de ce, am considerat noi, Iulia Hălăucescu pictează nu cerul, ci aerul, nu oceanul, ci apa, nu reflexia, cu lumina însăși.

Și – lucru ciudat – desenele sunt lichide, lirice și, parcă ar cânta.

Dupa ce am văzut inconfundabilele flori ale artistei, această temă a constituit o veritabilă surpriză pentru noi.

Le-am povestit elevilor o întâmplare, trecută deja din anecdotă în legendă in Franța:

Artista picta. Începe ploaia. O tânără îi ține umbrela. Artista pictează mai departe, imperturbabilă. În locul tinerei, un bătrân, care, în tăcere”preia” umbrela. Apoi un tânăr duce mai departe „ștafeta”, permițând artistei să „surprindă” ploaia.

Călatoria Iuliei Hălăucescu reprezintă omagiu direct adus unui popor care știe ce este cultura, arta și care s-a simțit onorat să ofere unui artist român un semn al prieteniei, civilizației, simpatiei sale și care recunoștea (prin „reprezentanții” săi) că se află în fața unui veritabil artist.

Copii au fost extrem de impresionați de tablourile văzute, de experiența culturală și artistică trăită la Bicaz, de explicațiile tehnice primate. Au fost curioși și receptivi. Spre bucuria profesorului, ei au interrupt deseori axplicatiile si discursul acestuia, cu dese întrebări, care vizau fie termeni întrebuințați în expunere, fie subiectul tablourilor, fie transmițând pur și simplu impresiile lor in fața vreunui tablou.

Tocmai de aceea am hotărât ca după această excursie să aprofundăm la clasă tema Iulia Hălaucescu in modalități ce urmează a fi prezentate în ultima parte a lucrării.

CAPITOLUL IV – ÎNAPOI LA ȘCOALĂ

Odată ce ne-am întors la școală, am întrebat copii despre impresiile lor în legătură cu opera Iuliei Hălăucescu și tehnica folosită de artistă.

Elevii ai manifestat o curiozitate sinceră față de biografia artistei. Am profitat de ocazie pentru a le prezenta pe larg, la oră, biografia Iuliei Hălăucescu, expusă în prima parte a lucrării. Totodată am introdus și o scurtă prezentare istorică a epocii în care s-a format ca artist plastic Iulia Hălăucescu. Le-am explicat copiilor contextul istoric care a determinat-o pe aceasta să renunțe la a mai urma o carieră în filozofie, dar, cum în orice rău e și un bine, același context i-a îndreptat cariera spre adevărata ei chemare și menire. Aceleași transformări ale societății românești au făcut posibilă și construirea barajului de la Bicaz, o capodoperă a ingineriei românești, care i-a prilejuit artistei ciclul de la Bicaz, din care au putut vedea câteva lucrări.

Desigur, elevii au pus foarte multe întrebări în legătură cu “epopeea Bicazului”, cu strămutările de populație, de sate, de scufundarea unor sate cu biserică cu tot, și altele asemenea.

Am răspuns copiilor cât mai onest posibil, provocându-i pe ei să pună în balanță necesitatea progresului și dispariția unor sate, a unor ocupații (plutăritul pe râul Bistrița), a modificării peisajului natural. Copii au înclinat balanță către progres, concluzionând ca și în alte țări chiar foarte dezvoltate, asemenea construcții au avut un impact similar asupra comunităților locale, dar că de-a lungul istoriei, transformări ca aceasta s-au tot petrecut, iar societatea umană a continuat să existe și să se dezvolte.

Nefiind acesta specificul orelor de educație plastică, ne-am canalizat atenția spre opera artistei.

La solicitarea copiilor le-am făcut o prezentare a tehnicii acuarelei, integrând astfel curricula școlară în mod folositor și ușor de reținut, fără a neglija cunoștințele de istorie a artei ce trebuie asimilate de elevii clasei a VI-a Astfel încât am început expunerea despre tehnica acuarelei:

“Știați că una dintre cele mai renumite opere de artă din lume este o piesă de artă cu acuarelă? Ea datează din 1502 și a fost creată de pictorul german Albrecht Dürer. "Tânărul Hare" este păstrat la galeriile Albertina, la Viena. Adevărul este că acuarela este o tehnică destul de sensibilă și este, de asemenea, una dintre cele mai vechi medii și opere de artă din lume se spune că provin de la picturile peșterilor din Europa paleolitică. Pe lângă desen, este probabil cea mai obișnuită și cea mai simplă metodă de creație, în ceea ce privește ceea ce materialele necesare – o bază pentru culoare, de obicei hârtie, o pensulă, unele vopsele și, bineînțeles, apă.

Ca o formă de artă recunoscută, arta acuarelei și-a început călătoria odată cu Renașterea, rămânând prezentă de-a lungul secolelor. Astăzi, cunoaștem faimoasele lucrări în acuarelă a marilor pictori precum William Blake, J.M.W. Turner, James Whistler, John Singer Sargent, Paul Klee, Georgia O'Keeffe și Edward Hopper, de exemplu. Odată cu dezvoltarea caracteristicilor mediului, acuarele sunt acum la fel de durabile și puternice ca vopselele de ulei sau acrilic, iar mulți pictori contemporani continuă să practice acuarela ca tehnică principală sau una de care sunt foarte interesați.

De la sfârșitul secolului al XVIII-lea acuarela (transparentă) este diferențiată de guașă care este opacă.

Spațiul; restrâns ocupat de echipamentul necesar și posibilitatea unei execuții rapide sunt motive temeinice pentru pictura în aer liber.

Acuarela a servit punct de vedere istoric și servește încă, alături de guașă pentru colorarea desenelor din cărțile de colorat.

În secolul al XIX-lea editorii au propus versiuni de litografii color, realizate prin aplicarea manuală a culorii pe impresiunile cu contrast scăzut. Aceeași metodă a fost folosită pentru setarea fotografiilor color. În secolul XX, procesul a fost utilizat pentru realizarea benzilor desenate.

Tehnica uscată este cea mai veche. Principiul său este de a răspândi ușor vopseaua foarte diluată pe suport, astfel încât să se lase să transpară fondul prin culoare. După ce se pun primele tonuri stabilite și după uscarea completă, ne putem ocupa de detalii mai precise folosind culori mai puțin diluate și având grijă să mergem de la nuanțe mai deschise la cele mai întunecate. Munca progresează în straturi și se termină cu unele tușe mai întunecate care dau lucrării consistență și caracter.

Tehnica umedă, mai dinamică, necesită umezirea prealabilă a suportului. Acesta permite artistului să obțină suprafețe cu culori foarte intense, să îmbine culorile fără a deteriora suportul. Efectele sunt numeroase: disipare, degradeuri, nuanțe, etc. Stăpânirea tehnicii cere un timp îndelungat, deoarece necesită un bun control al circulației apei pe hârtie. Într-adevăr nivelul de umiditate al hârtiei este cel care dictează pictorului momentul cel mai oportun pentru a interveni. Pigmenții în suspensie de apă au fost, probabil, folosiți pentru a crea picturile găsite în peșteri preistorice și picturile murale, inclusiv camerele mortuare din Egiptul antic.

Pictura clasică chineză este realizată în întregime în tehnica acuarelei pe fond uscat. Din secolul al treilea, chinezii pictau pe mătase, cu cerneluri și coloranți solubili în apă.

În Occidentul secolului al XI-lea este utilizată în asociere cu guașa și aplicații de frunze de aur în decorațiile manuscriselor din mănăstirile Europei medievale. Au fost pictate pe pergament sau hârtie cu pigmenți solubili în apă.

Inventarea picturii în ulei (sau răspândirea ei), în secolul al XIV-lea lasă pictura cu vopsea de apă un pic mai departe de tendințele predominante artistice.

În secolul al XV-lea și al XVI-lea, geografii, exploratorii, observatorii ocazionali sau pictorii amatori aleg de multe ori acest mediu. Pictura în ulei este fragilă în timpul procesului de uscare destul de lung, în timp ce acuarela pe hârtie poate fi rapid făcută sul și transportat. Exploratorii au fost însoțiți de cartografi și topografi care au fost adesea artiști amatori. În 1577, John White a însoțit expediția lui Sir Martin Frobisher în căutarea trecătorii prin Nord-Vest. Acuarele lui White, reprezentând bărbați și femei inuiți, sunt o mărturie excepțională a primelor contacte între culturile europene și cele din America de Nord.

Pictorii flamanzi din secolul al XVII-lea, peisagiști sau care au pictat flori (Hendrick Avercamp, Albert Cuyp, Jan van Goyen, Adriaen Van Ostade) au folosit uneori acuarela pentru observarea atentă a naturii. Rubens și Jordaens, au folosit punctual în desenele lor și transparența acuarelei. Acuarela este, de asemenea, utilizată pentru printuri de colorare, cum ar fi cele ale operelor lui Buffon.

Până în 1760, termenul în sine nu este încă bine definit și Diderot utilizează termenii de guașă și acuarelă.

În 1766, William Reeves în Anglia lansează prima producție comercială de acuarele, iar Anglia este țara în care atât producția de acuarele cât și utilizarea lor artistică este în creștere. Acesta a fost momentul în care producătorii încep să selecteze pigmenții transparenți care diferențiază acuarela, de pigmenții opaci, caracterizați printr-un indice de refracție și o rată de difuzie ridicată pentru guașă.

Proliferarea peisajelor mici lucrate de pictorii venețieni promovează treptat reîntoarcerea la vopseaua de apă.

Folosită pentru studii, mai ales în tipul călătoriilor în Italia, este practicată și de Jean Honoré Fragonard.

Sub domnia lui Ludovic al XVI-lea, artiștii în acuarelă sunt acceptați în Academia Regală de pictură și sculptură.

În Anglia, unde predarea picturii este mai puțin încorsetată decât în ​​Franța, a fost fondată în 1804 la Londra Royal Society of Water Colour, prin aceasta acuarela dobândește o nouă dimensiune. Samuel Palmer și William Turner sunt principalii promotori. Celebra casă Winsor și Newton care fabrica acuarele, a fost fondată în 1834. O secțiune engleză de acuarelă la Expoziția Universală de la Paris 1855 s-a bucurat de un succes considerabil.

În Franța, Eugène Delacroix, Théodore Géricault, Paul Huet și Théodore Rousseau se folosesc de acuarela în călătoriile lor și pentru schițele de peisaj. Impresioniștii au apreciat-o pentru spontaneitatea ei. Studiile pentru celebrele dansatoare ale lui Auguste Rodin dansatori studii și nudurile lui Georges Rouault arată libertatea care poate fi realizată prin acuarelă. După cum reiese, de asemenea, din lucrările lui Vasili Kandinsky, August Macke și Paul Klee. În anii 1960, o reînnoire a acestei tehnici s-a produs prin lucrările lui Raoul Dufy, Jean Bazaine, Maurice Esteve, Zao Wou-Ki, a continuat în anii 1970 cu Pierre Risch, care dezvoltă o tehnică de acuarelă pe hârtie de dimensiune mare, umezită complet cu un burete și deturnează un produs serigrafie (gumă de desen), pentru a păstra hârtia albă și nu opaciza acuarela.”

Acest expozeu a fost ilustrat cu diapozitive din operele artiștilor sus menționați. Am indicat elevilor să-și ia notițe în mod liber, să scrie ceea ce au înțeles. Spre surprinderea profesorului, aceștia au reținut elementele esențiale de istorie a artei dar și cu privire la tehnica acuarelei și evoluția acesteia.

Mai mult, copii se pregătiseră și ei pentru această discuție ce urma a se întinde pe mai multe ore, interesul și emoțiile stârnite de excursia noastră fiind evidente.

În acest sens, o elevă a recitat colegilor ei, poezia lui Ion Minulescu, “Acuarelă”:

În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orășenii, pe trotuare,
Merg ținându-se de mână,
Și-n orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Și se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orășenii pe trotuare
Par păpuși automate, date jos din galantare.

În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât pașii celor care merg ținându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadența picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Și din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viață lentă,
Monotonă,
Inutilă
Și absentă…

Eleva a provocat astfel o discuție despre modul în care acuarela se regăsește și în creații artistice de altă natură decât cea plastică. Sensibilitatea acuarelei se îngemănează cu cea a poeziei, Ion Minulescu reușind să creeze, în opinia elevilor, o poezie extrem de “vizuală” și “plastică”, termenii le aparțin copiilor.

La îndemnul profesorului de arte plastice, alți copii au căutat și au găsit referiri ale criticilor de artă cu privire la opera Iuliei Hălăucescu. Am considerat că acesta este un exercițiu extrem de util în formarea percepției și abordării unei opere plastice. Redau în cele ce urmează câteva dintre citatele descoperite de copii:

"Și dacă e să mai vorbim de căutări, Iulia Hălăucescu oferă din nou terenul cel mai accidentat; este o puternică dorință de stil în tot ce face…"

Ion FRUNZETTI

"Căutând sinteza, concretizarea ideilor, eleganța și claritatea tușei, Iulia Hălăucescu tinde spre simplitate, făcând totodată, din înțelegerea limbajului sau, o problemă primordială a creației."

Mircea DEAC

"Unghiul de vedere comun, de la cinematografia formelor simple și concise, compoziția originală, preciziunea trăsăturii de penel și a ritmurilor, asociază în conștiința privitorului peisajului."

Radu BOGDAN

"O simplă trăsătură de pensulă capătă valori de personalitate. Planuri largi de culoare impun aceeași luminozitate și sonoritate aproape muzicală a limbajului. În interpretarea Iuliei Hălăucescu, acuarelele devin un mod de expresie plin de îndrăzneală și originalitate".

Marina PREUTU

"Vorbind de portret, vom rămâne conclusiv, la ideea că Iulia Hălăucescu a dat picturii noastre unul dintre cele mai adevărate și generoase portrete ale peisajului din împrejurimile Neamțului… În cele mai multe și mai izbutite lucrări, Iulia Hălăucescu se dovedește un virtuos al acestei simple dar atât de dificile tehnici… un artist care și-a impus personalitatea prin acuarelă și care a reușit să confere acesteia un stil viabil, bogat în înțelesuri și consecințe".

Cornel Radu CONSTANTINESCU

"Acuarelele Iuliei Hălăucescu au, prin conceperea lor compozițională și așezarea mai densă a culorilor, înfățișarea unui tablou în ulei. Iulia Hălăucescu a dobândit, tocmai prin acuarelă, crezul ei nedezmințit, un loc de frunte în plastică românească."

Grigore ILISEI

"Pentru Iulia Hălăucescu, bazată deopotrivă pe figurație și sugestie, asta denotă o subliniată aspirație spre monumental și poetic… stilul Iuliei Hălăucescu îmbină gravitatea, solemnitatea și legendarul… relieful vorbește însuși prin ondulații "mioritice"."

Constantin CIOPRAGA

"Gravitatea coloritului, cu accente de lumină sporadice, accentul monumental și claritatea expunerii fac recognoscibile secțiunile de peisaj… Prin această perspectivă, Iulia Hălăucescu confirmă statutul de artist al concretului contemporan demonstrând simultan valențe lirice existențe în el, printr-o artă de probitate, echilibru și claritate conceptuală".

Virgil MOCANU

"Artista a ajuns la un stil al său, ușor de recunoscut, rezultat uneori din puneri inedite în pagină, dar mai ales din folosirea cu generozitate a negrului, care dă pregnanță celor înfățișate".

Marin MIHALACHE

"Excelentă desenatoare, cu o linie sigură și plină de grație în portret, sedusă și seducând la rândul ei printr-o uluitoare virtuozitate tehnică voluptățile poetice ale acuarelei, reușind să se impună în decursul anilor, după nenumărate expoziții în țară și în străinătate, ca una din cele mai pregnante personalități consacrate genului, în ultimul timp, fără a-și trăda propria natură lirică și meditativă, pictorița Iulia Hălăucescu s-a consacrat marilor pânze în ului, compoziții alegorice cu rezonanțe filozofice".

Alecu Ivan GHILIA

"Despre Iulia Hălăucescu nu putem vorbi decât prin corelație cu acuarela românească, artă subtilă și eclatantă… Este drept că a făcut în chip exemplar din această tot pictură, deoarece prin temperament și vocație a transmis imaginii, nealterată, vulcanica să personalitate… Cu totul personală în ceea ce a făcut pentru arta contemporană, creatoare de stil, Iulia Hălăucescu este o autentică Doamnă a acuarelei românești".

Valentin CIUCA

"Atentă în specificarea fiecărui ciclu și la traiectul pe care Blaga își schimba metafora, ascendent și ondulatoriu, cu suișuri și coborâșuri simbolizând dealul și valea, Iulia Hălăucescu pătrunde în miezul creației autentic esențiale".

Grigore COBAN

Fiecare citat a fost discutat la oră și le-am cerut copiilor să explice ceea ce au înțeles din afirmațiile fiecărui critic citat, după ce anumiți termeni care au ridicat probleme de înțelegere au fost lămuriți.

Copii au demonstrate o capacitate remarcabilă de percepere corectă a sensului fiecărui citat discutat.

Totodată, am cerut elevilor să indice sursa pentru fiecare citat, obișnuindu-i astfel cu modul onest și corect de preluare și redare a informațiilor. Toți elevii au indicat drept sursă, evident, internetul. Le-am recomandat să-și îndrepte întotdeauna căutările și spre bibliotecă, chiar dacă rezultatele nu sunt atât de rapid obținute, drumul până la aceste rezultate îi va recompensa și cu alte cunoștințe care le va îmbogăți bagajul de cultură generală. Rezultatul final, “câștigul” în viața lor de zi cu zi se va concretiza în faptul că vor putea susține o conversație argumentată în orice împrejurare, la un nivel decent, reușind astfel să-și apere o poziție sau un punct de vedere personal.

Am provocat elevii să realizeze ei înșiși câte o acuarelă, subiectul fiind la libera alegere a fiecăruia, ulterior creațiile lor fiind discutate la oră, cu toată clasa, realizând un cenaclu plastic “ad-hoc”, pentru a-i familiariza și cu astfel de experiențe: a criticii și a receptării opiniilor favorabile sau critice cu privire la propria creație. Tonul discuțiilor a fost obligatoriu unul ponderat și decent, argumentat doar prin prisma cunoștințelor dobândite la orele de arte plastice sau în excursiile tematice. Profesorul de arte s-a transformat în moderator, având grijă ca dezbaterile să nu părăsească terenul politeții și al limbajului decent, în care obligatoriu trebuie să se regăsească termeni de specialitate.

În mod evident, dezbaterile au fost extrem de vii și caracterizate de sinceritatea vârstei.

Elevii care au încercat să reproducă tablouri ale Iuliei Hălăucescu au fost apreciați pentru curaj, iar cei care au prezentat creații proprii au fost apreciați pentru originalitate, astfel încât fiecare elev a avut parte de aprecierea muncii depuse, ceea ce este foarte important pentru dezvoltarea ulterioară a personalității.

În mod similar, profesorul și-a exprimat aprecierea față de efortul lor de “critic plastic”, ceea ce a condus la o relație elev-profesor lipsită de un formalism excesiv, micul nostru cenaclu fiind unul colegial.

În cadrul aceluiași cenaclu am cerut copiilor să comenteze următorul citat din chiar Iulia Hălăucescu, dintr-un interviu al acesteia acordat lui Constantin Potinga:

“Tot ce este ființă, floare, legendă, natură, evenimente care pot intra în circuitul artistica, viața sau moarte, ca pictor încerc întâi să le înțeleg, să le simt, să pătrund în viața anterioară a fenomenelor, să le filtrez emoțional și apoi printr-o interpretare personală, să redau sincer o imagine autentică, de esență. Am libertatea să aleg ceea ce exprimă ideea mea despre viață sau despre moarte, cu toată gama nuanțată de sentimente.

    În lunga mea activitate de creație am mii de schițe care-mi preced lucrările propriu-zise. Toate aceste desene de elaborare, pentru orice tehnică, de ulei sau acuarelă, uneori mi se par mai valoroase decât lucrările însele.

    Ceea ce e spontan, sau direct, este învățătura de la maestrul meu, Schweitzer Cumpăna, care-mi spunea: "Să lucrezi și să gândești atât de mult la o lucrare, încât să pară că e făcută dintr-o dată, să nu pară ruptă sau muncită".

            "Important este să poți să înțelegi și să simți că tot ceea ce te înconjoară, tot ceea ce există renaște, trăiește și moare. Tot ce e viață, cu trecut, prezent și viitor, om, legendă, vis sau poezie. Dacă poți să înțelegi și să simți asta, dacă poți să redai ceea ce simți în imaginea cea mai apropiată ție, într-un limbaj propriu, cred că poți nădăjdui să te apropii și chiar să ajungi la artă.

… Cel mai bun prieten al meu este natura. Nicăieri nu m-am simțit liberă, mai sinceră, mai aproape de infinit și mai pură, ca în mijlocul unui peisaj, în care munții se oglindesc în valurile apelor, unduite de bătaia vântului.

    Numai natura te poate accepta așa cum ești, cu frământările și nemulțumirile, cu bucuriile și exaltările, cu lacrimile și disperările tale."

Toți elevii, fără excepție au apreciat sensibilitatea extremă a artistei, dar și munca să tenace, dublată de o vastă cultură, nu numai plastică și o sete de cunoaștere egalată doar de marele său talent.

CONCLUZII

În prezenta lucrare am demonstrat impactul pe care o excursie tematică îl are asupra capacității de asimilare a cunoștințelor dintr-un domeniu destul de dificil de abordat: pictura și în special acuarela.

Cunoașterea “pe viu”, în muzeu a unui artist nu poate fi egalată de niciun expozeu teoretic, chiar însoțit de planșe pentru exemplificare.

Privitul unui tablou într-o expoziție sau muzeu, trebuie să treacă dincolo de latura pur emoțională sau estetică. Un privitor avizat va recurge întotdeauna la cunoștințele acumulate în domeniul artei plastic și va ști să le aplice operei de artă din față să, va lua în considerare și amănunte din biografia artistului, pentru ca abordarea tabloului privit să fie una holistică.

Am considerat necesar că elevii de clasa a VI-a să fie pregătiți pentru experiențele “plastice” și nu numai ce, cu siguranță, vor urma în viața lor de adolescenți, aflându-se la o vârstă când pot asimila cu ușurință noțiuni chiar mai complicate, dacă sunt prezentate într-o formă care să-i antreneze și să le capteze toată atenția.