Iudaismul Clasic
CAPITOLUL
I
ASPECTE METODICE
Definirea, delimitarea și încadrarea subiectului
2. Importanța subiectului
3. Scopul lucrării și motivarea opțiunii
4. Surse de documentare și metode de lucru
a) Surse de documentare
Metode de lucru
5. Considerații generale asupra subiectului
CAPITOLUL
II
CONDIȚII ISTORICE ȘI RELIGIOASE
1. Întoarcerea din exil
2. Înființarea sinagogilor și Marea Sinagogă
3. Școala lui Hillel
4. Școala lui Șamai
5. Războaiele Macabeilor
6. Grupări religioase
a) Fariseii:
b) Saducheii:
c)Esenienii
7. Domnia lui Irod. Protectoratul roman asupra Iudeii și războiul împotriva romanilor
CAPITOLUL
III
REORGANIZAREA IUDAISMULUI
1.Originea și semnificația termenului iudaism
2. Reorganizarea de la Iavne (Iamnia)
3.Legea orală: Midraș Halaha și Midraș Hagada
4. Formarea Talmudului
a) Mishna
b) Ghemara de la Ierusalim
c) Ghemara Babiloneană
5. Conținutul Talmudului
CAPITOLUL
IV
ASPECTE DOCTRINARE
1. Doctrina despre Dumnezeu
2. Angeologie
3.Antropologie
4. Eshatologia
CAPITOLUL
V
REGLEMENTĂRI TALMUDICE CU PRIVIRE LA VIAȚA FAMILLIALĂ, SOCIALĂ ȘI MORALĂ
1. Reglementări talmudice cu privire la viața de familie
2. Reglementări talmudice cu privire la viața socială
3. Reglementări talmudice cu privire la viața morală
CAPITOLUL
VI
ELEMENTE DE DREPT TALMUDIC
95 pagini
=== Iudaismul Clasic ===
CAPITOLUL
I
ASPECTE METODICE
Definirea, delimitarea și încadrarea subiectului
Subiectul lucrării de față este Iudaismul clasic. Acesta va fi analizat din punct de vedere istoric, teologic, social, moral și practic, în vederea stabilirii valorii acestuia pentru evreul de rând, dar și pentru înțelegerea contextului în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos și ucenicii Lui și-au desfășurat lucrarea. Subiectul lucrării se încadrează în domeniul de studiu al istoriei religiilor, ce are drept obiect de lucru analizarea formării și evoluției ideilor și credințelor religioase, fapt urmărit în mod sistematic de la origini și până în contemporaneitate. În același timp, iudaismul clasic face obiectul de studiu al teologiei, care are rolul de a analiza, interpreta și clasifica dogmele. Iudaismul clasic se încadrează și în domeniile social, moral și practic, care au de a face, în acest context, cu modul de aplicare a învățăturilor iudaice, precum și valoarea acestora pentru fiecare ființă socială.
2. Importanța subiectului
Importanța acestui subiect constă în faptul că iudaismul clasic este un vast sistem de referință pentru teologia creștină, fiind concretizarea revelației monoteiste, iar un studiu asupra lui poate oferi o cunoaștere mai bună a cadrului de apariție a creștinismului, precum și a învățăturilor și dogmelor creștine. De asemenea, lucrarea de față, “Iudaismul clasic”, își găsește relevanța în aceea că ea examinează și evaluează legea mozaică pentru a-i determina locul pe care-l ocupă aceasta în sistemul valorilor religioase evreiești, dar și pentru a observa dacă aceasta și-a păstrat integritatea în decursul evoluției și dezvoltării sale istorice, de până în secolul I d.Hr. Scopul acestei lucrări nu poate fi rezumat doar la aspectele prezentate anterior: ea oferă o bază informativă esențială asupra iudaismului clasic, în sensul descoperirii unor noi căi în abordarea misionară a evreilor Acest lucru este posibil și datorită faptului că atât dogmele și practicile iudaice, cât și dogmatica și practica creștină își găsesc originile în aceeași revelație biblică a Vechiului Testament.
3. Scopul lucrării și motivarea opțiunii
Iudaismul este cea de-a treia religie monoteistă a lumii, și alături de creștinism, lui i se pot identifica de asemenea valori morale, soteriologice, eshatologice. Survolând teritoriul iudaismului clasic vom observa strădaniile acestui popor de a satisface, în cele mai mici amănunte, dorințele acestui Dumnezeu unic. Aceasta implică practicarea moralității la cel mai înalt nivel posibil, spiritualitate proeminentă, iar toate aceste lucruri sunt orientate în sens eshatologic spre Împărăția lui Mesia care va să vină. Așteptarea lui Mesia, asociată cu reîntoarcerea în Țara Sfântă, va deveni parte integrantă a teologiei, liturghiei, poeziei, și folclorului iudaic. Acest Dumnezeu unic, care are puteri soteriologice, va instaura Noua Eră, prin persoana lui Mesia, iar speranța aceasta a oferit evreilor energia necesară de a putea străbate vitregia timpului. Toate aceste valori stau la baza creștinismului, iar cunoașterea credinței, contextului istoric și oamenilor iudaismului clasic sunt necesare pentru un cercetător al Scripturii.
Scopul lucrării este de a arăta importanța învățăturilor iudaismului clasic (adică iudaismul secolelor III î. D.Hr.-II d.Hr.), subliniind aspectele etice, morale, sociale, familiale, juridice, precum și de a dovedi autenticitatea lor.
Motivarea pentru alegerea acestui subiect de studiu constă în faptul că analizarea și înțelegerea iudaismului clasic are o utilitate deosebită pentru înțelegerea particulară a doctrinelor și practicilor religioase pentru determinarea locului acestora în cadrul religiei și pentru o interpretare cât mai fidelă a Scripturii.
4. Surse de documentare și metode de lucru
a) Surse de documentare
Punctul primar de plecare în ce privește documentarea, în vederea unei evaluări corecte a iudaismului clasic, l-a constituit sursele biblice. Astfel, s-au utilizat atât câteva versiuni ale Bibliei în limba română, textul masoretic și Septuaginta, cât și câteva comentarii asupra unor cărți ale Vechiului Testament, în special Ezra, Neemia și Pentateuh.
De asemenea, în vederea unei documentări optime, care să ofere o privire de ansamblu asupra subiectului tratat s-au lucrări de referință ce țin de domeniul istoriei și civilizației iudaice, gândirii iudaice și a jurisprudenței iudaice. Aceste surse au un rol special în cadrul lucrării pentru că oferă o perspectivă corectă asupra iudaismului clasic. De asemenea s-au folosit surse ce prezintă atât dogmatica iudaică, așa cum ar fi de exemplu o analiză sistematică a doctrinelor prezente în Talmudul, cât și învățătura doctrinară a diferitelor grupări și orientări de ordin politico-religios ale acestei religii.
O altă categorie de surse bibliografice o reprezintă tratatele de istorie seculară care se ocupă într-un mod mai general de studiul istoriei, culturii și civilizației universale, dar care surprind și aspecte ce țin de iudaism. Am apelat și la cercetări din domeniul filosofiei care au ca obiect de studiu iudaismul.
Informațiile obținute în urma cercetării acestor surse au fost prelucrate prin metode descriptive sau analitice și corelate cu veridicitatea istorică și doctrinară. Interpretarea informației a fost făcută conform perspectivei iudaice din cadrul surselor folosite. Criteriile de interpretare sunt autenticitatea informației și obiectivitatea științifică din cadrul surselor. Redarea informației a fost făcută prin prisma creștinismului.
Metode de lucru
Pentru un studiu obiectiv, în cazul lucrării de față, Iudaismul clasic, se vor utiliza două metode caracteristice lucrării de cercetare științifice. Astfel, se va folosi metoda istorică și metoda analizei teologice. Prin intermediul metodei istorice se va analiza contextul apariției iudaismului, caracteristicile lui în faza de început, plecând de la primele surse istorice ce atestă acest fapt și continuând cu alte surse de date, care arată evoluția și schimbările ce au survenit în timp asupra iudaismului clasic în fiecare fază a istoriei lui. Prin aceiași metodă se vor analiza aspecte ce țin de latura socială, familială, morală, juridică, relațiile ce existau între anumitele clase sociale, precum și drepturile și îndatoririle lor. Cea de-a doua metodă, analiza teologică, presupune examinarea critică a iudaismului clasic în ceea ce privește teologia, urmărindu-se o evaluare corectă a credinței Talmudului, având ca scop principal oferirea unei lumini clare asupra vieții spirituale evreiești. De asemenea, această metodă presupune analizarea modului de raportare a evreului de rând la veridicitatea doctrinelor, precum și impactul acestora asupra conduitei lui.
5. Considerații generale asupra subiectului
În al doilea capitol al acestei lucrări Condiții istorice și religioase, se va face o scurtă analiză a istoriei evreilor, începând de la exodul din Egipt, din secolele XIII-XII î.d.Hr., și până în timpul exilului babilonean. În al doilea rând se vor prezenta condițiile istorice care au caracterizat exodul babilonean din timpul lui Cyrus. Liderii evrei ai acestui eveniment sunt Ezra și Neemia, cei doi mari reformatori ai iudaismului. Lui Ezra îi este atribuită înființarea Marii Sinagogi, instituție care a jucat un rol esențial în reorganizarea vieții religioase a poporului. Tot în acest capitol vor fi analizate sistemele hermeneutice și învățătura rabinilor Hillel și Șamai, revolta macabeilor, principalele grupări religioase, conflictele dintre ele, domnia lui Irod, protectoratul roman asupra evreilor și revoltele evreilor împotriva romanilor.
Al treilea capitol, Reorganizarea iudaismului, face o incursiune asupra istoricității și evoluției iudaismului, de după anul 70 î.d.Hr., și vor fi prezentate câteva puncte cheie, care au condus spre realizarea formei finale a iudaismului clasic. Printre acestea se numără Academia de la Iavne, fondată de Raban Iohanan ben Zakkai; sistematizarea tradiției orale și formarea Talmudului.
În al patrulea capitol, Aspecte doctrinare, vom analiza principalele aspecte doctrinare ale iudaismului clasic: doctrina despre Dumnezeu, angeologia, antropologia și eshatologia.
Capitolul al cincilea, Reglementări talmudice cu privire la viața familială, socială și morală, va conține o analiză particulară asupra aspectelor iudaice legate de familie, relații sociale și interumane, vor fi prezentate obiceiurile, în conformitate cu evoluția și sistematizarea acestora ca norme de conduită.
În ultimul capitol, Aspecte de drept talmudic, se face referire la valoarea incomensurabilă a codului juridic mozaic, cod ce este neîntrecut în validitate și acuratețe nici chiar de codurile actuale. Prin spețele talmudice analizate se dorește evidențierea aspectelor juridice ale iudaismului clasic. De asemenea, în acest capitol se face o analiză a sistemului juridic în contextul evoluției și atribuțiilor sale, având în vedere modul de raportare a acestui sistem la omul de rând, prin prisma competenței derogate de însuși Dumnezeu.
CAPITOLUL
II
CONDIȚII ISTORICE ȘI RELIGIOASE
1. Întoarcerea din exil
Secolele XIII-XII î.d.Hr. au marcat exodul evreilor din Egipt și stabilirea lor în Canaan. Lucrul acesta a fost realizat sub conducerea lui Moise și Iosua. O dată cu moartea lui Iosua, timp de două secole, a funcționat guvernarea judecătorilor. Epoca judecătorilor este caracterizată prin permanenta oscilație între credință și apostazie. Sistemul de guvernare nu oferea nici măcar o infimă perspectivă pentru o conducere centralizată. Totuși, convingerea triburilor lui Israel a rămas că Dumnezeu le va trimite un Eliberator, care să le unească. Lipsa de grijă pentru a avea un conducător al statului era carența care a împiedecat dezvoltarea unui guvern stabil. Din perspectivă economică, această epocă poate fi considerată o perioadă de tranziție, în care evreii nomazi și-au schimbat tot sistemul social, adaptându-l noilor cerințe.
Ca răspuns la vechile deficiențe administrative, în jurul anului 1000 î.d.Hr. s-a întemeiat monarhia constituțională, prima de acest gen din lume. Spre deosebire de păgâni, care atribuiau regelui lor o descendență divină, evreii se bazau pe comunicarea omului cu Dumnezeul suveran.
Primii trei regi au fost Saul, David și Solomon. David a fost cel care a extins regatul prin război, fiul său Solomon l-a păstrat prin pace. Solomon a transformat Ierusalimul în capitala politică a regatului, a zidit aici Templul și a adus chivotul Legământului. Solomon a pus capăt puterii politice tribale, impunând puterea federală în detrimentul celei tribale. Au început să se dezvolte orașe, a crescut puterea industrială și comercială. În ciuda acestei înfloriri au existat și unele nemulțumiri ale maselor, legate de legile date de Solomon, de impozite și taxe.
Descendentul lui Solomon, Roboam (931 î.d.Hr.) a preluat prerogativele conducerii unui popor, care deținea dovada unei opresiuni destul de pronunțate. Astfel i s-a cerut lui Roboam abrogarea unor aspecte iudaice stabilite de Solomon. Refuzul categoric al regelui a dus la divizarea regatului, regatul de nord, al lui Iuda, condus de Roboam și regatul lui Israel condus de Ieroboam. Timp de 208 ani, cât a durat monarhia, s-au succedat 19 împărați, în Israel și 20 în Iuda.
În anul 598 î.d.Hr., Ioiachim din Iuda s-a predat oștilor lui Nabucodonsor care asediau Ierusalimul. Au fost duși în captivitate 10.000 oameni (2 Regi 24.12-16). În locul lui a fost pus rege Țidichia (Zedechia), care mai apoi s-a răsculat. Riposta lui Nabucodonosor a fost distrugerea Ierusalimului în anul 586 î.d.Hr. a urmat apoi cea de-a doua deportare a evreilor (2 Regi 25.8-21).
Exilul babilonean a durat 70 de ani. Ultimii doi mari regi ai Babilonului au fost Nebucadnețar și Belșațar. Nebucadnețar a domnit 22 de ani. În timpul lui, evreii au beneficiat de unele libertăți. După distrugerea Ierusalimului, Nebucadnețar a organizat și alte războaie la Apries, Faraoh, Tyr. Imperiul a cunoscut în timpul lui Nebucadnețar, apogeul dezvoltării sale. Cu moartea lui Nebucadnețar, imperiul a decăzut treptat, fiind anihilat de perși în anul 536 î.d.Hr., când Belșațar a fost ucis.
Cyrus a intrat in Babilon, cu pretenția că este trimis de zeul Marduk, zeu care căuta un prinț neprihănit. Ca urmare a dedicării babilonienilor față de acest zeu, cetatea i s-a predat lui Cyrus, fără luptă, Babilonul nefiind distrus. Politica adoptată de Cyrus a fost total opusă celei a predecesorilor săi. În anul 538 î.d.Hr., Cyrus a emis un decret prin care popoarele exilate puteau să se întoarcă în țara lor având posibilitatea de a-și venera zeii în propriile lor sanctuare. Decretul a fost consemnat de Ezra în cartea sa în două pasaje: unul în ebraică (Ezra1.2-4), scris pentru evrei, făcut de cunoscut în tot Imperiul; celălalt în aramaică (Ezra6.3-5), care a fost găsit și în dosarele guvernului din Ecbatana, reședința de vară a împăratului. Cyrus a pretins că are o poruncă specială de la Dumnezeul cerului de a-i construi un Templu la Ierusalim. Autorizația întoarcerii iudeilor la Ierusalim are și o altă explicație: Persia avea un interes deosebit în reconstrucția Ierusalimului pentru că astfel, Israelul putea deveni un tampon protector față de Egipt. Prin decret, Cyrus a restituit iudeilor tezaurul luat de Nebucadnețar, împlinind astfel profeția din Isaia 45.1-4. Numărul celor întorși din robie a fost, conform unor surse, de 50.000 de persoane. Nu toți evreii s-au întors din exil, mulți au rămas în Babilon formând primele comunități evreiești din diaspora. Exilul a durat aproximativ 70 de ani și a avut o puternică influență asupra religiei evreilor.
În epoca iudaismului clasic, întoarcerea exilaților devine un concept evreiesc foarte important, la fel ca ziua creației cerurilor și pământului. În gândirea talmudică, conceptul se regăsește în rugăciunile pentru întoarcerea în Sion, cu credința în venirea lui Mesia și izbăvirea lui Israel. Ideea de Kibuț Galuiot a persistat secole și a fost inserată în liturghia evreiască. Întoarcerea exilaților a devenit apoi un concept de bază al sionismului, anul 1948 fiind considerat începutul împlinirii profeției.
După decret, cei 50.000 evrei repatriați au avut de trecut prin numeroase obstacole, astfel că abia după șapte luni au reușit să zidească un altar. Samaritenii au cerut colaborare pentru reconstrucția Templului dar au fost refuzați. Urmările nu au întârziat, iar incidentele ulterioare au dus la încetarea lucrărilor. Acestea au fost reluate în timpul lui Darius I (522-485 î.d.Hr.). Pe baza decretului lui Cyrus, noul împărat a acordat sprijin lucrării de reconstrucție. În anul 522 î.d-Hr. se reîntoarce un grup de 42.360 de exilați, conduși de Zorobabel, la care s-au mai adăugat preoți și scribi. Munca de restaurare a Templului a început imediat. Gloria acestui Templu nu avea să îl egaleze cu cel al lui Solomon. Această expediție nu a avut însă succes deplin, probabil și datorită exclusivismului promovat.
În anul 458 î.d.Hr. un al treilea val de exilați s-a reîntors la Ierusalim, sub conducerea lui Ezra. Potrivit cărții lui Ezra, evreii s-au întors din Babilon în anul al șaptelea al lui Artaxerxe. Proclamarea Legii a avut loc la câțiva ani după ce Neemia a primit funcția de guvernator al Iudeii. Dominației mezilor și perșilor îi este atribuită o perioadă de 52 ani, iar după reconstrucția Templului, regatul medo-persan a mai dăinuit 34 de ani. Acest lucru duce la concluzia că Ezra făcea parte din aceiași generație cu Zorobabel și Iosua, care au reconstruit Templul. Conform tradiției iudaice, Ezra a sosit în Ierusalim la un an de la reconstrucție. Reconstrucția Templului nu a însemnat însă și rededicarea spirituală. Era amenințată chiar și identitatea etnică a evreilor datorită căsătoriilor mixte și amalgamului de divinități străine adorate. Acestei situații i s-au împotrivit evreii din diaspora. După 43 de ani de la reconstrucția Templului, în timpul domniei lui Artaxerxe (465-424 î.d.Hr.), Ezra, un cărturar evreu, obține permisiunea emigrării scopul lui fiind rezolvarea problemei moral-religioase a comunității evreiești.
Ulterior s-a întors și Neemia, paharnicul împăratului (în anul 445 î.d.Hr.). Împreună cu Neemia a venit și o importantă personalitate persană, căreia I s-a încredințat guvernarea regatului lui Iuda și autoritatea de a-l transforma într-o unitate politică independentă în cadrul Imperiului. Neemia convoacă Consiliul celor 70 ce avea ca rol soluționarea problemelor legate de religie, drept și morală. Adunarea era prezidată de Marele Preot, iar cei mai mulți membri făceau parte din grupa cunoscătorii Scripturii (Soferim). Această instituție avea un caracter religios, iar mai târziu va lua numele de Sanhedrin. Acest al patrulea val a reușit să confere stabilitate așezării; Neemia a reconstruit zidurile Ierusalimului. Ezra și Neemia au meritul deosebit de a fi recunoscuți ca fiind cei doi mari reformatori ai iudaismului, aducându-și aportul la înnoirea Legământului. Ei au adus din Babilonia Cartea Legii lui Moise. Reforma lor s-a remarcat îndeosebi în domeniul redeschiderii închinării de la Templu, în desfacerea căsătoriilor mixte și pe plan administrativ.
2. Înființarea sinagogilor și Marea Sinagogă
În timpul exilului babilonean, cu excepția câtorva incidente, situația evreilor era relativ bună. Unii dintre ei au început să-și dezvolte propriile afaceri, fapt pentru care au rămas acolo și după decretul lui Cyrus. Mulți dintre cei mai erudiți au intrat în funcții administrative locale sau chiar naționale.
Nevoia lor de a se constitui într-o comunitate a rămas mereu aceiași. Captivitatea evreilor nu le-a întrerupt comunicarea cu Dumnezeu. Lucrul acesta este reflectat de Psalmul 137 și în capitolul 19 al cărții profetului Daniel. După căderea Israelului, profeții au fost cei care au dus mai departe iudaismul. Printre aceștia de remarcat sunt Ezechiel și Ieremia. Ei au dezvoltat un alt aspect al religiei, și anume că ritualul și cultul nu au nici o valoare pentru Dumnezeu, dacă nu sunt însoțite de omenie, dreptate și moralitate. Folosind ideile oferite de profeți, evreii din captivitate au început să-și dezvolte religia, dându-i o formă nouă. În exil, evreii au creat două atribute noi Sinagoga, ca înlocuitor pentru Templu și rugăciunea, ca înlocuitor pentru ritualuri. Mai târziu, Ezra va promova rugăciunea și studiul Scripturii. Astfel, în perioada exilului, centrul vieții spirituale evreiești devine Sinagoga. Existența Sinagogii ca instituție stabilă nu poate fi stabilită cu exactitate. Iosif Flavius, Filon din Alexandria vorbesc de existența ei din secolul I d.Hr. Midrașul îi atribuie înființarea ei lui Moise. Alți cercetători sunt de părere ca Sinagoga își are începuturile în perioada exilului babilonean (după anul 586 î.d.Hr.). Motivul care a dus la instituirea Sinagogii a fost imposibilitatea evreilor de a-și venera Dumnezeul în propriul lor Templu de la Ierusalim. Potrivit mențiunilor istoricilor din exil, evreii se întâlneau periodic, posibil în fiecare Sabat, pentru a evoca amintirea închinării de la Templu, pentru a studia Tora sau pentru a se ruga (Ezechiel 8.1; 11.16). Forma de organizare a evreilor în perioada exilului devine comunitatea condusă de roș-galuta sau exilarh. În locul jertfelor se practica rugăciunea de trei ori pe zi cu fața spre Ierusalim, s-au instituit zile de doliu național care corespundeau cu începutul asediului, căderea Ierusalimului, distrugerea Templului, omorârea lui Ghedalia. Ezechiel folosește termenul sanctuar (Mișcan). Ulterior termenul era folosit pentru a desemna o Sinagogă. Alți cercetători situează originea Sinagogii în perioada elenistică sau în perioada Hașmoneilor. Data la care Sinagoga apare ca instituție bine definită se situează în sec. I î.d.Hr.
După întoarcerea din exil, Sinagoga și-a continuat existența, pentru un timp, chiar paralel cu Templul. Talmudul din Ierusalim vorbește de un număr de 480 sau 394 Sinagogi, la sfârșitul sec. I.
Ezra a fost restauratorul Legii lui Dumnezeu, așa cum a fost ea dată lui Moise. El a scris Scripturile în caractere asiriene. Un grup de preoți s-a alăturat lui Ezra, hotărând să dea ei înșiși un exemplu în împlinirea Legii. Lucrarea lui Ezra este prezentată de Talmud astfel: “Atunci când Legea a fost uitată în Israel a venit Ezra și a restabilit-o”. Ezra era calificat să prezinte Legea fără abatere, așa cum făcuse la vremea lui și Moise. Ezra și-a dat mâna cu Neemia, rezultatul acestei alianțe dintre preot și aristocrat a fost interzicerea căsătoriilor mixte, stabilirea formei finale a Pentateuhului, în ceea ce privește forma sa estetică. Ca urmare a lucrării lui Ezra, poporul a proclamat o zi de post, a încheiat un legământ de a îndeplini Legea așa cum a fost ea dată (capitolul 14 al cărții Ezra vorbește despre acest lucru).
Accesul la scrierile sfinte nu trebuia limitat doar preoților, ci fiecare evreu trebuia să cunoască Scripturile. Astfel, Ezra a introdus citirea cărților lui Moise în fiecare sinagogă, fiind înființată chiar și o școală pentru interpretarea Scripturii. Tradiția rabinică arată că după întoarcerea evreilor din exil, s-a constituit un Mare Consiliu pentru a reorganiza viața religioasă a poporului. Consiliul era alcătuit din 120 oameni, cunoscuți ca membri ai Marii Sinagogi, succesori ai profeților, succedați la rândul lor de scribi proeminenți, recunoscuți ca învățători ai poporului. Termenul de Marea Sinagogă a fost folosit pentru prima dată de Ezra (Neemia 8.10). Marea Sinagogă nu era o Sinagogă în adevăratul sens al cuvântului, ci o Adunare a cărturarilor, după cum reiese din traducerea termenului. Era un Consiliu care emitea diferite ordine și reglementări considerate vitale fiind promulgate cu autoritate. Continuitatea Legii, de la Moise la Hillel și Șamai era considerată ca aparținând Marii Sinagogi. Marea Sinagogă activează într-un timp obscur al istoriei evreilor, având ca membri pe Zorobabel, Hagai, Zaharia, Maleahi, Mardoheu, Simon cel Drept . Ezra a fost recunoscut ca președinte (Nasi). Scopul său a fost de a restaura gloria poporului evreu, redându-i valoarea vieții spirituale. Activitatea cea mai importantă a membrilor Marii Sinagogi a fost aceea de a colecționa scrierile sfinte ale primelor veacuri și pe cele contemporane, completând astfel canonul Vechiului Testament. Membrilor Marii Sinagogi le este atribuită completarea cărților sacre ale lui Ezechiel, Daniel, Estera, ale celor doisprezece profeți mici. Au mai scris rugăciuni, binecuvântări (Kiduș, Havdalah). Numele Soferim îi indica pe ceilalți membri Marii Sinagogi Au instituit sărbătoarea Purim, au organizat ritualul Sinagogii, au sanctificat Șmoneh Esreh. Unele date despre Marea Sinagogă sunt incerte. Absența mențiunilor istorice în Vechiul Testament și Apocrife au dus la concluzia că alte aspecte ale activității Marii Sinagogi pot fi doar invenția rabinilor (Neemia 8.13). Cert este că acest grup de oameni a desfășurat o activitate, care ar fi putut fi luată ca o Adunare de delegație pentru sinagogile din afară, ca un Sinod Național. Au stabilit o legislație suplimentară pentru legea scrisă, regulile (Takkanot).
În timpul coexistenței Sinagogii și Templului, multe din riturile Templului au fost transferate și Sinagogii, pentru a se asigura continuitatea închinării, altele au fost interzise pentru a se sublinia diferența dintre ele. Mențiuni speciale sunt făcute de Halaha și Hagada, unde se specifică caracterul sacru al Sinagogilor, precum și faptul că la sfârșitul veacurilor, toate Sinagogile vor fi transferate, în chip miraculos, în Eretz Israel. Halaha prezintă unele reglementări speciale cum ar fi: interzicerea activităților firești, frivolitatea, bârfa, discuții fără sens, unele restricții vestimentare. Cele mai vechi Sinagogi sunt considerate a fi cele de la Masada, deșertul Iudeii, Herodion, de la Sud de Ierusalim, Gamla, Înălțimile Golan.
3. Școala lui Hillel
Perioada instaurării protectoratului roman asupra Iudeii a fost caracterizată și de acutizarea controversei farisei-saduchei, dar și farisei-hakamimi. Precedând întronarea lui Irod, doi mari fruntași farisei, Abtalion și Șemaia, s-au opus acestuia, ducând o luptă de separare politico-religiioasă. Irod a instituit un al doilea Sanhedrin, numit cel al interpreților autentici ai Torei. Primii conducători ai acestui Sanhedrin au fost Abtalion și Șemaia, iar după aceea, Hillel și Șamai.
Hilel a urcat fariseismul pe cea mai înaltă treaptă a evoluției sale. A studiat știința în Babilon, și-a continuat studiile la Ierusalim, sub îndrumarea lui Abtalion și Șemaia. Ulterior a fost numit Hillel Babiloneanul sau Hillel cel Bătrân. În ciuda stării lui materiale precare, Hillel a reușit să dobândească cunoștințe profunde, ceea ce i-a dat posibilitatea de a intra în Colegiul Învățaților. A fost numit Nasi, funcție ce a devenit ulterior ereditară. Hillel a enunțat Cele șapte reguli ale hermeneuticii. Hillel a încercat o aplanare a conflictului dintre farisei și saduchei, care nu credeau în valoarea Legii Orale. S-a făcut cunoscut prin caracterul lui pașnic, rezolvând multe conflicte. Era specialist în materie de drept și etică. Hillel a pus bazele unei instituții juridice numită Prosbul, aceasta abroga legea biblică a datoriilor care trebuiau iertate în anul sabatic. În interpretarea Legii a optat pentru flexibilitate, spre deosebire de strictețea interpretării halahice. Mereu a condamnat viața luxuriantă a bogaților evrei.
Numele lui Hillel este asociat cu hermeneutica deducției juristice având în vedere Cele șapte reguli scrise de el. Era cunoscut pentru disponibilitatea lui și capacitatea de a da răspunsuri competente.
Funcția lui îi dădea autoritate deplină asupra evreilor în domeniul legislativ și religios. Preocuparea principală a lui Hillel a fost predarea și interpretarea Torei. El susținea că prin învățare, caracterul și personalitatea omului se purifică, putând sa devină astfel un hasid.
În predarea Torei a folosit sistemul aristotelian și socratic, influența lui asupra generațiilor următoare s-a datorat calității de hasid pe care și-a dobândit-o. Pentru Hillel, esența Torei consta în spiritul ei, detaliul fiind nesemnificativ. Se poate ca și Iisus să fi studiat în școala lui Hillel. Celebrul proverb (dicta) a lui Hillel, ce ție nu-ți place, altuia nu face, a fost folosit și de Iisus. Cariera de propovăduitor a lui Iisus L-a pus în situația de a traduce aforismul lui Hillel într-un sistem de teologie morală și, prin aceasta, de a curăța Legea de toate elementele sale, în afara celor ce priveau morala și etica.
4. Școala lui Șamai
Activitatea lor coincide cu regimul lui Irod și marchează începutul tradiției Școlii Taanaite. Multe anecdote ilustrează contrastul de temperamente dintre cei doi; singurătatea lui Șamai contra sociabilității lui Hillel.
În timpul în care Hillel a deținut funcția de președinte al Sanhedrinului, vicepreședinte era Menahem. Acesta a demisionat și împreună cu el au plecat alți membri ai Sanhedrinului. Locul lui a fost luat de Șamai. Chiar dacă erau colegi, între Hillel și Șamai a existat mereu o adversitate. Șamai era adeptul interpretării literare, o metodă riguroasă de aplicare a Legii. Concepția lui era că trebuie restrânse la minim contactele cu neevreii. Datorită diferențelor de interpretare oferite de cei doi învățători, are loc o separare în rândul fariseilor, luând astfel naștere cele două școli: Beth Hillel și Beth Șamai. Divergențele de opinii dintre cele două școli se refereau la toate aspectele vieții evreiești: ritual, familie, societate, economie. Atașamentul lor față de Tora le-a împiedecat să degenereze în două secte distincte; deseori se întâlneau, iar decizia aparținea majorității. La o ședință comună, reprezentanții celor două școli au adoptat 18 decrete (gezerot).
5. Războaiele Macabeilor
Secolele IV-III î.d.Hr. au fost marcate de puternicul proces de elenizare. Acest proces a fost mult mai intens în orașele mari. Astfel, în Alexandria, capitala Imperiului, comunitatea iudaică traduce Biblia în limba greacă. Anul 167 î.d.Hr. a marcat un punct important în istoria evreilor. Antioh IV Epiphanes desființează statutul particular al Ierusalimului prin interzicerea practicilor evreiești. În acest context se declanșează Revolta Macabeilor.
Vestea înfrângerii lui Antioh IV în Egipt a dus la răscoala evreilor. Ca urmare, Antioh a trecut la represalii. Templul a fost jefuit, a ordonat elenizarea forțată, a ridicat în Templu un altar pentru Zeus, iar jertfele urmau să se facă cu carne de porc. Pe data de 25 kislev 167 î.d.Hr., când evreii sărbătoreau rededicarea Templului (Hanuka), Antioh însuși a intrat în Sfânta Sfintelor, a instalat acolo statuia lui Zeus și a jetfit porci pe altar. Sărbătorile evreiești au fost interzise, iar circumcizia a fost declarată crimă capitală. Decretul lui Antioh IV abroga legea mozaică, înlocuind-o cu legea profană. Monarhul a poruncit arderea tuturor copiilor Legii lui Moise. Astfel Templul a devenit un simplu locaș ecumenic de închinare. Se pare că ideea aceasta nu era a lui Antioh ci a extremiștilor evrei, care priveau această acțiune ca singura metodă de a pune capăt practicării Legii și venerării Templului. În aceste condiții, un grup de cucernici părăsesc Ierusalimul, stabilindu-se la Modein. Pentru aceștia, închinarea la Zeus Olimpianul a fost numită urâciunea pustiirii (În interpretarea textului Daniel 7.13). Procesul de elenizare a ajuns și aici. Conflictul a început când un preot bătrân, Matatia (strănepotul lui Hasmonai), a fost obligat să aducă jertfe lui Zeus. Matatia l-a ucis pe grecul care îl obliga și, împreună cu cei cinci fii ai lui (Ioan zis Gaddis, Simon- Tarsis, Iuda- Macabeul, Eleazar- Avaran, Ionatan- Appus) a hotărât să folosească calea armelor. La început evreii au fost atacați în ziua Sabatului și au refuzat să se apere. Mai târziu, evenimentele ce aveau loc i-au determinat să accepte calea armelor. S-a decis excluderea elementelor grecești din învățământ. A fost instituită o rețea de școli în care băieții evrei puteau studia Tora. Răsculații au impus în Modein cultul lui Iahve, iar mai târziu s-au retras în deșertul Iudeii pentru reorganizare. Aspectele vieții religioase au fost neglijate pentru un timp.
În 167 î.d.Hr., Matatia a murit, locul lui fiind luat de fiii lui. Iuda Macabeul a repurtat numeroase victorii la Emaus, Mitzpa, Ierusalim. Împotriva acestor răsculați, Antioh Epifanes l-a trimis pe generalul Apollonius cu o armată alcătuită din greci, romani și sirieni. Iuda Macabeul i-a întâmpinat la trecătoarea Emaus repurtând o victorie totală. Apollonius însuși a căzut în luptă. Antioh a trimis o altă armată, condusă de generalul Heron. Lupta s-a dat la Mițpa, evreii ocupând Ierusalimul. La trei ani după profanarea Templului, Iuda l-a rededicat, pe 25 kislev 164 î.d.Hr.. Represaliile lui Iuda sunt îndreptate și împotriva iudeilor din partidul elenizant. Apoi, Iohanaan devine conducătorul răsculaților. Simon, ultimul dintre frații Macabei, a reușit să obțină independența Iudeii. În timpul lui a fost inoculată ideea că evreii retrăiesc cartea lui Iosua recucerind pământul făgăduinței. Ulterior Simon a fost ales Mare Preot. Simon este considerat întemeietorul dinastiei hasmoneilor. În anul 78 î.d.Hr., regatul hasmonean era de dimensiunile celui al lui Solomon. Descendenții lui Simon, asmoneii, mențin această situație până în anul 63 î.d.Hr., când Ierusalimul este ocupat de romani. Treptat zelul lor religios a scăzut, au început să facă concesii partidului elenizant, iar în anul 37 î.d.Hr. puterea lor ia sfârșit, ultimul rege hasmonean fiind Antigonos II.
6. Grupări religioase
a) Fariseii:
După ce a fost cucerită de Alexandru Macedon, în anul 326 î.d.Hr., Iudeea a devenit provincie romană. Alexandru Macedon a lăsat libertate religioasă iudeilor, fapt care a dus la aprofundarea studiilor Scripturii. Astfel, apar, pe plan religios diverse curente: farisei, saduchei, esenieni.
Un observator al secolului I d.Hr. observă că fariseii erau cei mai numeroși, saducheii, cei mai puternici, iar esenienii, cei mai devotați.
Punctul de plecare în doctrina fariseică este considerat a fi perioada lui Ezra și Neemia. Vechea partidă religioasă a hasidimilor s-a divizat ulterior, luând naștere cele două grupări religioase: farisei și esenieni.
Fariseii s-au afirmat cu precădere în timpul domniei lui Ioan Hircan. Acesta era al treilea fiu al lui Simon Macabeul și a condus Iudeea între anii 134-104 î.d.Hr. El era absolut convins că voința lui Dumnezeu îi dicta să refacă regatul lui David. Este primul dintre evrei care și-a ghidat acțiunile sale după studiul textelor vechi, mai ales ale lui Iosua și Samuel. La începutul activității sale era un fariseu convins, apoi, treptat și-a schimbat tactica de lucru, trecând în cele din urmă de partea saducheilor. Partida religioasă numită perușim (cei care s-au separat) reprezenta opoziția față de monarh, pe plan social, economic și religios. Ioan Hircan a devenit rege și în același timp a fost ales și Mare Preot al iudeilor. Fariseii admirau în el pe Marele Preot, iar saducheii pe conducătorul militar. Conflictul dintre farisei și saduchei s-a acutizat, iar în cele din urmă, Ioan Hircan a trecut de partea saducheilor. Istoricii spun despre Hircan că a fost înzestrat cu darul cârmuirii, al preoției și al profeției. Fiul său, Alexandru Iannaeus a generat un război civil, datorită actelor de barbarism, care a marcat apogeul conflictului Farisei-Saduchei.
Fariseii s-au caracterizat prin activitatea academică și religioasă. Dovada o constituie școlile lui Hillel și Șamai, la fel orașul Iavne cu academia Keren-be-Iavne. Academia i-a avut drept conducători pe iluștrii Johanan ben Zakai, iar apoi Johanan ben Gamaliel II și a devenit un centru puternic în reorganizarea iudaismului.
După distrugerea Templului din 70 d.Hr., fariseii au continuat să existe ca grupare religioasă, în timp ce saducheii nu.
Fariseii țineau mai mult litera Legii decât spiritul ei; alături de Legea scrisă era valabilă și cea orală, care avea prescripții ce se adăugau mereu. Fariseii se opuneau oricărei influențe neiudaice, pentru ei, unicul pământ sfânt era cel locuit de evrei, celelalte, inclusiv resursele, atmosfera, tot ce ținea de ele erau spurcate. Disprețul fariseilor era îndreptat atât spre păgâni, cât și spre conaționalii evrei care n-au fost luați în exil.
Partida fariseilor s-a afirmat puternic în timpul regilor sirieni, a persecuțiilor acestora și profanării Templului (175 î.d.Hr.). Profanarea Templului a dus la revolta Macabeilor, care și-au găsit susținători puternici în rândurile fariseilor. Fariseii au fost militanți puternici pentru păstrarea iudaismului față de influența elenistă.
Aveau o tradiție orală bine dezvoltata, fiind concretizată în 630 prescripții talmudice. Credeau în existența îngerilor, demonilor, în înviere și viață veșnică, în răsplătirile eterne, în nemurirea sufletului. Accentul principal în învățătura lor cădea pe formă nu pe conținut. Au promovat o spiritualitate vie care oferea perspective eshatologice și mesianice. Fariseii nu vedeau nici o contradicție între Providența divină și liberul arbitru, respingând în întregime fatalismul filosofiei stoice. Tradiția generală a fariseilor era bazată pe acceptarea Legii orale ca fiind egală în autoritate cu Legea Mozaică. Faptul că studiul Torei era în centrul atenției lor, i-a ajutat să treacă peste pierderea independenței politice și distrugerea Templului. După anul 70 d.Hr., fariseii au rămas singura grupare religioasă.
b) Saducheii:
Din rândurile saducheilor nu s-a păstrat nici o scriere. Nu aveau persoane autorizate care sa le consemneze activitatea. Datele care stau la baza caracterizării lor sunt dovezi externe, de cele mai multe ori foarte critice. Faptul că multe documente care vorbesc despre ei aparțin fariseilor, cei mai înverșunați oponenți ai lor, ar putea duce la concluzia că unele aspecte evidențiate ar putea să nu exprime realitatea Cele mai importante texte care vorbesc despre ei sunt Scrierile Noului Testament, Talmudul, sau scrierile lui Josephus Flavius.
Cartea lui Ezechiel conține o privire asupra descendenților lui Țadoc, o trecere în revistă a fidelității lor, precum și viziunea Templului Țadochit, lucruri care le-au oferit privilegii saducheilor, lauda unei lungi preoții. Urmașii lui Țadoc au fost găsiți în clasa preoțească, deci este posibil ca și partidul saducheilor să-și aibă originea în această grupare.
Saducheii și-au luat numele de la marele preot Țadoc (secolul X î.d.Hr.). Se pare că intenția lor era de a-și dovedi valoarea prin renumele unor personaje istorice. O sursă rabinică antisaducheiană susține că numele lor provine de la urmașii lui Țadoc, discipol eretic al lui Antigon din Soho. O grupare asemănătoare saducheilor apare după anul 70 d.Hr., purtând numele de karaiți.
Saducheii constituiau gruparea antagonistă a fariseilor și din punct de vedere politic (acceptau compromisul ca mijloc de atingere a scopurilor), și din punct de vedere religios (nu acceptau tradiția orală și abordau o interpretare mai puțin strictă a Torei). Erau considerați raționaliști. Membri ai grupării erau aristocrații preoți. Se afirmă puternic în timpul Macabeilor, când au loc puternice confruntări cu fariseii. Obiectivul lor a fost mai mult viața politică în dauna religiei; ei considerau că omul trebuie să profite de tot ce oferă viața. Astfel au tolerat într-o oarecare măsură influența elenismului, considerându-l inofensiv. Reprezentau punctul de vedere liberal, în rândul partidelor religioase puteau fi considerați extrema stângă. Ca metodă hermeneutică, foloseau interpretarea literală, credeau în liberul arbitru, aplicau puritatea levitică, nu credeau în înviere și răsplătiri veșnice, nu admiteau existența îngerilor și demonilor.
După anul 70 d.Hr., saducheii nu mai sunt întâlniți în arena partidelor religioase. O formă târzie a saducheilor ar putea fi considerată în partida karaiților din perioada medievală.
c)Esenienii
Esenienii constituie grupul religios iudaic (sec. II î. d. Hr. – I d. Hr.) care s-a retras din civilizație în pustiu fiind identificat în comunitatea de la Qumran. Esenienii nu apar deloc în Noul Testament și nici în scrierile rabinice. Informații despre ei sunt obținute în urma descrierilor lor de către diverși scriitori cum ar fi de exemplu Filo din Alexandria, Pliniu cel Bătrân și Flavius Iosephus.
Din fostul partid al hasidimilor s-a desprins o grupare care nu agrea politica, grup care s-a retras pentru a se dedica în exclusivitate vieții religioase. Practicile lor sunt regăsite în viețile lui Ioan Botezătorul și Iisus. O altă parte din hasidimii anitieleniști, care n-au urmat convingerile esenienilor, au format grupa fariseilor.
Alexandru cel Mare și urmașii lui au inițiat și au continuat un proces de transformare a iudaismului. Acest lucru s-a acutizat în timpul lui Antioh IV Epiphanus. Riturilor de la Templu le-au fost inoculate aspecte păgâne, preoții făceau unele abuzuri, iar iudaismul a fost transformat încet într-un cult siro-elen, în care Iahwe era identificat cu Zeus. Momentul în care Ioan Hircan (135-106 î.d.Hr.) a schimbat calendarul solar cu cel lunar a constituit punctul de retragere a esenienilor din societate.
La început au locuit în localități mici, retrase, orășele, apoi sunt întâlniți în Nord-Vestul Mării Moarte. Erau agricultori, apicultori, păstori, meseriași, nu aveau sclavi, nu erau războinici, credeau în nemurirea sufletului și viața viitoare. Duceau o viață ascetică, nu aduceau jertfe dar trimiteau daruri la Ierusalim. Erau cunoscuți ca fiind secta iudaică ce combina virtuțile ascetice ale pitagoreenilor și stoicilor cu cunoașterea spirituală a Legii, numele lor putând fi tradus prin tăcuții sau liniștiții. Pentru a se intra în rândurile lor era nevoie de o perioadă de ucenicie de doi ani. Comunitatea a fost fondată probabil în anul 125 î.d.Hr., iar faimoasele suluri au fost scrise până în 65 d.Hr. Se identificau înșiși ca Adunarea Săracilor. Îndeletnicirile lor zilnice erau studiul Legii, meditația și munca. Obiectivul aspirației lor era puritatea și comuniunea divină. Adunarea lor era condusă de 12 bătrâni și 3 preoți recunoscuți prin spiritul lor just. Propovăduiau castitatea, curăția fizică, puritatea rituală, portul veșmintelor albe. Spre deosebire de farisei, contestau liberul arbitru. Hulirea numelui lui Moise se pedepsea cu moartea, iar alte delicte cu excomunicarea. Studiau etica, interpretau Legea, dar aveau și propriile lor scrieri. Nu s-au păstrat date care să ateste continuitatea existenței lor după anul 70 d.Hr.
De la esenieni au rămas multe scrieri în care se poate observa aspectul eshatologic. Așteptarea mesianică a comuniății de la Qumran este absolută și exclusivistă, corespunzând numai Fiilor luminii și este opusă Fiilor întunericului.
Comunitatea de la Qumran, în special în perioada timpurie, a așteptat venirea a trei personaje importante pentru a scoate poporul lui Dumnezeu din criza care se abătuse peste el. Ei se așteptau ca vremurile eshatologice să debuteze prin venirea profetului deuteronomic menționat în scrierile comunității eseniene sub numele de Dascălul Dreptății (profetul prezis de Moise) Al doilea personaj urma să fie Ilie, Mesia Aaronit– Dascălul Eshatologic sau Scrutător, un precursor al lui Mesia davidic. Cel din urmă personaj eshatologic, urma să fie Mesia de Israel, sau pur și simplu Mesia, fiul lui David.
Athanase Negoiță susține că mesianismul qumranic este caracterizat de existența celor trei figuri eshatologice, dar în unele scrieri târzii ale esenienilor apare doar Mesia davidic, fără nici o contrapartidă preoțească. Astfel se poate trage concluzia că imaginea lui Mesia davidic a fost revitalizată și exprimată într-un mod exlusivist, devenind dominantă în ultima perioadă a comunității de la Qumran, probabil ca un rezultat al declinului înregistrat de dinastia hașmonee.
7. Domnia lui Irod. Protectoratul roman asupra Iudeii și războiul împotriva romanilor
Epoca de aur a dinastiei hasmoneilor este regăsită în domnia Alexandrei (78-69 î.d.Hr.). Fii acesteia, Aristobul II și Hircan au contribuit la declinul regatului. Alexandra l-a numit Mare Preot pe Hircan, care era fariseu. După moartea reginei, Hircan a preluat și funcția de rege. Aristobul a organizat o revoltă cu ajutorul preoțimii, înlăturându-l pe Hircan. Acesta a cerut ajutorul nebateenilor pentru înlăturarea fratelui lui. Astfel a izbucnit un război civil, care a pus capăt regatului macabeilor. În 63 î.d.Hr. Pompei cucerește regatul macabean al lui Iuda, dându-i numele de Iudeea. Este momentul în care intră în arena istoriei Imperiul Roman.
Începuturile Imperiului Roman sunt incerte. Imperiul a luat ființă o dată cu exterminarea etruscilor (secolele VII-IV î.d.Hr.). Războaiele dintre anii 350-50 î.d.Hr. au transformat Roma în conducătoarea lumii. Treptat puterea Romei s-a extins asupra Italiei, Spaniei, Africii de Nord, Greciei, Asiei Mici. Cele trei războaie mitridatice au avut ca rezultat cucerirea Imperiului lui Alexandru. În ultimul din aceste războaie (74-64 î.d.Hr.), Pompei cucerește Iudeea. Urmează apoi perioada Triumviratului roman Pompei, Marcus Crassus și Iulius Caesar (până în anul 48 î.d.Hr-). Evenimentele care au urmat l-au făcut împărat pe Caesar.
Stăpânirea romană în Iudeea a început prin Pompei. Acesta l-a numit pe Hircan Mare Preot și conducător militar al Iudeii, numindu-l în același timp și pe Aristarh ca epitrop. Această stare s-a menținut până în 48 î.d.Hr., când Pompei este învins de Caesar, în Grecia. Cezar preia stăpânirea în Iudeea, numindu-l guvernator pe Antipater. În anul 43 î.d.Hr., Antipater este asasinat, locul lui fiind luat de Irod. Politica lui Irod a fost de a distruge dinastia hasmoneilor, astfel l-a executat pe Hircan. Antigonos, fiul lui Aristobul l-a învins pe Irod cu ajutorul parților, redobândind astfel independența Iudeii. În anul 37 î.d.Hr. Irod reușește să cucerească Ierusalimul.
Irod a fost cel mai sângeros guvernator al timpului său. Politica lui Irod a fost îndreptată în trei direcții principale. În primul rând, el a căutat să fie prietenul cezarului, indiferent prin ce mijloace și indiferent de cine era acesta. În al doilea rând, i-a exterminat pe hasmonei cu un zel diabolic. Crimele îndreptate împotriva lui Antigonas, Mariamne, soția lui împreună cu toată familia acesteia sunt dovezi incontestabile ale urii lui. A treia direcție a politicii lui a fost de a separa statul de religie. Astfel și-au găsit sfârșitul 46 de membrii ai Sanhedrinului care s-au opus politicii lui. Printre acțiunile lui generoase s-au numărat construcța de orașe, sponsorizări pentru sinagogi, academii, băi publice.
Urmașul lui Irod, Arhelau s-a dovedit mult mai despotic decât tatăl lui, astfel că el este destituit de romani, la cererea iudeilor. Până în anul 66 d.Hr, când a izbucnit războiul împotriva romanilor, Iudeea a fost condusă de procuratori. Primul procurator și-a început domnia printr-un recensământ în vederea stabilirii impozitelor. Acest lucru viza mai ales Galileea, care a cunoscut o oarecare înflorire sub Irod Antipa. Lăcomia procuratorilor era alimentată și de sistemul de percepere a impozitelor.
În aceste condiții s-au format, în Iudeea și Galileea, două partide, unul care susținea pacea, iar celălalt, numit partidul zeloților, care propovăduia războiul cu Roma. Partidul zeloților avea cei mai mulți adepți în Galileea. Prima lor revoltă împotriva romanilor a avut loc în anul 6 d.Hr. dar a fost înăbușită. În anii care au urmat până în 66 d.Hr., adepții luptei cu romanii au devenit tot mai numeroși. Ultimul procurator roman, Florus, în timpul sărbătorii Pesah, a rostit injurii la adresa Marelui Preot și a cerut evreilor 17 talanți de aur din visteria Templului. Ripostând la nebunia procuratorului, zeloții au atacat garnizoana romană din afara Ierusalimului. Această acțiune îndrăzneață a avut ca efect alte răscoale ale evreilor din toate orașele țării.
Răsculații au devenit din ce în ce mai puternici. Generalul roman Cestus Gallus a fost învins și prin urmare Nero l-a trimis pe Vespasian. Războiul a durat până în anul 70 d.Hr. fiind cel mai crunt din istoria evreilor. Josephus Flavius descrie în detaliu acești ani de război. Între timp Vespasian a devenit cezar, asediul Ierusalimului fiindu-i încredințat lui Titus. Anul 70 d.Hr. a zdruncinat identitatea statală și religioasă a iudeilor, marcând un dezastru național. Independența evreilor a fost redobândită secole mai târziu, în anul 1948.
CAPITOLUL
III
REORGANIZAREA IUDAISMULUI
1.Originea și semnificația termenului iudaism
Perioadele de timp din istoria evreilor, pe care le desemnăm, din punct de vedere istoric prin numele puterilor dominante ce s-au succedat, ca erele de dominație ale perșilor, grecilor și romanilor formează, ca un întreg, o epocă în istoria religioasă a iudaismului. În această perioadă, iudaismul și-a desăvârșit formarea instituțiilor sale specifice, școala și sinagoga, instituții prin care se realiza educarea și edificarea tuturor claselor sociale, în ce privește religia și moralitatea.
Termenul iudaism este întâlnit pentru prima dată în cartea 2Macabei 2.21; 8.1; 14.38, text păstrat din secolul I î.d.Hr. În Noul Testament, termenul este folosit de Pavel în Galateni 1.13-14. Yahadut este folosit în perioada modernă, mai puțin în literatura rabinică și aproape deloc în literatura medievală. Termenul Yehudi (iudeu) este folosit după anul 930 î.d.Hr., când are loc divizarea Regatului lui Solomon, și îi desemnează pe locuitorii regatului lui Iuda. Termenul capătă o conotație religioasă abia în cartea Estera.
Principalele texte care oferă date despre iudaism sunt Vechiul Testament și literatura rabinică. Totalitatea practicilor religioase ale poporului evreu s-au concretizat în religia numită Iudaism. Prin esență, iudaismul este o religie a revelației monoteiste. Se consideră că acesta a început o dată cu Avraam, el fiind primul care a ajuns la monoteism. Iudaismul se consideră o religie universală deoarece presupune că elementele sale juridice pot fi aplicate tuturor națiunilor. Astfel, în Templul lui Solomon exista un anume loc accesibil și pentru celelalte națiuni. Iudaismul tradițional face distincție între evrei și neevrei, primii având obligația să păzească cele 613 porunci biblice, ceilalți trebuind să împlinească doar legea noahică. O schimbare radicală cunoscută de Judaism a avut loc în momentul în care Ezra interpretează și aplică Legea lui Moise, consecințele acestui fapt fiind modificarea caracterului religiei .
Opiniile comentatorilor legate de definirea iudaismului pot fi grupate în patru mari clase, în funcție de punctele de vedere abordate:
1.Nominal: Iudaismul este privit ca fiind suma atitudinilor și credințelor tuturor membrilor unui grup etnic. Fiecare membru al grupului își dovedește calitatea de iudeu prin aplicarea acelorași norme religioase.
2.Armonic: Iudaismul este considerat ca fiind suma tuturor iudaismelor personale, armonia fiind găsită în comunicarea acestora. Toate aceste date iudaice personale vorbesc despre același iudaism.
3.Teologic: Iudaismul include doar aspectele legate de latura religioasă, ignorând aspectele de context sau relevanță socială.
4.Istoric: Definiția iudaismului este dată în funcție de analiza istorică, contextuală, hermeneutică a textelor ce vorbesc despre iudaism.
Iudaismul este deci prezentat ca o religie a Cărții, în care practicile și credința derivă din studiul și interpretarea Scripturii. Acest model prezintă iudaismul ca un supliment interpretativ al unui text de bază, o dezvoltare exegetică în afara Scripturii. Astfel, se poate spune că rabinii au creat o religie a interpretării, o tradiție a studiului Scripturii, impunând acest lucru tuturor membrilor comunității.
Prin studiul Scripturii și dezbaterile inițiate de generații de cărturari, iudaismul și-a definit conceptele sale religioase, principiile morale, modul de închinare, normele de ordin juridic. Cea mai mare realizare a acestei epoci este crearea iudaismului normativ și instaurarea supremației sale în întreaga lume evreiască. La acest lucru nu s-a putut ajunge fără o mulțime de conflicte între partidele și sectele iudaismului sau alte crize de ordin religios și politic. Sfârșitul acestor confruntări a realizat unificarea iudaismului.
2. Reorganizarea de la Iavne (Iamnia)
Pe lângă modificarea configurației administrative și politice, războiul din anii 66-70 d.Hr. a generat și unele modificări de ordin religios. Încetarea existenței statale nu trebuia să însemne și încetarea existenței național-religioase a evreilor. Preocupați de aspectul religios, rabinii au găsit că modul în care identitatea națională se putea păstra cel mai bine era prin reorganizarea și transformarea religiei iudaice astfel încât să răspundă cât mai bine noilor condiții. “Iudaismul reorganizat” trebuia să devină liantul prin care comunitatea evreiască să-și păstreze unitatea, iudaismul să poată funcționa și să răspundă în mod concret noilor condiții de ordin social, politic și economic. Prin munca multor generații de rabini iudaismul a fost sistematizat și adaptat situației de atunci iar din toată această activitate s-a concretizat opera de căpătâi a iudaismului clasic – Talmudul.
În timpul asediului Ierusalimului, Rabban Iohanan ben Zakkai și-a organizat fuga din cetatea asediată obținând de la comandandul armatei romane, Vespasian, permisiunea de a se stabili la Iavne și de a fonda acolo o școală. Rabban Iohanan ben Zakkai era un filosof cunoscut, fariseu, membru al partidului Păcii. A primit tradiția de la Hillel, fiind cel mai bun dintre studenții lui. Influența lui asupra urmașilor celor două școli s-a concretizat în impunerea caracterului hillelit, în dauna celui șamait. Și-a dobândit o bună reputație la Ierusalim, înainte de a merge la Iavne, mulți studenți participau la cursurile lui. El a prevăzut dezastrul ce urma să distrugă națiunea și a căutat o soluție pentru păstrarea religiei. Dorința lui era să întemeieze o instituție care să ducă mai departe lumina Torei. Împotrivindu-se răscoalei, el credea că Dumnezeu și credința erau mai bine păstrate fără povoara și corupția statului. A obținut acordul romanilor de a se retrage la Vest de Ierusalim, la Iavne, unde s-a întrunit un sinod al bătrânilor. La Iavne, sub conducerea lui Iohanan ben Zakkai, în anii imediat următori distrugerii Ierusalimului, munca de conservare și adaptare a iudaismului la noile condiții a fost făcută cu atât de multă înțelepciune încât iudaismul a trecut peste criză, intrând într-o perioadă de progres ce s-a evidențiat ca cea mai strălucitoare etapă din istoria iudaismului. Deschiderea acestei școli nu a fost singura contribuție a lui Iohanan ben Zakkai la restaurarea iudaismului.
A fost nevoie de un corp decizional cu competență în determinarea și rezolvarea celor mai importante probleme ale iudaismului. Astfel doctorii legii de la Iavne, conduși de Iohanan ben Zakkai, s-au organizat într-un conciliu, ce și-a asumat rolul Sanhedrinului, fără ca să aibă însă și un caracter politic. Multe dintre soluțiile oferite de acest conciliu au rămas valabile până azi. Succesorul Sanhedrinului, Marele Bet Din, era diferit față de primul; dacă din primul făceau parte în majoritate saducheii conduși de marele preot, acum Sanhedrinul era format exclusiv din farisei. Aceasta a fost triumful final al fariseilor în lupta lor cu saducheii care s-au pierdut pe drumul istoriei. Cele două tendințe ale fariseismului reprezentate de către șamanaiți și de către hilleliți au persistat, dar influența lui Iohanan ben Zakkai a făcut în așa fel ca gândirea hillelită să predomine.
Rabinatul și Sinagoga au devenit instituția normativă predominantă a iudaismului. Academia de la Iavne stabilea calendarele anuale iudaice, a certificat canonizarea cărților Bibliei, stabilită de Ezra, a stabilit caracterul regulat al unor ceremonii (Pesah). În această perioadă are loc canonizarea cărților Cântarea Cântărilor și Eclesiastul, decizia canonizării acestor cărți a fost determinată, în mare măsură, de influențele hillelite. Tot ea a stabilit forma rugăciunilor comunitare și normele de post și pelerinaj. Noul spirit al iudaismului era o reacție la violența zeloților și naționaliștilor. Sistemul academic era oligarhia, rabinii erau numiți în funcție de erudiția și meritele lor, majoritatea dintre ei fiind cărturari.
Aceștia sunt urmașii așa-ziselor dinastii de cărturari, numiți zugot sau perechi, ultima dintre acestea fiind Hillel și Șamai. Iohanan ben Zakkai a deschis epoca tanaimilor, care a durat timp de șase generații (până la Iehuda Ha Nasi). Apoi a urmat epoca amoraimilor de la Hia Raba (220 d.Hr.), care a durat opt generații în Babilon și cinci generații în Eraț Israel.
Succesorul lui Raban Iohanan ben Zakkai, a fost Raban Gamaliel II, care a purtat titlul de Nasi. Astfel la trecerea dintre secolul I și secolul II, președinele academiei – yeshivei din Iavne a devenit Raban Gamaliel II, fiind secondat de Raban Eleazar ben Azaria, Iehoșua ben Hanania, Eliezer ben Hyrcanos și ulterior de Rabi Akiva. Cea mai mare realizare a lui Gamaliel II a fost aceea că a reușit să câștige supunere din partea întregii evreimi în fața autorității Marelui Bet Din. Contemporanii lui Gamaliel II ,discipolii și succesorii lor din generația următoare au devenit autoritățile normative fundamentale ale iudaismului cunoscut astăzi. Acești rabini au depus o muncă deosebită în definirea și formularea exactă a regulilor din legea nescrisă (halaha), a căror sursă a fost tradiția orală, iar prin intermediul exegezei biblice și prin discuții cazuistice, ei le-au adaptat noilor condiții întâlnite.
Două mari generații de rabini, dinaintea răscoalei lui Bar Kokhba, au fost cele a lui Rabi Akiva ben Joseph și Rabi Ismael ben Elișa. Lui Akiva îi este atribuită sistematizarea Halahei. El susține că nimic din ceea ce este scris în Scripturi nu este accidental sau nesemnificativ. Akiva a stabilit normele noii hermeneutici. Ismael a folosit Cele șapte reguli ale lui Hillel, le-a analizat și divizat, dându-le o formă finală: Cele 13 norme hermeneutice.
Academia de la Iavne nu s-a alăturat răscoalei lui Bar Kohba, activitatea ei nemaiputând fi desfășurată din acest considerent. Câțiva ani mai târziu, după înăbușirea răscoalei, academia s-a mutat la Ușa.
Societatea academică de la Iavne n-a fost totdeauna omogenă și închisă, unul din marii cărturari, Elișa ben Avuia, a devenit eretic. Uneori, membri academiei erau persecutați, alteori li se dădeau puteri nelimitate.
Academia de la Iavne a marcat un punct esențial în restructurarea iudaismului, dând un nou suflu spiritual unei populații bătute de soartă.
3.Legea orală: Midraș Halaha și Midraș Hagada
Conform tradiției iudaice, Moise a lăsat, pe lângă Tora scrisă – Pentateuh, și o lege nescrisă. Aceasta a ciculat în formă orală până în secolul II d.Hr., când a fost transpusă în scris. În această perioadă, în cadrul preoțimii are loc o sciziune, degenerând în cele două grupări religioase farisei și saduchei. Cauza sciziunii a fost acceptarea sau negarea legii orale ca autoritate.
Legea orală era cunoscută sub numele de Tora Șel-Beal-Pe. Ea era transmisă din generație în generație, pe cale orală. Încă din timpul lui Ezra, învățații au dezvoltat un sistem de interpretare a Legii scrise, pentru a o face accesibilă tuturor. Este posibil ca aceștia să fi început studiul acesta în anumite case speciale numite bet Midraș. Ei încercau să treacă dincolo de sensul literal al textului, căutând să-i descopere semnificația. Secolul II î.d.Hr. a fost caracterizat de o puternică activitate de interpretare a Scripturii și formulare a diverselor legi, în domeniul religios, juridic etc, de către farisei. Activitatea lor a fost continuată de rabini. Conform tradiției, nu era permisă fixarea în scris a învățăturii orale, deoarece, potrivit concepției iudaice din antichitate, trebuia să existe o linie concretă de demarcare între Tora scrisă (considerată o emanație divină), și cea orală (elaborată de câțiva învățați în decursul timpului). Așadar, comentariile făcute de învățați la textul Torei se păstrau ca tradiții orale, cu aplicabilitate noilor contexte și conduitei. Rolul Legii orale a fost de a interpreta învățăturile biblice și de a le completa cu elemente noi. Primul care a pus în ordine aceste legi a fost Rabi Akiva, urmașul lui, Meir, le-a cristalizat, iar școlile lui Hillel și Șamai le-au reinterpretat și completat.
Midrașul pornește de la Scriptură și o interpretează verset cu verset, comparând diversele părți ale Scripturii. Această metodă este prezentată în Biblie (Ps.62.12; Ier.23.29). Înțelepții au considerat cercetarea Scripturii ca fiind vitală în perpetuarea și conservarea religiei. Pentru aceasta, au stabilit norme hermeneutice, elaborate de scribi (Soferim), menite să vină în ajutorul cercetătorilor Scripturii. Există o latură halahică a Midrașului, care este bazată pe aspectele legislative ale Torei, având la bază învățăturile predate în academii ce aveau ca obiectiv extragerea și explicarea legilor cuprinse în textele scrise, și o latura hagadică, care include istorisiri, parabole, omilii. Majoritatea acestor învățături provin din predicile ținute de rabini în zile de Șabat sau de sărbători.
Cele mai vechi comentarii midrașice sunt Targumim (traduceri interpretative ale Torei), iar cea mai importantă culegere este Midraș Raba (comentarii la cărțile Pentateuhului și suluri-Meghilot).
Grupul de înțelepți retrași la Iavne și-a arogat prerogativele Sanhedrinului. Activitatea lor principală a devenit învățarea și aplicarea legii orale, fapt realizat prin metoda midrașului.
1.Metoda Midrașului: Constă în învățarea legii orale sub forma unei explicații a textului biblic. Dacă explicația era comentariu omiletic pentru legi, rezultatul se numea Midraș Halaha, iar dacă era morală sau pietate, rezultatul se numea Midraș Hagada. Această metodă a fost folosită pentru prima dată de Ezra, devenind în următoarele secole principalul mijloc de exprimare a gândirii și doctrinei ebraice. Metoda Midrașului era un mijloc de a transmite, pe cale orală, un învățământ extras din Scriptură.Midraș Halaha și Midraș Hagada au stat la baza formării Mișnei.
Mișna: era un studiu al Torei independent de baza scripturală. Metoda consta în repetarea învățăturii orale, care se putea păstra doar în acest fel. Mișna n-a marcat sfârșitul Midrașului, coexistând pentru o perioadă de timp. Pentru un timp, legea orală a circulat în această formă pentru a nu fi confundată cu Tora scrisă.
Concentrându-și activitatea pe linia precursorilor săi Hillel și Șamai, Rabi Iohanan ben Zakkai și discipolii lui au sistematizat tradiția orală, în scris. Activitatea lor a fost continuată de Iosua ben Chanania, Eliezer ben Hyrcanos, Gamaliel II, rabini ce formează grupul primilor tanaimi.Au existat cinci generații de tanaimi (70-200 d.Hr.). Dintre eminenții tanaimi din a doua generație pot fi amintiți Raban Gamaliel II, R. Eleazar ben Azaria, R. Iehoșua ben Hanania, R. Eliezer ben Hyrcanos. Din școlile acestor rabini s-au păstrat o serie de midrașuri tanaite: Sifra, Sifre și Mekilta. Rabi Akiva ben Iosef, aparținător celei de a treia generații de tanaimi, împreună cu Rabi Ismael ben Elișa au sistematizat Halaha, aranjând materialul după subiectele decizilor juridice în șase capitole cu numeroase subdiviziuni, dându-i legii nescrise forma unui cod.
În paralel cu Mișna, academia de la Iavne a dezvoltat și Midrașul, comentariul omiletic. Din acea perioadă provin o serie de midrașim, printre care și Mekilta ( Midraș asupra cărții Exod, de Rabi Ișmael). Și Rabi Akiva a contribuit la Midraș. Prin hermeneutica lui ce acorda atenție fiecărui cuvânt din text, el e deschis noi perspective de studiu ce au dus la îmbogățirea moralei, legii și religiei. Urmașii lui au făcut midrașim pentru Levitic, Numeri, Deuteronom.
Au fost redactate mai multe Midrașuri, care pot fi grupate în trei categorii. Prima grupă ar fi cea a midrașurilor vechi. Cele mai importante din această categorie sunt: Genesa, Levitic, Estera, Plângeri, Cântarea cântărilor, Rut, Pesikta de Rav Kahana. Ele constau în culegeri de omilii provenind de la amoraimi sau chiar tanaimi, scrise în aramaică sau ebraică, cu unele cuvinte grecești. Erau comentarii omiletice sau exegetice, redactate în secolele VI-VII d.Hr. nefiind incluse în Talmudul Babilonean.
A doua categorie este a midrașurilor mijlocii editate în perioada musulmană (secolele VII-X e.n.). Acestea sunt influențate de scrierile apocaliptice și pseudoepigrafice, acuratețea literară fiind desconsiderată. Cele mai importante sunt Tanhuma Ielamedenu, Eclesiast, Samuel, Proverbe, Tehilim, Exod.
A treia categorie este cea a midrașurilor târzii, editate în secolele XI-XII e.n. Sunt caracterizate de ebraica medievală, influența pseudoepigrafică. Cele mai importante lucrări sunt Midrașim Ava Guriom, Ester Raba II, Midraș Tehilim II, Sefer ha-Iașar.
4. Formarea Talmudului
a) Mishna
Mișna a fost redactată în Palestina și constituie unica sursă de bază a celor două Talmuduri. Interpretările ulterioare au pornit de la acest punct, diferențele dintre cele două Talmuduri constă în structura Ghemarei.
Interpretările, reglementările și ilustrațiile Midrașului (Halaha și Hagada), au început să capete forme scrise imediat după revolta lui Bar Kohba, punctul final al redactării fiind atins în secolul II î.d.Hr., prin Iehuda ha-Nasi.
În exil era pericolul dispariției tradiției orale. Abundența materialului și contextul istoric i-a obligat pe înțelepți să redacteze legea orală, fără însă a-i modifica statutul. Conservarea patrimoniului spiritual a devenit principala condiție a supraviețuirii evreilor. Această muncă a devenit activitatea unui grup de tanaimi din Palestina, de la Tiberiada. Fiind îngrijorați de soarta legii orale, acești tanaimi, în frunte cu Iehuda ha-Nasi au adunat și sistematizat în scris legea orală, dându-i denumirea de Mișna care, timp de peste șapte secole, se învăța pe dinafară.
Iudeea și împrejurimile ei au fost devastate de războiul lui Hadrian. Acest fapt însă nu a însemnat imposibilitatea evreilor de a-și continua activitatea spirituală. Antonius Pius (138-161 d.Hr.) a ridicat restricțiile și persecuția inițiată de precursorul său Hadrian, dând posibilitatea evreilor de a-și desfășura activitatea religioasă. Astfel, învățătorii Legii s-au regrupat în orașul Ușa, deoarece Iavne fusese distrus. Se redeschid școlile rabinice, se reorganizează Sanhedrinul, condus de Rabi Simeon ben Gamaliel, iar mai târziu Rabi Iehuda ha-Nasi (125-217 d.Hr.). Acestora li s-au alăturat discipolii lui Akiva, care în timpul revoltei lui bar Kohba au format în Babilon un colegiu rabinic. Acest grup de tanaiți (Rabi ben Iohanan, Rabi Natan, Rabi Meir, Rabi Șimon) au continuat sistematizarea Torei orale. Această lege orală era compusă dintr-un set de prescripții a căror justă interpretare se regăsea în hotărârile luate de rabini. Cu puțin timp înainte, conștienți de deformarea în timp a Legii orale, rabinii Akiva și Meir au început deja sistematizarea materialului. Noile norme de interpretare făceau dinTora o știință, astfel nu puteau vorbi despre ea decât cei calificați, iar aceștia erau tanaimii. Akiva ben Iosef (45-132 d.Hr.), prin metodele sale exegetice, a introdus Tora într-o serie de inele (a colecționat și ordonat Legea orală de până la el). Prima colecție scrisă de norme ale Legii orale a fost alcătuită de Gamaliel (anul 100 d.Hr.) în spiritul Școlii lui Hillel, și se numea Adaiot (Mărturii). În următoarele două secole, tradiția orală s-a dezvoltat atât de mult încât nu mai putea fi controlată. La acest fapt s-au mai adăugat și diferențele de opinii ale celorlalte școli rabinice.
Iehuda ha-Nasi s-a gândit la un instrument care să substituie rolul academiei centrale, în cazul în care ar fi urmat vreo perioadă de persecuție. Opiniile sunt diferite atunci când se dorește stabilirea intenției realiste a lui Iehuda ha-Nasi. Unii cercetători susțin că intenția lui era doar de a sistematiza legea orală, lucru dovedit prin faptul că el nu a adăugat lucrării propriile sale opinii (lucrul acesta a fost făcut de unul dintre discipolii săi. Iehuda ha-Nasi are meritul de a fi redactat o Mișna complexă, care în forma ei finală era grupată în șase capitole, grupate la rândul lor în tratate. El s-a ghidat după normele lui Akiva și Meir. Se pare că Rabi Meir a fost cel mai capabil dintre discipolii lui Akiva. R. Meir a studiat cu Rabi Ismael, și astfel cunoștea metoda de corelare a Halahei cu Scriptura, metodă folosită de maestrul său. Mișna redactată de el se bazează pe această metodă. Până în această perioadă, fiecare școală avea propria ei variantă a Mișnei (erau cunoscute cele a lui Hoșaya, Hiyya, Kappara). Iehuda ha-Nasi s-a bazat pe aceste variante anterioare ale Mișnei, scrise în afară de lucrarea lui Akiva. Această lucrare a fost definitivată în secolul III d.Hr. și cuprindea aspecte religioase, sociale, civile, rituale. Unele tratate (Pirke Avot) reiau esența gândirii fariseice despre rugăciune, căință (Tekuva), prezența lui Dumnezeu (Șehina). Un capitol întreg (Mișna Sanhedrin) este consacrat enunțării noțiunilor de Revelație, Providență, Înviere. Iehuda ha-Nasi a mutat centrul religios de la Ușa, la Bet-Șearim, apoi la Seforis. În Roș ha-Șanah 31a-b sunt menționate zece astfel de mutări. Aici s-a organizat un conciliu format din 70 de învățați în probleme religioase și laice. Ramurile vechilor școli au fost păstrate. Marea operă a lui Iehuda ha-Nasi, exponentul celei de-a cincia generații de tanaimi, fiul lui Raban Șimon ben Gamaliel II, rabin emerit din a patra generație, constă în compilarea corpului legislativ halahic denumit Mișna. Iehuda a izbutit să pregătească un cod legislativ, adoptat atât în școlile din Palestina cât și în cele din Babilon. Un pas important în redactarea Mișnei l-a avut verificarea integrității tradiției orale, precum și transmiterea ei până la Rabi Akiva. Pe lângă redactarea Mișnei, Iehuda ha-Nasi a facilitat învățământul si activitatea justiției. Mișna cuprinde numeroase coduri de legi juridico-religioase, cele mai importante din tradiția orală aflată în circulație în momentul respectiv.
Iehuda ha-Nasi a făcut din Mișna sa un cod și un rezumat al Legii orale. În calitate de cod indica legea dată de academiile precedente și curente, iar ca rezumat cuprindea tot ce era demn de consemnat din tradiția orală, chiar și unele diferențe de opinii dintre cele două școli. Prin redactarea Mișnei, intenția lui Iehuda n-a fost să stabilească Legii un cadru fix, ci a vrut să-i facă mai accesibilă studierea. Relatând opiniile diferite ale mai multor rabini, el n-a făcut altceva decât să-i stimuleze pe viitorii comentatori. Deseori era prezentată ca un cod al legii rabinice. Acest lucru nu trebuie înțeles literal, ca un cod legislativ, ci ca un instrument de studiu al legii orale, un mijloc de instruire. A fost redactată în limba ebraică. Această lucrare este prima compilație exhaustivă a legii orale, care începe în perioada scribilor și se încheie în epoca tanaimilor (300 î.d.Hr.-200 d.Hr.).
Mișna desemnează, în general, legea orală în toate aspectele sale midraș halaha și Midrș hagada. Redactările date de academiile tanaimilor aveau un conținut foarte variat. Astfel, până în anul 150 e.n. s-au semnalat diferite divergențe în privința esenței Mișnei. Unii rabini (Rabi Meir) o numeau halahot, alții (Rabi Iuda) o numeau Midraș. Redactarea dată de Iehuda na-Nasi capătă numele de Mișnateinu adică Mișna noastră, fiind unanim acceptată.
Multe dintre expunerile rabinilor privind aspectele juridice nu figurează nici în Mișna și nici în Midraș Halaha. Aceste expuneri se numesc baraitot (sg. baraita). O culegere a acestora, Tosefta (supliment), a fost editată la câteva generații după ce R. Iehuda ha-Nasi editase Mișna (sec. IV). Redactarea Toseftei este atribuită lui Rabi Chijja bar Abba (200 d.Hr.), dar se pare că forma definitivă I-a fost dată mai târziu. Ea dezvoltă unele aspecte prezentate doar ca note in Mișna, dar are și aspecte specifice.
Mișna oferea cercetătorilor Scripturii o culegere de texte care constituiau un punct important în extinderea și aprofundarea studiului Torei.
Completând Tora scrisă (mozaică), Mișna a devenit, alături de celelalte Scripturi, un ghid spiritual al iudaismului. După încheierea redactării ei, Mișna a fost recunoscută ca autoritate religioasă, atât în Palestina, cât și în Diaspora. La alcătuirea Mișnei au participat șase generații de rabini (10-220 d.Hr.), următoarele șase generații au comentat Mișna (amoraimi). În Mișna sunt menționați cca. 150 rabini printre care Hillel, Șamai, Iehuda ha-Nasi au locuri deosebite.
Edițiile curente ale Mișnei conțin comentariile lui Maimonide și Bertinoro, precum și un rezumat al comentariului lui Heller, compilat de Meșulam ben Ioel Katz. Intre 1698-1763, Guilieimus face o traducere în latină, alte două comentarii moderne au fost redactate în ebraică de Hanokh Albeck și Pinhas Kehati. În engleză a fost tradusă de Herbert Danby, în anul 1933.
b) Ghemara de la Ierusalim
A doua epocă în definitivarea Talmudului o constiutie, era amoraimilor. Perioada tanaitică este cunoscută ca fiind a învățătorilor, iar cea amoraică, a interpreților. După redactarea finală a Mișnei urmează epoca comentatorilor ei – amoraimi. Epoca acestora se întinde din anul cca. 200 d.Hr. și până în anul realizării versiunii finale a Talmudului Babilonian, cca. 500 d.Hr.. Aceasta cuprinde opt generații de amoraimi în Babilon și cinci în Ereț Israel. Dacă elaborarea Mișnei s-a făcut în Ereț Israel, comentariile ei s-au făcut în paralel, atât în Ereț Israel, cât și în Babilonia. Ghemara este opera atribuită în exclusiviate amoraimilor și nu este altceva decât un comentariu al Mișnei, abordându-se toate domeniile gândirii și faptelor evreilor. Amoraimii au reluat, analizat și comentat Mișna, acordând-o cu prescripțiile Torei. Erau o generație de rabini care stabileau teoria juridică pe baza unor discuții cazuistice. Aceste discuții au constituit, timp de câteva secole, obiectul de activitate a amoraimilor, care au dezbătut atât probleme referitoare la Tora, cât și aspecte tradiționale, toate având aplicații la situații concrete. Un amora dispunea de o libertate strict limitată, întrucât nu avea dreptul să conteste deciziile predecesorilor, decât dacă mai găsea încă un amora care să-l susțină. Prin munca lor, amoraimii, au dorit să întărească afirmațiile – deciziile înaintașilor lor, prin amintirea textelor pe care se bazau deciziile halahice. Ei au încercat să rezolve contradicțiile în opinii ale tanaimilor, prezentate de Mișna (halahot), în mod deosebit fiind interesați de identificarea autorilor lor. De multe ori, amoraimii studiau Halaha mișnică comparând-o cu alte surse tanaitice, pe care le interpretau pentru a le pune în concordanță. Majoritatea lor se ocupau atât cu Halaha, cât și cu Hagada, ,totuși unii dintre ei sunt cunoscuți prin excelență, ca rabini ai Hagadei. În discuțiile din Ghemara pe marginea Mișnei sunt folosite și baraitot. Autoritatea Ghemarei este inferioară celei a Mișnei. Aspectul cel mai remarcabil al Ghemarei consta în prezentarea discuțiilor polemice ce se desfășurau pe marginea unei mișne, al unui text sau aspect juridic. Scopul era elucidarea textului Mișnei. Se foloseau patru metode de interpretare, desemnate de consoanele cuvântului pardes (paradis): peșat (simplu)-interpretare literală; remez (aluzie)-interpretare alegorică; deraș (expunere)- comentariu omiletic; sod (teamă)- învățământ ezoteric.
Talmudul “din Ierusalim” nu a fost realizat la Ierusalim ci în academiile din Cezareea, Seforis și Tiberiada. Acesta, în comparație cu Talmudul Babilonian este de trei ori mai mic în ce privește numărul paginilor și nu conține Ghemara pentru toată Mișna (pentru ultimele două tratate ale acesteia). Diferențele dintre cele două Talmuduri nu sunt numai de natura volumului, ci și a limbajului, stilului, conținutului, însemnătății și varietății subiectelor tratate. Ghemara Talmudului din Ierusalim a fost scrisă într-o formă apuseană a aramaicii, presărată cu puțină ebraică și cu termeni latinești și grecești, adesea în formă coruptă. Între cele două puncte de dezvoltare a Talmudului au existat contacte prin învățații peregrini (nehudi). Cele două Ghemare însă au caracter distinct, atât din punct de vedere al volumului, cât și al conținutului. Aproape șase părți ale acesteia prezintă tratate nehalahice. Motivul îl constituie faptul că în școlile palestiniene circulau mai multe variante de Midrașuri și de Hagadot. Ca și Gemara babiloneană, cea de la Ierusalim a avut același punct de plecare: Mișna lui Iehuda ha-Nasi.
Amoraimii de aici purtau titlul de rabi, în timp ce în Babilonia se numeau doar rav. Diferența de titulatură provine de la faptul ca autoritatea (smiha) se dobândea doar în Ereț Israel. Autoritatea amoraimilor palestinieni era recunoscută de colegii lor babilonieni și privită ca descendență tanaitică. Deseori neînțelegerile dintre amoraimii babilonieni erau rezolvate de academiile din Ereț Israel.
Cel mai distins învățat de aici a fost Iohanan ben Napaha (199-279 î.d.Hr.), conducătorul academiei din Tiberiada. El a pus bazele Talmudului de la Ierusalim, iar celelalte trei generații de după el au continuat această lucrare. Spre sfârșitul secolului IV d.Hr., școlile rabinice din Ereț Israel au definitivat Talmudul de la Ierusalim, lucru realizat de rabinii Iona ben Mani și Jose ben Abin. Talmudul de la Ierusalim a fost privit totdeauna ca un copil vitreg al iudaismului.
Talmudul de la Ierusalim cuprindea textul Mișnei precum și anexele și comentariile la acest text efectuate de academiile din Ereț Israel.
Perioada în care a fost încheiat Talmudul de la Ierusalim coincide cu perioada recunoașterii creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman. Acest fapt a adus multe prejudicii înțelepților ce lucrau la cristalizarea Talmudului, lucru ce explică numeroasele lacune și lipsa de continuitate a Talmudului de la Ierusalim. Dezvoltarea și creșterea Bisericii a dus la închiderea treptată a academiilor de la Ierusalim
Cele două lucrări complementare, Mișna și Ghemara, au constituit opera indivizibilă Talmudul de la Ierusalim.
c) Ghemara Babiloneană
Au fost două grupe de școli care s-au ocupat cu studiul amoraic, cea din Ereț Israel și cea din Babilon, fiecare editând câte un talmud: Talmudul din Ierusalim (din Ereț Israel) și cel din Babilon. Din prima grupă făceau parte școlile din Cezareea de la Seforis, Tiberiada și Ușa, iar în cea de-a doua grupă erau școlile de la Nehardea, Sura și Pumbedita. Potrivit tradiției, Abu Areka supranumit Rav este cel care le-a adus compatrioților săi babilonieni, Mișna învățătorului său, Iehuda ha-Nasi. Aceste școli și-au continuat studiile în mod independent, chiar dacă exista un anumit schimb de idei și puncte de vedere între rabinii celor două zone.
Talmudul Babilonean (Bavli) a fost rezultatul muncii celor opt generații de amoraimi din școala din Babilon. Amoraimii au explicat controversele Mișnei prin expunerea diferențele de opinii dintre tanaimi. Acest lucru a dus la o dezvoltare deosebită a Halahei, în această perioadă.
Talmudul Babilonean a devenit îndrumătorul religios fundamental al evreilor. O dată cu căderea Ierusalimului și desființarea patriarhatului, Iudeea își pierde importanța de centru spiritual al națiunii. În schimb, rabinii din Babilonia sunt recunoscuți pentru valoarea lor în alcătuirea Talmudului. În cele două centre, Sura și Pumbadita, amoraimii au desfășurat o vie activitate de redactare a Ghemarei. Meritul principal îi revine lui Rabban Ași (352-427 d.Hr.) și discipolului său Ravina. Ași nu a fost un visător, el a temperat speranțele mesianice (în condițiile în care contemporanii lui așteptau un Mesia războinic). La 25 de ani după moartea lui, regele Yezdegert II (439-457 d.Hr.) a introdus persecuțiile, le-a interzis evreilor sărbătorile și alte activități spirituale caracteristice iudeilor din Babilonia, dar în acea perioadă, Talmudul era deja redactat. Persecuțiile au continuat până în timpul lui Peroz. Urmașii acestuia, Balaș și Kawadh au pus capăt persecuțiilor, activitatea școlilor rabinice fiind reluată de ultima generație de amoraimi: la Sura- Ravina, iar la Pumbedita- Jose. Școala de la Sura a fost întemeiată de Rabi Avikai în anul 219 d.Hr.; cea de la Nehardea, de Samuel (180-250 d.Hr.), discipol al lui Iehuda ha-Nasi; iar cea de la Pumbedita a fost înființată de Iuda ben Ezechel în anul 155 d.Hr..
Ghemara babiloneană este compusă din șase sedarim (grupe), împărțite în mesihtot (tratate). Este compusă din norme și legi religioase și juridice (Halaha) și un grup de legende, fabule, povestiri (Hagada). Halaha semnifică marș și desemnează linia de viață ce trebuie parcursă conform prescripțiilor Torei, ea se regăsește în Mișna și în toate celelalte părți din Ghemara care se referă la Legea orală. În Halaha se regăsește dezvoltare logică a teoriei despre mântuirea Israelului, concepută de Ezra. Scopul ei a fost de a menține vie conștiința evreilor. Ea conturează contextul ideologic în care a trăit poporul evreu și care i-a asigurat unitatea și individualitatea. Hagada înseamnă narațiune și este lucrarea acelorași personalități, care au lucrat la detaliile tehnice ale Halahei. Ea cuprinde secțiunile literaturii rabinice, lipsite de mărturii juridice. În timp ce Halaha avea caracterul legii obligatorii, Hagada exprima opinia personală a autorilor.
Talmudul Babilonean este o lucrare enciclopedică cu caracter juridic, literar, istoric, filosofic, religios, biologic și politic. Ca mărime, Talmudul Babilonean este de patru ori mai mare decât cel de la Ierusalim. Unele tratate sunt prezentate sub forma discuțiilor polemice, prezentând nașterea și evoluția unor idei. Având în vedere faptul că în acea perioadă circula și Midrașul, unele discuții surprinse de amoraimi au fost inserate în mod direct Talmudului, chiar dacă nu făceau parte din tematica Mișnei. Talmudul din Babilon este diferit față de cel numit “din Ierusalim” atât sub aspect filologic cât și sub aspectul conținutului. Ghemara sa a fost scrisă în egală măsură atât în ebraică cât și în aramaica orientală. De asemenea sunt folosiți și termeni din greacă și latină, dar nu sub forma coruptă în care sunt întâlniți în cel palestinian. Dezbaterile din Talmudul Babilonian sunt mai întinse și în el se găsește de asemenea mult material nejuridic. Doar o treime din acest Talmud face referință la Halaha iar aproape două treimi fac referință la materialele midrașice și hagadice. Cu timpul deciziile din Talmudul Babilonian au fost decretate ca fiind definitive și s-a considerat că deciziile halahice luate în academiile din Ereț Israel nu au decât un caracter complementar.
La modul general, în Talmud se împletesc cele două căi midrașice: Halaha și Hagada. Halaha (exigențele Torei) nu pare în esență nici monolitică, nici imuabilă. Ea corespunde propriei etimologii: drum. Era calea ce trebuia urmată de poporul evreu pentru a împlini voia lui Dumnezeu. Hagada are caracter meditativ, punând în lumină unitatea Torei prin istorisiri, pilde etc.
Perioada babiloneană a marcat înflorirea spirituală, culturală și religioasă a poporului evreu. Prescripțiile Torei nu puteau fi aplicate ad literam, de aceea învățații au încercat să o adapteze noilor condiții.
Încheierea Talmudului Babilonean a avut loc la sfârșitul secolului V d.Hr., unele adăugiri ulterioare au fost făcute de Saboraimi. Comentariile la Talmud au continuat până în secolul IX, când se extinde și în Vest. Cel mai de seamă comentator din Vest este Rabi Șlomo (Rași 1040-1105 d.Hr.). În Evul Mediu, comentariul lui Rași a fost completat cu Tosafot.
În nici unul din cele două Talmuduri, Ghemara nu este completă, adică nu conține comentarii la toate tratatele Mișnei. Cel din Ierusalim acoperă 39 de tratate, iar cel din Babilon numai 37. Dar diferența de volum este incomparabilă.
Talmudul este o operă vastă ce are o importanță deosebită asupra practicii religioase evreiești. Porunca de a studia Tora era deseori interpretată în sensul studierii Talmudului. Acesta nu este numai o simplă culegere de legi, ci un adevărat tezaur de istorie, gândire, exegeză biblică, obiceiuri evreiești. El a modelat natura iudaismului și identitatea evreilor, transformând iudaismul într-un mod de viață.
Așadar, Talmudul nu poate fi considerat operă literară și nici omogenă. Talmudul reprezintă o reproducere fidelă a tuturor procedeelor folosite în diferitele academii, fără a se pierde amănuntele discutate de rabini. Subiecte diverse legate de istorie, drept, etică, folclor, medicină, economie, biologie erau combinate fără nici o restricție, fiind redate chiar și discuțiile banale, glumele sau alte expresii uzuale. Rabinii înțelegeau Tora ca fiind în contact direct cu tot ceea ce înseamnă ființa umană; nimic nu-i depășea competența.
5. Conținutul Talmudului
Pentru că importanța cea mai mare o are Talmudul Babilonean, se va trece în revistă, în mod succint, elementele sale componente.
După cum s-a anticipat deja, Mișna conține șase sedarim (ordine), divizate în masihtot (tratate) în număr de 63, fiecare tratat fiind divizat în capitole. Există 523 sau 524 de capitole (dacă se numără și capitolul 6 al tratatului Avot, care este un adaos ulterior). Cele șase ordine sunt:
1.Zeraim-semințe: cuprinde tratatele: Berahot-binecuvântări; Pea-colț; Damai-îndoielnic; Kilaim-amestecuri; Șeviit-anul sabatic; Terumot-ofrandele făcute prin ridicare; Maserot-dijme; Maaser șeni-a doua dijmă; Hala-aluat; Orla-netăierera împrejur; Bikurim-primele roade.
2.Moed-anotimp: cuprinde tratatele: Șabat-sabat; Eruvin-amestecare; Pesahim-Paște; Șekalim-taxe; Ioma-ziua; Suka-cort; Beța-ou; Roș Așana-anul nou; Taanit-Post; Meghila-Sul; Moed Katan-sărbătoare mică; Haghiga-sacrificiu solemn.
3.Nașim-femei: cuprinde tratatele: Iebamot-levirat; Ketubot-matrimoniale; Nedarim-legământ; Nazir-nazireat; Sota-adulter presupus; Ghitin-divorțuri; Kidușin-sfințire.
4.Nezikim-infracțiuni: cuprinde tratatele: Baba kama-prima ușă; Baba meția-ușa mediană; Baba batra-ultima ușă; Sanhedrin-tribunale; Makot-lovituri; Șevuot-jurăminte; Eduiot-mărturii; Avoda zara-idolatrie; Pirke Avot-capitole ale părinților; Horaiot-decizii.
5.Kodașim-lucruri sfinte: cuprinde tratatele: Zebahim-sacrificii; Menahot-sacrificii de făină; Hulin-lucruri profane; Berahot-primii născuți; Arahin-estimări; Temura-substituție; Keritot-excizii; Meila-uzurpare; Tamid-ofrandă perpetuă; Midot-dimensiuni; Kinim-cuib de păsări.
6.Tehorot-lucruri pure: cuprinde tratatele: Kelim-vase; Ohelot-corturi; Negaim-răni; Pera-vacă; Tehorot-lucruri pure; Mikvaot-băi; Nida-impuritatea indispoziției lunare; Mahșirin-preparări; Zavim-persoane atinse de scurgeri; Teval iom-scufundat timp de o zi; Iadaim-mâini.
Mișna a fost colecția cea mai importantă de decizii rabinice, alte comentarii și interpretări erau cuprinse în midrașim sau baraitot, enunțate de tanaimi sau succesorii lor.
Rezumând importanța și conținutul Talmudului, Simon Federbush, în lucrarea The Great Jewish Books and their influence on history afirmă: “Talmudul nu este o carte, el este o întreagă literatură, rezultatul efortului colectiv al mai multor generații succesive. Cele peste 6000 de pagini în folio conțin creația spirituală a unei perioade de aproape 1000 de ani. Peste 2000 de învățați din Palestina și Babilon și-au adus contribuția la redactarea lui.”
CAPITOLUL
IV
ASPECTE DOCTRINARE
1. Doctrina despre Dumnezeu
Iudaismul are la bază două doctrine de bază: credința într-un Dumnezeu unic și alegerea lui Israel pentru a transmite această credință. Nu există nici o afirmare a unității lui Dumnezeu în sens metafizic. Iudaismul nu afirmă că Dumnezeul unic aparține doar evreilor, ci se afirmă existența unui singur Dumnezeu, iar poporul Israel este ales în mod special să mărturisească și să adore pe acest Dumnezeu.
Talmudul vorbește despre credința în Dumnezeu doar în măsura în care aceasta duce la o activitate pozitivă. Dumnezeu este prezent în Talmud doar în relație cu capacitatea de a-l face mai bun pe cel ce crede în El. A-l cunoaște pe Dumnezeu și a te răzvrăti față de voia Sa este mai rău decât a-i nega existența. Dumnezeu este prezentat ca o ființă reală. Unitatea lui Dumnezeu este un adevăr axiomatic. Iudaismul afirmă dreptatea și dragostea lui Dumnezeu fără a explica relația dintre natura și atributele divine.
Toate curentele de opinie care îl prezintă pe Dumnezeu în mod abstract și distanțat de oameni sunt negate pentru că se considera că acestea îl voalează pe Dumnezeu, nicidecum nu-L revelează. Tora orală îl prezintă pe Dumnezeu prin patru căi: ca premisă, ca prezență, ca persoană și ca personalitate. Forma prin care se arată Dumnezeu oamenilor nu este una standardizată, astfel El poate să-i arate omului o față dură, neutră, prietenească, sau fericită (după interpretarea lui Rabi Kahana).
Ideea de Trinitate în Unitate este negată. În argumentarea unității lui Dumnezeu se pornea de la creație. Aici este inclusă cunoașterea lui Dumnezeu ca premisă. Se pleca de la ideea că toate lucrurile au fost create de El, iar Tora poate fi considerată o premisă a revelației divine. Rabinii făceau o paralelă divino-umană în sensul că tot așa cum a fost creat un singur om, la fel și Dumnezeu este unul. Însă această analogie nu este perfectă. Spre deosebire de Dumnezeu, omul și toate ființele create au pereche dar El singur este Unic. Această convingere teologică a constituit baza respingerii politeismului.
O abordare mistică a problemei ar duce la interpretarea că Dumnezeu trebuie conceput ca un proces, mai degrabă decât ca făptură; El trebuie conceput ca verb (fiind), decât ca substantiv.
Pentru evreul de rând, Dumnezeu este ființa supremă imediat apropiată lui. Scriptura nu pune problema existenței lui Dumnezeu și nu folosește metode raționale de demonstrare a existenței unui Dumnezeu Creator. Acest adevăr axiomatic, și anume existența lui Dumnezeu nu este contrazis în nici un fel. Acest lucru este dovedit de faptul că nici o încercare apologetică menită să apere acest adevăr nu a fost înregistrată. David Cooper, un autor evreu contemporan este de părere că existența lui Dumnezeu nu poate fi comparată sau înțeleasă prin explicarea rațională a conceptului de existență pentru că El nu ocupă un loc în spațiu și nu este condiționat de timp. Genesa consideră existența Lui un fapt evident, opus diametral modelului lui Aristotel sau Platon, care-l prezintă pe Dumnezeu ca un principiu fizic. În contradicție cu acest Dumnezeu imaterial prezentat de Aristotel, care este de o esență metafizică, lipsit de voință, în Biblie, Dumnezeu a creat lumea Sa printr-un act de voință. Atributele Lui includ ideea de viață, putere, omnisciență, atotputernicie, justiție, bunătate. Pentru a nu genera îndoieli în legătură cu identitatea acestei ființe, rabinii au introdus sloganul Dumnezeu s-a exprimat pe înțelesul oamenilor. De asemenea, existența Universului este strict legată de existența lui Dumnezeu. Numele date lui Dumnezeu sunt menite pentru a-L caracteriza și a-L face accesibil oamenilor. Totuși, Dumnezeu nu poate fi perceput prin intermediul numelor Lui sau prin diferite simboluri, pentru că acestea sunt doar reprezentări particulare ale lui En Sof. Termenul mistic folosit pentru definirea lui Dumnezeu este En Sof.
Pentru rabini, existența conștiinței umane era demonstrația suficientă a ideii de existență a lui Dumnezeu. A aduce dovezi pentru existența lui Dumnezeu era o jignire pentru rabini. Talmudul conține prescripții clare pentru cei ce neagă existența lui Dumnezeu. Astfel ateul era considerat nebun (nabal).
Dumnezeu este prezentat în Talmud ca o ființă care vede, știe totul și răsplătește oamenii după meritele lor. Această ipoteză a fost contestată de evreii din exil care se întrebau de ce îi pedepsește Dumnezeu pentru greșelile înaintașilor lor. Convingerea exilaților este schimbată de profeții exilului, în special de Ezechiel, care a pus bazele individualismului religios.
Acceptând conceptul de Dumnezeu-unic, atotputernic s-a ajuns la ideea că El nu putea fi parte din lume; El nu era una din forțele Universului, nici toate la un loc. El este mult mai mare, infinit. Cu toate că s-a încercat o dimensionare a acestei ființe, bazată pe ani lumină, totuși Talmudul susține că este absurd a se considera că acest Dumnezeu poate fi înțeles în limbajul oamenilor. Spre deosebire de celelalte religii, se accepta o dimensiune infinit mai mare pentru definirea lui Dumnezeu.
În dezvoltarea doctrinei despre Dumnezeu, Talmudul inserează ideea de energii necreate, care emană din Dumnezeu. Prin urmare, nu Dumnezeu însuși participă la derularea armoniei Universului, ci aceste energii ce emană din Persoana Divină. Astfel, Dumnezeu nu este un lucru abstract, ci dimpotrivă un Dumnezeu-viu a cărui energie creatoare este prezentă în Univers in mod activ. Primul punct al prezenței acestei energii pe pământ este văzut în crearea omului. Această energie a pus în mișcare pământul pustiu și gol și a dat naștere vieți, iar textul despre creație din Geneza nu trebuie interpretat literal. Este foarte probabil ca părinții Bisericii Ortodoxe să se fi inspirat din această dogmă iudaică.
Talmudul consideră că prin Dumnezeu a avut loc actul creator, El fiind condiția necesară și suficientă pentru desfășurarea acestuia. Problema creației ex nihilo nu a fost considerată ca fiind de competența religiei. Ceea ce Talmudul afirmă în legătură cu creația este faptul că aceasta este opera unui Dumnezeu imanent, și nu a hazardului. Doctrina ebraică a creației se îmbină cu Providența divină, care susține și protejează creația.
Ideea de Providență și justiție divină nu a fost respinsă niciodată de evrei. Pe cei ce ar fi făcut acest lucru Talmudul îi declară vinovați de blasfemie. Doctrina rabinică susține că Dumnezeu are totdeauna dreptate, El nu poate crea inechitate, iar oamenii nu pot deține calitățile necesare pentru a-I judeca acțiunile, deoarece și ei sunt creați. Acțiunea lui Dumnezeu de pedepsire a unor oameni este doar din dragoste pentru că El vrea să-i răsplătească mai bine în viața de apoi, iar dacă cei răi nu sunt pedepsiți este pentru că Dumnezeu îi va pedepsi dincolo. Cu toate acestea, unele texte ridică întrebări în legătură cu Providența divină. Unii rabini susțin că răsplata virtuții nu este altceva decât virtutea, care este ridicată astfel la rang de valoare supremă. Talmudul prezintă trei păreri despre Providență: Epicurianismul care neagă existența Providenței divine; Providența individuală (Dumnezeu îi pedepsește pe cei răi și-i răsplătește pe cei buni) și Providența colectivă (Dumnezeu cunoaște specia umană dar nu este preocupat de fiecare individ în parte, protecția pe care o acordă El fiecărui individ în parte variază în funcție de capacitatea intelectuală).
Atributele divine sunt puse în evidență de numele lui Dumnezeu. Atributele principale sunt justiția și bunătatea. Interpretarea rabinică este că acestea sunt prezentate de numele divine Elohim și Iahve, care nu sunt separate, ci indivizibile.
Dumnezeu pune umanitatea în fața exigențelor și judecăților sale. Nici o activitate umană nu rămâne nerăsplătită. Pe de altă parte, bunătatea lui Dumnezeu revelează caracterul mântuitor al divinității, astfel judecățile Lui nu au un caracter răzbunător, ci exprimă eliberarea umanității de păcatele sale. Judecățile lui Dumnezeu sunt întotdeauna drepte și de fiecare dată El judecă numai prin prisma dragostei Lui. Aceste două atribute sunt prezentate ca având un caracter indivizibil. Nu există nici o tensiune între justiția și dragostea divină. Numele divin Elohim îl descooperă pe Dumnezeu ca judecător, iar Iahve ca Dumnezeul dragostei. Existența acestor două atribute divine este observată încă de la creație. În expresia Ereh Apaim, (Îndurarea Divină), ultimul substantiv este la forma duală, fapt ce reliefează strânsa relație dintre cele două atribute: Dumnezeu este îndurător și față de cel drept și față de cel nedrept. În acest raport, însă, îndurarea depășește de trei ori justiția divină.
Talmudul interzice punerea sub semnul întrebării a justiției divine. Mântuirea evreului era considerat un fapt ce depindea nu de capacitatea de a face prozeliți, nici de statornicia sa, nici de devotamentul față de Dumnezeu, ci de aptitudinea sa de a suporta suferințele admițând totodată că Dumnezeu este drept. Acest concept este redat în Talmud în expresia țidduk ha-din. Pentru a comenta aparenta discrepanță dintre justiția și dragostea divină, rabinii au recurs la expresiile middat ha-din și middat ha-rahamim. Termenii middat ha-din și middat ha-rahamim semnifică atributele sau calitățile justiției, respectiv dragostei divine. Termenii arată manifestarea simultană a acestor atribute
Dumnezeu este, în același timp, atotputernic, omniscient și omniprezent, imanent și transcendent. El este prezentat de Talmud ca fiind puterea ha-Ghevura, adică atotputernicie și influență. Iudaismul clasic consideră că puterea Lui era limitată de voința divină, iar Universul este supus acestei voințe. Atotputernicia divină nu poate fi exprimată prin analogii de aceea rabinii au aplicat metoda numelor Lui. Astfel, fiecare nume atribuit lui Dumnezeu avea rolul de a revela ceva din ce este El. Fiecare nume sau atribut era explicat pe baza istoriei evreilor. Astfel, la Sinai Dumnezeu a făcut să se audă cele zece porunci în mod simultan. Talmudul dă și alte exemple în care Dumnezeu face mai multe lucruri în același timp. Sunt surprinse lungi discuții pe tema predestinării. Concepția unanim acceptată era că în ciuda atotputerniciei Sale, Dumnezeu nu predestinează pe nimeni, ci oferă omului posibilitatea alegerii. Unele experiențe negative ale evreilor, cum ar fi robia babiloneană sau alte calamități, au început să pună la îndoială puterea divină, dar în toate aceste cazuri rabinii au oferit explicații care aveau rolul de a anula orice suspiciune.
Toate raționamentele umane, la fel toate acțiunile fiecărui om sunt trecute prin filtrul omniscienței divine. Era acceptată ideea că toate gândurile omului și toate faptele omului îi sunt cunoscute lui Dumnezeu, în consecință, omul trebuie să acționeze ca atare. Talmudul îl prezintă pe Dumnezeu ca Stăpân al gândurilor. Cunoașterea lui Dumnezeu era infinită. Talmudul nu încurajează pe nici o persoană să creadă că este în stare să poată ascunde ceva de Dumnezeu pentru că El a creat toate lucrurile și drept urmare are cunoștință deplină asupra lor. Aici este inclusă ideea de preștiință a lui Dumnezeu. Astfel, omului îi era rânduită obligația să-și coordoneze activitățile astfel încât să nu contravină normelor divine.
Dumnezeu este atotprezent. Talmudul vorbește despre un Dumnezeu care nu s-a distanțat de creație, ci este prezent în ea. De aici derivă și ideea de imanență. Asta nu înseamnă că Dumnezeu se confundă cu creația, ci Providența Sa se extinde la întreaga creație. Un termen consacrat care exprimă acest atribut divin este Șehina. Atotprezența lui Dumnezeu nu înseamnă că El se identifică cu lumea, ci reafirmă paternitatea Sa asupra creației, pe care o coordonează și ajustează după bunul Lui plac. Acest atribut este asociat cu imaterialitatea lui Dumnezeu. Atotprezența este evidențiată în culori divine de către diferitele istorisiri hagadice. Astfel, Dumnezeu este prezent atât în spațiul de sus, cât și în cel de jos. Faptul că El s-a arătat lui Moise în rugul aprins este interpretat ca fiind o cale folosită de Dumnezeu pentru a arăta oamenilor că nu există vre-un loc în care să nu fie prezentă Șehina. Sensul literal al termenului șehina este rezidență și este folosit în Talmud pentru a explica manifestarea lui Dumnezeu pe pământ. Șehina era asociată cu prezența razelor solare; este luminoasă și marchează contactul omului cu Dumnezeu. Cu toate că este prezentă în orice loc, puterea ei se simte mai accentuat în anumite locuri sau unități de timp cu caracter sacru. Șehina este prezentă la Sinagogă pentru că aceasta este o adunare sau acolo unde sunt trei oameni pentru că Dumnezeu este cel ce judecă în mijlocul magistraților. Sensibilitatea față de prezența Șehinei este dobândită prin rugăciune și studiu, ea poate fi pierdută prin păcătuire. Semnul imanenței divine pe pământ era Spiritul Sfânt sau Ruah Hakodeș. Ca efecte secundare ale prezenței divine erau considerate profeția sau auzirea unei voci (Bat Kol).
Transcendența lui Dumnezeu nu lipsește din teologia rabinilor. Exprimând acest lucru, Talmudul redă acest atribut prin expresia: “El este locul lumii, dar lumea nu este locul Său.” Transcendența era considerată complementară cu imanența lui Dumnezeu. În raport cu lumea creată care prezenta propriile elemente de armonie, se vorbea despre o existență net superioară, infinită, perfectă față de tot ce a fost creat. Pentru a explica prezența lui Dumnezeu în creație, rabinii vorbeau despre Dumnezeu imanent în creație, dar care nu face parte din ea, El se face înțeles celor ce-L venerează în sinceritate. Locul rezidențial al divinității este considerat al șaptelea cer. Cu toate că Dumnezeu locuiește atât de departe este suficient ca omul să murmure doar o rugăciune ca să fie ascultat.
Imaterialitatea lui Dumnezeu este clar subliniată. El este Spirit pur, lipsit de orice limitare a materiei. Rabinii au folosit numeroase analogii între Dumnezeu și creație pentru a-L face cunoscut oamenilor de rând. De remarcat în aceste analogii este faptul că se respinge categoric ideea de corporalitate a lui Dumnezeu. O analogie și mai explicită este considerată a fi cea cu sufletul omului. Imaterialitatea lui Dumnezeu este evidențiată în discuțiile rabinilor, în care nu apare nici o dată un loc al existenței divine. În ciuda faptului că Dumnezeu este o ființă imaterială totuși, în Talmud există pasaje care vorbesc despre preocuparea lui Dumnezeu față de studiu, povestiri despre modul în care se îmbracă, sau alte afirmații ce vorbesc despre sentimentele Lui.
Omnipotența implică certitudinea că El dirijează toate lucrurile în vederea triumfului ultim al proiectului Său. Omniprezența și omnisciența implică ideea că nici o uneltire în gândire, cuvinte, fapte nu poate submina împlinirea proiectului Său. Transcendența și imaterialitatea lui Dumnezeu degajează divinitatea de toate limitele naturii sau materiei.
Existența Universului, a miracolelor și a sensului vieții nu poate fi separată de caracterul lui Dumnezeu. În gândirea talmudică se face o distincție clară între Creator și creație. Există și o relație, în sensul că creația este supravegheată în mod direct de Creator, iar unele aspecte ale ei sunt mereu ajustate. În domeniul teologiei creației s-a introdus conceptul de paternitate a lui Dumnezeu. Relația dintre Dumnezeu și creație era văzută ca o relație dintre tată și copil. Această relație este evidențiată mai ales prin protecția pentru poporul Israel în timpul exodului din Egipt. Midraș bereșit Rabba conține discuții ale rabinilor pe tema creației lumii. Isaia face o prezentare a creării lumii, prezentându-L pe Dumnezeu ca un zidar ce construiește cu precizie Universul (Isaia 40.18-20). Existența miracolelor este strâns legată de ideea creației.
Un aspect deosebit de important referitor la înțelegerea conceptului de Dumnezeu este legat de modul în care acest Dumnezeu se lasă înțeles. Importanța deosebită a revelației consta în manifestarea invizibilului și nu în dezvăluirea unui mister sau secret. Acest fapt este dovedit de folosirea diatezei reflexive a verbelor raa și ioda. Cuvântul nira (el se lasă văzut) este interpretat ca exprimând o viziune a lui Dumnezeu.
Procesul prin care Dumnezeu comunica cu oamenii era prezentat de rabini în termenii profeției și Șehinei. Acest proces s-a încheiat o dată cu moartea profeților Hagai, Zaharia și Maleahi. După acest moment valoarea profeției consta în experimentarea prezenței divine sau în auzirea unei voci (bat kol), dar acestor aspecte nu li se acorda o validitate halahică. Revelația era considerată un fapt concret, o formă de acțiune a Cuvântului Divin.
Faptul că nu exista un tipar fix care să reflecte modul de manifestare a lui Dumnezeu a făcut din profeție un adevăr axiomatic. Profeții erau cei prin care Dumnezeu își făcea cunoscută voia. În Talmud, opinia generală despre profeție se înscrie în ideea că prorocia nu este un dar suplimentar acordat oamenilor, ci este mai degrabă încununarea capacităților excepționale sau mentale. Talmudul prescrie și calea ce trebuie parcursă pentru obținerea unui astfel de dar. Lipsa perfecțiunii morale are ca rezultat pierderea definitivă sau temporară a darului profeției. Un aspect interesant al profeției este faptul că există afirmații talmudice care arată că darul profeției putea fi dat și păgânilor pentru ca aceștia să nu se poată justifica înaintea lui Dumnezeu. Totuși a existat o permanentă distincție între inspirația caracteristică păgânilor și cea a evreilor. Dumnezeu a ales foarte puțini profeți dintre păgâni pentru că ei nu practicau totdeauna dreptatea și mila. Cel mai mare profet era considerat Moise, care vorbea cu Dumnezeu printr-un singur specularia, în timp ce ceilalți profeți aveau nevoie de nouă specularia.
Profețiile erau clasificate în funcție de gradul de inspirație. Perioada de sfârșit a profeției era considerată exilul babilonean, Hagai, Zaharia și Maleahi fiind profeții care au marcat sfârșitul prezenței Duhului Sfânt peste Israel. Cea mai mare parte a mesajului profetic consta în predicarea întoarcerii la Domnul. De asemenea, mesajul profetic conținea profeții despre Mesia și foarte puțin despre lucruri ce țin de viitor.
O altă formă de revelație era considerată Tora lui Moise. Aceasta conținea toate ideile și practicile religioase. Acest fapt este atestat de dezbaterile rabinice care poartă amprenta gândirii mozaice. Vorbind despre importanța Torei, unul dintre bărbații Marii Sinagogi considera Tora unul din cei trei stâlpi care susțin Lumea, alături de venerarea lui Dumnezeu și actele de binefacere.
2. Angeologie
Doctrina talmudică despre angeologie conține elemente mistice. Astfel, Universul este populat de două categorii de ființe, și anume elionimii sau cei de sus, identificați cu lumea angelică, și tahtonimii sau cei de jos, identificați cu oamenii. Cercurile elevate ale erudiților au considerat existența îngerilor și demonilor ca o reciprocă a electromagnetismului în metafizică. Aici lucrurile sunt duse mult mai departe, susținându-se că fiecare mișcare efectuată de om este susținută de îngeri sau creează îngeri sau demoni.
Termenul înger provine de la cuvântul ebraic malah care se traduce prin mesager. În Biblie, nu orice malah este înger și nici reciproca nu este validă. Mesagerul putea fi și un om trimis de Dumnezeu cu un mesaj special pentru o persoană sau comunitate. Existența îngerilor nu pune în pericol unitatea și unicitatea lui Dumnezeu, ci ei sunt prezentați drept o consecință a transcendenței divine.
Îngerii nu sunt considerați un produs al minții rabinilor și nici un rezultat al muncii lor asidue, ci existența lor este considerată un fapt real, descris explicit în Scriptură. Creatorul Universului, Dumnezeu este înconjurat de miliarde de duhuri slujitoare, îngerii.
Prezentarea talmudică a doctrinei este caracterizată de unele nuanțe specifice, proprii iudaismului. Analog regilor pământeni, Dumnezeu trebuia să dețină proprii Lui supuși, care aveau datoria de a-I executa ordinele. De asemenea, în fiecare zi este creată o nouă ceată de îngeri pentru lauda lui Dumnezeu, care apoi se întorc la locul creării lor. Alte texte talmudice arată că fiecare vibrație emisă de vocea lui Dumnezeu este de așa natură că duce la crearea de noi îngeri.
Îngerii sunt și ei, asemenea oamenilor, ființe create, superiori rasei umane, dar perfecțiunea lor nu poate atinge standardul divin al desăvârșirii. Tradiția iudaică prezintă relația om-înger în termeni ostili, deoarece omul este înzestrat cu liberul arbitru, în timp ce îngerul nu. Această ostilitate este indicată de o relatare rabinică ce vorbește despre creație. În legătură cu momentul creării îngerilor există unele dezacorduri. Rabi Iohanan susține crearea lor în a doua zi a creației, în timp ce Rabi Hanina plasează această operă în a șasea zi (conform Isaia 6.2 și Geneza 1.30). Zoharul, cartea de căpătâi a misticismului iudaic din Evul Mediu, afirmă că îngerii au fost creați în momentul în care Dumnezeu a zis Să fie lumină. Alți rabini sunt de părere că îngerii au fost creați în prima zi pentru a putea fi de partea binelui.
Elementele constitutive ale ființelor angelice sunt apa și focul. Ei aveau cinci aripi, erau nemuritori, deci implicit asexuați, necesitatea perpetuării speciei fiind exclusă. Este menționat și incidentul căderii unor îngeri, în ciuda naturii lor spirituale. Hrana lor era Șehina divină sau slava lui Dumnezeu. Prevalența evreilor ca popor ales de Dumnezeu se reflectă și în acest aspect. Astfel, trei lucruri erau considerate comune îngerilor și evreilor: cunoașterea, dreptatea și limba ebraică sfântă. Misiunea principală a îngerilor era de a duce rugăciunile sfinților în ceruri și de a le așeza pe capul lui Dumnezeu, sub forma unor cununi.
Doctrina despre îngeri a avut parte de o dezvoltare puternică, ceea ce a dus la apariția unor obiceiuri extreme, concretizate în rugăciuni aduse îngerilor. Acest lucru a fost aspru condamnat de rabini.
De obicei nu se practica nominalizarea îngerilor; prima mențiune de acest gen îi este atribuită lui Daniel, care a dezvoltat o ierarhie a îngerilor, fiind nominalizați patru arhangheli: Mihail, Gabriel, Uriel și Rafael. O altă ierarhizare a îngerilor este prezentată în descrierea celor patruzeci de zile de post ale lui Moise. În acest plan sunt prezentați, în ordinea importanței, câțiva îngeri: Kamuel, Hadraniel, Sandalfon, Galizur, îngerii înfricoșării etc.
Îngerii sunt considerați familia lui Dumnezeu. În ciuda acestui fapt, uneori apar dezacorduri între ei, fapt care influențează pacea de pe pământ. Tratatul Sanhedrin al Talmudului îi prezintă pe îngeri ca participanți la sfatul divin. Dumnezeu le ascultă părerile, dar decizia finală îi aparține.
În paralel cu îngerii buni sunt atestați și îngerii răi. Se susține că fiecare om este urmărit de doi îngeri: unul bun și unul rău. Îngerul bun este considerat o rază a harului divin, care îl îndeamnă pe om să persevereze în dreptate și religiozitate. În schimb, îngerul rău încearcă să distrugă opera celui bun. Interesant de menționat este faptul că Talmudul nu menționează nimic despre căderea îngerilor. Existența îngerilor răi este privită de majoritatea rabinilor ca o formă de manifestare a mâniei divine. Rolul acestor îngeri este de a pedepsi păcatele omenirii. Sunt menționate două nume ale îngerilor răi: Af și Hema.
Îngerii răi sunt intermediari între îngeri și oameni, și spre deosebire de îngerii buni, cei răi au posibilitatea de a da naștere altor îngeri răi. Numeroase istorisiri arată că îngerii răi pot fi învinși de oameni.
Aspectul absolut al răului este personificat prin expresia Satanah iețer hara, care era același cu Îngerul morții. Similar îngerilor buni există o ierarhie a îngerilor răi. În această ierarhie se face o diferențiere de personaje. Astfel, Satan este conducătorul demonilor, iar regele lor este Asmodeu, care este căsătorit cu Agrat. Strategia folosită de Satan are trei trepte majore: ispitirea, acuzarea, pedeapsa cu moartea. Toate actele negative, vrăjile, acuzele, moartea sunt asociate lui Satan. Maladiile, bolile contagioase, bolile incurabile erau atribuite Îngerului Morții. În aceste situații, singurul medicament eficient era considerat Tora. O altă ierarhizare a demonilor prezentată de David A. Cooper este asemenea lumii basmelor. Conform acesteia există ședim sau diavoli; seirim sau demoni păroși, satiri; mavet sau demoni ai morții; dever sau demoni ai plăgilor și molimelor; azazel sau demonul căruia i se dă țapul în sărbătoarea de Iom Kippur.
Dăruirea Torei pe Sinai este un eveniment important. Acest lucru este considerat de o importanță vitală pentru evrei pentru că le conferă autoritate asupra îngerilor și demonilor. Una din relatări care indică acest fapt este cea care îl prezintă pe Moise biruitor față de cei doi îngeri, Kamuel și Hadraniel.
3.Antropologie
Plasarea creării omului la finele operei divine este deosebit de semnificativă. Aceasta denotă importanța extraordinară pe care o are omul în planul lui Dumnezeu. Acest fapt i-a determinat pe doctorii Talmudului să-l considere pe om drept coroana creațiunii divine. Tema centrală a iudaismului era relația om- Dumnezeu. Ideea unanim acceptată era că omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu voință liberă. Astfel, Dumnezeu i-a conferit omului libertate de alegere și acțiune. Existențialiștii evrei susțineau că omul avea puterea de a-L asculta pe Dumnezeu sau de a-i întoarce spatele. De aceea, Dumnezeu este liber să-l considere pe om responsabil de actele sale. Liberul arbitru îi permitea omului să înfrunte răul, care nu-I putea fi imputat lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu este cel ce a creat răul, deci nu poate fi făcut răspunzător de existența lui. Răul era considerat rezultatul acțiunii lui Satan în lume. Explicând noțiunea de liber arbitru, rabinii au afirmat că Dumnezeu l-a creat liber pe om, dar amplasarea lui în Univers și dependența față de materie l-au transformat într-o ființă supusă răului și ispitită de acesta. Ideea de liber arbitru era caracteristică fariseilor. O povestire talmudică definitorie în acest sens este cea legată de momentul conceperii omului. Îngerul care supraveghea conceperea, Laila, îl întreba pe Dumnezeu despre cum trebuie să fie cel ce urma să se nască, dar niciodată nu întreba despre caracterul omului, deoarece acesta urma să fie ales de om. Ideea de liber arbitru era prezentă de comentariul asupra cărții Deuteronom 11.26, unde Dumnezeu îi oferă omului posibilitatea de a alege. Geneza Raba 21.5 spune că Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea de a alege drumul vieții sau al morții, iar el a ales moartea, în Eden. Această idee este susținută și de faptul că Adam este strămoșul tuturor oamenilor, buni și răi. De liberul arbitru este legată și ideea de preconștiință divină. Dumnezeu știe dinainte ce va alege omul, dar posibilitatea acestuia de a alege liber nu este atenuată.
În relația om-Dumnezeu se face distincție între evrei și celelalte națiuni. Această relație i-a conferit evreului posibilitatea de a acționa independent. Omul poate avea acces la cunoașterea Domnului prin patru căi: binecuvântarea, rugăciunea, studiul și practicarea poruncilor.
Existența păcatului originar este negată. Intrarea păcatului în lume a fost rezultatul manifestării liberului arbitru. Ca un remediu parțial al acestei stări, respectarea legilor divine era singurul mijloc de a duce o viață virtuoasă și echilibrată, iar ca rezultat final, de a dobândi fericire în viața de apoi.
Principiul fundamental al teologiei rabinice este că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Această operă divină constituie încununarea creației. Spre deosebire de celelalte elemente ale creației, care au fost create perechi, omul a fost creat singur. Rabinii interpretau lucrul acesta ca semn marcant al valorii pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu. Astfel, cel care distrugea o ființă era atât de vinovat ca și cum ar fi distrus tot Universul, iar cel ce salva o ființă avea un asemenea merit ca și cum ar fi salvat tot Universul. Relațiile interumane au la bază crearea după chipul lui Dumnezeu. În acest sens, jignirea adusă unui om era considerată ofensă la adresa lui Dumnezeu.
Crearea omului era considerată o abatere de la tot ceea ce este imuabil și veșnic. Una din întrebările rabinilor era dacă crearea lui este benefică pentru el însuși. Răspunsul pentru această întrebare este negativ. Dar pentru că nu depinde de om crearea lui, deosebit de important era ca omul să dea sens existenței sale.
Talmudul susține crearea omului ca o entitate în care sunt prezente două impulsuri, unul pozitiv și unul negativ. Caracterul omului era dat de impulsul predominant. Impulsul rău era înnăscut, cel bun se manifesta doar de la treisprezece ani și era identificat cu conștiința morală (Exod 31.14). Antagonia celor două impulsuri este permanentă, omul riscând mereu să-și piardă caracterul bun, fapt ce se realiza atunci când impulsul rău devenea dominant. Sunt prezentate numeroase păreri în ceea ce privește localizarea impulsului rău: unii susțineau că este între orificiile inimii, alții în rinichiul stâng, alții îl considerau exterior, identificat cu Satan, dar părerea cea mai răspândită era că acest impuls face parte din firea umană. Animalele nu aveau impuls rău, chiar dacă unele săvârșeau acte negative, pentru că ele nu sunt ființe morale. Problema impulsului rău nu consta în existența lui, ci în posibilitate lui de a crește și de a nu mai putea fi controlat. Un om puternic era considerat cel ce-și putea învinge impulsul rău, cel ce-și guverna astfel inima. Învingerea impulsului rău se putea face doar prin opunerea celui bun, prin studierea Torei și prin meditarea la moarte și la lumea de dincolo.
Ideea dualistă a unui spirit pur închis de un trup impur, ostil lumii spirituale era respinsă categoric. Trupul și spiritul au fost unite pentru a naște omul drept. Moartea nu era considerată o simplă supraviețuire a spiritului de dincolo de mormânt, ci mai degrabă întoarcerea spiritului în patria sa, unde își va continua relația cu Dumnezeu. O interpretare mai radicală spune că fiecare celulă a trupului este un înveliș pentru o scânteie de suflet. Așa că trupul devenea un îngrijitor al sufletului. Totalitatea scânteilor ce animau materia formau sufletul. Asta nu însemna că trupul este posesorul sufletului, ci că sufletul conferă viața trupului. Fiecare suflet nu exista individual, ci participa la întregul universal. Trupul era considerat un vas sacru, care conținea o scânteie de divinitate. Prin urmare, acesta trebuia păstrat sănătos și curat. Neglijarea acestor aspecte era o gravă insultă adusă lui Dumnezeu.
Despre constituția ființelor cerești Talmudul afirmă că ele sunt alcătuite din trup și suflet celeste, iar despre cele pământești, trup și suflet terestru. Excepție face omul, care are trup terestru și suflet celest. Omul se asemăna și cu ființele terestre și cu cele celeste. Geneza Raba 8.11 descrie această asemănare astfel: asemănare cu creaturile de sus prin dreptate, capacitatea de a vorbi, inteligență și vedere (ochi așezați în față nu lateral), iar cu creaturile de jos prin nevoia de a se hrăni, de a se reproduce, nevoi fiziologice și moarte. În ciuda acestor asemănări și a faptului că toate au un Creator comun, nu este acceptată existența a două ființe identice.
Omul a fost înzestrat cu suflet pentru a arăta asemănarea sa cu divinitatea. Ideea că sufletul trebuie să se întoarcă înapoi la Creator este foarte bine conturată. Astfel, acesta trebuia păstrat așa cum a fost primit, fapt de care depindea caracterul omului.
Constituția sufletului avea de-a face cu conștiința. Cinci niveluri ale conștiinței, dispuse în forma unor cercuri concentrice, relaționate între ele, formează sufletul. Talmudul mai conține o descriere a omului ca un microcosmos. Aceste niveluri sunt:
A.Nefeș: reprezenta lumea acțiunii. Această parte intră în contact direct cu materialul. Nefeșul era asociat cu conștiința trupească, corporală. În multe ocazii este numit sufletul animalic, partea ceea mai densă, opacă a sufletului. Constituie baza celorlalte niveluri ale sufletului cel mai puțin conectată cu divinitatea.
B.Ruah: reprezenta lumea formării. Din punct de vedere al relației, ruahul este asociat cu conștiința emoțională. Acest nivel reflectă informațiile senzoriale cu efecte intrinseci. Este baza spiritualității umane. Ruahul putea fi activat prin trăirea corectă a vieții, prin senzațiile obținute prin simțuri.
C.Neșama: sau lumea creației. Este asociat cu conștiința elevată și prezența îngerilor. Între nefeș și ruah există o relație de interdependență; acestea sunt susținute de neșama, ceea ce efectuează o unitate perfectă. După moartea trupului, neșama se întoarce la Dumnezeu.
D.Haiah: sau lumea emanației. Este constituită din esență vie, este eterică, neavând nici o legătură cu trupul. Locul acestui nivel nu era cunoscut, doar se știa că este în alte sfere. În domeniul ei se putea intra doar prin stări modificate ale conștiinței. Era domeniul înțelepciunii, al înțelegerii, cel mai înalt nivel accesibil omului.
E.Iehidah: sau lumea voinței. Este polul central al sufletului conectat direct cu divinul, punctul de legătură cu acea parte a sufletului care nu poate fi separată de divnitate. Neșama, haiah și iehidah sunt părțile sufletului care rămân totdeauna pure.
Geneza Raba 14.9 conține o explicație asemănătoare a constituției sufletului: nefeș sau sângele (Deuteronom 12.23), ruah sau ceea ce urcă și coboară (Eclesiastul 3.21), neșama- înclinarea sau o venă plină de sânge în care stă viața, haiah sau dat ceva împreună cu viața, iehidah sau unic (doar sufletul este unic).
Sufletul era privit ca o forță spirituală ce înalță omul deasupra existenței pământești, îi imprimă un ideal, îl determină să respingă răul și să aleagă binele. Pentru a birui ispitele, în timpul Șabatului, omului i se dădea un suflet suplimentar, doar pentru această zi.
Constituția trupului este dezvoltată într-o panoramă anatomică. Ca suport al laturii morale existau șase organe dintre care trei erau necontrolate și trei controlate. Talmudul conține și o analogie metaforică a anatomiei umane, ca interpretare la Eclesiastul 1.2, și anume, la un an omul se aseamănă cu un rege, la 2-3 ani cu un porc (scurmă toate gunoaiele), la zece ani cu un căprior (umblă de ici colo), la douăzeci de ani cu un cal (nechează mereu și este neîmblânzit), după douăzeci de ani se aseamănă cu un asin (se căsătorește și are de dus o mare povoară), iar la bătrânețe se aseamănă cu o maimuță (are mereu nevoie de sprijin). Aceasta este o interpretare simbolistă. În schimb, tratatul Avot al Talmudului, care se ocupă de etică, are o analogie total diferită. Astfel, la cinci ani omul studiază Biblia, la zece ani studiază Mișna, la treisprezece ani studiază poruncile, la cincisprezece ani studiază Talmudul, la optsprezece se căsătorește, la douăzeci se ocupă de familie, la treizeci atinge apogeul cunoașterii, la patruzeci are înțelegere deplină asupra vieții, la cincizeci poate să dea sfaturi, la șaizeci ajunge la bătrânețe, la optzeci dovedește că este printre cei tari, la nouăzeci se încovoaie sub greutatea anilor, iar la o sută este gata să moară.
Caracteristic iudaismului este faptul că există o pronunțată distanțare față de preocupările materiale Haie Șaa în folosul celor spirituale Haie Olam. Datoria rabinilor este să le amintească mereu oamenilor că sunt trecători și să-i îndemne să se îndeletnicească cu lucruri spirituale. Valoarea spirituală a omului este elogiată mereu, dar nici cea materială nu este neglijată. Nu este comparată lumea terestră cu lumea celestă. În lumea terestră omul se poate autodepăși, transformând lipsurile în calități. Atât de mare accent se punea pe lucrurile spirituale încât, pentru a avea acces la Șehina (Slava sau prezența lui Dumnezeu), dacă nu exista o altă cale, atunci evreul trebuia să-și dea fiica de soție unui discipol al înțelepților. Dacă cineva nu se poate dedica studiului este foarte bine să ofere un suport material pentru cei ce studiază, astfel dobândind niște merite. Activitățile spirituale aveau o importanță extraordinară, în timp ce îndeletnicirile materiale nu aveau nici un folos (Eclesiastul Raba 5.14). Acțiunile meritorii îi confereau omului satisfacții eterne.
În vederea desăvârșirii lucrării creației, cooperarea omului era esențială proiectului divin. Omul este prezentat în Talmud ca Șutaf în vederea finalizării creației. În acest scop, se punea un mare accent pe ascultarea față de Dumnezeu, care consta în imitarea atributelor Sale. Moralitatea îi determina caracterul vieții omului, care prin eforturi susținute de imitare a lui Dumnezeu, devenea tot mai apt de a coopera cu El. Cu toate acestea, omul nu putea atinge perfecțiunea, care era considerată o caracteristică a Regatului lui Dumnezeu, care trebuia instaurat de către om pe pământ, sub conducerea lui Dumnezeu. Conlucrător cu Dumnezeu este considerat cel ce împlinea cele șapte precepte ale fiilor lui Noe. A nu răspunde chemării divine era o crimă ce are ca rezultat separarea de Dumnezeu.
Scopul primordial al existenței omului este slava și lauda lui Dumnezeu. Nu morții îl laudă pe Domnul, iar dacă și apele cele mari o fac, cu atât mai mult omul are această datorie.
Un punct de o deosebită importanță în existența omului este considerat a fi moartea. Aceasta este o consecință a păcatului. Talmudul susține existența a zece lucruri deosebit de puternice în lume. Cel mai puternic dintre acestea este însă moartea. După moarte, sufletul se așeza pe nasul trupului, așteptând să fie condus la tribunalul morții. De aici urma un întreg proces de trecere dintr-un loc în altul, iar în final ajungea în prezența Șehinei.
Talmudul susține preexistența sufletului. Locul preexistenței era considerat a fi cerul al șaptelea, Aravot. Aplicând Isaia 11, teologii rabini vorbeau despre era mesianică, în care omul va cunoaște desăvârșirea, astfel el nu va mai fi ca un lup pentru semenii săi, ci va trăi în armonie. Se credea că era mesianică nu va fi instaurată până când nu se vor naște toate sufletele prezente în Aravot.
Lumea nu era considerată rea în sine, ci era influențată de prezența lui Satan, dar calitatea ei putea fi îmbunătățită. Momentul desăvârșirii creației este considerat azi era mesianică.
4. Eshatologia
Talmudul prezintă eshatologia mesianică ca un fapt real, însă nu prezintă prea multe date despre modul în care se va realiza, dând loc imaginațiilor personale. Așa se explică multele opinii legate de înviere, Mesia, Împărăția Mesianică.
Există două feluri de eshatologie rabinică: una populară și una elitistă. Datorită faptului că marea parte a maselor nu avea o înțelegere profundă a Scripturii s-a ajuns la concluzia că este necesar să existe o limită minimă doctrinară ce trebuia înțeleasă de toți. Distincția aceasta este marcată în Talmud doar în scopuri metodologice. Fiecare era liber să aleagă partea care îl reprezenta.
Eshatologia populară include unele aspecte speculative și alegorice. Ea îl prezintă pe Dumnezeu asemenea unui bucătar care a capturat leviatanul și l-a pus într-un vas de saramură și a păstrat vin în struguri originali, pentru ospățul nunții Mielului. La acest ospăț vor participa doar cei care au cunoscut Tora și au împlinit-o.
Cealaltă latură a escatologiei, cea elitistă contrazice acest punct de vedere, afirmând că acest lucru nu poate fi acceptat decât de oameni care ignoră faptul că în Împărăția Mesianică nu va fi nici ședere, nici stat în picioare, implicit, nici nevoia de a mânca. Această latură a escatologiei vorbește despre un ideal contemplativ, cununile răsplătirii nefiind decât metafore ce au ca scop o ierarhizare a valorilor în eternitate.
Învierea morților este o realitate escatologică ce precedă judecata finală. Este un aspect doctrinar deosebit de important al sistemului religios iudaic. Talmudul prevede o gamă largă de pedepse pentru cei ce nu cred în doctrina despre înviere. Negarea doctrinei era echivalată cu păcatul, iar despre cei ce nu credeau în înviere se credea că nu vor avea parte de ea. Lucrul acesta face clar faptul că exista un număr respectabil de evrei care nu credeau în înviere. În această categorie, un loc important îl ocupau saducheii. Aceștia se opuneau categoric doctrinei, considerând că sufletul moare o dată cu moartea trupului. Astfel, erau negate conceptele de răsplată și pedeapsă, foarte puternic accentuate de către farisei. Convingerea saducheilor se baza pe faptul că nu exista nici o prescripție în Pentateuh care să reglementeze această doctrină, singurele indicii clare erau oferite de Tora orală, iar aceasta nu era considerată validă de către saduchei. Această argumentație saducheiană era contestată de farisei, care mizau pe ideea că Pentateuhul se bazează pe această doctrină. Argumentația fariseilor se baza pe trei surse importante: Pentateuh, profeți și hagiografi dar argumentele lor erau contestate de saduchei. Argumentul forte propus de cei ce respingeau doctrina consta în imposibilitatea reconstituirii unui trup după ce a fost supus descompunerii. Riposta doctorilor Legii față de acest punct de vedere consta în convingerea că trupurile înviate vor avea o altă natură, dar aceiași identitate. Teologia talmudică vorbește despre învierea morților în termenii unui fapt real ce urma să aibă loc fără echivoc.
Printre cei care mai respingeau doctrina învierii erau și samaritenii, dar cazul lor nu era luat în considerație pentru că se considera că ai au falsificat Tora lui Moise, deci crezul lor era fals.
Numeroase discuții rabinice definesc natura vieții viitoare. Modul în care va avea loc învierea era interpretat diferit. Opinia rabinilor legat de acest fapt nu este unanimă. Se considera că cei ce ignoră Tora nu vor învia. Elementul speculativ nu este exclus nici aici. Astfel, unele speculații talmudice arată că locul învierii va fi Țara Sfântă, iar cei ce au murit în afara acestui spațiu nu vor învia. Există o contradicție între școlile lui Hillel și Șamai în ceea ce privește ordinea reconstituirii trupului. Școala lui Șamai susținea că întâi apar pielea și părul, apoi nervii și oasele, conform lui Ezechiel 37.8. Școala lui Hillel susținea că ordinea reconstituirii trupului este aceiași ca în lumea fizică.
Învierea era privită ca o îmbrăcare în nemurire, ceea ce rămânea la fel era identitatea. Cei ce erau orbi se considera că vor învia tot orbi, cei șchiopi, muți etc., la fel.
Învierii trupului îi urmează judecata finală, care are loc în vederea răsplătirii și pune în lumină dreptatea ca atribut divin. Având în vedere contextul istoric al evreilor, multe dintre aspectele doctrinare erau influențate de judecată. Doctrina despre răsplată și pedeapsă își găsea o largă aplicație. Tot datorită contextului istoric, evreii și-au dezvoltat un așa numit cult al persecuției. Așa că toți cei ce se ridicau împotriva lor erau considerați persecutori și deci trebuie pedepsiți, iar pedepsirea lor intră în seama lui Dumnezeu. Dumnezeu trebuia să-I pedepsească pe toți cei ce s-au ridicat împotriva lui Israel, ca și cum s-ar fi ridicat împotriva lui Dumnezeu însuși. Pentru aceasta trebuia instituită acea zi a judecății, în care Dumnezeu va judeca tot Universul. Judecata aceasta trebuia făcută de pe un anumit tron, numit tronul divin, iar judecata evreilor trebuia făcută conform Torei.
Aspectul cel mai important este cel legat de Împărăția mesianică. Acest aspect avea o deosebită importanță pentru că oferea cheia tuturor manifestărilor iudaismului, și anume soluția existenței poporului evreu. Era mesianică constituia perioada de glorie a poporului evreu. Aceasta era una din credințele cele mai profunde ale iudaismului. Existența națiunii alese este dovada unei astfel de speranțe. Lumea creată de Dumnezeu nu este terminată, omul are datoria de a colabora cu Dumnezeu în vederea supunerii răului. Vitregia istoriei nu a făcut altceva decât să accentueze speranța mesianică în conștiința evreilor.
Există diferențe majore de opinie în ceea ce privește era mesianică între rabinii timpurii și cei târzii. Primii considerau că lumea viitoare este era mesianică. Mesia este considerat ca fiind cel ce va pune capăt lumii existente și va instaura noua eră, care va avea un caracter spiritual. Rabinii târzii considerau că era mesianică este intermediară între lumea aceasta și cea viitoare. Faptul valabil în ambele cazuri este concepția potrivit căreia viața fizică era doar o cale de a ajunge în lumea viitoare.
Erei mesianice îi sunt specifice ideea de speranță și credința în regenerarea și perfecțiunea finală a omului. Se consideră că acest regat va fi instaurat de Mesia și este echivalent cu domnia dreptății și a păcii absolute. Mesia nu este privit ca o ființă supranaturală sau divină, ci ca un instrument folosit de Dumnezeu pentru a realiza reabilitarea lui Israel, astfel încât poporul lui Dumnezeu să poată locui în Canaanul ceresc. Talmudul conține nenumărate referiri la Mesia. Termenul provine din cuvântul ebraic Mașiah, care se traduce prin a unge cu mir. Lucrul acesta explică funcțiile pe care trebuia să le împlinească Mesia: profet, preot și rege. Acest concept nu apare explicit în Pentateuh, dar este sugerat de noțiunea legământului lui Dumnezeu cu Israel. Rabinii susțin că spiritul lui Mesia domină toată creațiunea. Un rabin din secolul IV î.d.Hr., Hilla consideră că Mesia a venit în timpul lui Ezechia. Acest punct de vedere este infirmat de alți exegeți evrei, care spun că David, Solomon deși au făcut lucrări mult mai mari decât Ezechia, totuși, Dumnezeu nu i-a făcut Mesia. Opinia generală cu privire la Mesia se regăsește în comentariul lui Rabi Ioșua din secolul III d.Hr. asupra cărții Isaia 60.22. Se credea că Mesia va fi un descendent al casei lui David. Regatul condus de Mesia va avea drept caracteristică principală regenerarea morală și spirituală a tuturor oamenilor, fiecare având posibilitatea de a fi un membru al acestei Împărății. Acest regat se va contura în termeni tereștrii și va fi doar o prefigurare a Lumii Viitoare. Această lume va fi superioară naturii deoarece va fi perfectă. În Talmud, desăvârșirea acesteia era comparată cu etapele desăvârșirii lumii terestre, în context istoric și social. Acest lucru nu va fi echivalent cu o existență dualistă a celor două lumi, ci cu o stare armonioasă. Povestiri incredibile erau vehiculate, care prezentau caracterul vieții din era mesianică. Erau elogiate prosperitatea, binele, fericirea (Șabat, 30b). Era interzis a se da calificative despre lumea viitoare care nu erau precizate de Dumnezeu. Cu toate acestea, rabinii au descris viața în felul în care au înțeles-o ei. În general erau acceptate zece lucruri caracteristice acestei lumi: nu va fi nevoie de soare și lună pentru că lumina noii lumi va fi Dumnezeu; El va face să izvorască apă vindecătoare din Ierusalim; pomii vor da rod în fiecare lună, iar fructele lor vor avea calități vindecătoare; vor fi reconstruite toate orașele, inclusiv Sodoma și Gomora; se va zidi Ierusalimul din safir; se va instaura pacea; animalele vor locui împreună; va dispărea plânsul și răul; nu va mai exista moartea; va exista numai fericire. Ideea de bază ce caracteriza cele două lumi era răsturnarea valorilor.
Liturghia sinagogală a inserat încă din perioada fariseilor sentimentul așteptării mlădiței lui David și al revenirii prezenței divine la Ierusalim, al speranței în instaurarea Împărăției lui Dumnezeu.
Interpretând textele mesianice, evreii au dat lui Mesia diferite nume, care coincideau uneori cu numele școlilor lor. astfel, Rabi Șeila l-a numit Șilo, Rabi Ianai l-a numit Yinon (pentru că El este cel ce menține totdeauna), Rabi Hanina l-a numit Hanina (îndurare), școala lui Iehuda Prințul l-a numit Menahem, conform numelui unui discipol lepros al școlii (aplicând Isaia 53.4), alții l-au numit un alt David (conform Sanhedrin 98b), Rabi Ioșua ben Levi l-a numit Țemah (ramura), Rabi Iudan l-a numit Menahen, Rabi Nahman l-a numit Bar Nafli (fiul celui care a căzut, cf. Sanhedrin 96b).
Intensificarea așteptării mesianice avea loc în momente de declin național. Iosif Flavius scrie despre numeroși Mesia care și-au făcut apariția în perioada distrugerii Ierusalimului. Criza națională era interpretată de rabini ca fiind echivalentă cu durerile nașterii lui Mesia. Unii rabini au mers mult mai departe și au făcut calcule ale datei venirii lui Mesia. Cele mai multe astfel de calcule au fost sesizate în secolul V d.Hr. Cei mai mulți rabini însă nu numai că evitau astfel de calcule dar chiar proferau blesteme la adresa celor ce își permiteau să facă așa ceva, dând speranțe deșarte poporului. Scopul lor era de a accentua dorința așteptării lui Mesia. Alții considerau că venirea lui Mesia va fi condiționată de meritele poporului.
CAPITOLUL
V
REGLEMENTĂRI TALMUDICE CU PRIVIRE LA VIAȚA FAMILLIALĂ, SOCIALĂ ȘI MORALĂ
1. Reglementări talmudice cu privire la viața de familie
În iudaismul talmudic, cadrul de dezvoltare armonioasă a relațiilor interumane și baza existenței vieții spirituale este constituit de către familie. Astfel, neglijarea familiei era considerată echivalent al idolatriei. Dumnezeu și-a descoperit voia sa pe baza existenței unui echilibru în familie. În Talmud, relația cu divinitatea este asemănată de multe ori cu relația din interiorul familiei, Dumnezeu fiind tată și supraveghetor al copiilor săi, oamenii. Rolul central al familiei a rămas neschimbat pentru întreaga perioadă biblică. Evoluția culturii și legile n-au afectat în mod profund structurile familiale, scopul primordial al acesteia fiind de a cultiva idealul unei vieți sfinte.
Viața familială din epoca biblică este foarte diferită față de cea actuală. Practicile familiale ebraice difereau mult chiar față de cele ale popoarelor printre care trăiau evreii. Inițiativa Talmudului era de a milita pentru a oferi familiei puritate și stabilitate. Concepția elevată pe care o aveau evreii despre mariaj era unică epocii lor, chiar dacă a existat o anumită evoluție în acest domeniu, atunci când s-a trecut de la viața nomadă la cea sedentară. Din punct de vedere structural, națiunea era formată din douăsprezece seminții, a căror celulă de bază era familia, familia lărgită fiind compusă din case sau familii simple.
Întemeierea unei familii nu era privită doar ca o necesitate, ci mai ales ca o datorie morală, socială și spiritual-religioasă. Pentru a avea putere și prosperitate se încuraja căsătoria timpurie. Din punct de vedere legal, limitele de vârstă stabilite în vederea căsătoriei erau de doisprezece ani și o zi pentru fete și optsprezece ani pentru băieți. O prescripție rabinică arată că tatăl fetei era obligat să-i găsească un soț pentru a nu o predispune prostituției. Despre tânăr, Talmudul spune că nu se poate căsători până ce nu a sădit un copac și a zidit o casă. Totuși se specifica că nu este bine ca tânărul să depășească douăzeci de ani pentru că după această vârstă putea fi blestemat de Dumnezeu. Scopul principal al întemeierii familiei era perpetuarea speciei. De obicei, căsătoria era încheiată prin acordul părinților, uneori mirele și mireasa nevăzându-se decât în ziua nunții. Unele situații le impuneau tinerilor căsătoria fără posibilitatea divorțului (Exod 22.16; Deuteronom 22.28-29). Unii rabini aveau convingerea că nunțile se fac în ceruri și sunt hotărâte înainte de naștere. Diferențele excesive de vârstă dintre miri erau condamnate.
Logodna era poarta de intrare în mariaj. Aceasta se constituia în perioada de timp în care erau stabilite data și condițiile în care trebuia făcută nunta; începând cu data logodnei cei doi erau considerați soț și soție. La logodnă se stabilea prețul miresei, care putea fi plătit și după nuntă părinților miresei. Cu ocazia logodnei se stabilea darul pentru nuntă. Acest dar ținea de atribuțiile tatălui miresei și consta în bani, bunuri materiale sau în partea de moștenire care i se cuvenea tinerei. Ca semn al dragostei lui, mirele făcea un cadou miresei, care consta în bijuterii sau articole de îmbrăcăminte. În ciuda acestor condiții materiale impuse și care trebuiau respectate, materialismul era criticat și respins.
Logodnei îi urma nunta propriu zisă. Între cele două putea să existe un interval de până la douăsprezece luni. Mai târziu, cele două date se confundau. Se foloseau o mulțime de simboluri pentru a ilustra ceremonia nunții. Aceasta era asociată cu fericirea, bucuria și binecuvântarea. Se folosea chiar și o ilustrație metaforică a căsniciei, în care era comparată cu o casă. Talmudul ne oferă chiar și o descriere a unei ceremonii. Seara, mireasa era dusă de cavalerii de onoare la casa mirelui. Această casă era proprietatea viitoarei familii, unde mireasa aștepta sosirea mirelui. Uneori mirele putea să întârzie pentru că în atribuțiile lui intrau și ultimele pregătiri de la casa părinților săi. Îmbrăcămintea era deosebită: mireasa purta haine alese și voal, iar mirele era înveșmântat cu cele mai bune haine. Din cauza voalului uneori, cei doi nu se vedeau la față decât dimineața. În perioada lui R. Simeon ben Batah (secolul I î.d.Hr.), s-a introdus contractul de căsătorie, solicitat de tatăl miresei, prin care mirele garanta securitatea logodnicei. Ceremonia religioasă avea loc la Sinagogă sau în orice alt loc acreditat pentru activități spirituale (Hupa). Pășirea sub hupa marca intrarea voluntară a miresei în starea de căsătorie. Ceremonia liturgică consta din rostirea a șapte binecuvântări de către psaltul sinagogal sau rabin. Apoi se mulțumea lui Dumnezeu pentru că a instituit căsătoria. În ultima parte a ceremoniei, mirele îi punea inelul miresei sale, timp în care era citit documentul nunții. Caracterul sacru al căsătoriei este exprimat chiar de numele ceremoniei kidușim.
Deși nu exista nici un principiu juridic care să reglementeze monogamia, totuși se punea accent pe o familie cu o structură echilibrată. Talmudul sfătuia spre neacceptarea poligamiei. Rabinilor le era interzis să aibă mai multe soții. Unele texte limitează numărul soțiilor la patru. În secolul al XI-lea s-a adoptat o lege care pedepsea poligamia prin excomunicare. Căsătoria trebuia păstrată curată și neîntinată, cel mai mare păcat după idolatrie era considerat prostituția și adulterul. Rabinii au introdus endogamia nu pentru a păstra puritatea etnică ci pentru a evita politeismul. Naționalitatea era stabilită pe bază maternă.
Cel care nu se îngrijea de nevoile familiei se făcea vinovat de un delict foarte grav. Principala obligație de familie, care avea caracter spiritual era transmiterea Torei. Educarea băieților după prescripțiile Legii situa familia pe cel mai înalt loc în societate dar și un merit deosebit în viața de apoi. Datoria principală a părinților era de a-și educa copiii în așa fel încât să devină membrii veritabili ai comunității, capabili la rândul lor de a transmite Legea. Părinților care își îndeplineau bine îndatoririle le erau garantate numeroase binecuvântări. Educarea copiilor depindea de părinți doar în măsura pregătirii acestora. Pentru performanțe mai mari s-au instituit școli. Înainte de instituirea școlilor, fiecare sinagogă avea profesori care activau în școala sinagogii. Despre un anume rabin Hiya se spune că a instruit un grup de copii în Tora și apoi în Mișna poruncindu-le să învețe și pe alții. Prima dintre aceste școli îi este atribuită lui Rabi Simeon ben Setah în secolul I î.d.Hr. Planul sistematic de învățământ a fost instituit de Rabi Ioșua ben Gamla. Înainte de acesta, fiecare părinte trebuia să-și educe copilul în limita posibilității. Având în vedere problema educației orfanilor sau a copiilor din familii dezorganizate s-a văzut necesitatea instituirii învățământului de stat. La început aceste școli au existat doar în Ierusalim. Apoi, prin munca lui Ioșua ben Gamla, sistemul învățământului de stat a fost extins în toate provinciile. În sistemul lui Gamla, educația obligatorie începea de la 6-7 ani și se finaliza la 16 ani.
Sacralitatea legământului căsătoriei precum și cinstea mamei și a tatălui erau reglementate prin Decalog. Obiectivele principale ale căsătoriei erau împlinirea poruncii divine, perpetuarea speciei și generalizarea purității vieții, calități ce nu puteau fi atinse prin celibat. Astfel, la baza relației de căsnicie trebuia să stea fidelitatea și unitatea de voință între cei doi soți.
Talmudul prescrie și o lege pentru divorț: ghet. Pentru rabinii perioadei talmudice, divorțul nu constituia o problemă. În cazul în care cei doi doreau să se despartă, lucrul acesta era posibil. Printre cauzele care puteau constitui motivații pentru divorț erau sterilitatea, infidelitatea, boli incurabile sau în cazul în care femeia era atinsă de nebunie. Mai mult, dacă un bărbat avea o soție pe care o considera rea, era o datorie religioasă să se despartă de ea. Soția putea fi repudiată chiar și fără acordul ei, însă soțul nu. Tribunalul putea exercita presiuni asupra soțului determinându-l să-și repudieze soția. Divorțul presupunea plata unei indemnizații conjugale. În cazul în care soția era considerată rea, soțul nu avea obligația să plătească această indemnizație.
În centrul familiei se situau copiii. Copii erau considerați viitorul familiei și al comunității. Cei care nu aveau copii se puteau considerați morți pentru că le va dispărea numele. Altfel spus, părinții continuau să trăiască prin copii. Aceștia erau considerați o binecuvântare dată de Dumnezeu și trebuiau tratați ca atare. Ei asigurau continuitatea familiei. Datoria părinților era de a-i instrui în Legea Domnului. Părerea rabinilor despre pedepsirea împăratului Ezechia era legată de lipsa voinței de a procrea. În cazul în care procrearea punea în pericol viața mamei erau recomandate măsuri anticoncepționale. Copii erau un dar prețios oferit de Dumnezeu, și din această cauză puteau fi luați înapoi dacă se constata că părinții și-au încălcat vrednicia. Fiii erau preferați deoarece se consideră că ei erau un ajutor pentru părinți la bătrânețe și puteau deveni învățați prin studierea Torei.
Statutul religios și legal prin care se consfințea legământul cu Dumnezeu era circumcizia. La opt zile de la naștere, copilul era circumcis, intrând astfel în statutul legii ebraice. Obligativitatea copilului de a pune în practică sarcinile juridice ale Legii începea la vârsta de treisprezece ani, o dată cu majoratul.
În cazul fetelor, majoratul avea loc la doisprezece ani și o zi. Nu exista o ceremonie care să marcheze majoratul acestora, la fel ca în cazul băieților. Uneori, cu ocazia sărbătorii Rusaliilor, când se sărbătorea darea Legii pe Sinai, avea loc o mică ceremonie în amintirea tuturor fetelor care au împlinit vârsta majoratului până la acea dată. Spre deosebire de bărbați, femeile nu aveau obligația de a împlini toate prescripțiile Torei pentru că îndeletnicirile lor de familie compensau o parte din datoriile religioase. Cele trei porunci ce trebuiau împlinite de orice femeie erau hala (de a opri o bucată de aluat și a o da preoților), hadlaka (de a aprinde luminile de Șabat) și nida (de a veghea asupra purității familiei). În comparație cu popoarele vecine, la evrei femeia avea un rol deosebit de important pentru că ea asigura menținerea echilibrului familial, nicidecum nu era considerată inferioară bărbatului. O reputație deosebită o aveau femeile care-și încurajau soții și fiii să studieze Tora. Talmudul, prin diverse povestiri rabinice, descrie înțelepciunea femeilor. Printre lucrurile cele mai rele imputate femeii erau predilecția ei spre magie și ocultism. Tratatul Ioma 83b susține că femeia a fost lăsată pradă vrăjitoriei.
Copiii erau datori să acorde cinste părinților. Aceasta era o îndatorire religioasă. Unele texte susțin că cinstirea părinților este mai importantă chiar decât relația cu Dumnezeu, în sensul că această cinste datorată părinților trebuie achitată, cu o singură excepție și anume, atunci când cinstirea părinților ar însemna necinstirea lui Dumnezeu. Doi termeni reglementează cinstirea părinților: a se teme – a nu-i lua locul tatălui, a nu-l contrazice, a nu acționa contrar spuselor lui; și a cinsti – a-i asigura alimente, băutură, locuință și altele. O casă în care copiii își respectă părinții are harul prezenței divine. A nu cinsti părinții, a-i blestema sau a-i lovi erau delicte pedepsite cu moartea. Deși nu există dovezi clare ale aplicării acestei pedepse, totuși Talmudul arată că acest sistem de sancțiuni și-a păstrat mult timp validitatea.
2. Reglementări talmudice cu privire la viața socială
Relațiile sociale trebuiau să oglindească un caracter spiritual nobil. Creat ca ființă rațională, omul nu avea cum să se izoleze, ci era obligat să dezvolte relații cu ceilalți membri ai societății. Astfel, caracterul de dependență interumană era accentuat de Talmud. Tot ceea ce face omul îi influențează într-un fel sau altul pe ceilalți oameni. Izolarea ca formă monastică era condamnată. O astfel de viață nu merita trăită.
Conform tradiției talmudice, a primi ceva era un lucru destul de neplăcut, iar dărnicia era o adevărată binecuvântare. De aceea, rugăciunea evreului către Dumnezeu era să nu fie nevoit să ceară împrumut decât de la Dumnezeu. Din acest punct de vedere, independența era considerată o virtute. Un merit extraordinar era dobândit de acel om care presta o muncă în interesul societății, fără ca el să se bucure de roadele muncii lui. Farmecul vieții și progresul de orice natură erau determinate de principalele datorii sociale: cooperarea și ajutorul reciproc.
După cum și normele vieții sociale cunoșteau grade de diferențiere de la o zonă la alta, tot așa și normele de drept erau diferențiate. O hotărâre universal valabilă era ca omul să se conformeze regulilor zonei în care se află. Acest lucru a fost impus datorită problemelor care au apărut în cazurile de schimbări de domiciliu.
Din punctul de vedere al zelului cu care oamenii își împlineau datoriile sociale, tratatul Avot consemnează patru categorii de oameni: caractere neutre (cei ce zic ce este al meu este al meu și ce este al vostru este al vostru. Acesta este modelul oamenilor din Sodoma); bădărani (Cei care zic ce este al meu este al vostru și ce este al vostru este al meu); sfinți (cei care zic ce este al meu este al vostru și ce este al vostru este al vostru); răi (Cei ce zic ce este al meu este al meu și ce este al vostru este al meu).
O viață cinstită și echilibrată era bine cotată. Câștigarea respectului semenului era considerată a fi cea mai mare comoară. A fi un om religios nu se limita doar la o bună slujire a lui Dumnezeu, ci includea și o bună relaționare cu oamenii. Prietenia cu semenii era aprobată de Dumnezeu. Un dicton talmudic reglementează atât relațiile cu semenii, cât și cu statul în felul următor: Să fii supus față de superior, amabil față de cel ce te roagă ceva și mai ales să-I privești pe toți cu bunătate. Rugăciunea pentru guvern făcea parte din atribuțiile personale și impunea respect față de ceilalți membri ai societății. Nu era tolerată denigrarea guvernului pentru că acesta îl reprezenta pe Dumnezeu. Guvernul era confirmat de Dumnezeu și aprobat de popor de aceea trebuia considerat un bun conducător. Principiul pe baza căruia individul trebuia să se raporteze la Stat era Legea țării face lege. Acest principiu avea datoria de a anula orice tentație de mită sau favoritism. Evreii erau sfătuiți să iubească munca, să deteste puterea și să fie sinceri în relație cu guvernanții.
La baza ordinii sociale era munca, care nu era necesară doar pentru asigurarea existenței, ci era considerată o virtute. Cea mai recomandabilă muncă era studiul Torei, însă Talmudul acceptă în mod deplin că nu toți puteau face lucrul acesta. Studiul trebuia împletit cu munca fizică deoarece absența muncii îl predispunea pe om posibilității de a păcătui. O viață trăită în normalitate era considerată cea a unui om care învață câteva paragrafe din Tora dimineața și seara, iar în timpul zilei se ocupă cu munca, iar acest lucru era echivalent cu împlinirea integrală a Torei. Munca era considerată un element esențial al planului divin pentru om. De aceea omul își menține demnitatea prin muncă. Munca era cea care îl situa pe om deasupra regnului animal. Binecuvântarea divină era condiționată de modul în care omul își îndeplinea această sarcină. Principiul apostolului Pavel conform căruia cine nu muncește nu trebuie să mănânce se pare că a fost preluat din Talmud. Principiile muncii nu era o simplă cerință rabinică, ci erau aplicate în primul rând de rabini. Talmudul confirmă faptul că însuși rabinii dețineau asemenea claificări: meseriași, meșteșugari, brutari etc.
De obicei, când se referă la muncă, Talmudul face referire la agricultură. Acest lucru se explică prin realizarea unei ierarhii a diferitelor feluri de muncă. În general, agricultura era preferată față de negustorie, fiind considerată superioară.
Printre datoriile părintești se număra și aceea de a da o anumită calificare fiilor, altfel se considera că acei părinți își predispun fiii la hoție. Munca în tovărășia femeilor, munca de bărbier, păstor, medic, măcelar erau detestate. Asta nu însemna însă că nu se practicau aceste munci.
Un spațiu special este alocat reglementărilor relațiilor dintre stăpân și muncitor. Astfel, angajarea avea la bază un contract semnat și respectat de ambele părți. Reținerea sau întârzierea remunerației era fraudă și se pedepsea ca atare. Angajatorul trebuia în primul rând să respecte reglementările zonale ale angajării. Trebuia să se ocupe de nevoile angajaților, oferindu-le condiții decente de muncă. În caz de accident la locul de muncă trebuiau aplicate măsurile prevăzute de lege, iar dacă proprietarul ținea la prestigiul personal, nu trebuia să se limiteze doar la atât. Remunerația muncii trebuia plătită la terminarea lucrului sau seara. În cazul în care exista o înțelegere, plata se putea face și a doua zi. Era interzisă reținerea obiectelor de muncă sub orice motiv pentru că acestea erau considerate sursa susținerii vieții lui. De asemenea, articolele de îmbrăcăminte și locuința nu puteau fi sechestrate deoarece acestea erau drepturi inalienabile. De partea lor, angajații trebuiau să fie perseverenți și conștiincioși față de lucrul pe care-l prestau. Nimic din ceea ce scădea capacitatea și randamentul muncii nu era tolerat. Rugăciunea nu trebuia să sufere din cauza muncii, timpul ei era însă limitat.
Sclavia era permisă dar restricționată de anumite norme. Existau atât sclavi evrei cât și păgâni. Statutul lor însă era diferit. Un evreu devenea sclav atunci când se vindea el însuși sau din ordinul unui tribunal, ca sentință. Era interzis unui evreu să se vândă sclav doar pentru a face bani. În timpul sclaviei, nu putea fi obligat să presteze munci considerate josnice. În al șaptelea an, sclavul era eliberat. În cazul în care dorea să rămână sclav i se aplica un semn pe urechea dreaptă. Dacă se întâmpla ca stăpânul sclavului să moară, acesta rămânea în continuare sclav până la expirarea termenului, în slujba fiului stăpânului nu însă în cea a fiicei. În cazul sclavilor păgâni, dacă aceștia doreau erau circumciși ceea ce le conferea anumite drepturi, dar nu aveau voie să intre în Templu.
Talmudul consideră că ordinea socială nu poate exista fără cele trei fundamente considerate temelii ale lumii: adevărul, dreptatea și pacea. Absența unuia dintre aceste elemente cauzează dezechilibre imposibil de remediat. Pacea este esențială; absența ei are ca rezultat lipsa propășirii și bunăstării. Acest lucru este ilustrat de pasajul Numeri 6.26; încheierea binecuvântării este pacea. Tot pentru a se ilustra acest aspect, Talmudul susține că a fost creat un singur om tocmai pentru ca să nu se certe cu alții. Cel ce susținătorul pacifismului are un dublu beneficiu: o dată aici și o dată în lumea viitoare. Sunt susținute metode de instituire și menținere a păcii. În același timp, Talmudul accentuează și importanța dreptății sociale. Ignorarea dreptății ar putea duce la prăbușirea lumii, deoarece aceasta este una din temeliile lumii. Dreptatea era superioară chiar jertfelor de la Templu. O responsabilitate deosebită o aveau judecătorii pentru că de ei depindea soarta întregii comunități.
3. Reglementări talmudice cu privire la viața morală
Suportul vieții morale era considerat revelația divină; moralitatea echivala împlinirea prescripțiilor Torei. Opinia Talmudului este că toate legile etice ale Torei conțin un substrat moral. Rabinii au analizat și interpretat aceste legi astfel încât să fie îmbogățită cultura morală a iudaismului și a umanității, în general. Codul mozaic conține toate reglementările cu privire la moralitate. Din acest punt de vedere poate fi considerat pe lângă valoarea sa spirituală, și un cod al bunelor maniere. Dumnezeu nu numai că a dat acest cod, dar a dat și un deosebit exemplu, împlinind El în primul rând aceste legi. Dumnezeu nu a dat nici o lege înainte de a o împlini El, astfel, Talmudul arată că direcționarea morală oferită de Dumnezeu nu era una poruncită, rigidă, ci mai degrabă una a propriului exemplu. Din această perspectivă, moralitatea era considerată imitarea faptelor lui Dumnezeu. Prin imitare omul obținea un statut deosebit înaintea lui Dumnezeu; obținea suportul Lui. Singurele atribute divine ce nu trebuiau imitate erau mânia și invidia.
Dacă în relaționarea cu divinitatea omul găsea fundamentul moralității și un exemplu veridic, nici relațiile cu semenii nu trebuiau neglijate, deoarece valoarea morală a omului se reflecta în aceste relații. Nimeni nu se poate lăuda cu propria-i moralitate dacă aceasta nu este dovedită în fața semenilor. Iubirea de oameni, ca personificare a respectului și a unei vieți morale, era o normă fundamentală, universal valabilă. Această poruncă era considerată superioară pentru că ea arată egalitatea oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Ura era absolut interzisă. A urî pe cineva era echivalat cu a-l urî pe însuși Dumnezeu. În acest aspect era inclusă răzbunarea și resentimentele. Acest principiu nu avea doar validitate națională, ci universală deși există opinii provenite de la celelalte națiuni, care neagă acest lucru.
La rang de virtute era ridicată modestia. Aceasta avea la bază un vechi principiu biblic și anume că celui modest Dumnezeu îi va apăra cauza și îl va ridica la vremea hotărâtă. Talmudul afirmă că modestia atrage prezența slavei lui Dumnezeu, Șehina, în timp ce orgoliul o alungă. Mândria era condamnată cu asprime și era asemănată cu închinarea la idoli sau imoralitatea. În mod expres, este condamnat orgoliul erudiției, deoarece se considera că acei oameni care fac astfel de fapte își glorifică propria persoană, în loc să dea slavă lui Dumnezeu. Pentru a întruchipa aceste cerințe divine, rabini erau distinși prin modestia lor.
Talmudul încurajează dărnicia și îi evidențiază două aspecte ale sale.
Țedaka: Acest termen se traduce prin dreptate și, în acest caz, se referă la ajutorul bănesc acordat săracilor. Unii rabini consideră că acest aspect își găsește fundamentul în interpretarea pasajului din Daniel 4.27: răscumpără-ți păcatele prin țidka și nedreptățile arătând milă celor săraci. Acest lucru era văzut ca o datorie morală și nu doar o ipoteză, dovedind modul în care se practica dreptatea. Evreul trebuia să fie conștient că din moment ce Dumnezeu a creat toate lucrurile, acestea îi aparțin lui, iar milostenia echivalează repartizarea echitabilă a darurilor făcute de Dumnezeu oamenilor. Prin ajutarea săracului, donatorul primea respectul societății și binecuvântarea lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere nimeni nu avea dreptul să refuze semenului ajutorul. Există un număr impresionant de istorisiri talmudice, care arată că milostenia salvează chiar de la moarte. În ajutorare nu trebuiau să existe resentimente; acestea ar putea face ca milostenia să devină nulă.
Ghemilut hasadim este cel de-al doilea termen final, un echivalent pentru facerea de bine. Rabinii susțin cel puțin trei motive pentru care ghemilut hasadim este mai mare decât țedaka: primul înseamnă și bani și alte servicii, al doilea numai bani; primul se poate face deopotrivă pentru bogați și săraci, al doilea numai pentru săraci; primul se face și pentru cei morți, al doilea numai pentru cei vii. Acest al doilea aspect al milosteniei include toate acțiunile făcute prin bunătate ca de exemplu ospitalitatea, vizitarea bolnavilor, întreținerea călătorilor, susținerea orfanilor etc.
Milostenia nu era doar o îndatorire a celor bogați, ci chiar și a săracilor. Nu se admitea actele de milostenie dacă cel care le făcea avea datorii față de o terță persoană. Tot în această categorie se include și ajutorul obligatoriu ce trebuia oferit celor ce se aflau în declin cu afacerile pentru a evita falimentul. A folosi un dar primit în mod greșit sau lipsa de prețuire față de milostenie erau condamnate. Milostenia nu trebuia nicidecum să încurajeze lenea, astfel Talmudul a reglementat crearea unui consiliu care să se ocupe de examinarea atentă a celor ce cereau.
O altă latură a vieții morale avea la bază onestitatea. Ea trebuia să fie caracteristica atât a evreului de rând, cât și a oamenilor de afaceri. În legătură cu acest lucru, rabinii au afirmat că prima întrebare de la judecata de apoi va fi dacă omul a fost cinstit sau nu în lucrul lui. Din acest punct de vedere, sistemul comercial era reglementat de legi stricte. Era interzisă depozitarea produselor în vederea creșterii prețurilor. Era interzisă luarea de mită, iar lipsa de onestitate în afaceri era aspru pedepsită. Se considera că unele pedepse aplicate au conotații veșnice.
Un aspect important al vieții morale, care ducea la menținerea armoniei sociale era iertarea. Cel care a comis greșeala trebuia să-și ceară scuze primul, iar celălalt trebuia să-i accepte scuzele, fără să dorească să se răzbune sau să țină ură.
Toate activitățile umane trebuiau trecute prin filtrul cumpătării. Totuși rabinii susțineau că din moment ce Dumnezeu a dat daruri oamenilor este absurd să se creadă că voia lui Dumnezeu este abstinența de la aceste daruri. Dimpotrivă, toate trebuiau folosite; omul trebuia să se bucure de toate. Abținerea de la acest principiu era considerată un lucru păcătos, care nu este dorit oamenilor nici de către Dumnezeu, El vrea ca pentru ca oamenii să fie fericiți. Cu toate acestea, extremele sunt aspru condamnate. Moralitatea, în etica rabinică avea două aspecte. Unul pozitiv care se referă la profitarea de tot ce a creat Dumnezeu și unul negativ, care reglementează stăpânirea de sine, orgoliul, invidia, lăcomia, mânia, faptele rele.
Caracterul moral al omului era relevat și de modul în care se comportă cu animalele. Grija pentru animale trebuia să fie o caracteristică a omului drept. Ignorarea nevoilor și suferințelor unui animal era considerată crimă, acest lucru fiind valabil și în cazul întregii creații.
În categoria îndatoririlor morale era inclusă asigurarea mijloacelor de trai pentru cei bătuți de soartă. Legea mozaică prescrie anumite condiții în care trebuie să se acorde o parte din recoltă săracilor, sau în domeniul agriculturii se lăsa o parte nerecoltată pentru cei săraci. Mai târziu, etica talmudică a abolit aceste considerente economice, totuși, obligativitatea milosteniei a rămas neschimbată.
Motivul pe care se axa conduita morală era teama de Dumnezeu, care îl conduce pe om spre Dumnezeu iar apoi spre sfințirea Numelui Lui.
Din punctul de vedere al modului de organizare a vieții familiale, sociale și morale, Talmudul rămâne un neegalat tezaur. Cadrul propice al formării și dezvoltării unei familii sănătoase, familie ce există prin respectarea drepturilor și obligațiilor specifice, este asigurat de Talmud. Perfecta armonie a relațiilor familiale influențează ordinea morală și socială, fiind condiționată de împlinirea poruncilor divine. Interdependența umană, sprijinul material sau moral caracteristic relațiilor interumane stabilesc funcționarea unei societăți demne. Valoarea omului este dată de calitatea caracterului moral cultivat. Acesta are ca fundament revelația divină.
CAPITOLUL
VI
ELEMENTE DE DREPT TALMUDIC
Prima versiune a codului mozaic a fost promulgată probabil în anul 1250 î.d.Hr. Primul cod de legislație descoperit datează din anul 2050 î.d.Hr. și aparține lui Ur Nammu, regele Sumerului și Akkadului, a treia familie dinastică din Ur. Acest cod afirmă că zeul Nanna l-a ales pe Ur Nammu ca rege, dându-i o dată cu codul de legi și unitățile de măsură corecte. Un alt cod de legi, care a fost cunoscut și lui Avraam este cel al lui Tiskpak, din anul 1920 î.d.Hr. Astfel, scrierea legii lui Moise ppoate fi considerată un fapt real ce se încadrează în secolul III î.d.Hr.
Se presupune că primul cod legislativ scris, care a eclipsat toate celelalte coduri de până atunci, chiar toate legile cunoscute, a fost codul mozaic. Acest cod inserează conceptul de stat și conține o filosofie a dreptului. Legile mozaice erau de trei feluri. Cele care reglementau relațiile dintre oameni, cele care reglementau relațiile cu Dumnezeu și cele care reglementau relațiile cu statul. Aceste legi erau de așa natură încât să asigure identitatea națională, familială, individuală a evreilor. Unele dintre aceste legi sugerează forme democratice de guvernământ. Când Dumnezeu a dat Legea, evreii erau încă nomazi dar această Lege nu era pentru nomazi. Legea mozaică oferă primele principii ale separării bisericii de stat. Acest document juridic mozaic acoperă o gamă largă de subiecte.
Existența unui sistem perfecționat de justiție este datat de Talmud în perioada distrugerii Templului. Talmudul conține confirmări asupra faptului că sistemul judecătoresc în formă avansată a existat încă din timpul lui Moise. Există trei aspecte distincte ale justiției. În primul rând, justiția îmbracă o formă distributivă, adică are rolul de a specifica drepturile și obligațiile personale și de a trasa sarcinile fiecărui individ. Justiția distributivă poate fi sumarizată în forma maximei proprietatea, onoarea și sentimentele altuia trebuie să fie mai dragi omului decât propria persoană. În al doilea rând, justiția este publică, adică are o funcție comunitară. Ea are ca rol definirea și aplicarea drepturilor și obligațiilor. În al treilea rând, justiția determină integritatea caracterului personal. În întreaga Scriptură, justiția este, în sens lărgit, virtutea fundamentală pe care trebuie să-și fundamenteze principiile definitorii o societate. Sistemul juridic era compus din tribunale, judecători și martori.
Potrivit Talmudului, legislația consta în interpretarea Legii mozaice în lumina profețiilor, exemplelor biografice, istoriei, în adaptarea acesteia la condițiile existente și în formularea de reglementări autoritative. În epoca Templului, la Ierusalim sistemul juridic era amplasat la Templu. Sistemul juridic era constituit din trei tribunale (curți de justiție). Primul era amplasat la intrarea pe muntele Templului și era constituit din trei membri (judecători). Al doilea era la intrarea în incinta Templului și avea 23 de membri, iar al treilea era situată în camera cu blocuri de piatră și avea 71 de membri. Judecătorii trebuiau să soluționeze probleme de ordin religios, civil, criminal. În același timp, ei dețineau și funcția de juriu. În funcție de gravitatea situațiilor, se avea în vedere și o soluționare generală. Astfel, doar problemele cele mai grave ajungeau să fie judecate de cel de-al treilea tribunal. Structura supremă a tribunalului era Marele Sanhedrin. Acesta era alcătuit din clasa sacerdotală și aristocratică și deținea puterea religioasă și politică. Marele Sanhedrin era alcătuit după modelul dat de Moise, din președinte, bătrâni, judecători, secretari și membri, care erau aleși dintre discipolii învățaților rabini. Numărul minim de participanți pentru a se putea lua o decizie era de 23. O gamă destul de largă de probleme nu puteau fi soluționate decât de Marele Sanhedrin. Secțiunea Sanhedrin a Talmudului prezintă aceste probleme.
Treptat, sistemul juridic a inserat elemente noi și s-a extins. Se spune despre Sabinius, un guvernator al Iudeii, că a desemnat cinci consilii cu putere legiuitoare pentru guvernarea Iudeii. Acest sistem a abrogat autoritatea Marelui Sanhedrin asupra Iudeii. Cele cinci consilii erau la Ierusalim, Gadara, Amathas, Iericho și Sephoris.
Tribunalele erau în principal de două tipuri:
Tribunale represive care se ocupau de soluționarea problemelor legate de procese intentate din cauza animalelor, pagube produse de acestea, precum și procese ale oamenilor care erau reclamați de pedofilie.
Tribunale civile care se ocupau de soluționarea problemelor religioase, plângeri privitoare la pagube, cazuri de vătămare corporală, răpiri, seduceri, calomnieri. Tribunalul civil era alcătuit din trei judecători; primii doi îl desemnau pe al treilea, iar decizia aparținea majorității. Tot acest tribunal stabilea și calendarul ebraic.
Judecătorul avea dreptul de a convoca Senatul sau Adunarea Poporului pentru a propune problemele ce trebuiau deliberate. În același timp, judecătorul era și martor. Judecarea delictelor civile intra în sfera de competență a oricărui evreu. Delictele criminale erau judecate de preoți, leviți sau de israeliți puri. Mai târziu însă, pentru o aplicare optimizată și standardizată a sancțiunilor, toate aceste delicte intrau sub competența judecătorilor. Un judecător, membru al Sanhedrinului trebuia să fie perfect din punct de vedere fizic, intelectual, spiritual și să cunoască limbile greacă, latină sau alte limbi. Nu erau admiși în funcția de judecători cei ce nu aveau copii, cei ce nu dădeau dovadă de un bun caracter, cei prea bătrâni, eunucii. Nu puteau judeca sau depune mărturie rudeniile de grad întâi. Era interzis judecătorului să accepte mită ori să fie și avocat al acuzatului. Verdictul dat depindea de competența judecătorului, dar și de credibilitatea martorilor. Mărturia era considerată datorie sacră. Nu erau acceptați ca martori cei care jucau la jocurile de noroc, cei care împrumutau bani cu dobândă, cei care pariau la curse, cei care comercializau produsele anului sabatic,precum și alte categorii sociale ce și-au pierdut credibilitatea din diferite cauze.
Judecata avea ca principiu de bază egalitatea oamenilor înaintea lui Dumnezeu și înaintea legii. Atât acuzatul cât și acuzatorul trebuiau tratați cu aceiași monedă. În aplicarea judecății nu era admisă nici o discriminare de ordin intelectual, moral, religios, ierarhic, fizic, vestimentar. Metodele folosite erau ancheta și examenul contradictoriu. Pronunțarea sentinței era dată de votul majoritar plus unu (dacă problema era de ordin civil), sau două voturi peste majoritate dacă problema era de ordin criminal, iar sentința dată se încadra în lista condamnărilor. Dacă sentința dată de judecător era achitarea, atunci nu se mai putea revoca. Dacă sentința era condamnarea, aceasta se putea revoca, ulterior aplicându-se achitarea. Cauzele erau expuse și dezbătute în timpul zilei, iar sentința se dădea seara (pentru cauze civile) și a doua zi în cazuri de crimă. În zilele de Șabat sau sărbători legale nu se efectuau activități judecătorești.
Dreptul la autoguvernare era reglementat de patru principii:
În cazul în care o lege nu era înțeleasă de cineva, aceasta nu trebuia respectată. Dacă o lege era prea veche și nu corespundea generației actuale, ea trebuia revocată sau reinterpretată.
Evreii trebuiau să recunoască validitatea unui document neevreiesc precum și toate jurămintele depuse de orice tribunal, indiferent de limba în care erau făcute.
Legile țării în care locuiau evreii trebuiau împlinite în totalitate atâta timp cât nu interziceau religia, când nu impuneau relații incestuoase sau idolatrie.
Bărbații trebuiau să lupte pentru apărarea țării în care locuiau, chiar dacă asta însemna să lupte împotriva fraților lor din alte țări.
Aspectul moral al Legii este unul vast. Pentru menținerea și promovarea moralității existau numeroase reglementări cu referiri la toate domeniile vieții. Un set de legi reglementa moralitatea sexuală, idolatria, onestitatea, respectul personal.
Dreptul civil este reglementat de trei tratate ale Talmudului: Baba Kama, Baba Meția, Baba Batra (Prima ușă, ușa mediană și ultima ușă).
Baba Kama cuprinde legi legate de pagube provocate de animale. Această secțiune este grupată în patru părți: bou (Proprietarul animalului era obligat să achite paguba. În cazul boului se făcea distincție între muod – înclinat să lovească, caz în care stăpânul era obligat să restituie integral paguba, și tam – care nu era înclinat să lovească, caz în care se restituia până la jumătate din pagubă), cisternă (se referă la accidente ale animalelor provocate de gropi săpate și neacoperite), pășune (se referă la pagube legate de nesupravegherea animalelor la pășune) , incendiere (se referă la accidente provocate de materialele inflamabile manipulate fără atenția necesară). Partea finală a tratatului Baba Kama se referă la pagube criminale: furturi, tâlhării, atentate la integritatea altuia, violențe.
Baba Meția reglementează legile legate de dreptul de proprietate. Cuprinde reglementări legate de obiectele pierdute și găsite, animale găsite care n-au posesor și cu privire la cazul în care doi oameni găsesc același obiect și își asumă drept de utilizare. Obiectele găsite care purtau semne specifice trebuiau declarate în vederea găsirii posesorului, celelalte puteau fi păstrate ca proprietate personală. De asemenea erau reglementate contractele de împrumut. Existau patru tipuri de contracte: cu titlu gratuit, împrumut simplu, pentru recompensă și pentru locație (Aici intră drepturile legate de proprietăți funciare, arendarea, chiria, clauze de desfacere a contractelor). Tot acest tratat cuprinde reglementări ale transferului de proprietate și prescripția. În domeniul prescripției erau incluse drepturile legate de utilizarea fântânilor, băilor publice, depozitelor, preselor de vin și ulei, terenurilor. Drepturile față de aceste posesiuni ce puteau fi revendicate purtau numele de hazaka. Titlul de proprietate al acestor bunuri nu putea depăși trei ani consecutivi.
Baba Batra reglementează drepturile legate de succesiuni. Moștenirea putea fi transmisă prin testament rudeniilor de gradul întâi. Dacă testamentul prevedea ceva contrar Torei, acele prevederi deveneau nule. Întâiul născut avea dreptul de a primi dublu față de ceilalți fii. La fel băieții față de fete. Celelalte acte legate de succesiuni erau considerate valide dacă nu conțineau cuvântul moștenire. Asta însemna că era vorba de o donație; fiecare avea dreptul să facă ce vrea cu proprietatea lui, dar nu putea să abuzeze depășind limitele testamentului.
Cel mai important aspect de drept era dreptul la viață. Acesta garanta securitatea morală, socială, fizică, intelectuală apărând-o împotriva a tot ceea ce ar putea-o amenința. Cel care intenționa să atenteze la acest drept era considerat infam. Dreptul la viață implica și salvarea vieții celui în pericol pe cheltuiala proprie, dacă era cazul.
Dreptul de proprietate interzice orice atentat la proprietatea altuia, inclusiv orice tip de concurență considerată neloială. Monopolizarea unui anumit domeniu al afacerilor nu era tolerată. Legislația pentru domeniul afacerilor era foarte strictă. Aceasta interzicea orice fel de escrocherie, trucuri comerciale, fals sau uz de fals, mijloace de cântărire necorespunzătoare.
Dreptul muncii presupunea deosebită seriozitate. Lipsa acesteia era considerată atentat la dreptul de proprietate și sancționată ca atare. Salariile trebuiau să reprezinte echivalarea muncii prestate, să fie decente. Înșelarea era considerată ofensă la adresa legii.
Dreptul personal garantează onoarea și reputația omului. Dreptul personal implică și libertatea umană, care este un drept inalienabil. Acest drept nu putea fi restricționat sub nici o formă. La acest capitol, chiar sclavii erau egali pentru că se considera că au fost creați de același Dumnezeu. Calomnia era aspru sancționată pentru că leza demnitatea celuilalt. Sancțiunea aplicată în caz de lezare a demnității se baza pe faptul că acest delict era echivalat cu crima. Tot în acest articol era inclusă și lezarea sentimentelor. O normă aparte în cadrul dreptului personal era legată de prejudicii aduse de vorbe. În acest sens, a da o direcție greșită cuiva era un păcat grav. Prejudiciu cauzat de cuvinte era considerat și minciuna, care putea fi verbală sau chiar mentală. Manipularea sau șantajul constituiau încălcări grave ale legii.
Dreptul de autor era respectat cu strictețe pentru că în el se regăsea înțelepciunea divină, iar faptul că Dumnezeu a dat această înțelepciune cuiva era considerat ca fiind bazat pe anumite calități pe care le-a dobândit acea persoană, prin urmare trebuia să se bucure de roadele acestui dar. Furtul dreptului de autor era echivalat cu furtul gândirii cuiva, implicit a darului divin ce i-a fost dat și era pedepsit.
Primele interpretări rabinice ale legii mozaice s-au bazat pe inteligență, iar mai târziu inteligența a făcut loc inventivității.
Pedepsele erau diferențiate în funcție de gravitatea delictului comis. Pedeapsa pentru omor accidental consta în exilarea într-una din cetățile de scăpare conform Numeri 35.10, unde cel pedepsit trebuia să rămână până la moartea Marelui Preot. Dacă omorul era din culpă se aplica pedeapsa capitală. Talmudul prezintă numeroase spețe care diferențiază pedeapsa pentru crimă. Pedeapsa capitală era cea mai neplăcută sentință, de aceea era aplicată foarte rar. Dacă un tribunal aplica 18 astfel de sentințe în timp de șapte ani era considerat unul distrugător și trebuia închis. Existau patru forme de executare a pedepsei capitale: lapidare, ucidere prin foc, decapitare, strangulare. Condamnarea la moarte era o măsură extremă, de aceea se căutau toate argumentele care puteau pune în libertate pe cel incriminat. Astfel, dacă după pronunțarea sentinței mai exista cineva care să depună mărturie în favoarea condamnatului, acesta era rechemat la tribunal de cel puțin 4-5 ori. În drum spre locul execuției se striga cu glas tare despre condamnare și motivul acesteia, apelându-se la eventualele mărturii care puteau pune în libertate pe cel osândit. Înainte de execuție, osânditul trebuia să mărturisească; aceasta îl putea ajuta să intre în lumea drepților. Apoi era dezbrăcat de haine, iar primii care aplicau pedeapsa erau martorii, apoi tot poporul. Execuția prin spânzurare era aplicată în caz de blasfemie și idolatrie. Lapidarea era aplicată pentru incest, homosexualitate, pedofilie, blasfemie, idolatrie, necromanție, divinație, profanarea Șabatului, vrăjitorie, blestemarea părinților.
Pedeapsa prin ardere se efectua în felul următor: osânditul era îngropat în pământ până la genunchi, gâtul îi era înfășurat într-o pânză de care cei doi martori trăgeau până ce acesta deschidea gura, apoi călăul îi arunca în gură plumb topit, ca să-i ardă măruntaiele. Condamnați la ardere erau cei ce au avut relații incestuoase și de prostituție sau preoții care comiteau delicte grave.
Decapitarea se efectua în stil roman, cu sabia, dintr-o singură lovitură. Condamnați la decapitare erau criminalii și idolatrii.
Pentru a atenua durerea pedepsei se foloseau băuturi cu efecte stupefiante, de exemplu vin, oțet, fiere.
Un tip aparte de pedeapsă era biciuirea. Aceasta era aplicată în cazul încălcării prescripțiilor Torei. Principiul aplicării pedepsei era 40 de lovituri fără una, ca nu cumva cel pedepsit să moară în timpul biciuirii. Dacă se constata că nu le poate suporta pe toate era scutit de restul loviturilor. Cel pedepsit era legat de un stâlp, apoi angajatul Sinagogii îi ridica hainele până la gât. Călăul stătea pe un piedestal și îi aplica o treime din lovituri pe abdomen și două treimi pe spate.
Cadrul juridic al Legii mozaice reprezintă expresia voii lui Dumnezeu, care trebuie ascultată în mod absolut. Ghidul unei vieți perfecte, atât în ceea ce privește comuniunea cu Dumnezeu, cât și părtășia cu semenii, este oferit de adevărul revelat al lui Dumnezeu. Sistemul juridic mozaic poate fi considerat, fără a se greși, o neasemuită valoare, inserând norme și legi apodictice, cazuistice, sau alte legi care reglementează anumite instituții sau viața cotidiană.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Iudaismul Clasic (ID: 166968)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.