Iubirea Transrasiala Si Interculturala Mircea Eliade

=== 21237f5419a9d88cabf75c30219caf598f5432e3_90403_1 ===

IUBIREA TRANSRASIALĂ ȘI INTERCULTURALĂ

MIRCEA ELIADE

Introducere

Fiecare cultură este influențată de anumite curente istorice, literare și filozofice. Fiecare dintre ele dețin proprii exponenți care prin realizările lor, dau valoare domeniilor de activitate, a culturii și dezvoltării acesteia.

Cultura este reprezentată de principii, valori, tradiții, obiceiuri care sunt promovate de oamenii de rând și de marile personalități.

„Existând relativ puține culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atâtea popoare și-au ratat soarta neputându-se împlini spiritual și politic, rămânând condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină națiuni și să creeze o cultură! — Precum există o grație cerească, trebuie să fie și o grație pământească. Și cine este atins de această grație? Orice mare cultură. Căci marile culturi sunt sărutate de oameni, precum sfinții de îngeri”(Cioran, 1990).

“Comunicarea reprezintă un moment important al culturii, moment prin care aceasta se socializează, acționând modelator asupra indivizilor umani” (Oltea, 2000) .

Cultura împreună cu comunicarea definesc existența umană și reprezintă un simbol al omului, al credinței acestuia. În contextul culturii românești, Mircea Eliade s-a înscris pe linia personalităților cu multiple deschideri precum: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Iorga și George Călinescu.

În cadrul mitului cultural-identitar, Eminescu și Eliade sunt reprezentativi pentru națiunea română, fiind receptați ca o esență a spiritualității românești și înscriindu-se într-o „estetică a identității” deoarece operele acestora oferă temeiul regăsirii unui „mod de a fi” și a unui model autohton de creativitate. Mitul literar, al celor doi, s-a manifestat pe linie identitară, paradigmatică, axiologică și ideologică, crescând din el însuși, organic, dialectic, sau fiind modelat artificial în funcție de diverse finalități.

Eminescu este cunoscut prin valoarea poetică iar Eliade, este un scriitor mai mult decât complex, care își are destinul descris prin propriile opere realizate.

Mircea Eliade – scriitorul

Mircea Eliade a trăit și a descris iubirea transrasială, între europeni și asiatici, români și indieni, văzută prin prisma relațiilor interculturale.

Perioada indiană, prezentată de Eliade, este una de mare relevanță culturală. Experiența lui Eliade în India este una inedită, făcând subiectul mai multor romane și nuvele, dar și a eseisticii și a numeroase articole de ziar. Activitatea lui Eliade se reflectă în trei aspecte atât din tinerețea cât și din maturitatea sa, văzut ca eseist, orientalist și istoric al religiilor.

Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Sergiu Al. George sunt personalități marcante care au transmis mesajul indian în România. Indianca Amita Bhose a remarcat și a realizat studii asupra poporului român și a modului în care cultura indiană se reflectă în literatura română. Cei trei români au dat rod pasiunii lor pentru cultura și filosofia indiană, astfel ei au devenit adevărați mesageri, propovăduitori ai culturii și gândirii indiene în patria lor.

Mircea Eliade a fost succesorul lui Eminescu în ceea ce privește preocupările pentru cultura și civilizația indiană. Ca și Eminescu, Eliade a luat contact cu India mai întâi prin lectură iar apoi, chiar a ajuns pe meleagurile indiene. Ajungând în India, Eliade are oportunitatea de a studia misterele Indiei la fața locului, obținând o bursă de studii din partea maharajahului Manindra Chandra Nandi.

Prin studiile și romanele sale exotice Mircea Eliade aduce la cunoștință poporului român numeroase aspecte ale culturii indiene care până atunci fuseseră fie prea puțin, fie deloc cunoscute de români.

Tradiția indiană consideră că moartea este doar a trupului, iar sufletul se reîncarnează în alt trup în funcție de faptele săvârșite în existența anterioară. Dacă faptele săvârșite sunt bune atunci sufletul se va reîncarna în trupul unui copil dintr-o castă superioară, dar dacă faptele sunt negative sufletul se va reîncarna în trupul unui copil dintr-o castă inferioară sau chiar în trupul unui animal. Ca o concluzie a tradiției, sufletul se află într-o stare de determinism, fluxul renașterilor (saṃsāra) fiind condiționat de act (karman). În religia creștină de asemenea după moartea trupului „repartizarea” sufletului în Rai sau Iad este determinată de faptele săvârșite în timpul vieții pământești.

În ceea ce privește căsătoria tradițională la indieni, mirii sunt promiși încă din copilărie pe baza unor înțelegeri între familii, alteori, când decizia de a se căsători este luată prea târziu, se întâmplă ca mirii să se vadă abia în noaptea nunții.

Romanul „Maitreyi” valorifică aspecte autobiografice: o poveste de dragoste trăită de autor alături de fiica profesorului Dasgupta, gazda din India, unde Eliade petrece mai mulți ani, dedicându-se studiilor de orientalistică din Calcutta. Notele din jurnalul acestei perioade vor sta la baza creației epice, care aparține ficțiunii, fiind modificate numele și ocupațiile unor personaje, ca și finalul întâmplării, după cum el însuși mărturisește în „Memorii”.

Din mărturisirea lui Eliade, ne convingem de toată dragostea pe care el o simte față de India, țara care l-a găzduit o perioadă de timp, l-a fascinat, l-a făcut să cunoască iubirea, să se îmbete de fericire ca mai apoi, să-l lase singur și înstrăinat în țara care credea că e și a lui:

,,Sunt furios că nu respir prin toți porii India, că nu îmi dau seama în fiece moment de orașul visat … Când rătăcesc prin oraș – visez în loc să fiu prezent. Mă voi observa și mă voi sili să sorb, să mă tăvălesc, să mă îmbăt de viziuni asiatice, de sunete, de mirosuri.” (Eliade, 2008)

India este pentru Mircea Eliade izvor de inspirație și calea spre cunoașterea de sine absolută. Abia prin ea se apropie de universul țăranului român, aceasta relevându-i prelungirea libertății dincolo de natură:

,,Abia în India am înțeles temeiurile tradiționale ale vieții țăranului român. India mi-a relevat o societate tradițională stratificată în clase de vârstă (în speță cinci clase). Toate difetențele sunt în contrast cu America, care cultivă mitul tinereții veșnice.” (Eliade, 2008)

India nu a reprezentat o ruptură, ci o prelungire a armoniei vieții. L-a ajutat pe Eliade să înțeleagă la ce grad de libertate poate ajunge individul cu ajutorul tehnicilor mistico-religioase. Prin metodele de control fizic și psihico-mental de yoga, învățate de la Dasgupte, a atins libertatea mult visată încă din adolescență. O primă victorie ar putea fi aceea împotriva somnului; cu efort susținut a reușit să reducă numărul orelor de somn, timpul salvat astfel consacrându-l lecturilor și cercetărilor.

În timpul șederii sale pe meleagurile indiene, în România se credea ca Eliade fusese instruit în anumite taine magice. În realitate, el a reușit să atingă în timpul cât a locuit în India și Himalaya cunoașterea de sine și autocontrolul. După cum el însuși spunea:”O grotă în Himalaya înseamnă libertate și singurătate.”

Alter-ego-ul lui Mircea Eliade, personajul Allan, este fascinat și el de această tainică Indie. La început, firește, nu înțelege foarte bine toate ritualurile hinduse. Cu timpul însă, ajutat de familia Sen, se familiarizează cu acestea, ajungând să fie și el o parte din ele, descoperind taina Indiei.

Taina iubirii și taina Indiei se regăsesc în exotica Maitreyi. Desăvârșirea Maitreyiei nu se poate înfăptui decât pe fondul înălțării spirituale a lui Allan, de aceea pentru el, dragostea este o ascensiune trăită la maximum.

Pentru poporul indian instituția căsătoriei este una sacră, după cum dualitatea oferă echilibru la fel și căsătoria aduce pace și armonie în viața cuplului.

Căsătoria la indieni este diferită de cea a europenilor. În primul rând căsătoria în tradiția indiană este organizată de părinții băiatului, aceștia sunt cei care stabilesc cu cine ar dori să-și căsătorească fiul și duc tratative cu părinții fetei alese. Această înțelegere între familia băiatului și familia fetei are loc atunci când băiatul și fata au o vârstă fragedă, în copilărie.

Urmând ca ritualul căsătoriei să aibă loc la o vârstă mai mare. Eliade amintește despre „căsătoriile între copii” în romanul Maitreyi. (Eliade, 2003)

De asemenea căsătoria între persoane din caste superioare cu persoane din castele inferioare sunt considerate rușinoase și aducătoare de ghinion, distrugând armonia din societatea locală. Familia indiană tradițională consideră soțul o autoritate supremă (pater familiae, la fel ca și la români), iar soția este cea care asigură armonia și liniștea căminului.

În prezent situația căsătoriei, căminului și familiei a început să se schimbe sub influența Occidentului. Acum multe cupluri aleg să se desprindă de părinți și să formeze un cămin separat, dobândind în acest fel un mod de viață normal.

Dacă în trecut bătrânii aveau o autoritate de netăgăduit în sânul familiei, în prezent se observă că adolescenții doresc tot mai multă independență, acesta este unul dintre efectele europenizării și modernizării societății indiene.

Situația femeii în societate a evoluat foarte mult de-a lungul timpului. Dacă în vechime, dar și acum în unele societăți, femeia avea un statut inferior bărbatului, în prezent situația ei s-a schimbat.

În prezent femeia este privită ca egală bărbatului, poate practica anumite meserii care până nu demult erau considerate specifice bărbatului. Această schimbare survenită în situația femeii s-a realizat odată cu o schimbare de mentalitate la nivelul societății omenești.

În ceea ce privește situația femeii indiene, aceasta este considerată încă pe o treaptă inferioară bărbatului, mai ales în mediul rural, acolo unde modernizarea încă nu a pătruns destul de mult, dar cu toate acestea femeia indiană este „sfântă” prin menirea ei de a da naștere copiilor. Soțul este considerat stăpânul familiei în societatea indiană, de el depinde soarta întregii familii.

Odată cu pătrunderea ideilor și principiilor occidentale în societatea indiană, situația femeii indiene s-a modificat, aceasta a început să fie mai independentă. Odinioară femeile indiene din anumite zone ale țării (mai ales în zona de Nord-Vest unde se observă cel mai bine influența musulmană) nu aveau voie să iasă în public cu fața descoperită (obicei numit purdah) sau să stea de față când un străin era în casă.

Un alt obicei indian care viza femeile era obiceiul numit sati , acesta era un obicei funerar, atunci când murea un soț era arsă pe rug alături de el și soția ca în viața viitoare să fie împreună. Numele acestui obicei – sati – înseamnă prieten(ă), exprimând relația de prietenie, devotament dintre soți.

În prezent se înregistrează o implicare tot mai mare a femeii indiene în viața socială. Un exemplu demn de urmat l-a oferit Indira Gandhi – prima femeie prim-ministru a Indiei. Secolul al XX-lea a constituit o perioadă de intense transformări în ceea ce privește situația femeii indiene. Acum femeile încep să apară în filme, unele din cele mai cunoscute actrițe indiene ale secolului XX sunt: Nargis Dutt, Sharmila Tagore și Sadhana Shivdasani. Spre sfârșitul secolului femeile indiene participă la prezentări de modă, la concursuri de modă, câștigând chiar Miss Univers (Aishwarya Rai), acest fapt constituie un pas foarte mare realizat în transformarea situației femeii indiene întrucât presupune expunerea femeii pe scenă. Din cele prezentate anterior se constată o emancipare relativ rapidă a femeii indiene în ultimul secol.

În societatea tradițională românească femeia era considerată de asemenea inferioară bărbatului, însă libertatea ei era mai mare decât cea a femeii indiene. Femeia româncă avea posibilitatea de a se despărți de soț în anumite situații (chiar dacă acest fapt nu era privit cu ochi buni de societate), însă indianca nu avea această posibilitate.

Ca soție româncă era supusă întru totul soțului, acesta fiind ca și la indieni stăpânul familiei. Însă în societatea românească nu s-au semnalat obiceiuri asemânătoare cu cele indiene precum: purdah sau sati. Femeia româncă este considerată „cheia casei”. Odată cu evoluția întregii societăți românești și condiția femeii s-a schimbat, acum femeia română este egală bărbatului, are drepturi egale cu acesta.

Mircea Eliade în opera sa literară a ilustrat printre altele și situația femeii din India, mai ales în romanul Maitreyi. Aici există exemple ale diferitelor ipostaze ale femeii: mamă, iubită și copil. Urmărind evoluția fiecărei ipostaze a femeii indiene ne putem face o idee asupra situației femeii în societatea indiană de la începutul secolului al XX-lea.

Mircea Eliade – opera Maitreyi

Mircea Eliade a acordat o mare importanță atât culturii românești cât și culturii orientale, care i-au influențat viața și destinul său.

Sub denumirea de scrieri indiene s-au reunit opere literare ale lui Eliade care au o legătură profundă cu India și implicit cu perioada șederii sale în India, care vor fi prezentate pe scurt, în continuare.

Conform opiniei lui Camil Baltazar, romanul “Maitreyi” introduce cititorul în lumea tainică a Indiei, ținându-l practic lipit pe acesta de dragostea, iubirea și suferința protagoniștilor săi, Allan și Maitreyi. Pentru acest roman de marcă, Eliade s-a inspirat din propria-i viață, realizând o operă autobiografică.

Tema romanului este iubirea incompatibilă. Povestea nefericită trăită de cuplul de îndrăgostiți Allan și Maitreyi, în decor exotic, amintește de Romeo și Julieta sau Tristan și Isolda, încât se poate spune că prin acest roman „Mirce Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanității” . (Rescika, 1998)

Romanul „Maitreyi” de Mircea Eliade este unul modern subiectiv. Acest roman este unul de analiză psihologică al autenticității și al experienței, dar și unul exotic. Apărut în 1933, romanul s-a bucurat încă de la apariție de un real succes atât din partea criticilor , cât și al cititorilor , în țară și în străinătate.

Este un roman al experienței și al autenticității pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, pe plan interior, de către personaje, a unor experiențe definitorii. Proza experienței se bazează pe crearea impresiei de autenticitate, prin utilizarea unor elemente care țin de realiate ( jurnalul din india al scriitorului, elemente autobiografice, scrisori).

Deși este un roman cu surse biografice, iar Allan este un alter-ego al scriitorului, „experiențialismul” nu provine din legăturile cu viața reală a autorului, ci din faptul că romanul creează impresia de viață autentică, iar eroii lui își trăiesc iubirea cu intensitate, ca experiență definitorie a existenței.

Romanul „Maitreyi” valorifică aspecte autobiografice: o poveste de dragoste trăită de autor alături de fiica profesorului Dasgupta, gazda din India, unde Eliade petrece mai mulți ani, dedicându-se studiilor de orientalistică din Calcutta. Notele din jurnalul acestei perioade vor sta la baza creației epice, care aparține ficțiunii, fiind modificate numele și ocupațiile unor personaje, ca și finalul întâmplării, după cum el însuși mărturisește în „Memorii”.

În debutul romanului Maitreyi autorul surprinde relațiile dintre europeni și indieni pe șantierele Indiei, chiar din relatarea personajului principal masculin se desprinde „superioritatea” europenilor față de indieni: „pe șantier eram singurul stăpân, fiindcă eram singurul alb” (Eliade, 2003) statutul de stăpân este asociat cu omul alb. Această concepție este una cât se poate de falsă având în vedere trecutul Indiei și realizările culturale ale acesteia.

Pe de altă parte în acest roman autorul evidențiază și fascinația europenilor față de tradițiile și obiceiurile indiene, față de modul de viață al indienilor și nu în ultimul rând față de structurarea societății indiene în patru caste.

Conflictul dintre europeanul Allan și bengalezul Narendra Sen, tatăl fetei, redă opoziția dintre libertatea dragostei și constrângerile tradiționale, iar la nivel general, incompatibilitatea sau lipsa de comunicare dintre civilizații și mentalități: cea europeană și cea asiatică .

Fire autoreflexivă, Allan trăiește un conflict interior: între intensitatea iubirii, ca experiență definitorie, și luciditatea autoanalizei. Iubindu-o pe Maitreyi, Allan descoperă atât lumea tainică a Indiei, cât și forța iubirii adevărate.

Titlul cărții coincide cu numele personajului principal feminin – Maitreyi – considerată de critica literară „cel mai exotic personaj feminin din litaratura română, femeie și mit în același timp, simbol al sacrificiului în iubire”. Diferența dintre cele două mentalități, orientală și occidentală, este evidențiată de concepția despre iubire a acelor doi tineri, exponenți ai acestor mentalități.

Maitreyi îi mărturisește lui Allan că a fost mai întâi îndrăgostită de un pom numit „Șapte frunze”, așa cum este acum și sora ei mai mică, Chabú, apoi a iubit ani în șir un tânăr care i-a dăriut o coroană de flori într-un templu, pentru ca în cele din urmă să se lege cu jurământ de Tagore, mentorul și gurul său spiritual. În schimb, iubirile lui Allan fuseseră doar trupești, fără spiritualitate.

Deși inițial își neagă sentimentele, autoanalizându-le cu luciditate, Allan se lasă prins de jocul Maitreyiei, traversând toate etapele iubirii: începutul: „eu nu o iubesc, mă tulbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit de ea”; instalarea: „mă amuz doar”; creșterea: „nicio femeie nu m-a tulburat atât”; apoteoza: „ suferința mea, vrăjit și îndrăgostit”.

Allan parcurge drumul cunoașterii prin eros, având-o ca inițiatoare pe Maitreyi. El se mulează după preferințele ei spirituale, este inițiat și convertit, e gata să-și abandoneze religia și să treacă la hinduism, crezând că doar așa se va putea căsători cu Maitreyi.

Maitreyi crede ca unirea lor a fost poruncită. Înainte de a se dărui lui Allan și pentru a evita păcatul iubirii fără rod, tânăra oficiază o logodnă mistică, săvârșește un jurământ cosmic – legământul dragostei – la Lacuri , în fața pământului, a apei, a pădurii, a cerului și îi dăruiește lui Allan un inel „lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene – din fier și aur – ca doi șerpi încolăciți, unul întunecat și unul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt feminitatea.”

Dragostea dintre femeie și bărbat constituie una dintre temele romanului Maitreyi – romanul în care Eliade tratează pe larg acest subiect. Romanul Maitreyi prezintă atât dragostea spirituală, dragostea Maitreyiei pentru guru, pentru Robi Takur (fapt pentru care Allan devine gelos pe bătrânul Tagore), o dragoste asemănătoare celei purtate unui părinte, dar care pentru un occidental este mai dificil de înțeles și dragostea trupească, Maitreyi dându-se lui Allan noaptea.

Maitreyi este lipsită de logică în acțiunile sale de cele mai multe ori, depune suflet în ceea ce întreprinde, sufletul ei este foarte complex și mai anevoie de înțeles (asemeni oricărui oriental). Iubirea Maitreyiei are puterea de a converti, Allan este dispus să renunțe la propria-i religie doar pentru a putea să se căsătorească cu Maitreyi.

Tema incompatibilității etnice și culturale este una esențială în roman. Tradiția indiană neacceptând o astfel de căsătorie între un european și o indiancă. Chiar dacă tatăl Maitreyiei este un indian cu mentalitate modernă, occidentală, el tot se opune relației dintre fiica sa și Allan (discipolul său), pe de o parte datorită faptului că societatea în care viețuiau i-ar fi condamnat din punct de vedere moral și pe de altă parte datorită faptului că s-a simțit înșelat de două persoane dragi: Maitreyi și Allan.

În evoluția relației dintre cei doi sunt descrise anumite gesturi și acțiuni care reprezintă componentele unor ritualuri de dragoste.

Un gest des repetat de cei doi îndrăgostiți este acela de a-și atinge picioarele, aparent un gest banal acesta are rolul de a simboliza dragostea a două persoane în cultura indiană.

Religia hindu marchează logodna dintre două persoane prin intermediul ghirlandelor de flori ce se pun la gâtul logodnicilor. Un episod din romanul Maitreyi evocă acest ritual al punerii ghirlandei de flori ca semn al logodnei. Maitreyi povestește că odată aflându-se la templu un băiat i-a pus la gât o ghirlandă de flori după care nu l-a mai văzut. După acest eveniment Maitreyi l-a iubit în secret pe acel băiat mult timp.

Gesturile orientalilor sunt încărcate de o simbolistică uneori greu de deslușit de un occidental, de aceea fiecare gest al Maitreyiei este ambiguu pentru Allan care încearcă aproape cu exasperare să pătrundă înțelesul adânc al gesturilor fetei.

Fascinația pe care Maitreyi o exercită asupra lui Allan este aceea a occidentalului în fața universului misterios al Indiei.

Un prim stadiu al iubirii dintre Allan și Maitreyi este acela al jocului, al ispitei (parte componentă și de mare însemnătate a ritualului de dragoste). Aceste jocuri, cum este gestul atingerii picioarelor, sunt jocuri ale pasiunii, tot în această categorie se încadrează și jocurile privirii sau ale mâinilor.

Logodna celor doi este una de proporții cosmice, Maitreyi este cea care o „oficiază”, tot ea este și parte componentă a logodnei. Invocarea elementelor naturii este o dovadă că Maitreyi dorește să mențină armonia, ordinea societății, a familiei, dacă nu se poate confesa părinților o face către natură, cerând aprobarea și protecția elementelor naturii. Logodna dintre cei doi este una mistică.

Inelul Maitreyiei este decorat cu „un cap de șopârlă”, acest lucru amintește de faptul că inelele de logodnă ale indienilor prezintă doi șerpi ca simbol al virilității și al feminității.

Prin excelență Orientul este tărâmul ritualurilor și al simbolurilor, atrăgând atenția europenilor și în general a occidentalilor.

Referitor la romanul Maitreyi, Manolescu este cel care afirmă „o poveste de dragoste este și Maitreyi, al doilea roman al scriitorului și singura lui capodoperă în genul cu pricina”. (Manolescu, 2008).

Acest roman este considerat a fi o capodoperă a romanului de dragoste, el fiind inedit prin cadrul în care este plasată acțiunea și prin descrierea unor obiceiuri și mentalități mult diferite de cele românești. Putem spune că debutul ca romancier al lui Mircea Eliade este strâns legat de India și de perioada șederii sale în India.

Alte lucrări literare ale lui Mircea Eliade, în care India este prezentată sub diverse aspecte legate de obiceiuri, mituri, filozofie sunt: India, Șantier, Isabel și apele diavolului, Secretul doctorului Honigberger, Biblioteca maharajahului, Nopți la Serampore

Concluzii

Condițiile istorice, respectiv îndelungata dominație britanică asupra Indiei și consecințele acesteia, au adus în contact direct și îndelungat două popoare total diferite: poporul indian și poporul englez.

Totodată acest contact a fost unul dintre două culturi și civilizații diferite: cea indiană și cea europeană. Una dintre cele mai importante diferențe ce se impun între aceste două mari civilizații este aceea a codului axiologic. Dacă europenii sunt mult axați pe viața trupească, indienii reprezintă un popor care acordă o importanță deosebită primenirii sufletului, punerii în armonie a sufletului omenesc cu natura și cosmosul.

În operele lui Mircea Eliade se pot observa cu ușurință relațiile dintre indieni și europeni. De asemenea Eliade evidențiază apariția unui grup distinct – anglo-indienii, acei englezi naturalizați în India, adesea urmași ai coloniștilor englezi care s-au stabilit în subcontinentul indian. Anglo-indienii duc o viață plină de escapade și mai nestatornică, dovedind însă un aprig dispreț față de indieni deși locuiesc în patria acestora, având cartiere proprii.

Prin opera vastă a lui Mircea Eliade românii au putut descoperi misterele Indiei și ale Orientului, au găsit răspunsuri la anumite întrebări sau nelămuriri pe care le aveau în legătură cu civilizația. Pe drept cuvânt Mircea Eliade este o figură emblematică a poporului nostru, care deși a avut de suferit datorită unor compatrioți ai săi nu s-a dezis de apartenența la neamul românesc, iar prin activitatea și opera sa vastă a fost, este și va fi o personalitate marcantă a culturii române. Deși criticat în țară, la un moment dat, era mai apreciat peste hotare. Acum aprecierea internațională este susținută ca și cea națională.

Mircea Eliade și-a câștigat statutul de mare intelectual român, fiind un român apreciat la nivel mondial. Opera lui Mircea Eliade, care acoperă un domeniu vast de preocupări intelectuale, este nemuritoare prin importanța sa deosebită și prin ea, Eliade este nemuritor.

Fără Mircea Eliade, cultura românească ar fi fost una mult mai săracă. Cititorii nu ar fi avut cum să ia contact cu lumea și cultura orientală, atât în context religios cât și în cel tradițional. Cele două culturi, românească și indiană, chiar dacă sunt diferite, converg spre aceleași credințe.

Blibliografie

Cioran, Emil, (1990), Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București.

Eliade, Mircea, (2008), India. Biblioteca maharajahului. Șantier, Editura Humanitas, București.

Eliade, Mircea, (2003), Maitreyi, în Opere, vol. II, Editura Minerva, București.

Eliade, Mircea, (2007), Memorii, Editura Humanitas, București.

Manolescu, Nicolae, (2008), Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești.

Mișcol, Oltea, (2000), Cultură și comunicare, Editura Print, București.

Rescika, Richard, (1998), Introducere în opera lui Mircea Eliade, Editura Publică, București.