Iubirea Si Natura la Eminescu

Eminescu este un mare poet al iubirii. De la "Dorinta", "Lacul, "Sara pe deal, "Floare albastra" si pana la "De cate ori, iubito…" sau "Pe langa plopii fara sot…" , poezia lui ii inalta iubirii un templu stralucitor si fascinant, in care bucuria si suferinta, voluptatea si durerea, visul si dorul de dragoste, iradiaza intregul univers al imaginarului eminescian.

In literatura universala s-au scris mii de pagini inchinate iubirii, incepand, poate, cuvantarea cantarilor" din "Biblie", si strabatand veacurile pana la noi. Eminescu insa a facut din iubire un mit pe care l-a proiectat pe ecranul eternitatii si l-a pus in relatie cu uranicul; si a aruncat peste frumosul vis neimplinit valul diafan al melancoliei.

Poezia eminesciana a naturii si iubirii cuprinde doua etape de creatie:
Prima (pana in 1876), este caracterizata prin puritatea elanului erotic si prin plenitudinea visatei clipe de dragoste, care transfigureaza natura in tablou feeric. Acestei perioade ii corespund poeziile: "Lacul, "Dorinta", "Sara pe deal, "Floarealbastra" si altele.
A doua perioada (incluzand poeziile scrise dupa 1876) este caracterizata printr-o oboseala si printr-o tristete dilatate cosmic. Timpul se acumuleaza, in straturi, peste amintirea iubirii irosite, natura isi pierde prospetimea luminoasa, culorile palesc. Acestei perioade ii corespund poezii ca: "De cate ori, iubito,.." 
Natura si iubirea sunt inseparabile in lirica eminesciana, prima fiind spatiul magic si mitic in care este proiectata dorita clipa a intalnirii: "Atat de intim sunt intretesute iubirea si natura-in poezia lui Eminescu, incat ele ajung sa se contopeasca" (Tudor Vianu).

Spatiu de manifestare a vitalitatii instinctuale ("Hai in codrul
cu verdeata" – "Floare albastra"), codrul este insotit de sugestia geologicului: brazda, prundul, stanca stand "sa se pravale 
In prapastia mareata sunt imagini care ne duc cu gandul la era formarii planetei: codrul eminescian se inscrie in eternitate.
Dintre arbori, teiul este considerat a fi sacru, iar florile Iui cad ca o ploaie peste capetele indragostitilor: "Adormind de armonia Codrului batut de ganduri, Flori de tei deasupra noastra Or sa cada randuri – randuri" ("Dorinta").
Desprinse din "teiul sfant" (cum il numeste altundeva poetul), fforile le confera celor doi tineri un nimb al puritatii neprihanite; in acelasi timp, repetitia "randuri, randuri" ar putea sugera troienirea sub: flori si sub vreme, pe masura ce teiul isi va asterne petalele anilor peste "clipa cea repede" a iubirii si a yietii.
Floarea de tei face trecerea de la sclipirile argintii, la vegetalul colorat:
"Lacul codrilor albastru. Nuferi galbeni il incarca; Tresarind in cercuri albe El cutremura o barca. ("Lacul").

In poezia eminesciana a naturii si iubirii, apa este prezentata in mai multe ipostaze: de izvor (sugerand nasterea continua a vietii), de lac ( inconjurat de codri si incarcat de nuferi), de mare primordiala:
"in zadar rauri si soare Gramadesti-n a ta gandire Si campiile asire .Si intunecata mare.

Poezia “Floare albastra” a fost citita in sedinta Junimii din 7 Sept. 1872, impreuna cu “Inger si demon” si a fost publicata la 1 Aprilie 1873, in Convorbiri literare.

Asa cum precizeaza Perpessicius, “Poezia este una din cele mai suave” si apartine ciclului “Iubirii de la Iasi”. Poezia a facut obiectul a numeroase atacuri si ironii. Incompleta in unul din manuscrisele eminesciene, nu a mai putut fi reconstituita dupa textul tiparit, pierdut.

Poezia eminesciana este structurata pe doua planuri, si anume: ideea cunoasterii absolute si aceea a cunoasterii terestre. Aceste doua planuri sunt despartite de meditatia poetului din strofa a patra, care contine germenele ideii din final: “Totusi este trist in lume”.

Monologul dialogat, utilizat de poet, are rolul de a contura portretul geniului si pe cel al fapturii terestre.

“In primele trei strofe universul cunoasterii este definit prin elementele genezei (“intunecata mare”), prin universul de cultura (“campiile Asire”) si de creatie (“piramidele-nvechite”). Cea de-a treia strofa sugereaza izolarea poetului care nu isi poate implini idealurile intr-o lume fericita cum este lumea telurica. Dar din strofa a patra aflam ca acest spirit superior accepta invitatia iubitei, iar sentimental este de intelegere, de interiorizare a rasului si a tacerii: “Eu am ras, n-am zis nimica”, deschizandu-se drumul reflectilor din ultima strofa: “Totusi este trist in lume”. Insasi existent geniului care, fiind rapit de frumusete ephemera, da curs chemarii terestre: “Si te-ai dus dulce minune!/S-a murit iubirea noastra/Floare albastra! Floare albastra!…”. “1

Eminescu nu gaseste si nu a gasit nicoidata iubirea pamanteana. “El proiecteaza in versurile sale un fel de tristete metafizica pentru adevarata iubire ce nu apartine cestei lumi”. Iubirea imaginara, extraterestra, absoluta, ireala este simbolizata prin “floare-albastra”.

Ultima strofa este relevanta pentru sugerarea ideii ca poetul renunta total la dragoste, la speranta de a regasi dragostea. Repetarii chemarii “florii albastre” I se opune versul final “Totusi este trist in lume”, vers care confirma imposibilitatea iubirii pamantene. G. Calinescu citeaza, in “Viata lui Mihai Eminescu”, in capitolul “Eminescu si dragostea”, o declarative atribuita poetului referitoare la conceptile acestuia privind iubirea: “In ce ma priveste pe mine, apoi desi am fost de multe ori indragostit, dar sa va spund drept n-am iubit niciodata. Eu ma inselam pe mine insumi luand drept dragoste dorinta de dragoste, adica aceea de a ingenunchia inaintea unei femei frumoase, pe care mi-o zugraveam imaginatiei si simturilor mele. Dar odata si odata tot pare-mi-se ca am suferit mult, probabil din cauza ca aceea pe care o iubeam nici n-a vrut sa stie de iubirea si de sperantele nascute in sufletul meu. Ce am gasit eu in acea fiinta – nu stiu, nici nu vreau sa ma gandescla asta. Nu analizez, stiu una si buna, ca intreaga fiinta as fi dat-o bucuros pentru dansa si, vezi, asta imi este de ajuns”.

“Aspiratia spre fericirea absoluta, ce nu poate fi atinsa pe pamant, il conduce pe poet spre lumea cosmica – stele, cer, poezia “Floare albastra” anticipand “Luceafarul”.” 2

Bibliografie

Prof.Dr.C. Barboi, Prof.M.Popescu – Limba si literature romana, Bucuresti, 1994, Ed.Recif

Vianu, Tudor (1965), Studii de literature romana, Bucuresti, Ed. Didactica si Pedagogica

Dumitescu-Bușulenga, Zoe, 1976, Eminescu-Cultura și creație, București, Ed. Eminescu