Iudaism Si Crestinism

PLANUL LUCRĂRII

Preliminarii

I. Căderea în păcat a primilor oameni și făgăduința unui Răscumpărător

II. Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu

III. Vestirea întrupării Mântuitorului în Vechiul Testament

IV. Nașterea lui Iisus în Betleemul Iudeii și viața Lui, plinirea proorociilor

a. – Persoana divino-umană a Mântuitorului

b. – Mesianitatea lui Iisus

V. Istoricitatea și personalitatea Domnului Iisus Hristos

VI. Texte islamice care amintesc de Iisus Hristos

VII. Iisus Hristos în gândirea Indiană

Concluzii.

Preliminarii

De mai bine de 2000 de ani, cea mai controversată persoană din istoria lumii este Iisus Hristos, pentru unii simplu om, pentru alții profet, iar pentru noi creștinii Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Mântuitorul nostru, Om și Dumnezeu, Dumnezeu-Omul.

Apariția persoanei lui Iisus Hristos în lume a revoluționat istoria, a produs cea mai mare schimbare ce a avut loc în lume atât din punct de vedere religios cât și laic, este singura schimbare reală a lumii de la creație și până în zilele noastre, este singura realitate evidentă existentă independent de actul de credință.

În cele ce urmează vom încerca să analizăm cu ochi critic, dar și cu adorarea cuvenită aceste aspecte, încercând să fim cât mai obiectivi. Tema ne obligă să apelăm și la domenii adiacente precum dogmatica și studiul biblic ca și istoria universală.

I. Căderea în păcat a primilor oameni și

făgăduința unui Răscumpărător

Referatul biblic despre crearea lumii și a omului ne dezvăluie faptul că Dumnezeu Cel Unul în Ființă și Întreit în Persoane este creatorul acestei lumi care ne înconjoară. Lumea a fost creată de Dumnezeu prin Cuvântul Cel de o ființă cu El, în șase zile. La sfârșitul zilei a șasea Dumnezeu L-a creat pe om prin sfatul divin: ” Să face om după chipul și asemănarea Noastră ” ( Facere 1, 26 ) cu scopul precis de a stăpâni toată creația.

Dar să ne aplecăm puțin asupra creării după chip și asemănare. A fi creat după chipul lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu a dat omului calitatea de persoană ca atribut fundamental al naturii sale … Această calitate de persoană conturează totalitatea existenței sale psiho-fizice. 1

Crearea omului după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu și-a imprimat chipul în om ca o pecete, că a ridicat pe om din șirul creaturilor Sale la o stare ființială în care chipul și asemănarea devin vizibile prin analogie. 2

Chipul este un dat, în timp ce asemănarea cu Dumnezeu este un postulat, este potențială în om. Chipul îl posedăm în virtutea creației, în timp ce asemănarea este realizarea acestui chip. Chipul lui Dumnezeu în om este izvorul de plenitudini virtuale umane, care constă mai ales în tendința înnăscută de a ssăvârși binele, 3 în puterile lui spirituale, în libertate, în nemurirea lui, în puterea de a cunoaște pe Dumnezeu, de a se uni cu El în natura intelectuală și morală a omului. Omul este împodobit cu cele mai frumoase însușiri care cuprind chipul frumuseții divine

Dacă chipul lui Dumnezeu este plenitudinea virtuală de împlinire a omului, asemănarea este desăvârșirea omului în bine, adică reproducerea într-o oarecare măsură a lui Dumnezeu: ” Dacă cineva imită în viața sa însușirile naturii divine, se preface într-un anumit fel în ceea ce acea imitare imprimă asupra ființei sale…” spunea Sf. Grigorie de Nyssa. 4

Asemănarea cu Dumnezeu este desăvârșirea, este infinit în act, iar sufletul omului este infinit în devenire; el crește mereu în virtute, într-un proces permanent. Important de reținut este faptul că asemănarea cu Dumnzeu, desăvârșirea sau îndumnezeirea omului nu înseamnă identificarea cu Dumnezeu în ființă, ci un act de participare la atributele lui Dumnezeu, prin har, pe măsura firii noastre.

În starea primordială, chipul lui Dumnezeu în om se afla ” in actu ”; toate elementele chipului funcționau integral, omul fiind în comuniune cu Dumnezeu, însă neconsolidat în ea.

Omul ducea o viață cu posibilități nelimitate de dezvoltare, putând ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, omul este înșelat de diavol, sub masca binelui: ” gustați din pom și veți fi ca Dumnezeu ” ( Facere 3, 5 ).

Mâncând din pomul oprit, probabil din dorința de a ajunge mai repede asemenea lui Dumnezeu, omul cade prin neascultarea poruncii divine, iar rezultatul este moartea fizică și întunecarea chipului lui Dumnezeu în om. Aceasta înseamnă și o depărtare a posibilității omului de a deveni asemenea lui Dumnezeu.

Ceea ce nu pierde omul prin cădere este capacitatea de a deveni subiect al dragostei divine, prin care este posibilă restabilirea prin Hristos a stării dinnainte de păcat: ” căci aceasta a fost misiunea Fiului lui Dumnezeu, ca, devenind om, propria formă pe care a asumat-o să o ducă din nou la chipul frumuseții exemplare, ca să fie din nou ceea ce a fost la început ”. 5

Dar nu trebuie uitat că omul e văzut și ca chip al Logosului divin, care la rândul Său fiind chip al Tatălui a îmbrăcat la plinirea vremii și chipul său uman ( Filipeni 2, 6 -7; Evrei 1, 3 ) Omul este astfel chipul Cuvântului și ca atare după chipul Tatălui, prin aceasta fiind în comuniune cu Sfânta Treime și chemat să realizeze în plan uman o viață de comuniune.

Prin întrupare, Hristos a ridicat în om chipul dumnezeiesc la deplina lui activitate, adică la deplina lui comuniune cu Dumnezeu și cu semenii umani. 6

Amăgit de diavol, omul pierde comuniunea cu Dumnezeu, pierde harul, liantul care menținea această comuniune. Dumnezeu îl ceartă pe om pentru nesăbuința sa, îl alungă din Rai, însă îi făgăduiește și un Răscumpărător, un Mântuitor, un Om care să răpună șarpele: ” Dușmănie voi pune între tine și între femeia ta între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul ” ( Facere 3, 15 ).

Aceste cuvinte au rămas vii în minte, căci Eva, născând pe Cain a spus ” Am dobândit om de la Dumnezeu ” ( Facere 4, 1 ), arătând că protopărinții s-au dus cu gândul la Omul făgăduit de Dumnezeu.

Conștiința unei vieți era înfiptă și în gândul lui Lameh care, născând prunc a zis: ” Acesta ne va mângâia de munca și de truda mâinilor noastre, la lucrarea pământului pe care l-a blestemat Dumnezeu ” ( Facere 5, 28 ).

În continuare să vedem care este tâlcul versetului 15 din capitolul al III-lea al Facerii. Vrășmășie se pune între ” tine și femeie ”, prenumele, ” tine ” se referindu-se la ” șarpele cel mai înțelept dintre toate fiarele de pe pământ ” ( Facere 3, 1 ), identificat în Noul Testament cu ” satana ”, ” diavol ”, ” Balaur de mare ” care înșală pe toată lumea ( Apocalipsa 12, 9; 20, 2 ).

Femeia din versetul 15 este Eva, iar sămânța ei sunt urmașii Evei, omenirea întreagă. Unii văd aici o femeie a viitorului, pe Maria, iar prin sămânța ei înțeleg un om al viitorului, pe Iisus, fiul Mariei.

Putem sspune că urmașul femeii e de origine divină ( potrivit celor afirmate de Sfântul Apostol Pavel la Romani 16, 20 ), șarpele indică pe satan iar războiul inițiat în 3, 15, sfârșește cu o victorie totală în favoarea ilustrului urmaș al femeii. Sfântul Irineu spunea: ” Sămânța care avea să zdrobească capul șarpelui e fiul Mariei ”. 7

Așa cum am arătat aceste cuvinte au stăruit în mintea și în inima primilor oameni, însă odată cu trecerea timpului ele și-au pierdut rezonanța. Păcatul se înmulțea și odată cu păcatul dispărea tot mai mult comuniunea omului cu Dumnezeu; oamenii erau stăpâniți de stricăsiunea cea după fire.

Ei îl căutau pe Dumnezeu în natura înconjurătoare, dar neavând harul, natura nu mai este transparentă pentru ei, nu-L mai găsesc pe Dumnezeu în creație. Dumnezeu le-a dat și Legea, însă nici așa nu L-au cunoscut oamenii. Iată ce spunea despre acestea Sfântul Atanasie cel Mare: ” Le era cu putință ca, privind la mărirea cerului și cunoscând armonia zidirii, să cunoască pe Cârmuitorul ei, pe Cuvântul Tatălui, care prin purtarea de grijă a tuturor le făcea cunoscut tuturor pe Tatăl… Sau dacă se leneveau în acestea le era cu putință să se întâlnească cu sfinții prooroci și să afle de la ei despre Dumnezeul Făcător al tuturor despre Tatăl lui Hristos…. Le era cu putință ca cunoscând Legea, să se oprească de la orice nelegiuire și să trăiască o viață de virtute… Dar cu toate că bunătatea lui Dumnezeu și iubirea Lui de oameni a fost așa mare, totuși oamenii biruiți de plăcerile lor de-o clipă și de nălucirile și amăgirile pricinuite de diavoli nu s-au învoit cu adevărul, ci s-au îndreptat cu și mai multe rele și păcate, încât nu mai păreau să fie raționali, ci neraționali prin felul purtării lor ”. 8

Astfel fiind starea omenirii, Dumnezeu nu avea altceva de făcut decât să înnoiască existența oamenilor după chipul Său, ca prin acesta să-L poată cunoaște oamenii însăși pe El. Iar aceasta a fost posibilă prin venirea Chipului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Iisus Hristos care să-l rezidească pe omul cel vechi după chipul Său.

Era propriu Lui ( ca cel ce a adus pe om la viață ) să aducă iarăși pe cel stricăcios la nestricăciune; fiind Cuvântul Tatălui și fiind mai presus de toate era firesc că numai El avea putere să creeze din nou toate. 9

II. Persoana Divină a Fiului lui Dumnezeu

Biserica ne învață că Dumnezeu este Unul în Ființă și Întreit în Persoane și anume Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Persoanele Sfintei Treimi sunt persoane reale și prin urmare deosebite una de alta, având fiecare însușiri personale proprii prin care se disting neputându-se confunda una cu alta deși fiecare persoană dumnezeiască posedă în întregime ființa divină care nu se împarte și nu se desparte, fiind veșnic una și aceeași.

Deosebirea dintre persoanele treimice se face după modul în care posedă ființa divină întreagă: Tatăl e nenăscut și nepurces, Fiul e născut din veci din Tatăl, iar Duhul Sfânt este purces . 1

Bazându-se pe Sfânta Scriptură Sfinții Părinți ai Bisericii adunați la Sinod la Constantinopol în 325 spun despre a doua persoană a Sfintei Treimi că este: ” Fiul lui Dumnezeu Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii, lumină din lumină Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut ” ( articolul al II-lea al Simbolului de Credință ).

Toate acestea se referă la Fiul lui Dumnezeu înainte de întrupare, în relația Sa cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Dumnezeirea Fiului, ca persoană deosebită de Tatăl, numit fiind Fiu este afirmată în multe locuri din Sfânta Scriptură, fie direct, fie indirect.

Că Fiul e născut din veșnicie din Tatăl ne mărturisește psalmistul: ” Fiul Meu ești Tu, eu astăzi Te-am născut ” ( Ps. 2, 6 ); sau în alt loc spune: ” Din pântece, mai înainte de luceafăr Te-am născut ” ( Ps. 109, 3 ).

La Botez, Tatăl îl numește ” Fiul Meu iubit ” ( Matei 3, 17 ); în fața lui Caiafa, Hristos se recunoaște ca Fiu al lui Dumnezeu ( Matei 26, 63-64 ); Petru spune despre El că e ” Fiul lui Dumnezeu, Celui viu ” ( Matei 16, 16 ).

Indirect, dumnezeirea Fiului ca persoană deosebită de Tatăl se afirmă atribuindu-i-se însușiri dumnezeiești, ca: veșnicie ( Ioan 17, 5 ), atutputernicie ( Ioan 1, 3 ), omniprezență ( Matei 18, 20 ).

Întreaga Sfântă Tradiție mărturisește Dumnezeirea Fiului, în chip deosebit condamnând ereziile antitrinitare. Despre nașterea Fiului din Tatăl, Sf. Atanasie cel Mare spunea că Tatăl naște pe Fiul așa cum soarele naște razele; ” El este nedespărțit de Tatăl precum e nedespărțită raza de discul solar și este veșnic precum raza există deodată cu soarele ”. 2

El afirmă că Tatăl și Fiul ne apar ca ” adevărat Tată și adevărat Fiu. Tatăl este prin esență Tată și naște pe Fiul din veșnicie în mod necesar, fără a se împărți ”.3

Nașterea aceasta din veci este o taină pentru noi oamenii și chiar pentru îngeri. ” Tatăl L-a născut ( pe Fiul ) nu în modul în care omul ar putea gândi ci așa cum numai Tatăl știe ”, spune Sfântul Chirilre. Despre nașterea Fiului din Tatăl, Sf. Atanasie cel Mare spunea că Tatăl naște pe Fiul așa cum soarele naște razele; ” El este nedespărțit de Tatăl precum e nedespărțită raza de discul solar și este veșnic precum raza există deodată cu soarele ”. 2

El afirmă că Tatăl și Fiul ne apar ca ” adevărat Tată și adevărat Fiu. Tatăl este prin esență Tată și naște pe Fiul din veșnicie în mod necesar, fără a se împărți ”.3

Nașterea aceasta din veci este o taină pentru noi oamenii și chiar pentru îngeri. ” Tatăl L-a născut ( pe Fiul ) nu în modul în care omul ar putea gândi ci așa cum numai Tatăl știe ”, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului. 4

” Când auzi că Dumnezeu a născut să nu cazi în gânduri trupești, nici să presupui vreo naștere stricăcioasă. ” Duh este Dumnezeu ” ( Ioan 4, 24 ), duhovnicească este nașterea ”. 5

S-a asemănat nașterea gândului din minte precum îndată ce există mintea există și gândul și mintea fără gând nu există, așa de când există Tatăl există și Fiul și Tată fără Fiu nu există. 6

Despre nașterea Fiului din Tatăl Sf. Ioan Damaschinul spunea: ” Nașterea este actul prin care se scoate din ființa celui ce naște cel ce se naște, asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea însă este un act extern, în care ceea ce se zidește și se crează nu vine din ființa celui care zidește și crează, ci este ceva cu totul deosebit de el ”.7

Și tot Sfântul Ioan Damaschinul spunea că dacă Fiul e din ființa Tatălui, e ” opera firii Lui ”. El trebuie să fie născut înainte de veci, căci ceea ce ține de ființa Dumnezeirii e veșnic, ca să nu se schimbe firea dumnezeiască. 8

Fiind din ființa Tatălui, Fiul are aceeași ființă cu El, e ” de o ființă cu Tatăl ” Dar de o ființă nu înseamnă numai că Fiul s-a născut din ființa Tatălui sau că are o ființă la fel cu a Tatălui, ci depășește acest mod de înțelegere, căci Fiul nu-și are ființa în chip despărțit de a Tatălui. Ființa Tatălui nu se repetă născând pe Fiul ( precum la oameni ) ci Tatăl dă Fiului, prin naștere însăși ființa Sa fără ca prin aceasta să se repete.

Sfinții Părinți au surprins în articolul al doilea al Crezului și faptul că tot ce face Tatăl face Fiul, că și lumea a creat-o prin Fiul: ” prin care toate s-au făcut ”. Prin aceste cuvinte se arată încă o dată că Fiul este de o ființă cu Tatăl și mai înainte de toți vecii. Tatăl le face pe toate prin Fiul pentru că nu e despărțit de Fiul ci sunt unul în altul.

Din tatăl pornește orice lucrare și Fiul o îndeplinește. Iar dacă toate s-au făcut prin Fiul înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însuși timpul care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veșnicie, nu e făcut. Prin cuvintele ” prin Care toate s-au făcut ” se anticipează și învățătura Bisericii despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

Sfântul Atanasie Părintele Ortodoxiei a luptat pentru apărarea învățăturii că în Iisus Hristos s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu născut din ființa Tatălui, pentru a-L distinge de tot ce a creat. Dacă Iisus nu e Fiul adevărat cel întrupat al Tatălui, ci o creatură, fie ea și cea mai înaltă și cea dintâi dintre creaturi, El nu se poate scoate din închisoarea noastră în lumea creată, deci nu ne poate mântui.

Pe de altă parte doar dacă Tatăl dumnezeiesc are un Fiu, El este cu adevărat un Dumnezeu al iubirii în Sine Însuși, un Dumnezeu, Persoană care în iubirea Sa părintească eternă ce o are față de Fiul comunică ( dă ) Acestuia toată ființa Sa. Având un unic Fiu de o ființă cu El, lumea nu e din ființa lui Dumnezeu, ci e produsul voinței Lui liberă, mișcată de iubirea Lui, 9 din nimic.

Sfântul Atanasie a insistat și asupra faptului că Fiul este totodată Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu. Unde lipsește iubirea, lipsește sensul existenței ( logosul ). Persoana iubită reprezintă logosul sau sensul pentru persoana iubitoare. Fiul cel iubit al Tatălui reprezintă Logosul sau Cuvântul Tatălui.

Și cum Dumnezeu are un sens din eternitate, din eternitate El este un Tată și un Fiu. În iubirea față de Fiul se pune în evidență în înțelepciunea Tatălui, cum se pune în evidență în iubirea noastră față de alte persoane înțelepciunea noastră. 10

Fiul lui Dumnezeu este și chipul Tatălui. O persoană fără un chip interior, spiritual, al ei e opacă, e impenetrabilă pentru ea însăși, în chip se arată strălucirea ei interioară.

În Dumnezeu chipul Tatălui este un ipostas deosebit de El, însă atât de unit cu El încât nu se pate nici măcar cugeta vreo existență aparte a Tatălui de Fiul sau a Fiului de Tatăl.

La Dumnezeu există o identitate totală între Fiul și Cuvântul și chipul Tatălui; în Fiul cel unic se vede toată ființa Tatălui, El e un chip desăvârșit și viu al Tatălui. Cuvântul lui Dumnezeu nu e numai rostitor sau sunet de vorbe, ( cum e cuvântul oamenilor ) ci mijloc prin care poruncește Dumnezeu, ci este Fiul .

Cuvântul oamenilor nu este lucrător, omul lucrează cu mâinile, care subzistă, însă ” Cuvântul lui Dumnezeu e viu și lucrător ”, precum spune Apostolul ( Evrei 4, 12 ), altfel spus El subzistă în Tatăl. Se poate spune deci că în Cuvântul Tatălui se face arătat nu numai o intenție trecătoare și parțială, ca la oameni și tot ce are sau tot ce este Tatăl.

Cuvântul este tot ce este și Tatăl, ba chiar este subieict ca Tatăl, cum vedem din cuvintele: ” Toate câte are Tatăl ale Mele sunt ” (Ioan 16, 15). Tatăl este izvorul infinit fără izvor, începutul neînceput al existenței; El este Tată în adevăratul sens al cuvântului și ca atare are un Fiu Căruia i se dăruiește în întregime.

Fiul Îl revelează pe Tatăl în întregime, El e Cel ce pune adâncul obârșiei dăruitoare a Tatălui în lumină, El e dovada acestei obârșii dăruitoare.11

Având tot ce ară Tatăl în mod manifestat Fiul și Cuvântul e nu numai sensul, ci și puterea, viața, lucrarea totală a Tatălui în Care își are iubirea Lui totală.

Cuvântul Fiului are în El puterea pe care o are și Tatăl. Puterea Lui nu e limitată la a face ceva cu lucrurile care își au existența fără El, ci își arată deplinătatea nemărginită în faptul că poate crea din nimic. Fiul nu are nimic pasiv în Sine, ci este tot atât de lucrător ca și Tatăl sau își însușește tot ce are Tatăl, deci lucrarea Tatălui. 12

Tatăl nu face nimic decât prin Fiul deoarece este în Fiul și Fiul în El: ” Deoarece Fiul este Cuvântul propriu prin fire ființei lui Dumnezeu, și este din El în El, cum Însuși a spus, nu puteau să nu fie prin El toate creaturile. Căci lumina luminează toate prin strălucirea ei și fără strălucire nu s-ar lumina nimic. Așa și Tatăl a lucrat ca prin mână toate prin Cuvânt și fără El nu face nimic ”.13

În Fiul se activează și se vădesc toate câte se află în Tatăl ca unica obârșie supremă a existenței. De acea Fiul nu e ceva intermediar între Tatăl și lume; în acest caz ar avea în El ceva creat. Numai spunând că Logosul este născut din ființa Tatălui din veci; Îl arată și pe El și pe Tatăl ca Persoane.

Dacă Fiul nu ar fi de o ființă cu Tatăl, deci de o ființă necreată, n-ar crea Dumnezeu lumea prin El, iar Fiul n-ar revela pe Tatăl, nici creaturile nu s-ar lumina de cunoștiința că există un Dumnezeu deosebit de lume; în acest caz lumea ar izvorî din ființa lui Dumnezeu în sens panteist.

Numai un Fiu de esență dumnezeiască deosebită de esența lumii, nu confundă pe Dumnezeu cu lume în sens panteist. Numai Fiul asigură un Dumnezeu deosebit în esență de lume. Fără un Fiu deosebit de esența lumii nu există decât panteismul păgân. 14

Cuvântul nu e numai ipostasul în care se revelează toate câte le are Tatăl, pe care Fiul și le însușește în mod activ, ca Subiectul, ci e și cel care își însușește în mod activ gândirea Tatălui despre toate câte vrea să le creeze. În Fiul se fac vădite toate rațiunile, toate sensurtile lucrurilor.

În Fiul se fac vădite toate gândurile Tatălui despre cele ce vrea să facă și prin Fiul sunt aduse la existență când voiește aceste; prin Fiul se aduc toate creaturile la existență după rațiunile lor ce se fac vădite în El, pentru că își au ultima lor obârșie în Tatăl. 15

Lumea nu iese din nimic prin sine. Cuvântul, prin care e scos din nimic nu e numai manifestare nevoinței doritoare a lui Dumnezeu; ci are în ea și o putere lucrătoare, care e atât de mare încât nu se mărginește la transferarea unei lumi care există, ci o crează din nimic.

Lumea intră în momentul creației în relația cu Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Însuși, dar fără să se confunde cu El. Dacă nu ar intra în această relație n-ar fi în stare să-L primească ca Fiul și Cuvântul întrupat al Tatălui.

Între creația lumii de către Fiul și mântuirea lumii, după cădere, prin El, este o strânsă legătură, fără ca Fiul să fie obligat să se întrupeze, dar putând să se întrupeze datorită faptului că a creat o lume capabilă de relația cu El, capabilă să participe la lucrarea lui Dumnezeu.16

Tatăl gândește în Fiul și împreună cu Fiul creaturi ce așa cum vor avea să fie la capătul lor desăvârșit, dar include în gândirea lor și treptele lor de urcuș spre asemănarea cu modelele lor desăvârșite aflate în Dumnezeu, precum și treptele posibile ale coborârii lor, sau ale unei strâmbări a lor, până la o treaptă care să le anuleze rațiunea ființei lor.

Fiul lui Dumnezeu este astfel Rațiunea ipostaziată, personalizată, în care tot ce e creat își află raționalitatea. Fiul mai este numit și ” Sfatul ” Tatălui. 17 Fiul e un sfat ipostatic, având un caracter de subiect. În cartea Farerea Dumnezeu trece la crearea omului în urma sfatului divin: ” Să facem om după chipul și asemănarea Noastră ” ( Facere 1, 26 ).

Aceasta nu o spune ca să se îndemne pe Sine, ci arată o împreună hotărâre și sfătuire pentru actul liber și atât de important ce avea să fie săvârșit. Se vorbește apoi de ” un sfat etern ” al lui Dumnezeu în vederea mântuirii noastre ( Efeseni 3, 11 ).

Aceasta pune în relief voia liberă și iubirea lui Dumnezeu cel Personal față de lume. Unde e sfat e sfătuire între cel puțin două persoane și acolo se arată că se pornește la o lucrare în mod liber. Se poate constata, deci, că în raport cu Sfânta Treime persoana Mântuitorului este înfățișată în Revelație ca posedând toate atributele și însușirile care Îl fac egal și consubstanțial cu Tatăl și cu Duhul, El fiind mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu sau Logos divin, născut din veci din Tatăl, iar ca Mântuitor fiind Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat din cer și s-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria.

Cuvântul lui Dumnezeu nu e un Logos pur teoretic, și un Logos care e în același timp Fiul iubitor al Tatălui și Frate cu voia oamenilor, de dragul cărora vine la ei și i-a asupra Sa toate pătimirile, inclusiv moartea pentru ei, pentru a ne arăta drumul pe care trebuie să înaintăm și să ne facem asemenea Lui, unindu-ne cu El prin iubire și armonie cu toți semenii noștri.

Existența Sa, înainte de întrupare se manifestă, așadar, în cercul de iubire al Sfintei Treimi. Ca atare avem de a face cu existență și ființă veșnică a cărei apartiție în timp și spațiu are un scop precis.

III. Vestirea Întrupării Mântuitorului

în Vechiul Testament

Am spus anterior că Hristos există din veșnicie în sânul Sfintei Treimi, că împărtășește la modul deplin toate atributele pe care noi le acordăm lui Dumnezeu. În același timp, Hristos se diferențiază printr-un unic atribut acela de Fiu al lui Dumnezeu care se întrupează, și se naște fără a renunța la dumnezeirea și locul din cercul de iubire al Treimii, fără a se despărți de celelalte două persoane ale Treimii, Dumnezeu Tatăl șin Duhul Sfânt.

În Vechiul Testament, imaginea lui Hristos nu avea alt temei în afară de cel divin, care nu se putea concepe la acea vreme, și de cel revelaționar. De la realitatea revelată a Vechiului Testament și în baza credinței avraamice poporul evreu privește înainte spre refacerea lumii, spre dimensiunea nouă pe care Mesia trebuia să o instaureze istoric drept realitate a acestei lumi – realitatea împărăției lui Dumnezeu, împărăție de ordin spiritual care constituie de fapt esența lumii.

Omul Vechiului Testament trăiește orientat spre această re-creare a lumii, reinstaurare a universului în sensul său spiritual, eliberator din moarte și perenitate. El menține imaginea tipică a celui ce va reuni în Sine cele două dimensiuni despărțite prin păcatul adamic, dimensiunea omului de chip al lui Dumnezeu și dimensiunea dumnezeiască de tendință spre asemănasea cu Dumnezeu, adică ieșirea din imanent și realizarea transcendenței, care nu mai era posibilă după cădere.

Omul cu puterile lui cognitive nu putea decât să intuiască ceva, intuiții care sunt apreciate ca efort valoric în toate religiile care au încercat să depășească imanentismul. Acest efect nu a dus însă prea departe, deoarece cunoașterea umană are o limită peste care nu poate trece, de cunoașterea absolută dispunând doar Dumnezeu, ființa absolută. Drept urmare revelația este necesară pentru ca omul să nu se afunde într-un imanent absolut. 1

Odată cu pedeapsa pronunțată de Dumnezeu asupra protopărinților noștri li s-a dat și făgăduința unui Mântuitor, care să-i scoată din starea de decădere în care au ajuns după păcat.

Făgăduința despre venirea unui Răscumpărător a fost mereu întărită și exprimată din ce în ce mai clar și în termeni mai preciși: ” Întru Tine se vor binecuvânta toate neamurile ” ( Facere 12, 3; 18, 18 ); ” Binecuvântând te voi binecuvânta și înmulțind voi înmulți sămânța ta ca stelele cerului și ca nisipul mării….” ( Facere 22, 17 ).

Vrăjitorul păgân Valaam chemat de regele Moabului Balaq, ca să blesteme pe Israel, din porunca Domnului profețește acestuia că din poporul ales se va naște Mântuitorul: ” Îl văd dar oricum încă nu-i, Îl privesc dar nu-i pe aproape, o stea răsare din Iacov, un toiag se ridică din Israel și va lovi pe căpeteniile Moabului și toți fii lui Iet îi va zdrobi. ” ( Numerii 21, 17 ).

Aceste profeții mesianice cuprind descoperiri cu privire la timpul, locul venirii Mântuitorului, seminției din care se va naște, nașterea dintr-o fecioară, pruncul minunat și înpărăția Sa viitoare, închinarea magilor, aducerea de daruri, întreita Lui activitate de profet, preot și împărat, la Patimile, moartea și Învierea Lui, slujirea universală, despre a doua venire, la împărăția dreptății și a păcii care vor fi chemate toate neamurile. 2

Selectăm câteva texte dintre cele mai importantecu caracter mesianic aflătoare în Pentateuh: Întâia veste bună ( Gen. 3, 15 ); Binecuvântarea lui Noe ( Gen. 9, 25-27 ), Făgăduința lui Avraam și a celorlalți patriarhi biblici ( Gen. 12, 2-3; 15, 5; 17, 2-4; 18, 18; 22, 18 ), Urmașul celebru ( Gen. 22, 17 ) Profeția lui Iacob despre Melchisedec ( Gen. 49, 10 ); Steaua lui Iacob ( Num. 24, 17 ) și Profetul cel Mare ( Deut. 18, 15 ).

1. Întâia veste bună. ( Facere 3, 15 )

După cum am vorbit pe larg în capitolul precedent despre aceasta, ideea mesianică ia ființă deodată cu căderea omului. Putem privii prin Eva pe femeia viitorului – Mesia, iar prin sămânța ei înțelegem un om al viitorului, pe Iisus, Fiul Mariei.

Versetul 3, 15 primește următoarea tâlcuire: Urmașul femeii e de origine divină, șarpele indică pe satan, iar războiul inițiat în 3, 15 sfârșește cu o victorie totală în favoarea ilustrului urmaș al femeii. Sămânța care avea să zdrobească capul șarpelui este Fiul Mariei.

În decursul vieții omenirea are de luptat cu Răul, sub toate formele lui, în sfârșit printr-un celebru urmaș al ei va eși învingătoare prin lupta în care Vrăjmașul Satan, agresorul permanent al omenirii își apără cu îndârjire sfera sa de interese. Astfel aceasta este ceea ce numim întâia veste bună.

2. Binecuvântarea lui Noe ( Facere 9, 25 – 26 )

Cuvintele lui Noe alcătuiesc alt text mesianic ” Blestemat să fie Canaan, slugă va fi fraților săi; Binecuvântat să fi Domnul Dumnezeul lui Sem și Canaan să fi slugă lui; lărgească Dumnezeu pe Iafet și să locuiască în lăcașurile lui Sem și Canaan să fie slugă lui ”.

Noe rostește blesstem asupra lui Canaan pentru ca toți să ia aminte că răul făcut părinților și blestemul părintesc are urmări dezastruoase pentru descendenți. Sem este binecuvântat.

Binecuvântarea sa este de conținut spiritual. Dumnezeu este numit: ” Dumnezeul lui Sem ”. În conformitate cu profeția lui Noe, Sem avea să devină favoritul Domnului organ al revelației dumnezeiești.Cuvintele lui Noe anunță și marele adevăr că păcatul se pedepsește sever, iar virtutea se răsplătește mulțumitor.

3. Făgăduința lui Avraam ( Facere 12, 2-3 )

Cuvintele profetice sunt următoarele: ” Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta și voi face mare numele tău, și vei fi binecuvântare, și voi binecuvânta pe cel ce te binecuvintează, și pe cel ce te blesteamă îl voi blestema, și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului ”.

Expresia ” nume mare ” prevestește celebritatea legată de acest amic al lui Dumnezeu, de sinceritatea față de Avraam și lucrurile juruite lui depinde mântuirea. Sfântul Ioan Hrisostom îl numește pe Avraam” atlet ” al credinței care rămâne totuși mijlocitor real și universal între binecuvântarea dumnezeiască și omenire.

4. Urmașul celebru ( Facere 22, 17 )

” Voi înmulți sămânța ta ca stelele cerului, da-voi seminției tale tot pământul acesta și se vor binecuvânta întru sămânța ta toate neamurile pământului ”. Stelele cerului și nisipul pământului indică posteritate numeroasă a cuiva.

Sămânța sunt urmașii cuiva. Izvorul binecuvântării este ” sămânța ” adică urmașul deșcendent al lui Avraam, Isaac, Iacob, obiectul binecuvântării sunt popoarele pământului întreg.

Sensul religios al versetului este: Copiii sufletești ai patriarhului se vor înmulți, aceștia vor fi adevărați săpâni ai pământului, iar printre un urmaș celebru al lor se va înmulți fericirea tuturor oamenilor.

5. Profeția lui Iacob despre Siloh ( Facere 49, 10 )

Capitolul 49 din Facere conține binecuvântarea pe care patriarhul Iacob a rostit-o celor 12 fii ai săi. Acest fragment biblic este o binecuvântare și o profeție totodată. Acest caracter al cuvântării rezultă din fragmentul cuvântării: ” Adunați-vă ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele de apoi ” ( Facere 49, 1 ).

Având în vedere această structură a cuvântării lui Iacob, Sfântul Ioan Hrisostom îl numește pe patriarh ” Cel pătruns de Duhul Sfânt. ” ” Interpretarea ar fi greșită dacă nu s-ar referi la Hristos ”. Domnia lui Iuda nu încetează cu venirea lui Mesia.

6. Steaua lui Iacob ( Num. 24, 17 )

Sunt cuvintele rostite de vrăjitorul moabit Varlaam: ” Îl văd, însă nu acum, îl privesc dar nu de aproape ! O stea va răsări din Iacob și un toiag se va ridica din Israle și va zdrobi templele Moabului și pe toți fii lui Set îi va doborî la pământ ”.

Varlaam străbate timpurile până departe în epoca Aceluia pe care îl vede născându-se ca descendent al lui Iacob. E steaua după care s-au orientat magii ( Matei 2, 2), care sosind în Ierusalim întreabă: ” Unde este Nou-născut căci noi am văzut steaua lui la răsărit ? ”

Aici se vorbește despre Hristos pe care-L vede nu pentru acum ci pentru plinirea vremii când Dumnezeu a trimis pe Fiul, steaua este un indiciu despre divinitate, iar toiabul simbolizează natura omenească a lui Hristos.

7. Profetul cel Mare ( Deut. 18, 15 )

” Profet din mijlocul tău, din mijlocul fraților tăi, ca mine va ridica ție Domnul Dumnezeul tău , pe acela să-l ascultați ”. Prenumele ” tău ” substituie substantivul Israel cel de unde se va naște Profetul. Omul e liber să asculte pe cine vrea, dar numai profetul trimis de Dumnezeu îi aduce dreptate și-i dă fericire. În acest sens se zice ” să-l ascultați ”.3

Odată cu trecerea timpului poporul ales a ajuns la conștiința păcătoșeniei și își dorea tot mai mult venirea unui Mântuitor. Promisiunile făcute poporului ales de către Dumnezeu sunt repetate în dese rânduri. Cu cât ne apropiem de ” plinirea vremii ” ( Galateni 4, 4 ), profețiile mesianice devin tot mai numeroase, mai clare, mai precise, pentru ca poporul evreu să poată recunoaște în acela care va veni pe Mesia cel așteptat.

În cele ce urmează vom cita din cărțile Vechiului Testament o serie de proorociri menită să-L facă recunoscut pe Mesia, nu în ordinea în care se găsesc ele în Vechiul Testament, ci în luncție de precizia cu care indică aspecte despre cel ce va veni, despre Mesia.

Despre timpul venirii Mântuitorului, profetul Daniil spunea: ” Șaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini și se va pecetlui păcatul și se va isprăvi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veșnică va veni, vedenia și proorocia se vor pecetlui și se va unge Sfântul Sfinților.

Ssă ști și să înțelegi că de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului și până la Cel-Uns Cel-Vesti sunt șapre săptămâni și șaizeci și două de săptămâni și din nou vor fi zidite pietrele și zidul din afară, în vremuri de strâmtorare. Iar după cele șaizeci și două de săptămâni, Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină la El, iar poporul unui domn va veni și va dărâma cetatea și templul.

Și sfârșitul cetății va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu și până la capăt va fi război, prăpădul cel hotărât. Și El va încheia un legământ cu mulți într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa și prinosul și în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă, se va vărsa pe locul pustiirii ”. ( Daniil 9, 24 – 27 )

Săptămânile de care se vorbește în profeție sunt săptămâni de ani care se calculează de la darea edictului de rezidire a Ierusalimului de către împăratul Artaxerxe Longimanul, la anul 452 î.d.H.

Inspirați de Duhul Sfânt, profeții au arătat locul unde avea să se

nască Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ” Și tu, Betleeme Efrata cu nimic nu ești mai mic între miile lui Iuda căci din tine va iași Stăpânitor peste Israel, iar obârșia lui este dintru început , din zilele veșniciei ” ( Miheia 5, 1 ), precum și nașterea Lui dintr-o fecioară: ” Pentru aceasta Domnul meu vă va da semn: Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel ” ( Isaia 7, 14 ).

Despre intrarea triumfală în Ierusalim și despre primirea solemnă a Mântuitorului ne vorbește profetul Zaharia: ” Bucură-te foarte, fiica Sionului veselește-te fiica Ierusalimului căci iată împăratul Tău vine la tine drept și biruitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei ” ( Zaharia 9, 9 ), iar despre jertfa izbăvitoare și răscumpărătoare a lui Mesia și preamărirea Lui, Isaia spunea: ” Doamne, cine va crede ceea ce noi am auzit și brațul Domnului cui se va descoperi ? Crescut-a înaintea lui ca o odraslă și ca o rădăcină în pământ uscat; nu aveai nici chip, nici frumusețe ca să ne uităm la el și era fără înfățișare ca ne fie drag.

Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni, om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața, disprețuit și desconsiderat. Dar el a luat asupra-Și durerile noastre și cu suferințele noastre s-a împovărat.

Și noi îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile lui noi toți ne-am vindecat. Toți umblăm rătăciți ca niște oi, fiecare pe calea noastră și Domnul a făcut să cadă asupsa Lui fărădelegile noastre ale tuturor. Chinuit a fost, dar S-a supus și nu și-a deschis gura Sa; ca un miel sspre junghiere s-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund așa nu Și-a deschis gura Sa.

Întru smarenia Lui, judecata Lui s-a ridicat și neamul Lui cine-l va spune ? Că s-a luat de pe pământ viața Lui! Pentru fără delegile poporului meu a fost adus spre moarte. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârșise nici o nedreptate și nici o înșelăciune nu fusese în gura Lui.

Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferință. Și fiindcă Și-a dat viața ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmașii săi, își va lungi viața și lucrul Domnului în mâna Lui va propăși. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale și de mulțumire se va sătura. Prin suferințele Lui Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulți și fărădelegile lor le va lua asupra Sa. Pentru aceasta îi va da partea lui printre cei mari și cu cei puternici va împărți prada, ca răsplată că și-a dat sufletul Său spre moarte și cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora și pentru cei păcătoși și-a dat viața ”. ( Isaia 53, 1-12 ).4

Existența lui Hristos, a lui Mesia așteptat ca mântuitor se dezvoltă în mod tipic simbolic, în toată istoria poporului evreu, consemnată de cărțile Vechiului Testament.

În sensul iudaismului se perpetuează imaginea Răscumpărătorului primului păcat săvârșit de strămoșul umanității, Adam. Imaginea lui Mesia se conturează prin revelație în linii succinte deoarece o imagine treimică nu putea fi pricepută la acea vreme în contextul religios politeist al lumii.

Totuși, se conturează această imagine, am putea spune mitică, care față de celelalte personaje mitice ale lumii este orientată spre viitor, spre nădejdea de mântuire, de ștergere a unui păcat primordial, spre descătușarea omului și a creației din această greșeală, care a perpetuat întreaga ordine cosmică, inclusiv viața omului care nu se mai regăsește în realitatea imediată, ci are nevoie de o realitate esențială, acea în care se afla înainte ca păcatul să fie comis.

Putem spune că această imagine mitică a lui Hristos înainte de întrupare face un drum invers comparativ cu toate miturile existente în lume. Miturile s-au născut în urma unui eveniment – creație, moarte, existanța unei persoane, gesturi, necesități, a observării universului, etc.

La baza mitului a stat deci o realitate naturală. Deși există oarecum o ” nostalgie a originilor ”, omul Vechiului Testament nu vede împlinirea ei prin realizarea drumului înapoi spre acea origine, ci proiectarea împlinirii se află înainte, în istorie printr-o întrupare și refacere divină a acelei realități primordiale. De aici caracterul de mit invers, de la revelație la realitate, de la existența imaginară în conștiința oamenilor ideatică la realitatea concretă istorică a persoanei lui Iisus Hristos. 5

Apariția lui Hristos răstoarnă toate formele de gândire de până atunci și mai ales face să se împlinească o existență revelată, sugerată, simbolizată din când în când în istoria poporului evreu.

Dar de la această existență divină reală făcută doar să se întrezărească la orizontul de mântuire a unei omeniri ce trăia sub conștiința păcatului să treacă la existența lui Hristos întrupat devenit nu pentru a suporta consecințele păcatului ci recrea ontologic firea umană aflată sub păcatul neascultării.

De la revelația individuală personală în Vechiul Testament trecem la Noul Testament la însăși întruparea ființei divine în persoana lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu de la creație se face acum trup. Revelația este definitivă, Dumnezeu s-a sălășluit printre noi, ” descoperindu-se într-un mod unic și hotărâtor, sfințind trupul și sufletul, întreaga structură a vieții, făcând un centru, un sens, o ființă întregului proces al istoriei ”.6

IV. Nașterea lui Iisus în Beltleemul Iudeii și viața Lui

– plinirea proorociilor –

Potrivit relatărilor din Sfintele Evanghelii, întemeietorul creștinismului este Însuși Iisus Hristos, Fiul născut din Tatăl din veci și în chip minunat ca Fiu al Omului, născut fără tată din Fecioara Maria.

Vorbeam anterior despre faptul că apariția în timp și spațiu a Fiului lui Dumnezeu are un scop precis o finalitate și anume faptul că prin întrupare Hristos își asumă întreaga responsabilitate a libertății ca om și expiază prin moarte păcatele noastre aducând și refăcând primul prezent veșnic. Baza documentară pe care ne întemeiem argumentațiile despre nașterea, existența, activitatea, moartea și învierea lui Hristos o constituie scrierile Noului Testament, în special Sfintele Evanghelii.

Deși nu au fost scrise dintr-un interes istoric spre a face o biografie completă și datată riguros a persoanei lui Hristos, Evangheliile reprezintă totuși un document istoric de o valoare incontestabilă, ca relatare simplă și veridică a cuvintelor și a faptelor lui Iisus Hristos ca mărturie a impresiei pe care a lăsat-o El în lume. Vom încerca în continuare să surprindem elementele cele mai importante relatate de Evanghelii referitor la întruparea și existența lui Hristos.

a. Persoana divino – umană a lui Iisus

În Evanghelia după Luca ne este făcut cunoscut evenimentul vestirii lui Iisus și zămislirea ( Luca 1, 26-38 ) eveniment ce se petrece în Nazaret, oraș din Galileea.

Actul zămislirii ( sau al întrupării ) este foarte important, fiindcă conceperea lui Iisus nu are loc în mod obișnuit, ci prin putere divină.

O existență de dincolo de realitatea cunoscută devine existență umană, istorică. De la acest eveniment celelalte date vin să se țeasă nu într-o poveste mitică, ci într-o realitate, într-un adevăr, care poate nu a existat decât în frânturi după căderea din realitatea și comuniunea divină a protopărinților Adam și Eva. Acum acest Adevăr vine și se manifestă plenar, se sălășluiește între noi și rămâne veșnic ”.1

După întrupare, consemnată în Evanghelia după Luca, deoarece este un act de excepție în istoria omenirii vom trece la nașterea Domnuluia cărei dată nu se cunoaște precis deși este cel mai important eveniment din istorie.

Era creștină calculată de Dionisie cel Mic este greșită, având în minus câțiva ani, determinând datarea mai târzie a anului nașterii lui Hristos la 753 ( a.u.c.), în realitate El născându-se înainte de 750 ( a.u.c.), anul morții lui Irod cel Mare.

În Evangheliii găsim câteva indicații istorice privind nașterea sau vârsta lui Iisus: domnia lui Octavian Augustus, proconsulatul lui Quirinius, recesământul, steaua magilor – eveniment astrologic, uciderea puncilor, moartea lui Irod, începutul activității publice a lui Ioan Botezătorul în anul al XV-lea al domniei lui Tiberiu. După aceste date anul nașterii lui Iisus este așezat între 747 – 750 ( a.u.c.). 2

Evenimentul nașterii lui Iisus Hristos nu este prezentat de Sfântul Evanghelist Luca în capitolul al II-lea al Evangheliei sale. După vestea dată Mariei în Nazaret dându-se poruncă să fie făcut recesământul populației, Iosif împreună cu Maria, logodnica sa au plecat din Nazaret spre Betleem pentru că fiecare trebuia să meargă în cetatea lui de origine.

Odată ajunșiîn Betleem se împlinesc zilele ca Maria să nască, dar întâmpină unele greutăți, negăsind nici un loc de cazare în toată cetatea, Sfânta Fecioară Maria l-a născut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos într-un staul de la marginea cetății, într-o peștere ce servea drept adăpost pentru vite și L-a culcat în iesle. ( 2, 1-7 )

După opt zile Pruncul este supus rigorii Legii mozaice, fiind tăiat împrejur și primind numele Iisus, așa cum vestise îngerul Gavriil pe Maria și pe Iosif, iar după patruzeci de zile este dus la Ierusalim și închinat la Templu, după obicei. Sfântul Evanghelist Matei ( cap. 2 ), evocă închinarea magilor urmată de fuga în Egipt.

Nașterea lui Iisus a fost însoțită de un eveniment astronomic și anume apariția unei noi sstele pe bolta cerească, semn că s-a născut o persoană importantă. Apariția stelei îi impresionează pe trei învățați din Orient care cunoscând din revelația naturală că lumea trebuie să fie mântuită, au plecat să se închine Celui ce S-a născut.

În drumul lor au fost călăuziți de steaua nou ivită; la trecerea prin Ierusalim Irod află de Pruncul de viță regească născut de curând și se întristează, simțindu-și tronul amenințat.

Trebuie să precizăm acum că Iosif, logodnicul Mariei, recunoscut ca tată părintesc al lui Iisus era din seminția lui Iuda, din neamul regelui David, deci de spiță regală, așa cum ne arată genealogiile Mântuitorului din Evangheliile după Matei ( 1, 1-16 ) și Luca ( 3, 23-38 ).

Magii își văd de drumul lor și călăuziți de stea ajung la Betleem unde găsesc Pruncul și I se închină, aducându-I daruri regești: aur, smirnă și tămâie. Magii sunt vestiți să se întoarcă în calea lor pe altă cale, iar lui Iosif, îngerul îi comunică să ia Pruncul și pe mama lui și să meargă în Egipt, unde au stat până la moartea lui Irod cel Mare.

Amăgit de magi și dindorința de a-și apăra tronul, Irod va omorî toți pruncii din Betleem cu vârsta de până la doi ani ( Matei 2, 16 ) dovadă

pentru noi că Pruncul Iisus la fuga în Egipt avea doi ani .

După moartea lui Irod îngerul Domnului îi îndeamnă să se întoarcă în Țara Sfântă. Iosif și Maria împreună cu Pruncul vor merge să locuiască în Nazaret, unde erau mai în siguranță decât în Betleem ( Matei 2, 20 – 23 ).

Un alt episod al copilăriei lui Iisus ne este prezentat de Sfântul Evanghelist Luca: la vârsta de doisprezece ani, Iisus împreună cu tatăl și cu mama Sa au mers la Ierusalim pentru a sărbători Paștile, cum le era obiceiul.

Sfârșindu-se zilele de sărbătoare s-au întors la Nazaret, dar Iisus rămăsese în Ierusalim, la templu, unde îi uimește pă învățătorii de lege cu inteligența răspunsurilor. Este găsit de Maria și de Iosif după trei zile; la mustrarea Mariei, mama Sa, răspunde: ” Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu ” ( Luca 2, 42 – 49 ).

Alte amănunte despre viața lui Iisus dinainte de a ieși la propovăduire Evangheliștii nu ne oferă. Este cert că a trăit în Nazaret, ca un simplu evreu, a învățat meseria tatălui său, fiind cunoscut ca ” teslarul ” ( Matei 6, 3 ), ” fiul teslarului ” ( Matei 13, 55 ).

Dacă Evangheliile nu ne oferă foarte multe informații despre copilăria lui Iisus Hristos, în schimb ne vorbesc în detaliu despre activitatea și viața Sa publică prin care ne aduce nouă, oamenilor mântuirea.

Activitatea publică a lui Iisus Hristos începe prin actul botezului Său în Iordan de către Ioan. Nu cunoaștem motivul pentru care s-a botezat Iisus, cert e că Ioan recunoaște în El pe Mesia.

Acum se face cunoscută măreția mesianică a lui Iisus prin imaginea Duhului Sfânt, pogorându-se peste El în chip de porumbel și glas din cer auzindu-se: ” Acesta este Fiul Meu cel iubit ” ( Matei 3, 16; Marcu 1, 1;

Luca 3, 22 ).

Imediat după botez Hristos se retrage în pustie, mânat de Duhul, spre a fi ispitit de Satan ( Matei 4, 1-10; Marcu 1, 12-13; Luca 4, 1-12 ). Dacă l-am considera pe Iisus un simplu om, care își asumă o responsabilitate individuală, am putea spune că ispitirile ar corespunde unor înfruntări inițiatice, având corespondent și în alte tradiții. Însă Iisus este persoană divino-umană care-și asuma responsabilitatea întregii lumi, a tuturor oamenilor și a universului.

Asumându-și ontologic întreaga fire umană, deci și responsabilitatea ispitirile capătă gravitate cosmică și cuprinde cele mai ispititoare și esențiale fețe ale existenței umane:

– minunea, care aici e îmbinată cu necesitatea firească de hrană a omului: ” zi ca pitrele acestea să se facă pâini ”

– credința: ” dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu aruncă-Te jos ”

– puterea aparentă asupra acestei lumi: ” toate acestea ( împărățiile lumii ) ți le voi da Ție dacă o să cazi înaintea mea și te vei închina mei ”.3

Mântuitorul iese biruitor din această ispitire căci prin fire nu a putut păcătui și nici o înclinare spre păcatnu se afla în El. Dar El a moștenit împreună cu noi slăbiciunile nepătimașe: foamea, setea, oboseala, frica de moarte, putința de a suferi dureri. Satana s-a folosit de stările acestea din Iisus pentru a-L istiti să și le astâmpăre într-un fel cum nu trebuia, mai mult decât trebuia, când nu trebuia.

Dar Iisus a respuins ispita din ultim moment, neprimind-o în lăuntrul Său și a răbdat cu bărbăție ostenelile, foamea, durerea și a biruit frica de moarte. În aceasta El nu este pildă nouă, căci dacă răbdăm și noi putem respinge și noi ispita. 4

După acest act Iisus iese în lume începând să propovăduiască pocăința și împărăția cerurilor. Mesajul exprimă speranța eshatologică care domina religiozitatea evreiască și care se intensificase odată cu instaurarea stăpânirii romane în Palestina.

Iisus nu iese din tradiția profeților, dintre care și ultimul și cel mai mare a fost Ioan Botezătorul; mai mult, în El se împlinesc toate profețiile și toate speranțele mesianice.

Înconjurat de primii săi ucenici Iisus predica și învăța în sinagogi și în aer liber, adresându-se mai ales celor umili, păcătoși și dezmoșteniți. El se raporta în predica Sa, la istoria sfântă și la personajele biblice cele mai cunoscute, folosind tezaurul imemorial de imagini și simboluri dar mai ales utiliuzând limbajul figurat al parabolelor.

În activitatea Sa, redusă doar la trei ani, Iisus cuprinde întregul cerc de activitate al ființei umane, dezvoltând totodată și îndreptare spre Dumnezeu a naturii umane ce poate și trebuie împlinită.

Iisus era medic, taumaturg, vindecând bolile și alinând pe cei posedați, dar se ridica mai presus de taumaturgii de rând care vindecau doar efectul vizibil; El atinge aceea dimensiune de către omul trebuia să fie vindecat, rădăcina bolii sale, păcatul a cărui existență invizibilă provoca o suferință vizibilă: ” ce este, mai ușor a zice: iertate sunt păcatele tale sau ridică-te; ia-ți patul tău și umblă ” ( Marcu 2, 9 ). 5

Propovăduirea lui Iisus este singura sursă din care putea desprinde chipul Lui, mesajul și unicitatea învățăturii Sale; de asemenea impactul produs la nivelul conștiinței oamenilor îi face să adopte atitudini diverse față de persoana Lui.

Unii îl acuză de vrăjitorie: ” cu Belzebul, căpetenia demonilor scoate pe demoni ”, alții neîncrezători în puterea Lui dumnezeiască cer semn din cer; cei mai mulți cred în mesianitatea Lui. Grupările religioase din Palestina sunt neliniștite. Pe farisei îi irita libertățile luate de Iisus față de Tora, iar saducheii se temeau să nu izbucnească vreo tulburare ca urmare a oricărei propagande mesianice.

În antrul predicii lui Iisus stă învățătura despre împărăția lui Dumnezeu, realitate de ordin divin de unde toate își au existența și către care

toate se îndreaptă. Aceasta este exprimată nu numai ca împlinire viitoare, ci ca mod de ființare în lume prin reiterarea modelului de viață întemeiat de Hristos, de asumare a întregii existențe și de realizarea transcendenței fiindcă Dumnezeu este ” toate în toți ” ( II Cor. 15, 28 ).

Unitatea în multiplicitate pe care o reprezintă Persoana se resoarbe în unitatea dumnezeiască a Sfintei Treimi fără a-și pierde identitatea, ci realizând o comuniune de iubire așa cum se realizează între persoanele Sfintei Treimi.

Unitatea pe care omul trebuie să o refacă pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu are la bază trei elemente: Dumnezeu, lume, om, minimum în care se poate realiza comuniunea de iubire. 6

De aceea nu se poate localiza împărăția lui Dumnezeu acolo sau aici pentu că ea ” este înlăuntrul nostru ” ( Luca 17, 20-21). Mesajul Evangheliei destul de larg, îmbogățit cu o serie de analogii și simboluri, cu exemple concrete ale vieții cărora le subliniază esența spre a fi înțelese în adevăratul lor sens, prin limbajul figurat al parabolelor familiarizează ascultătorii cu un alt tip de experiență, cu o realitate de alt ordin, a cărui întrupare o au în fața lor, persoana lui Iisus în realitatea ei divino-umană.

Un alt moment al existenței lui Iisus este acela al intrării în Ierusalim. Motivul călătoriei Sale la Ierusalim este mult dicutat. Probabil vroia să-și proclame mesajul în însuși centrul religios al Ierusalimului ca

într-un fel sau altul să determine un răspuns decisiv din partea iudeilor. 7

Evenimentul este amplificat de minunea învierii lui Lazăr săvârșită în Betania, lângă Ierusalim. Iisus a intrat în oraș ca un rege mesianic ( Marcu 11, 9-10 ), i-a alungat pe vânzătorii din templu și a propovăduit mulțimilor ( Marcu 11, 15 ). A doua zi a intrat din nou în templu și a rostit parabola cu lucrătorii viei care după ce omoară pe trimișii stăpânului lor, omoară și pe fiul acestuia, iar stăpânul va veni și va pierde pe lucrători, iar via o va da altora ( Marcu 12, 9 ).

Parabola anticipează evenimentele ce vor avea loc. Conducătorii religioși ai Israelului înțeleg că parabola îi vizaează și pun la cale pierderea lui Iisus. Înainte de prinderea lui Iisus se petrec câteva evenimente de importanță majoră pentru mântuirea noastră.

Unul este Cina cea de Taină, devenit ritul central al creștinismului, euharistia, ca repetare rituală reală a sacrificiului de bună voie al lui Hristos și identificare mistică cu El înviat din morți. Euharistia care are la bază jertfa, este centrul Liturghiei, este prezența reală și taină a lui Hrisos, atemporală și aspațială. 8

Acestui eveniment îi urmează altele două în strânsă legătură cu actul Euharistiei ca izvor de putere pentru natura umană. Primul este prevestirea lepădării lui Petru care era considerat cel mai statornic dintre ucenici, aceasta confirmă fragilitatea naturii omenești și faptul că în iconomia mântuirii virtuțile omenești ca și păcatele nu contează, ceea ce contează este să te căiești și să nu-ți pierzi speranța. 9

Al doilea element este reprezentat de rugăciunea din grădina Ghetsimani, care are și de această dată în vedere natura umană: ” privegheați împreună cu Mine ” ( Matei 26, 38 ), le spune Hristos ucenicilor. Somnul îi cuprinde pe ucenici de trei ori la rând ” veghea inițiatică ” dovedindu-se mai presus de puterile omenești. 10

Și acest eșec are fața îndreptată către euharistie ca izvor de putere și realitate dumnezeiască, devenind model exemplar pentru viața creștină ( trezvia ).

Îndată după rugăciune Iisus este prins de către străjile Arhiereului

din Ierusalim și de soldații romani și acuzat de blastemie: ” s-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu ”. Este judecat de sinedriu și găsit vinovat, dar acesta nu avea dreptul să pronunțe sentința de moarte.

De aceea Iisus este dus în fața prefentului roman Ponțiu Pilat, care este nevoit să-l condamne la moarte, fiind acuzat că s-a răsculat și s-a proclamat ” Regele Iudeilor ” împotriva autorității romane.

Moartea prin crucificare la care a fost condamnat este un supliciu tipic roman. Înainte de răstignire, Hristos suferă batjocura soldaților romani, care-L împodobesc cu o mantie de purpură roșie și o cunună de spini, și supliciul purtării crucii până la locul în care avea să fie răstignit. Este răstignit între doi tâlhari – ” lestes ”- termen folosit de Iosif Flaviu pentru răsculați. 11

Moartea lui Hristos nu este ultimul act al existenșei Lui. Poate că învățătura Sa, minunile, propovăduirea, numele lui Iisus s-ar fi adâncit în uitare dacă n-ar fi existat Învierea celui răstignit, episod singular și de neînțeles în afara credinței.

Sfintele Evanghelii și tradiția transmisă prin epistolele pauline pun accentul pe mormântul gol și pe numeroasele apariții ale lui Iisus cel înviat. Acest moment constituie sursa și temelia creștinismului, constituie acea putere dumnezeiască incontestabilă, acea realitate a tuturor învățăturilor și actelor lui Hristos: ” Dacă Hristos n-a înviat zadarnică și credința noastră ”, spune Sfântul Ap. Pavel ( I Cor. 15, 14 ).

Mesajul lui Hristos după înviere este altul; Iisus cel smerit și necunoscut, cel renegat și batjocorit de cei care-L aclamaseră la intrarea în Ierusalim, își proclamă acum deplina putere: ” Datu-mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ ”, din care împărtășește Apostolilor: ” Drept aceea mergând învățațt toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh ” ( Matei 28, 18-19 ).

Credința în învierea lui Hristos a transformat o mână de fugari demoralizați într-un grup de oameni hotărâți și convinși de invincibilitatea lor. S-ar putea spună că apostolii au cunoscut și ei confruntarea inițiatică a disperării și a morții spirituale înainte de a renaște la o viață nouă și a devenii primii misionari ai Evangheliei, 12 afirmă Mircea Eliade.

După ce am vorbit pe scurt despre nașterea și existența lui Iisus, unice în istoria omenirii, ne punem firesc întrebarea: Să fi fost Iisus un simplu om ? Într-adevăr, a fost om, pentru că nimic în afară de păcat nu i-a lipsit din ceea ce este omenesc. Însă n-a fost numai om.

Viața și faptele Sale nu se pot explica numai prin puterile omenești. A fost Dumnezeu înomenit așa cum Îl vestește Sfântul Ioan Evanghelistul: ” Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășluit printre noi ” ( Ioan 1, 14 ). Divinul și umanul strălucesc în chipul evanghelic al lui Iisus într-o unitate indestructibilă.

Aceasta dualitate de natură, divină și umană, nu atrage după sine un dualism căci nu sunt două euri în Iisus Hristos, ci este un singur eu care cugetă și vorbește, contemplează și suferă, vindecă și plânge, iartă și plânge.13

Consubstanțial cu omenitatea noastră, Iisus Hristos este în același timp Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. La Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon ( 451 ) s-a stabuluit că în Iisus Hristos natura divină și cea umană sunt unite ipostatic în chip ” neamestecat, neschimbat,

neîmpărțit, nedespărțit ”.

Este formula care traduce pentru noi oamenii în cel mai reușit mod, taina de nepătruns a persoanei Mântuitorului față de oricare altă existență de dinainte sau după întrupare cea a lui Hristos rămâne unică în istorie. Hristos prin dubla sa fire unită într-un singur ipostas, într-o Persoană unică, este singurul care aduce o schimbare reală a lumii.

De la revelațiile sporadice ale lui Dumnezeu prin profeți și prooroci, prin Iisus se trece la existența reală vizibilă a lui Dumnezeu în lume în ființă. Această dezertare de sine este singura cale inteligibilă și accesibilă pentru omul căzut, singurul mod prin care omul poate fi readus la starea de chip și asemănare, prin oferirea modelului exemplar și înrădăcinarea credinței.

Efectul fundamental produs de existența reală a omului-Dumnezeu Iisus în lume este refacerea ontologică a firii umane și a întregii naturi căzute și redarea sensului adevăratspre care trebuie să se îndrepte omul și lumea: ” Eu sunt Calea Adevărul și Viața ”( Efeseni 4, 5 ).

Păcatul strămoșesc stinge esența relației lui Dumnezeu cu lumea relație de natură ontologică. De aceea Evanghelia creștină a proclamat ruperea realității divine în această lume umplerea prăpastiei prin întrupare, moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu.14

Abisul dintre lumea realității divine și această lume a fost trecut de Dumnezeu prin revelație și de au prin intuiție, fără însă a exista aceeași relație dintru început.

Fața reală a lucrurilor ascunsă vederi noastre nu putea fi distrusă cu desăvârșire deoarece Dumnezeu o crease și tot El o susține. Crucea și învierea sunt două realități pe care trebuie să le conștientizăm, să le asimilăm și să ni le asumăm fiecare.

Crucea este asemenea libertății și a suferinței, a dorinței, este

concentrarea întregii realități a lumii, care trebuie să devină pentru noi o treaptă spre înviere și transcendență spre transfigurare și îndumnezeire după har asemenea lui Hristos.

Realitatea lui Hristos nu este numai model, ci ea devine și izvor al harului și puterii cu care acesta ne umple. Înrâurirea ce se produce asupra ființai noastre și a lumii printr-o ” instaurare omnia in Christum ”. 15

Efectul ontologic al învierii este ca lumea și omul sunt supuși în

realție directă cu Dumnezeu. În centrul acestei refaceri de relație nu stă cunoașterea ci iubirea. Biserica este universul recreat în care Hristos există real atemporal, aspațial și transistonic după înviere și înălțare.

Narațiunea Evangheliei despre Hristos Înviat și despre arătările Sale trupești reală ne îndrepta spre experiența prezenței sale euharistice. 16

În jurul acestei prezențe euharistice se concretizează întrega viață și activitatea umană, se dezvoltă întreaga cunoaștere și trăire personală a omului. Transfigurarea, acea căutare nepotolită a omului intră prin înviere în istorie devenind noul centru creator al acesteia.

De aceea, Învierea ca eveniment real în care rupe realitatea zguduitoare a Adevărului, Veșniciei și Iubirii, împlinește visele, dorințele căutorile și aspirațiile omenirii, le oferă o structură, reală le orientează spre transcendență care începe aici în lume și culinează dincolo.

Valorile reinvestite cu dimensiunea transfigurării și transcendențai în persoana umană sunt păstrate în cadrul Bisericii, care păstrează și perpetuează realitatea lui Hristos în cadrul Liturghiei și Evanghelistici.

Istorie este reintegrată împreună cu Hristos care trăiește istoric, în dimensiunea prezenței lui Dumnezeu în lume. Ea devien reală fiindcă este sanctificată și umplută de harul lui Dumnezeu.

Timpul liturgic în care se petrece Taina Euharistică repetă real

momentele vieții, morții și învierii Domnului. În cadrul întregului ritual, creștinul trăiește dimensiunea reală a lumii și adevărul prefund al acesteia.

Fiecare evine Hristos fără ca limitele fiecăruia să dispară, fără ca Hristos să capete nuanțe panteiste a divinităților din religiile brahmană, toistă. ” Nu numai jertfa euharistică, ci întreaga Biserică este o taină vie în care istoria și Prezența Divină, faptul istoric concret ca temei și conținut al Vestei cele Bune și Viața Divină, viața Duhului care pătrunde întreg trup, sunt unite într-un singur șuvoi. Acest șuvoi curge înainte spre plinirea viitoare a revelației.

Biserica își croiește drum luptând. Ea trebuie să se purifice, trebuie să crească ” la măsura deplină a naturii lui Hristos ”. În Biserică cele trupești, cele pământești, cele create trebuie să fie sfințite prin puterea Duhului ”.17

b. Mesianitatea lui Iisus

Împlinirea profețiilor mesianice în persoana Domnul nostru Iisus Hristos Îl confirmă pe acesta ca pe și adevăratul Mesia. Cu toate acestea spiritul modern, atacă și denaturează această însușire a Mântuitorului.

Menționăm câteva obiecțiuni împotriva mesianității lui Iisus:

1. – conștiința mesianică a lui Iisus este un produs al evoluției sufletești a Mântuitorului. Critica negativă susține că Iisus nu este Mesia, mesianitatea nu-i decât un produs al evoluției gândirii sau conștiinței lui Iisus.

2. – negarea conștiinței mesianicea lui Iisus.

3. – conștiința mesianică ar fi incompatibilă cu sfințenia și smerenia desăvârșită a Mântuitorului.

4. – un oarecare număr din profețiile mesianice nu s-au împlinit, negând originea divină a profețiilor respectice. 1 Învățătura cea dreaptă își impune punctul de vedere cu argumente susținând necesitaeta Domnului Iisus Hristos.

Conștiința mesianică a lui Iisus Hristos a apărut din primul moment ca un lucru format și perfect. Noi îl vedem pe Iisus de la începutul propovăduirii sale, vorbind și acționând ca Mesia. Istoria Evangheliilor se deschide cu episodul ispitirii Sale, de către diavol specific și esențial mesianic.

Singura evoluție ce se poate constata în Sfintele Evanghelii, este creșterea credinței Sfinților Apostoli și a ucenicilor în Stăpânul lor, dar nici decum creșterea credinței lui Iisus înmisiunea Sa. 2

Autorii Sfintelor Evanghelii ne prezintă pe Iisus ca Mesia cu competența și cu seriozitatea unora ce ne-au lăsat documente istorice de prim rang. N-a fost nevoie ca sfinții autori să introducă mesianismul în viața lui Iisus. Căci conștiința mesianică a izbucnit încă de la începutul activității Sale publice. 3

Smerenia, sfințenia și orice alte virtuți sunt întemeiate pe adevăr. Deși acționează în mod liber, ca un fiu în casa părintească și ca un servitor introdus prin grație, deși posedă din plin bogățiile divinității, Iisus are totul de la Tatăl Său și spre El se îndreaptă toată mărirea și cinstea. 4

Profețiile mesianice sunt și rămân modele clasice de împlinire întocmai a profețiilor. În persoana, viața și activitatea lui Iisus s-au împlinit întocmai profețiile mesianice:

1. Împlinirea profețiilor despre timpul venirii Mântuitorului în persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

După profeția patriarhului Iacov, Mântuitorul avea să sosească înlume când sceptrul puterii se valua de la Iuda, adică atunci când iudeii nu vor mai avea ocârmuire și legislație proprie. Ori Iisus s-a năsuct în Bertleemul Iudeii și tocmai în timpul acela, când iudeii pieduseră guvernul la propriu.

Timpul profețit de patriarhul Iacov ca timp al venirii Mântuitorului, coincide exact cu timpul viețuirii lui Iisus Nazarineanul; deci profeția lui Iacov, s-a împlinit în persoana Domnului Hristos. 5

Potrivit profeției lui Daniil, Mântuitorul avea să vină atunci când, vor fi trecut 69 săptămâni de ani sau 683 ani de la emiterea decretului ce îngăduia iudeilor întoarcerea din captivitate în patria lor, precum și zidirea Ierusalimului. Iar în mijlocul săptămânii a 70-a, de la momentul pomenit, avea să urmeze uciderea Mântuitorului apoi dărâmarea Ierusalimului și a templului precum și împrăștierea poporului iudeu în toată lumea.

Și profeția lui Daniil și-a găsit împlinirea în persoana lui Iisus Nazarineanul, atât în ce privește timpul prezis ca timp al sosirii lui Mesia, câtși în ce privește celelalte evenimente prezise în această proorocie. 6

2. Împlinirea profețiilor cu privire la circumstanțele personale și locale ale lui Mesia în persoana lui Iisus:

Mântuitorul avea să coboare din sămânța lui Avraam, Iscac și Iacob și în special din neamul lui Iuda din casa lui David.

După precizarea lui Mihea, Mesia avea să se nască în Betleemul Iudeii Evangheliștii arată că pe timpul domnului Hristos cărturarii așteptau într-adevăr nașterea regelui ideilor în Betleem. Iisus s-a născut în Betleemul Iudeii unde s-au deplasat Iosif și Maria, spre a se conforma decretului împărătesc de recenzare a poporului.

Conform proorociei lui Isaia, Mesia avea să se nască într-un chip supranatural dintr-o fecioară. Iisus a fost conceput și născut prin Tainica lucrare a Sfântului Duh, de Prea Curata Fecioră Maria, din casa lui David, fără intervenția vreunui bărbat.

În persoana lui Iisus s-au împlinit toate profețiile privitoare la circumstanțele persoanle și locale ale lui Mesia. 7

3. Împlinirea profețiilor cu privire la activitatea lui Mesia, în persoana lui Iisus. Mesia avea să fie un prooroc, asemenea lui Moise, un învățător și legislator universal al dreptății și mărturisește că scopul misiunii Sale este eliberarea omenirii din robia spirituală, că El a venit să surpe împărăția întunericului și a minciunii, să arăte calea adevărului ce duce la viața veșnică, precum și să întemeiere și împărăția dreptății.

Domnul a predicat cu cuvântul și cu fapta, personal și prin trimișii săi. Mesia avea să adeverească învățătura sa cea divină prin minuni. Iisus se declară pe sine proorocul făcător de minuni.

Prezicerile proorocilor îl declară pe Mesia ca preot sau arhiereu universal, care se va aduce pe Sine Însuși ca sacrificiu lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor instituind un legământ nou între Dumnezeu și oameni desfințând sacrificiile cele vechi pin instituirea unui sacrificiu nou curat și universal.

Dumnezeu Iisus a venit în lume să elibereze omenirea de clavia păcatului, precum și să se aducă pe Sine Însuși sacrificiul de împăcare al lui Dumnezeu pentru oameni. El ” Fiul omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut ” ( Luca 19).

De asemenea, în persoana Domnului Iisus Hristos s-au împlinittoate prezicerile proorocilor cu privire la patimile și moartea lui Mesia.

Mesia avea să fie un împărat ce va întemeia o împărăție universală și veșnică a păcii și a dreptății. Ori Hristos, împărățește spiritul care va dura în veci. Chiar în fața lui Pilat se recunoaște pe Sine ca Împărat, ” Iar împărăția Mea nu este din lumea aceasta, împărăția Mea nu este de aici.”

Mântuitorul declară lămurit, că el a venit în lume ca să întemeieze pe pământ o împărăție universală, eternă: ” Se cade să binevestesc împărăția lui Dumnezeu și altor cetăți, fiindcă pentru aceasta sunt trimis.” ( Luca 4, 43 ).

” Mai are și alte oi care nu sunt din staulul acesta și trebuie să le aduc și pe aceleași de glasul meu ascultă vor și va fi o singură turmă și un singur păstor ” ( Ioan 10, 16 ).

Iisus și-a început activitatea Sa mesianică cu îndemnul:” Și se va propovădui această evanghelie a împărăției din toată lumea, spre mărturie la toate neamurile.” ( Matei 24, 14 )

Apostolul Petru care a mărturisit prima dată mesianitatea Lui, Iisus i-a zis: ” pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui pe ea. ” ( Matei 16, 18 )

Scopul acesta El a și poruncit Apostolilor Săi: ” Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura.” ( Marcu 16, 15 )

După cum am arătat de aici, toate profețiile mesianice ale Vechiului Testament, s-au împlinit cu exactitate în persoana lui Iisus Nazarineanul. Profețiile despre timp, loc sau persoană construiesc un argument de mare valoare, demonstrează că nu poate fi vorba de o altă persoană decât de Iisus Hristos, care a trăit la începutul erei noastre și este întemeietorul Creștinismului. 8

Interpretarea și împlinirea profețiilor textuale mesianice în persoana lui Hristos o arată cu prisosință formula ” Ceea ce s-a întâmplat, ca să se plinească ce s-a zis de la Domnul prin proorocul ” cu care introduc în multe cazuri autorii Noului Testament aplicarea profețiilor la Iisus Hristos. Profețiile mesianice sunt pentru toate timpurile, dovezi istorice. 9

Majoritatea evreilor, însă, n-au recunoscut în Iisus pe Mesia. Ei așteptau un rege pământesc care să-i scoată de sub robia Imperiului Roman și să instaureze vechiul regat al lui Israel, un rege desemnat de Dumnezeu și care va domni în numele său. E important să precizăm că formula ” Unsul lui Iahve ” era la început regelui care cârmuia țara; mai târziu s-a vorbit de ungerea preoților și a profeților.

A fi ” uns ” de Iahve însemna un raport cât mai strâns cu Dumnezu. Dar în Vechiul Testament, Mesia nu este o ființă supranaturală, coborâtă din cer spre a mântui lumea. Răscumpărarea este exclusiv opera lui Iahve. Mesia este muritor, mlădiță din tulpina davidică, ce se va așeza pe tronul lui David și va domni cu dreptate. 10

Cei care nu au așteptat de la Iisus mai mult decât un rege – profet și au dorit ca El să instaureze o împărăție concretă în locul celei romane s-au înșelat. Minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor în loc să-i trimită la anticiparea euharistiei, care se va întâmpla după moarte și înviere atemporal și aspațial ca o perpetuă jertfă pe întreg pământul i-a trimis cu gândul al absolvirea de o grijă concretă atât de incomodă cum e cea a Proniei pentru ziua de mâine.

Cei ce n-au înțelescă mesajul Evangheliei vine de dincolo de lume dintr-o relitate care depășește orice categorie umană, sunt cei care mai târziu îl vor acuza pe Iisus și-l vor răstigni. Speranțele lor concrete nu vor fi împlinite, iar ca atare Proorocul i-a înșelat. 11

Faptul că o parte a iudeilor n-a recunoscut pe Mântuitorul ca Mesia, nu scade puterea demonstrativă a profețiilor mesianice. Recunoașterea și acceptarea adevărului ține de voința liberă a omului. De multe ori, deși adevărul e limpede omul nu-l primește din cauză că el contrazice interesele sale subiective.

Așa este cazul și cu iudeii care n-au voit să recunoască în Iisus Nazarineanul pe Mesia cel făgăduit, pentru că aceasta era în contradicție cu egoismul lor național. Aceasta îi face să vadă în Mesia un împărat pământesc care va scutura jugul împărăție romane și va stăpâni împreună cu ei peste toate popoarele pământului și pentru că Mesia n-a fost cel așteptat de ei au refuzat să creadă în El. Astfel, temeiurile pe care se bazează mesianitatea lui Iisus sunt puternice și nezdruncinate. În consecință, adevărul mesianității lui Iisus este mai presus de orice îndoială și discuți

V. Istoricitatea și personalitatea Domnului

nostru Iisus Hristos

A pune problema istoricității Mântuitorului, înseamnă a pune problema existenței Sale de fapt în cadrele și în formele istorice ca persoană reală încadrată într-un anumit timp și spațiu.

Vechii dușmani ai Creștinismului n-au mers până la negarea existenței istorice a Mântuitorului. Astfel, Cel care a reprezentat toate calomniile iudaice și păgâne, la adresa Mântuitorului, socotindu-L un personaj mediocru, un impostor, sau un magician abil ori un aventurier ce a considerat întruparea ca ceva de necrezut și a dezlănțuit o polemică atât de virulentă împotriva Mântuitorului, nu s-a încumetat să afirme că întemeietorul creștinismului n-ar fi existat cu adevărat.

Căutând o certitudine istorică directă a existențai întemeietorului Creștinismului, vom recurge la izvoarele istoriei lui Iisus Hristos.

Acestea sunt de trei feluri: 1. – Izvoare necreștine;

2. – Izvoare creștine necanonice;

3. – Izvoare creștine canonice.

1. – Izvoarele necreștine. În afară de documentele de origine creștină nu avem asupra istoricității Mântuitorului decât texte răzlețe și puțin explicite. Totuși ele pentru a pune în afară de orice îndoială realitatea vieții umane a lui Iisus Hristos, precum și oarecare trăsături majore ale activității Sale.

Unul dintre izvoarele iudaice îl constituie opera lui Iosif Flavius, intitulată ” Antichitățile iudaice ” scrisă pe la anul 93, sau 94 d.Hr.

Ea cuprinde două texte de interes pentru problema ce ne preocupă:

a. – Cartea XVIII, 33 și vorbește despre Mântuitorul în felul următor: ” În acel timp a trăit Iisus, un om înțelept. El a atras la sine mulți iudei și păgâni.

Deși Pilat, în urma pâri fruntașilor noștri, l-a osândit la răstignire, cei care l-au iubit mai înainte nu s-au lepădat totuși de el. Și nici până acum n-a încetat neamul acelora care se numesc după El creștini ”.

Textul acesta cuprinde mărturie destul de prețioasă despre Iisus Hristos, pentru că afirmă hotărât existența lui istorică.

b. – Cartea XX, 91 și pornește de la moartea lui Iacob , fratele Domnului; ” Marele preot Ammas adună sinedriul ca să-l judece și-l înfățișă pe fratele lui Iisus, care se chema Christos, pe Iacob și pe alți câțiva și-l osândi să fie ucis cu pietre ”.

Deși indirect, mărturia acestui text nu-i mai puțin elocvență. 1

O epistolă a unui sirian Mara către fiul său Serapion scrisă în limba siriană vorbește despre: ” înțeleptul rege al iudeilor a cărui moarte a dus ruina poporului, dar care continuă să trăiască prin Legea pe care a dat-o.” Datată a fost scrisă 173, 170, autenticitatea epistolei nu poate fi susținută.

O altă mărturie este scrisoarea toparhului Edesei Abgar V. Ukama către Iisus Hristos și răspunsul Mântuitorului, mărturie neautentică fiindcă Hristos nu a scris, dar care măcar ideatic certifică o anumită realitate, fiindcă persoana lui Abgar V. este istorică.

Rabinul Elieyer spune că a cunoscut pe un discipol al lui Iisus Nazarineanul. Tăcerea scriitorilor iudei despre Hristos este explicabilă deoarece ei îl așteptau rațional și eliberator politic.

Scriitorii păgâni ca și cei iudei nu au scris mai mult despre Iisus fiindcă îl vedeau ca pe un demagog revoluționar condamnat de autoritatea

romană. 2

Alt izvor de origine iudaică este Talmudul, care cuprinde foarte multe date asupra lui Iisus. E adevărat că rabinii cuprinși de ură au răstălmăcit și deformat adevărurile despre viața lui Iisus. Totuși textele o valoare pozitivă pentru că constituie o dovadă foarte puternică despre existența Mântuitorului.

În Talmud nu se află nici cea mai mică aluzie la aceea, că Iisus Hristos n-ar fi existat. Mărturiile păgâne sunt de origine romană și datează de la începutul veacului al II-lea. Ele se datoresc următorilor scriitori romani: Plinius, Tacit și Suetoniu.

Incontestabil autentică, scrisoarea lui Plinius cel Tânăr, consulul Bitiniei, comunică împăratului Traian rezultatul cercetărilor sale asupra creștinilor: ” Ei, creștini m-au asiburat că toată vina sau rătăcirea lor a constat în aceea că obișnuiau să se adune cu toții într-o anume zi, înainte de răsăritul soarelui și să cânte în două coruri, imne lui Hristos ca Dumnezeu ”.

Fără a ne spune cine a fost El, această srisoare cuprinde o mărturie interesantă despre existența lui Iisus, care era adorat de adepții săi.

Mult mai prețioasă este mărturia istoricului Tacit, din opera sa ” Annales ”, în care ne dă următoarea notiță: ” Pentru a risipi acest zvon Neron caută vinovați închipuiți, pedepsind cu pedepsele cele mai crude pe niște oameni urâți din pricina nelegiuirilor numiți de popor creștini.

Hristos cel de la care își primiseră numele, fusese condamnat la moarte din timpul lui Tiberiu, de procuratorul Ponțiu Pilatus XV, 44. Din ea rezultă clar că marele istoric roman afirmă existența istorică a lui Iisus și moartea lui sub Ponțiu Pilat.

2. – Izvoarele creștine necanonice pot fi clasificate în 3 grupuri:

a. – Agrapha, maxime transmise oral, nefixate într-o scriitură

înspirată, atribuite lui Iisus, asupra autenticității cărora este foarte greu de făcut precizări;

b. – Diferite amănunte ale celor mai vechi Sfinți Părinți și scriitori bisericeștica: Iustim, Irineu, Iuliu Africante, Eusebiu, Egesip, Clement Alexandrinul, mărturisesc existența Lui;

c. – Evangheliile apocrife, care pretind a completa ceea ce Evangheliile canonice au lăsat în umbră, anume, perioada copilăriei lui Iisus, oarecare împrejurări ale patimilor Sale, coborârea la Iad și învierea.

3. – Izvoarele creștine canonice constituie mărturia prin excelență despre existența și viața Mântuitorului. Cât privește Sfintele Evanghelii ca documente istorice, trebuie să spunem că ele sunt fără îndoială cea mai importantă sursă istorică privitoare la viața lui Iisus.

Evangheliile sinoptice și Faptele Apostolilor sunt scrieri ce au la bază martori oculari. Compararea lor aprofundată descoperă divergențe neînsemnate dar extrem de numeroase, ceea ce constituie o dovadă în sprijinul independenței lor și o contra probă prețioasă a acordului lor asupra substanței faptelor.

Dovedită este și unitatea Evangheliilor precum și perfecta definitate de crezare a autorilor lor. Titlul de izvor al istoricității Mântuitorului îl merită și Evanghelia a IV-a. Deși atât de spirituală totuși realitatea faptelor prezentate, este pentru autorul ei, fundamentul înaltelor învățături pe care le propune Sfântul Evanghelist Ioan este cu adevărat un martor.

El istorisește ce a văzut cu ochii săi, a auzit cu urechiile sale, a atins cu mâinile sale. El știe și afirmă că mărturia sa este adevărată. Prin urmare Evanghelia a IV-a servește sa sursă istorică pentru existența și viața Mântuitorului. Este imposibilă înlăturarea Sfintelor Evanghelii ca documente istorice asupra existenței și vieții Mântuitorului.

Nu trebuie să trecem cu vederea nici mărturia Sfântului Apostol Pavel despre existența Mântuitorului. Căci epistolele pauline sunt cele mai vechi documente creștinesocotite ca autentice de toți criticii mai de seamă și admit ca atare chiar și de către unii dintre mitologi.

Sfântul Apostol Pavel a fost contemporan cu evenimentele despre care vorbește și cu discernământul critic pe care-l avea, și-a putut forma o părere justă despre Domnul. Cu atât mai vârtos cu cât a cunoscut amănunțit atât viața cât și activitatea Mântuitorului. El a avut ocazii bune de a se informa.

Istoricitatea persoanei Mântuitorului este un fapt care poate fi pus la îndoială de mintea sănătoasă și obiectivă. La originea Creștinismului stă o persoană reală, care este Domnul nostru Iisus Hristos.

Este greu să cuprinzi după cuviință personalitatea, Aceluia, care este necuprins de mintea omenească și în consecință nu poate fi redată în cuvinte omenești neputinciose. Căci cuvântul omenesc nu poate exprima ceea ce nu-i cuprins de minte.

Lupta împotriva creștinismului s-a conturat mai întâi în jurul persoanei Domnului nostru Iisus Hristos. Dintru început au apărut teori care desfigurau cu totul fizionomia persoanei Mântuitorului. Nefiind în stare să înțeleagă cum natura divină și natura umană s-a putut împreuna într-o deplină unitate în persoana Mântuitorului, fiindcă acesta este un fapt mai presus de mintea omenească, raționalismul a despuiat persoana Domnului și nimbul său divin.

Raționalismul a negat divinitatea și Școala mitologică a mers până la negarea a însăși existențai persoanei Mântuitorului. Alții au negat umanitatea.

Mântuitorul apare denaturat și degradat de misticismul exagerat de naturalism și de raționalism. Dovadă în această direcție e varietatea multiplă în care se înfățișează chipul modern al lui Iisus și anume: chipul speculativ, liberal și raționalist, chipul social, chipul patologic, chipul budist ascetic, chipul literar.

Acestea variațiuni ale unei singure teme, nu se crede în El. Îl văd ca pe un simplu om nu ca pe un Dumnezeu adevărat din dumnezeu adevărat. Din cauza acestei grave desfigurăria chipului divino-uman al Mântuitorului, din partea necredinței, trebuie să restabilim chipul adevărat al Domnului nostru Iisus Hristos.

Iisus este cea mai mare și mai sfântă întrupare în istorie. La El cedează toate celelalte măsuri ale mărimilor. Iisus Hristos nu se află într-o activitate istorică limitată și încheiată, ci trăiește într-un prezent nemijlocit ca elementul spiritual ce pătrunde cel mai adânc care se tipărește în reflexe.

Personalitatea Mântuitorului este unică și inexplicabilă în istorie. Ea este o minune, un fapt care depășește cadrul umanității, estecentrul esențial al vieții activității sale.

Personalitatea ontologică și concretă a Mântuitorului rezultă din unireaipostatică a naturii umane cu persoana Cuvântului. Unirea celor două firi divină și umană este strict ipostatică, adică de așa fel că nu ridică, desființează caracterul propriu al ambelor naturi și nu primejduiește adevărul lor.

Așa cum rezultă din întrupare și din unirea ipostatică, Mântuitorul este un subiect ( persoană ) în două firi: divină și umană. Cele două firi formează un întreg: persoana Domnului.

Căci natura omenească în Iisus Hristos nu-i de sine stătătoare ci din momentul în care a început să se formeze, stă în Logos ( Cuvânt ) care s-a întrupat, adică și-a însușit trup omenesc.

Ca Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos este transcendent omenității noastre și Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Ca om, Mântuitorul este ca unul dintre noi, cu deosebirea că întruchipează desăvârșirea morală, fiind lipsit de păcat.

Ca persoanlitate morală, Domnul Iisus Hristos întruchipează în persoana Sa, culmea desăvârșirii spirituale și morală, un ideal de sfințenie care este unic în istoria omenirii. Cu alte cuvinte, El este sfântul sfinților sau culmea desăvârșirii morale.

Mântuitorul se află în cea mai întinsă și mai neîntreruptă unire cu Dumnezeu-Tatăl. El manifestă conștiința cea mai clară și mai sigură despre Dumnezeu și lucrurile dumnzeiești. Totodată dovedește în toată viața Sa, cea mai desăvârșită iubire față de Dumnezeu.

Împlinirea voinței lui Dumnezeu și preamărirea Lui este pentru El rostul cel mai de seamă și însăși hrana viații Sale. El a întâmpinat și a îndurat toate greutățile cu cea mai mare dorință și răbdare și energie numai spre a spori mărirea lui Dumnezeu printre oameni, cu drept cuvânt pentru a spune în preajma izbăvirii activității Sale pământești: ” Părinte … Eu te-am proslăvit pe Tine pe pământ, arătat-am numele Tău oamenilor..”

Considerat în relația Sa cu oamenii Domnul Iisus Hristos apare ca însuflețit de o neasemănată iubire față de oameni, iubirea inimii Sale este cea mai intimă, mai curată și mai sinceră, mai puternică și ai cuprinzătoare. ” Veniți la Mine toți… că Fiul omului n-a venit să I se slijească Lui, ci să slujească El, și să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.”

Această iubire îl face să se identifice cu cei săraci, asupriți și nenorociți, dând o mână de ajutor tuturor totdeauna și pretutindeni. Iubirea Sa culminează în învăluirea într-însa chiar și a celor mai înverșunați dușmani ai Săi. Chiar murind pe cruce, Iisus iartă, fiindcă nu știu ce fac.

Dezbrăcarea de orice interes personal, detașarea de tot ceea ce este pământesc, până la refuzarea oricărei demnități sau măriri și la lipsirea de cele mai elementare trebuință ale vieții sunt trăsături care întregesc în chip admirabil personalitatea morală fără pereche a Mântuitorului.

Uită cu totul de Sine însuși și nu cugetă decât la preamărirea lui Dumnezeu și la binele oamenilor Săi. Văzut în Sine însuși, Domnul Hristos apare liber de orice defect moral. Deși a fost ispitit ca nici un alt om, Iisus na păcătuit niciodată.

Însuși iudeii au recunoscut desăvârșirea nevinovăției a Mântuitorului pentru că au recurs la martori mincinoși pentru a-L acuza de vreo crimă și pața lui Pilat. Iisus este idealul sau pilda tuturor bunătăților morale, e armonia deplină a tuturor virtuților, încât nu există nici o virtute pe care El să n-o fi posedat în gradul cel mai înalt.

Alături de iubire temelia chipului moral al Mântuitorului, mila, smarenia, blândețea și răbdarea sunt trăsăturile esențiale ale personalității morale ale Mântuitorului. Smerenia este caracterul principal al figurii morale a Mântuitorului, precum și al servirii Sale publice.

Blândețea îmbinată cu bunătatea și răbdarea dau structurii sufletești Mântuitorului aureola unei măreți senine, care nu se dezice niciodată ceva care este o față inepuizabilă care se dăruiește fără efort și se stăpânește fără forțare. De la binecuvânterea copiilor și până la ruga din Grădina Ghetsimani și iertarea tâlharului de pe cruce, aceeași forță sufletească își spune cuvântul, omeneasc în manifestarea ei supraomenească în adânsul ei.

Din blândețea Mântuitorului transpiră atâta măreție și atâta sublim, încât sutașul păgân s-a văzut silit să mărturisească: ” Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost omuol acesta. ”

Personalitatea Mântuitorului este o armonie de sublim și puritate

atât sub raport fizic cât și sub ratort spiritual. În persoana Mântuiotorului, mintea, voința și simțirea lui au fost totdeauna cu totul lipite de Părintele Ceresc.

Toate acestea pledează grăitor pentru o altă natură decât a celorlalți oameni muritori. Întreaga Sa personalitate morală trădează o natură superioară omului simplu. Mântuitorul concretizează în persoana Sa armonia deplină dintre cuvânt și faptă, între doctrină și viață, o armonie unică în istorie.

Armonia deplină, proporția minunată a virtuților fac dintr-Însul o pildă, un ideal de sfințenie și desăvârșire care-și atinge culmea cu moartea pe cruce. Însuși Mântuitorul se numește pe Sine Fiul omului și Fiul lui Dumnezeu. Prin prima denumire se arată că și El este membru al neamului omenesc, este unul dintre noi, dar El stă mai presus de toată omenirea, pentru că este omul prin excelență, sinteza omenirii și centrul istoriei sale.

El este prototipul neamului omenesc, pentru că reprezintă pe om în adevăratul său arhetip și ferit de orice corupție, exemplul cel mai curat și mai sublim al neamului omenesc, natura omenească pură. Dar pe Iisus nu-L putem explica numai în cadrul omenității.

Ca să pricepem câtuși de puțin taina persoanei Sale, trebuie să ieșim din limetele omenității și să căutăm rădăcinile ființei Sale în Dumnezeu. El este Fiul omului, pentru că este Fiul lui Dumnezeu. De câte ori vrea să arate partea cea mai înaltă a ființei Sale Iisus se numește pe Sine Fiul lui Dumnezeu, în sens absolut, adică după ființă, nu numai după adopțiune, ca noi oamenii de rând.

Mântuitorul depășește umanul. El are în Sine ceva unic și universal care depășește atât cadrul epocii Sale cât și pe acela al rasei Sale. În Iisus totul este universal uman, situat în întregime dincolo de timp și spațiu. Totul în El este accesibil fiecărei epoci, fiecărei națiuni.

Deși Mântuitorul se naște din poporul Său trăiește în timpul Său, vorbește din împrejurările Sale, totuși viața și învățătura Sa sunt cu adevărat universale, de înțeles și pilduitoare pentru toți oamenii, toate timpurile, toate stările și profesiile.

Sfântu Evanghelist Ioan Îl vorbește pe Hristos Dumnezeu înomenit: ” Și Cuvântul trup s-a făcut și s-a sălășluit între noi. ” Divinul și umenul strălucesc în chipul evanghelic al lui Iisus, într-o unitate industrictibilă. 4

VI. Texte islamice care amintesc

de Iisus Hristos

Coranul vorbește despre Iisus în mai multe rânduriși îi citează numele de douăzeci și cinci de ori. Coranul consideră deja că apariția lui Ioan și predica sa din deșert anunță venirea lui Iisus.

1. Versetul 39, surata 3, Ordinul spune: – ” Pe când el ( Zaharia ) se ruga stând în picioare în sanctuar îngerii strigă: Dumnezeu ți-l vestește pe Ioan care va vesti un cuvânt al lui Dumnezeu, el va fi Domn va fi cast și va fi profet printre cei drepți ”.1

Credeam în Dumnezeu și în ceea ce ni s-a transmis nouă și s-a trimis lui Avraam, Ismael, Iacob și semințiilor ce s-au dat lui Moise, lui Iisus și profeților din partea Domnului lor. Nu facem deosebirea cu vreunul din ei, suntem doar mosslemi. 2

2. Versetul 45, surata 3, Coranul ne vorbește referitor la nașterea lui Iisus Hristos. – ” Și atunci îngerii au spuss: Maria, Dumnezeu îți vestește un Cuvânt al Lui, numele său este Mesia, Iisus, fiul Mariei. El va fi cunoscut de toți în această lume și în cealaltă lume și va fi unul din cei apropiați Domnului ”.

3. Versetul 87, surata 2, Coranul ne vorbește referitor la spijinul Sfântului Duh: – ” Noi i-am dat dovezi lui Iisus, Fiul Mariei și l-am sprijinit prin Sfântul Duh ”. 3

Adu-ți aminte de Maria când se retrase de la gloata ei într-un loc sspre răsărit. Și a luat înaintea lor văl deci trimiseră la ea duhul nostru și el îi apărau ca un om deplin.

Ea zice: ” Caut scăparea la Cel Îndurat înaintea ta, dacă esti temător de Dumnezeu ”. El zise: ” Eu sunt un trimis al Domnului tău ca să-ți dau un fecior curat ”. 4

În Coran Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, el este Duhul lui Dumnezeu, născut dintr-o fecioară care nu cunoscu-se mai înainte bărbatul. Până în acest punct Coranul corespunde în mare măsură cu creștinismul.

Dar Coranul afirmă imediat că Iisus este o creație a lui Dumnezeu, nici dumnezeu , nici semi dumnezeu, nici fiu al lui Dumnezeu, nici o combinație între o natură divină și o natură umană.

A-i da lui Iisus una dintre aceste atribuții diverse este o nelegiuire, o gravă eroare, care întinează unicitatea lui Dumnezeu și monoteismul absolut. Iisus este un profet, făptură a lui Dumnezeu, desigur nobil și demn de venerat, dar el rămâne fiul Omului și nu fiul lui Dumnezeu.

4. Versetul 59, surata 3, Coranul face referire la natura lui Iisus prin cuvintele: – ” În fața lui Dumnezeu, Iisus este ca Adam pe care El l-a creat din țărână. El a spus: ” Să fie ” și el a fost.” 5

5. Versetul 55, Surata 3, referitor la moartea sa, Coranul spune: – ” Dumnezeu a spus: Iisus te voi chema să te înalți la mine, să te purific de necredincioși, voi așeza în ziua învierii tale pe ucenicii tăimai presus de necredincioși. Atunci tu te vei întoarce la mine și vei judeca între noi ”. 6

6. Versetul 171, surata 4; Asupra naturii și morții lui Iisus, Dumnezeu îl omagiază: – ” Mesia Iisus, fiul Mariei nu este decât apostolul lui Dumnezeu, Cuvântul său aruncat Mariei un duh al Lui credeți în Dumnezeu și în apostolii sai. Nu spune-ți trei. Opriți-vă va fi mai bine. Dumnezeu este unul, asta-i tot.” 7

Pentru Coran, Cuvântul lui Dumnezeu este verbul ” Să fii ”. Cu

acest verb la imperativ Dumnezeu crează tot ce vrea și a creat totul până la Adam. Pentru crearea lui iisus a fost nevoie ca Dumnezeu să intervină în mod direct prin acest ” Să fie ” s-a întrupat înăuntrul fecioarei Maria.

Referitor la creația lui Iisus de Dumnezeu El ne spune: ” Eu sunt servul lui Dumnezeu. El Mi-a dat Scriptura și M-a făcut profet. Și El M-a binecuvântat ori unde ar fi. Mi-a poruncit dragoste față de Născătoarea de Dumnezeu și nu m-a făcut îngânfat și ticălos. Și pace asupra zileinașterii Mele și asupra zilei morții Mele și asupra zilei sculării Mele spre viață.” 8

7. Versetul 45-50, surata 3, face referire la nașterea lui Iisus: – ” Și când îngerii au spus: ” Dumnezeu îți vestește apropiata venire a unui Cuvânt, Numele său este Mesia, Iisus, fiul Mariei, cunoscut în această lume și în lumea cealaltă și printre cei apropiați.”

Ea a spus: ” Doamne, cum e cu putință să am un copil când nici un bărbat nu m-a atins vreodată ? Așa este să fie Dumnezeu crează ce vrea. Când El hotărăște un lucru e de ajuns să spună ” Să fie ”, pentru ca acel lucru să se împlinească ”.9

Și ea îl zămisli și se retrase cu El într-un loc ascuns. Și o apucă durerile la trunchiul unui finic. Ea zice: ” O aș fi murit înainte de aceasta și aș fi fost cu totul uitată ”.10

El va fi mesagerul pentru fii lui Israel ” Eu vă aduc un semn din partea Domnului vostru: eu vă creez făcând din lut forma unei păsări, suflând asupra eiși iată o pasăre cu îngăduința lui Dumnezeu. Eu tămăduiesc orbul din naștere și leprosul și înviez morții cu îngăduința lui Dumnezeu. Eu vă spun ce să mâncați și ce să adunați în casele voastre. Este în aceasta un semn sigur pentru voi dacă sunteți credincioși ”.11

VII. Iisus Hristos în gândirea Indiană

Secolul al XIX-lea poate fi considerat un secol al predialogului interreligios. Fără îndoială a existat o invazie. Aceasta nu a fost întru totul nimicitoare. În contextul ei a avut loc și o întâlnire la nivel spiritual între Orient și Occident.

În hinduism apar o serie de mișcări reformatorice care îmbină lupta pentru eliberare de sub imperiul britanic cu formularea unei teologi, care deși pornite de la premize clasice hinduse, se conturează ca reacție imediată față de creștinism.

Astfel creștinismul devine un punct de referire, un izvor de ispirație și întâlnim o recunoaștere a învățăturii și a persoanei lui Iisus Hristos din perspectiva nevoilor reformatorice imediate ale gândirii la hinduși. Acest lucru a fost făcut mai ales cu scopul de a contracara activitatea misionară creștină prin stimularea unui sincretism religios care să fie ridicat la rangul de religie universală.

În cele ce urmează ne vom referi, la primele încercări de evaluare a credinței creștine formulate de reprezentanții mișcării Brahmo Samaj: Raja Rammohan Roy, Keshub Chunder Sen și Pratap Chander Mozoomdar.

Raja Rammohan Roy la Calcuta se întâlnește cu misionarii creștini de la Serampore și ca urmare începe să studieze Sfânta Scriptură. În 1820 publică în extras pasaje din Evanghelii, sub titlul ” Preceptele lui Iisus. Îndrumare spre pace și fericire, extrase din cărțile Noului Testament, atribuite celor patru evangheliști ”.1

Publicarea acestor extrase a stârnit un puternic val de nemulțumire

în sânul grupării misionare de la Serampore. Polemica stârnită îl forțează pe Rammohan Roy să-și concentreze concepția sa despre creștinism într-o serie de scrieri care au ca substrat fundamental ideea că învățătura lui Hristos este singura care duce mai bine la principii morale și este mai bine adaptată pentru a fi folosită la ființele raționale, decât orice alte sisteme. Creștinii greșesc prin aceea că dau prea mare atenție cercetării naturii lui Iisus Hristos și nu observării poruncilor Sale ”.

Adoptând o astfel de atitudine, Rammohan Roy, evită dimensiunea revelată dogmatică a credințai creștine în favoarea unei dimensiuni moral-raționale: ” căci nici o realizare umană nu poate vreodată să descopere natura lucrurilor celor mai obișnuite și cu atât mai mult a celor date prin revelația divină ”.2

Iisus Hristos este mediator și Mesia, ca prim născut din toate făpturile. În această calitate, el a preexistat în ceruri împreună cu Dumnezeu și a fost trimis ca Hristos sau Mesia. Epitetul ” Fiu al lui Dumnezeu ” este un nume al cinstei pe care singur o merită.

Ca prim născut este superior tuturor făpturilor inclusiv îngerilor: ” Scripturile declară că Fiul a fost superior chiar îngerilor din ceruri că Tatăl a creat toate prin El și pentru El ”.3

Actul creator săvârșit de Tatăl, care este ” Divinitatea supremă ” nu este împărtășit de Iisus ca Dumnezeu, deoarece el a fost produsu, a fost creat de Divinitatea supremă printre făpturile create.

Fiind produs de Tatăl, este firesc ca Fiul să fie dependent și supus Tatălui. Puterile și calitățile divine i-au fost date de Tatăl universului și de aceea ” rațiunea nu forțează să credem că o ființă care datorează alteia toată puterea și activitatea sa oricât de necuprinsă și mare ar fi, trebuie să fi considerată inferioară față de ea ”.4

Cei care cred că Dumnezeu este suprem, că posedă perfecțiunea tuturor atributelor, independent de celelalte ființe, trebuie în mod necesar să nege identitatea lui Hristos cu Dumnezeu. Întrucât este dependent de Tatăl și supus lui, între tatăl și Fiul este ” o unitate de voință ”, și nu ” identitate de ființă ”.

Iisus a spus că este una cu Tatăl.unitatea cu Tatăl are acelaș caracter ca unitatea lui Hristos cu Apostolii. Unitatea ființială duce la absorbirea Fiului și a Apostolilor în Ființa supremă, după cum după cum stropii de apă dispar în ocean.

Prin accentuarea deosebirilor ca persoane și a unității prin natură se ajunge la înmilțirea numărului persoanelor divine. Întrucât niciuna din aceste alternative consumă cu învățătura creștină, rămâne posibilă doar unitatea de voință prezentă în relația dintre Tatălși Fiul. 5

Iisus Hristos este interpretat în perspectiva preconcepțiilor lui Rammohan Roy despre natura divină și despre Dumnezeu. El concepe unitatea dintre Iisus și Dumnezeu ca fiind o unitate de voină, de scop. El refuză să recunoască ideea unei întrupări divine, deoarece acest lucru ar compromite monoteismul, și-ar reprezenta o sursă de demoralizare personală și socială.

În evaluarea persoanei și învățăturii lui Iisus Hristos, Keshub Sen pornește de la ideea moralității supreme a lui Iisus și a credincioșiei sale față de adevăr. În timp ce îl disociază pe Iisus Hristos de creștinismul istoric, Keshub Sen îl consideră ca izvor de reînnoire creatoare pentru hinduism și centru concret al unei religii universale și Spiritului.

” Iertarea și jertfa de sine ” sunt principii cardinale ale moralei creștine, necesare tuturor oamenilor pentru a reforma caracterul. Keshub consideră că crearea ca exemplu de jertfă și iertare și mijloc de regenerare a

Indiei.

” Vă asigur fraților că nimic altceva în afara jrtfei de sine, de care Hristos ne-a dat un exemplu strălucit, nu va regenera India, și pentru a vă îndemna mai bine spre o viață a jertfirii de sineridic în fața voastră crucea pe care a murit Hristos ”…… Căci ” Iisus este identic ca jertfă de sine și întrucât el a trăit și propovăduit la plinirea timpului, tot așa el trebuie vestit la plinirea timpului. Cu cât India are nevoie mai mult de jertfă… cu atât mai mult Hristos își găsește locaș în această țară ”. 6

Iisus Hristos ” Prințul profeților ”, a făcut infinit mai mult bine decât toți ceilalți profeți care l-au precedat sau îl vor urma și față de care trebuie să avem cinstea cuvenită.

Keshub Sen, spre deosebire de Rammohon Roy nu neagă divinitatea lui Iisus. El o afirmă în contextul învățăturii religioase tradiționale hinduse.”… Recunosc divinitatea lui Hristos, într-o anume formă, în sensul că Fiul participă la natura divină a Tatălui. Noi cei din India considerăm Fiul ca pe un Tată renăscut…. Prin urmare, hindușii în timp ce consideră pe tatăl și Fiul persoane distincte și separate îl unesc prin gândire într-un fel de identitate.

Înțelegem divinitatea lui Iisus în contra-distincție cu Dumnezeirea sa. A fi fiu adevărat, așa cum a fost Hristos, înseamnă a fi divin ”. 7

În această afirmare ascunsă a divinității lui iisus Hristos, întâlnim o rugare implicită a caracterului de persoană de sine stătătoare în cadrul Sfintei Treimi. Iisus ar fi însuși Tatăl care se renaște, iar acest lucru nu poate fi acceptat în nici un caz de gândirea creștină.

Întruparea este încoronarea unei evoluții creștine a Logosului în Iisus Hristos, ceva asemănător cu oratorul hindus: ” Noul Testament a început cu nașterea Fiului lui Dumnezeu. Logosul a fost la începutul creației

și tot Logosul este perfecțiunea ei, culminarea umanității în Fiul divin. 8

Keshub Sen introduce în acest context o idee nouă care îi caractreriza întreaga sa gândire și anume aceea a unei umanități divine. Formulând acest concept, Keshub Sen a voit să subscrie în mod indirect credința în natura divino-umană a lui Iisus, accentuând în același timp posibilitatea perfecțiunii, a desăvârșirii naturii întrei firii umane, după cum în Fiul a avut loc această desăvârșire prin unirea cu natura divină.

Iisus a fost menit de providență să fie omului om, un om model, un om-Dumnezeu, așa a fost. Așa este și va continua să fie până la sfârșitul veacurilor. El este umanitatea pură și simplă în care se sălășluiește Divinul.

În el vedem natura umană perfectă prin afilierea naturii divine. Prin această afiliere vedem cea mai deplină realizare a scopului vieții și a slujirii lui Hristos. Învierea lui Hristos, poate fi simțită de fiecare credincios adevărat.

Ori de câte ori inimile noastre sunt atrase de puterea lui Hristos, suntem atrași spre cer, căci Hristos nu este înmormântat, ci înviat. Nu numai că a înviat ci fiecare poate învia cu el și cu Duhul său cerurile cele preinalte.

În relația sa față de Tatăl, Iisus s-a golit de propriul Său Eu, în așa fel încât devine un mediu transparent în care Dumnezeu sălășluiește și prin care oamenii pot să-l vadă și să-l cunoască pe Dumnezeu.

Iisus a manifestat această viață divină în om în așa fel încât nimeni nu a mai făcut-o înainte. Prin Hristos vedem limpede pe Dumnezeuul adevărului și al sfințeniei care se sălășluiește în el. În Hristos vedem autosupunerea perfectă și asceza perfectă.

Iisus în calitate de Fiu este preexistent ca idee în divinitate: Hristos n-a fost nimic altceva decât o manifestare pe pământ în formă umană a căror idei și sentimente ce existau dinainte în Divinitate

Hristos a existat în Dumnezeu înainte de a fi creat. Există un

Hristos creat și un Hristos necreat, ideea de Fiu și Fiu întrupat care își trage seva vieții și inspirația de la Tatăl. Aceasta este adevărata doctrină a întrupării.

Luați de la Hristos tot ceea ce este divin, tot ceea ce este al lui Dumnezeu și nu mai rămâne nici un Hristos. Hristos nu este o idee a Divinității supreme, a Tatălui, ci co-existent cu Tatăl din veșnicie. El nu împrumută atribute divine ci le posedă în virtutea divinității sale.

Cea de-a două venire consumă cu sfârșitul lumii care nu va fi o distrugere sau anihilare ci ” un progres permanent ”. Hristos va veni ca mirele în camera de nuntă a lumii și ca un ” înger răzbunător la mormântul ei ”.

Chunder Sen îl identifică pe iisus hristos cu ” Logosul creator ”.

Pratap Mozoomdar îl consideră pe Hristos ca Logos creator, emanație a divinității, manifestare a Domnului cerului și pământului, copil, făptură creată sau Fiu coetern cu Tatăl deși nu ca persoană ci ca Logos care a trăit potențial la sânul Tatălui.

Mai sunt multe alte aspecte ale histologiei creștine care lipsesc sau sunt fragmentar sau greșit prezentate: rolul lui Iisus Hristos în cadrul Sfintei Treimi: Kenoza, răstignirea și învierea, cea dea două venire a lui Iisus Hristos, dragostea divină, relația dintre Iisus Hristos și Duhul Sfânt.

Reținem ca importante și pozitive următoarele nuanțe fundamentale, prezente în gândirea brahmaistă reprezentate de Raja Rammohon Roy, Keshub Chunder Sen și Pratap Chander Mozoomdar:

a. – precepteme morale creștine sunt superioare tuturor sistemelor morale cunoscute până în prezent;

b. – universalitatea învățăturii creștine;

c. – Iisus Hristos este cea dea două persoană a Sfintei Treimi care a mântuit întreaga lume o dată pentru totdeauna:

d. – Iisus Hristos a murit pentru păcatele omenirii și a înviat;

e. – Iisus luminează, convertește, regenerează și înfiază pe tot omul;

f. – Iisus completează la desăvârșire toate manifestările divine întrupând adevărata relație universală dintre om și Dumnezeu:

g. – Iisus înglobează în Sine pe tot omul: El este umanitatea divină;

h. – Plinirea vremii pentru India constă în acceptarea învățăturii evangheliei;

i. – Sfântul Duh continuă opera de răscumpărare săvârșită de Iisus Hristos.

Aceste principii fundamentale creștine acceptate de brahmaiști sunt îmbrăcate într-o nuanță hindusă fiind necesară detașarea lor de acest context.

Concluzii

Creștinismul aduce o viziune cu totul nouă asupra lumii, o viziune transcendentă și un nou sistem de valori a cărei temelie este Revelația Dumnezeiască plenară, împlinită în persoana teandrică a lui Hristos. Deși ne se realizează o falie vizibilă între creștinism și păgânism, totuși schimbările sunt esențiale și de natură ontologică.

În virtutea propovăduirii lui Hristos, lucrurile capătă oa altă semnificație, totul reinvestit valoric și spiritual, noi dimensiuni se nasc, altele intră în decline urmând să fie absorbite și ” convertite ” cu timpul de creștinism.

În acest context termenii vechi sunt investiți cu alte sensuri, se nasc, în același timp concepții continuu de destructuralizare, urmând a fi structurare în noua dimensiune valorică creștină.

Am văzut că din punct de vedere documentar Iisus, deși contestat este totuși o evidență atât istorică, concretă, cât și o întemeiere a Adevărului și Realității divine în lume.

Iisus este întruparea înseși a Vieții, a Adevărului, a Cunoașterii, a lui Dumnezeu. Hristos este creatorul prin excelență, El este Cuvântul și Adevărul însuși început al lucrurilor și al lumii cu tot ce ține de ea.

Creația lui este universală, nu numai culturală, religioasă etc. De fapt nici nu face vreo diferențiere a aspectelor existenței sale, fiindcă în ea se cuprind toate ca ființă prin care lumea vine la existență.

Iisus realizează în lume singura schimbare reală fiindcă acțiunea sa produce mutații valorice ontologice. Realitatea cosmică în care trăia omul era posibilă de recitare și interpretare greșită fiindă acesta nu cunoaște esența reală a lumii și a lucrurilor.

Toate religiile în afara creștinismului abordează această realitate din perspective umană, naturală, a posibilităților de cunoaștere. În creștinism cunoașterea acestei realități este plenară, desăvârșită, fiindcă Realitatea divină însăși se descoperă, se revelează conștiinței umane.

De aceea cunoașterea creștină este întemeiată pe adevăr fiindcă realitatea s-a întrupat și s-a revelat în persoana lui Hristos. Iisus este în același timp om și Dumnezeu, ființă limitată și nelimitată. Calitățile lui nu numai că sunt multiple, dare le sunt și reale fiindcă au esență divină și suntdefinite în mod desăvârșit.

Puterea pe care o deține este puterea supremă, cea care a pus în mișcare lumea și care veghează asupra ei conservând-o și purtându-I de grijă pentru aș împlini scopul.

Iisus este Dumnezeu însuși, Adevărul divin întrupat. Linia sa de contact cu lumea este descendentăel se întrupează în mod minunat din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, coboară din cer ca Dumnezeu și deține cunoașterea, adevărul, sfințenia la modul absolute.

Iisus realizează o coborâre la Iad, nu de tip șamanic, ci real prin moarte. Însă aceasta este încununată de Înviere, este o experiență, singura în istorie, care reușește să depășească toate limitele să suspende orice lege care acționa în mod natural într-un context asemănător. Nemurirea nu putea fi ratată, ca în cazul lui Ghilgameș fiindcă altfel ar fi contrazis atotputernicia dumnezeirii purtată de Hristos.

Scopul este universal – izbăvirea întregii lumi din păcat și moarte. Moartea și învierea au constituit întotdeauna evenimente importante ale vieții omului. El a observat că și în lume lucrurile, fenomenele au aceeași cale a morții și învierii prin alternanțe zi-noapte, toamnă-primăvară, răsărit-apus, în agricultură, toate conținând această realitate.

Acesta era un mod natural de a privi lumea limitat la puterea firească de cunoaștere realizată prin observație. Transcendența nu se realizează însă decât prin Hristos, care după înviere, se înalță cu Trupul la cer.

În celelalte religii zeul mort și înviat se stabilește într-un spațiu concret-templu, vatră, insulă, etc, unde poate fi aflat. Hristos este Creatorul prin excelență Logosul, început al lucrurilor și al lumii, cu tot ce ține de ea, dându-I dimensiunea realității divine și calea transcendenței.

De aceea învierea Sa este veșnică și prin ea s-a transfigurat întreaga existență. Învierea lui Hristos nu s-a constituit în ” mistere ” ci ea a devenit temeiul propovădiurii Apostolilor, a devenit putere și izvor de credință, este încă și azi vie și reală trăită periodic ca experiment supreme al vieții.

Realitatea lui Hristos este transfigurare, o transformare radicală a întregii lumi, material și spiritual devenind complementare, iar nu situate în opoziție. Creștinismul ortodox cunoaște transfigurarea materiei prin evenimentele Schimbării la Față și Învierii lui Hristos, iar nu nimicirea și mortificarea ei.

Iisus în realitatea sa, trece la jertfa concretă, de la răstignire, în planul altei jertfe tainice, nevăzute, jertfa venind din însuși misterul creației acestei lumi. Ne îndeamnă să trecem dincolo de aparențe , de substanțe pentru a percepe esența fără a renunța la trup.

În ce privește existența istorică, Iisus are o influiență dublă, ca om și ca Dumnezeu. Această existență lăuntrică stă de fapt la baza ralității lui plenare desăvârșite, întemeiată pe Adevărul dumnezeirii.

Hristos există în permanență în istorie, în Vechiul Testament ca speranță, în Noul Testament ca realitate întrupată.

Iisus rămâne real în lume,este present permanent în euharistie nu numai în conștiințe ci în întreaga manifestare a vieții.

Hristos este om și de aceea are comu8n cu noi întreaga umanitate, darn u trebuie să uităm că în același timp El este Dumnezeu, care deține attribute pe care noi nu le deținem, dar spre care suntem datori să tindem pentru a ne apropia cât mai mult de izvorul realității, al iubirii și desăvârșirii.

NOTE BIBLIOGRAFICE

I. Căderea în păcat a primilor oameni și făgăduința unui Răscumpărător

1. Remus Rus, – Concepția despre om în marile religii, în Glasul Bisericii XXXVII ( 1978 ), nr. 7-8, p. 747.

2. Ibidem, p. 749.

3. Sf. Grigore de Nisa, – Despre Facere, Omilia V, Migne , P.G, vol. 44, col. 1249, apud Remus Rus, op. cit., p. 750.

4. Idem, – Despre suflet și înviere, Migne, P.G., vol. 46, col. 46, col. 89AB, col. 93BC, apud. Remus Rus, op. cit. p. 750-751.

5. Ibidem, – Despre fericiri, Omilia I, Migne, P.G., vol. 44, col. 1197BC, apud. Remus Rus, op. cit. p. 752.

6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic, p. 408.

7. Studiul Vechiului Testament, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic, București, 1991, p. 141.

8. Sf. Atanasie cel Mare, – Despre întruparea Cuvântului, trad. De Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic, București, 1987, în P.S.B., vol. 15, p. 105.

9. Idem, p. 98.

II. Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu

1. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, – Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic, București, 1991, p. 203.

2. Vasile I. Bria, – Contribuția Sf. Atanasie la formarea dogmei hristologice, în Ortodoxia, XIII ( 1961 ), nr. 2, p. 199.

3. Sf. Atanasie cel Mare, – Cuvântul I împotriva arienilor, trad. De Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic. București, 1987, în P.S.B., vol. 15, p. 171; Idem, Epistola I către Serapion, în P.S.B., vol. 16, p. 41-42.

4. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza X, trad. De Dumitru Fecioru, București, 1945, vol. I, p. 257.

5. Idem, p. 252.

6. Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic, București, 1992, p.83.

7. Sf. Ioan Damaschin, – Dogmatica, trad. de Dumitru Fecioru, cartea I, cap. 8, p. 21.

8. Idem, p. 20.

9. Pr. Prof. D. Stăniloae, – Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate s-au făcut și refac, în Ortodoxia, XXXV ( 1983 ), nr. 2, p. 168.

10. Idem, p. 169.

11. Sf. Atanasie, – Cuvântul I , cap. 16, p. 174.

12. Pr. Prof. D. Stăniloae, – op. cit. p. 171-172.

13. Sf. Atanasie, – Cuvântul II, cap. 31, p. 265.

14. D. Stăniloae, – op. cit. p. 172-173.

15. Idem, p. 173.

16. Idem, p. 174.

17. Sf. Atanasie, op. cit. p. 265.

III. Vestirea întrupării Mântutorului

în Vechiul Testament

1. Pr. Dr. Ioan Stancu, – Studii de Istoria Filizifiei religiilor , Ed. Tipog. Pitești, 2000, p. 49-50.

2. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, – Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic, Biucurești, 1991, p. 213-214.

3. Studiul Vechiului Testament, p. 141-152.

4. Isidor Todoran, – Teologia Digmatică, p. 215-216.

5. Pr. Dr. Ioan Stancu, op. cit. p. 42, 45.

6. Nicolae Arseniev, – Descoperirea vieții veșnice, trad. de Lidia și Remus Rus, Ed. Credința noastră, București, 1991, p.89.

IV. Nașterea lui Iisus în Betleemul Iudeii și viața Lui

– plinirea proorociilor –

a. Persoana divino – umană a lui Iisus.

1. Pr. Conf. Univ. Dr. Ioan Stancu, – Studii de istoria filosofiei religiilor, Editura Tipografie Pitești , 2000, p. 44.

2. Idem, p. 51-52.

3. Idem, p. 53.

4. Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic, București, 1992, p. 97.

5. Pr. conf. univ. dr. Ioan Stancu, op. cit., p. 54.

6. Idem, p. 56.

7. Mircea Eliade, – Istoria credințelor și ideilor religioase, trad. de Cezar Baltag, Editura Știițifică, București, 1991, vol. II, p. 306.

8. Pr. Conf. Univ. Dr. Ioan Stancu, op. cit., p. 59.

9. Mircea Eliade, op. cit., p. 307.

10. Ibidem.

11. Idem, p. 308.

12. Idem, p. 308.

13. Pr. Conf. Univ. Dr. Ioan Stancu, – Originea și ființa religiei, Editura Tipografiei Pitești, 2001, p. 310.

14. Nicolae Arseniev, – Descoperirea Vieții Veșnice, trad. de Lidia și Remus Rus, București, Editura Credința noastră, 1991, p. 65.

15. Idem, p. 89.

16. Idem, p. 95.

17. N. Arseniev, op. cit., p. 105.

b. Mesianitatea lui Iisus

1. Pr. Dr. Conf. Univ. Ioan Stancu, – Originea și ființa religiei, vol. I, Tratat de Istoria Religiilor, Editura Tipografiei Pitești, 2001, p. 311-312.

2. Idem, p. 314.

3. Idem, p. 315.

4. Idem, p. 315.

5. Idem, p. 316.

6. Idem, p. 317.

7. Idem, p. 319-320.

8. Idem, p.322.

9. Studiul Vechiului Testament, p. 443.

10. Mircea Eliade, – Istoria credințelor și ideilor religioase, traducere de Cezar Baltag, Editura Științifică, București, 1991, p. 233.

11. Pr. Dr. Conf. Univ. Ioan Stancu, – Studii de Istoria filozofiei religiilor, Editura Tipografiei Pitești, 2000, p. 57.

V. Istoricitatea și personalitatea Domnului

nostru Iisus Hristos

1. Pr. Dr. Conf. Univ. Ioan Stancu, – Originea și ființa religiei, Editura Tipografiei Pitești, 2001, p. 294.

2. Pr. Dr. Conf. Univ. Ioan Stancu, – Studii de Istoria filozofiei religiilor, Editura Tipografiei, Pitești, 2000, p. 45-46.

3. Pr. Dr. Conf. Univ. Ioan Stancu, – Originea și ființa rerligiei, Editura Tipografiei Pitești, 2001, p. 295.

4. Idem, p. 303.

VI. Textele islamice care amitesc

de Iisus Hristos

1. Philippe Gaudin, – Marile Religii , traducere de Sansa Aranescu, Editura Orizonturi, București, 1995, p. 174.

2. Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, – Istoria Religiilor , Manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 299.

3. Philippe Gaudin, op. cit., p. 174-175.

4. Remus Rus, op. cit., p.299.

5. Philippe Gaudin, op. cit., p. 175.

6. Idem, p. 175-176.

7. Idem, p. 176.

8. Remus Rus, op. cit.

9. Philippe Gaudin, op. cit., p. 177.

10. Remus Rus, op. cit.

11. Philippe Gaudin, op. cit., p. 177.

VII. Iisus Hristos în gândirea Indiană

1. Lector dr. Remus Rus, – Iisus Hristos în gândirea indiană , în Ortodoxia XXXIII ( 1981 ), nr. 5-6, p. 437.

2. Sophia Dobson Collet, The llife an Letters of Roja Rommohan Roy Londra, 1900, p. 41, apud, Lector Dr. Remus Rus, art. cit., p. 437. apud. Lector Dr. Remus, Rus, op. cit., p. 437.

3. Ibidem.

4. Idem, p. 438.

5. Idem, p. 439.

6. Ibidem.

7. Ibidem.

BIBLIOGRAFIE

1. – Sfânta Scritpură – tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura institutului biblic și de Misiune al B.O.R., București.

Autori patristici și postpatristice

1.- Sf. Atanasie cel Mare, – Despre întruparea Cuvântului, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic, București, 1987, în P.S.B., vol. 15.

2. – Sf. Atanasie cel Mare, – Cuvântul I împotriva arienilor, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic, București, 1987, în P.S.B., vol. 15.

3. – Sf. Atanasie cel Mare, – Cuvântul II, cap. 31.

4. – Sf. Atanasie cel Mare – Epistola I către Serapion, în P.S.B., vol. 16.

5. – Sf. Chiril al Ierusalimului, – Cateheza X, trad. de Dumitru Fecioru, București, 1945, vol. I.

6. – Sf. Ioan Damaschin, – Dogmatica, trad. de Dumitru Fecioru, cartea I, cap. 8.

Articole, studii și lucrări

1. – Arseniev Nicolae, – Descoperirea vieții veșnice, trad. de Lidia și Remus Rus, Ed. Credința noastră, București, 1991.

2. – Bria I. Vasile, – Contribuția Sf. Atanasie la formarea dogmei hristologice, în Ortodoxia, XIII ( 1961 ), nr. 2.

3. – Eliade Mircea, – Istoria credințelor și ideilor religioase, trad. de Cezar Baltag, Editura Știițifică, București, 1991, vol. II

4. – Gaudin Philippe, – Marile Religii , traducere de Sansa Aranescu, Editura Orizonturi, București, 1995.

5. – Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic, București, 1992

6. – Rus Lector Dr. Remus, – Concepția despre om în marile religii, în Glasul Bisericii XXXVII ( 1978 ), nr. 7-8.

7. – Rus Lector Dr. Remus, – Iisus Hristos în gândirea indiană , în Ortodoxia XXXIII ( 1981 ), nr. 5-6.

8. – Stan, Pr. conf. dr. Alexandru, Rus, Prof. dr. Remus, – Istoria Religiilor , Manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991

9. – Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic.

10. – Stăniloae Pr. Prof. D., – Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate s-au făcut și refac, în Ortodoxia, XXXV ( 1983 ), nr. 2.

11. – Stancu Pr. Dr. Ioan, – Studii de Istoria Filizifiei religiilor , Ed. Tipog. Pitești, 2000.

12. – Studiul Vechiului Testament, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic, București, 1991

13. – Todoran Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean Arhid. Prof. Dr. Ioan, – Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic, București, 1991.

NOTE BIBLIOGRAFICE

I. Căderea în păcat a primilor oameni și făgăduința unui Răscumpărător

1. Remus Rus, – Concepția despre om în marile religii, în Glasul Bisericii XXXVII ( 1978 ), nr. 7-8, p. 747.

2. Ibidem, p. 749.

3. Sf. Grigore de Nisa, – Despre Facere, Omilia V, Migne , P.G, vol. 44, col. 1249, apud Remus Rus, op. cit., p. 750.

4. Idem, – Despre suflet și înviere, Migne, P.G., vol. 46, col. 46, col. 89AB, col. 93BC, apud. Remus Rus, op. cit. p. 750-751.

5. Ibidem, – Despre fericiri, Omilia I, Migne, P.G., vol. 44, col. 1197BC, apud. Remus Rus, op. cit. p. 752.

6. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic, p. 408.

7. Studiul Vechiului Testament, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic, București, 1991, p. 141.

8. Sf. Atanasie cel Mare, – Despre întruparea Cuvântului, trad. De Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic, București, 1987, în P.S.B., vol. 15, p. 105.

9. Idem, p. 98.

II. Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu

1. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, – Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic, București, 1991, p. 203.

2. Vasile I. Bria, – Contribuția Sf. Atanasie la formarea dogmei hristologice, în Ortodoxia, XIII ( 1961 ), nr. 2, p. 199.

3. Sf. Atanasie cel Mare, – Cuvântul I împotriva arienilor, trad. De Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic. București, 1987, în P.S.B., vol. 15, p. 171; Idem, Epistola I către Serapion, în P.S.B., vol. 16, p. 41-42.

4. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza X, trad. De Dumitru Fecioru, București, 1945, vol. I, p. 257.

5. Idem, p. 252.

6. Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic, București, 1992, p.83.

7. Sf. Ioan Damaschin, – Dogmatica, trad. de Dumitru Fecioru, cartea I, cap. 8, p. 21.

8. Idem, p. 20.

9. Pr. Prof. D. Stăniloae, – Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate s-au făcut și refac, în Ortodoxia, XXXV ( 1983 ), nr. 2, p. 168.

10. Idem, p. 169.

11. Sf. Atanasie, – Cuvântul I , cap. 16, p. 174.

12. Pr. Prof. D. Stăniloae, – op. cit. p. 171-172.

13. Sf. Atanasie, – Cuvântul II, cap. 31, p. 265.

14. D. Stăniloae, – op. cit. p. 172-173.

15. Idem, p. 173.

16. Idem, p. 174.

17. Sf. Atanasie, op. cit. p. 265.

III. Vestirea întrupării Mântutorului

în Vechiul Testament

1. Pr. Dr. Ioan Stancu, – Studii de Istoria Filizifiei religiilor , Ed. Tipog. Pitești, 2000, p. 49-50.

2. Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran și Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, – Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic, Biucurești, 1991, p. 213-214.

3. Studiul Vechiului Testament, p. 141-152.

4. Isidor Todoran, – Teologia Digmatică, p. 215-216.

5. Pr. Dr. Ioan Stancu, op. cit. p. 42, 45.

6. Nicolae Arseniev, – Descoperirea vieții veșnice, trad. de Lidia și Remus Rus, Ed. Credința noastră, București, 1991, p.89.

IV. Nașterea lui Iisus în Betleemul Iudeii și viața Lui

– plinirea proorociilor –

a. Persoana divino – umană a lui Iisus.

1. Pr. Conf. Univ. Dr. Ioan Stancu, – Studii de istoria filosofiei religiilor, Editura Tipografie Pitești , 2000, p. 44.

2. Idem, p. 51-52.

3. Idem, p. 53.

4. Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic, București, 1992, p. 97.

5. Pr. conf. univ. dr. Ioan Stancu, op. cit., p. 54.

6. Idem, p. 56.

7. Mircea Eliade, – Istoria credințelor și ideilor religioase, trad. de Cezar Baltag, Editura Știițifică, București, 1991, vol. II, p. 306.

8. Pr. Conf. Univ. Dr. Ioan Stancu, op. cit., p. 59.

9. Mircea Eliade, op. cit., p. 307.

10. Ibidem.

11. Idem, p. 308.

12. Idem, p. 308.

13. Pr. Conf. Univ. Dr. Ioan Stancu, – Originea și ființa religiei, Editura Tipografiei Pitești, 2001, p. 310.

14. Nicolae Arseniev, – Descoperirea Vieții Veșnice, trad. de Lidia și Remus Rus, București, Editura Credința noastră, 1991, p. 65.

15. Idem, p. 89.

16. Idem, p. 95.

17. N. Arseniev, op. cit., p. 105.

b. Mesianitatea lui Iisus

1. Pr. Dr. Conf. Univ. Ioan Stancu, – Originea și ființa religiei, vol. I, Tratat de Istoria Religiilor, Editura Tipografiei Pitești, 2001, p. 311-312.

2. Idem, p. 314.

3. Idem, p. 315.

4. Idem, p. 315.

5. Idem, p. 316.

6. Idem, p. 317.

7. Idem, p. 319-320.

8. Idem, p.322.

9. Studiul Vechiului Testament, p. 443.

10. Mircea Eliade, – Istoria credințelor și ideilor religioase, traducere de Cezar Baltag, Editura Științifică, București, 1991, p. 233.

11. Pr. Dr. Conf. Univ. Ioan Stancu, – Studii de Istoria filozofiei religiilor, Editura Tipografiei Pitești, 2000, p. 57.

V. Istoricitatea și personalitatea Domnului

nostru Iisus Hristos

1. Pr. Dr. Conf. Univ. Ioan Stancu, – Originea și ființa religiei, Editura Tipografiei Pitești, 2001, p. 294.

2. Pr. Dr. Conf. Univ. Ioan Stancu, – Studii de Istoria filozofiei religiilor, Editura Tipografiei, Pitești, 2000, p. 45-46.

3. Pr. Dr. Conf. Univ. Ioan Stancu, – Originea și ființa rerligiei, Editura Tipografiei Pitești, 2001, p. 295.

4. Idem, p. 303.

VI. Textele islamice care amitesc

de Iisus Hristos

1. Philippe Gaudin, – Marile Religii , traducere de Sansa Aranescu, Editura Orizonturi, București, 1995, p. 174.

2. Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, – Istoria Religiilor , Manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 299.

3. Philippe Gaudin, op. cit., p. 174-175.

4. Remus Rus, op. cit., p.299.

5. Philippe Gaudin, op. cit., p. 175.

6. Idem, p. 175-176.

7. Idem, p. 176.

8. Remus Rus, op. cit.

9. Philippe Gaudin, op. cit., p. 177.

10. Remus Rus, op. cit.

11. Philippe Gaudin, op. cit., p. 177.

VII. Iisus Hristos în gândirea Indiană

1. Lector dr. Remus Rus, – Iisus Hristos în gândirea indiană , în Ortodoxia XXXIII ( 1981 ), nr. 5-6, p. 437.

2. Sophia Dobson Collet, The llife an Letters of Roja Rommohan Roy Londra, 1900, p. 41, apud, Lector Dr. Remus Rus, art. cit., p. 437. apud. Lector Dr. Remus, Rus, op. cit., p. 437.

3. Ibidem.

4. Idem, p. 438.

5. Idem, p. 439.

6. Ibidem.

7. Ibidem.

BIBLIOGRAFIE

1. – Sfânta Scritpură – tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura institutului biblic și de Misiune al B.O.R., București.

Autori patristici și postpatristice

1.- Sf. Atanasie cel Mare, – Despre întruparea Cuvântului, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic, București, 1987, în P.S.B., vol. 15.

2. – Sf. Atanasie cel Mare, – Cuvântul I împotriva arienilor, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, Ed. Institutului Biblic, București, 1987, în P.S.B., vol. 15.

3. – Sf. Atanasie cel Mare, – Cuvântul II, cap. 31.

4. – Sf. Atanasie cel Mare – Epistola I către Serapion, în P.S.B., vol. 16.

5. – Sf. Chiril al Ierusalimului, – Cateheza X, trad. de Dumitru Fecioru, București, 1945, vol. I.

6. – Sf. Ioan Damaschin, – Dogmatica, trad. de Dumitru Fecioru, cartea I, cap. 8.

Articole, studii și lucrări

1. – Arseniev Nicolae, – Descoperirea vieții veșnice, trad. de Lidia și Remus Rus, Ed. Credința noastră, București, 1991.

2. – Bria I. Vasile, – Contribuția Sf. Atanasie la formarea dogmei hristologice, în Ortodoxia, XIII ( 1961 ), nr. 2.

3. – Eliade Mircea, – Istoria credințelor și ideilor religioase, trad. de Cezar Baltag, Editura Știițifică, București, 1991, vol. II

4. – Gaudin Philippe, – Marile Religii , traducere de Sansa Aranescu, Editura Orizonturi, București, 1995.

5. – Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic, București, 1992

6. – Rus Lector Dr. Remus, – Concepția despre om în marile religii, în Glasul Bisericii XXXVII ( 1978 ), nr. 7-8.

7. – Rus Lector Dr. Remus, – Iisus Hristos în gândirea indiană , în Ortodoxia XXXIII ( 1981 ), nr. 5-6.

8. – Stan, Pr. conf. dr. Alexandru, Rus, Prof. dr. Remus, – Istoria Religiilor , Manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991

9. – Stăniloae Pr. Prof. Dr. Dumitru, – Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutului Biblic.

10. – Stăniloae Pr. Prof. D., – Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate s-au făcut și refac, în Ortodoxia, XXXV ( 1983 ), nr. 2.

11. – Stancu Pr. Dr. Ioan, – Studii de Istoria Filizifiei religiilor , Ed. Tipog. Pitești, 2000.

12. – Studiul Vechiului Testament, manual pentru Seminariile Teologice, Editura Institutului Biblic, București, 1991

13. – Todoran Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean Arhid. Prof. Dr. Ioan, – Teologia Dogmatică, Ed. Institutului Biblic, București, 1991.