Iubirea Uta Elena Ana Maria (v1) Ok [616142]

UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TÂRGU -JIU
FACULTATEA DE STIINTE ALE EDUCATIEI, DREPT SI
ADMINISTRATIE PUBLICA

LICENȚA

Îndrumător:
CURELAR MIRABELA RELY ODETTE
Absolvent: [anonimizat]
2018

2
UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRÂNCUȘI” TÂRGU -JIU
FACULTATEA DE STIINTE ALE EDUCATIEI, DREPT SI
ADMINISTRATIE PUBLICA

IUBIREA ÎMPĂRTĂȘITĂ VS.
IUBIREA NEÎMPLINITĂ ÎN PROZA
ROMÂNEASCĂ

Îndrumător:
CURELAR MIRAB ELA RELY ODETTE
Absolvent: [anonimizat]
2018

3
CUPRINS

CUV ÂNT ÎNAINTE …………………………………………….. ……………………….. …… 4

Capitolul I – IUBIREA DIN PERSPECTIVA CRITICII LITERARE ….. 6
1.1. Aspecte ale iubirii, caracteristici …………………………………………………. .. 6
1.2. Triunghiuri conjugale ……………………………………………………………… …. 20
1.3. Aprecierile unui grup de scriitori român i despre cele mai frumoase
povești de dragoste din literatura română …………………………………………..
23

Capitolul II – IUBIREA NEÎMPLINITĂ.TIPARE ALE IUBIRII
NEÎMPLINITE ÎN PROZA ROMÂNEASCĂ …………………………………… ..
28
2.1. „Baltagul” – Mihail Sadoveanu : Vitoria Lipan cu Nechifor Lipan .. 28
2.2. „Ion” – Liviu Rebreanu: Ana cu Ion, Florica cu Ion …………………….. 33
2.3. „Enigma Otiliei” – George Călinescu : Felix cu Otilia, Pascalopol cu
Otilia …. ……………………………………………………………………………………………..
36
2.4. Adela ( Garabet Ibraileanu) – Adela și Emil …………………………………. 43

Capitolul III – IUBIRE ÎMPĂRTĂȘITĂ IDENTIFICATĂ ÎN PROZA
ROMÂNEASCĂ ………………………………………………………………………………..
48
3.1. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – Camil
Petrescu: Ștefan Gheorghidiu cu Ela …………………………….. ……………………
48
3.2. “ Maitreyi” – Mircea Eliade …………………………………………………………. 53

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………….

4
IUBIR EA ÎMPĂRTĂȘITĂ VERSUS IUBIREA NEIMPLINITĂ ÎN
PROZA ROMÂNEASCĂ

Cuvânt înainte

Am ales tema cu titlul „I ubirea împărtășită vs. iubirea neîmplinită în proza
românească ”, întrucât consider ca că această temă general umană , iubirea, a fost tratată cu
deoseb ită profunzime de către mulți dintre marii autori de proză românească.
Marii scriitori ai literaturii române au abordat tema iubirii din diferite unghiuri cu
rezultate de o imensă importanță pentru literatura autohtonă. Faptul că iubirea i -a atras
dintotd eauna pe autorii unor opere de mare sau mică amploare este natural, căci iubirea este
poate cea mai vastă sursă de inspirație prin faptul că este o experiență unică pentru fiecare în
parte și poate fi privită sub nenumărate aspecte. Și în folclor iubirea e ste o temă fundamentală
și poporul a creat o categorie estetică caracteristică ei: Doina . Doina , fie de jale, fie de dor,
exprimă profunzimea sentimentului de dragoste, puritatea și suferința pe care acesta o poate
provoca.
Spre exemplu, î n romanul Otilia de G.Călinescu există un conflict, erotic, sub aspectul
unei competiții între tânărul Felix și mai vârstnicul Pascalopol, amândoi îndrăgostiți de de
Otilia. Povestea de iubire este înscrisă pe un fundal social, ilustrat de celelalte personaje ale
romanulu i. Mircea Eliade , influențat de experiențele proprii scrie romanul Maitreyi , roman al
dragostei dintre autor și tânăra, orientala eroină, ce dă și numele cărții. Vasile Alecsandri scrie
Doinele sale, inspirate din folclorul românesc, având ca temă iubirea. Ionel Teodoreanu
urmărește în romanul său La Medeleni evoluția iubirii înfiripată încă din copilărie dintre Dănuț
și Monica, iubire care are ca urmare căsătoria dintre cei doi. Acțiunea romanul Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu se petrece în jurul incertitudinii
credinței reciproce în dragoste. Deasemenea, Tudor Arghezi scrie idile precum Creion,
Morgenstimmung, Psalmul de taină, Nichita Stănescu adoptă tema dragostei în romanele
Adolescenți pe mare, Leoaică tânără, iu birea , aidoma lui Gala Galaction în romanul De la noi
la Cladova.
Iubirea este o temă inepuizabilă și oricât s -ar scrie despre iubire, mai rămân încă multe

5 de scris. De aceea noii scriitori, viitoarele nume sonore continuă să scrie despre dragoste, sub
alte forme, sub alte titluri, descriind noi trăiri. Iubirea este și va rămâne tema fundamentală a
literaturii tuturor prezentului, trecutului și viitorului.
Lucrarea este structurată pe trei capitole.
În capitolul I, Iubirea din perspectiva criticii literar , sunt cuprinse considerente
privitoare la diferitele aspecte ale iubirii, ale triunghiurilor conjugale sau privitoare la
aprecierile unui grup de scriitori români despre cele mai frumoase povești de dragoste din
literatura română.
Capitolul al II -lea, Iubirea neîmplinită și tipare ale iubirii neîmplinite în proza
românească, sunt prezentate câteva dintre tiparele de iubiri neîmplinite din proza românească
respectiv din romanele : „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, „Ion” de Liviu Rebreanu, „Enigma
Otiliei” de George Călinescu și „Adela” de Garbet Ibrăileanu.
Capitolul al III -lea, Iubire împărtășită identificată în proza românească, prezintă forme
de iubiri pasionale ( chiar și acestea cu diferite nivele de împlinire), analizând romanele
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu și „Maitreyi” al lui
Mircea Eliade.
Lucrarea se încheie cu Bibliografia aferentă temei.

6
Capitolul I
IUBIREA DIN PERSPECTIVA CRITICII LITERARE
1.1. Aspecte ale iubirii, cara cteristici
Iubirea este o temă inepuizabilă, de o vechime imemorabilă, pentru că originile ei se
leagă de originile culturii umane. În literaturile lumii iubirea e un spațiu tematic de o
surprinzătoare complexitate, de la Cântarea cântărilor și Epopeea lui Ghilgameș , la mari
creații moderne precum: Anna Karenina de Tolstoi, în literatura universală sau Matei Iliescu
de Radu Petrescu, în literatura română. Oricât de repetabilă ar fi ea de -a lungul istoriei
literaturii, tema iubirii rămâne vie și mereu fascin antă. Ea reprezintă o obsesie nu doar a
poeților, prozatorilor și dramaturgilor, ci și a celor care vor să o evalueze teoretic și să o facă
inteligibilă logic: Stendhal, Proust, Ortega y Gasset, Georges Bataille , Erich Fromm, Octavio
Paz și mulți alții. Or , sentimentul iubirii, deși etern și repetabil, pare să se sustragă încercărilor
de definire.
Însă o știință a iubirii nu există nici astăzi, pentru că iubirea e un fenomen care nu poate
fi observat din exterior. Iubirea e direct legată de intimitatea uma nă profundă. Iubirile nu se
repeta; orice iubire e un caz particular, unic, absolut si ireductibil. Câți indivizi umani, tot
atâtea iubiri. Nimeni nu poate trăi iubirea altuia, deși oamenii seamănă unul cu altul.
Cum este însă iubirea ca manifestare? Viața și literatura ne arată că iubirea poate fi
fulgerătoare, nebună, iresponsabilă, sau, dimpotrivă, ascunsă, platonică, gravă, metafizică,
răzbunătoare. Iubirea poate fi vulgară, carnală, dar, tot ea, poate atinge nu o dată zonele cele
mai înalte ale spiritu alizarii ființei.
Formele pe care le îmbracă iubirea în literatură sunt de o mare diversitate. Acest
sentiment fundamental se asociază cu bucuria, așteptarea, melancolia, îndoiala, disperarea,
frustrarea, gelozia, dorul de moarte, resemnarea și multe alte stări, unele apropiate de inefabil.
Iubirea are capacitatea de a schimba coordonatele lumii înconjurătoare, ea îl aduce pe
om mai aproape de Natură și îi revelează propria -i condiție supusă trecerii timpului și tainele
morții. Analizând poezia lui Eminesc u, George Călinescu descoperă la marele poet patru
ipostaze diferite ale iubirii: iubirea paradisică, iubirea demonică, iubirea mortuară și iubirea
elegiacă, toate asociate cu manifestări specifice ale cadrului natu ral. Dar acestea sunt ipostaze

7 care se în tâlnesc , de fapt, în forme inconfundabile, la toți marii creatori ai lumii și cu precădere
la scriitorii romantici pentru care iubirea devine un mijloc de atingere a absolutului și de
anulare a dualismului eu – lume .
Pe de altă parte, dragostea poartă în e a ceva imatur și impudic. Iată de ce zeul Eros, cel
din epoca elenistică, și zeul indian Kamadeva erau reprezentați statuar ca niște superbi
adolescenți, de o desăvârșită nuditate. Se spune deci că iubirea e direct legată de corporalitate
și frumusețe. Fru musețea ființei iubite transfigurează lumea.
În literatură, p asiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce eternitatea pe pământ.
Orice iubire adevarată este absolută și nepieritoare, chiar dacă ea se clădește pe teritoriul celei
mai flagrante perisabil ități. Frumusețea e trecătoare, sensibilitatea se tocește, corpul
îmbătrânește. Aceste adevăruri au fost înțelese de timpuriu și transpuse în simboluri
mitologice.
De cele mai multe ori iubirea moare o dată cu tinerețea. O zeita a iubirii bătrână este de
neconceput. Dar, cu toate acestea, iubirea nu poate fi redusă la condiția noastră fizică imediată.
Există multe alte aspecte ale acestui mare joc existențial. Nu doar trupul și simțurile
sunt liantul iubirii, ci și sufletul, spiritul.
Noul Testament e o carte impregnată de iubirea aproapelui și de imperativul slăvirii
bunătății și înțelepciunii lui Hristos. Descoperim aici principiul iubirii necondiționate față de
miracolul dumnezeirii, iubirea mistică . Ulterior, lirica medievală, trubadururile vor eviden ția
paradoxale metamorfoze: iubirea carnală și procreatoare pentru femeie s -a preschimbat în
adorație platonică, și asta fără a -și pierde nimic din motivația inițială. Identificată cu fecioara
Maria, femeia iubită devine un ideal intangibil de puritate si frumusete. Idealizarea în iubire e
însă o caracteristică de permanență a literaturii.
E suficient a fi deschise marile cărți, începînd cu Daphnis si Chloe de Longus,
continuând cu Romeo și Julieta de Shakespeare și terminând cu un roman ca Maitreyi de
Mircea Eliade, pentru a constata că lucrurile stau într -adevăr așa.
Idealismul și idealitatea, dar și idilicul, pastoralul, feericul sunt elemente mereu
asociate cu sentimentul iubirii. E adevarat că uneori, iubirea poate fi subiectul unor carți
sentimentale , edulcorate, melodramatice, de o calitate artistică indoielnică. E unul dintre
riscurile implacabile ale marilor teme

8 Literatura arată însă și altceva: felul în care este interpretat sentimentul erotic se află
limpede în cuvintele noastre. La o prima priv ire ar fi inutil să fie diferențiate cuvinte precum
„iubire” sau „dragoste”. La Eminescu ( „Ce e amorul? Un amic… ”), cuvantul „amor” pare
pentru poate neserios, frivol. În realitate, e vorba de cu totul altceva.
Limba s -a schimbat, a evoluat; mentalitatile nu mai puțin. Erosul este întotdeauna un
produs al diferenței, el există și se man ifestă prin nuanțe și mutații ( care de multe ori se
întâlnesc în sensurile schimbate ale cuvintelor).
Continuând aceste distincții, se poate lesne descoperi că dragostea e i nferioară iubirii.
Una e o ființă drăgăstoasă și alta o ființă iubitoare. Erosul, care a depăsit simțurile și s -a instalat
în suflet, e sinonim cu iubirea iar nu cu dragostea. Pe Dumnezeu îl iubești, de o ființă
pământeană te poți îndrăgosti. Cuvantul „amo r” pare astăzi potrivit pentru surprinderea zonelor
joase ale erosului.
Literatura e adânc marcată de acest sentiment în marile romane ale lui Stendhal și
Tolstoi, Rebreanu și Camil Petrescu sau în scrisorile călugăriței portugheze Mariana
Alcoforado . Abi a această iubire filtrată de spirit arată că erosul e nu doar o dorință de plăcere,
ci și una de putere, în sensul atingerii unei plinătăți a eului.
Iubirea e dictatorială și tragică. Ea poate schimba sau distruge un destin. Iubirea acesta
devoratoare vin e adesea dintr -o senzație de incompletitudine, din dorința de supunere a ființei
iubite, de contopirea cu ea. Platon vorbește de mitul hermafroditului, acel monstru înțeles ca o
unitate a doi indivizi de sex opus. Odată acestă unitate ruptă în două, apare și drama separației
umane. Viața, în alcătuirea ei de bărbați și femei, n -ar fi în acest sens decât o chinuitoare
căutare erotică a jumătății sacre, a identității pierdute. Dragostea devine astfel un act de
reparație ontologică. Dacă Freud, marele părinte al psihanalizei, pune semnul egalității între
eros și instinctul vital, atunci nu mai încape nici o îndoială că experința erotică cu cele trei
trepte ale sale – amor, dragoste, iubire – nu este alceva decât o experință a descoperirii Sinelui,
un drum iniți atic.
Iubirea este poate cea mai vastă temă a literaturii, dar si a celorlalte arte.
Prezentă chiar și în operele de cult, de exemplu în Cântarea cântărilor din Vechiul
Testament – "1.Cât de frumoasă ești tu, draga mea, cât de frumoasă ești! Ochi de porum biță
ai, umbriți de negrele -ți sprâncene, părul tău turmă de capre pare, ce din munți, din Galaad
coboară. 2.Dinții tăi par turme de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând două șiruri strânse și

9 neavând nici o știrbitură. 3.Cordeluțe purpurii sunt ale tal e buze și gura ta -i încântătoare.
Două jumătăți de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel straveziu. 4.Gâtul tău e turnul lui
David, menit să fie casa de arme: mii de scuturi atârnă acolo și tot scuturi de viteji. 5.Cei doi
sâni ai tai par doi pui de căpr ioară, doi iezi care pasc printre crini. 6.Până nu se răcorește
ziua, până nu se -ntinde umbra serii voi veni la tine, colină de mirt, voi veni la tine, munte de
tămâie. 7.Cât de frumoasă ești tu, draga mea, și fără nici o pată" sau în Noul Testament în
Epistola întâi către corinteni după Sf. Apostol Pavel, capitolul Dragostea: "1.De aș grăi în
limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu -m-am arpă sunătoare și chimval
răsunător. 2.Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le -aș cunoa ște și orice știință, și de –
aș avea atâta credință încât să mut și munții iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3.Și de aș
împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu -mi
folosește. 4.Dragostea îndelung rabdă; dr agostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește,
nu se laudă, nu se trufește. 5.Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se
aprinde de mânie, nu gândește răul. 6.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. (…)
13. Și acum ră mân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea
este dragostea".
Iubirea este o temă existentă în toate literaturile din toate timpurile. Ei i se acordă o
importanță deosebită, ca experiență umană fundamentală, care diferă în funcție de vârstă, sex,
stare socială, credintă, epocă istorică sau apartenență culturală. Astfel, tema este larg difuzată și
circulă în întregul sistem al literaturii; apare atât în opera marilor scriitori, cât și în cea a celor
minori, în viziunea specif ică diferitelor genuri literare: epic, liric sau dramatic. Iubirea este
abordată în literatură din diverse unghiuri, de -a lungul vremii existând diferite idei sau curente
de idei referitoare la iubire. Principalele trei ipostaze ale iubirii, atât în litera tura română cât și
în cea universală sunt:
 iubirea ca inițiere,
 iubirea ca pasiune,
 iubirea tragică.
Scriitorii români au privit și tratat tema iubirii din diferite unghiuri , creând astfel o
operă vastă. Printre cei care s -au ocupat cu studierea, descriere a și analizarea sentimentului de
iubire se nu mară: Mihai Eminescu, George Că linescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile
Alecsandri, Gala Galaction, Garabet Ibraileanu, Ion Slavici, Ion Heliade Răadulescu, Mihail

10 Sadoveanu, Mircea Eliade, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Camil Petrescu, Radu
Petrescu și mulți alții.
În mentalitatea arhaică iubirea este considerată o mare forță și primul impact cu aceasta
s-ar datora unei ființe supranaturale și reprezintă un proces de inițiere configurat printr -un
singu r mit: mitul erotic al Zburătorului. Mit fundamental al poporului român, mitul erotic e,
după cum afirmă George Călinescu : „personificarea invaziei instinctului puberal".1 În
concepția criticilor, folcloriștilor, etnologilor, Zburătorul este un spirit rău , privit ca un zmeu
sau demon, o nalucă, el intră noaptea pe coș sau pe horn, având înfățisarea de balaur, șarpe,
pară de flacără. Zburătorul apare în visul fetelor ca un tânăr frumos, chinuindu -le somnul.
Printre cei care s -au ocupat cu studierea acestui mit se numară: Dimitrie Cantemir, George
Călinescu, Simion Florea Marian, Tudor Pamfile. Cât despre prelucrarea mitului în literatură,
Călinescu afirma: "Literatura română, prin Eminescu îndeosebi, a arătat înclinări de a socoti
iubirea ca o forță implacab ilă, fără vreo participare a conștiinței." 2
Iubirea ca pasiune este una din cele mai impozante ipostaze ale iubirii în literatură. Ea
se caracterizează prin atracție reciprocă puternică, existența unor obstacole în întâlnirea
sentimentului de iubire, prin încălcarea unor reguli ale comunității în care trăiesc cei doi
îndrăgostiți. În cazul ei, îndrăgostiții trăiesc o stare de exaltare permanentă, care duce la un
dezechilibru sufletesc. Deseori ei sunt desparțiți de imprejurări și această depărtare se impun e
pentru a verifica sentimentele și, în același timp, pentru a -i păstra intensitatea. Iubirea -pasiune
este însoțită întotdeauna de suferință, de o anume doză de nebunie și de o tentație a morții.
În mitologia greacă pe lângă zeul iubirii, Eros, există și z eul morții, Tanathos iar
psihologia modernă consideră că iubirea și moartea sunt două instincte dominante ale
psihicului uman. Destinul marilor îndrăgostiți în operele literare stă sub semnul iubirii și al
morții. Astfel, iubirea -tragedie devine o iubire -simbol fiind imortalizată după moartea
protagoniștilor ca în operele literare: Romeo și Julieta de W. Shakespeare și Tristan și Isolda –
veche legendă medievală.
Povestea de iubire dintre Paul și Virginia , sfârșită tragic într -o catastrofă navală, este
inspirată din fapte reale. Este povestea de iubire ideală, dintre doi tineri curați, care trăiesc în
afara civilizațiilor corupătoare, neavând habar de ceea ce se petrecuse în cine știe ce locuri sau

1 Călinescu, G., Istoria Literaturii Romane : dela origini pa ̂nâ in present , Bucuresti, Editura Semne, 2003, p. 7 1
2 Idem, p. 74

11 vremuri îndepărtate. O dată ce un sâmbure de civilizație apa re în viața celor doi, liniștea și
armonia acestora se destramă pe nesimțite și numai moartea îi va reuni, de această dată pentru
totdeauna.
Peste varietatea subtilă a stărilor sufletești comunicate, dându -le un aspect comun, este
în primul rând stenicitat ea sentimentului, plentitudinea clipei de dragoste, care transfigurează
lumea . Apoi prezenta invariabila a codrului și a apei în ipostaza lac sau izvor este iar
caracteristica ac estei perioade. Apa joacă acum un dublu rol în imagine: acela coloristic, de
lucire fină și tremurătoare în întunericul pădurii, ajutând la jocul de valori plastice, și acela
sonor, de acompaniament sugestiv al stărilor sufletești.
Lucirile argintii ale apelor sunt completate de culori intense.Floarea de tei cu sugestia
căderii ei în ploaie albă face trecerae de la sclipirile argintii la vagetalul colorat.
Un mare scriitor preocupat în operele sale de vastă temă a iubirii a fost Garabet
Ibrăileanu. El a creat în romanul său " Adela " o analiză a sentimentului de dragoste,
manifesta t aici nu printr -o iubire plină de pasiune, ci mai mult printr -o dragoste neîmplinita, o
dragoste înfiripată între doi oameni despărțiți de vârstă. Miezul spiritual al operei fiind
rezolvarea atitudinii față de femeie, scrierea reprezintă în fond o continu are logică a ideilor
expuse de Ibrăileanu anterior în operă sa Privind viața .
Adela nu este atât romanul unei tinere femei, cât analiza crizei sentimentale a unui
cvadragenar de o luciditate extremă. Câștigând dragostea unei femei de douăzeci de ani, Emil
Codrescu, eroul cărții, e măcinat totuși de incertitudini, suspectând și analizând orice gest al
partenerei, pentru a descoperi sensuri acolo unde nu sunt. Când I se pare că a sesizat un
amănunt care anterior îi scăpase, el are un fel de satisfacție, o adevărată bucurie a durerii.
Deși eroina romanului i se releva eroului ca " un bloc de frumuseți vii și calde ",
acționând spontan, fără reflexiune și calcul, ea nefiind o " filozoafă " ca Emil Codrescu, acesta
face din ea centrul unei lumi ideale. I zolată de viață reală, " Adela este o iluzie paradisiaca, și
nu trebuie să devie o realitate…" " Adela va rămâne pentru tine mereu stânca pe care crește
floarea -reginei, atât de apropiată că poți distinge micile steluțe catifelate și totuși
inabordabila ca o planetă, din cauza încântătoare " 3.
În legătură cu concepția lui Emil Codrescu despre femeie, pare că acesta ar corespunde
faimosului dolce stil nuovo și poeziei trubadurilor din școala provensala care cultivau ceea ce

3 Ibrăileanu, G ., Adela, Editura Tana, Mușătești (Argeș), 2008, p.117

12 italienii numeau la donna angelicata, femeia devenită înger. " Niciodată – gândește Emil
Codrescu – cuvântul înger nu s -a potrivit unei trecătoare apariț ii umane, că acestei ființe în
adevăr angelice."4 La prozatorul roman exista însă și o notă personală. Spre deosebire de
viziunea mistică a unui Dante (care vedea în Beatrice "ceva căzut din cer spre a ilustra
miracolul" ) la G.Ibrăileanu se observa cultul femeii, delicatețea, dar și o abia perceptibilă
tendința spre senzual. De aici, ezitările, pendularea între fantezie și real, adorația și reflexiunile
la rece, vibrațiile amorului și ideea morții.
Se observa influenta marilor clasici ruși asupra autorulu i Adelei . Ceea ce Ibrăileanu
admira la aceștia este cunoașterea profundă a sufletului feminin, în special. Lev Tolstoi – căruia
îi consacra un excepțional studiu critic – îl impresionează puternic și durabil prin arta
magistrală cu care " Ana Karenina " trece de la psihologie la etică, disecând necontenit sufletul
sfâșiat de remușcări al eroinei. Tolstoi își iubește eroină și suferă pentru ea, așa cum G.
Ibrăileanu o va iubi pe Adela.
Prozatorul își privește propria -i scriere ca o operă de observare știin țifică, de aceea
reconstituie fapte vechi și interpretează mereu, făcând psihologie, încercând să descopere
esențialul atât în lumea din afară, cât și introspectiv. Adela e un roman concis de analiză și
introspecțiune pe tema dragostei. G. Călinescu scria în Viața românească : "Autorul –
preocupat de o unică problema, aceea a reconstituirii datelor sufletești originare, nu creează
plastic, cu caractere și scene vii. La drept vorbind, nici nu creează oameni, ci, fără să fie
abstract în sensul ideologic, con struiește unități psihologice. În Adela avem monografia
psihologică a iubirii cu toate tulburările ei intelectuale, afective și fizice, dar mai ales
extraordinar de profundă analiză a îndoielii."5 Tot el afirmă că Adela e " cel mai bun roman
de analiza pe care îl avem".
Personalitatea lui G. Ibrăileanu – teoretician social, critic și creator literar – e
armonioasă și unitară. Spiritul și finețea caracterizează toate domeniile de activitate în care se
manif estă această figură luminoasă. Realismul Adelei respira seninătate, opera făcând elogiul
purității unei prietenii. Lirismul, pătruns și în paginile de critică, se dezvăluie mai liber în
creația artistică. De aici notele romantice – care uneori depășesc în suprafața pe cele realiste – și

4 Idem
5 Calinescu, G., Viața românească, http://metrolinks.ro/viata -si-opera -lui-garabet -ibraileanu/ , accesat 15.04.2018

13 alunecarea spre un intimism moderat. Dar tot elanul liric, revărsat și în stilul de obicei atât de
reținut, îi datorează Ibraileanu -artistul dragostea de viață și menținerea proaspătă a tinereții.
Că arta, romanul Adela repr ezintă o superioară operă de analiza. Sobrietatea contribuie
ca o analiză atât de bogată în idei să fie condensată în pagini puține.
Literatura lui G.Ibrăileanu, cu îndemnul dragostei de viață și apelul reînnoit la
umanism, a construit, prin însăși ținuta sa, un răspuns convingător dat naturalismului în
general. Menținându -și prospețimea artistică, romanul Adela reprezintă o călăuză în
interpretarea psihologică și în cunoașterea omului, una din cele mai profunde opere de analiză
asupra sentimentului iubirii din literatura română.
Un alt important scriitor al literaturii române care a adoptat iubirea în operele sale a fost
Ion Slavici. El a zugrăvit in romanul său Mara povestea tulburătoare a unei iubiri care se
înfiripează instantaneu și are puterea unei fatalități. Această iubire, protagoniștii ei fiind Națl și
Persida, are caracteristicile clare a unei iubiri -pasiuni, Slavici urmărind de -a lungul romanului
evoluția sentimentelor celor doi, descriindu -le pe acestea în amănunt și reușind astfel să traseze
un drum bine definit al iubirii -pasiuni.
Prima întâlnire a celor doi protagoniști, momentul înfiripării iubirii, are un puternic
impact asupra acestora, ei sunt cuprinși de o atracție reciprocă puternică care nu îi va mai
părăsi și de un sentiment care prevede, oarecum, suferințele prin care vor trece: " El rămase
uimit, cu inima încleștată și cu ochii oarecum împăiengeniți. Îi era parcă s -a rupt, s -a frânt , s –
a surpat deodată ceva și o mare nenorocire a căzut pe capul lui." "Obrajii ei se umplură de
sânge și îi era parcă o săgetase ceva prin inimă" "se zbătea copila ca și cănd ar voi să scape,
să fugă, să se ascundă în fundul lumii."6
Pe parcurs ce iubirea lor evoluează, încercările de a i se opune devin din ce în ce mai
zadarnice. Atât Persida cât și N ațl nu pot evita întâlnirile așa -zise întâmplătoare, pe care ei
însuși le provoacă iar în momentele în care se zăresc sunt cuprinși de aceeași atracție reciprocă
puternică " I se împăiengeniră și ei ochii, și iar îi era ca și când un fel de leșin ar cuprin de-o ",
" el rămase cu privirea pierdută și barda îi tremura în mână. " 7
Cei doi trăiesc o stare de exaltare permanentă, care duce la dezechilibru
sufletesc.Astfel, Persida "se temea ea însăși de sine, simțea că o apucă din când în când o

6 Slavici, I., Mara, Editura Steaua Nordului, Constanța, 2007, p.47
7 Idem, p.63

14 pornire năvalnic ă și-i vine să se ducă, ea singură nu știa unde, și să facă, ea singură nu știa
ce. Mii și mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciumări, o viață
plină de nevoiși de dureri: le presimțea, le știa parcă pe toate cum vin"8 iar Na țl era cuprins de
un " dulce neastâmpăr " .
Națl si Persida sunt despărțiți de împrejurări, dar această derpărtare se impune pentru a
le verifica sentimentele și în același timp pentru a păstra identitatea dragostei. Astfel, de fiecare
dată când cei doi se întâlnesc, sunt cuprinși de aceeași neliniște dar odată cu timpul ei își
destăinuie unul altuia sentimentele. Scurtele întâlniri de la Lipova, Arad, apoi din nou Lipova
și de la Culesul Viilor joacă un rol important în povestea lor de dragoste.
Iubirea di ntre Națl și Persida este însoțită atât de suferință cât și de o anumită dozăde
nebunie și de o tenteție a morții. Până ce ajung să se căsătorească pe ascus, cei doi suferă din
iubire, ei fiind despărțiți unul de altul de împrejurări. Însă chiar și după nu ntă, Persida continuă
să sufere datorită comportamentului lui Națl și agresivității acestuia, iar Națl de pe urma
nesiguranței și geloziei sale. Tentațtia morții se regăsește atât în comportamentul lui Națl cât și
în cel al Persidei. Persida simte că singu rul ei refugiu înafara mănăstirii ar fi moartea iar Națl
ajunge la Arad la un înalt nivel de degradare atât sufletească cât și trupească, gândindu -se chiar
și la varianta morții. Doza de nebunie a celor doi protagoniști reiese din hotărârea acestora de a
se căsători pe ascuns și de a fugi singuri la Viena.
Iubirea dintre Națl și Persida trece peste obstacolele întâlnite și încalcă regulile
comunitații în care trăiesc cei doi. Națl și Persida se diferențiază atât prin etnie, confesiune
religioasă, familie, educație cât și prin însuși temperamentul lor. Totuși, cu ajutorul iubirii cei
doi trec peste toate obstacol ele ce se ivesc în cale, renunțând la orice și reușind în final să
realizeze o căsnicie reușită, binecuvântată atât de părin -I cât și de Dumnezeu și desăvârșită de
aducerea pe lume a unui copil.
De-a lungul romanului Mara Ioan Slavici surprinde momente e sențiale ale iubirii
dintre protagoniști: scurtele lor întâlniri, privirile care și le schimbă cu acest prilej, cuvintele
lor, limba pe care o folosesc, trăirile lor sufletești când sunt singuri, frământarile lor. Cititorul
este astfel transpus în lumea iu birii celor doi, ia parte la zbuciumare lor sufletească, încheiată
în mod fericit cu ajutorul binecuvântării căsniciei dintre Națl si Persida de către părinți. Doar
astfel putea să se încheie povestea celor doi, căci autorul, susținător tenace al ideilor morale, a

8 Ibidem, p. 65

15 realizat romanul conform ideei că o iubire și o căsnicie nu pot fi fericite fără a fi binecuvântate
de către părinți.
Dar Mara nu este singura operă a lui I oan Slavici unde apare iubirea. În nuvele sale
( Scormon, La crucea din sat, Gura sa tului sau Pădureanca ) problematica sufletească stă în
centrul acțiunii, și în același timp e prezentă printr -o ambianță perfect idilică. Tinerii eroi, dar
mai ales eroinele, se caracterizează printr -o derutantă labilitate a stărilor sufletești, printr -o
ciudățenie feminină mai adâncă decât un singur capriciu.
Concepția lui Slavici despre iubire este că " Iubirea e din altă lume și se ivește din
senin, fără ca să știi de ce, se dă pe față, fără ca să știi cum și te duce, fără ca să știi unde."9
Aceat ă definiție dată iubirii corespunde întru -totul iubirii zugrăvită de autor în operele sale.
Se poate spune că scriitori importanți ai literaturii române au transpus tema iubirii din
diferite unghiuri dând o consitență aparte literaturii autohtone în gener al. Iubirea i-a atras
dintotdeauna pe autorii unor opere de mare sau mică amploare în mod natural, căci iubirea este
poate cea mai vastă sursă de inspirație prin faptul că este o experiență unică pentru fiecare în
parte și poate fi privită sub nenumărate a specte.
Se dovedește astfel că iubirea este o temă inepuizabilă a literaturii, fiecare generație de
scriitori, din orgoliu artistic sau din talent creator , dorind să descoperă noi și noi forme de
limbă, mai mult sau mai puțin sofisticat e, care să expr ime infinitele nuațe și reverberații pe
care le generează iubirea în trăirile umane.

Tema iubirii în literatura română și cea universală
Adesea s -a pus problematica incompatibilității erotice în literatură în scopul studierii
fațeței rezervate a dragos tei reprimate care farmecă atât prin “refuzul” destinului (ideea de
destin, de entitate superioară) de a ceda capriciilor copilărești ale partenerilor
(incompatibiliatate ce survine din condi țiile sociale, uneori chiar psihologice, ideologice
divergente – domnul Rochester și Bertha Antoinetta Mason), cât și prin „refuzul” cititorilor –
demiurgi de a -i compătimi în maniera în care slăbiciunea sentimentalismului mult prea adesea
confundat cu sensibilitatea i -a „obișnuit” pe protagoni ști.

9 Slavici, I., Mara, în cap. XII, Două porunci , p.86

16 Se distinge un dublet de referin țe livrești din această categorie și anume: romanul
“Maitreyi” al lui Mircea Eliade, din climatul al unei ordini interioare absolute hinduse, și
romanul “Călătoarea” (Outlander) al Dianei Gabaldon, unde se valorifică și tema istoriei
impregnate î n diferitele placaje culturale care sus țin ideea de „iubire milenară” din climatul
Mișcării Iacobite (sfârșite brusc în urma sângeroasei bătălii de la Culloden Moore) specifice
Scoției anului 1743. Primul surprinde prin disonan ța trăirilor personajului pri ncipal disimulat
Allan, în procesul lui evolutiv în legătură cu celelalte personaje, a cărui grada ție pe parcursul
îndrăgostirii de Maitreyi este urmărit cu grijă – început ca artă a seduc ției, urmată de o perioadă
de abstinență din ambi ție “voiam s -o fac u n pic geloasă ” atunci când este cuprins de gelozie,
iar apoi de lăsarea liberă a sentimentelor: „ eu nu o iubesc ” – “mă tulbură ” – “mă fascinează,
dar nu sunt îndrăgostit ” – “patima -mi crește delicios ”.10
Toate jocurile culminează, însă, cu unirea spiritual ă a celor doi, Allan ocupând locul
inițiatului în jocul Iubirii ca pasiune, dar cu adevărat detaliată emo țional este scena ruperii
legăturii lor după care amândoi tânjesc la refacerea Unită ții. Distrugerea sufletului cunoa ște
cote maxime, formându -se un bl ocaj de sentimente “ ascultam, fără, însă, ca durerea să -mi
crească…O vedeam însângerată, dar nu rănile ei îmi sfâ șiau inima, ci însă și făptura ei pe care
o știam departe”11, Allan devenind, în final, o mască a suferin ței, ceea ce confirmă încă o dată
analog ia autorului “Viața este Durere” .
Iubirea dezvoltă afinități chiar și către sfera incoruptibilă a copilăriei – de natură redusă
fiind acele iubiri infantile din cadrul grupurilor arhetipale de copiii din „La Medeleni” și din
“Ulița copilăriei”, chiar și din “Romanul adolescentului miop”, întrucât adolescența este acea
„întindere psihologică” a copilăriei în care copilul este monopolizat de o autoindusă
problematică a insuccesului integrării în sociatate, a unei dorin țe exacerbate de a șoca pentru a –
și compe nsa complexul inferiorită ții dat de criza comunicării și de a sfida acele reguli care îi
convoacă abilită ți indisponibile vârstei precum puterea de stăpânire și consecven ța
considera țiilor – ambiții la antipodul cărora se regăsesc destinele tragice ale cup lurilor
mitologice Orfeu și Euridice și Isis și Osiris (mitul grecesc orfic și mitul egiptean osirian
presupun tema căutării, a Cunoașterii cu motivul labirintului, fiind valorificate în romanul

10 Eliade, M., Maitreyi, Editura Tana, Mușătești (Argeș), 2009 , p. 25 -43
11 Idem, p.63

17 „Baltagul”,de Mihail Sadoveanu). Tot astfel de trăsături proc ustiene prezintă și eroii basmelor
din universul românesc pentru care împlinirea idealului de iubire survine ca recompensă
spirituală pentru dovedirea superiorității anumitor trăsături de caracter (se cultivă ideea de
eroism, de patriotism și de respect fa ță de dorințele familiale).12
Iubirea este o muzica a carui fr umusete nu se pierde, este durerea plina de tandrete ce
odata experimantata, nu poate fi uitata.
Conform “Micului dicționar enciclopedic”, iubirea este “faptul de a iubi”, “sentiment
erotic pent ru o persoană de sex opus”, “sentiment puternic de simpatie, de admirație și de
afecțiune pentru cineva”,inrudite ca sens fiind termenii “eros” si “amor”.13
În “Dicționarul de filozofie”, ea apare ca “termen atribuit unui sentiment moral -estetic
funciar, o pus egoismului ”.14 Iubirea se manifestă în aspirația dezinteresată și pătrunsă de
abnegație către obiectul său: o persoană sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate
profesională sau socială. Nașterea și dezvoltarea acestui sentiment, pe plan i storic și individual,
este intim legată de formarea personalității. Iubirea dintre sexe vizează persoana umană în
plenitudinea sa fizică, morală și intelectuală, în frumusețea individualității sale unice și
irepetabile, fiind generatoare de fericire autent ică numai în această calitate.
Natura și rolul îndeplinit de iubire în viața oamenilor a primit în istoria culturii
interpretări variate. Una dintre cele mai vechi interpretări este aceea mitologică -cosmologică,
în care iubirea apare ca o forță cosmică gra ndioasă, generatoare și creatoare (Erosul orficilor,
principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui G. Bruno,
principiul unificator al cerescului și al teluricului, al finitului și infinitului în romantismul
german, forța motr ice și diriguitoare a evoluției la Ch. Peirce).
Distingând genuri diferite ale iubirii și considerând -o pe cea spirituală (rațională) ca
superioară, numeroși gânditori i -au atribuit virtuți cognitive fundamentale (cunoașterea
frumosului ideal ca atare, id entificare a iubirii și cunoașterii la Platon, accederea către culmile
lumii inteligibile, beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertate interioară izvorâtă din
cunoașterea rațională, <<amor dei intellectualis>> la Spinoza, penetrarea conținutului id eal sau
absorbirea în noi a lucrului cunoscut ca o contopire erotică la F. Schlegel).15

12 https://luceafarul.net/zodia -eminescu -eseu-tema -iubirii -in-literatura -romana -si-cea-universala
13 .„Mic dicționar enciclopedic”, Editura enciclopedică română, Bucu rești, 1972, p.117
14 ”Dictionar de filozofie”,Editura Politica,Bucuresti,1978, p. 123
15 Chevalier, Jean – „Dicționar de simboluri”, Editura Artemis, București,1994, p.89

18 Victo Hugo o considera “ chiar parte din suflet. E de aceeași natură. Dragostea e ca o
scânteie divină și ca sufletul, și tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieri toare. E un punct
de foc în noi, nemuritor și infinit, pe care nimic nu -l poate mărgini și nimic nu -l poate atinge.
Îl simți arzând până în măduva oaselor și -l vezi strălucind până în adâncurile cerului ”.
“Iubirea mișca soarele și celelalte stele”,după cum afirma Dante, încă de acum
miliarde de ani,de la povestea lui Adam și Eva,fiind probabil unul din primele sentimente ce au
pătruns în sufletul oamenilor deoarece avem nevoie de dragoste căci ”viața fără duioșie și
fără iubire nu e decât un mecanism uscat, scartaietor și sfâșietor ”16
Acest sentiment cunoaște numeroase clasificări. Se poate vorbi de prietenie, de dragoste
familială (fraternă, filială, paternă, maternă, maritală) și de dragoste religioasă (adorație,
venerație). “ Viața și literatura ne arată că iubirea poate fi fulgerătoare, nebună, iresponsabilă,
sau dimpotrivă ascunsă, platonică, gravă, metafizică, răzbunătoare. Iubirea poate fi vulgară,
carnală, dar tot ea poate atinge nu o dată zonele cele mai înalte ale spiritualizării ființei ”.17
Iubirea est e cea mai veche tema literară insrisa în toate mitologiile și religiile
lumii.Conform acestora,ea începe chiar din momentul Creării lumii deoarece Dumnezeu ne -a
făcut din iubire. În mitologia greacă, Geea este pământul fertil,al perpetuării vieții,
repreze ntând partea feminină iar Uranus este cerul,puterea supremă,ce poate crea timp și
spațiu; magnetismul lor reciproc fiind prezentat și în poemul ”Luceafărul”al lui Mihai
Eminescu.
Shakespeare i -a adus cel mai frumos omagiu prin “Romeo și Julieta”, piesă în care el îi
surprinde esența, apropiindu -se de eroi cu dragoste, tandrețe și înțelegere, transformându -i în
simbolul iubirii adolescentine ce sfârșește prin sacrificiul suprem deoarece ea nu putea fi
continuată în această viață; Julieta este “stăpână”și “s fânta”lui Romeo. Autorul înțelege că
iubirea presupune o reciprocitate de sentimente,o certitudine a plăcerilor ce nu pot fi afectate
de nimic și ca ea nu trăiește decât atâta vreme cât cei îndrăgostiți își vor continua povestea din
după moarte. Dragostea este veșnică decât dacă este frumoasă și veridica,ea fiind un templu al
eternității,un lăcaș ce așteaptă un abur de dorință.
În literatura laică română, mitul erotic este unul dintre miturile fundamentale, alături de
mitul pastoral, mitul estetic și mitul etnogenezei.

16 Hugo, Victor, „Cugetări”, Editura Albatros, București, 1982, p. 25
17 Idem, p. 27

19 Timpul și dragostea sunt cele două coloane ce străbat marea literatură, în jurul cărora
gravitează viața umană: ca în sonetele lui Vasile Voiculescu, viața este limitată de timp, dar
dragostea poate spori numărul de ani. Una celeilalte se opu n, dragostea poate “eterniza”timpul
ce este doar”circulabil,reversibil și recuperabil”;iubirea împlinită poate regenera viața apusă și
se poate “înalța” deasupra realității profane și poate recupera starea de imperfecțiune și de
atemporalitate.
Se poate sp une că tema iubirii se constituie într -o valoare culturală incontestabilă,
dovadă fiind nenumăratele opere literare, generate de reverberația unică , de atâtea ori
inefabilă, care a cuprins și ,cu siguranță va curpinde, sufletul atâtor scritori .
“Bogăți a, gloria și puterea sunt fum, neant. Bogatul găsește pe unul și mai bogat decât
sine, gloria oricui poate fi întunecată de o glorie mai mare a altuia, cel puternic e învins de
altul și mai puternic. Doar dragostea ne face egali cu zeii ”.(H.Sienkiewicz)
Drumul către iubirea deplină este unul greu, plin de primejdii, dar poate că tocmai de
aceea, atâția creatori literari, și nu numai, au purces la lungul dar sublimul drum al transpunerii
în literatură al atât de complexului și inepuizabilului sentiment uman : iubirea.

1.2. Triunghiuri conjugale
Iubiri și triunghiuri conjugale în literatura română

„Omul nu a fost creat pentru a fi fericit, ci pentru a oscila între nebunia descoperirii și
plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce -l va ține în curs ă, până la sfârși t”.18
Este unul dintre citatele despre iubire și esența fericirii care îi aparțin lui Octavian Paler.
Iubirile frumoase, adesea siderale, au fost tratate pe larg în literatură, de la „Cântarea
cântărilor” și până în prezent.
O frumusețe ap arte, prin intensitate, zbucium și puterea de a suporta sau chiar de a
genera nefericire, tocmai atunci când aceasta este dorită mai mult, o au iubirile înterzise,
maladive, care au fost izvorul de inspirație pentru reale opere de valoare ale literaturii r omâne.
Triunghiul conjugal : Ana, Ghiță și Lică Sămădăul
Cu sufletul stricat de indiferența lui Ghiță sau, mai degrabă, de o schimbare radicală a
ordinii priorităților acestuia, Ana, crâșmărița din „Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici, suferă o

18 Paler, O., http://m.poetii -nostri.ro/octavian -paler -despre -dragoste -poezie -id-5036/ accesat 14.04.2018

20 pervertire sufletească. Ea are o atracție maladivă față de Lică Sămădăul, staroste de porcari și
fante rural. Nu îl iubește pe Lică, ci doar se simte protejată de acesta, se simte femeie.
Conștientă de nefirescul sentimentelor, dar și furioasă pe transformarea merca ntilă a blândului
Ghiță, Ana cade definitiv în brațele lui Lică, într -o confuzie totală creată de încercarea de a
identifica răul: „Acu rămâi. Tu ești om, Lică, iar Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine
bărbătești, ba chiar mai rău decât așa ”.19 Trezit brusc la realitate, de gelozie, Ghiță recurge la
gestul suprem de iubire și hotărăște să o elibereze pe Ana prin moarte: „Nu-ți fie frică, îi zise el
înduioșat; tu știi că -mi ești dragă ca lumina ochilor ș…ț Ghiță începu și el să plângă, o strânse
la sâ n și îi sărută fruntea ”20. Astfel se rupe tripticul format la Moara cu noroc.
Sia, Lina și Rim
Triunghiurile conjugale formate pe baza unor pasiuni bolnave sau doar din considerente
pecuniare abundă și în ciclul de romane al Hortensiei Papadat -Bengescu . „F ecioarele
despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns” și „Rădăcini” prezintă o lume
decrepită care, la un moment dat, gravitează în jurul unui alt Lică, de această dată Trubadurul,
pe numele adevărat Vasile Petrescu, „o lichea simpatică”. În tinerețe, acesta a avut o legătură
fugară, cu „buna Lina”, din care s -a născut Sia, tăinuită de mama sa în casa doctorului Rim.
Între nătânga Sia și Rim au loc legături incestuoase care nu generează niciun fel de remușcări
în mintea doctorului parvenit. I zgonită din casa Rimilor, de propria mamă, Sia se instalează în
apartamentul gemenilor cretini Hallipa, cu care conviețuiește până moare, în urma unei
întreruperi de sarcină.
Lică Trubadurul, Ada Razu și prințul Maxențiu
Alt triunghi sentimental, cel mai puternic din Ciclul Hallipa, este cel format din
făinăreasa Ada Razu, prințul ftizic Maxențiu și Lică Trubadurul. Măritată dintr -un capriciu
pecuniar cu bolnavul Maxențiu, acesta, la rândul său, acceptând -o pe țigancă pentru a se salva
de la ruină, Ada Ra zu trăiește într -o continuă duplicitate cu Lică Trubadurul pe care, pentru a -l
avea în permanență în apropiere, dar și pentru a -și justifica adulterul, îl face „maestru de
echitație”. Iubirea fățișă este, în final, acceptată de toți.

19 Slavici, I., Moara cu noroc , p.74 ( https://www.hanulmoaracunoroc.ro/html/pdf/Moara -cu-noroc -Ioan-
Slavici.pdf )
20 Idem, p. 81

21 Incertitudin i și iubiri pasionale .
Mult prea lucid, filosofic și trăindu -și propria dramă , personajul lui Camil Petrescu din
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ” este măcinat de incertitudinea în iubire.
Ștefan Gheorghidiu își iubește soția, pe Ela, însă ea este produsul societății și, vrând -nevrând,
tânărul se vede nevoit să participe, de dragul ei, la viața mondenă. În schimb, Ela nu
împărtășește pasiunile soțului său. Frumoasă, dar cât se poate de obișnuită, ea îl urmează pe
Ștefan de teama de a nu fi curt at de alte femei. Mai mult decât orice, tânăra are nevoie de
tandrețe și dovezi mărunte de iubire. În schimb, Gheorghidiu, căutător al iubirii absolute, vede
dincolo de suficiență. Dragostea lui este mereu în alertă și plină de peripeții. Găsește câte ceva
suspect în fiecare gest al Elei: „Îmi petreceam timpul spionându -i prieteniile, urmărind -o,
făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanța unei rochii și din
informarea lăuntrică despre cine știe ce vizită la vreuna dintre mătușile ei” . Astfel, deranjat
de comportamentul social al soției sale, de avansurile fățișe pe care cuceritorul Gregoriade i le
face acesteia, convins fiind că ea îl înșală, eroul lui Camil Petrescu alege războiul drept cale de
limpezire sufletească.
Iubire lucidă ș i patimă ucigătoare Ion al lui Rebreanu iubește dual, însă la fel de
pătimaș. Pământul și Florica sunt cele două sfere în jurul cărora gravitează feciorul de țăran din
Prislop. Pe Ion, „iubirea pământului l -a stăpânit de mic copil. Veșnic a pizmuit pe cei bogați și
veșnic s -a înarmat într -o hotărâre pătimașă: trebuie să aibă pământ, trebuie. De pe atunci
pământul i -a fost mai drag ca o mamă…” .21 Așa a constatat flăcăul că dragostea nu asigură
fericirea conjugală. „ Dragostea nu ajunge în viață… Dragostea e nu mai adaosul. Altceva
trebuie să fie temelia. Și îndată ce zicea așa se pomenea cu gândurile după Ana …”22. Pe care o
ia de soție și o lasă să se perpelească până în ultima clipă a vieții. Iubit deopotrivă de Florica și
de Ana, Ion alege dezmierdarea celei di ntâi și averea celei din urmă. Cu fundamente
nesănătoase, aceste patimi atrag după ele tragedii. Moartea protagonistului este pedeapsa pe
care el o primește pentru cele două iubiri nefirești.
Dublu triunghi conjugal
În romanul Ion este întâlnit, atipic alt or romane, triunghiul conjugal în dublă
desfășurare. Mai întâi Ion o seduce pe Ana, în care vede doar pe deținătoarea de pământ, cu

21 Rebreanu, L., Ion, Editura Agora ,București, 2011, p. 63
22 Rebreanu, I., Ion, Capitolul III – Iubire a, (https://www.wattpad.com/252703878 -ion-liviu-rebreanu -volumul -i-
capitolul -3-iubirea/page/7 )

22 ajutorul căruia ar scăpa de sărăcie, dar o iubește pe Florica, cu care nu se sfiește să se
expună privirilor săte nilor la dansurile populare specifice satului românesc. Chinul
neîmplinirii în iubire al Anei, o conduce pe aceasta treptat spre sinucidere. Ion, robul
lăcomiei, după ce își împlinește visul proprietății de pământ, tânjește și după împlinirea în
dragoste. Numai că Florica, iubita sufletului său s -a căsătorit cu un alt băiat din sat (George).
Din acest moment se derulează practic un al doilea triughi conjugal : Florica -George –
Ion. Ion, cu un alt statut material, tânjește acum și după împlinire a în iubire. Cinismul
adulterului nedisimulat cu care a strivit sufletul Anei (si prin care si -a „eliminat” unul din
obstacolele din calea iubirii sale), acționează și în cazul lui George. Evoluția încărcăturii
dramatice în cazul celui de -al doilea triunghi conjugal, conduce la un deznodământ, de
asemenea tragic, doar că de data aceasta, Ion este cel care plătește cu viața, fiind ucis de
George a cărui viață, la rândul său, este distrusă.
În căutarea iubirii perfecte
De cele mai bolnave exper iențe sufletești are parte „cel mai iubit dintre pământeni”. Cu
multe experiențe erotice – Nineta, Căprioara, Matilda, Suzy – Victor Petrini este într -o
permanentă căutare a iubirii absolute. Sincer și lucid până la durere, eroul găsește în închisoare
locul prielnic pentru a se regăsi. Fascicule ale existenței au ca punct comun femeia. Nineta a
fost iubirea adolescentină. „Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru că era
simplă, ci pentru că își purta sufletul desgolit. Desigur, o să spun o bana litate, dar ea era
femeie cum un izvor e un izvor”. 23Urmează relația cu Căprioara. Aceasta îl rănește cumplit și,
după ce se regăsesc, constată că „iubirea înstrăinează cumplit, ne aruncă parcă într -o altă
planetă și facem ochi uluiți când dăm de cineva cu care ne -am culcat în pat, de a cărui gură am
lipit-o pe-a noastră”. „(…) în trei minute totul se consumă fără cuvinte, fiindcă nu e nevoie de
mai mult ca să -ți dai seama de o înstrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism
absent, o urâțenie a chipului pe care o observi stupefiat (și era curios cum vedeam pentru
întâia oară că această fată era de fapt urâtă, fără să -mi dau seama de ce, fiindcă era aceeași),
sugestia că nu e nimic de spus și că trebuie să înțelegi exact ceea ce vezi și să nu -ți faci iluzii,
nu te înșeli, asta e, altceva nu va fi, chiar dacă altădată a fost ceva ”.24

23 Preda , M., Cel mai iubit dintre pământeni , p.23 ( https://pralineliterare.files.wordpress.com/2017/04/marin –
preda -cel-mai-iubit-dintre -pamanteni -_vol-1pdf.pdf )
24 Preda , M., Cel m ai iubit dintre pământeni , Editura Cartex Serv, 2008, p. 40

23 Ajuns profesor de filozofie, Victor se căsătorește cu Matilda, soția prietenului său,
Petrică. Condamnat fără justificare, Petrini ajunge să -și ispășească pedeapsa într -o mină, apoi
la canal. După ce este eliberat, constată că Matilda l -a părăsit. La scurt timp, se îndrăgostește
nebunește de Suzy Culale. Are însă o altercație cu soțul acesteia, pe care îl omoară și ajunge
din nou în închisoare. De data aceasta, din iubir e. „Există ceva curat în iubire? De ce se mai
iubesc oamenii dacă trebuie să se despartă? De ce mai fac copii dacă pe urmă îi părăsesc?” ,25
au fost numai câteva dintre întrebările la care Victor Petrini a căutat răspuns.
Exemplele pot continua cu „Enigma Ot iliei” și triunghiul Felix -Otilia -Pascalopol sau
tripticul Gheorghe -Anca -Dragomir din „Năpasta” lui I.L.Caragiale, etc.

1.3. Aprecierile unui grup de scriitori români despre cele mai
frumoase povești de dragoste din literatura română
Mircea Eliade, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Gib Mihăescu și Garabet Ibrăileanu au
dăruit literaturii române cărți de aur în perioada interbelică.

Prin demersul demn de apreciat al unui redactor al Evenimentului zilei se încearcă să
se readucă în atenție cele mai frum oase povești de dragoste din literatura română a
tuturor timpurilor. Din voturile celor 11 specialiști, cărora cotidianul suscitat le-a
cerut opțiunile , a reieșit că cele mai apreciate romane de dragoste au fost scrise în anul 1933:
„Creanga de aur “, de Mi hail Sadoveanu, „ Rusoaica “, de Gib I. Mihăescu, „ Maitreyi “, de
Mircea Eliade, „ Adela “, de Garabet Ibrăileanu, „ Patul lui Procust “, de Camil
Petrescu. „Ciudat, literatura română nu conține foarte multe romane de dragoste de mare
forță. Și, chiar mai ciudat, pentru mine cele mai frumoase romane de dragoste sunt publicate,
toate, în anul 1933 “,26 spune scriitoarea Ioana Pârvulescu. Criticii și scriitorii Nicolae
Manolescu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, Radu Paraschivescu,
Daniel Cristea – Enache, Emil Brumaru, Nora Iuga, Simona Sora, Paul Cernat și
Simona Popescu preferă, pe lângă volumele din 1933, și alte titluri din perioada interbelică:
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război “, de Camil Petrescu, „ La Medeleni “, de

25 Idem, p. 99
26 Pârvulescu Ioana, în EVZ, în articolul “1933, anul în care s -au scris cele mai frumoase romane de iubire ”, din
15 ianuarie 2008, http://evz.ro/1933 -anul-in-care-s-au-scris-cele-mai-frumoase -romane -de-iubire –
3004.html?v=347635&page=2 , accesat 18 ianuarie 2018,

24 Ionel Teo doreanu, „ Femei “, de Mihail Sebastian, „ Creanga de aur “, de Mihail Sadoveanu,
și „Ioana “, de Anton Holban.
Dragostea ca pasiune
Scriitorii români „ nu sunt mari maeștri când e vorba să scrie despre dragoste. În marea
majoritate a romanelor acestora există o abordare candidă a sentimentului respectiv “27,
consideră criticul Nicolae Manolescu. „ Noi avem tot felul de povești în care dragostea
e înlocuită cu disprețul și dorința dedominare; la Sadoveanu poveștile sunt tragice: femeile fie
își ucid bărbații, fie « se sinucid», omorâte de bărbați. În afară de «Maitreyi», unde apare
dragostea ca pasiune, restul sunt povești frumoase și atât.“28 În topul său, Nicolae
Manolescu include romanele „Adela“, „Creanga de aur“ și „Maitreyi“.
Scriitorul Mircea Cărtărescu afirmă că „romanul românesc a fost fie social, cu povești
de dragoste presărate mai mult ca ingrediente ale unei psihologii primitiv -gregare, fie
modernist, interesat mai mult de tehnici narative decât de subiect și disprețuind «căldura
animală». Doar în destul de subțirea sa zonă psihologică și subiectivistă din interbelic există
câteva povești memorabile de amor și, sporadic, în prelungirea ei după război (bineînțeles,
romane de dragoste siropoase, kitsch, de consum au existat dintru -nceput )“29.După povestea
din nuvela „Haia Sanis“, de Sadoveanu, scrisă în 1908, scriitorul preferă pe cele din
„Maitreyi“, „Adela“, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ și „Ioana“.
Cele mai apreciate femei din literatură sunt : Maitreyi, Adela și Lorelei
În continu are sunt prezentate succint cele mai frumoase romane de dragoste , în
ordinea cronologică apariției lor, cu precizarea locului ocupat de fiecare în parte, în aprecierea
celor 11 scriitori sau critici literari intervievați.
Cele mai apreciate lucrări poart ă nume de femei: „Maitreyi “, „Adela “, „Ioana “
și„Lorelei “.30

27 Idem, Manolescu, N.
28 Ibidem, Manolescu, N.
29 Ibidem, Cărtărescu, M.
30 EVZ, în articolul “ 1933, anul în care s -au scris cele mai frumoase romane de iubire”, din 15 ianuarie 2008,
http://evz.ro/1933 -anul-in-care-s-au-scris-cele-mai-frumoase -romane -de-iubire -3004.html?v=347635&page=2 ,
accesat 18 ianuarie 2018,

25 1. „La Medeleni“, de Ionel Teodoreanu (1924). Nu e propriu -zis un roman de
dragoste. „Probabil că tocmai asta m -a atras la el. Iar episodul care m -a marcat a fost
sinuciderea Olguței, un persona j tulburător cu mult înainte de a-și curma viața printr -un foc de
revolver. De altfel, cred că Olguț a Deleanu e personajul feminin cel mai bine conturat – nu știu
dacă din toată literatura română, dar cu siguranță din opera lui Teodoreanu“, spune
scriitor ul Radu Paraschivescu.
2. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“, de Camil Petrescu
(1930). Romanul poate cel mai cunoscut al lui Camil Petrescu se află pe locul întâi alături de
„Patul lui Procust“ în ierarhia realizată de poetul Emil Brumar u și pe locul al patrulea
în clasamentul scriitorului Mircea Cărtărescu.
3. „Femei“, de Mihail Sebastian(1932). „Femeile lui Sebastian marchează o epocă și
o concepție în care diferențele «de corp» sunt mai importante decât au fost vreodată, în care
scene le alcovului sunt încă evazive, dar sugestive,iar iluzia amorului reciproc deconstruită până
la anulare“, spune criticul Simona Sora, care a clasat volumul de povestiri pe locul al patrulea
în opțiunile ei.
4. „Maitreyi“, de Mircea Eliade (1933). Romanul e ste „ povestea unui tragic
malentendu în care concepția occidentală și cea extrem -orientală despre iubire se ciocnesc
tangibil (corporal) și intangibil (spiritual) “, spune criticul Simona Sora. Întâlnim „dragostea ca
străinătate și stranietate“, adaugă Ioan a Pârvulescu, care a așezat romanul pe locul al treilea în
preferințele ei. Scriitorul Radu Paraschivescu, care l -a plasat pe locul al patrulea în ierarhia sa,
a fost impresionat de „fiorul mistic al poveștii, numeleși aerul cosmopolit al
anumitor personaj e, contactul cu o lumedespre care știam pe atunci foarte puțin“. În topul său,
MirceaCărtărescu pune romanul pe locul al doilea, iar Nicolae Manolescu – pe locul al
șaptelea.
5. „Patul lui Procust“ , de Camil Petrescu (1933). „Patul…“ lui Camil Petrescu este
considerat cel mai bun roman de dragoste din literatura română de către criticul Paul
Cernat. „Cuplurile Allan -Maitreyi și Ladima -Emilia țin de categoria imposibilului “, spune
Daniel Cristea -Enache. Ioana Pârvulescu, care a ales „Patul lui Procust“ pe locul cinci în topul
său, consideră că, „ la urma urmei, în dragoste ar trebui să rămână, întotdeauna, un mister
nerezolvat“.

26 6. „Adela“, de Garabet Ibrăileanu (1933). „Un roman despre o dragoste imposibilă,
mult mai «carnal» (vezi secvența sărutării mâin ii) decât își imaginează cei care au văzut doar
filmul lui Veroiu“, spune criticul Simona Sora, care a plasat acest roman pe locul întâi în
clasamentul său. Nicolae Manolescu pune pe locul patru acest roman. „ Dragostea în belle
epoque. Măcar pentru recuper area pudorii și a ezitărilor într-o epocă impudică merită să fie
în top“ , afirmă scriitoarea Ioana Pârvulescu. Cărtărescu oplasează pe locul al treilea în topul
său, iar Nicolae Manolescu pe locul al patrulea.
7. „Creanga de aur“, de Mihail Sadoveanu (1933 ). Romanul lui Sadoveanu este pe
locul al cincilea în ierahia lui Nicolae Manolescu. „O dragoste interzisă, între doi «aleși»,
conturată mai mult din sugestii și pe puține pagini, dar care luminează întreg romanul. O
dragoste -basm, o dragoste platonică, o dragoste distrugătoare, totuși, pentru ambii
parteneri“, apreciază Ioana Pârvulescu.
8. „Rusoaica“, de Gib I. Mihăescu (1933). „Romanul conține toate treptele dragostei,
de la scenele erotice cele mai carnale până la dragostea -fantasmă. Bărbatul e real, fe meia un vis
care din când în când devine realitate, adică imperfecțiune“, consideră Ioana Pârvulescu.
9. „Ioana“, de Anton Holban (1934). „Povestea a doi oameni care nu pot trăi nici
împreună, nici separat, reluată în decorul unei Cavarne estivale, mai puț incosmpolite decât
Balcicul vecin“, spune criticul Simona Sora, careașază pe locul al doilea romanul
10. „Lorelei“, de Ionel Teodoreanu (1935). Romanul e pe locul al cincilea în topul lui
Radu Paraschivescu. „De ce? Fiindcă dragostea e deconstruită cu arme le scriitorului de către
un protagonist (Catul Bogdan) care e la rândul lui scriitor. Fiindcă Ionel Teodoreanu și Mateiu
Caragiale mi se par autorii cu cel mai mult parfum în frază. Fiindcă e înduioșătoare râvna cu
care un bărbat pretinde că înțelege femei a. Fiindcă numele eroinei are muzicalitatea unei
lacrimi căzute pe o petală“.

Referințe critice ale unor scriitori contemporani privind dragostea în literatura
română
“Regret n-avem nici măcar o Lolită ”
“Scotocesc în amintire și nu găsesc mare lucru. Dra gostea la români nu excelează în
cărțile lor. N-avem un Tristan și o Isolda, n-avem un Romeo și o Julieta, n -avem nici măcar o
Lolită sau niște „Legături periculoase“, n -avem o Giamilia de Aitmatov, n-avem o Anna

27 Karenina sau, de ce nu, un „Amantul doamnei Chaterley“. De la Costachi Conachi și
Alecsandri, cuplurile amoroase n -au pregnanță în literatura română, rămân doar scene care
se pulverizează de cum dai pagina. Când au cât de cât substanță, n -au contur, când au contur,
n-au ecou. Sunt comune și plictic oase, ca o alee nesfârșită de bloc fără soț. După o asemenea
afirmație, mă tem că pierd și ultima brumă de simpatie din partea confraților. De aceea intru
și eu în joc cu câteva cărți, care, ce -i drept, nu impun cupluri deîndrăgostiți pentru
eternitate, dar ne induc în noi starea de îndrăgostire care persistă în noi încă și încă. „Din
perioada interbelică prefer «Patul lui Procust», «Maitreyi», «Ioana» și «Adam și
Eva»“31. (Nora Iuga, poetă).
“ Exercițiu – Întoarcere la „Adam și Eva“ . “N-am fost niciodată un devorator de
romane de dragoste. Pe vremea când mai citeam din plăcere, căutam un alt tip de cărți, ba
chiar nutream un soi de mefiență față de tot ce putea fi bănuit de sentimentalism sau
melodramă. Prin urmare, fac „contre coeur“ acest exercițiu de clas ificare, fiindcă nici
memoria mea nu mai e ce -a fost, nici lecturile de care vorbesc nu sunt foarte proaspete. Dintre
romanele interbelice aleg: „La Medeleni“, de Ionel Teodoreanu, „Adam și Eva“, de Liviu
Rebreanu, „Maitreyi“, de Mircea Eliade, „Lorelei“, de Ionel Teodoreanu. Prefer „Adam și
Eva“, scrisă în 1925. Întoarcerea în timp, tema jumătății care își caută perechea, paginile cu
iz metempsihotic, cele șapte reîntrupă ri ale lui Toma Novac și geografia lui afectivă – iată de
ce cred că romanul acesta r ămâne o bornă în așa -numita literatură de dragoste (scriu anevoie
termenul, mi se pare vag stânjenitor). N -am inclus pe listă „Patul lui Procust“ și „Enigma
Otiliei“. Recunosc, dar nu regret. Am făcut -o dintrun singur motiv: m -am referit doar la cărți
pe care le -am citit fiindcă am vrut, nu din obligație școlărească (liste de lecturi obligatorii,
teză etc.). ”32 (Radu Paraschivescu , scriitor).

31 Iuga, Nora, (poetă), în EVZ,, în articolul “ 1933, anul în care s -au scris cele mai frumoase romane de
iubire”, din 15 ianuarie 2008, http://evz.ro/1933 -anul-in-care-s-au-scris-cele-mai-frumoase -romane -de-iubire –
3004.html?v=347635&page=2 , accesat 18 ianuarie 2018,
32 Paraschivescu, Radu, (scriitor), în EVZ, în articolul “1933, anul în care s -au scris cele mai frumoase romane
de iubire”, din 15 ianuarie 2008, http://evz.ro/1933 -anul-in-care-s-au-scris-cele-mai-frumoase -romane -de-iubire –
3004.html?v=347635&page=2 , accesat 18 ianuarie 2018,

28
Capitolul II
IUBIREA NEÎMPLINITĂ.TIPARE ALE IUBIRII NEÎMPLINITE ÎN
PROZA ROMÂNEASCĂ

2.1. „Baltagul” – Mihail S adoveanu : Vitoria Lipan cu Nechifor Lipan
Iubirea in romanul “Baltagul ”

Iubirea a fost întotdeauna una din temele predilecte ale literaturii, fiind văzută ca o
posibilitate de a explora interiorul ființei umane. Așa cum afirma Emil Cioran, " Iubirea are
atâtea fete, atâtea devieri și atâtea forme, încât este destul de greu să găsești un sâmbure
central sau o formă tipică a iubirii. " ("Pe culmile disperării").33
Și în literatura română tema iubirii este tratată cu interes, fiind în centrul substanței
epice, mai ales în literatura interbelică.
Această temă a fost abordată de scriitori precum Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu,
Cămil Petrescu, Mihail Sebastian, fiecare evidențiind o anumită latură a acestui sentiment
complex. Astfel, în "Ion" al lui Rebreanu, sen timentul este unul instinctual; eroul trece de la
pasiune la instindualitate, de la rațiune la dezechilibru, de la viața la moarte, intre iubirea față
de Florica și față de pământ. Mihail Sadoveanu oferă o imagine tradiționalistă, conservatoare a
iubirii î n romanul "Baltagul".
Vitoria Lipan își trăiește iubirea puternică față de soțul ei, în conformitate cu normele
societății patriarhale din acea vreme. Iubirea să are la baza devotement și datorie, ceea ce o
împinge să caute dreptatea cu orice preț. Romanul modern psihologic "Patul lui Procust" al lui
Cămil Petrescu oferă o perspectivă mai rafinată asupra temei, și datorită plasării evenimentelor
în mediul citadin. Sunt prezentate două povești de iubire diferite : pe de o parte, iubirea
intelectualizată a do amnei T., dar nu lipsită de pasiune și a lui Fred Vasilescu, iar pe de altă
parte iubirea oarbă a lui Ladima pentru frivola Emilia, iubire ce duce la anularea de sine.

Familia este o instituție sacră, în care își găsesc adăpost și fericire părinții și cop iii, un
refugiu din fața singurătății și un spațiu al perpetuării valorilor, al transmiterii lor din generație

33 Cioran, E., Pe culmile disperării, Editura humanitas, București, 2017, p.33

29 în generație. Chiar dacă de -a lungul timpului relațiile în familie au suferit unele modificări,
determinate de contextul istoric, social, economi c și familial, a receptat și ea schimbările de
mentalitate, anumite aspecte au rămas constante, parcă în afara timpului.
Iubirea, voința zămislirii, ordinea și conștiința datoriei fac parte dintre valorile eterne
ale familiei, valori pe care Petre Tutea l e considera imperative. Această concepție despre
familie este evidențiata mai ales în romanele care evoca o lume tradițională, arhaică, crescută
în spiritul respectului pentru valorile moștenite, așa cum este și Baltagul sadovescian. Într -o
astfel de lume , refractaritatea la nou și reticentele în fata modernizării sunt modalitățile prin
care se apăra vechile valori, a căror corectitudine s -a confirmat de -a lungul veacurilor.
Romanul "Baltagul " a fost imediat receptat ca "una dintre cele mai bune scrieri a le lui
Sadoveanu" – G. Călinescu, în care se desfășoară, ca într -un palimpsest, numeroase straturi de
semnificații. Romanul are la baza valorificarea mitului transhumantei și al marii treceri, fapt
conturat încă din motto -ul romanului: "Stăpâne, stăpâne, / Mai cheamă și -un cane".
Preluând schema epică a romanului polițist, "Baltagul " dezvăluie în profunzime un
amplu scenariu mitic, în care se regăsesc elemente fundamentale ale ritualului de nuntire
cosmică din balada Miorița , ale odiseei zeiței Isis – plecată în marea călătorie a recompunerii
trupului dezmembrat al lui Osiris – ale coborârii în Infern a lui Orfeu.
Povestea Vitoriei Lipan în căutarea lui Nechifor Lipan, reface povestea zeiței Isis,
simbolul armoniei matrimoniale și fidelității casnice.
Echivalentele dintre ordinea cosmică și cea umană, dintre ordinea naturii și cea a
individului sunt relevate într -o lege universală, pe care autorul și personajele sale o numesc
"rânduială". Expresia cea mai evidentă a acestei rânduieli este chiar familia lu i Nechifor Lipan,
marele personaj absent al acestui roman, acesta fiind prezent doar în rememorările soției și nu
în diegeza.
În sensurile sale adânci, "Baltagul" este un roman de dragoste, care demonstrează că la
temelia familiei este așezată iubirea. După mai bine de două decenii de conviețuire, Vitoria
Lipan își iubea bărbatul ca în tinerețe și recunoștea asta cu rușine, căci, după legile nescrise,
vârsta iubirii a trecut, de vreme ce au copii mari aflați ei înșiși în pragul căsătoriei. Dragostea ei
"de douăzeci și mai bine de ani" nu a fost lipsită de furtuni, pentru că Nechifor era petrecăreț și
nestatornic uneori, ceea ce stârnea gelozia aprigă a Vitoriei. Bărbatul reacționa din când în
când la îndârjirea nevestei sale, încercând "să -i scoată unii din demonii care o stăpâneau", dar

30 "muierea indura fără să crâcnească puterea omului ei și rămânea neînduplecată, cu drăcii pe
care îi avea". Când baba Maranda îi sugerează Vitoriei ca întârzierea lui Nechifor se datorează
vreunor ochi verzi care i -au aținut c alea, femeia știe că nu poate fi adevărat.
În iubirea ei exista certitudinea că Nechifor se întoarce la ea "ca la apă cea bună".
Iubirea poate fi considerată "motorul" care mișca lumea, care determină "voința zămislirii,
ordinea și conștiința datoriei" , după cum afirma regretatul Petre Tutea. Trecător pe acest
pământ, omul are șansa de a se eterniza prin urmașii săi. Minodora și Gheorghiță sunt rodul
iubirii și oglinda părinților lor, nu doar urmașii lor în linie biologică. Părinții "au zămislit" în
copiii lor un edificiu de valori. Când Vitoria se opune vehement eventualei căsătorii a
Minodorei cu feciorul dăscălitei, Ghiță C. Topor, ea se opune de fapt unei abateri de la ordine.
În plus, s -ar putea să existe și o suspiciune subconștienta la adresa forței unei iubiri care
își găsește expresia în rime facile, lucru demonstrat de conținutul cărții poștale primite de
fiica ei : "Foaie verde de mohor/Te iubesc și te ador". Opoziția față de modă: "coc, valț și
bluza" nu este expresia unui conservatorism sterp, ci a convingerii că, dacă rânduiala este
perfectă, nu există motive de a o modifica. Ordinea se manifestă pe toate palierele existenței
Lipanilor, de la îndatoririle zilnice, la respectarea unui calendar popular infailibil, la
îndeplinirea datoriilor moral e. În spiritul acestei ordini, Vitoria dezvolta în Gheorghiță un
demn urmaș al tatălui, conducându -l pe un traseu de inițiere.
Tânărul, cu mama lângă el și cu imaginea tatălui în fața sa, parcurge un drum în care
învața despre forță iubirii , despre sensul dreptății și despre valoarea datoriei. Această dorință
netramutata a Vitoriei de a restabili acea " ordo universalis ", revendicata la modul imperativ de
conștiința datoriei se evidențiază pe parcursul diegezei romanului.
Desfășurarea acțiunii integrează t oate faptele generate de această voință nestrămutată în
instaurarea ordinii (familiale) pe care dispariția soțului ei a perturbat -o. Vitoria își recheamă
acasă fiul, plecat cu turmele în bălțile Jijiei, înștiințează autoritățile de la Piatra -Neamt de
dispa riția lui Lipan și o duce pe fiica sa, Minodora, la mănăstire, pentru a fi în siguranță.
Cunoscând bine drumul turmelor, Vitoria alege drumul pe care presupune că l -ar fi urmat și
soțul ei.
Înfruntând viscolul iernii, ea poposește în localitățile întâlnit e în cale, sta de vorbă cu
oamenii și află că Lipan trecuse pe acolo. La Borca a întâlnit un botez, iar la Cruci – o nuntă.

31 Deși este îngrijorată, din cauza ordinii ominoase, munteanca știe să -și ascundă neliniștea și să
participe la aceste evenimente atât cât să nu supere gazdele.
Respectând tradiția, munteanca organizează priveghiul și, ajutată de domnul Toma,
cârciumarul, și de soția acestuia, îl înmormântează pe Lipan cu toate cele cuvenite. La
praznicul de pomenire invita și autoritățile din partea lo cului, dar și pe cei doi presupuși
asasini, Calistrat Bogza și Ilie Cutui. Conducând discuția cu abilitate, mărind tensiunea cu
fiecare clipă, ea povestește drumul celor trei oieri și uciderea lui Lipan ca și când ar fi fost de
fată. Punctul culminant este astfel integrat acestei secvențe construite dramatic. Nemaiputând
suporta, cei doi mărturisesc crimă și sunt arestați. Momentul divulgării nu este însă unul
desfășurat cu seninătate, Gheorghiti fiind nevoit să lovească pe Calistrat Bogza cu baltagul, iar
câinele Lupu să -l suguseze, deoarece acesta încearcă să fugă.
Deși suferă cumplit, Victoria nu se lasa doborâtă și are cugetul împăcat că și -a făcut
datoria de soție și de creștină .
Ea plănuiește să -i arate Minodorei mormântul și să recupereze turma pierd ută, găsind în
sine puterea de a duce mai departe viața cu toate responsabilitățile ce -i revin.
Deznodământul aduce astfel restabilirea echilibrului moral din sufletul muntencei prin
împlinirea datoriei.
Romanul unui suflet de munteanca, așa cum îl cara cteriza Perpessicius, "Baltagul"
construiește un personaj feminin de o forță impresionantă.
În galeria de personaje existente în acesta epoca, un loc deosebit îl ocupa Vitoria
Lipan. Ca orice personaj literar și acest personaj este construit pe baza a doi parametri : că
instanța narativă și că referent uman.
Al doilea parametru pe care este construit personajul vizează referentul uman,
"persoană". Din acest punct de vedere, personajul beneficiază atât de portret fizic, cât și moral.
Vitoria este caracteri zată direct de către narator: "ochii ei căprui în care parcă se răsfrângea
lumină castanie a părului", "gene lungi și răsfrânte în cârligase". Ethopeea se construiește mai
ales din faptele și gândurile eroinei, dar și din vorbele altor personaje, prin cara cterizare
directă, Gheorghiță considerând -o "fărmăcătoare".
Vitoria este o femeie cu personalitate puternică, calculează totul cu luciditate, dar se
lăsă învăluită într -o aură de mister care dă farmec vieții ei. Se mișca abil într -o lume a

32 bărbaților și re ușește să -i păcălească tocmai pentru că oameni ca Bogza și Cutui o
subestimează.
Bisericoasa, conservatoare, superstițioasă, ea se schimbă brusc și devine o prezenta
inteligenta, folosindu -se cu viclenie de atuurile ei. Ordonată și meticuloasă, este dotat ă cu un
deosebit simț practic, aranjând totul cu abilitate și exactitate înainte de a pleca.
Deși inițial crează impresia tipului uman al inteligenței robuste, spre final se dovedește
a fi o individualitate lucidă. Este discretă în durere și răbdătoare în suferință, acceptându -și
destinul cu înțelepciune.
Vitoria Lipan reunește toate valorile fundamentale la care se referă Petre Tutea.
"În familie trebuie să stăpânească: iubirea, voința zămislirii, ordinea, conștiința datoriei.
Nu plăcerea, ci bucuria pur ă, produsă de frumusețea idealului."34 (Petre Tutea, Între Dumnezeu
și neamul meu)
Conștiința datoriei vine din certitudinea că lumea este expresia ordinii. Deoarece în
desfășurarea vieții s -a produs un eveniment perturbator, care pune în primejdie ordinea lumii,
Vitoria intervine decisiv. Traseul ei urmează pas cu pas drumul lui Nechifo r și o conduce la
descoperirea criminalilor. Pedepsirea lui Calistrat Bogza și a lui Ilie Cutui finalizează un
mandat justițiar al eroinei. Mandatul mai important este însă cel al Antigonei: Vitoria și fiul ei
pleacă spre Măgura Tarcaului, pentru a lua luc rurile de unde le -au lăsat, urmând să revină la
Suha după patruzeci de zile, să o aducă pe Minodora la mormântul tatălui ei, după cum se
cuvine și să facă toate cele rânduite.
Alexandru Paleologu propune și o interpretare mitico -simbolica: un roman de drag oste,
înfățișând o puternică pasiune erotică femeiască; un "roman al inteligenței, cum sunt, direct sau
indirect aproape toate romanele principale ale lui Sadoveanu"; "roman al unei acțiuni justițiare,
de o implacabilă conduita tactică (și de ce nu, poliți sta); un "roman social, prezentând
realitățile generate de acumularea capitalistă primitivă, în zona de munte a Moldovei de Nord";
un "roman de observație caracterologică, de o perfectă obiectivitate comportamentală"; un
"roman filosofic, cum sunt toate pr incipalele romane și scrieri ale lui Sadoveanu, din perioada
sa de maturitate"; un "roman inițiatic, de o erudiție ingenios ascunsă, tratând în subtextul sau,
riguros coerent și absolut fidel, o temă simbolică legată de unul din marile mituri ale
umanități i".

34 Țutea, P., Între Dumnezeu si neamul meu, Editura Arta Grafică, București, 1992, p.97

33 Afirmația lui Petre Tutea se încheie cu o disociere subtilă între doi termeni care pot
părea sinonimi: "plăcere și bucurie ".
În familie nu trebuie să stăpânească plăcerea, ci bucuria , nu confortul simțurilor, ci
lumina izvorâtă din suflet, din iubire.
Personajele trăiesc sub zodia bucuriei de a fi găsit sensul rânduielii, iar numele lor
susțin această idee: Vitoria – cea biruitoare în fața greutăților vieții, Nechifor – purtătorul de
victorie, învingător în fața morții prin înfăptuirea "marii treceri", Gheorghiță – botezat după
sfântul care a ucis balaurul și Minodora, al cărei nume înseamnă "dar al zeiței Selena",
protectoare a iubirii.

2.2. „Ion” – Liviu Rebreanu: Ana cu Ion, Florica cu Ion

Liviu Rebreanu este un prozator interbelic, creator al roman ului realist obiectiv prin
apariția, în 1920, a romanului Ion; alături de Camil Petrescu și Hortensia Papadat -Bengescu, G.
Călinescu îl consideră un inițiator al romanului modern, pe lângă Ion remarcându -se și alte
capodopere ale romancierului precum Pădur ea spânzuraților (1922) sau Răscoala (1932).
Elemente realiste prezente în romanul Ion sunt prezentarea în manieră veridică a
faptelor fictive ce compun universul cărții, tematica socială (drama țăranului însetat de
pământ), aspectul monografic, precizia co ordonatelor spațio -temporale , circularitatea/simetria
compozițională, prezența unui narator impersonal, obiectiv, la persoana a III -a, căruia îi
corespund viziunea naratologică „din spate”, perspectiva auctorială, focalizarea preponderent
zero.
La nivelul personajelor, esteticii realiste îi sunt specifice personajele tipice în situații
tipice, reprezentative pentru o categorie socială: țăranul însetat de pământ este principalul
exponent al romanului. Pe de altă parte, personajele sunt în strânsă relație cu mediul social în
care trăiesc, fiind un produs al societății: faptele lui Ion își găsesc până la un punct justificarea
în modalitatea prin care sătenii din Pripas valorizează indivizii în funcție de unica valoare
materială care contează, pământul.
De asem enea, personajele se pot clasifica în plate și rotunde, conform tipologiei
stabilite de E.M. Forster în „Aspecte ale romanului”. Ion, protagonist și personaj rotund, cu
evoluție interioară, complexitate psihologică, gesturi memorabile și având capacitatea de a

34 surprinde în mod credibil cititorul, împlinește alături de Ana, personaj plat cu vocația
tragicului, unul dintre cuplurile cu rol esențial în evoluția firului epic și în conturarea dramei
personajului principal.
Evoluția cuplului Ana – Ion
Diferența de statut social
Personaj eponim, Ion este prototipul țăranului sărac, năpăstuit de soartă, născut în sânul
unei familii al cărei tată a risipit pământurile Zenobiei pe băutură. La polul opus, Ana este
singura fiică ce i -a mai rămas lui Vasile Baciu, țăran înstărit din sat, posesor al pământurilor
soției sale; tatăl dorește să o dea pe Ana lui George, la fel de bogat, pentru a rotunji averea și a
nu o risipi prin alianța cu cineva inferior material. Prima scenă în care apar cele două personaje
este chiar de scrierea horei, pretext narativ prin care prozatorul realist adună toate personajele
pe aceeași scenă. Ion și Ana bat someșana , apoi Ilie, prieten cu George, îi vede retrași, ceea ce
dă naștere furiei și reacțiilor disprețuitoare ale lui Vasile Baciu. Numi ndu-l pe Ion „tâlhar, hoț,
fleandură, nimeni, sărăntoc”, Vasile Baciu decalnșează conflictul exterior principal al
romanului, de esnță socială.
Viziunea diferită asupra iubirii
Deși la horă dansează cu Ana, Ion o iubește pe Florica, țăranca săracă, dar fr umoasă a
satului.
El va avea de ales între a se căsători cu Ana, ceea ce îi garantează schimbarea statutului
social, sau mariajul din dragoste cu Florica și condamnarea la sărăcie. Instinctul posesiunii și
dorința de a parveni fiind mai puternice, el va p une în practică ideea seducerii Anei, pe care
altfel Baciu nu i -o dă de soție.
Ana îl iubește însă cu sinceritate și devine victima tragică a lipsei de scrupule și a
nepăsării lui Ion. Căsnicia lor are, așadar, la bază nu o motivație de ordin afectiv sau valori
precum respectul reciproc sau conștiința datoriei, ci în primul rând considerete materiale
(pentru Ion) sau de eliminare a rușinii provocate în urma abaterii de la morala satului (pentru
Vasile Baciu).
Cu alte cuvinte, pentru Ion căsătoria și iubire a sunt condiționate material, iar
sentimentele sincere și intense de dragoste ale Anei nu reprezintă nici pentru Vasile Baciu, nici
pentru Ion un temei demn de luat în seama, căci în societatea rurală din acest roman femeia
reprezintă o modalitate de parve nire, o sursă de perpetuare a speciei și două brațe de muncă.

35 Nunta și pregătirile pentr u nuntă
Ana înțelege abia la nuntă că deși este soțul ei, Ion nu o va iubi niciodată; văzându -l
dansând cu Florica, ea își explică schimbarea de atitudine a flăcăului de după noaptea petrecută
împreună. Dacă în scena horei Ion i se adresează cu diminutivul Anuță, impulsivitatea,
nepăsarea și răceala iau locul falsei afecțiuni de la început; viclenia planului băiatului este
dublată de inteligența cu care îi condiționeaz ă pământurile lui Vasile Baciu în schimbul
căsătoriei cu Ana. Perioada premergătoare nunții se caracterizează prin îndepărtarea celor doi
membri ai cuplului, spre deosebire de pregătirile, în registru idilic, ale nunții Laurei cu Pintea,
în planul vieții i ntelectualilor. Niciun moment de intimitate, nicio încercare de mărturisire a
afectului, niciun gest de tandrețe nu definește comportamentul lui Ion.
Căsnicia
Dacă în alte romane realiste căsnicia reprezintă o etapă a maturizării afective, a trecerii
la o altă etapă în evoluția cuplului, marcată de conștiința sumării unor reponsabilități,
în Ion schimbarea statutului civil nu are consecințe în ameliorarea relației dintre cei doi.
Disprețuită de Ion, jignită de Zenobia, Ana petrece tot mai mult timp în tovă rășia lui Dumitru
Moarcăș, de la care învață că remediul suferinței, regăsirea liniștii sufletești sunt în moarte.
Nici nașterea copilului nu reprezintă un motiv de refacere a familiei: deși în momentul nașterii
pe câmp Ion este impresionat de măreția mome ntului, dându -și cu sfială pălăria jos, ulterior el
nu se dovedește a fi un tată iubitor sau un soț grijuliu. Ana își pune capăt zilelor, împlinindu -și
destinul de personaj condamnat la o existență tragică, iar pe Ion nici grija copilului ce îi
garantează pământurile nu îl preocupă. Dacă până acum în sufletul lui a dominat glasul
pământului, odată cu împlinirea materială eroul simte că nu poate face un compromis cu glasul
iubirii și râvnește la Florica, acum nevasta lui George. Încălcând moralitatea satului prin
adulter, Ion moare ucis de George cu sapa în cap, într -o scenă naturalistă ce reprezintă forma
neutră a moralizării.
Prin urmare cuplul Ion -Ana evoluează previzibil. Naivitatea Anei, lipsa ei de
experiență, sinceritatea și intensitatea sentimentelor fac din ea un personaj tragic, iar Ion
evoluează în limitele unor trăsături sufletești precum lăcomia, orgoliul nemăsurat, sfidarea
moralei lumii satului, impulsivitatea. Format pe considerente materiale, nu afective, cuplul
cunoaște o involuție curmată de moartea celor doi.

36
2.3. „Enigma Otiliei” – George Călinescu : Felix cu Otilia, Pascalopol cu Otilia

Otilia și Felix sunt personajele principale ale romanului prezentate de naratorul
auctorial încă din începutul cărții.
Otilia Marculescu este pupila lui moș Costache Giurgiuveanu, fiica celei de -a două
soții a acestuia, dintr -o căsătorie anterioară. Este, deci, orfană de ambii părinți, rămasă în grijă
avarului Costache. Avusese o copilărie tristă, crescuse fără dragoste și protecție maternă.
Adolescenta e ste marcată de frustrări, mai ales că este o mare amatoare de lux, după cum
observă moșierul Leonida Pascalopol. Otilia este studentă la Conservator, o adolescentă
sensibilă, cu temperament de artistă și gusturi rafinate. Felix este băiatul doctorului Sima de la
Iași, orfan și el de ambii părinți, crescut la internat, deci lipsit la fel de dragostea părintească.
Ajunge în grijă aceluiași unchi, Costache, a cărui primă soție fusese sora doctorului Sima. Este
prezentat în incipit, în seara în care sosește la București pe strada Antim, căutând casa
unchiului său, în care urma să locuiască până la majorat. Condiția de orfani îi apropie pe cei
doi tineri, din momentul în care se cunosc.
Otilia este introdusă în scena în primul capitol al romanului cu un portret r ealizat de
către narator, din perspectiva lui Felix. Tânăra este prezentată într -o ipostază angelică, mai ales
că îl salvează pe Felix din situația penibilă de a nu fi recunoscut de unchiul său. Îl introduce în
salon și îl prezintă celor aflați în jurul me sei de joc. Conștientă de atmosfera ostilă, generată de
clanul Tulea și în special de Aglae, Otilia devine protectoare, aproape maternă cu Felix, căruia
îi oferă cu generozitate camera sa. Felix se îndrăgostește instantaneu, fiind prima lui dragoste.
Iubir ea lui Felix este umbrită însă de sentimentul geloziei, provocat de imprevizibilă
adolescenta, care nu -și ascunde interesul pentru moșierul Pascalopol. În realitate, Otilia nu îl
iubește, ci îl admiră și îl respecta, considerându -l singurul bărbat care îi poate oferi protecție în
fata clanului Tulea și garanția unei vieți lipsite de griji.
Tânărul suferă cu atât mai mult cu cât admira la Otilia nu numai feminitatea, farmecul,
sensibilitatea ei artistică deosebită, ci și dezinteresul sincer pentru averea lui moș Costache.
Fata simte că moș Costache întârzie adopția de teamă Aglaei și, mâhnită, pleacă pentru un timp
la Paris cu moșierul. Plecarea Otiliei trezește mândria rănită a adolescentului, care are o scurtă

37 aventură cu Georgeta, o curtezană de lux din so cietatea bucureșteană. După întoarcerea Otiliei,
Felix se simte vinovat, recunoscând încă o dată superioritatea Otiliei.
Cei doi tineri au moduri diferite de a înțelege iubirea, care se explică prin
temperamentul și structura lor morală.
Felix este dispus să respecte convențiile sociale, nu -și permite să fie nedelicat cu fata pe
care o iubește și este dispus să aștepte oricât, până la căsătorie. Otilia concepe dragostea
nonconformist, ca orice artist cu libertate absolută. Ea îi declară într -o noapte lui Fe lix că poți
fi împreună și fără “ binecuvântarea lui popa Țuic ă ”35. Declarația îl încredințează pe tânăr de
dragostea ei. Este surprins a doua zi dimineață, când constată că Otilia l -a părăsit, optând
pentru Pascalopol, cu care se căsătorește.
Finalul este, de fapt, o cheie de legătură pentru înțelegerea eroinei. Peste ani, Felix
(devenit profesor universitar și căsătorit cu o femeie influentă) se întâlnește cu Pascalopol
întâmplător. Acesta îi arătă o fotografie recentă a Otiliei, căreia îi redase libertate a. Moșierul
mărturisește că, pentru el, Otilia rămâne o enigmă. În aceeași măsură Otilia este o enigmă și
pentru Felix. El contemplă cu nostalgie, fotografia în care nu o mai recunoaște pe adolescentă
de odinioară, fiind surprins de aerul de platitudine al femeii. Fotografia confirma spusele
adolescentei: Noi nu trăim decât cinci, șase ani – vorbe în care Felix nu crezuse, cu ani în
urmă. Naratorul mai precizează că Felix se închide în biroul lui și studiază (privește) o
fotografie mai veche a Otiliei. Înt r-o secvență scurtă realizată în stil indirect – liber, el
surprinde gândurile lui Felix: “ nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși ”.36
Cuplul Felix -Otilia ilustrează eșecul în iubire, chair dacă fiecare dintre personaje și -au
constituit, uteri or neimplinii iubirii lor, familii proprii.
Romanul prezintă iubirea sau dorința de împlinire prin iubire a lui Felix dar și alui
Otilia Mărculescu este "eroina mea lirica", proiecția autorului în afară, "tipizarea mea
în ipostaza feminină" (G.Călinesc u). Este cel mai modern personaj al romanului, atât prin
tehnicile de realizare, cât și prin problematica să existențiala, reprezentând drama feminității.
Otilia, o tânără de optsprezece ani, este fiica celei de a două soții a lui Costache
Giurgiuveanu, o femeie frumoasă și bogată, care murise "de supărare" și -i lăsase lui toată
averea, laolaltă cu îndatorirea creșterii Otiliei, rămasă de mică fără mamă. Costache o crește ca

35 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Herra, București, 2010, p. 425
36 Idem, p. 470

38 pe fiica lui, dar avariția îl împiedică s -o înfieze oficial sau să -i asigure, în mo d concret, un
viitor.
Fascinantă și imprevizibilă, Otilia se diferențiază de celelalte personaje feminine din
literatura română (de Sașa Comăneșteanu din "Viața la țară" de Duiliu Zamfirescu și de Olguța
din "La Medeleni" de Ionel Teodoreanu) prin aceea că ea se afla permanent într -un proces
dinamic, în continuă devenire.
Portretul fizic, relatat prin ochii lui Felix, sugerează trăsăturile sale morale de
delicatețe, tinerețe, farmec, cochetărie, distin cție, inocentă și maturitate: " un cap prelung și
tânăr d e față, încărcat de bucle, căzând până la umeri. Fata, subțirică, îmbrăcată într -o rochie
foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare colereta de dantelă pe umeri, îi
întinse cu franchețe un braț gol și delicat".37
Definită prin felul de a fi, prin fapte, acțiuni, gesturi, vorbe și gânduri, Otilia este un
personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoții puternice, apoi
trecând brusc de la o stare la alta, împrăștiată și visătoare, deseori dovedind în mod
surprinzător luciditate și tact. Este un amestec ciudat de atitudine copilăroasă și mătura în
același timp: aleargă desculță prin iarbă din curte, se urcă pe stogurile de fân în Bărăgan, sta ca
un copil pe genunchii lui Pascalopol, dar este profund lucidă și matură at unci când îi explică lui
Felix motivele pentru care ei doi nu se pot căsători, dovedind o autocunoaștere desăvârșită a
propriei firi: "Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată".
Față de Felix are gesturi familiare, tandre, ce ilustrează deseori o grijă maternă pentru
el. Finalul romanului este deschis în privința destinului Otiliei, modernismul personajului
constând și în faptul că nimeni nu poate dezlega misterul ce se țesuse în jurul ei, Pascalopol
însuși conchizân d că, după atâția ani, pentru el Otilia rămăsese o enigmă. Fotografia pe care o
privește Felix dezvăluie o " femeie frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fată
nebunatică ",38 ci avea un aer de platitudine feminină, care nu mai semăna cu imaginea din
conștiința lui.
Este cel mai controversat personaj al romanului, apărând în opinia personajelor în mod
diferit, stârnind contradicții surprinzătoare: Moș Costache o iubește pe "Otilica", "pe fe -fetita

37 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Herra, București, 2010, p.178
38 Idem, p. 212

39 mea", el fiind "papă" care primește de la ea un str op de tinerețe, lumina și vioiciune. Raționalul
Felix vede în Otilia "o fată admirabilă, superioară, pe care n -o înțeleg". Pascalopol o privește
pe Otilia că pe femeia în devenire, are răbdare cu ea, dar nu distinge ce e patern și ce e viril în
dragostea l ui pent ru tânăra, pe care o consideră o artistă și care îl încânta și îl emoționează, "e
ca o rândunică". Pentru Stanica Rațiu, Otilia este o femeie cu " spirit practic ", care știe ce vrea
și cum să se descurce în viață: " deșteaptă fată !". Aglae o consideră "o zănatică ", "o
dezmățată ", "o stricată ",39 care sucește capul băieților de familie, deoarece chiar și pe Titi
reușise să -1 cucerească, iar Aurica o urăște și o invidiază pentru că are succes la bărbați.
Otilia trăiește drama singurătății, a viitorului ei ambiguu, departe de mult visată fericire,
deoarece – se destăinuie ea lui Felix – o femeie se bucura de viață adevărată doar câțiva ani:
"Cat crezi tu că mai am de trăit, în înțelesul adevărat al cuvântului? Cinci, șase ani!" Otilia
întruchipează, așadar, eternul feminin plin de mister, tainic și cuceritor, care fascinează prin
amestecul de sensibilitate candida și profundă maturitate.
Felix Sima, definit chiar de Călinescu "martor și actor", deschide romanul prin
descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu , privită în detaliu și îl încheie cu aceeași imagine a
clădirii văzute din perspectiva eroziunii timpului. Romanul pune în centrul narativ al acțiunii
formarea personalității lui Felix, de aceea poate fi considerat, din acest unghi, un
bildungsroman.
Ca participant direct la acțiune, Felix este personaj în roman, acțiunile, faptele, situațiile
în care este pus argumentează statutul de "actor". Tot Felix este cel care introduce cititorul într –
o lume necunoscută, de care acesta ia act prin imaginile reflecta te în conștiința acestui
personaj -martor.
Felix Sima este fiul doctorului Iosif Sima, de la lași, care murise și -l lăsase pe băiat în
grija tutorelui Costache Giurgiuveanu. Acesta din urmă, căruia Felix obișnuia din familie să -i
spună "unchiul", era cumnat ul tatălui său, deoarece fusese căsătorit cu singura lui soră, care
murise cu mulți ani în urmă.
După moartea mamei, cu mai bine de zece ani în urmă, după o lungă și grea suferința și
după moartea tatălui în anul trecut, Felix moștenise "o casă cam veche, dar solidă și rentabilă"
și "un oarecare depozit în bani", pe care le administra moș Costache de un an de zile, de când

39 Ibidem , p. 116

40 băiatul rămăsese orfan. Tânărul venise la București, la unchiul său, ca să urmeze cursurile
facultății de medicină, ca și tatăl său.
Portretul fizic ilustrează, prin detaliile descrierii, portretul moral al personajului: " fata îi
era juvenila și prelungă, aproape feminină ", cu " șuvițe mari de păr ce -i cădeau de sub șapca ",
obrazul de culoare măslinie, iar nasul " de o tăietură elenică " îi d ădea o notă voluntară: " un
tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, () strânsă bine pe talie ca un
veșmânt militar, iar gulerul tare și foarte înalt și șapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc și
elegant. Față însă îi era juvenila și prelungă, aproape feminină din pricina șuvițelor mari de
păr ce -i cădeau de sub șapca, dar coloarea măslinie a obrazului și tăietura elinica a nasului
corectau printr -o notă voluntară întâia impresie ".40
Comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele, cont urează încă de la început o fire
rațională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică și un spirit de observație foarte
dezvoltat. De la început, Felix simte pentru Otilia o simpatie spontană, care se transformă în
iubire , fiind chinuit de lupta ce se dă în sufletul sau între a crede bârfele clanului Tulea și a
păstra o dragoste pură pentru fată. îl descumpănește comportamentul derutant al Otiliei, nu -și
poate explica schimbările bruște de atitudine ale feței, trecerea ei de la o stare la al ta. Plecarea
Otiliei la Paris cu Pascalopol îl deznădăjduiește, însă nu renunța la cariera, ba dimpotrivă,
eșecul în dragoste îl maturizează, Felix păstrând în amintire o iubire romantică, înălțătoare,
care-i dă putere, fiind un corolar al muncii sale. Luc id și rațional, el înțelege că într -o societate
degradată în esențele ei morale, dragostea nu mai poate fi un sentiment pur, căsătoria devenind
o afacere pentru supraviețuire și nu o împlinire a iubirii. Felix însuși "se căsători într -un chip
"care se chea mă strălucit și intră, prin soție, într -un cerc de persoane influențe". în relațiile cu
celelalte personaje, Felix apare ca un intelectual superior, situându -se deasupra superficialității
și meschinăriei lumii burgheze, conducându -se după un cod superior d e norme etice: "să -mi fac
o educație de om. Voi fi ambițios, nu orgolios."
Ambițios, așadar, învață și face eforturi deosebite de a se remarca pe plan profesional.
Ferm și tenace, muncește cu seriozitate pentru a deveni un nume cunoscut în medicină, public a
un studiu de specialitate într -o revistă franceză și, cu îndârjire și preocupare pentru cariera sa,
devine profesor universitar, o autoritate medicală, căsătorindu -se, potrivit ambiției sale, cu fața
unei personalități politice a vremii, care -i asigura ș i un statut social superior.

40 Ibidem, p. 103

41 Felix Sima evoluează de la adolescență la maturitate, trăind experienta iubirii entuziaste
și ambiția realizării în plan profesional. Uneori se imagină " un medic mare, savant, autor
celebru, om politic", iar alteori, dimpotrivă , era cuprins de un total dezinteres profesional,
încărcat de generozitate sentimentală, o vedea pe Otilia amenințată de bandiți, de care o salvă,
iar ea "tremurând, îl strângea cu brațele ei subțiri de gât". Suferințele iubirii îl oțelesc,
luciditatea per sonajului făcând să înțeleagă faptul că societatea este degradata din cauza puterii
pe care o are banul și că nu există altă șansă de supraviețuire decât adaptarea totală la regulile
ei.
Din acest punct de vedere, opera "Enigma Otiliei" poate fi considerat ă un
bildungsroman.
Leonida Pascalopol, moșier și, mai nou, burghez rafinat, este prezentat cititorilor tot
prin ochii lui Felix, care vede "un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuși
evitând impresia de exces, cărnos la față și rumen ca un negustor, însă elegant prin finețea
pielii și tăietura englezească a mustății cărunte. Părul rar dar bine ales într -o cărare care mergea
din mijlocul frunții până la ceafă, lanțul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină,
parfumul discret în care intră și o nuanță de tabac, toate acestea reparau cu desăvârșire, în
apropiere, neajunsurile vârstei și ale corpolentei".
Leonida Pascalopol moștenise de la părinții săi o mare moșie și fusese predestinat să
facă studii fără utilitate practică, ci numai pentru a -și forma un gust rafinat și o cultură solidă.
Fusese doi ani student la litere în Germania, apoi se înscrisese la Drept la Paris și călătorise
prin toată Europa. Se căsătorise, înainte de terminarea studiilor, cu o femeie foarte frumoasă,
de care se despărțise său rămăsese văduv, nu știa nimeni, pentru că lui nu -i plăcea să vorbească
despre această experiență.
Comportamentul, gesturile și atitudinile lui Pascalopol conturează un om generos,
rafinat, cu gusturi desăvârșite, elegant, are o casă mobilată cu distincție, cânta la flaut, este
cultivat și plin de noblețe. Nerealizat pe planul studiilor și în plan matrimonial, Leonida
Pascalopol se consideră un om ratat și vrea să se facă util celor care au nevoie de el. Trăiește în
prejma Otiliei, pe care o cunoaște de când era mică și -i satisface toate dorințele și capriciile:
"Un astfel de ratat sunt și eu, însă vreau ca aspirațiile mele de natură artistică să le realizez în
domnișoara Otilia". în opinia celorlalte personaje, Pascalopol este un domn de o noblețe

42 desăvârșită, culant, echilibrat și răbdător, plin de tact fata toți, deși observă răutatea Aglaei,
avariția lui Costache sau ipocrizia lui Stanica.
Otilia îl vede că pe un om de lume , un “bărbat șic și singur, săracul ”41. Cu timpul,
sentimente le lui paterne se schimbă, nutrind acum sentimente de iubire pentru tânăra
fermecătoare, ca o rândunică , deși el însuși recunoaște că nu poate distinge ce e patern și ce e
viril în relația lui cu Otilia. Fiind singur și bogat, neavând familie, Pascalopol a re "nevoie de
domnișoara Otilia, ea e micul meu vițiu sentimental" ,42 acceptând, dacă ar fi nevoie și statutul
de părinte: "Dacă nu pot fi un amant, rămân întotdeauna un neprețuit prieten și părinte". Dornic
de a avea o familie, el vine aproape în fiecare s eară în casa din stradă Antim, joacă și pierde la
cărți în favoarea Iui moș Costache, aduce delicatese pentru cină, rabdă cu distincție răutățile
Aglaei și flirturile grotești ale Auricăi, îi plătește lui Felix taxele la Universitate, fără ca acesta
să ști e.
Discret și delicat, Pascalopol este pentru Otilia nu numai un sprijin material, ci și unul
moral, simțind din plin ocrotirea pe care acesta o revărsa asupra ei cu noblețe și elegantă.
Cu aceeași noblețe sufletească, atunci când își dă seama, după câțiva ani de căsătorie, că nu
mai este potrivit pentru Otilia, îi redă acesteia libertatea, că ea să poată deveni "nevasta unui
conte, așa ceva", dintr -un profund sentiment “de umanitate, s -o las să -și petreacă liberă anii
cei mai frumoși ”43.
Finalul romanului i lustrează întâlnirea dintre Felix și Pascalopol, după război. Moșierul
îi mărturisește tânărului doctor faptul că Otilia 1 -a iubit foarte mult, " mi-a spus chiar că, dacă
ar ști că suferi, nu s -ar da înapoi de a mă înșela cu dumneata ".44 Pascalopol îmbătrâni se, era
uscat la față, dar tot elegant și spune despre Otilia, cu un glas încărcat de nostalgie: “ A fost o
fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.45

41 Călinescu, G., Enigma Otiliei, Editura Herra, București, 2010, p. 78
42 Idem, p.117
43 Ibidem, p. 468
44 Ibidem, p. 469
45 Ibidem, p. 474

43 2.4. Adela (Garabet Ibraileanu) – Adela și Emil
Iubirea neîmplinită a lui Codrescu (40 de ani ) față de tînăra lui pri etena Adela (20 de
ani), este determinataă atât de diferența de vârstă dintre ei, cât și de permanenta lor stângăcie
care mai mereu, le crează o stare de nesiguranță a sentimentelor unuia față de celălalt.
Insistența lui de a -i arăta o formă de prietenie cât mai consistentă , dorința de a -i
împărtăși sentimentele sale dar și de a percepe macar un semn cât de neimportant al
sentimentelor ei, sunt dozate de autor astfel încât povestea de iubire devine captivantă.
Emil Codrescu, bărbat la patruzeci de ani, cu părul grizonat, se află în Bălțătești, la
jumătatea drumului dintre Piatra -Neamț și Târgu -Neamțului. Peisajul i se pare sărac, lumea,
multă. Se ferește să facă cunoștințe evitând parcul și citind ziarul pe drum.
După câteva zile face o drumeție prin munți, Durău, Ceahlău, Hălăuca și își amintește
de o călătorie din copilărie.
În sfârșit, într -o dimineață o întâlnește pe Adela. Se afla acolo cu mama ei și cu coana
Anica . Nu o mai văzuse de trei ani, timp în care Adela se măritase și divorțase.
O știa pe Adela de când era o copiliță, ce se juca învârtind ceasornicul lui și îl antrena
pe el, bărbat cu douăzeci de ani mai mare decât ea, student la medicină, în îngrijirea păpușilor,
îi spunea povești seara la culcare și se jucau de -a ascunselea. O veghease când avusese
scarlatină, iar ea îi declarase peltic că îl iubește.
Explicația faptului că erau prieteni era simplă: lui îi lipsea afecțiunea familială, ei îi
plăcuse că el se coborâse la mintea ei și pentru că simțea cât îi este de dragă. Prietenia lor a
durat până când Adela a făcut opt ani. Emil Codrescu a lipsit șapte ani din țară, iar când s -a
întors a găsit o domnișoară de cincisprezece ani, înaltă, subțire, frumoasă și mândră.
Cei doi au redevenit prieteni. Emil Codr escu se ducea aproape zilnic la Adela acasă, îi
dădea c ărti de citit, îi povestea despre marile orașe, o iniția în științele naturii. La treizeci și
cinci de ani ai lui, cu părul deja sur, construia capcane pentru păsări și înălța zmeie, culegea
fructe din copaci și făcea arcuri de vânătoare din răchită.
Când el rămânea la masă la ai ei, ea era tot timpul în prejma lui. Când îi vorbea despre
viitorul ei, despre familia pe care o va avea, ea se supăra și îl întreba de ce vrea mereu să o
mărite.
Plecând în străinătate pentru mult timp, Codrescu întrețin e o corespondență asiduă cu
Adela la început, apoi încetă să -i mai scrie. încetă și ea, apoi, după un an, lui îi patveni anunțul

44 că s-a măritat, apoi află că s -a despărțit după foarte scurt timp.
Codrescu merge în fiecare seară și stă de vorbă cu Adela în cerdac. Acum, Adela are
părerile ei, iar când vorbește dă impresia că ar mai fi avut ceva de spus dar s -a reținut. Î I
privește mereu foarte atent, iar el simte nevoia să reziste, să nu o lase să -i privească în suflet.
Bărbatul vrea să -i arate Adelei că e bătrân, că peste zece ani va fi moșneag. Ea
răspunde că atunci va fi și ea bătrână, făcându -l să se întrebe dacă ea spune așa din delicatețe
sau vrea să îl provoace. Reușește să facă asta cu mișcările corpului e i, atunci când cântă la
pian.
Adela pleacă la Piatra pentru o zi, iar Emil Codrescu profită de singurătate ca să își
reamintească vechile sale iubiri. La varsta de zece ani fusese prima iubire, singura iubire
curată, fără dorință, pentru Emilica, de aceeaș i vârstă. Murise de anghină, ori de scarlatină. La
șaisprezece ani se îndrăgostise de Leonora, de nouăsprezece. Fugise, după două luni, cu
bărbatul surorii ei. La nouăsprezece ani o iubise romantic pe Eliza, de șaisprezece, dar
promisiunea ei de iubire pen tru totdeauna fusese anulată de moarte.
La Viena iubise o femeie pasională, măritată cu un om mult mai în vârstă, paralitic.
Tocmai când să își îndeplinească promisiunea de a fi a lui, Codrescu fusese chemat în țară de
datoria filială. Tatăl său era pe moa rte, apoi trebuise să descurce afacerile acestuia, pentru a nu –
i fi dezonorată memoria.
Mai târziu, către amiaza vieții, avusese un scurt amor pasional cu o femeie pe care o
socotea numai femelă și atât. A renunțat apoi la iubire, au urmat numai femei cu t arif, necesare
pentru menținerea echilibrului.
Codrescu se gândește acum la Adela, că nu vrea să o iubească, fiindcă nu spera să fie
iubit. Totuși, inima lui era neliniștită, iar Adela știa asta.
Seara, Adela revine și povestește cu un umor firesc ce văzus e pe la Piatra. In fiecare
seară stăteau mult de vorbă și, odată, ea mărturisește că nu o interesează literatura, fiind mai
atrasă de muzică, broderie și pictură. Profitând de aducerea în discuție a lui Turgheniev, Adela
îi amintește lui Codrescu că îi spu sese că acest scriitor se apropie de femeie ca un sanctuar.
Adaugă apoi, accentuând cuvintele, că femeilor nu le place să fie tratate ca niște sanctuare.
Emil Codrescu recunoaște, față de sine însuși, că e îndrăgostit de Adela. Acum se
gândește tot timpul la ea, la tot ce face și ce spune și cum se îmbracă și ce frumoasă este.
Cei doi se duc la cumpărături la Târgu -Neamțului, într -o trăsură mică și înghesuită.

45 Pentru a face să nu se observe stânjeneala produsă de faptul că se atingeau fără să vrea,
bărbatul vorbește tot drumul, atrăgându -i atenția la frumusețile peisajului.
După ce mănâncă, iar el îi admiră grația cu care făcea asta, pleacă înapoi spre
Bălțățești. Se înnoptase și era frig. El o acoperă cu pardesiul lui, ea îl ajută să o învelească mai
bine ș i atingerile mâinilor le aprinde sângele. El îi vorbește despre astronomie până ajung.
A doua zi de dimineață, ca răspuns la un bilet în care o întrebase dacă nu a răcit, Adela
spune că nu putea răci când temperatura era așa de ridicată. Adela îi dă de înț eles că știe că el e
indragostit de ea, iar el nu îndrăznește să creadă că și ea e îndrăgostită de el. Se întreabă,
cuprins de gelozie, dacă ea nu are un logodnic sau un amant, deși nimic din comportamentul ei
nu lăsa să se creadă asta.
Plouă și se lasă fr igul. Bărbatul e mai toată ziua acasă la cele trei femei, stă aproape tot
timpul cu Adela. Ea citește Război și pace, iar el e gelos chiar și pe prințul Andrei, fiindcă ea îl
place.
Codrescu se duce în vizită la Adela și o găsește cosând. Lucra o rochiță p entru fetița de
patru ani a bucătăresei. Iubirea de copii era o adevărată pasiune a Adelei, stârnind gelozia
bărbatului, pentru timpul în care aceștia i -o răpeau. Nici faptul că ea cosea în timp ce vorbea cu
el nu -i plăcea, fiindcă nu putea să -i vadă ochii atunci când îi răspundea.
Adela îi face acum ea țigările, fiindcă vrea să îl ajute să reducă fumatul. El o consultă
după ce ea se lovește la un picior. Iși dă seama că a devenit unică pentru el. Îi vorbește tot
timpul despre prietenia lui, ascunzând senti mentul de iubire și dorința pe care le simte pentru
ea.
Acasă, Adela face în curte dulceață de zmeură, tulburând bărbatul cu altă ipostază a
feminității sale.
Emil Codrescu are un impuls de afirmare a independenței sale și pleacă singur la
mănăstire, la Ne amț, pretextând că are acolo o afacere.
Acum este îndrăgostit de Adela, Emil Codrescu o vede cu alți ochi pe Jeny, soția lui
Timotin. Apreciază căldura ei sufletească, inteligența și simțul umorului, chiar dacă este
departe de a fi o frumusețe clasică. O cunoaște pe sora ei și pe soțul acesteia și își dă seama că
acesta are o pasiune pentru ea.
In timp ce revine la Bălțățești, bărbatul e obsedat de imaginea Adelei. A doua zi, când o

46 revede, ea îl pedepsește pentru că a plecat singur, ironizând spusele lui despre doamna Timotin,
călătoria lui la mănăstire, apoi vorbind cu însuflețire despre vreme.
Au plecat la Văratic împreună cu mama Adelei și cu coana Anica. Odată ajunși,
doamnele rămân să viziteze mănăstirea, iar Codrescu și Adela se duc să se plimbe pe F ilior, un
muncel împădurit. Bărbatul admiră frumusețea locului, dar mai mult frumusețea tinerei femei,
simțind dorința de a-și mărturisi sentimentul de iubire.
După masa de prânz, luată la mănăstire, cei doi pleacă iar, să urce la Poiana Țigăncii.
Adela îl face fericit pe Codrescu, sprijinindu -se adesea de brațul său, bând apă din paharul lui
și mângâindu -l fugar pe mână, când amintește din nou de diferența de varsta dintre ei. ÎI face să
se simtă în același timp în paradis și în infern când acceptă să -i pună șalul pe umeri, ori când își
pierde echilibrul și el o prinde în brațe. îndrăgostitul e preocupat să interpreteze fiecare privire
a ei, fiecare cuvânt, dându -le fel de fel de înțelesuri.
Codrescu simte în sânge otrava dragostei, dar și dorința. Când aju nge iar acasă, își
miroase cu nesaț mâna în care ținuse mâna impregnată cu parfum suava Adelei și revede cu
ochii minții înfățișarea și toate gesturile tinerei femei.
A doua zi, Adela se arată stânjenită, dar reușește să se stăpânească. ÎI invită la cină,
anunțându -l că după ce mănâncă vor merge la plimbare. Emil Codrescu simte că a ajuns într -un
moment de criză. E conștient că e plin de iubire și dorința pentru tânăra femeie, dar are și
dorința de a -i sacrifica totul, chiar și libertatea lui. Iși face însă fel de fel de probleme, tot din
cauza diferenței de varsta dintre ei. Gândește că poate Adelei i se pare doar că îl iubește, având
de fapt doar calde sentimente de prietenie pentru el. Apoi se gândește că poate ea chiar îl
iubește și că s -ar căsători cu e l, dar peste câțiva ani el va fi într -adevăr bătrân și ar face -o
nefericită, fie că i -arfi credincioasă, fie că i -ar deveni infidelă.
Rămâne amorul platonic, dar se resemnează cu greu la această idee, fiindcă e bărbat în
putere și dorește ca ea să fie feme ia lui.
Adela face febră mare și îi sperie rău pe cei din jur. Codrescu veghează toată noaptea
pe cerdac, la fereastra ei. O vede acum ca pe un copil, dar nu uită pasiunea pentru femeie. Iși
închipuie cele mai mari nenorociri și răsuflă ușurat abia spre di mineață, când doamna M. îl
anunță că Adela doarme liniștit și respiră normal.
In cursul dimineții, înfățișarea palidă și obosită a tinerei femei îi amintește lui Codrescu

47 că a fost în dormitorul ei, a văzut -o în toaleta ei de dormit și i -a palpat trupul. E a fi mulțumește
pentru îngrijire mângâindu -i mâna, iar seara, deja ieșită la plimbare cu el, îl tachinează fiindcă
nu îi dă voie să vorbească în aerul rece.
Din nou, bărbatului îi clocotește capul de gânduri, oscilând între iubire și dorința, pe de
o part e, și fericirea Adelei, pe de altă parte. Din nou, hotărăște că prăpastia creată de diferența
de varsta dintre ei nu poate fi trecută.
Terminând romanul Război și pace, Adela provoacă o discuție la sfârșitul căreia ea e
sigură că bărbatul o adoră. El își p une întrebarea ce simte ea: îl iubește, îi e doar
recunoscătoare, o ofensează cu iubirea lui sau o ofensează cu tăcerea lui. O dorește cu pasiune
și e conștient că cei patruzeci de ani ai lui sunt flămânzi de cei douăzeci de ani ai ei.
Adela îl anunță pe C odrescu că urmează să plece a doua zi. Mama ei fusese chemată de
afacerile moșiei. ÎI poftește să -i țină de urât în timp ce strânge lucrurile.
Bărbatul o admiră și ca gospodină, imaginându -și că ar fi putut fi gospodina lui pentru
totdeauna dacă el ar fi avut cu zece ani mai puțin.
Când îi cere adresa, ca să -i scrie, Adela șovăie, iar el înțelege că ea vrea să curme acest
joc primejdios pentru el. In ultima seară, la plimbare, Adela îi ia mâna, apoi merg mână în
mână prin ceață. Când se întorc acasă, ea îl întreabă de ce natură este sentimentul lui pentru ea.
Bărbatul nu are nici slăbiciunea de a -i spune: iubire, nici tăria de a spune: prietenie. Se oprește
la o formulă ambiguă: o nesfârșită prietenie pasionată, îi scoate mănușa și îi sărută îndelung
mâna, pe care ea i -o abandonează ca și cum i -arfi abandonat întreaga ei ființă.
Dimineață, la plecare, înaintea trăsurii și a tuturor celorlalți, Adela îi punea ea lui
Codreanu încheietura mâinii pe gură, apoi îi strecoară în mână mănușa și îi sărută fulgerător
mâna, dându -i astfel prilej pentru o nouă serie de întrebări întoarse pe toate fețele în sinea lui.
Acum, Codrescu rătăcește singuratic prin locurile pe unde se plimbase cu Adela, apoi
se duce în casa unde locuise ea, căutând să -i reînvie imaginea, glasul și parfumul, alegându -se
doar cu un degetar stricat și o bucățică de dantelă, pe care le pune alături de mănușă și alte
câteva mici lucruri rămase de la ea.
Se poate afirma că incertitudinea iubirii Adelei fașă de Codrescu, lipsa de experiență
a acestui a de a tranșa relația lor, inconsecveța Adelei au condus în final la o nereușită.

48 Capitolul III – IUBIRE ÎMPĂRTĂȘITĂ IDENTIFICATĂ ÎN PROZA
ROMÂNEASCĂ
3.1. „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – Camil
Petrescu: Ștefan Gheorghidiu cu Ela

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman confesiv, un roman
de analiză psihologică.
Are două părți, care urmăresc cele două experiențe ale eroului: iubirea și războiul.
Narațiunea este subiectivă, se caracterizează prin introspecț ia personajului -narator, Ștefan
Gheorghidiu.
Ca toate personajele camilpetresciene, Ștefan Gheorghidiu este construit pe aceeași idee
potrivit căreia luciditatea creează conștiința dramatică a realității și, în cele din urmă, ucide
Ființă (câtă luciditate, atâta dramă).
El trăiește drama geloziei, de care se vindecă doar prin altă drama: războiul.
Subiectul romanului
Conceput în două cărți, romanul cuprinde confesiunea personajului Ștefan Gheorghidiu.
Subiectul nu urmărește cronologic faptele.
Cartea întâi – Ultima noapte de dragoste debutează cu o fixare a timpului rememorării.
Mobilizat deja, la Piatra Craiului, în anul 1916, Gheorghidiu își începe destăinuirea în fața unui
camarad (Oprisan), apoi rememorează pentru sine povestea căsniciei sale, de aici în colo până
la sfârșitul primei cărți evenimentele desfășurându -se cronologic.
Ștefan Gheorghidiu o cunoaște pe Ela în timpul facultății. Ea este studentă la Litere, iar
el studiază filozofia. Se căsătorește cu Ela dintr -un sentiment cavaleresc, impresionat de gestul
ei de dăruire totală. După ce primește o moștenire, relațiile dintre Ela și Ștefan se schimbă. Ea
dorește să se adapteze noii condiții sociale, pe câtă vreme el vrea să ducă viața de mai înainte.
Relațiile superficiale, generate de nouă existența mondenă, îi repugnă.
Este cuprins de gelozie și bănuiește că între Ela și avocatul Gregoriade există o legătură
de dragoste. Pe măsură ce suspiciunile lui cresc, se vede incapabil să aibă o discuție explicită
cu Ela. în această stare de spirit pleacă pe front.

49 Cartea a doua – întâia noapte de război – este concepută în forma unui jurnal de război.
Naratorul urmărește detalii de luptă, atitudini și scene specifice frontului. Pe măsură ce
descrierea ororilor războiului se amplifică, sentimentul de gelozie s e estompează pentru erou.
în capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu, naratorul prezintă câteva episoade de
coșmar din timpul unui bombardament. Notele din subsolul paginii întăresc din perspectiva
auctorială aceasta relatare.
Romanul se încheie cu u n epilog intitulat Comunicat apocrif, și care cuprinde
deznodământul poveștii de dragoste. Abia ieșit din spital, după ce fusese rănit, Gheorghidiu
primește o scrisoare anonimă care îi dă detalii despre locul și timpul întâlnirilor dintre Ela și
Gregoriade . își dă seama că nu -l mai interesează. Divorțează, lăsându -i Elei bună parte din
avere și mai cu seamă casa cu tot trecutul.
Drama personajului Gheorghidiu
Romanul este conceput în forma unei confesiuni a personajului principal și, așa cum
anunța și titlu l, are două planuri distincte; primul urmărește drama individuală a personajului
(gelozia), iar cel de -al doilea transpune o veritabilă cronică a primului război mondial. Dar
confesiunea nu se desfășoară cronologic; primul capitolul fixează timpul rememoră rii lui
Gheorghidiu în condiții grave, după ce se înrolase. Amintirile sale constituie subiectul
primei cărți. Cea de -a doua parte este concepută în forma unui jurnal de război, dar la care
naratorul Gheorghidiu adăugă și un Comunicat apocrif, cu deznodămâ ntul poveștii de dragoste.
Cele două cărți ale romanului prezintă două experiențe, aparent fără legătură, dar care
alcătuiesc împreună dosarul de existența al personajului.
Ștefan Gheorghidiu trăiește, ca toate personajele camilpetresciene, drama
lucidită ții, care degenerează în obsesie nervoasă, după cum se spune chiar la începutul
confesiunii: Psihologia arata că au tendința de stabilizare stările sufletești repetate și că,
menținute cu voință duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la
început, patologic pe urmă.
De cele mai multe ori, Cămil Petrescu creează un personaj incapabil să se detașeze de
realitatea concretă și care înregistrează cu exacerbata luciditate toate amănuntele, analizează,
face asociații, se afla într -o încordare permanenta, dar care nu poate să acționeze.
Captivat de propriile gânduri, uita să mai trăiască, așa după cum Hamlet, deși găsește
alternativa jocului (nebunia simulată, teatrul), nu poate uita nici o clipă că este prins între viață

50 și moarte. Ște fan Gheorghidiu ilustrează această latură existențială, este un personaj cu minte
iscoditoare, are luciditatea hamletiAna , dar toate energiile sale se canalizează într -o singură
direcție, toate gândurile sunt blocate de o singură problemă: gelozia.
Person ajul rememorează povestea căsătoriei sale, insistând pe momentele care i -au
declanșat și apoi i -au întreținut dramă. El se căsătorește cu Ela dintr -un sentiment cavaleresc,
impresionat de gestul ei de dăruire totală, convertindu -și prețuirea lucidă în
sentimente, autosugestionându -se întristător, până la dependența. De aceea, pentru el “o iubire
mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie complicitate pentru
formarea ei. De cele mai multe ori te obișnuiești, greu la început, să -ți placă femeia fără care
mai târziu nu mai poți trăi. Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că
știi că asta o face fericită, îți repeți că nu este loial s -o jignești, să înșeli atâta
încredere. ”46 Gheorghidiu este convins că iub irea evoluează de la idolatrizarea voluntară la
boala.
În momentul în care o cunoaște pe Ela, el studiază filozofia, dar, o dată născută
suspiciunea, personajul își abandonează treptat preocupările intelectuale: “Din cauza asta, nici
nu puteam să -mi dau ex amenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându -i prieteniile,
urmărind -o, făcând probleme indisolubile din interpretarea unui gest, din nuanța unei rochii și
din informarea lăturalnică despre cine știe ce vizită la vreuna dintre mătușile ei. ”47
Mai mult, Gheorghidiu nu are nici o altă preocupare, nici o altă pasiune, ci trăiește cu
atenție încordată, fiecare detaliu al existenței Elei, iar aceasta tensiune îi atenuează forța vitală.
Eroul urmărește atitudinea soției sale cu o precisă intenție de a ajunge l a un rezultat cert, de a
avea o certitudine, adică face din ea un obiect de studiu, alimentându -și astfel gelozia,
alertându -și orgoliul, potolindu -și nevoia de investigație intelectuală. Așa cum remarca
Greimas și Fontanille pentru a se feri de orice pier dere, gelosul trebuie să fie neîncrezător, în
timp ce, pentru a -și face durabil atașamentul, el trebuie să rămână încrezător. În această
ipostază dilematică, acuzând și sperând, Gheorghidiu își creează o închisoare, se izolează de
lume, pierde gustul pentr u filozofie și își trăiește cu voluptate obsesia. De aceea, când Ela se
lasă fotografiată de Gregoriade, cu brațele încărcate de flori, gestul ei căpătă proporțiile unei
trădări, iar vulgarizarea ei treptată (cochetăriile, superficialitatea, preocuparea pe ntru valorile

46 Petrescu, C., Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Eminescu , Bu curești, 1980, p. 45
47 Idem, p.48

51 materiale) reprezintă o imagine care se naște în mintea lui Gheorghidiu din încercarea disperată
de a-și distruge închisoarea pe care singur și -o clădise.
Hipersensibil și incapabil de comunicare, personajul nu se poate elibera de obsesia
întreținută cu asiduitate, adâncită prin înclinația lui naturală de a analiza exhaustiv realitatea. El
trăiește exclusiv cu mintea: senzațiile, trăirile sale sunt fabricate cu minuțiozitate în
laboratoarele gândului.
Schimbarea statutului social, după ce moș tenește banii unchiului, înseamnă pentru el
distrugerea intimității cuplului. Obligațiile care decurg din nouă viață (distracțiile mondene,
relațiile de conjunctură, chiar modificarea garderobei) îl împovărează și îl jignesc. El se simte
umilit deoarece nu mai are exclusivitate asupra Elei. Gelozia să vine dintr -un orgoliu rănit, mai
precis din faptul că viziunea sa ideală despre iubire este contrazisă, este atacată violent de
nouă realitate pentru care el nu este pregătit. Iar convingerea lui se clădește t reptat, prin analiza
și rememorare: “Printr -o ironie dureroasă, eu descopeream acum treptat, sub o madonă
crezută autentică, originalul: un peisaj și un cap străin și vulgar. ”48
Totuși, detașarea devine imposibilă pentru că Gheorghidiu a făcut deja din aces t caz de
studiu centrul vieții lui: “Căutam din nou în toate localurile, ca s -o văd, dar, dacă o găseam,
plecăm numaidecât, cu un cuțit înfipt și rămas în piept .”49
Pe lângă aspectele ei strict omenești, specifice unui suflet sensibil, drama să ilustrează
și perspectivele pe care le are orice intelectual complex în relație cu mentalitățile lumii.
însingurat, deziluzionat moral și sentimental, Gheorghidiu trăiește dramatic impactul cu
realitatea.
De aceea experienta războiului funcționează ca o terapie de șo c. Partea a doua a
romanului urmărește, din aceeași perspectivă subiectivă, aspecte generice ale războiului.
Superficialitatea pregătirilor pentru luptă, mizeria generală a frontului, groază autentică
alcătuiesc o radiografie necruțătoare și eliberată de s entimentalisme a unui eveniment real –
primul război mondial.
Eroul trăiește în intimitatea morții și înregistrează cu aceeași luciditate ororile ei. în
capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu, Gheorghidiu, îngropat în mocirlă, alături de
soldații d in subordine, trăiește, în sfârșit, un sentiment sfâșietor și autentic: groaza.

48 Petrescu, C., Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Eminescu , București, 1980 , p.167
49 Idem, p. 202

52 Sentimentul morții colective atenuează gelozia .
Prins într -un bombardament în muchia unei rapi, trece prin sentimente de solidaritate,
frică și eliberare: “Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de alții, înghesuiți într -o vatră
sub mal, nu mai mare însă că un pat, unde ne -am târât cu toți ”.50
Războiul depersonalizează ființă, îi distruge idealurile și îi accentuează instinctul de
autoconservare: “Cad sleit și nemângâiat. I nterminabilul bombardament a sfărâmat toate
resorturile din mine. Vorbesc rar și numai când e nevoie neapărat să răspund… Mă simt palid
și, când îmi trec mâna peste obraji, văd că mi -a crescut o barbă ca de mort. ”51
Deși naratorul urmărește stări fizice, notate într -un stil simplu, demn
de anticalofilismul al cărui adept se declară Camil Petrescu, paginile de război capătă și ele
dimensiune psihologică. Naratorul problematizează, își pune întrebări, analizează lucid ceea ce
se întâmplă cu el în raport cu evenimentele:
“Mă întreb întâi, lungit în șanțul șoselei, dacă nu am fost prea de tot demoralizat de
focurile de baraj. E o întrebare care nu m -a slăbit niciodată în război, dar care acum mă
chinuie mai stăruitor ca oricând: Altul în locul meu s -ar fi purt at mai demn? Dacă nemții
înaintau, mă puteau prinde fără luptă, căci e neîndoios că n -aș fi fost în stare să mă apăr. De
altminteri nici nu mai aveam cui comanda, căci nu aveam lângă mine decât șapte oameni. E o
problemă care și în cealaltă viață (care nu e decât paralelă cu cea de acum) m -a obsedat
mereu încă din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalți de vârsta mea? În aceleași
împrejurări alții cum s -ar fi comportat? ”52
Precizarea din paranteză, că viața civilă nu este decât paralelă cu cea militară , readuce
în prim -planul romanului nefericirea lui Gheorghidiu, sugerând că, de fapt, dincolo de gelozie
ori de experiența războiului, există un complex adânc alimentat de teamă de a nu fi un ratat ,
situat la marginea lumii. Iar această teamă de inferiorit ate se manifestă constant în tot ceea ce
întreprinde personajul. În fond, el își caută măsura și confirmarea propriei forțe omenești și de
aceea, când întâlnește un ofițer neamț, care era profesor de filozofie, Gheorghidiu pune pe
primul plan comunicarea s pirituală, ignorând cu totul ca o discuție ca de la Kant la Conta cu
un prizonier nu numai că este imposibilă, ci chiar absurdă. Atitudinile personajului, de altfel,

50 Ibidem, p. 249
51 Ibidem, p. 274
52 Ibidem, p. 307

53 nu sunt ale unui erou. El își mărturisește cu sinceritate neputință, frică și inapetenta g enerală
pentru luptă.
Descrierea precisă, în amănunte distincte și grotești, da măsură unei experiențe care
scoate personajul din starea lui obsesionala, fără să -i dizolve de fapt complexul psihologic.
Cutremurat de experiența morții colective, Gheorghid iu are, în fine, puterea să se
elibereze de sub teroarea geloziei , să renunțe la tot trecutul, dar fără să fi căpătat putința iubirii
de oameni. El rămâne un însingurat, decepționat de viață, incapabil de a găsi o cale de
supraviețuire. De altfel, autorul strecoară o aluzie la acest personaj în romanul Patul lui
Procust, în care vorbește despre sinuciderea lui Gheorghidiu.
Toate personajele lui Cămil Petrescu abdica, renunța să lupte, ridicându -se cu
demnitate de la masa vieții, adică sunt învinse.

3.2. “Maitreyi” – Mircea Eliade

Dintr -o iubire imposibilă, desp ărțită de continente, religii și principii, s -au născut două
romane de dragoste din categoria celor de excepție: Maitreyi și Dragostea nu moare . Sunt
două mărturii extraordinare ale aceleiași povești , zidite cu cărămizile unei iubiri pasionale
dintre Mircea Eliade și bengaleza Maitreyi.
Mircea Eliade, după absolvirea Facultății de Litere și Filosofie din București, în
decembrie 1928, a plecat în India pentru a studia sanscrita și yoga, cu profesorul S urendranath
Dasgupta.
Marea sa iubire, indianca Maitreyi Devi , s-a născut la 10 septembrie 1914, într -o mică
localitate din Bengal. Debutează în 1929 cu volumul de poeme Uditta (Răsăritul). După
moartea mentorului ei, Tagore, în 1941 scrie o carte de memo rialistică Rabindranath la
Mongpu . În anul 1974, publică romanul său autobiografic Dragostea nu moare , avâdu -l pe
Mircea Eliade ca protagonist. Romanul este premiat în 1976 de Academia de Litere din India.
Apreciata autoare a murit în 1990, în vârstă de 76 de ani.
Dragostea celor doi a avut ceva ieșit din comun. La început, Eliade nu a fost atras de
tânăra indiancă pe care a caracterizat -o chiar urâtă, pe lângă alte tinere indience. A fost
copleșit, totuși, de iubire, mai ales datorită misterului, spiritual ității alese și farmecului lui
Maitreyi. Pentru a se înțelege pe portativul comunicării, Eliade a început să o învețe pe

54 Maitreyi limba franceză, iar aceasta, la rândul ei, a început să -i dea primele noțiuni de
bengaleză.
Tânărul s -a hotărât să renunțe la celibat. I -a scris mamei sale să -i ceară permisiunea să
se însoare cu o hindusă în vârstă de 16 ani. Totodată, aștepta răspunsul regelui și actele
universitare care aveau menirea de a -i asigura existența în India, cu un venit lunar de 35 lire
sterline.
O dragoste pasională ii ardea sufletul. Era hotărât să treacă la hinduism. Dar a fost
refuzat când a cerut -o în căsătorie pe aleasa inimii. Familia ei nu a fost de acord.
Au început să se iubească pe ascuns. Întâlnirile lor au ajuns la urechile profesorului
Dasgupta, tatăl fetei, care îl avertizează pe amorez să părăsească imediat acele locuri. Jignit de
îndrăzneala europeanului i -a spus raspicat: „ Ești un mare maestru în arta disimulării.
Niciodată, dar niciodată să nu mai încerci să vii la mine acasă, sub ni ci un motiv.”53 Tânăra a
fost pedepsită dur pentru încălcarea tradițiilor și ritualurilor hinduse.
În anul 1932, Mircea Eliade s -a întors în țară, iar doi ani mai târziu s -a căsătorit
cu Mina Mareș , care va muri în 1944. În acest interval, întâmplarea a fă cut ca Editura Culturii
Naționale să organizeze concursul pentru cel mai bun roman inedit care urma să fie premiat cu
suma de 20 de mii de lei. Astfel, Eliade s -a apucat de lucru. Trăise dezamăgirea unei iubiri
imposibile și s -a hotărât să scrie volumul Maitreyi . Simțea că trebuie să aștearnă pe hârtie acea
experiență rară, unică. Consemnată și detaliată, dragostea lor avea să fie ferită de pierderea în
anonimat.
Într-o seară de decembrie, s -a apucat să adune material documentar pentru roman:
corespondența parfumată dintre cei doi tineri, scrisorile primite de la profesorul indian, o
fotografie veche, o suviță de păr, flori uscate între paginile unei cărți, jurnalul zilnic al acelor
ani și multe altele.
Romanul de dragoste început avea ca scop să reflecte în tâmplări adevărate, cu oameni
care au avut un rol hotărâtor în tinerețea autorului. Narațiunea urcă și coboară pe topoganul
destinului, se apropie și se îndepărtează de fericirea atât de căutată de cei doi îndrăgostiți
cărora le este interzis dreptul să se întâlnească, datorită deosebirilor de principii și religie. Tot
arsenalul acelor opreliști făcea ca iubirea lor să fie din ce în ce mai puternică. Dragostea lor

53 Știrbu , Mihai, Iubirile scriitorilor. Mircea Eliade și Maitreyi , https://luceafarul.net/iubirile -scriitorilor –
mircea -eliade -%C8%99i -maitreyi , Revista “Luceafărul” din 11 Noi 2012, accesat 13.04.2018

55 incandescentă a cerut un șir de sacrificii. Amândoi se iubiseră într -o lume potrivnică și
pasiunea lor a fost arzătoare. Aveau în mână pana geniului ce se va dezvălui în viitor. Au
alergat mult pe cărarea fără de sfârșit a contopirii destinelor.
Maitreyi nu se hotărăște să -i devină parteneră de viață decât după lungi clipe de
cumpănă. Ceremonialul dintre cei doi este mistic. Legământul lor este de o frumusețe
înălțătoare, având la bază o iubire pasională și statornică: „Mă leg de tine, pământule, că eu voi
fi a iubitului meu și a nimănui altcuiva. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu
ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea.”54
Astfel, povestea lor de dragoste cucerește prin farmec liric. Eliade folosește tehnica
narativă a confesiunii. Formulările sunt incisive, succinte și lucide, pe un fundal temperamental
plin de ațâțări și ademenir i, de candide provocări și șovăieli inocente. Cum se întâmplă de
obicei, gelozia macină necruțător frumusețea liniștii interioare și scoate în calea iubirii
obstacole de natură religioasă.
Celibatarul intransigent se hotărăște să treacă la hinduism, accept ând orice sacrificii
pentru a se căsători cu aleasa inimii lui. Romanul devine astfel și dovada unei convertiri
acceptate de autor.
La concursul literar cu pricina, succesul volumului a fost răsunător. Lucrarea a fost
tradusă și retipărită de zeci de ori.
După ce și -a terminat mandatul de atașat cultural la Londra și Lisabona, a obținut o
catedră la Universitatea Sorbonna din Paris, unde s -a căsătorit cu o altă frumusețe a
timpului, Christina Cotescu .
În 1957, s -a stabilit la Chicago, unde, după 16 ani, a primit o veste mare: și -a anunțat
vizita dragostea sa din tinerețe, vechea sa iubire, venită din îndepărtate meleaguri
indiene, Maitreyi . Emoția a fost de nedescris. Cuvintele sunt prea sărace să descrie clipa
revederii după 40 de ani, fiecare petrecându -și viața la mii de kilometri. Înaltul oaspete i -a
dezvăluit lui Eliade că a aflat recent la Calcutta, atât despre existența romanului ce -i poartă
numele, cât și adresa de la Chicago a autorului.
După șocul revederii, indianca a făcut un popas la București, pentru a cunoaște pe
mama și pe sora celui pe care l -a iubit mult și de care nu a avut parte. Le -a dăruit câte un
exemplar din romanul vieții ei, Dragostea nu moare.

54 Eliade, M., Maitreyi , Editura Tana, Mușătești (Argeș), 2009, p.58

56 În cuprinsul cărții, arată că după despărțirea de Mircea Eliade, prin sentința neiertătoar e
a destinului, tânăra a pătruns în viață conform unor tipare comune fericirii aparente. Și -a
întemeiat un cămin, s -a alăturat unui soț iubitor. În adâncul sufletului însă nu putea să dispară
pasiunea trăită în brațele românului, o frumoasă poveste de iubi re, sfârșită trist, precum un vis
la ivirea zorilor.
Mircea Eliade a primit cetățenia americană în 1966. Din 1957 fusese numit profesor de
istorie comparată a religiilor la Universitatea Loyola din Chicago și în 1962 devenise titular de
catedră.
Spațiul sa cru a fost, în opinia lui, centrul universului, pe când timpul sacru a fost o
repetiție a elementelor de la originea lumii. În această concepție, ființele umane arhaice erau
orientate în timp și spațiu. În omul modern, ar exista o dimensiune subconștientă, guvernată de
prezența secretă a unor profunde simboluri religioase.
“Imposibila” iubire dintre Eliade și Maitryei Devi este dramatic descrisă de înseși
Maitre yi în romanul “Dragostea nu moare” scris în anul 1974, după ce aflase în 1971 despre
existenț a romanului lui Eliade care -i poartă numele: ”Zac întrebându -mă de ce a distrus el
această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Și ce, dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca,
în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică
scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele și continentele care ne despărțeau. Cele două euri
ale noastre ar fi redobândi desăvârșirea. Dar pot oare occidentalii să înțeleagă toate astea?
Pentru ei, desăvârșirea iubirii are loc în pat. Totuși , el știa, cu siguranță știa. Mă pot vedea
din nou pe mine însămi, în brațele lui, în chenarul ușii. El îmi șoptește: Nu trupul tău, Amrita.
Eu vreau să -ți ating sufletul”.55
Totodată drama iubirii neîmplinite este adânc subliniată de suferința lui Mirc ea
Eliade. Alungat din familia Dasgupta, Eliade s -a retras în munții Himalaya. Devastat , scriitorul
era decis să renunțe la cariera intelecturală și să se dedice meditației. ” Sufeream cumplit.
Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, o dată cu Mait reyi, pierdusem India
întreagă.Această Indie, pe care începusem s -o cunosc, la care visasem și pe care atâta o
iubisem, îmi era definitiv interzisă. Nu voi putea niciodată dobândi o identitate indiană.
Speranța noastră, a mea și a lui Maitreyi, că ne -am fi putut căsători, se urzise dintr -o iluzie.

55 Devi, Maitreyi, Dragostea nu moare, La 42 de ani de la terminarea poveștii de dragoste, Maitreyi scrie și ea
romanul – replică „D ragostea nu moare”, carte apărută în 1974 cu titlul în sanscrită „Na Hanyate” (Nu moare).

57 Mă lăsasem legat și fermecat de miraje și nu aveam altceva de făcut decât să sfâșii pânza
țesută de Maya și să redevin liber, senin, invulnerabil. ”56 Din munți, Eliade îi scrie lui
Dasgupta, dar acesta îi interzice în continuare orice contact cu familia sa. ”Poate am fost nebun
să cred că acest vis s -ar putea realiza, dar totdeauna am avut credința că sunteți un filosof și
că pentru Dumneavoastră nu există bariere rasiale când conveniențele sociale sunt
îndeplinite ”,57 îi scria Eliade lui Dasgupta în încercarea de a -l convinge. Filosoful indian a fost
însă de neînduplecat.

56 Eliade, M., Maitreyi , Editura Tana, Mușătești (Argeș), 2009, p.155
57 Bouleanu, Elisabeth, Iubirea imposibilă din spatele romanului „Maitreyi” (13 iunie 2016), acce sat 13.04.2018
http://adevarul.ro/locale/alexandria/iubi rea-imposibila -spatele -romanului -maitreyi -daca-izbutit -ca-zece-ani-
scriem -singura -scrisoare -fost-ajuns -1_575d46135ab6550cb8dfa0b0/index.html

58
BIBLIOGRAFIE

1) Călinescu, G., Istoria Literaturii Romane : dela origini p ână in present , Bucuresti, Editura
Semne, 2003
2) Călin escu, G., Enigma Otiliei, Editura Herra, București, 2010
3) Chevalier, Jean , „Dicționar de simboluri”, Editura Artemis, București,1994
4) Cioran, E., Pe culmile disper ării, Editura humanitas , București, 2017
5) Devi, Maitreyi , Dragostea nu moare, La 42 de ani de l a terminarea poveștii de dragoste,
Maitreyi scrie și ea romanul – replică „Dragostea nu moare”, carte apărută în 1974 cu titlul în
sanscrită „Na Hanyate” (Nu moare).
6) Eliade, M., Maitreyi, Editura Tana, Mușătești (Argeș), 2009
7) Hugo, Victor, „Cugetări”, Edit ura Albatros, București, 1982
8) Ibrăileanu, G., Adela, Editura Tana, Mușătești (Argeș), 2008
9) Paler, O., Citate, http://m.poetii -nostri.ro/octavian -paler -despre -dragost e-poezie -id-5036/
accesat 14.04.2018
10) Petrescu, C., Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Editura Eminescu ,
București, 1980
11) Preda , M., Cel mai iubit dintre pământeni , Editura Cartex Serv, 2008
(https://pralineliterare.files.wordpress.com/2017/04/marin -preda -cel-mai-iubit-dintre –
pamanteni -_vol-1pdf.pdf )
12) Rebreanu, L., Ion, Editura Agora ,București, 2011
13) Slavici, I., Mara, Editura Steaua Nordului, Constanța, 2007
14) Slavici, I., Moara cu noroc , Editura Lucman, București, 2004
15) „Mic dicționar enciclopedic”, Editura enciclopedică română, București, 1972
16) ”Dictionar de filozofie”, Editura Politica,Bucuresti,1978
17) Rebreanu, I., Ion, Capitolul III – Iubirea, ( https://www.wattpad.com/252703878 -ion-
liviu-rebreanu -volumul -i-capitolul -3-iubirea/page/7 )
18) Țutea, P., Între Dumneze u si neamul meu, Editura Arta Grafică, București, 1992

59 Reviste
19) Calinescu, G., Viața românească
20) Știrbu , Mihai, Iubirile scriitorilor. Mircea Eliade și Maitreyi ,
https://luceafarul.net/iubirile -scriitorilor -mircea -eliade -%C8%99i -maitreyi , Revista
“Luceafărul” din 11 Noi 2012, accesat 13.04.2018
21) EVZ, în articolul “ 1933, anul în care s -au scris cele mai fru moase romane de iubire”, din
15 ianuarie 2008, http://evz.ro/1933 -anul-in-care-s-au-scris-cele-mai-frumoase -romane -de-
iubire -3004.html? v=347635&page=2 , accesat 18 ianuarie 2018

Internet
22) Bouleanu, Elisabeth, Iubirea imposibilă din spatele romanului „Maitreyi” (13 iunie
2016), accesat 13.04.2018 http://adevarul.ro/locale/alexandria/iubirea -imposibila -spatele –
romanului -maitreyi -daca-izbutit -ca-zece-ani-scriem -singura -scrisoare -fost-ajuns –
1_575d46135ab6550cb8dfa0b0/index.html
23) https://luceafarul.net/zodia -eminescu -eseu-tema -iubirii -in-literatura -romana -si-cea-
universala
24) https://www.wattpad.com/252703878 -ion-liviu-rebreanu -volumul -i-capitolul -3-
iubirea/page/7
25) https://luceafarul.net/iubirile -scriitorilor -mircea -eliade -%C8%99i -maitreyi