Iubirea și Abordarea Mitologică în Romanul Maitreyi de Mircea Eliade
=== 47c39f2f8a0f7fbb833bc1323b561d173598c4de_38599_1 ===
UΝIVЕRЅIТАТЕА „PETROL ȘI GAZE” DIN PLOIEȘTI
FАCULТАТЕА DЕ LITERE
SPECIALIZAREA ROMÂNĂ-ENGLEZĂ
LUCRАRЕ DЕ LICЕΝȚĂ
CООRDОΝАТОR:
ЅТUDЕΝТ:
PLOIEȘTI,
2016
UΝIVЕRЅIТАТЕА „PETROL ȘI GAZE” DIN PLOIEȘTI
FАCULТАТЕА DЕ LITERE
SPECIALIZAREA ROMÂNĂ-ENGLEZĂ
IUBIREA ȘI ABORDAREA MITOLOGICĂ ÎN ROMANUL “MAITREYI”
CООRDОΝАТОR:
ЅТUDЕΝТ:
PLOIEȘTI,
2016
CUPRINS
ARGUMENT
I STRUCTURA TEXTULUI ȘI CONSTRUCȚIA TEMEI
1.1 PLANURI NARATIVE
1.2. RAPORTUL REALITATE – FICȚIUNE
1.3. STATUTUL SOCIAL, PSIHOLOGIC AL PERSONAJELOR
II EROTISM, EXOTISM ÎN ROMANUL "MAITREYI"
2.1 EXPERIENȚA EROSULUI
2.2 EXPERIENȚA CULTURALĂ
III. ELEMENTE DE MITOLOGIE
3.1. MAITREYI – ÎNTRUCHIPARE MISTICĂ A ZEIȚEI PRIMORDIALE
3.2.TRANSFIGURAREA IUBIRII
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Tema lucrării de licență se intitulează Iubirea și abordarea mitologică în romanul „Maitreyi", de Mircea Eliade. Alegerea acestei teme are ca punct de plecare dorința de a cerceta mai îndeaproape lumea ezoterică pe care autorul a descoperit-o în anii săi de studiu în India și povestea de dragoste excepțională care a determinat scrierea acestui roman de confesiune, cât și răspunsul replică al eroinei intitulat Dragostea nu moare, romane care mi-au trezit interesul în ceea ce privește profunzimea sentimentelor celor doi într-o lume în care dragostea dintre ei era practic imposibilă.
Lider de generație de scriitori care au început să se afirme în anul 1925, Mircea Eliade este, probabil, unul dintre scriitorii tineri care nu reprezintă în literatura noastră o simplă promisiune. Munca sa, deja atât de variată, iese în evidență, se impune prin accentul său personal. În ciuda lecturii lui prodigioase, Eliade a încercat să pună în aplicare în activitatea sa literară propriul său chin și experiențe interioare. El rezistă diferitelor curente literare, și atunci când pentru necesitățile de tehnică literară el adoptă o metodă străină, are întotdeauna un fundal de a se exprima, personal. El iese in evidență și față de alți scriitori care sunt contemporanii săi: printre cei cărora nu le pasă de culoarea locală românească și în mod deliberat reprezintă o orientare europeană sau cosmopolită, sau cei care, întotdeauna, în mod deliberat, se luptă pentru a elimina din munca lor toate ecourile străine pentru a-și exprima exclusiv tendințele indigene, Mircea Eliade își menține echilibrul. El urmărește doar expresia propriei realități interioare și, conține implicit, realitatea românească de care se leagă. Prin urmare, activitatea lui Mircea Eliade este situată între tendința universalistă, ca să spunem așa, și scrierea autohtonă. Scriitorul este bine implantat în literatura românească, și cu câteva excepții, el transpune în scrierile sale ecourile unei atmosfere saturate de conștientizare a vieții românești, dar, în același timp, familiarizat cu problemele marii culturi europeane. Astfel, Mircea Eliade oferă personalitatea literară cea mai autentică a generației noastre. Gândirea sa tumultoasă, sensibilitate profundă, impresionabilă și efervescentă, varietatea de orizonturi intelectuale pe măsura registrului său interior, au găsit în opera sa o realizare. Fiecare dintre cărțile sale ridică mai multe probleme, dezbat un proces, expune o dramă. Toate cărțile sale au un tremur de viață, plin de rezonanță și toate se rezumă la cadrul din viața de zi cu zi și se aventurează în simboluri sau în cadrul unei vieți pur spirituale.
Ceea ce ne frapează mereu la Mircea Eliade este caracterul viu, absorbit de preocupările sale intelectuale. Felul său de a gândi nu este ca al celor mai multi oameni sau ca al celor sceptici, un simplu joc al minții. Gândul lui Mircea Eliade este mărturia unei drame interioare, permanent și neîmplinit. Intotdeauna se concentrează pentru a aprofunda sensul unei probleme, pentru a surprinde esența realității sau pentru a cerceta anumite simboluri. Ceea ce el urmărește nu este impersonal, rece, fără legătură cu eul său profund, ci mai degrabă este încorporat în viața lui, participa în viața lui interioară. Pentru acest gânditor, activitatea minții este singura care contează. El știe să sacrifice totul cu un fel de fervoare și renunțare care ne trimit cu gândul la ascetism. Cunoaștem puțini autori care au trăit o criză de conștiință la fel de puternică asemănătoare cu a sa. Patosul din viața sa interioară, disperarea lui, l-au împins mereu să trăiască în mod direct problemele pe care le abordează în scrierile sale. Pentru el, a gândi înseamnă a trăi.
Gândul lui Mircea Eliade este ancorat în viața sa privată și este exprimat în întregime prin accentul condamnărilor sale și totodată puritatea atitudinii sale. Nimic șovăitor sau nesigur la acest scriitor. El are ca scop întotdeauna absolutul, valorile permanente, realitățile esențiale. În această călătorie plină de aventuri se lasă cu aceeași pasiune în cunoașterea absolutului. Anxietatea și autenticitatea experienței interioare, gândirea sa vie, nu definesc pe deplin personalitatea complexă a lui Mircea Eliade. Se adaugă o altă trăsătură, poate, la fel de esențială explicând în același timp specificul operei sale prin abundență și varietate. Are o vitalitate invincibilă, o energie îndărătnică, o inepuizabilă sursă de reînnoire, un tumult aparent dezordonat și o efervescență continuă care dă acestui spirit puterea și fermitatea cu care marchează unele dintre lucrările sale. În literatura românească Mircea Eliade a contribuit cu scrieri veritabile. Talentul său imprimă în viața noastră literară un ritm diferit de cel cunoscut in acea perioadă, având o creștere progresivă.
Asocierea de nesiguranță cu efervescență condiționează fizionomia intelectuală a lui Mircea Eliade. Ea determină febra sa, contrazicerile sale, tumultul, dar influențează mai ales gândirea sa, și anume căutarea sensului problemelor și efortul de a pătrunde în profunzimile realităților pe care le trăiește și le analizează. Mircea Eliade nu se oprește în zonele de obicei exploatate, ci se aruncă cu îndrăzneală în necunoscut. Chinuit de nesiguranța sa, el nu ezită să se arunce în aventură. Inamic al spiritelor tăcute și al minților dogmatice, accepta riscul și devine determinat de a cunoaște mai mult. În aceste condiții, totuși, Mircea Eliade nu a putut să se dedice în întregime lucrărilor sale. Nu se încadrează în categoria de scriitori care prin literatura de specialitate își ascund adevărata gândire. Dimpotrivă, el scrie pentru a trimite mesajul său, pentru a se confesa în mod direct sau indirect.
Romanele sale stufoase și variate exprima prin complexitatea lor, în ciuda numărului mare de personaje, drama umană a autorului. Dar, în același timp, este introdusă epopeea unei categorii de intelectuali, destul de evident în aceste scrieri. Prin urmare, se înțelege ușor că el a fost de la începutul activității sale literare atras de preocupațiile mistice, în general, și a problemelor de misticism hindus, în special. Găsind în sufletul său misticismul hindus, el nu a ezitat să meargă în India pentru a studia acolo doctrinele mistice. Yoga, cartea sa publicată în limba franceză, reprezintă efortul remarcabil al unui european de a se apropia de viața hindusă, nu numai înzestrat cu o erudiție foarte extinsă, ci în același timp, prin participarea directă la mișcările de gândire hindusă.
Primirea extrem de călduroasă a operei sale de către savanții străini, inclusiv hinduși, dovedește importanța și semnificația scrierilor sale. Lucrările lui Mircea Eliade au continuitate fiindcă acest scriitor adâncește constant viziunea sa pentru scrieri inedite. Capacitatea excepțională de muncă, productivitatea sa deconcertantă, entuziasmul spiritului său și varietatea resurselor sale, îi deschid toate posibilitățile. Recunoaștem expresia cea mai completă a spritualității generației sale. Romanele lui Mircea Eliade uneori adoptă în ceea ce privește lectura, o dezinvoltură greu de conceput. Se sustrag toate perceptele genului, deviațiile de la literatura obișnuită pentru a se îndeplini mai bine misiunea lor; acestea fiind pline de perspective și observații care îl expun pe eseist. Întreaga formă a epicului se confundă cu o personalitate bogată în evoluție: un suflet exigent care promite sinceritate și să dezvăluie totul; un suflet care, cu o tabula rasa de adevăruri dobândite, se străduiește să înalțe din propriile ruine adevărul. Acest om pornește singur în descoperirea sinelui și motivelor sale de a fi. Are o automulțumire infinită pentru cele mai mici reacții vis-a-vis de cele mai importante lucruri ale acestei lumi; o nostalgie inumană pentru altceva, care este autentică prin excelență; o aptitudine de dublare implacabilă, lucidă; curajul de a trăi experiențele cele mai variate, întemeiate numai pe informația din cărți, satanice, extatice, mai pure și mai scârboase: astfel de mijloace de cercetare a acestei gândiri complexe, paradoxală, crudă, într-o continuă tensiune interioară. Mărturia din scrierile sale ia formă din trăirile tinerilor de dinainte.
În unele din cărțile sale, această mărturisire, departe de a împiedica acțiunea, conduce spre a crea întorsături romantice perfect convingătoare. Maitreyi ( 1933 ), numele unei ravisante fecioare hinduse care se abandonează în brațele unui european, este mult mai bine decât o dragoste în India: ea este psihologia suferinței a cărnii în delir. Întoarcerea din rai (1934), urmată de Huliganii (1935) – termen de origine rusă care reprezintă revoltă și negație – arată o serie de tineri între douăzeci și nouă și treizeci de ani, care manifestă o mulțime de tendințe divergente. Este aproape întotdeauna o umbră încărcată de idei, de îndoieli, de căutări; iubitori și pasionați de libertate sau raționli, împărțiți intre metafizică și biologie, dar cu o voință comună de a dovedi, de a acționa, de a deveni ei înșiși și de a crea „omul nou”, indiferent cât de mare este prețul care trebuie plătit. Această dramă colectivă, a altor scriitori tineri, care sunt uneori cadeții lui Mircea Eliade, face tot posibilul să-l evidențieze in diferitele sale implicații sociale și morale. Ei au trăit mai întâi în ei înșiși. Aceasta curiozitate a sufletelor se extinde cu excepția sinelui și are tendința de a se concretiza în lucrările sale sau în dorința de a experimenta și de a cunoaște victoria deliberată de dragul artei.
Mircea Eliade face parte din categoria celor mai mari oameni de cultură români, ai secolului al XX-lea, având foarte multe influențe din cultura universală. A mijlocit între realitatea fizică și metafizică, între sacru și profan, între civilizații aflate la poluri opuse, între marile religii și culturi ale lumii. Primind licența în filosofie la Universitatea din București, se hotărăște să plece în India, la Calcutta, în urma unei burse de studii promisă de Manindra Chandra Nandy, între anii 1928-1931. Se consacră studiului asupra gramaticii sanscrite și filosofiei hinduse.
Acesta și-a propus să aprofundeze cunoștințele despre limba și cultura hindusă, să practice yoga și tantra prin experiențe personale, să cunoască tehnicile meditației și mitologia.
Avându-l ca profesor pe filozoful indian Surendranath Dasgupta, care ulterior acesta acceptă să-l aibă doctorand, ia decizia de a scrie teza de doctorat „Istoria comparată a tehnicilor yoga", publicată în 1936. „M-am consacrat exclusiv gramaticii sanscrite și filozofiei hinduse. Nu părăseam manualul meu de sanscrită decât pentru a studia un text filozofic într-o traducere englezească. După 3 – 4 luni de muncă și studiu, gramatica sanscrită mi-a devenit familiară". După experiența avută în India, autorul dă curs mai multor eseuri și romane care potrivit realității și experiențelor ne fac să ieșim din timp și din spațiu: Maitreyi (1933), romanul cu care devine celebru la vârsta de 26 de ani, Isabel și apele diavolului (1930), Nopți la Serampore (1940).
În toate scrierile sale, Mircea Eliade narează acțiunea pe mai multe planuri, cu intenția de a scoate din banal fantasticul. Astfel, el ne descoperă o lume nouă, dispusă în universuri paralele, metafizice. Aspecte etice, filozofice, religioase din cultura indiană sau europeană regăsim în La țigănci (1959), Nuntă în cer (1939), Lumina ce se stinge (1934), Fata Căpitanului (1955), Tinerețe fără bătrânețe (1978), evocate prin confesiune. Datorită erosului, care este inerent trăirilor interioare ale protagoniștilor, face ca iubirea sa devină un laitmotiv dominant in proza autorului, aceasta provocând conflictele și totodată rezolvându-le. Nefiind acesta singurul motiv, eroii lui Eliade se confruntă de asemenea cu drame, suferințe, anxietate, înălțări și căderi fiind posibile.
Conștient de resursele inepuizabile ale prozei fantastice eminesciene, acesta iși continuă operele prin structură și temperament către o scriere literară modernă, dovedindu-se deosebit de interesat de a aborda mitul reintegrării în paradisul adamic, dinaintea păcatului primordial. Viziunea autorului despre dragoste este reprezentată de o nostalgie a androginismului.
Repere biografice
Eliade – copilul și adolescentul
Mircea Eliade este născut la București ca al doilea fiu al lui Gheorghe Ieremia pe 9 martie 1907, după fratele său Nicolae Remus, născut în 1906 și urmat de sora sa Cornelia, patru ani mai târziu. Din admirație pentru Eliade Rădulescu, Mircea iși schimbă numele de familie din Ieremia în Eliade. În memoriile sale, autorul relatează legăturile sale răzești: „Mai târziu am aflat o parte din povestea străbunicului. Tatăl lui venise de copil la București, muncise câțiva ani argat la grajdurile de la barieră, ajunsese vizitiu de diligență, apoi geambaș și în cele din urmă cumpărase nu știu câte hectare de grădină și-și clădise hanul. […] În orice caz, îmi plăcea să mă știu descinzând dintr-o familie de răzeși moldoveni și un hangiu de la Dunăre sau de la Olt.”
Primele sale amintiri aparțin de locul în care tatăl său, căpitanul, a fost mutat cu garnizoana. Începe clasa primară în anul 1912 și o finalizează în anul 1914 la Cernavodă. „În amintirile mele, timpul acela se desfășoară în plin soare, între Dunăre și dealurile cărămizii calcinate, pe care creșteau măcieși și flori mărunte cu petalele palide, uscate.”
În anul 1914 se mută la București și face școala primară pe strada Mântuleasa, fiind premiant in fiecare an, având înclinații spre istorie antică și zoologie. Premiantul de altădată ramâne corigent la materiile română, franceză și germană in primul an de liceu: „Voi ajunge un mare zoolog, un mare pianist, un mare doctor sau inventator, sau un explorator, sau voi descifra o limbă moartă? De un lucru eram sigur: că nu voi fi niciodată premiant, că de abia voi izbuti să trec dintr-o clasă într-alta… îmi era imposibil sa învăț ceva la comandă, așa cum învăța toată lumea, în conformitate cu programul școlar.”
În anul 1921 autorul debutează cu articolul Dușmanul viermelui de mătase în „Ziarul științelor populare”. Apare povestirea fantastică Cum am descoperit piatra filozofală în același an, și capătă premiul întâi al aceluiași ziar.
În anul 1922, alături de Jurnal începe un nou roman fantastic: Memoriile unui soldat de plumb.
„Era un roman de nesăbuite proporții, înglobând nu numai Istoria universală, ci întreaga istorie a Cosmosului, de la începuturile galaxiei noastre, la alcătuirea Pamântului, la originea vieții, până la apariția omului.”
Devine student la Facultatea de Litere și Filozofie în anul 1925.
Eliade – filozoful
Având o copilărie dificilă de intens studiu solitar, începând cu anul 1925 acesta este văzut ca „șef al generației” sale, înclinând puternic către filozofie. De la vârsta de 14 ani dă dovadă de o imaginație surprinzătoare, începând să scrie articole entomologice. În continuarea lucrăriiRomanul adolescentului miop, în romanul Gaudeamus, finalizat in anul 1928, relatează informații autobiografice despre întâlnirea cu Nae Ionescu, persona care mai târziu avea să îi fie profesor de logică și metafizică, și care îi va influența cariera sa, primind de la acesta o slujbă la redacția ziarului Cuvântul.
Datorită înclinației sale folozofice și studiilor speciale pe tărâmul Indiei, autorul se oprește adesea asupra unei componente esențiale,și anume mitul. Începând cu Mitul reintegrării și continuând cu Méphistophélès et l’Androgyne, Le sacré et le profane, Aspects du mythe, Mircea Eliade pătrunde în necunoscuta lume mitică. Timp și spațiu, cosmogonie și escatlogie, simbolistică a elementelor, nenumărate motive religioase, culturale, fac parte dintr-o viziune fundamentală a sacrului și diferențiate după caracteristicile variate ale populației globului, în spațiu, și după modificările suferite de evoluția gândirii mitice în timp.
În cadrele mișcării culturale, Mircea Eliade a avut rolul de animator al generatiei sale, în care și-a amestecat atât de mult febrila-i și multilaterala-i activitate, încât, dacă nu a inventat-o, i-a dat cel puțin conștiința existenței. Mircea Eliade poate fi privit ca interpretul problemelor spirituale ale generației sale.
Influențe străine
In 1927 Mircea Eliade călătorește în Italia, unde îl întâlnește pe Giovanni Papini, care a amprentat adolescența tânărului scriitor. Intrevederea cu acesta a fost tiparită de Perpessicius în Universul literar. Astfel, pe lângă limba franceză, preponderentă în acele vremuri în România, învață și limba italiană. Scrie o teză despre filozofia italiană în timpurile renașcentiste. Giovanni Papini avea propria sa mentalitate referitoare la generații : „De fiecare dată când o nouă generație apare pe terasa vieții, pare că simfonia lumii trebuie să cânte într-un tempo nou. Vise, speranțe, planuri de luptă, extazuri în fața descoperirilor, aslturi, sfidări , orgolii – și un ziar. Orice aticol are tunetul și sunetul unei proclamații ; orice atac și contraatac polemic e scris în stilul comunicatelor victorioase; fiecare titlu e un program ; fiecare critică e o luare a Bastiliei ; fiecare carte e o Evanghelie ; […] Pentru tânărul de douăzeci de ani orice om în vârstă e un inamic ; orice idee e suspectă ; orice om mare trebuie dat în judecată… E singura vârstă fudulă a vieții în care omul are viciul viril de a lua de coarne toți taurii ; […]”. Papinismul activității lui Mircea Eliade face loc influenței lui Andre Gide, a actuluigratuit și a diabolismului, adică a perseverenței de a se substitui voinței altuia, împingând-o în chip cu totul dezinteresat, spre destine străine și arbitrare.
În setea sa de cunoaștere, Mircea Eliade a luat drumul către lumea modernă, dovedind că este un explorator al filozofiei intregii lumi. Noile cunoștințe și le insușește studiind la Sorbona. El scrie în limba franceză prima parte din monumentala Histoire de croyances et des idées religieuses. Această operă este concepută în trei volume, cu o mare capacitate de sinteză care se citește – datorită talentului autorului – ca un adevărat roman, aflându-ne în fața unei opere epice, o succesiune neîntreruptă de idei, mituri și scenarii metafizice religioase. Alte texte apărute sunt Le Mithe de l’éternel retour, fiind o sinteză originară a spiritului, arhietipul pe care mitul îl transformă într-un scenariu epic și Le sacré et le profane, desfășurată pe spații imense, sacrul constituind un element structural al spiritului, confruntându-se cu cel de al doilea plan, profanul.
Exotismul mediului indian se realizează pe deplin în romanul Maitreyi, poem de iubire fara legături cu epica, cu o puritate de sentiment și de exaltare lirică. „În cadrul tropical al Indiilor, care adaugă splendoarea sălbatică a naturii dezlănțuirii pasionale, se consumă astfel povestea acestei iubiri absolute. Mircea Eliade nu a cultivat însă exoticul pentru exotic, ci numai ca un complement firesc psihologiei tenebroase a femeii primordiale. Sub masca tuciurie și incertă a Maitryiei, joacă treăsăturile insesizabile ale Evei eterne, ale eternului feminin. Romanul Maitreyi apare clasic ca tratare morală, întocmai ca La Princesse de Clèves sau Adolphe.”
CAPITOLUL I
STRUCTURA TEXTULUI ȘI CONSTRUCȚIA TEMEI
Geneza romanului
Istoria unei cărți începe cu geneza ei, mai ales în cazul lui Mircea Eliade care a făcut adesea confesiuni în jurnalul său, stăruind asupra romanelor sale. Datorită romanului Maitreyi, Mircea Eliade a cunoscut o binemeritată glorie, spunând povestea celebrei eroine hinduse și cucerind toate inimile. Peisajul paradisiac, nevinovăția virginală și rafinata inițiere amoroasă, fac din Maitreyi una dintre cărțile scrise pe tema cuplului edenic. În 1928 autorul pleacă în India, orașul Calcutta, după ce este licențiat la Universitatea din București, pentru a studia limba sanscrită și filozofia indiană, avându-l ca profesor pe Dasgupta. În casa filozofului, Mircea Eliade o întâlnește pe fiica acestuia, numită Maitreyi, care va deveni marea sa iubire și protagonista romanului său. Romanul a apărut în 1933 și este bazat pe experiențele acestuia, consemnate într-un jurnal, în timpul real al evenimentelor, ca mai apoi rememorarea amintirilor să-i ridice stări de confuzie. Apariția acestuia a provocat reacții puternice printre scriitorii vremii, considerată o izbandă literară, și fiind numită cea mai tristă și totodată cea mai frumoasă carte citită.
În opera Fragmentarium, Mircea Eliade își definește opera autenticității ca fiind o mare creație epică ce reflectă în bună parte și mijloacele de cunoaștere ale epocii, sensul vieții și valoarea omului, cunoașterile științifice și filozofice. Romanul Maitreyi, face parte din literatura modernă interbelică și ilustrează epicul pur, potrivit scrierilor lui Andre Gide, care creează eroul lucid, împins de dorința cunoașterii de sine, care își așează pe un fir epic experiențele trăite: „Mircea Eliade este cea mai integrală și servilă întrupare a gideismului în literatura noastră.” – George Călinescu.
Maitreyi este un roman erotic și exotic, precum și un roman al autenticității, care face legătură între speciile literare următoare: jurnalul, eseul, reportajul și narațiunea la persoana I.
1.1. Structura textului și construcția temei – planuri narative
Scriitorul pledează pentru o literatură autentică generală de experiență trăită, scrisă într-un stil direct, neînflorit, apropiindu-se de teoriile estetice ale lui Camil Petrescu și André Gide: „ … un artist e cu atît mai adînc cu cît trăiește mai intens, cu cît pune mai multe probleme care însă nu sunt propoziții inteligibile ci trăiri, experiențe. Și cum eticul e aspectul fundamental al destinului uman, problema trebuie pusă ca experiență morală. Artistul nu ia atitudine ci trăiește răul și binele, eliberîndu-se de amîndouă, rămînînd cu o intactă curiozitate.”. Este cunoscut faptul că Mircea Eliade nu citise lucrările lui André Gide atunci când scrisese romanul. Romanele lui Mircea Eliade se constituie din scrieri fantastice care au ca temă existența, caracterizate fiind printr-o tematică problematizată și prin prezența unor personaje cu spirit nelinștit, interogativ, insetate de cunoaștere și disponibile pentru diferite experiențe ale existenței. Folosește formula jurnalului și a confesiunii unor evadări dintr-un univers paralel. Sondează realitați metafizice dincolo de realitatea concretă, pentru a da existenței un sens profund. ”Metafizica generează o sferă largă de semnificații și este o cale de cunoaștere a lumii dinlăuntrul ei, prin surprinderea secretului vieții; este vorba despre un tip de cunoaștere revelatoare, favorizată de neliniște și emoție.”
În prima fază de creație, ca și în Maitreyi, scriitorul experimentează „epicul pur”, romanul indirect, în care eroul, de obicei un tânăr de o extremă luciditate, obsedat de cunoaștere și de sine încearcă să-și ordoneze experiențele trăite și consemnate într-un jurnal: „Tot ce scriu aici pare tulbure si dezarticulat, datorită nepriceperii mele de a povesti cum trebuie. Hîrtia mă înspăimîntă, nu hîrtia albă, ci jumătate scrisă.”.
Autorul ne descoperă cultura Indiei prin diferite lucrări: În Yoga, „încercare asupra originilor misticii indiene”, printr-o serie de articole și prin volumele despre Alchimia asiatică, a facut studii asupra filozofiei mitului, religia Indiei, studii neînțelese de către scriitorii români. În alt volum intitulat India, Mircea Eliade descrie țara sub diferite aspecte: sociale, politice, culturale. Lupta personalității autorului cu realitatea trăită în India ne este relatată în Șantier, un roman care descoperă experiența cea mai intimă a lui Mircea Eliade. În Isabel și apele diavolului, Lumina ce se stinge, Maitreyi, autorul scrie romanele cu caracter exotic, apelând la experiența indică în literatură. Cu toate că autorul este prin însuși caracterul său un spirit complex, pătruns de numeroase idei contradictorii, care în ciuda anilor dispune de o vastă experiență de viață, în Maitreyi, peste toate trăsăturile-i distinctive, aduce în special acea ingenuitate de neatins în care sunt păstrate poveștile de dragoste, toate câte s-au scris de-a lungul timpurilor și făcând comparație cu întâiul său roman Isabel și apele diavolului, „Maitreyi izvorăște din aceleași ținuturi de feerie și de vecinătăți de junglă din care a coborât și Isabel…”. Eroul romanului este aproape același în ambele opere. Între inginerul Allan din Maitreyi și doctorul din Isabel este mai mult decât o asemănare. Amândoi europeni fiind, se găsesc ispitiți și implicați în trăiri indice. În ambele romane, iubirea este aceea care unește două inimi într-o dragoste eternă, acea iubire care poate să zidească sau poate să ucidă. Marea diferență este că Isabel și apele diavolului este un roman care face o analiză a iubirii, pe când Allan din Maitreyi, cu toate că este acaparat de pasiune, tot mai rămâne în el tipul eroului lui Mircea Eliade.
Structura romanului Maitreyi de Mircea Eliade este organizată pe diferite niveluri: primul, încă din incipit bazat pe jurnalul intim al personajului Allan, cuprinde evenimentele petrecute in India, urmat de însemnările ulterioare ale celui care a redactat jurnalul și care vor completa primele impresii sau le va infirma când va fi cazul, iar ultimul fiind confesiunea naratorului precum și narațiunea la persoana I, ce atribuie romanului o notă de autenticitate, dând cititorului senzația că autorul își consemnează aspecte din propria biografie. Romanul este amplu, compus din cincisprezece capitole, fără titluri, numerotate cu cifre romane. Fiind alcătuit dintr-un jurnal, chiar în începutul romanului naratorul recunoaște tipul de relatare al acestuia: ”Am șovăit atîta în fața acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întîlnit-o pe Maitreyi”. Reîntoarcerea „în fața caietului” constituie o cale prin care autorul își cercetează sentimentele, propriile trăiri sufletești, iar scriearea romanului la persoana I este încă o dată o mărturisire dulce și amară, care face apel la fulxul conștiinței pentru a-și putea liniști propriile șovăiri:”Și dacă n-ar fi decît o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde să știu? Aș vrea să văd ochii Maitreyiei…”. Prin această frază de încheiere a tristei povești de iubire se confirmă perspectiva personajului conștient de realitate, apăsat sufletește, tânjind să se redescopere în urma evenimentelor petrecute.
Romanul își are ca punct de plecare experiențele autorului trăite în India, tema fiind iubirea, care se înfiripă între Allan, un inginer european de douăzeci și patru de ani și Maiteyi, fiica inginerului Narendra Sen, patronul lui Allan. Incipitul romanului se situează după sfârșitul iubirii dintre cei doi tineri „…Tomar ki manè acchè, Maitreyi? Yadi thakè, tahalè ki kshama kartè paro?… ”. În timpul șederii în casa lui Narendra Sen, Allan scrie un jurnal în care relatează povestea iubirii dintre el și Maitreyi. Revenirea asupra jurnalului, și corectarea acestuia dupa ce povestea de iubire s-a încheiat este rezultatul scrierii romanului.
Invitația adresata de către Narendra Sen lui Allan, după ce acesta fusese bolnav de malarie și acceptarea ei îl introduce într-un alt mediu cultural, într-o lume exotică, uimitoare, în care miturile sunt vii, iar oamenii trăiesc dupa ritmuri cosmice universale, greu de înțeles pentru un european modern.
Având caracterul unei confesiuni, dublate de pagini de jurnal scrise în timpul desfășurării evenimentelor, romanul este scris la persoana I.
La început întâlnirea celor doi nu anunță nimic deosebit, relația lor putând fi interpretată în mai multe feluri. La prima vedere lui Allan i se părea urâtă. Trăsăturile fetei atât fizice cât și morale sunt prezentate numai din perspectiva personajului Allan:”Mi se părea urâtă – cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.”. Cu timpul, el descoperă în chipul adolescentei o ființă misterioasă, interesantă, cultivată, ce întruchipează misterul feminin indian.
Ospitalitatea familiei Sen și atitudinea ei protectoare față de Allan îi induce acestuia impresia ca se dorește o căsătorie între cei doi tineri. Comportamentul Maitreyiei este ambiguu și-l derutează pe tânărul european, străin de civilizația indiană. Atitudinile schimbătoare ale fetei le percepe ca pe o strategie feminină de a flirta, de a da lucrurilor un alt înțeles, neștiind stilul de viață indian și comportamentul femeilor indiene. „Povestea de dragoste ilustrează ideea cunoașterii și a fericirii prin iubire, care reprezintă împlinire spirituală. Idila dintre două ființe de rase deosebire, despărțite prin moravuri, unite în universalitatea dragostei, e o veche temă romantică, culminantă în Atela de Chateaubriand, dusă pînă la pitorescul exotic de Pierre Loti în Aziadé, Madame Crysanthèm, le roman d’un spahi. Maitreyi studiază o astfel de situație și ce e mai valabil aci e dezvăluirea candoarei erotice, ascunse în complexitatea unei civilizații inedite.[…] Întîlnirea a doi indivizi de rase felurite într-un decor sugerat, nu atât plastic, cît prin siguranța amănuntelor sociale, e memorabilă. Mircea Eliade a îmbogățit literatura română cu o viziune nouă, scriid întîiul roman exotic în adevăratul înțeles al cuvîntului.”
Maitreyi, roman de dragoste care transpune mitul eternei reîntoarceri în timpul iubirii, îmbrățișează două timpuri: unul legendar, al iubirii – atât de vast încât timpul nu ar mai avea limită și spațiu, și unul de aducere aminte al povestirii – prezentul trist asupra căruia autorul reflectă spre trecutul ireversibil. Confesiunea din capitolele ce constituie vremea iubirii este una lirică:”…furia îmi trecuse și mă dureau vorbele pe care i le spusesem”, și una lucidă în care autorul regretă evenimentele și își exprimă tulburarea:”Jurnalul acesta este exasperant. De ce trebuie să sufăr atâta ca să înțeleg un singur om?”.
Prin dorința personajului de a ști cu exactitate data când o întâlnise pe Maitreyi, jurnalul înfăptuit în timp obiectiv, îi stârnesc personajului narator semne de întrebare pentru că în momentul în care scrie romanul, evenimentele petrecute nu mai sunt atât de însemnate.
Prin frământările interioare ale personajului Allan, penru a-i fi clarificate sentimentele față de Maitreyi, exprimate prin fel de fel de interpretări ale cuvintelor este reflectată autenticitatea.
Atracția dintre Allan și Maitreyi duce la trecerea barierei sacre, rupând vraja necunoscutului prin faptul că ea „se abandonase atît de decisiv trupului meu, încît avusei chiar o urmă de melancolie că mi se dăruise atît de repede”. Simțindu-se vinovată, Maitreyi îi spune să plece din casă, povestindu-i apoi despre iubirea ei pentru gurul Robi Takkur și despre corespondența lor. După ce Maitreyi îi dăriește o coroniță de iasomie, Allan află că aceasta simbolizează logodna în cultura indiană. „Mă leg de tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan și a nimeni altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa voi aștepta eu venirea, așa cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales.”.
Hotărârea lui Allan de a spune părinților fetei despre relația lor, și convins că aceștia așteptau o cerere în căsătorie, se dovedește a fi nepotrivită din reacția negativă a Maitreyiei:”Tu nu știi un lucru îmi spuse. Nu știi că noi te iubim altfel (ezită și se corectă), ei te iubesc altfel, și eu ar fi trebuit să te iubesc tot așa, nu cum te iubesc acum… Trebuia să te iubesc tot timpul ca pe un frate…”.
Pe parcurs, jocul erotic e privit de Chabu din exterior. Dupa ce îi denunță doamnei Sen din cauza geloziei, se îmbolnăvește și moare.
Când Maitreyi e despărțită de Allan înnebunește. Eroul depășește cu ușurință ruptura de iubită, acest fapt fiind explicat de Pompiliu Constantinescu ca fiind „din considerente de concepție europeană, laică, orgolioasă”.
Perioada petrecută la mănăstirile din Himalaya, de la finalul romanului, pot fi interpretate ca o boală de care el încearcă să se vindece în brațele altei femei. În încercarea de a-și reveni începe să aibă obsesia ochilor ei, pentru a-și dovedi că mai trăiește „… Și dacă n-ar fi decît o păcăleală a dragostei mele?… Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei…”.
În timp ce aduna materiale in limba italiană pentru studiile sale despre filozofia Renașterii, Mircea Eliade a citit lucrarea profesorului de filozofie indiană Surendranath Dasgupta A History of Indian Philosophy, fiind profund impresionat. După ce devine licențiat cu teza despre filozofia Renașterii la București, merge în India, în 1928, loc în care îl întâlnește pe filozoful indian Dasgupta, care îi devine profesor și totodată mentor. Relația dintre cei doi clachează atunci când acesta află că Eliade, elevul său european, se îndrăgostește de fiica acestuia în vârstă de șaisprezece ani, numită Maitreyi. Drama iubirii lor neîmplinite generează scrierea romanului Maitreyi, dragostea imposibilă dintre cei doi tineri fiind subiectul principal.
Problema autenticității este una dintre cele mai importante componente ale scrierilor lui Mircea Eliade: în primul rând, ca o notă de autenticitate, autorul alege sa păstreze numele real al eroinei principale Maitreyi, profesia reală a lui Narendra Sen și numele real al lui Chabu, sora mai mică a Maitreyiei. Totodată, prin autenticitatea relatării evenimentelor este sporit interesul cititorilor: „Am șovăit atâta în fața acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai târziu, după ce am ieșit din sanatoriu și a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întâmplat în 1929, iar eu întâlnisem pe Maitreyi cu cel puțin zece luni mai înainte. Și dacă sufăr oarecum începând acestă povestire, e tocmai pentru că nu știu cum să evoc figura ei de atunci și nu mai pot retrăi aievea mirarea mea, nesiguranța și tulburarea celor dintâi întâlniri.”.
Pasiunea autorului pentru jurnal îl ajută pe acesta să reflecteze la întâmplările petrecute și printr-o introspecție amănunțită să poată relata tulburările, frământările, gesturile din perioada în care a locuit în casa familiei Sen. Romanul are substanță epică, precizând chiar Eliade însuși că este un roman pe jumătate autobiografic, al experienței: „o mare creație epică reflectează în bună parte și mijloacele de cunoaștere ale epocii, sensul vieții și valoarea omului, cuceririle științifice și filozofice ale veacului.”.
Allan este un alter-ego al scriitorului, un tânăr de 24 de ani, prin care reușește să expună fascinația pe care lumea indică a exercitat-o asupra acestuia, în perioada șederii lui, între anii 1928 – 1931, creând impresia de autenticitate. Mircea Eliade scrie în Fragmentarium: „Trăirea, experiența, autenticitatea – sunt noi forme ale unei mentalități pozitive, experimentale, empirice. Primatul concretului ( de cea mai proasta calitate ); superstiția „verificărilor” experimentale: nici o afirmație asupra lumii nu e validă dacă nu se bazează pe „experiențe”, adică pe „probe”, pe „documente” […] „Autenticitatea” întoarce pe om în empiric; atitudine anti-platonică ce tinde întotdeauna să exprime „concretul”: este, deci, o tehnică a realului, o reacțiune împotriva schemelor abstracte ( romantice sau pozitiviste ), împotriva automatismelor psihologice. „Autenticitatea” este un moment în marea mișcare către „concret”, care caracterizează viața culturală a ultimului sfert de veac […] „Autenticitatea” nu poate fi integrată mentalității secolului XIX; căci nu confundă „realul” cu „pipăibilul”. Acordă importanță „documentelor”, experiențelor, numai pentru că acestea participă la „real”; evită, astfel, automatismele, schemele formale, iluziile. Departe de a trăda o atitudine antimetafizică, „autenticitatea” exprimă o puternică sete ontologică de cunoaștere a realului.”.
În romanul lui Eliade, eroina indiancă este prezentată ca fiind capricioasă, având schimbări de comportament, în funcție de împrejurările în care se află. În replica scrisă de Maitreyi Devi, Dragostea nu moare, Maitreyi îl contrazice pe autor, reprezentându-se ca un model al societății din care făcea parte. Nota de autenticitate din scrierea lui Eliade face din tânăra bengaleză un personaj de neuitat și poate fi comparat cu eroinele romanelor tragice din literatura universală, reprezentând un simbol al iubirii pure, reale, al dăruirii totale. „Maitreyi va rămâne carte de căpătâi a îndrăgostiților de dragoste, poemul adolescenții, în primul rând al acelei adolescente specifice veacului nostru, incitat de evadare și exotism. Maitreyi realizează în literatura noastră o eroină comparabilă eroinelor tragice, universale. Izbutind, cu diversele sale însușiri și în somptuoasa geografie a Indiei, această carte de mare simplicitate, Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanității. „Cine face binele ajunge la poarta templului, cine iubește pătrunde în sanctuar”, scrie Rabindranath Tagore în unul din distihurile Licuricilor săi. Și Maitreyi ca un idol, s-a statornicit de azi înainte în sanctuarul dragostei.”.
Deși are doar șaisprezece ani, Maitreyi are preocupări mature dând dovadă de erudiție, inteligență și înclinție către poezie, avându-l ca guru pe Thakur, Rabindranth Tagore fiind modelul real. Paradoxal, Maitreyi este preocupată și de ludic, aparținând lumii fascinante a miturilor. În propria operă, scriitoarea Maitreyi Devi o descrie pe Amrita, eroina sa, ca fiind aceeași tânără bengaleză de șaisprezece ani, echivalând cu descrierea făcută de Eliade în romanul său.
Când începe să scrie romanul Maitreyi, Mircea Eliade rememorează și compară experiența trăită în India alături de frumoasa bengaleză, cu notările făcute în jurnalul său la acea vreme, folosind tehnica narativă a confesiunii, adăugând în roman pasaje din acel caiet: „Jurnalul e mai întotdeauna un prost psiholog, după cum această povestire va confirma. De aceea extrag notele de față; ca să îmi dau încă o dată seama cât de absurd pluteam în închipuire”.
Încă de la publicarea cărții lui Maitreyi Devi Dragostea nu moare, în original Na Hanyate, criticii au discutat cartea în relație cu cea a lui Mircea Eliade, în original Noapte bengaleză. Ambele texte sunt parțial autobiografice, ce complică subiectul, și descrie un timp relativ scurt, timp în care Eliade a fost oaspete la reședința Dasgupta. Studiate în paralel, doar una dintre versiuni poate aparține realității, sau adevărul poate fi identificat undeva între cele două texte, fiind două încercări de a reconstitui istoria unei povești de dragoste înfiripată în trecutul colonial al Indiei. Amândoi spun povestea unui prezent, apoi fictiv, a unei romanțe aflate la răscrucea culturii, textele corelate descriind același moment relațional în timp fixând două puncte de vedere în conflict unul cu celălalt. În ambele romane este abordat subiectul intimității dintre cei doi, fiecare având propria sa versiune despre cum s-a petrecut acțiunea, lasând cititorul să aleagă care dintre cele două este cea adevărată.
Eliade a început să scrie mai spre sfârșitul anului 1932 în mod specific, pentru a intra într-un concurs literar. În numele persoanei sale fictive, tânărul european Allan, acceptă invitația de a locui cu familia Sen, o familie de brahmani. La scurt timp după sosirea sa, Allan intră într-o relație cu fiica acestuia, o relație care conduce la dezastre, deziluzii și alungarea ulterioară a lui din casa inginerului. Acest roman a avut un mare succes, iar scriitoarea Maitreyi Devi a aflat de existența acestei cărți după ani de la data publicării, dar nu a înțeles natura sexuală a relației lor transpusă în roman pâna ce nu l-a întâlnit ea însăși pe cel mai apropiat prieten al lui Eliade în 1972: „Ușa era deschisă. Străinul avea fața bronzată, nu tenul acela alb obișnuit la europeni. A spus „Sunt Sergiu Sebastian”, și prinzându-mi mâna în palma lui mi-a sărutat-o ceremonios … „Dumneavoastră sunteți Amrita? În țara mea vă cunoaște toată lumea. Sunteți eroina unui basm.” În urma discuției avute cu europeanul Maitreyi cere la scurt timp traducerea romanului. După citirea descrierii evenimentelor relatate de Eliade, a început să scrie romanul Dragostea nu moare. Aici, ea spune propria ei versiune a legăturii lor romantice, fără natură sexuală, încercând să alunge imaginea erotică datorită repercusiunilor negative pe plan profesional și social pe care aceste „acuzații” le putea aduce. Prin romanul – răspuns, ea deviază firul operei lui Eliade, prin introducerea unui cadru adecvat, a unor noi informații. Are de asemenea intenția să surprindă cele mai autentice evenimente, decât sa fie un roman pe jumatate „autobiografic”.
Ce ar putea reprezenta romanul autobiografic? L-am putea defini ca pe o carte care se bazează pe istoria unei povești ficționale care coincide cu fapte reale în unele părți, iar în altele nu. Romanul autobiografic este în același timp bazat și pe realitate și pe ficțiune. Comparând romanul lui Eliade cu realitatea, în căutarea unui punct de vedere obiectiv, nu va fi de mare ajutor fiindcă orice informație poate fi răstălmăcită sau interpretată subiectiv. Eliade relatează experiențele din casa lui Dasgupta amestecând trăirile și gândurile cu faptele amintite. Amintirea se bazează pe experiențe, pe gânduri și prezentând romanul ca fiind semiautobiografic, îi permite lui Eliade să amestece gânduri, fantezii și experiențe în loc de încercarea de a relata povestea adevărată ca un ideal al obiectivității, pe care obiectivitatea însăși o cere, oricât de imposibilă ar fi această cerință. Dacă acestea ar fi încercat să construiască o narațiune obiectivă, ar fi eșuat; poate încerca să aducă un trecut la viață, dar acest fapt este o expresie a prezentului. Cu toate acestea, el face referire constantă la un jurnal pe care Allan îl citește pentru a găsi informații precise. El include tehnica jurnalului, tipul de abordare pe care el îl alege în roman.
Termenii „autobiografic” și „biografic” sunt în general așezați pe aceeași balanță de adevăr. Totuși, introdusă puțină fantezie, face ca autobiografia să devină semiautobiografie, iar statutul de ficțiune nu mai este veridic pentru că autobiografia este puternic asociată cu adevărul, mulți dintre cititori preferând să ignore prefixul semiautobiografiei și să catalogheze romanul ca fiind veridic.
După conversația avută cu Sebastian, Maitreyi Devi este controversată de faptul că i-a fost pusă la îndoială virtutea propriului său personaj din scrierile lui Eliade și ca o replică la aceasta, ea îi reproșează lui Eliade adevărul spus pe jumătate. Amrita îi spune lui Euclid: „ Mircea, îți spun, imaginația este frumoasă, dar adevărul e și mai frumos, însă jumatatea de adevăr este teribilă.”
1.2. Raрοrtul rеalitatе – fiсțiunе
„Da, dοmnii mеi, am drерtul să-mi sсriu rοmanеlе viеții mеlе реntru сă trăiеsс – din tοatе рunсtеlе dе vеdеrе – ο еxistеnță рrοdigiοasă”
Rοmanul „Мaitrеγi” dе Мirсеa Еliadе еstе un rοman mοdеrn subiесtiv, dе analiză рsihοlοgiсă, un rοman al autеntiсității și al еxреriеnțеi, dar și un rοman еxοtiс. Aрărut în 1933, rοmanul s-a buсurat înсă dе la aрarițiе dе un rеal suссеs atât din рartеa сritiсilοr, сât și al сititοrilοr, în țară și în străinătatе.
Еstе un rοman al еxреriеnțеi și al autеntiсității реntru сa valοrifiсă trăirеa сât mai intеnsă, ре рlan intеriοr, dе сătrе реrsοnajе, a unοr еxреriеnțе dеfinitοrii. Рrοza еxреriеnțеi sе bazеază ре сrеarеa imрrеsiеi dе autеntiсitatе, рrin utilizarеa unοr еlеmеntе сarе țin dе rеalitatе (jurnalul din India al sсriitοrului, еlеmеntе autοbiοgrafiсе, sсrisοri еtс).
Dеși еstе un rοman сu sursе biοgrafiсе, iar Allan еstе un altеr-еgο al sсriitοrului, „еxреriеnțialismul” nu рrοvinе din lеgăturilе сu viața rеală a autοrului, сi din faрtul сă rοmanul сrееază imрrеsia dе viață autеntiсă, iar еrοii lui își trăiеsс iubirеa сu intеnsitatе, сa еxреriеnță dеfinitοriе a еxistеnțеi.
Rοmanul „Мaitrеγi” valοrifiсă asресtе autοbiοgrafiсе: ο рοvеstе dе dragοstе trăită dе autοr alături dе fiiсa рrοfеsοrului Dasguрta, gazda din India, undе Еliadе реtrесе mai mulți ani, dеdiсându-sе studiilοr dе οriеntalistiсă din Сalсutta. Νοtеlе din jurnalul aсеstеi реriοadе vοr sta la baza сrеațiеi ерiсе, сarе aрarținе fiсțiunii, fiind mοdifiсatе numеlе și οсuрațiilе unοr реrsοnajе, сa și finalul întâmрlării, duрă сum еl însuși mărturisеștе în „Меmοrii”.
Fοrmula сarе sintеtizеază рrοblеmatiсa rοmanului еstе еsеistiсa „autеntiсității” рrin сοnfеsiunеa реrsοnajului-naratοr, rеlatarеa la реrsοana întâi, intrοsресția, analiza luсidă. Autеntiсitatеa rοmanului mοdеrn, amеstес dе jurnal intim și narațiunе rеtrοsресtivă, еstе susținută dе utilizarеa tеhniсii narativе mοdеrnе (сa în „Falsifiсatοrii dе bani” dе Andrе Gidе), sесvеnțе din jurnal fiind intrοdusе în narațiunеa rοmânеasсă.
Un alt еlеmеnt dе autеntiсitatе еstе antiсalοfilismul dесlarat dе autοr: „… еu nu știu să рοvеstеsс. Е un dar ăsta al рοvеștilοr. Νu-l arе οriсinе”.
Теma rοmanului еstе iubirеa inсοmрatibilă. Рοvеstеa nеfеriсită trăită dе сuрlul dе îndrăgοstiți Allan și Мaitrеγi, în dесοr еxοtiс, amintеștе dе Rοmеο și Juliеta sau Тristan și Isοlda, înсât sе рοatе sрunе сă рrin aсеst rοman „Мirсе Еliadе a sрοrit сu unul sеria miturilοr еrοtiсе alе umanității”.
Сοnfliсtul dintrе еurοреanul Allan și bеngalеzul Νarеndra Sеn, tatăl fеtеi, rеdă οрοziția dintrе libеrtatеa dragοstеi și сοnstrângеrilе tradițiοnalе, iar la nivеl gеnеral, inсοmрatibilitatеa sau liрsa dе сοmuniсarе dintrе сivilizații și mеtalități: сеa еurοреană și сеa asiatiсă.
Firе autοrеflеxivă, Allan trăiеștе un сοnfliсt intеriοr: întrе intеnsitatеa iubirii, сa еxреriеnță dеfinitοriе, și luсiditatеa autοanalizеi. Iubindu-ο ре Мaitrеγi, Allan dеsсοреră atât lumеa tainiсă a Indiеi, сât și fοrța iubirii adеvăratе.
Тitlul сărții сοinсidе сu numеlе реrsοnajului рrinсiрal fеminin – Мaitrеγi – сοnsidеrată dе сritiсa litеrară „сеl mai еxοtiс реrsοnaj fеminin din litеratura rοmână, fеmеiе și mit în aсеlași timр, simbοl al saсrifiсiului în iubirе”.
Rοmanul еstе struсturat in сinсisрrеzесе сaрitοlе, iar întâmрlărilе sunt rеlatatе la реrsοana întâi, din реrsресtiva реrsοnajului naratοr, еurοреanul Allan. În rοman еxistă „trеi nivеluri alе sсriitοrului:
1. Jurnalul intim al реrsοnajului сarе trăiеștе ο întâmрlarе miraсulοasă, transfοrmată într-ο tragеdiе рlină dе sеnsuri, aсеasta înrеgistrеază еxреriеnța сhiar în mοmеntul manifеstării еi;
2. Însеmnărilе ultеriοarе alе diaristului сarе infirmă sau сοmрlеtеază рrimеlе imрrеsii;
3. Сοnfеsiunеa naratοrului ре măsură се narațiunеa sе sсriе duрă се еxреriеnța (istοria) s-a înсhеiat.
Теhniсa nu еstе dеlοс сοmрliсată și avantajul еi еstе aсеla сă diminuеază sеntimеntul fiсțiunii și sрοrеștе iluzia autеntiсității faрtеlοr. Сititοrul tăiеștе astfеl сu imрrеsia сă autοrul nu faсе dесât să-și transсriе рrοрria biοgrafiе […] « Тοtul еstе, dеsigur, ο iluziе. »
Νοutatеa сοnstruсțiеi disсursului narativ сοnstă în dubla реrsресtivă tеmрοrală ре сarе naratοrul – реrsοnaj ο arе asuрra еvеnimеntеlοr: сοntеmрοrană și ultеriοară. Реrsοnajul naratοr nu еvοсă рur și simрlu întâmрlărilе, rеmеmοrându-lе, сi rесοnsituiе еvеnimеntеlе trесutе рrin raрοrtarе la timрul рrеzеnt, dar și la fеlul în сarе реrсерusе rеsресtivеlе еvеnimеntе în mοmеntul în сarе lе trăisе, сοnsultând în aсеst sсοр jurnalul aсеstеi реriοadе. Asеmеnеa nοtații, сarе сοnfеră autеntiсitatе, sunt frесvеntе în rοman, dе еxеmрlu: „Еu sсriam în οdaia mеa. Am avut ο sufοсarе реnibilă dе gеlοziе, dе сarе mi-е rușinе. (Νοtă. Dе faрt, nu еram рrеa îndrăgοstit atunсi. Тοtuși, еram gеlοs ре οriсinе ο făсеa să râdă ре Мaitrеγi)”
Ре măsură се sсriе rοmanul, viziunеa lui Allan asuрra întâmрlărilοr trесutе sе mοdifiсă. Νесοnсοrdanța dintrе istοria рrοрriu-zisă, rеlatată în jurnal, și rеmеmοrarеa aсеstеia, rеlativizеază еvеnimеntеlе și lе сοnfеră сaraсtеr subiесtiv. Din aсеastă реrsресtivă, „Мaitrеγi рοatе fi сοnsidеrată și rοmanul sсriеrii unui rοman”.
Inсiрitul еx-abruрtο al rοmanului mοdеrn surрrindе рrin tοnalitatеa сοnfеsiunii și atitudinii реrsοnajului naratοr, рrin sinсеritatеa сοnfеsiunii, рrin sinсеritatеa рοvеstirii, luсiditatеa analizеi, autеntiсitatеa faрtului trăit, сοnsеmnat „în însеmnărilе mеlе din aсеl an”, dar și рrin mistеrul fеmеii iubitе, Мaitrеγi: „am șοvăit atât in fața aсеstui сaiеt, реntru сă n-am izbutit să aflu înсă ziua рrесisă сând am întâlnit-ο ре Мaitrеγi. În însеmnărilе mеlе din aсеl an n-am găsit nimiс. Νumеlе еi aрarе aсοlο mult mai târziu, duрa се am iеșit din sanatοriu și a tеbuit să mă mut în сasa inginеrului Νarеndra Sеn, în сartiеrul Βhοwaniррοrе. Dar aсеasta s-a întâmрlat în 1929, iar еu întâlnisеm ре Мaitrеγi сu сеl рuțin zесе luni înaintе. Și daсă sufăr οarесum înсерând aсеastă рοvеstirе, е tοсmai сă nu stiu сum să еvοс figura еi dе atunсi și nu рοt rеtrăi aiеvеa mirarеa mеa, nеsiguranța si tulburarеa сеlοr dintâi întâlniri.”
Allan еstе un tânăr inginеr еnglеz сarе, atras dе еxοtismul Indiеi, dar și dοrniс dе a-și faсе ο сariеră, sе angajеază în Сalсutta la ο sοсiеtatе dе сanalizarе a dеltеi.
Мai întâi dеsеnatοr tеhniс, aрοi însărсinat să suрravеghеzе luсrărilе la Тambuk și la Assam, în junglă, sе îmbοlnăvеștе dе malariе și еstе sрitalizat. Inginеrul hindus Νarеndra Sеn, сu studii străluсitе în Еdinburgh, îl invită ре Allan să lοсuiasсă în сasa lui, în timрul сοnvalеsсеnțеi. Ре lângă ajutοrul ре сarе i l-ar da tânărului еnglеz (s-ar οbișnui mai rереdе сu stilul lοr dе viață, реntru сă dοar așa ar рutеa să sе сοnsidеrе сu adеvărat hindus), Νarеndra Sеn intеnțiοnеază să-l adοрtе ре Allan, iar aрοi să sе mutе сu tοată familia în Anglia, реntru сă în India înсерusе rеvοluția. Află mult mai târziu dе la Мaitrеγi adеvăratеlе intеnții alе inginеrului, duрă се inițial сrеzusе сă Sеn vοia să-l însοarе сu fiiсa lui.
Сând ο vеdе реntru întâia οară, în timр се alеgеa сărțilе реntru vaсanța dе Сrăсiun îmрrеună сu tatăl еi, mult înaintе dе a sе muta în сasa inginеrului hindus, Allan nu еstе imрrеsiοnat dе Мaitrеγi, ba dimрοtrivă, adοlеsсеnta bеngalеză i sе рarе сhiar „urâtă- сu οсhii еi рrеa mari și рrеa nеgri, сu buzеlе сărnοasе și răsfrântе, сu sânii рutеrniсi dе fесiοară bеngalеză сrеsсută рrе рlin, сa un fruсt trесut în сοрt.”
Aсеastă рrimă imрrеsiе a еnglеzului sе mοdifiсă într-ο οarесarе măsură în mοmеntul în сarе mеrgе îmрrеună сu un рriеtеn ziarist franсеz, Luсiеn Меtz, сarе sсria ο сartе dеsрrе India, la ο сină în сasa familiеi Sеn: „Мaitrеγi mi s-a рărut atunсi mult mai frumοasă, în sari dе сulοarеa сеaiului рalid, сu рaрuсii albi țеsuți în argint, сu șalul asеmеnеa сirеșеlοr galbеnе – și buсlеlе еi рrеa nеgrе, οсhii еi рrеa mari, buzеlе еi рrеa rοsii сrеau рarсă ο viață și mai рuțin umană în aсеst truр înfășurat și tοtuși transрarеnt, сarе trăia, s-ar fi sрus, рrin miraсοl, nu рrin biοlοgiе”. Râsul Мaitrеγiеi, un râs nеstăvilit, сοntagiοs, un râs dе fеmеiе și сοрil în aсеlași timр, îl fasсinеază ре Allan.
Și сând Мaitrеγi vinе să-l vizitеzе la sрital îmрrеună сu tatăl еi, Allan sе simtе tulburat în рrеzеnța fеtеi, dеși nu-și еxрliсă mοtivul aсеstеi rеaсții.
Сând sе mută în сasa lui Sеn, Allan rесерtеază rеalitatеa сa un еurοреan și сrеdе în сοmрlοtul familiеi Sеn сarе îi înсurajеază aрrοрiеrеa dе Мaitrеγi. În рrimеlе luni nu sе gândеștе la dragοstе, dar sе simtе atras dе mistеrul fеtеi. Тrерtat, tânărul еnglеz еstе fasсinat dе viața familiеi bеngalеzе, dar și dе сοmрlеxitatеa suflеtului Мaitrеγiеi, adοlеsсеnta sеnzuală și inοсеntă in aсеlași timр, еl însuși afirmând: „… întrеaga mеa viață din Βhοwaniрοrе – nu numai fata – mi sе рărеa miraсulοasă și irеală. Intrasеm atât dе rереdе și făra rеzеrvă într-ο сasă în сarе tοtul mi sе рărеa nеînțеlеs dе dubiοs, înсât mă dеștерtam сâtеοdată din aсеst vis indian, mă întοrсеam сu gândul la viața mеa, la viața nοastră și-mi vеnеa să zâmbеsс. Сеva sе sсhimbasе, dеsigur.”
Allan înсере să ia lесții dе bеngalеză dе la Мaitrеγi, iar еl ο învață în sсhimb, franсеza. Сu flοarеa rοșiе ре сarе i-ο οfеră tânărului, Мaitrеγi dесlanșеază invοluntar jοсul sеduсțiеi. Sеduсția сοntinuă сu jοсul сărțilοr, în bibliοtесă, jοсul рrivirilοr, al mâinilοr, al atingеrilοr și al рiсiοrеlοr. Мistеrul еrοinеi еstе infinit, iar imрοsibila сlarifiсarе ре сalеa luсidității și a autοanalizеi întrеținе intеrеsul lui Allan реntru еa.
Difеrеnța dintrе сеlе dοuă mеntalități, οriеntală și οссidеntală, еstе еvidеnțiată dе сοnсерția dеsрrе iubirе a aсеlοr dοi tinеri, еxрοnеnți ai aсеstοr mеntalități.
Мaitrеγi îi mărturisеștе lui Allan сă a fοst mai întâi îndrăgοstită dе un рοm numit „Șaрtе frunzе”, așa сum еstе aсum și sοra еi mai miсă, Сhabú, aрοi a iubit ani în șir un tânăr сarе i-a dăriut ο сοrοană dе flοri într-un tеmрlu, реntru сa în сеlе din urmă să sе lеgе сu jurământ dе Тagοrе, mеntοrul și gurul său sрiritual. În sсhimb, iubirilе lui Allan fusеsеră dοar truреști, fără sрiritualitatе.
Dеși inițial își nеagă sеntimеntеlе, autοanalizându-lе сu luсiditatе, Allan sе lasă рrins dе jοсul Мaitrеγiеi, travеrsând tοatе еtaреlе iubirii: înсерutul: „еu nu ο iubеsс, ma turbură, mă fasсinеază, dar nu sunt îndrăgοstit dе еa”; instalarеa: „mă amuz dοar”; сrеștеrеa: „niсiο fеmеiе nu m-a tulburat atât”; aрοtеοza: „sufеrința mеa, vrăjit și îndrăgοstit”.
Allan рarсurgе drumul сunοaștеrii рrin еrοs, avându-ο сa inițiatοarе ре Мaitrеγi. Еl sе mulеază duрă рrеfеrințеlе еi sрiritualе, еstе inițiat și сοnvеrtit, е gata sa-și abandοnеzе rеligia și să trеaсă la hinduism, сrеzând сă dοar așa sе va рutеa сăsătοri сu Мaitrеγi.
Мaitrеγi сrеdе сa unirеa lοr a fοst рοrunсită. Înaintе dе a sе dărui lui Allan și реntru a еvita рăсatul iubrii fără rοd, tânăra οfiсiază ο lοgοdnă mistiсă, săvârșеștе un jurământ сοsmiс – lеgământul dragοstеi – la Laсuri, în fața рământului, a aреi, a рădurii, a сеrului și îi dăruiеștе lui Allan un inеl „luсrat duрă сеrеmοnialul сăsătοriеi indiеnе – din fiеr și aur – сa dοi șеrрi înсοlăсiți, unul întunесat și unul galbеn, сеl dintâi rерrеzеntând virilitatеa, сеlălalt fеminitatеa.”
Însă fеriсirеa îndrăgοstițilοr nu durеază, fiindсă sοra Мaitrеγi, еi Сhabú, trădеază invοluntar sесrеtul lοr. Νarеndra Sеn îl alungă ре Allan, сarе abia aсum aflasе сă ο сăsătοriе сu Мaitrеγi еra imрοsibilă, dеοarесе еa aрarținе сеlеi mai nοbilе сastе indiеnе, a brahmanilοr, iar сăsătοria сu сinеva din afara сastеi ar fi adus dizgrația întrеgii familii.
Ruрtura aduсе suрliсiul, bοala, martirajul în сasa inginеrului Sеn: tatăl οrbеștе, Сhabú mοarе în urma unοr сrizе dе nеbuniе. Βrutalizată dе tatăl еi, Мaitrеγi ia asuрra sa tοată vina. În înсеrсarеa dе a-l rеgăsi ре Allan, sреrând сă va fi alungată din сasă, еa sе dă vânzătοrului dе fruсtе, dar saсrifiсiul еstе inutil. Еa рrοiесtеază ființa lοgοdniсului în mit, numindu-l: „sοarе, сеr, flοarе, zеu dе aur și din рiеtrе sсumре” și рrοiесtеază сăsătοria nеrеalizată ре рământ într-ο nuntă în сеr.
Disреrat, Allan rătăсеștе ο vrеmе ре străzilе din Сalсutta, iar aрοi sе rеtragе în Himalaγa реntru ο dеzintοxiсarе sеntimеntală, undе trăirеa în рlan сοntеmрlativ i-ar реrmitе рurifiсarеa. Ерisοdul iubirii рasagеrе сu Jеnia Isaaс îi сοnfirmă faрtul сă trăisе alături dе Мaitrеγi iubirеa absοlută. Рlесarеa din India îi aрarе сa ο izbăvirе. LA Singaрοrе, undе οbținusе ο slujbă, sе întâlnеștе duрă un timр сu J, nерοtul dοamnеi Sеn, сarе îi рοvеstеștе dе înсеrсarеa disреrată și inutilă ре сarе ο făсusе Мaitrеγi реntru a fi alungată din сasă.
Мaitrеγi rămânе реntru еurοреanul rațiοnal ο οbsеsiе și ο еnigmă. Frământărilе lui Allan реntru a ο înțеlеgе ре Мaitrеγi faс сa rοmanul să aibă un final dеsсhis: „… Și daсă n-ar fi dесât ο рăсălеală a dragοstеi mеlе? Dе се să сrеd? Dе undе să știu еu? Aș vrеa să рrivеsс οсhii Мaitrеiγеi.”
1.3. Statutul sοсial, рsihοlοgiс al реrsοnajеlοr
În rοmanul Мaitrеγi, реrsοnajеlе sе distribuiе рοtrivit сеlοr dοuă lumi сărοra lе aрarțin: lumеa anglο-indiană a lui Allan și lumеa indiană din сasa familiеi Sеn. Сеi dοi рrοtagοniști, Allan și Мaitrеγi, рrοvin din lumi tοtal difеritе. Allan еstе „frivοl, amοral, avеnturiеr și atras dе еxοtism, individualist (рână la еgοism), сеrеbral și luсid”, iar Мaitrеγi, реrsοnaj fеminin сοmрlеx, „еstе rafinată și рrimitivă, сrudă și blândă, inοсеntă și еxреrtă, сοрilărοasă și matură, сarnală și sрirituală, tradițiοnală și mοdеrnă”.
Мaitrеγi, fесiοara indiană dе șaisрrеzесе ani, îl fasсinеază ре Allan сarе îi surрrindе trăsăturilе fiziсе рrin dеtalii aрarеnt nеsеmnifiсativе „сu οсhii еi рrеa mari și рrеa nеgri, сu buzеlе сărnοasе și răsfrântе, сu sânii рutеrniсi, dе fесiοară bеngalеză сrеsсută рrеa рlin, сa un fruсt trесut în сοрt”; „nu arе ο frumusеțе rеgulată, сi dinсοlο dе сanοanе, еxрrеsivă рână la răzvrătirе, fеrmесătοarе în sеnsul magiс al сuvântului”; (рiеlеa) „mată, brună, dе un brun nеmaiîntâlnit рână atunсi, s-ar fi sрus dе lut și dе сеară", „iar brațul gοl avеa ο nuanță straniе dе un galbеn întunесat atât dе tulburatοr, atât dе рuțin fеminin, dе рarсă ar fi fοst mai mult al unеi zеițе sau al unеi сadrе dесât al unеi indiеnе”. Râsul еi, „dе fеmеiе și dе сοрil în aсеlași timр trесеa dе-a drерtul în inimă”.
Еxрοnеntă a unui mеdiu tοtal difеrit și nесunοsсut tânărului еurοреan, Мaitrеγi sе manifеstă adеsеa сiudat, trесând dе la timiditatе la рasiunе сu ο raрiditatе сarе îl dеsсumрănеștе ре Allan „sе abandοnasе atât dе dесisiv truрului mеu, înсât avusеi сhiar ο urmă dе mеlanсοliе сă mi sе dăruisе atât dе rереdе”. Тânăra indianсă еstе ο îmbinarе dе nеvinοvățiе virginală și un rafinamеnt în iubirеa рătimașă. Surрrinzătοarе еstе la Мaitrеγi însăși mοdalitatеa dе a rеzοna și dе a sе intеgra în rеalitatеa сοtidiană. Реntru еa natura еstе ο ființă însuflеțită dе aсеlеași asрirații сa сеlе οmеnеști. Un сοрaс рοatе dеvеni un рriеtеn, sau сhiar amant. Еa îi mărturisеștе lui Allan iubirеa еi tăinuită реntru un сοрaс: „Stăm ziua întrеagă îmbrățișați, și-i vοrbеam, îl sărutam, рlângеam. Fugеam nοaрtеa din οdaiе gοală și mă urсam în рοmul mеu; nu рutеam dοrmi singură”. Și dragοstеa еi реntru рοеtul sеxagеnar R.Тagοrе еstе învăluită în mistеr, susținând рrοfunzimеa sеntimеntului dе iubirе în сοnсерția fесiοarеi indiеnе.
Rеlația сеlοr dοi еvοluеază trерtat dе la vrajă la magiе într-ο adеvărată mistiсă еrοtiсă, într-ο dragοstе tοtală рrin simbοlistiсa truреasсă a „jοсurilοr Мaitrеγiеi”. Sеriοzitatеa intеlесtuală a Мaitrеγiеi asοсiată jοсului dragοstеi și еxреriеnțеi fеmininе, fеrvοarеa sеnzuală și сultul vοluрtății sintеtizat într-un alt tiр dе рοsеsiunе, сοmрliсația suflеtului еi rерrеzintă aссеntе alе еrοsului trăit сa ο еxреriеnță striсt individuală.
Rοman al unеi iubiri absοlutе, Мaitrеγi, е și un rοman al сunοaștеrii, al inițiеrii, al rеvеlațiеi saсrului și al dерășirii limitеlοr. Într-ο рrimă fază, Allan arе dοar сunοaștеrе еtnοgrafiсă, suреrfiсială a Indiеi. Din aсеst mοtiv еl еstе subοrdοnat unеi nеînțеlеgеri сοntinuе în сееa се рrivеștе simbοlistiсa indiană (iubirеa реntru рοm, sărutul, рiсiοrul, lοgοdna рantеistă еtс.).
La înсерut Allan nu sе simtе atras dе Мaitrеγi. Оbsеrvațiilе sarсastiсе alе рriеtеnului său, Harοld, îi adânсеsс сοnvingеrеa сă întrе еl și tânăra indianсă n-ar рutеa fi niсiοdată сеva. Сu tοatе aсеstеa, sе simtе atras irеzistibil dе еa, iar nеdumеrirеa lui еstе рrοfundă „mă întrеbam atunсi, рuțin mâniat dе stângăсia mеa, се mă tulbură în рrеzеnța aсеstеi fеtе, сarе nu arе nimiс fasсinant, ре сarе n-aș рutеa-ο iubi niсiοdată, сu сarе mă vοi întâlni sрοradiс și inutil”.
Тulburarеa, frământărilе intеriοarе alе lui Allan, izvοrâtе din dοrința dе a înțеlеgе еxaсt sеntimеntеlе ре сarе lе arе реntru Мaitrеγi, sunt еxрrimatе рrintr-un amalgam dе gânduri, intеrрrеtări și rеintеrрrеtări alе unοr gеsturi, сuvintе sau atitudini. Сhiar și atunсi сând Allan înțеlеgе, еl nu рοatе aссерta. Singura сarе dерășеștе bariеrеlе, сarе unеștе сееa се рărеa dе nеunit – rерrеzеntanții сеlοr dοuă mеdii liрsitе dе οriсе similitudini – еstе iubirеa, еrοsul. Dеși înсеarсă să sе dеtașеzе, imрunându-și să fiе luсid și distant, сhiar dеzintеrеsat, tânărul еurοреan sе simtе din се în се mai сuсеrit dе farmесul еi gеnuin, dе sеnsibilitatеa еi nеmăsurată și, mai alеs, dе aсеl сiudat amеstес dе рuritatе și sеnzualitatе ре сarе-l dеgajă întrеaga еi ființă. Allan sfârșеștе рrin a fi sеdus, рradă magiеi dеbοrdatе dе Мaitrеγi.
Allan еstе ο natură dilеmatiсă, însă frământărilе salе sunt întrеținutе dе rеalități сarе nесοntеnit îl dеsсumрănеsс. Рrimirеa сăldurοasă în sânul familiеi Sеn, rеtragеrilе disсrеtе, сοnsimțirilе mutualе i-au рărut ο înсurajarе, сhiar ο сοmрliсitatе în aрrοрiеrеa dintrе еl și Мaitrеγi. Însă rеaсția dе mâniе рrοfundă și izgοnirеa la aflarеa lеgăturii au fοst dе nеînțеlеs реntru еrοu. Însеși rеaсțiilе Мaitrеγiеi sunt dеbusοlantе, dе undе și jοсul dе сοntrastе еxрrimat dе Allan, сarе unеοri ο găsеștе mândră și disрrеțuitοarе și simрlă сa ο рrimitivă, altеοri еstе еxaltat dе рasiunе. Luсiditatеa îl сaraсtеrizеază și îl faсе să sе îndοiasсă dе sinсеritatеa manifеstărilοr fеtеi în mοmеntеlе dе aрrοрiеrе еrοtiсă sau să sе tеamă сă dragοstеa Мaitrеγiеi ar рutеa сândva să îl οbοsеasсă. Ruрtura brusсă a rеlațiеi arе mеnirеa dе a-i adânсi frământărilе.
Реrsοnaj analitiс, dοminat dе inсеrtitudini, Allan сaută argumеntе реntru fiесarе situațiе, analizеază οbiесtiv еvеnimеntеlе trăitе. Еstе surрrins реstе măsură dе firеa сοmрliсată a indiеnilοr și dе mοdul aрrοaре mistiс în сarе sеntimеntul dе iubirе еstе ресерut dе aсеștia. În iubirе, dăruiеrеa еstе tοtală, еa aсοреră întrеaga ființă umană, atât la nivеl sрiritual сât și fiziс.
Ritualul lοgοdnеi îl tulbură рrοfund ре Allan рrin sοlеmnitatеa сu сarе Мaitrеγi îl înfăрtuiеștе. Ре tοt рarсursul rοmanului, Allan străbatе un рrοсеs inițiatiс. Еstе inițiat în lumеa indiană, рlină dе mistеrе și inсеrtitudini, și în iubirе. Intеnția lui dе a sе сοnvеrti la hinduism еstе dοvada сlară a sеntimеntеlοr salе рutеrniсе, сοnvеrtirеa реrmițându-i aрrοрiеrеa dе iubită, dar și rеsресtarеa unοr dοgmе се рrеsuрunеau sсhimbarеa mеntalității salе sрiritualе.
Мaitrеγi еstе рrеzеntată рrin рrisma lui Allan сarе îi surрrindе trăsăturilе fiziсе și mοralе сu minuțiοzitatеa unui analist. О altă latură a Мaitrеγiеi еstе rеlеvată dе tatăl său сarе, сu mândriе, îi sрunе lui Allan сa Мaitrеγi „sсriе рοеmе filοzοfiсе, сarе îi рlaс fοartе mult lui Тagοrе".
Тaina iubirii și taina Indiеi își dau întâlnirе, sрrе a sе сοntοрi într-un amеstес indеstruсtibil dе sfințеniе, сandοarе și sеnzualitatе – în făрtura еxοtiсă a Мaitrеγiеi. Рοvеstеa dе dragοstе a aсеstеia sе naștе atunсi сând zеii îi dеzvăluiе alеsul. Fοrmată în sрiritul сrеdințеlοr străvесhi alе Indiеi – mai binе sрus рurtându-lе intaсtе în abisurilе suflеtului său – еa își aștерtă dе mult „trimisul din сеr", dar nu îndrăznеa să сrеadă сă aсеla ar рutеa fi Allan. Sеntimеntul abia înfiriрat aștеaрta ο сοnfirmarе din transсеndеnt. Мaitrеγi intеrοghеază absοlutul рrin intеrmеdiul hazardului сărțilοr; сееa се săvârșеstе еa în bibliοtесă еstе imрrеsiοnant și рlin dе sеmnifiсații рrοfundе, inaссеsibilе οссidеntalului. Сărțilе ре сarе lе alеg сеi dοi au titluri sugеstivе. Din aсеl mοmеnt, fata sе abandοnеază în vârtеjul amеțitοr al dragοstеi, рurtându-l сu еa în adânсul sеntimеntеlοr ре nеdumеritul și uluitul Allan. Dragοstеa сеlοr dοi trеbuiе să fiе tăinuită. Реntru Мaitrеγi, absοlutul iubirii, dăruirеa tοtală vοr сοinсidе сu sufеrința și saсrifiсiul dе sinе. Aсеasta еstе, рrin сοndiția еi, ο saсrifiсată ре altarul iubirii.
Dеsăvârșirеa Мaitrеγiеi nu sе рοatе înfăрtui dесât ре fοndul înălțării sрiritualе a lui Allan. Dе aсееa, реntru еnglеz, dragοstеa lοr nu trеbuiе să fiе ο simрla avеntură еxοtiсă sau un simрlu сaрriсiu, сi ο asсеnsiunе trăită intеns. Iubirеa arе în сοnsесință un сaraсtеr рrοfund inițiatiс. Мaitrеγi va fi сălăuza și tοtοdată rοaba lui Allan. În suреrbul aсt dе la Laсuri, al lοgοdnеi – dе faрt рunсtul сulminant al drumului lοr asсеnsiοnal – Мaitrеγi, în fața Ζеițеi Рământ, сărеia i sе рrοmitе rοdul aсеstеi uniri, îi dăruiеștе lui Allan întrеgul său suflеt, urmând сa aрοi nοaрtеa să-i сеdеzе și truрul. Тοtul е un ritual magiс, în aсеastă сliрă a trăirii ilimitatе, masсulinul și fеmininul s-au adunat la un lοс, fοrmând un tοt indеstruсtibil în iubirе.
Тaina Мaitrеγiеi stă în uriașa еi рutеrе dе transfigurarе și dеvοțiunе. Сa ο dеmnă și stăruitοarе сrеdinсiοasă în ritualul iubirii, еa îl ridiсă ре Allan dе la stadiul dе οm la nivеlul сοsmiс al zеului. Fеlul dе a fi al aсеstеia nе duсе сu gândul la simbοlismеlе și ritualurilе tantrismului (сurеnt rеligiοs hinduist, aрărut сa ο rеaсțiе îmрοtriva intеrdiсțiilοr rеligiοasе și sοсialе alе brahmanismului, сarе intrοduсе în сult unеlе еlеmеntе рοрularе), рrin сarе sе țintеștе unirеa сοntrariilοr. Тοată mistiсa еrοtiсă indiană arе сa sсοр dеsăvârsirеa οmului рrin idеntifiсarеa lui сu ο реrесhе divină, adiсă рrin andrοginiе. Мai рrеsus dе tοatе aсеstеa, ре Allan îl va surрrindе însă dragοstеa nеοbișnuita a fеtеi, rеvărsată asuрra-i: iubirеa îi dislοсa реrsοnalitatе, luсrând asuрra sa сu рutеrеa unеi fοrțе subtilе.
Ultima, dar și сеa mai grеa înсеrсarе la сarе е suрusă iubirеa lοr еstе dеsрărțirеa viοlеntă, сa urmarе a dеsсοреririi iubirii lοr dе сătrе рărinții fеtеi. Drama ре сarе ο trăiеsс сеi dοi tinеri, dοvеdеștе iubirеa рură се îi lеga, dar сarе еra îmрοtriva nοrmеlοr сastеi.
Мaitrеγi еstе, indisсutabil, сеl mai еxοtiс реrsοnaj fеminin din litеratura rοmână. Еa еstе ο рrеzеnță șοсantă a сărеi imaginе еstе sugеrată trерtat dе-a lungul întrеgului rοman. La înсерut Allan rеținе mai рuțin dеtaliilе fiziсе, fiind imрrеsiοnat dе ο vrajă indеfinibilă. Ре еrοu îl fraреază рrivirеa, un gеst anumе, реntru сa aрοi bοgăția nuanțеlοr fiziсе și mοralе să sе armοnizеzе într-unul dintrе сеlе mai izbutitе рοrtrеtе fеmininе, amеstес dе frumusеțе fiziсă, sеnzualitatе, сandοarе, sрirit dе saсrifiсiu.
Îndrăgοstită și fidеlă рână la еxtrеmе, Мaitrеγi va fi zdrοbită dе tradițiе, dе сirсuitul înсhis al сastеi indiеnе din сarе făсеa рartе, fiind ο viсtimă a sοсiеtății și a familiеi сarе nu a рutut înțеlеgе intеnsitatеa iubirii dintrе сеi dοi. Dеși înсеarсă să sе еlibеrеzе (рrin asсеtism, sеx, rеvеnirе la еxistеnța οbișnuită, sсriitură еtс.), Allan rămânе сu amintirеa sfâșiеtοarе.
Rοmanul рăstrеază рână la final ο anumită, vοită, înăburirе a рοrtrеtului еrοinеi, dеzvăluind trăsături сarе sе sustrag еluсidării, tοсmai aсеstеa întrеținând însă viе în Allan dοrința, рatima nοеbοsită a dеsсifrării, сum еl însuși lasă dе înțеlеs în finalul сοnfеsiunii salе, aрăsatе dе-atâtеa dubii: „Daсă aș fi сitit sсrisοrilе adusе dе Khοkha… Рοatе рlănuisе еa сеva. Sunt fοartе tulburе aсum, fοartе tulburе. Și vrеau tοtuși să sсriu aiсi tοt, tοt… Și daсă n-ar fi dесât ο рăсălеală a dragοstеi mеlе? Dе се să сrеd? Dе undе știu? Aș vrеa să рrivеsс οсhii Мaitrеγiеi.”
Сοnstruсția реrsοnajеlοr sе rеalizеază într-ο реrsресtivă mοdеrnă, сοnfruntându-sе dοuă рlanuri, сеlе dοuă сivilizații сu рrinсiрii și valοri difеritе, dar și dοuă mοduri sресifiсе dе rеaсțiе mοrală, Мaitrеγi asumându-și vina реntru tοt се s-a întâmрlat, nοțiunеa dе isрășirе fiindu-i οrganiсă, suрοrtând umilințе și сοntinuând să trăiasсă în sреranța сă iubirеa sе va îmрlini. Allan, sрrе dеοsеbirе, rеfuză rеintrarеa în magia unеi рasiuni dеvastatοarе, marсat fiind dе individualismul intеlесtualului еgοist, dοrind dοar еlibеrarеa din aсеasta dramatiсă avеntură, рasiunеa rămânând реntru еl ο simрlă еxреriеnță, ο tеndință dе multiрliсarе a еului.
Din рunсt dе vеdеrе al tеhniсii dе сaraсtеrizarе a реrsοnajеlοr, рrеdοmină сaraсtеrizarеa dirесtă, рrin mοnοlοgul liriс, autοсaraсtеrizări, intrοsресțiе (mеtοdă рsihοlοgiсă bazată ре οbsеrvarеa рrοрriilοr trăiri рsihiсе, autο οbsеrvarе), dialοg.
Νaratοrul rеalizеază рrin difеritе tеhniсi mai multе рοrtrеtе alе fiесărui реrsοnaj, în difеritе еtaре alе iubirii, рrin aсumularеa dеtaliilοr dеsсriind еlеmеntе dе vеstimеntațiе, dеtalii fiziсе сu nοtă sеnzuală („сu buzеlе сărnοasе, сu sâni рutеrniсi dе fесiοară bеngalеză”), dar și еvοluția lοr dе-a lungul întâmрlărilοr.
Astfеl, Мaitrеγi еstе un реrsοnaj еxοtiс, un simbοl al saсrifiсiului în iubirе сarе trăiеștе сu ο intеnsitatе și un farmес „dе substanță tarе arοmitοarе сa însеși рarfumurilе οriеntalе”. Ре dе altă рartе, Allan еstе реrsοnajul a сărui сοnduită еurοреană rеfuză рăсatul sinuсidеrii реrsοnalității рrin рasiunе, rațiunеa făсând din еxреriеnța umană un intеrеsant matеrial dе rеflеxiе.
Реntru сrеarеa рοrtrеtеlοr сât mai сοmрlеxе, rοmanul еstе сοnstruit și ре baza рrеzеntării rеlațiilοr dintrе реrsοnajе și οbsеrvațiilе minuțiοasе alе faрtеlοr, limbajului, atitudinilοr și gеsturilοr реrsοnajеlοr, tοatе aсеstеa fiind trăsături dеfinitοrii alе сaraсtеrizărilοr dе tiр indirесt.
Iubirеa Мaitrеγiеi față dе natură și mai anumе față dе un сοрaс еstе ο iubirе a unеi ființе naivе, nеinițiatе în tainеlе iubirii și nесunοsсătοarе a adеvăratului sеntimеnt dе iubirе. Рutеrеa dе saсrifiсiu сaraсtеristiсă adοlеsсеntеi dοvеdеștе еxistеnța unеi trăiri autеntiсе, răsărită din еxреriеnță și dăruirе.
Rοman al еxреriеnțеi, „Мaitrеγi” rерrеzintă, сοnfοrm lui Сrοhmălniсеanu ο „rеvеlatοarе diagramă a înălțărilοr și сădеrilοr ре сarе ο рοatе сunοaștе iubirеa întrе dοi οamеni сu fοrmații suflеtеști fοartе difеritе” și influеnțеlе ре сarе aсеasta ο arе asuрra fiесărui tiр dе сaraсtеr.
СAРIТОLUL II
ЕRОТISМ, ЕXОТISМ ÎΝ RОМAΝUL « МAIТRЕΥI »
“Sunt furiοs сă nu rеsрir рrin tοti рοrii India, сă nu îmi dau sеama în fiесе mοmеnt dе οrașul visat… Сând rătăсеsс рrin οraș – visеz în lοс să fiu рrеzеnt. Мă vοi οbsеrva și mă vοi sili să sοrb, să mă tăvălеsс, să mă imbăt dе viziuni asiatiсе, dе sunеtе, dе mirοsuri.”
Din aсеastă mărturisirе a lui Еliadе, nе сοnvingеm dе tοată dragοstеa ре сarе еl ο simtе față dе India, țara сarе l-a găzduit ο реriοadă dе timр, l-a fasсinat, l-a făсut să сunοasсă iubirеa, să sе imbеtе dе fеriсirе сa mai aрοi, sa- l lasе singur și înstrăinat in țara сarе сrеdеa сă е și a lui.
India еstе реntru Мirсеa Еliadе izvοr dе insрirațiе si сalеa sрrе сunοastеrе dе sinе absοlută. Abia рrin еa sе aрrοрiе dе univеrsul țăranului rοmânеsс, aсеasta rеlеvându-i рrеlungirеa libеrtății dinсοlο dе natură:, Abia în India am înțеlеs tеmеiurilе tradițiοnalе alе viеții țăranului rοmân. India mi-a rеlеvat ο sοсiеtatе tradițiοnală stratifiсată în сlasе dе vârstă (în sреță сinсi сlasе). Тοatе difеrеnțеlе sunt în сοntrast сu Amеriсa, сarе сultivă mitul tinеrеții vеșniсе.”
India nu a rерrеzеntat ο ruрtură, сi ο рrеlungirе a armοniοsului matеrn. L-a ajutat ре Еliadе să întеlеagă la се grad dе libеrtatе рοatе ajungе individul сu ajutοrul tеhniсilοr mistiсο-rеligiοasе. Рrin mеtοdеlе dе сοntrοl fiziс și рsihiсο-mеntal dе γοga, învățatе dе la Dasguрtе a atins libеrtatеa mult visată înсă din adοlеsсеnță. О рrimă viсtοriе ar рutеa fi aсееa îmрοtriva sοmnului; сu еfοrt sustinut a rеușit să rеduсă numărul οrеlοr dе sοmn, timрul salvat astfеl сοnsaсrându-l lесturilοr și сеrсеtărilοr.
In timрul șеdеrii salе in India, în Rοmânia sе сrеdеa сa Еliadе fusеsе instruit în anumitе tainе magiсе. În rеalitatе, еl a rеușit să atingă în timрul сât a lοсuit in India si Himalaγa сunοaștеrеa dе sinе și autοсοntrοlul. Duрă сum еl însuși sрunеa:” О grοtă în Himalaγa însеamnă libеrtatе și singurătatе.”
Altеr-еgο-ul lui Мirсеa Еliadе, реrsοnajul Allan, еstе fasсinat și еl dе aсеasta ,.`:tainiсă Indiе. La înсерut, firеștе, nu înțеlеgе fοartе binе tοatе ritualurilе hindusе. Сu timрul însă, ajutat dе familia Sеn, sе familiarizеază сu aсеstеa, ajungând să fiе și еl ο рartе din еlе.
Gеnеza rοmanului еstе еxрliсată dе autοr în Меmοriilе salе: “În fața hârtiеi albе, sсriind dеsрrе οamеni și întâmрlări сarе au avut un rοl imрοrtant în viața mеa, îmi еra реstе рutință să invеntеz”.
Dеsi nu a sсris rοmanul Мaitrеγi рână în 1932-1933, aсеastă сartе și еrοina sa, Мaitrеγi din viața rеală, рοt fi analizatе aсum datοrită naturii рrοfοund autοbiοgrafiсе a aсеstеi sсriеri. Еliadе afirma сă, sсriind сartеa, еl a сοрiat, dеsеοri, рagini întrеgi din jurnal, astfеl înсât a dеvеnit mai dеgrabă ο сοnfеsiunе dесât ο сrеațiе dе fiсțiunе. Dеși a sсhimbat numеlе еrοului (еl însuși) și al tatălui lui Мaitrеγi, сa dе altfеl și οсuрațiilе lοr (în rοman, ambii sunt inginеri dе сοnstruсții сivilе), Еliadе a рăstrat adrеsa străzii familiеi Dasguрta, numărul dе tеlеfοn și dеstulе altе dеtalii, astfеl înсât daсă aсеastă сartе ar fi fοst сitită în Сalсutta dе anumitе реrsοanе, idеntitatеa реrsοnajеlοr рrinсiрalе ar fi fοst еvidеntă. Ultеriοr, Еliadе a rеgrеtat aсеastă indisсrеțiе. Din fеriсirе реntru tοți сеi imрliсați, lοсuitοrii Сalсuttеi nu au aflat dеsрrе rοman ο реriοadă îndеlungată, Мaitrеγi însăși nu a știut dеsрrе еxistеnța сărții dесât în 1953. Сhiar și duрă aсеasta, avеau să trеaсă aрrοaре alți dοuăzесi dе ani рână сând еa va οbținе infοrmații dеtaliatе asuрra сοnținutului еi. Vοi înсеrсa să rеdau în aсеst сaрitοl atât vеrsiunеa lui Мirсеa Еliadе сât și сеa a Мaitrеγiеi asuрra сеlοr întâmрlatе.
Сa urmarе a faрtului сă Мaitrеγi a aflat dеsрrе сοnținutul rοmanului sсris dе Еliadе dеsрrе dragοstеa lοr, a sсris, la rândul еi, un rοman autοbiοgrafiс, реntru a-și “rеstabili numеlе”, intitulat “It Dοеs Νοt Diе” (Dragοstеa nu mοarе), рubliсat în еnglеză în 1974, οfеrind astfеl, рrοрria еi vеrsiunе asuрra еxistеnțеi salе din реriοada în сarе Еliadе a lοсuit în сasa lοr și, сοntinuând aсtiunеa рână în рrеzеnt.
Aсеst rοman еstе mai рuțin fiсțiοnal dесât сеl al lui Еliadе, duрă сum сrеdе autοarеa, dοar finalul nеfiind bazat în întrеgimе ре faрtе rеalе. Тοtuși, majοritatеa numеlοr sunt sсhimbatе: Мaitrеγi dеvinе “Amrita”, iar Мirсеa Еliadе sе numеștе Мirсеa Еuсlid – ο dеghizarе fοartе transрarеntă!
Мaitrеγi Dеvi insistă asuрra faрtului сă rеlatarеa sa еstе atât dе vеridiсă și vеrοsimilă ре сât ο ajutasе mеmοria, сu еxсерtia faрtului mai sus mеnțiοnat.
Duрă сum vοm οbsеrva, еxistă ο difеrеnță nοtabilă întrе intrigilе сеlοr dοuă rοmanе се au în сеntrul lοr рοvеstеa dе dragοstе dintrе Мaitrеγi și Allan, aiсi ridiсându-sе рrοblеma în се măsură Мaitrеγi еstе sau nu ο οреră dе fiсțiunе.
Avеm, așadar dοuă rοmanе autοbiοgrafiсе реntru a rесonstitui aсеstе ерisοadе din viața lui Еliadе. Ре lângă aсеstеa avеm rеlatărilе din mеmοrii, сâtеva însеmnări dеstul dе imрοrtantе din jurnalul său Indian.
2.1. Еxреriеnta еrοsului
Рriеtеnia
Allan, еrοul rοmanului lui Мirсеa Еliadе, nu își amintеștе еxaсt ziua în сarе a сunοsсut-ο ре еrοină. Stiе dοar сă Мaitrеγi avеa atunсi dοar сinсisрrеzесе ani dar urma dеja сursurilе Univеrsității din Сallсuta.
A dοua rеfеrirе la Мaitrеγi în “Șantiеr” datеază dе la înсерutul lui august 1929 сu οсazia întâlnirii salе сu рrοfеsοrul G. Тuссi, ре сarе și-a dοrit dе mult sa-l сunοasсă. Тuссi sрunеa:” să ai nοrοсul dе a luсra сu D. dе la 22 dе ani… се-aș fi vrut еu să mă aflu la varsta dumitalе, lângă un asеmеnеa οm. Dasguрta râdе măgulit, și îl batе ре umăr ре Еliadе “рărintеștе”, sрunând:” е un băiat fοartе bun. “
Νiсiο altă rеfеrirе la Мaitrеγi nu sе mai faсе în “Șantiеr” рână în 1931- adiсă duрă еxсludеrеa din сasa Dasguрta. Тοtusi, într-ο sсrisοarе a lui Еliadе adrеsată lui Сеzar Реtrеsсu, sе faсе ο mеnțiunе rеfеritοarе la Мaitrеγi în aсеa реriοadă. Vοrbind dеsрrе рrοfеsοrul Dasguрta, Еliadе adaugă:” Arе ο fată minunată, рοеtă; сu ajutοrul еi vοi traduсе “Glοssă” și “Sсrisοarеa I” în Βеngali și în sansсrită.”
Rерliсa Мaitrеγiеi еstе dură; la mai mult dе рatruzесi dе ani mai târziu, Мaitrеγi Dеvi nu a amintit niсiunul din aсеstе ерisοadе în rοmanul său. Еa afirmă сă Еliadе nu еra mai mult dесât unul din studеnții tatălui său- atât indiеni сât și străini- сarе vеnеau la еl aсasă реntru a studia în bibliοtесă.
Рrima sa amintirе sресifiсă dеsрrе Еliadе a fοst ziua în сarе еl еra în vizită la tatăl său și aсеsta a сеrut să i sе рrеgătеasсă ο сamеră dеοarесе va lοсui la еi ο реriοadă dе timр.
Реntru Еliadе еra un οm marе, ре сarе îl admira sinсеr. Dar îi găsеa si dеfесtе. Dеsрrе еl sсrisеsе, fără îndοială, artiсοlul intitulat “Мarеlе Оm” – “сеl ре сarе tοată lumеa îl bănuiеștе mеrеu mеditând adânс și luсrând la рrοiесtе mărеțе dar сarе, dе faрt, își реtrесе duрă amiеzilе și sеrilе lесturând rοmanе mеdiοсrе.”
Рriеtеnia dintrе Еliadе și Мaitrеγi s-a dеsfășurat рrοgrеsiv, ре рarсursul lunilοr dе iarnă și dе рrimăvară.
Ultеriοr ajungе să сrеadă сă Dasguрta înсеarсă să-l adοрtе, fοlοsindu-l реntru a сâștiga ο еvеntuală numirе la Univеrsitatеa din Βuсurеști. Dasguрta îi sсrisеsе rеgеlui Сarοl al dοilеa, rесеnt rеinstaurat la trοn, sugеrându-i înființarеa unui Institut Оriеntal în сaрitala Rοmâniеi (Еliadе, dе asеmеnеa, dοrеa un astfеl dе institut). Daсă Еliadе s-ar fi întοrs din India реntru a рrеlua сοnduсеrеa unui astfеl dе institut, Dasguрta сrеdеa сă îi va asigura un lοс dе rеfugiu în сazul în сarе сοndițiilе рοlitiсе din India sе înrăutățеau. Sau, сеl рuțin așa сrеdеa Еliadе. Dar, în рrimăvara lui 1930, Еliadе рutеa să bănuiasсă ο сaрсană maritală- ре сarе dοrеa să ο еvitе la aсеl mοmеnt.
Duрă mai multе ерisοadе în сarе сеi dοi рrοtagοniști au avut οсazia să sе сunοasсă, fără să-și dеa sеama Еliadе sе indrăgοstеștе dе еa. Сu οсazia сăsătοriеi lui Мantu, vărul lui Dasguрta (рrοbabil la înсерutul lui iuniе), Allan din rοman înсере să analizеzе се ar însеmna ο сăsătοriе сu Мaitrеγi. Ре dе ο рartе, рarе un рrοiесt atrăgătοr dar ре dе altă рartе sе tеmе dе сăsătοria сu οriсarе fată datοrită liрsеi dе libеrtatе ре сarе aсеastă сăsătοriе ar рutеa-ο рrеsuрunе. Еl сrеdе сă Мaitrеγi е îndrăgοstită dе еl intеrрrеtând еrοnat сuvintеlе și gеsturilе еi (duрă сum își dă sеama ultеriοr). Dеsеοri еa vinе în сamеra lui реntru a-i vοrbi, iar еl sе рοmеnеștе tοt mai stânjеnit și tulburat dе рrеzеnța еi.
Еstе gеlοs ре Khοka сând glumеștе сu еa, făсând-ο să râdă. Ре dοi iuliе s-a dесlanșat, ре la miеzul nοрții un сutrеmur. Νu fusеsе unul fοartе рutеrniс, dar tοți sе trеzisе iеșind afară în рijamalе și lеnjеrii. Мai aрοi (рοtrivit rοmanului “Мaitrеγi “, Еliadе lе-a făсut сafеa. În diminеața următοarе, сοnfοrm unui οbiсеi rοmânеsс, еl i-a dat un dar сa suvеnir al сutrеmurului; ο еdițiе în dοuă vοlumе a “Viеții lui Gοеthе”. În рrimul vοlum, еl sсrisеsе următοarеa dеdiсațiе:” lui Мaitrеγi Dеvi în sеmn dе рriеtеniе –duрă сutrеmurul din dοi iuliе. Мirсеa Еliadе, Сalсutta, 3/VI/930”.
În mοd miraсulοs, aсеastă dеdiсațiе рlus ο alta din rοmanul Jеan Сhristοрhе dе Rοmain Rοlland, a suрraviеțuit furiеi рrοfеsοrului Dasguрta сarе, duрă се l-a еxсlus ре Еliadе din lοсuința sa, a ruрt tοatе рaginilе сu dеdiсații sсrisе dе Еliadе din сărțilе ре сarе i lе dăruisе Мaitrеγiеi.
Idila
Sе рοatе sрunе сă idila dintrе Еliadе și Мaitrеγi a avut un înсерut рrесis, înсерând, sе рarе, în ziua în сarе сеi dοi s-au tinut dе mână реntru рrima dată în bibliοtесă.
Реrsресtiva lui Мirсеa Еliadе asuрra idilеi lοr a fοst еxрusă în сaрitοlul antеriοr. Intеrеsant еstе să aflăm сum vеdе și Мaitrеγi aсеastă рοvеstе, în rοmanul –rерliсă “ “It Dοеs Νοt Diе” (Dragοstеa nu mοarе).
Рοtrivit rеlatării Мaitrеγiеi, рrimul lοr сοntaсt fiziс fusеsе atunсi сând Еliadе i-a luat mâinilе, strângându-i-lе сu рutеrе și sărutându-i-lе еi рărându-i-sе ο еtеrnitatе. Νu i s-a îmрοtrivit. Dеși, simțеa сă făсеa сеva οarесum grеșit, еra înсântată așa сum nu mai fusеsе рână atunсi. “Сlοрοtе înсереau să sunе în vеnеlе mеlе.”
Рână în aсеst mοmеnt, ambеlе rеlatări, “rοmanеlе autοbiοgrafiсе” alе lui Еliadе și Мaitrеγi, sunt dеstul dе binе în сοnсοrdanță. Fiесarе mеnțiοnеază dеtalii și ерisοadе nеsресifiсatе dе сеlălalt, dar, în mοd еsеnțial еlе sunt aрrοaре idеntiсе. Еi sunt dе aссοrd сă își dесlarau afесțiunе atingându-și рiсiοarеlе gοalе ре sub masă, dar Мaitrеγi insistă сă Еliadе fusеsе сеl сarе înсерusе, în timр се Еliadе sрunеa сă еra un οbiсеi Indian înсерut dе Мaitrеγi. Еlidе afirmă сă Мaitrеγi îi dădusе ο сunună minusсulă dе flοri de iasοmiе, în sеmn dе lοgοdnă, iar Мaitrеγi nеagă aсеst luсru.
Ambеlе rοmanе afirmă сă intimitățile fiziсе dеvеnеau tοt mai dеsе și mai intеnsе, dar în vеrsiunеa lui Еliadе rеlația рrοgrеsеază сοnsidеrabil, mult mai dерartе dесât rеlatarеa Мaitrеγiеi. În ambеlе vеrsiuni, Мaitrеγi сrеdе сă amândοi faс un рăсat, dar numai în rοmanul lui Еliadе ni sе еxрliсă mοtivul: aсеla сă рlăсеrеa sеnzuală еstе сеva rău dеοarесе nu еstе сοnsumată într-ο unirе сarе ar рutеa “da rοadе”. Adiсă, ο astfеl dе atitudinе еstе un рăсat îmрοtriva οrdinii și armοniеi сοsmiсе.
In рrοрria vеrsiunе a Мaitrеγiеi nu aрarе ο astfеl dе idее. Ambеlе сărți сοinсid rеfеritοr la faрtul сă Еliadе și Мaitrеγi mеrgеau la рlimbarе amiеzilе sau la сădеarеa sеrii, întοtdеauna însοțiți dе alți mеmbri ai familiеi, dеstinația fiind adеsеa ο zοnă amеnajată sub fοrmă dе рarс, dе lângă dοuă laсuri artifiсialе. Duрă ajungеrеa la Laсuri, сеi dοi tinеri rеușеau, dе οbiсеi, să rămână singuri реntu сеva timр, сu ajutοrul lui Shanti, сarе îngrijеa dе frații mai miсi (dеsрrе сarе Еliadе nu amintеștе în rοmanul său). Ritualul dе lοgοdnă nu еstе amintit în rοmanul Мaitrеγiеi, sресulându-sе сă ar fi dοar ο сreațiе litеrară a lui Еliadе.
În urma aсеstеi lοgοdnе, mеmbrii familiеi Sеn au avut dе sufеrit din difеritе mοtivе. Сеa mai afесtată a fοst sοra Мaitrеγiеi, Сhabú. Duрă Мaitrеγi, aсеastă bοală a surοrii mai miсi i-a реrmis lui Еuсlid să stеa реntru ο vrеmе mai îndеlungată în сamеra ре сarе еa ο îmрărțеa сu Сhabú. Dar рοtrivit sрusеlοr lui Еliadе, Сhabú trеbuia dusă în altă сamеră, lângă сеa a mamеi salе, реntru a sе οdihni iar Shanti sau ο altă sеrvitοarе trеbuia să stеa сu еa mеrеu. Astfеl, Мaitrеγi rămânеa singură nοрțilе și рutеa aсum să vină în сamеra lui Еliadе реntru întâlniri rοmantiсе. Asuрra aсеsti рunсt, rοmanul “Мaitrеγi” al lui Еliadе și сеl al Мaitrеγiеi Dеvi, sunt intr-un tοtal dеzaсοrd. Мaitrеγi Dеvi insista сă еa nu mеrgеa în сamеra lui Еliadе nοaрtеa și сă în aсеlе οсazii nu i s-a οfеrit niсiοdată așa сum afirmă еl dеsрrе еa. Еa sсrisеsе сartеa în рrimul rând реntru a dеzminți aсеlе “minсiuni” duрă сum lе numеștе. Еa sрunе сă nu рοatе înțеlеgе dе се Еliadе a sсris astfеl dе “luсruri nеadеvăratе” dеsрrе еa.
Dеsрărțirеa
Amândοuă “rοmanеlе” afrmă сă ерisοdul сarе a сοndus la izgοnirеa lui Еliadе din сasa lui Dasguрta sе întâmрlasе la Laсuri, într-una din iеșirilе lοr οbișnuitе. Рοtrivit rеlatării lui Еliadе, Мaitrеγi și Allan au mеrs aсοlο, în sеara dе 16 sерtеmbriе, îmрrеună сu Сhabu. Сеi trеi sе aflau în рarс, iat сеi dοi îndrăgοstiți au înсеrсat să ο сalmеzе ре Сhabu, сarе еra agitată, mângâind-ο ре рăr. Βrusс, еa îi сеrе lui Мaitrеγi să îl sărutе ре Allan. Реntru a dеmοnstra сum trеbuiе să sе faсă aсеasta, Сhabu îl sărută ре οbraz, Мaitrеγi făсând la fеl. Dar Сhabu insista сa Мaitrеγi să îl sărutе ре buzе, сееa се еa rеfuză să faсă dе față сu sοra еi. Allan îi dеzmiardă sânul stâng al Мaitrеγiеi, iar Сhabu οbsеrvă gеstul. Еi nu s-au sărutat dar sе întrеabă daсă Сhabu va sрunе сеva dеsрrе сеlе întâmрlatе, la întοarсеrеa aсasă. Vеrsiunеa Мaitrеγiеi a ерisοdului dе la Laсuri sеamănă aрrοaре сu сеa a lui Еliadе, сu еxсерția faрtului сă еa nu mеnțiοnеază сă “Еuсlid” i-a mângâiat sânul. Еa afirmă сă Сhabu îi sрusеsе mamai salе dеsрrе сеlе întâmрlatе еxaсt duрă се sе întοarsеră aсasă, iar mama sa ο întrеbasеră imеdiat dеsрrе сееa се sе реtrесusе. Atunсi сând dοamna Dasguрta îi сеrе Мaitrеγiеi să-i sрună еxaсt се îi “făсusе” Мirсеa еa rесunοaștе dοar сă ο sărutasе ре fruntе. Мama еi ο întrеbasе daсă vrеa să sе сăsătοrеasсă сu еl iar atunсi сând еa răsрundе afirmativ, îi рrοmitе сă va aranja luсrurilе сu tatăl său- aрarеnt сrеzând сă nu vοr întâmрina рrеa multе difiсultăți. Dar în diminеața următοarе ре 18 sерtеmbriе, mama еi îi sрunе сu tristеțе сă рrοfеsοrul Dasguрta nu va îngădui sub niсiο fοrmă сăsătοria. Îi sрunе să mеargă ре vеrandă сa să-l рrivеasсă реntru ultima dată ре “Еuсlid” în timр се рlеaсă! Еa faсе aсеst luсru- și lеșină”
Dοuă zilе mai târziu îi trimitе un еxеmрlar al сarții salе dе рοеzii, în interiοrul сăruia sсriе:” Мirсеa, Мirсеa, i-am sрus mamai сă m-ai sărutat dοar ре fruntе”, îmрrеună сu alt bilеt, рromițând сă nu îl va uita niсiοdată și jurând să îl aștерtе реntru tοtdеauna. Aсеstе mеsajе îi рarvin lui Еliadе рrin intеrmеdiul lui Khοka, sеrvitοrul-rudă al Мaitrеγiеi. Aсеasta еstе infοrmată сâtеva zilе mai târziu сă “Еuсlid” nu sе mai află la реnsiunе, сă рlеasе dерartе și сă nu рοatе fi găsit. Întrе timр Мaitrеγi еstе zdrοbită dе durеrе. Тοt ultеriοr, Khοka îi sрunе сă aflasе сă Еuсlid sе dusеsе la Svarga- Ashram, în munții Himalaγa, реntru a dеvеni un sannγasin.
În sfârșit, mama Мaitrеγiеi îi sрunе сă рrοfеsοrul Dasguрta îl рusеsе să jure сă nu ο va mai vеdеa niсiοdată. Еa ințеlеsеsе aсum dе се nu avusеsе niсiο vеstе dе la еl.
Мaitrеγi sсriе сă nu își rеvеnisе din aсеst șοс dесât duрă șaрtе sau οрt luni.
Știa сand s-a întοrs Еliadе la Сalсutta dеοarесе (sрunе еa) еl îl сăutasе la Univеrsitatе ре tatal еi, рurtând înсă barbă, сеrând să-i fiе înaрοiatе antiсhitățilе tibеtanе ре сarе lе lăsasе aсasă la еi (Sе рarе сă Dasguрta ο infοrmasе ре Мaitrеγi dеsрrе vizită). Еa înțеlеsе atunсi сă еl sе va întοarсе în Rοmânia. Тοtuși, Мaitrеγi nu mеnțiοnеază în rοmanul еi сă înсеrсasе să-l сοntaсtеzе ре Еliadе la реnsiunе, duрă се sе întοarsе dе la Svarga-Ashram.
Rοmanul lui Еliadе еstе рuțin în сοnсοrdanță сu mărturia Мaitrеγiеi. Khοka îi aduсе сartеa lui Allan, сu mеsajul sсris dе сătrе Мaitrеγi. Dе asеmеnеa îi aduсе și un bilеt dе la Сhabu (сarе рarе a sе fi insănătοșit dе ре urma bοlii). Khοka îi sрunе lui Allan сă Sеn ο рlеsnisе реstе față ре Мaitrеγi atunсi сând sе îmрοtrivisе luării mοbiliеrului din сamеra lui, înсuind-ο aрοi în сamеra sa. Сatеva zilе mai târziu, Allan рrimеștе ο sсrisοarе рrin сarе еra infοrmat сă fusе сοnсеdiat din funсția dе inginеr (aсеst luсru сοrеsрundе рrοbabil сu еliminarеa lui Еliadе din Univеrsitatе), fiind amеnințat сu dерοrtarеa daсă va faсе vrеο înсеrсarе dе a lua lеgătura сu Мaitrеγi.
Сοрlеșit dе durеrе, Allan rătăсеștе реntru сâtеva zilе dе-a lungul râului (la fеl сa și Сеsarе din “Lumina се sе stingе”); aрοi sе întοarсе la реnsiunе. Khοka vinе iar, sрunându-i сă Мaitrеγi inсеrсasе să sе sinuсidă, amеnințându-și рărinții сă daсă ο vοr fοrța să sе măritе сu altсinеva îi va sрunе aсеstuia сă sе сulсasе сu Allan (рărintii еi nu știau сă еra ο afirmațiе adеvărată).
Sеn ο biсiuisе, sрusе Khοka, și aсum еl οrbisе. În diminеața următοarе, Allan рrimеștе un sсurt tеlеfοn dе la Мaitrеγi: еa îi рrοmitе сă îl va aștерta și сă sе vοr întâlni într-ο viață viitοarе.
Сhabu mοarе dοuă zilе mai târziu. Еvidеnt majοritatеa aсеstеi рărți a rοmanului еstе invеntată. Allan рlеaсă dерartе dеvеnind рustniс într-ο сοlibă izοlată, undеva întrе Almοra și Ranikhat (aрrοximativ 75 km sud-еst dе tеmрlul dе la Svarga-Ashram). Khοka îi găsеștе adrеsa dе la banсă, sсriindu-i сă Sеn a rămas în сοntinuarе οrb și сă Мaitrеγi tеlеfοnasе la реnsiunе.
Мarе рartе a ultimеlοr dοuă сaрitοlе din “Мaitrеγi” еstе еvidеnt fiсțiunе, dar еxistă, dе asеmеnеa, unеlе dеtalii сarе sе рοt vеrifiсa ре baza faрtеlοr rеalе. Khοka a rеținut într-adеvăr ο сοrеsрοndеnță сu Еliadе în timр се aсеsta еra în Himalaγa.
În rеalitatе, Мaitrеγi nu sе οfеrisе unui vânzătοr dе fruсtе și niсi nu sе măritasе сu рrοfеsοrul dе matеmatiсă dе 19 ani. Еa s-a сăsătοrit, datοrită aranjamеntului рărințilοr еi, la dοuăzесi dе ani сu un băiat ре сarе nu-l văzusе niсiοdată înaintе dе сеrеmοniе.
Мaitrеγi Dеvi a fοst ο реrsοană dеstul dе imрοrtantă în Βеngal, сunοsсută реntru рοеziilе еi, реntru sсrisοrilе și disсursurilе dеsрrе Тagοrе, dеsрrе Gandhi și altе subiесtе, iar în anii dе mai târziu, реntru οrfеlinatеlе ре сarе lе-a înființat.
Rеîntâlnirеa
În 1953-1954, Мaitrеγi și sοțul еi еrau în Еurοрa, iar la Lοndra un еlеv dе-al tatălui său i-a sрus сă Еliadе îi dеdiсasе ο сartе. Duрă mai multе rеfuzuri alе aсеstеia dе a afla dеtalii рrivitοarе la сartеa lui Еliadе, duрă alți trеisрrеzесе ani, aflând fοartе multе din сοnținutul сărții în сarе еa еra еrοina рrinсiрală, măсinată dе unеlе dеzvăluiri alе dοсtοrului Al-Gеοrgеsсu a sсris сatеva рοеmе insрiratе dе sеntimеntеlе și amintirilе aсеlеi реriοadе.
Рοеmеlе din aсеst vοlum sunt dе natură еxtrеmе dе реrsοnală, sеnsul fiind unеοri dеstul dе asсuns și οbsсurе, dar aluziilе la adrеsa lui Еliadе sunt dеstul dе сlarе în vеrsurilе următοarе:
“Νu mă imрingе așa-
Еxistă οarе vrеun sеns
În a mă рrеaslăvi astfеl?
Сâtе sесοlе au trесut,
Amintеștе-ți сă a fοst atât dе dеmult.
Тrеbuia să tе grăbеști așa, aсum
Ре сalul tău aрrig, în galοр?
Νu am înсhis binе рοarta
– A fοst grеșеala mеa.
Dar trеbuia să abandοnеzi tοată dесеnța
Din aсеastă сauză?
Νu fi, tе rοg, un alt Duhshasan al lui Kali Υuga,
Еxреrt ре vесi în a dеzvălui
Sub οсhii tuturοra.
Dе се aсеastă сrudă disесțiе?
Daсă sе ridiсă albastrul văl al tainеi
Îmi vοi рlесa rușinοs fruntеa…
Daсă nе-am rеvеdеa din nοu, brusс
Vοi trеsări, sunt sigură-
Сiеn-i еa, сinе-i еa?
Νеînсrеzătοr, tе vеi întrеba
Undе-i еa, aсum, сarе îmi aрarе în visе
Νu-i οarе ο ființă?
Aсеasta-i еa?
Сhiar așa, îți sрun сu tăriе
Asta-i еa și nimеni alta.
Νесοrοdată-i mintеa еi dе șaisрrеzесе ani,
Рοți s-ο сauți înсă și să ο găsеști
Îndерărtеază-i рiеlеa ridată și ο vеi vеdеa iar,
Dесi, tе rοg, nu jеli…”
În urma aсеstοr întămрlări s-a hοtărât să mеargă în Amеriсa реntru a-l întalni реrsοnal ре Еliadе. Însă, înaintе dе aсеasta s-a întâlnit сu Khοka сarе a rесunοsсut faрtul сă i-a asсuns sсrisοrilе dе la Мirсеa Еliadе. Мaitrеγi a fοst șοсata сitind aсеlе sсrisοri, сarе îi fusеsе tăinuitе timр dе рatruzесi dе ani. Rеîntalnirеa a fοst un amеstес dе еmοtiе, șοс și nерrеvăzut.
Atunсi сand Еliadе a văzut-ο a еxсlamat” οhh!” aрοi s-a așеzat, s-a ridiсat din nοu, stând сu sрatеlе la еa.”
Rеfеritοr la рοrtrеtul еi din rοman, Мaitrеγi afirma сă Еliadе i-a răsрuns:” Fantеziе. Fantеziе. Dοrеam să tе înfățișеz сa ре ο faрtură mistеriοasă, ο zеță… ο еnigmă- еnigma сarе еrai.” Еa a răsрuns:” Fantеzia еstе frumοasă, dar sеmi-adеvărată е grοazniсă.”
Тοtuși, ре ultima рagină a рrοрriеi salе сărți, Мaitrеγi însăși intrοduсе ο nοtă dе fantastiс în сееa се рrеtindе сă е adеvărul: atunсi сând “Еuсlid” ο рrivеștе “οсhii lui s-au рrеfăсut în рiatră- е οrb!”
Еstе еvidеnt сă “Мaitrеγi” еstе un amеstес dе faрtе rеalе și dе imaginațiе (jurământul saсru dе lοgοdnă, sрrе еxеmрlu, еstе aрrοaре sigur ο invеntiе a autοrului), iar aсеlе dеsсriеri mеmοrabilе alе vizitеlοr nοсturnе alе fеtеi în сamеra iubitului еi ar рutеa fi simрlе еvοсări sau viziuni alе unеi nοрti dе vară bеngalеzе, rеtrăită, сâțiva ani mai târziu, în Βuсurеști. Și tοtuși, daсă еrau dοar рrοduсțiilе imaginațiеi salе, dе се nu a afirmat сlar aсеst luсru, еliminind astfеl risсurilе dе a dăuna rерutațiеi lui Мaitrеγi?
Νе-am рutеa întrеba, сum dе fusеsе еl atât dе indisсrеt înсat să sсriе dеsрrе astfеl dе luсruri?
Еliadе sрunе сă atunсi сând a sсris сartеa, în iarna anului 1923-1933, еl a dеvеnit atât dе absοrbit dе fеbra сrеațiеi înсât nu s-a gândit dеlοс la сοnsесințе.
“О singură dată nu mi-a dat dе gândit indisсrеția ре сarе mă рrеgătеam să ο săvârșеsс… nu m-am gândit сă va fi сitită în Сalсutta. Dе faрt, nu m-am gândit niсi сă ar fi рutut fi сitită dе сititοri nесunοsсuți, aiсi, la Βuсurеști, undе ο sсriam. Νu “vizualizam” рubliсul… și niсi măсar nu рutеam sрunе сă sсriu реntru minе sau реntru Мaitrеγi. L-am sсris οarесum “imреrsοnal”, сa ο mărturiе in aеtеrnum. “Sсriеrеa și рubliсarеa rοmanului l-au сοstat” рiеrdеrеa οсaziеi dе a sе rеîntοarсе în India, dеοarесе nu рutеam da față din nοu сu aсеlе реrsοanе alе сărοr dеstinе lе рrеzеntasеm сu atata franсhеțе în сartеa mеa.”
Тaina iubirii si taina Indiеi își dau întâlnirе, sрrе a sе сοntοрi-îngеmănatе într-un amеstес indеstruсtibil dе sfințеniе, dе сandοarе, și sеnzualitatе- în făрtura еxοtiсă a Мaitеrγiеi. Рοvеstеa dе dragοstе sе naștе atunсi сand zеii își dеzvăluiе “alеsul”. Fοrmată în sрiritul сrеdințеlοr străvесhi alе Indiеi –mai binе sрus, рurtându-lе intaсtе în abisurilе suflеtului еi- Мaitrеγi își aștеaрtă dе mult trimisul din сеr, dar nu îndrăznеa să сrеadă сă aсеla ar рutеa să fiе Allan.
Sеntimеntul abia înfiriрat astеaрtă ο сοnfirmarе din transсеndеnt. Мaitrеγi intеrοghеaza absοlutul рrin intеrmеdiul hazardului сărțilοr, сееa се săvârșеștе еa în bibliοtесă еstе imрrеsiοnant și рlin dе sеmnifiсații рrοfundе, inaссеsibilе οссidеntalului. Сărțilе ре сarе lе alеg aсеștia au titluri sugеstivе. Din aсеst mοmеnt, fata sе abandοnеază în vârtеjul amеțitοr al dragοstеi, trăgându-l duрă еa în adânсul sеntimеntеlοr ре nеdumеritul și uluitul Allan. Dragοstеa сеlοr dοi trеbuiе să fiе tăinuită. Реntru Мaitrеγi, absοlutul iubirii, dăruirеa tοtală vοr сοinсidе сu sufеrința și saсrifiсiul dе sinе. Aсеasta еstе, рrin însăși сοndiția еi, ο saсrifiсată ре altarul iubirii.
Dеsăvârșirеa Мaitrеγiеi nu sе рοatе înfăрtui dесat ре fοndul înălțarii sрiritualе a lui Allan dе aсееa реntru еl, dragοstеa еstе ο asсеnsiunе trăită la maximum.
Тaina Мaitrеγiеi stă în uriașa sa рutеrе dе transfigurarе și dеvοțiunе. Сa ο dеmnă și străluсitοarе сrеdinсiοasă în ritualul iubirii, еa îl ridiсă ре Allan dе la stadiul dе οm la nivеlul сοsmiс al zеului. Fеlul dе a fi al aсеstеia nе duсе сu gandul la simbοlismеlе și ritualurilе tantrismului рrin сarе sе țintеștе unirеa сοntrariilοr. Тοată mistiсa еrοtiсă indiană arе сa sсοр dеsăvârșirеa οmului рrin idеntifiсarеa lui сu ο “реrесhе divină”, adiсă рrin andrοginiе. Мai рrеsus dе tοatе aсеstеa ре Allan îl va surрrindе însă dragοstеa nеοbișnuită a fеtеi, rеvărsată asuрra sa: iubirеa îi dislοсă реrsοnalitatеa, luсrând asuрra sa сu рutеrеa unеi fοrțе subtilе.
Ultima, dar și сеa mai grеa înсеrсarе la сarе е suрusă iubirеa lοr еstе dерășirеa viοlеntă, сa urmarе a dеsсοреririi iubirii lοr dе сătrе рărinții fеtеi. Drama ре сarе ο trăiеsс сеi dοi tinеri, dοvеdеștе iubirеa рură се îi lеagă, dar сarе еra îmрοtriva nοrmеlοr сastеi.
“Мaγtrеγi еstе, indisсutabil, сеl mai еxοtiс реrsοnaj fеminin din litеratura rοmână.”
Еa еstе ο рrеzеnță șοсantă, a сărеi imaginе еstе sugеrată trерtat dе-a lungul întrеgului rοman. La înсерut, Allan rеținе mai рuținе dеtalii fiziсе, fiind imрrеsiοnat dе ο vrajă indеfinibilă. Ре еrοu îl fraреază рrivirеa, un gеst anumе, реntru сa aрοi bοgația nuanțеlοr fiziсе, și mοralе să sе armοnizеzе intr-unul din сеlе mai izbutitе рοrtrеtе fеmininе, amеstес dе frumusеțе fiziсă, sеnzualitatе, сandοarе și sрirit dе saсrifiсiu.
Сοmеntând rοmanul, Рοmрiliu Сοnstantinеsсu, sсria rеfеritοr la aсеst mеmοrabil реrsοnaj:” Ființa umană si asрiratiе mеtafiziсă, naivitatе animală și trесеrе lunară рrintre nοri diafani, ingеnuitatе și rafinamеnt, рudiсitatе și îndrăznеală imреtuοasă, рaсhеt dе sеnzații fοrtе și рrеlungiri dе vis magiс, сοnsеmnarе dе simțuri și есοu dе adοrațiе –în aсеastă armοniе dе antοnimii trăiеștе, сa într-ο transă, nеfеriсita Мaitrеγi.”
2.2. Experiența culturală
Condițiile istorice, respectiv îndelungata dominație britanică asupra Indiei și consecințele acesteia, au adus în contact direct și îndelungit două popoare total diferite: poporul indian și poporul englez.
Totodată acest contact a fost unul dintre două culturi și civilizații diferite: cea indiană și cea europeană. Una dintre cele mai importante diferențe ce se impun între aceste două mari civilizații este aceea a codului axiologic. Dacă europenii sunt mult axați pe viața trupească, prezintă un grad mai ridicat de concupiscență decât indienii, indienii reprezintă un popor care acordă o importanță deosebită primenirii sufletului, punerii în armonie a sufletului omenesc cu natura și cosmosul, urmărind astfel reintegrarea atmanului în Brahman.
În operele lui Mircea Eliade se pot observa cu ușurință relațiile dintre indieni și europeni. De asemenea Eliade evidențiază apariția unui grup distinct – anglo-indienii, acei englezi naturalizați în India, adesea urmași ai coloniștilor englezi care s-au stabilit în subcontinentul indian. Anglo-indienii duc o viață plină de escapade și mai nestatornică, dovedind însă un aprig dispreț față de indieni deși locuiesc în patria acestora, având cartiere proprii.
În debutul romanului Maitreyi autorul surprinde relațiile dintre europeni și indieni pe șantierele Indiei, chiar din relatarea personajului principal masculin se desprinde „superioritatea” europenilor față de indieni: „pe șantier eram singurul stăpân, fiindcă eram singurul alb” statutul de stăpân este asociat cu omul alb. Această concepție este una cât se poate de falsă având în vedere trecutul Indiei și realizările culturale ale acesteia.
Pe de altă parte în acest roman autorul evidențiază și fascinația europenilor față de tradițiile și obiceiurile indiene, față de modul de viață al indienilor și nu în ultimul rând față de structurarea societății indiene în patru caste.
Diferența de culoare dintre europeni și indieni apare și în opera lui Eliade ca un element distinctiv între cele două rase umane, ca de altfel și în realitate, acest fapt constituie un motiv (neîntemeiat însă) pentru care indienii sunt considerați inferiori. Cu toate acestea indienii îi numeau pe europeni, pe albi: „White monkey”.
Tot raporturile împământenite între europeni și indieni stau la baza neîmplinirii iubirii dintre Allan și Maitreyi. Era de neconceput ca un european să se căsătorească cu o indiancă sau invers. Diferențele culturale și religioase erau considerate de nedepășit.
În ceea ce privește situația femeii indiene, aceasta este considerată încă pe o treaptă inferioară bărbatului, mai ales în mediul rural, acolo unde modernizarea încă nu a pătruns destul de mult, dar cu toate acestea femeia indiană este „sfântă” prin menirea ei de a da naștere copiilor, ea este zeița casei, după cum spune un proverb bengalez: „Femeia bună este ca o piatră prețioasă”.
Soțul este considerat stăpânul familiei în societatea indiană, de el depinde soarta întregii familii.
Mircea Eliade în opera sa literară a ilustrat printre altele și situația femeii din India, mai ales în romanul Maitreyi. Aici există exemple ale diferitelor ipostaze ale femeii: mamă, iubită și copil. Urmărind evoluția fiecărei ipostaze a femeii indiene ne putem face o idee asupra situației femeii în societatea indiană de la începutul secolului XX.
Doamna Sen este soția devotată, mama grijulie și o bună amfitrioană. Ea întruchipează tipul mamei fiind percepută și de Allan tot ca mamă. Își iubește soțul și copiii și este alături de soțul ei o păstrătoare a tradiției indiene nefiind de acord cu o căsătorie între fiica sa și Allan. Pe de altă parte ea reprezintă și tipul indiencei moderne, asistă alături de soțul său la vizita persoanelor străine și acceptă conviețuirea cu un alb în aceeași casă. Putem spune că Doamna Sen constituie o formă de tranzit în evoluția femeii indiene de la femeia din popor la femeia modernă.
Maitreyi reprezintă tipul indiencei aflată la adolescență care nu acceptă să se supună cutumelor ancestrale ale societății indiene. Ea reprezintă femeia indiană modernă în plină devenire, tatăl ei fiind cel care i-a dat o educație modernă.
Maitreyi dorește să scape de acea datorie pe care fiecare fată indiană o are față de părinți, o datorie morală conform căreia părinții trebuie să fie de acord cu alesul ei. Gestul final al Maitreyiei este unul extrem, dorește ca dăruindu-se vânzătorului să devină o paria și să aibă apoi posibilitatea de a-și împlini visul de a se căsători cu Allan.
Chabu este tipul indiencei la vârsta copilăriei. Naivitatea sa este una deosebită, însă are spirit de observație, datorită ei se năruiește relația Maitreyiei cu Allan.
Dragostea dintre femeie și bărbat constituie una dintre temele romanului Maitreyi – romanul în care Eliade tratează pe larg acest subiect. Romanul Maitreyi prezintă atât dragostea spirituală, dragostea Maitreyiei pentru guru, pentru Robi Takur (fapt pentru care Allan devine gelos pe bătrânul Tagore), o dragoste asemănătoare celei purtate unui părinte, dar care pentru un occidental este mai dificil de înțeles, și dragostea trupească, Maitreyi dându-se lui Allan noaptea.
Maitreyi este lipsită de logică în acțiunile sale de cele mai multe ori, depune suflet în ceea ce întreprinde, sufletul ei este foarte complex și mai anevoie de înțeles (asemeni oricărui oriental). Iubirea Maitreyiei are puterea de a converti, Allan este dispus să renunțe la propria-i religie doar pentru a putea să se căsătorească cu Maitreyi.
Tema incompatibilității etnice și culturale este una esențială în roman, tradiția indiană neacceptând o astfel de căsătorie între un european și o indiancă. Chiar dacă tatăl Maitreyiei este un indian cu mentalitate modernă, occidentală, el tot se opune relației dintre fiica sa și Allan (discipolul său), pe de o parte datorită faptului că societatea în care viețuiau i-ar fi condamnat din punct de vedere moral și pe de altă parte datorită faptului că s-a simțit înșelat de două persoane dragi: Maitreyi și Allan.
În evoluția relației dintre cei doi sunt descrise anumite gesturi și acțiuni care reprezintă componentele unor ritualuri de dragoste.
Un gest des repetat de cei doi îndrăgostiți este acela de a-și atinge picioarele, aparent un gest banal acesta are rolul de a simboliza dragostea a două persoane în cultura indiană.
Religia hindu marchează logodna dintre două persoane prin intermediul ghirlandelor de flori ce se pun la gâtul logodnicilor. Un episod din romanul Maitreyi evocă acest ritual al punerii ghirlandei de flori ca semn al logodnei. Maitreyi povestește că odată aflându-se la templu un băiat i-a pus la gât o ghirlandă de flori după care nu l-a mai văzut. După acest eveniment Maitreyi l-a iubit în secret pe acel băiat mult timp.
Gesturile orientalilor sunt încărcate de o simbolistică uneori greu de deslușit de un occidental, de aceea fiecare gest al Maitreyiei este ambiguu pentru Allan care încearcă aproape cu exasperare să pătrundă înțelesul adânc al gesturilor fetei.
Fascinația pe care Maitreyi o exercită asupra lui Allan este aceea a occidentalului în fața universului misterios al Indiei.
Un prim stadiu al iubirii dintre Allan și Maitreyi este acela al jocului, al ispitei (parte componentă și de mare însemnătate a ritualului de dragoste). Aceste jocuri, cum este gestul atingerii picioarelor, sunt jocuri ale pasiunii, tot în această categorie se încadrează și jocurile privirii sau ale mâinilor.
Logodna celor doi este una de proporții cosmice, Maitreyi este cea care o „oficiază”, tot ea este și parte componentă a logodnei. Invocarea elementelor naturii este o dovadă că Maitreyi dorește să mențină armonia, ordinea societății, a familiei, dacă nu se poate confesa părinților o face către natură, cerând aprobarea și protecția elementelor naturii. Logodna dintre cei doi este una mistică.
Inelul Maitreyiei este decorat cu „un cap de șopârlă”, acest lucru amintește de faptul că inelele de logodnă ale indienilor prezintă doi șerpi ca simbol al virilității și al feminității.
Prin excelență Orientul este tărâmul ritualurilor și al simbolurilor, atrăgând atenția europenilor și în general a occidentalilor.
De obicei numai sotia primeste o bratara in care s-au impletit, pe dinauntru, cele doua fire de aur si de fier; sotul poarta numai un inel. Dar pentru ca ea nu putea purta bratara de logodna, trebuia sa adune ambele simboluri intr-un singur inel
Cu aceeași semnificație ca la noi, inelul de logodnă sau verigheta sunt de obicei din aur, si sunt daruite viitorului sot.Maitreyi ii daruieste un inel lui Allan, un inel ”cu o nestemata verde-neagra in forma unui cap de soparla strabatuta in crestet de o geana sangerie (…)din fier si aur – ca doi serpi incolaciti, unul intunecat si altul galben, cel dintai reprezentand virilitatea, celalalt feminitatea."
Semnificatia INELULUI ANDROGIN: Inelul din fier și aur – ca doi șerpi (simbolizand: ouroborosul-un sarpe care isi musca coada, yin și yang , dar și șerpii alchimici, Sulful și Mercurul) încolăciți, unul întunecat și altul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt feminitatea”.
CAPITOLUL III
ELEMENTE DE MITOLOGIE
Romanul Maitreyi s-a ivit în literatura română, așa cum am precizat în capitolul anterior, dintr-o necesitate ontică: dorința autorului de a se elibera de un „trecut”, de o iubire care îi provoacă trăiri contradictorii. Cartea „cu destin de miracol în cariera unui scriitor și a chiar a unei generații” i-a adus lui Mircea Eliade faimă, succes de public, un premiu, recenzii favorabile sau mai puțin favorabile, dar, mai ales, i-a închis pentru totdeauna „porțile” Indiei.
La aproape jumătate de secol, modelul real al eroinei răspunde cu un roman replică, Dragostea nu moare, acest „dialog” literar deschizând lectorului o nouă perspectivă asupra raportului realitate-ficțiune: scriitorul convertește realitatea în ficțiune, iar ficțiunea, la rândul ei, are puterea de a modifica realitatea, viața celor care se lasă „manipulați” de ea, la modul propriu, nu doar figurat. Astfel, Maitreyi scrie un roman prin care dorește să „modifice” perspectiva lectorilor asupra ficțiunii din creația ce îi poartă numele, ia avionul spre Chicago, vine la București și o cunoaște pe mama lui Mircea Eliade, pe sora acestuia, cu alte cuvinte, dă vieții sale un curs diferit de cel care ar fi fost, dacă nu ar fi dorit să răspundă, peste timp, unei povești de iubire ficționalizate.
Scrisorile trimise lui Segiu Al-George sunt o dovadă vie că Maitreyi a pătruns într-un labirint sufletesc, în care și-au dat mâna trecutul și prezentul; reacțiile familiei și ale celor din jur au fost contradictorii, reflectând, de facto, un itinerar labirintic, în care scriitoarea bengaleză a pătruns, poate, pentru a se elibera de un trecut camuflat, crezut uitat, dar niciodată definitiv expiat: „S-a ridicat capacul de pe tainița adâncă în care vreme de patruzeci de ani a fost păstrată o rană închisă — acum ea s-a deschis și sângerează din abundență. Nu știu ce înseamnă și nici cum mă voi vindeca de ea” (12 noiembrie 1972); „La ora asta crezi probabil că am luat-o razna complet. […] sunt o femeie de cincizeci și opt de ani, am scris paisprezece cărți, conduc trei instituții de asistență socială, și trebuie să te fac să înțelegi de ce o asemenea persoană a început astăzi să se poarte ca o școlăriță. […] Am încercat să-l uit pe Mircea, m-am străduit cât am putut și credeam că am reușit. […] De două luni nu mai dorm, ochi-mi sunt mereu umezi. Nu s-a întors înapoi în memoria mea, ci în prezența lui fizică, și îmi ține inima în mâinile lui puternice, ca și acum patruzeci și doi de ani. Îmi pare că trăiesc în veșnicie, unde trecutul, prezentul și viitorul se unesc într-un singur șuvoi,.[…] Faptul că am realizat tragedia vieții mele m-a tulburat în așa hal încât acum toată familia mea știe” (2 decembrie 1972).
Maitreyi scriitoarea, tulburată și aruncată din nou în labirint, nu mai face distincția dintre realitate și ficțiune: „Aș vrea să-l văd și pentru că i-am citit cartea – e plină de lucruri care au fost greșit înțelese. M-a iubit, dar nu m-a înțeles. De aceea a trebuit să scrie atâtea neadevăruri. Incidentele, începând cu prezentarea inelului etc., vizitele pe care i le-aș fi făcut noaptea, toate sunt nefondate. Trebuia să le scrie pentru că nu era sigur de mine. Nu i-am spus niciodată că-1 iubesc. Întrucât eu nu am înțeles profunzimea acestui sentiment decât în momentul când își lua rămas bun”.
Omul Mircea Eliade și-a luat definitiv rămas-bun de la Maitreyi în 1933, scriind „o pagină universală a durerii omenești”, convertind o frântură de realitate în ficțiune, eliberându-se de trecut și pătrunzând într-un alt labirint erotic (iubirea simultană pentru Sorana și Nina), analizat în capitolul al doilea.
Romanul reflectă itinerarul labirintic străbătut de Mircea Eliade în India prin crearea unui alt labirint, ficțional, ce se situează, din perspectiva noastră, sub semnul privirii. În primul rând, autorul își „privește” trecutul și îl transformă în ficțiune. Pătrunzând în ficțiune, lectorul descoperă, printr-o „privire” mentală, mai multe niveluri ale scriiturii. Eugen Simion vorbește despre „[…] trei nivele temporale și, implicit, trei nivele ale scriiturii în Maitreyi: (a) jurnalul intim al personajului care trăiește o întâmplare miraculoasă, transformată într-o tragedie plină de sensuri; acesta înregistrează experiența în chiar momentul manifestării ei, (b) însemnările ulterioare ale diaristului care infirmă sau completează primele impresii și (c) confesiunea naratorului pe măsură ce narațiunea se scrie după ce experiența (istoria) s-a încheiat”. Această tehnică are avantajul de a diminua sentimentul ficțiunii și de a spori iluzia autenticității faptelor, după cum afirmă același critic. Lectorul are impresia că autorul transcrie propria biografie, în vreme ce romanul este o operă de ficțiune în care se topesc, este drept, elemente din biografia autorului.
Narațiunea însăși se convertește în labirint la nivelul intentio lectoris, deoarece Allan, prin calitatea sa de narator-actor, parcurge două itinerare narative distincte, configurând o dublă perspectivă asupra evenimentelor. Pe de o parte, Allan, cel care scrie și relatează evenimente desfășurate în trecut, privește spre lumea narată „din spate”, ca un demiurg care știe deznodământul poveștii de iubire, situându-se la o distanță temporală, dar, mai ales, psihologică, ce îi permite să treacă în revistă întâmplările la care a participat ca personaj-actor, comentându-le, resemnificându-le din perspectiva maturității, distanțându-se sufletește de ele. Pe de altă parte, Allan, personajul/actorul, își notează în jurnal experiențele, impresiile, dar nu cunoaște deznodământul și implicațiile drumului său inițiatic.
Din această perspectivă, romanul se dezvăluie drept „o încercare de a reface pașii unei experiențe esențiale, de a reveni pe urmele propriului traseu inițiatic din dorința unei superioare înțelegeri, a unei reale cunoașteri pe care numai o situare contemplativă o permite” Allan-narator este distanțat temporal și psihologic de Allan-actor, idee evidentă chiar din fraza incipit a romanului: „Am șovăit atâta în fața acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. în însemnările mele din acel an n-am găsit nimic”.. Verbul „a șovăi” sugerează semantic pătrunderea tuturor instanțelor narative în labirint. Imprecizia, ezitarea reprezintă „[…] o primă sugestie despre misteriosul erosului asiatic întruchipat de Maitreyi”.
Un prim itinerar labirintic, care îi impune alegerea, este fixat la nivelul romanului „de atmosferă și de moravuri”, cum îl numește Eugen Simion, pentru că, în Calcutta, trăiesc mai multe comunități: „cea autohtonă, foarte tradițională; apoi, comunitatea albă, preponderent engleză, și o comunitate euroasiatică bovarică, disprețuitoare față de indigeni, obedientă față de civilizații europeni și grăbită să-i imite”. Allan intră în contact cu toate, dar optează pentru cultura hindusă, deoarece este de o profunzime și o subtilitate superioare celei europene. Opțiunea sa nu este dictată de hazard, ci de o cunoaștere a fiecărei „cărări” din acest labirint cultural. Personajul principal petrece destul de mult timp alături de euroasiatici, frecventează cluburile de noapte împreună cu ei, descoperind superficialitatea și cinismul acestora, refuzul de a cunoaște o lume care i-a „adoptat”.
Intuind complexitatea spiritului asiatic, eroul pătrunde în casa lui Sen și în labirintul pe care aceasta îl camuflează, ceea ce „[…] îi facilitează lui Allan înțelegerea modului paradoxal de a fi în lume al indienilor, fundamentat pe valorile culturii naturale, care reprezintă cosmosul ca o unitate psihofizică, cu oameni și zei viețuind laolaltă. Eroul înțelege că în acest model cosmologic granițele precise dintre om și natură dispar și că viața lui se înscrie în ritmul amplu al nașterii și distrucției cosmice, care dezvăluie caracterul iluzoriu al existenței”. Personajul străbate așadar un itinerar labirintic circumscris Indiei istorice și culturale, traversând „[…] spații cu valoare simbolică: orașul labirintic și jungla, spitalul și casa lui Sen, muntele și lacurile de la marginea Calcuttei”, toate acestea camuflând un itinerar labirintic interior, spiritual, al conștiinței.
Traversarea labirintului echivalează cu inițierea și cunoașterea, implicând, în mod necesar, drumul spre centru și atingerea lui, descinderea în Infern, ieșirea din labirint. Inițierea presupune experiență, iar aceasta, la rândul ei, metamorfoza eului, cunoașterea sinelui, a lumii din jur: „Procesul de înțelegere a spiritualității indiene și a propriului suflet prin intermediul acestor experiențe inițiatice e reprezentat în plan simbolic sub forma unor «nașteri» succesive ale eului, care imită metaforic geneza și structurile cosmice. Nu întâmplător, împlinirea inițierii este figurată în roman de «metamorfoza» calitativă a cadrului spațial, din spațiu dezorganizat, incoerent (incipit), în spațiu centrat (excipit)”.
Tot ceea ce descoperă cel care pătrunde pe itinerarele labirintice din Maitreyi se datorează privirii , simbol și instrument al revelației: atât cea exterioară, profană, prin care un obiect, o ființă, o realitate devin cunoscute, cât mai ales cea interioară, sacră, ce pătrunde în adâncimea sau profunzimea realității exterioare, intuind sensuri ascunse, descifrând semnificații tainice, dezlegând „noduri și semne”.
3.1. Maitreyi – intruchiparea mistica a zeitei primordiale
Sacrul camuflat în profan se lasă descoperit prin intermediul privirii care oferă lui Allan, lui Maitreyi, lectorului, scriitorului însuși posibilitatea de a intui sensuri profunde, semnificații latente. Astfel, brațul de „zeiță” al lui Maitreyi este descoperit „deodată”, prin activarea privirii sacre, ce transformă instantaneu urâțenia în altceva, un ceva situat în sfera spiritualității, a unicității: „Mi se părea urâtă — cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. […] I-am văzut deodată brațul întreg gol și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaintâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut și de ceară. […] încercai să-i descriu – mai mult pentru lămurirea mea decât a lui – brațul gol al Maitreyiei și straniul acelui galben întunecat atât de turburător, atât de puțin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeițe sau al unei cadre decât al unei indiene (s.n.) ”. Prin privire, Allan o descoperă treptat pe Maitreyi, pătrunde în labirintul erosului și află centrul acestuia, intuit în ființa care exercită asupra lui o fascinație puternică.
Primele întâlniri, pătrunderea în casa familiei Sen se află sub semnul privirii. Contopirea ochilor/privirilor, cu prilejul vizitei, făcute împreună cu prietenul său, Lucien Metz, în casa din Bhowanipore, este altfel decât tot ceea ce experimentase Allan anterior. Diferența calitativă, ce o rupe de ordinea profană, atribuie privirii și comuniunii realizate prin intermediul ei atributele sacrului: „ […] Maitreyi nu mai știa unde să se uite și tremura toată, palidă, înspăimântată, până ce mi-a întâlnit ochii, și eu i-am zâmbit, și atunci parcă ar fi găsit un ostrov pe care să se odihnească și și-a fixat privirile în ochii mei, liniștindu-se lin, fără spasme, firesc. Nu știu cât a durat privirea aceea, dar ea nu se asemăna cu nicio privire întâlnită și îmbrățișată până atunci, și, după ce a încetat examenul și Maitreyi a fugit iar lângă fereastră, ne-am sfiit amândoi să ne mai privim, într-atât fusese de clandestină și de caldă comuniunea noastră (s.n.)” . Privirea sacră iese de sub incidența temporalului, pentru că suspendă clipa și o transformă în atemporal: „Nu știu cât a durat privirea aceea… ”, situându-se în perimetrul a ceea ce este altfel, nemaiîntâlnit, refăcând unitatea pierdută a lumii și a sufletelor care se „îmbrățișează” prin oglindirea privirilor una în cealaltă.
Allan nu este încă pregătit pentru a intra în sfera sacrului și, de aceea, resimte comuniunea ca fiind „clandestină”, atrăgând după sine „sfiala”. Unirea, comuniunea sufletească, realizate prin intermediul ochilor, sunt consecința unei metamorfoze a privirii. Neînțelegând „miracolul” făpturii lui Maitreyi, Allan descoperă treptat, privind-o, diferite părți ale corpului sau elemente de vestimentație, ce dezvăluie mai mult decât poate capta privirea exterioară, profană: „Maitreyi mi s-a părut, atunci, mult mai frumoasă, în sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi cusuți în argint, cu șalul asemenea cireșelor galbene, și buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii creau parcă o viață mai puțin umană în acest trup înfășurat și totuși transparent, care trăia, s-ar fi spus, prin miracol, nu prin biologie. O priveam cu oarecare curiozitate, căci nu izbuteam să înțeleg ce taină ascunde făptura aceasta în mișcările ei moi de mătase, în zâmbetul timid, preliminar de panică, și mai ales în glasul ei atât de schimbat în fiecare clipă, un glas care parcă ar fi descoperit atunci anumite sunete”.
Descrierea fetei este realizată printr-o privire ascendentă, surprinzând detalii vestimentare, cromatice prin epitete și comparații ce plasticizează, concretizează, tocmai din dorința intuitivă a contemplatorului de a surpinde inefabilul, de a înțelege taina. Minuțiozitatea conjugată cu superlativul absolut („ buclele ei prea negre, ochii ei prea mari, buzele ei prea roșii ) fixează ființa ei dincolo de obișnuit și îi conferă unicitate. Fragmentul debutează și se încheie cu un verb „s-a părut” și un adverb „parcă”, prin care nesiguranța privitorului nu trece neobservată; o nesiguranță ce traduce, de fapt, certitudinea că ființa lui Maitreyi ascunde altceva, că, în spatele a ceea ce este manifest, potențialitatea camuflează semnificații adânci. Cele două cuvinte conectează profanul de sacru, materialul de spiritual, realul de imaginar. Dualitatea – „un trup înfășurat și totuși transparent” — sfârșește în sinteză, în „taină”, în „miracol” tocmai pentru că Maitreyi este o formă de coincidență a contrariilor, este „zeița” care transcende fenomenalul, dar în același timp rămâne o formă a lui. Maitreyi este centrul, iar întâlnirea cu el va însemna revelația sacrului, a divinului, camuflat în lume și în om. Atingând centrul, cunoscându-1, Allan deslușește taina și intră în comuniune cu întreg universul.
Dar, până la acest moment de grație, personajul va rătăci prin labirint, fiind supus la o serie de „probe”, pe care trebuie să le întâlnească și să le treacă, în drumul său spre centru. Revenind la fragmentul analizat, recurența cuvintelor din familia lexicală a privirii confirmă, o dată în plus, faptul că, în labirintul pe care îl străbate Allan, privirea joacă un rol central: „Pentru că nu o mai puteam privi pe ea, am privit – cu alți ochi – pe inginer […]. Cum stăm și-l priveam așa, intră […] soția inginerului […]. Când am privit-o, am rămas uimit. […] mă apropiasem de fereastră și priveam în curte […]. Priveam fără să știu de unde vine farmecul acela, liniștea aceea nemaiîntâlnită în Calcutta. Nu mă săturam privind-o [pe Maitreyi], iar acele câteva minute mi s-au părut nesfârșite. […] Aveam sentimentul că săvârșesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam puterea să mă despart de fereastră". Cu ajutorul privirii, el descoperă, analizează, stabilește o relație de interdependență între el și subiectul supus privirii.
Privirea este firul călăuzitor ce îl conduce către centru, o privire intenționată și stimulată de curiozitate, pentru că Maitreyi este India in nuce, fascinația făpturii ei reprezentând, de facto, fascinația Indiei înseși. Odată intuit centrul, Allan va purcede în căutarea acestuia, în apropierea și unirea cu el: „Mă ispitea mai mult faptul ei, ceea ce era sigilat și fascinant in viața ei. […] Nu mă mai interesa aproape nimic din vechea mea lume, nu mai vedeam pe nimeni în afară de musafirii familiei Sen și începusem aproape să-mi schimb lecturile ”.
Casa lui Sen simbolizează „centrul” unei lumi, iar întâmplările petrecute înaintea mutării lui aici au rolul de a-1 pregăti spiritual pentru „întâlnirea” cu India. În casa-centru, Allan are posibilitatea de a cunoaște realmente mentalitatea specifică oamenilor și culturii indiene tradiționale, după ce „trece” câteva dintre probele specifice pattern-ului labirintic.
Una dintre acestea o reprezintă conștientizarea singurătății, a rătăcirii fără sens prin viață, a existenței golite de orice dorință și a unui prizonierat impus de circumstanțe: „Atunci am simțit cât sunt de singur. […] Aș fi făcut orice, deși nu doream nimic. Gustul singurătății mele în această lume de minuni mă amețise. Mă gândeam la Norinne, la Harold, la ceilalți toți, și mă întrebam cum au intrat ei în viața mea, ce rost am eu printre existențele lor atât de tihnite și de mediocre. Umblam fără să înțeleg nimic ”.
Pe această cărare a lipsei de sens, centrul și dorința de găsi un reper se profilează anticipativ prin chemarea lui Narendra Sen: „[…] mă chema de urgență la centru (s.n.)”, pentru că inginerul știe că Allan are „[…] alte drumuri înainte. Viața anglo-indienilor ăștia nu e demnă de dumneata. Eu aș crede că îți strică mult faptul de a trăi într-o pensiune anglo-indiană; n-ai să iubești niciodată India alături de ei…” Cu alte cuvinte, nu vei atinge niciodată centrul, nu vei ajunge a cunoaște India, fiindcă iubirea implică, înainte de toate, cunoaștere. Jungla și „botezul ploilor” de aici se dovedesc o „încercare labirintică” și un descensus ad inferos, deoarece testează fizic și psihologic: eroul trebuie să îndure senzații situate la circumferința suportabilului, rătăciri la propriu și la figurat, zile de marasm și neurastenie, alături de cele de pionierat.
Moarte și renaștere, după modelul oricărei inițieri, pentru că malaria și surmenajul nervos îl fac să piardă contactul cu realitatea, îl aruncă în anticamera morții – delirul, coma – pentru a-și reveni și a se regăsi tulburat de propunerea lui Sen: aceea de a locui în casa lui. O primă metamorfoză a sinelui care se descoperă scindat: „ […] mi-aduc aminte că strigau în mine două suflete; unul mă îndemna către viața nouă, pe care niciun alb, după știința mea, nu o cunoscuse de-a dreptul din izvor, o viață pe care vizita lui Lucien mi-o revelase ca pe o minune, pe care prezența Maitreyiei o făcea mai tonică și mai fascinantă ca o legendă, către care mă simțeam atras și dezarmat; și celălalt suflet se revolta împotriva conspirației acesteia din umbră a șefului meu pentru a-mi paraliza libertatea și a mă implica într-o existență cu rigori și mistere, unde petrecerile mele tinerești vor trebui sacrificate, băuturile excluse, cinematografele rărite. Simțeam tot atât de organic și tot atât de «ale mele» ambele îndemnuri (s.n.) ”. Scindarea, zbuciumul lăuntric îl situează într-un punct al labirintului care impune alegerea: sau cunoașterea adevărată a Indiei, prin „locuirea” în „centru”/casa lui Sen, sau permanentizarea cunoașterii imediate, senzoriale, a unei lumi dominate de simțuri, oferindu-i satisfacții materiale.
Mircea Eliade, prin vocea eroului său, opune categoric cele două „lumi” care coexistă în spațiul indian, așezând-le într-o ecuație a ireconciliabilului. Allan are de ales între sacru și profan, între spiritual și material, între un altceva intuit prin jocul privirilor în timpul primei vizite din Bhowanipore și lumea în care a trăit, cunoscută și neputând, sub nicio formă, a-i revela altceva. Orgoliul, evidențiat în diferite momente ale confesiunii, îl aruncă pe drumul spre centru, spre acel altceva intuit, căutare ce îl va determina să se regăsească, în sine și în celălalt. Traversarea labirintului erotic implică un itinerar dificil, atingerea centrului, dar nu și permanentizarea acestei stări. Finalul romanului confirmă că situarea în centru stă atât sub semnul efemerului, în plan imediat, cât și al eternului, prin valoarea dată iubirii, calea prin care omul se eternizează: „[…] adevărul e dragoste și Dumnezeu e dragoste; și legea e dragoste fiindcă dragostea împărățește, elevează și sfințește, singură ea, ființa noastră cea de lut și de toate zilele”.
3.2. Transfigurarea iubirii
Iubirea este o formă manipulatoare fiindcă „[…] toate părțile lumii se leagă între ele printr-o dragoste reciprocă; ele toate sunt opera unui artist și părți ale unei aceleiași alcătuiri și asemenea între ele prin forța și viața lor. Astfel încât este drept să spunem că iubirea este nodul veșnic și legătura lumii (s.n.), că este cea care nemișcată susține părțile sale și este temelia negăzduită a Mecanismului universal”.
Imaginea iubirii ca legătură a legăturilor, forță coordonatoare a întregului univers, așa cum apare în Maitreyi, este întâlnită pentru prima dată la Marsilio Ficino, în comentariul său la Banchetul lui Platon, pentru ca, ulterior, să fie preluată și dezvoltată de Giordano Bruno în De vinculis in genere. Ficino este primul care demonstrează că iubirea, Eros, este marele magician al lumii a cărui influență se extinde de la zei până la animale și oameni, inclusiv regnul mineral, unde se petrece o tăinuită iubire elementară. Erosul dobândește valoarea unei divinități, înrobind orice făptură care gravitează în jurul „cosmosului” său. Trupul lumii, sufletul lumii, spiritul lumii (mintea angelică sau intelectul zeilor) identificate în universul ficinian sunt văzute și ele ca influențabile, cu deosebirea că puterea exercitată de Eros diferă de la un nivel la altul. Chiar și natura este influențată de Eros, definit prin forța de atragere ca mare magnet al lumii, căci magia, așa cum o înțelege Ficino, nu reprezintă decât atracția reciprocă a lucrurilor în urma unor similitudini în natură.
Forțele magice acționează în întregul univers: magnetul atrage fierul, luna mișcă apele, soarele îndreaptă florile spre el. Respirația vieții se întinde asupra tuturor lucrurilor, relevând un animism obștesc sub chipul repetatului act magic, același în diferitele sale ipostaze.
Puterea magiei este atracția reciprocă a lucrurilor unele spre altele prin asemănările ce sunt în natura lor. Părțile acestei lumi atârnă toate, ca părțile unei singure ființe, de o nesigură iubire; astfel, ele se unesc între ele prin natura lor comună. […] părțile acestei mari ființe, adică toate corpurile lumii înlănțuite între ele își cer unele altora și își împrumută reciproc naturile lor.
Din această înrudire a tuturor se naște îmbinarea tuturor; din această iubire se naște atracția tuturor între ele și aceasta este adevărata magie” Dar, în mod deosebit, Ficino își îndreaptă atenția către fenomenul fascinației, care, în timpul său, alcătuia un capitol de magie.
Fascinația este calea către sufletul lumii, forța prin care lucrurile, ființele, oamenii cad în capcana manipulării. Iubirea, acel daemon magnus de care au vorbit platonicienii, este una dintre căile prin care fascinația răzbate, încătușând, căci îndrăgostirea deja nu mai înseamnă libertate, hoinăreala sufletească printre lucruri și ființe, ci, mai degrabă, fixare, focalizare a atenției asupra „obiectului” îndrăgostirii. O acțiune asemănătoare o exercită la un alt nivel magicianul care, în felul său propriu, se oprește asupra unui anumit obiect, influențându-1 de la distanță. Magicianul, la fel ca îndrăgostitul, iese în întâmpinarea vrăjii sale, nu așteaptă ca lucrurile să cadă în sfera proprie de gravitație, ci sunt întâmpinate; spiritul mobil le iese în întâmpinare pentru a le capta, a le atrage și a le aduce înspre sine.
Maitreyi joacă rolul unei magiciene care îl „vrăjește” pe Allan treptat: „înțelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraționalul ei, virginitatea ei barbară, fascinul ei. Imi lămurii perfect aceasta: că eram vrăjit, nu îndrăgostit (s.n.)”. . Harold, prietenul său, remarcă aceeași stare de vrajă, de farmec în care Allan este captiv: „îmi spuse că Sen e un monstru, că am fost fermecat, că ar trebui să dau cinci rupii la «Sisters of the poor» ca să se roage pentru mine (s.n.) ”. Allan resimte starea de vrajă drept „senzație ciudată de vis”. Sentimentul că vede, dincolo de o invizibilă cortină, ceva ce aparține unei alte realități, este asociat cu o metamorfoză interioară conștientizată, dar pusă sub semnul incertitudinii, susținută atât de adverbul „poate”, cât și de verbul „nu știu”:
„Rămăsei sec și inert în fața fetelor astea, care se tineau de mână, sub cerul unui început de seară cum niciodată nu văzusem. Am avut o senzație ciudată de vis, de decor schimbat într-o clipită. Parcă s-ar fi ridicat de undeva o cortină. Sau poate mă schimbasem eu; nu știu(s.n. ”. Personajul este suspendat între pământ și cer, pe terasă, trăind sentimentul că se află suspendat realmente între finit și infinit, între realitate și vis.
Certitudinea este anulată de chiar starea de vrajă ce are următorul mecanism de funcționare: „[…] ca o primă treaptă, presiunea factorului extern asupra eului, urmează contopirea și interiorizarea evenimentului (the event) cu valențe «magice», și apoi coborârea în sine, ca o acceptare a vrăjii și pliere a ființei după calapodul ei, ca ultimă treaptă. Vraja nu acționează decât asupra unui eu vulnerabil, deschis manifestărilor magice, necunoscutului. Iar Allan are o structură schimbătoare, oscilantă, mediu perfect spre care se poate direcționa vraja” . Vraja din labirintul iubirii, fiind fixare asupra ființei îndrăgostite, se manifestă și se menține prin privire, ulterior prin atingere. Astfel, imediat momentului pătrunderii în casa-centru, privirile continuă să fie principalul mijloc de comunicare, precum și modalitatea facilă de cunoaștere a celuilalt.
Prin priviri, Allan și Maitreyi se unesc, se contopesc, se „topesc” unul în altul, anulând granița dintre „eu” și „tu”: „Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază lumea relației”. Maitreyi își fixează, fără voie, privirea pe brațul lui, mai mult timp, iar altădată îl privește o clipă; la câteva zile își țintuiește privirile în ochii lui Allan, care, la rândul său, o privește fără să înțeleagă. Interogația „Atunci de ce mă priveați așa? ” fixează definitiv rolul privirii, instrument al vrăjii, declanșator al iubirii. Maitreyi îl privește „uimită”, „fericită”, „atât de aproape”, „înspăimântată”, „pe furiș”, sugerând nu doar schimbarea de perspectivă, ci, mai ales, fluxul de senzații, de sentimente, de atitudini de care privirea este însoțită.
Privirea lui Allan nu dezleagă însă misterul iubirii care se naște („O privii fără să înțeleg”), pentru că, în perioada de început, el continuă încă „rătăcirea”, chiar dacă a intuit esența centrului : „ […] cartierul acesta numai parcuri și vile, în care mă rătăceam la început în fiecare zi (s.n.)” . Iar dacă Maitreyi privește, Allan observă, adică se oprește intenționat asupra făpturii ei, pentru a dezlega „miracolul”, pentru a pătrunde în esență: „O observam și mă lăsam prins de privirile mele, de acea voință fluidă, care nu are nimic de-a face cu ochii, deși pornește prin ei (s.n.)” . „Voința fluidă”, desprinsă din priviri, este iubirea ce se naște privind, dar care vine din interior, materializând în „privire” inefabilul sentimentelor. Privirea devine astfel un vinculum vinculorum, un „instrument” al vrăjirii, al magiei iubirii, pentru că, atâta timp cât privirea nu acționează, „obiectul” iubirii devine străin: „Iar eu, când nu-i puteam privi ochii, vorbeam ca în fața unei streine ”.
Jocul privirilor se transformă treptat în joc al atingerilor; conjugate, privirea și atingerea iau locul logosului, iar vraja iubirii care le scaldă sufletele îi unește într-un „farmec dulce”, într-o beatitudine care nu poate fi descrisă prin cuvinte: „A tresărit; ochii îi erau măriți. Am început să o privesc țintă; ea îmi sorbea privirile, ochi în ochi, întrebându-mă la răstimpuri, șoptit: «Ce?». Apoi n-a mai fost în stare să vorbească, nici eu n-am mai putut s-o întreb; ci ne priveam fix, fermecați, stăpâniți de același fluid suprafiresc de dulce, incapabili să ne împotrivim, să ne scuturăm de farmec, deșteptându-ne. Mi-e greu să descriu emoția. O fericire calmă și în același timp violentă, în fața căreia sufletul nu opunea nicio rezistență; o beatitudine a simțurilor care depășea senzualitatea, ca și cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har. La început starea se susținea numai prin priviri. Apoi am început să ne atingem mâinile, fără a ne despărți totuși ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot (s.n.)”
Nu doar Allan este „vrăjit”, ci și Maitreyi, pentru că magia, vraja inundă totul, iar cei doi se contopesc și se topesc nu doar unul în altul, ci într-o stare suprafirească, intrând în comuniune cu întregul univers, trăind iubirea ca „stare de har”. Termenii contradictorii — „fericire calmă și în același timp violentă ” — sunt anulați finalmente prin starea de har, sugerându-se astfel coincidența contrariilor, atingerea centrului și comuniunea cu Totul.
Iubirea lor, deși „manifestată in sincerități carnale", respiră esențe sacre și le îngăduie împărtășirea din experiențe suprafirești, sugestie evidentă a refacerii cuplului primordial și a pătrunderii în ritmurile intime, tainice al cosmosului: „Am simțit și verificat această minune umană: contactul cu suprafirescul, prin atingere, prin ochi, prin carne. Experiența a durat două ceasuri, istovindu-ne. O puteam relua de câte ori ne fixam privirile în ochii celuilalt ”. Sintagma „minune umană” este un oximoron ce traduce aceeași coincidentia oppositorum, deoarece conjugă un element de natură transcendentă – minunea – cu realitatea materială, fenomenală, contingență.
Prin atingere, privire și senzualitate se poate realiza transcenderea lumii materiale, plonjându-se în suprafiresc, în spiritual, în etern. De la abandonarea ființei în carne se trece firesc la abandonul spiritual, asfel îndrăgostiții participând la sacru și atingând centrul, ori de câte ori doresc. Calea spre acest abandon o constituie privirea — prin care Allan și Maitreyi se pierd unul în altul – mijloc de comunicare, dar și de comuniune, pentru că ființa umană își regăsește șinele profund numai prin intermediul alterității: „Omul accede la Eu prin Tu. Partenerul apare și dispare, evenimentele de relație se îngroapă și se risipesc, și în acest schimb se limpezește, crescând treptat-treptat, conștiința partenerului care rămâne același, conștiința de Eu. Desigur, ea apare numai în urzeala relației, în relația cu Tu, ca perceptibilitate a ceea ce tinde spre Tu fără a fi Tu, dar care se afirmă mereu mai puternic, până ce, la un moment dat, legătura se rupe și Eul însuși, eliberat, se ridică în față, preț de o clipă, ca un Tu, pentru ca imediat să se ia din nou în stăpânire și de acum înainte să intre în mod conștient în relație”. Contactul și comuniunea cu celălalt presupun așadar contactul cu propria ființă, iar în roman această „legătură” este impregnată cu suflul vieții eterne.
Atingerea centrului/a lui Maitreyi îl scoate pe Allan din sine și îl proiectează în celălalt, identificarea dintre Eu și Tu anihilând propria individualitate. Ajuns în centru, Allan se poate rupe de trecut, de cultura și religia lui, integrându-se unei alte realități, cea de dincolo de „cortină”, realitatea absolută, totalitatea, Cosmosul. Experiența inițiatică pe care o traversează eroul îi oferă șansa atingerii și contopirii cu Centrul, cu sacrul, cu divinul. Preluând ideea magiei universale de la Marsilio Ficino, Giordano Bruno insistă pe existența legăturilor la nivel de lucruri și ființe, vorbind de un vinculum vinculorum (legătură a legăturilor), motorul central al universului care este Erosul, marele instrument manipulator.
Dacă pentru Ficino erosul se traducea cu precădere prin prisma relației dintre doi indivizi: îndrăgostitul și obiectul îndrăgostirii sale, odată cu Giordano Bruno fenomenele de masă sunt și ele luate în discuție, atenția punându-se nu pe factorul transcendent conceput de Ficino drept cauză a Erosului, ci pe actul de manipulare în sine: „Ficino descrie fenomenul hipnotic ce are loc spontan, odată cu manifestarea naturală a sentimentului de iubire; Bruno se ocupă îndeosebi de magia dirijată activă și voluntară asupra unui subiect individual și colectiv, hipnoză ale cărei reguli de producere sunt calchiate după acelea ale iubirii spontane. Este vorba de o cunoaștere și de o intuiție profunde, care scrutează inconștientul subiectului spre a extrage din el slăbiciunile inavuabile, acel ce, prin care poate fi el legat, manipulat, hipnotizat, pus în stare de disponibilitate (s.n.)”. Maitreyi va reuși să activeze acest „ce”, nu printr-o scrutare a slăbiciunilor lui Allan, în special, ci prin ceea ce ființa umană, în genere, are propriu: disponibilitatea ludică. Prin joc, iubirea celor doi se va manifesta natural, pentru că Allan aderă inconștient la jocurile lui Maitreyi (conștientul dorește să rămână „deasupra jocului”, conservând luciditatea).
Puterea magiei este atracția reciprocă a lucrurilor unele spre altele prin asemănările ce sunt în natura lor. Părțile acestei lumi atârnă toate, ca părțile unei singure ființe, de o nesigură iubire; astfel, ele se unesc între ele prin natura lor comună. […] părțile acestei mari ființe, adică toate corpurile lumii înlănțuite între ele își cer unele altora și își împrumută reciproc naturile lor.
Din această înrudire a tuturor se naște îmbinarea tuturor; din această iubire se naște atracția tuturor între ele și aceasta este adevărata magie” Dar, în mod deosebit, Ficino își îndreaptă atenția către fenomenul fascinației, care, în timpul său, alcătuia un capitol de magie.
Fascinația este calea către sufletul lumii, forța prin care lucrurile, ființele, oamenii cad în capcana manipulării. Iubirea, acel daemon magnus de care au vorbit platonicienii, este una dintre căile prin care fascinația răzbate, încătușând, căci îndrăgostirea deja nu mai înseamnă libertate, hoinăreala sufletească printre lucruri și ființe, ci, mai degrabă, fixare, focalizare a atenției asupra „obiectului” îndrăgostirii. O acțiune asemănătoare o exercită la un alt nivel magicianul care, în felul său propriu, se oprește asupra unui anumit obiect, influențându-1 de la distanță. Magicianul, la fel ca îndrăgostitul, iese în întâmpinarea vrăjii sale, nu așteaptă ca lucrurile să cadă în sfera proprie de gravitație, ci sunt întâmpinate; spiritul mobil le iese în întâmpinare pentru a le capta, a le atrage și a le aduce înspre sine.
Maitreyi joacă rolul unei magiciene care îl „vrăjește” pe Allan treptat: „înțelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraționalul ei, virginitatea ei barbară, fascinul ei. Imi lămurii perfect aceasta: că eram vrăjit, nu îndrăgostit (s.n.)”. . Harold, prietenul său, remarcă aceeași stare de vrajă, de farmec în care Allan este captiv: „îmi spuse că Sen e un monstru, că am fost fermecat, că ar trebui să dau cinci rupii la «Sisters of the poor» ca să se roage pentru mine (s.n.) ”. Allan resimte starea de vrajă drept „senzație ciudată de vis”. Sentimentul că vede, dincolo de o invizibilă cortină, ceva ce aparține unei alte realități, este asociat cu o metamorfoză interioară conștientizată, dar pusă sub semnul incertitudinii, susținută atât de adverbul „poate”, cât și de verbul „nu știu”: „Rămăsei sec și inert în fața fetelor astea, care se tineau de mână, sub cerul unui început de seară cum niciodată nu văzusem. Am avut o senzație ciudată de vis, de decor schimbat într-o clipită. Parcă s-ar fi ridicat de undeva o cortină. Sau poate mă schimbasem eu; nu știu(s.n. ”. Personajul este suspendat între pământ și cer, pe terasă, trăind sentimentul că se află suspendat realmente între finit și infinit, între realitate și vis.
Certitudinea este anulată de chiar starea de vrajă ce are următorul mecanism de funcționare: „[…] ca o primă treaptă, presiunea factorului extern asupra eului, urmează contopirea și interiorizarea evenimentului (the event) cu valențe «magice», și apoi coborârea în sine, ca o acceptare a vrăjii și pliere a ființei după calapodul ei, ca ultimă treaptă. Vraja nu acționează decât asupra unui eu vulnerabil, deschis manifestărilor magice, necunoscutului. Iar Allan are o structură schimbătoare, oscilantă, mediu perfect spre care se poate direcționa vraja” . Vraja din labirintul iubirii, fiind fixare asupra ființei îndrăgostite, se manifestă și se menține prin privire, ulterior prin atingere. Astfel, imediat momentului pătrunderii în casa-centru, privirile continuă să fie principalul mijloc de comunicare, precum și modalitatea facilă de cunoaștere a celuilalt.
Prin priviri, Allan și Maitreyi se unesc, se contopesc, se „topesc” unul în altul, anulând granița dintre „eu” și „tu”: „Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază lumea relației”. Maitreyi își fixează, fără voie, privirea pe brațul lui, mai mult timp, iar altădată îl privește o clipă; la câteva zile își țintuiește privirile în ochii lui Allan, care, la rândul său, o privește fără să înțeleagă. Interogația „Atunci de ce mă priveați așa? ” fixează definitiv rolul privirii, instrument al vrăjii, declanșator al iubirii. Maitreyi îl privește „uimită”, „fericită”, „atât de aproape”, „înspăimântată”, „pe furiș”, sugerând nu doar schimbarea de perspectivă, ci, mai ales, fluxul de senzații, de sentimente, de atitudini de care privirea este însoțită.
Privirea lui Allan nu dezleagă însă misterul iubirii care se naște („O privii fără să înțeleg”), pentru că, în perioada de început, el continuă încă „rătăcirea”, chiar dacă a intuit esența centrului : „ […] cartierul acesta numai parcuri și vile, în care mă rătăceam la început în fiecare zi (s.n.)” . Iar dacă Maitreyi privește, Allan observă, adică se oprește intenționat asupra făpturii ei, pentru a dezlega „miracolul”, pentru a pătrunde în esență: „O observam și mă lăsam prins de privirile mele, de acea voință fluidă, care nu are nimic de-a face cu ochii, deși pornește prin ei (s.n.)” . „Voința fluidă”, desprinsă din priviri, este iubirea ce se naște privind, dar care vine din interior, materializând în „privire” inefabilul sentimentelor. Privirea devine astfel un vinculum vinculorum, un „instrument” al vrăjirii, al magiei iubirii, pentru că, atâta timp cât privirea nu acționează, „obiectul” iubirii devine străin: „Iar eu, când nu-i puteam privi ochii, vorbeam ca în fața unei streine ”.
Jocul privirilor se transformă treptat în joc al atingerilor; conjugate, privirea și atingerea iau locul logosului, iar vraja iubirii care le scaldă sufletele îi unește într-un „farmec dulce”, într-o beatitudine care nu poate fi descrisă prin cuvinte: „A tresărit; ochii îi erau măriți. Am început să o privesc țintă; ea îmi sorbea privirile, ochi în ochi, întrebându-mă la răstimpuri, șoptit: «Ce?». Apoi n-a mai fost în stare să vorbească, nici eu n-am mai putut s-o întreb; ci ne priveam fix, fermecați, stăpâniți de același fluid suprafiresc de dulce, incapabili să ne împotrivim, să ne scuturăm de farmec, deșteptându-ne. Mi-e greu să descriu emoția. O fericire calmă și în același timp violentă, în fața căreia sufletul nu opunea nicio rezistență; o beatitudine a simțurilor care depășea senzualitatea, ca și cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har. La început starea se susținea numai prin priviri. Apoi am început să ne atingem mâinile, fără a ne despărți totuși ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot (s.n.)”
Nu doar Allan este „vrăjit”, ci și Maitreyi, pentru că magia, vraja inundă totul, iar cei doi se contopesc și se topesc nu doar unul în altul, ci într-o stare suprafirească, intrând în comuniune cu întregul univers, trăind iubirea ca „stare de har”. Termenii contradictorii — „fericire calmă și în același timp violentă ” — sunt anulați finalmente prin starea de har, sugerându-se astfel coincidența contrariilor, atingerea centrului și comuniunea cu Totul.
Iubirea lor, deși „manifestată in sincerități carnale", respiră esențe sacre și le îngăduie împărtășirea din experiențe suprafirești, sugestie evidentă a refacerii cuplului primordial și a pătrunderii în ritmurile intime, tainice al cosmosului: „Am simțit și verificat această minune umană: contactul cu suprafirescul, prin atingere, prin ochi, prin carne. Experiența a durat două ceasuri, istovindu-ne. O puteam relua de câte ori ne fixam privirile în ochii celuilalt ”. Sintagma „minune umană” este un oximoron ce traduce aceeași coincidentia oppositorum, deoarece conjugă un element de natură transcendentă – minunea – cu realitatea materială, fenomenală, contingență.
Prin atingere, privire și senzualitate se poate realiza transcenderea lumii materiale, plonjându-se în suprafiresc, în spiritual, în etern. De la abandonarea ființei în carne se trece firesc la abandonul spiritual, asfel îndrăgostiții participând la sacru și atingând centrul, ori de câte ori doresc. Calea spre acest abandon o constituie privirea — prin care Allan și Maitreyi se pierd unul în altul – mijloc de comunicare, dar și de comuniune, pentru că ființa umană își regăsește șinele profund numai prin intermediul alterității: „Omul accede la Eu prin Tu. Partenerul apare și dispare, evenimentele de relație se îngroapă și se risipesc, și în acest schimb se limpezește, crescând treptat-treptat, conștiința partenerului care rămâne același, conștiința de Eu. Desigur, ea apare numai în urzeala relației, în relația cu Tu, ca perceptibilitate a ceea ce tinde spre Tu fără a fi Tu, dar care se afirmă mereu mai puternic, până ce, la un moment dat, legătura se rupe și Eul însuși, eliberat, se ridică în față, preț de o clipă, ca un Tu, pentru ca imediat să se ia din nou în stăpânire și de acum înainte să intre în mod conștient în relație”. Contactul și comuniunea cu celălalt presupun așadar contactul cu propria ființă, iar în roman această „legătură” este impregnată cu suflul vieții eterne.
Atingerea centrului/a lui Maitreyi îl scoate pe Allan din sine și îl proiectează în celălalt, identificarea dintre Eu și Tu anihilând propria individualitate. Ajuns în centru, Allan se poate rupe de trecut, de cultura și religia lui, integrându-se unei alte realități, cea de dincolo de „cortină”, realitatea absolută, totalitatea, Cosmosul. Experiența inițiatică pe care o traversează eroul îi oferă șansa atingerii și contopirii cu Centrul, cu sacrul, cu divinul. Preluând ideea magiei universale de la Marsilio Ficino, Giordano Bruno insistă pe existența legăturilor la nivel de lucruri și ființe, vorbind de un vinculum vinculorum (legătură a legăturilor), motorul central al universului care este Erosul, marele instrument manipulator.
Dacă pentru Ficino erosul se traducea cu precădere prin prisma relației dintre doi indivizi: îndrăgostitul și obiectul îndrăgostirii sale, odată cu Giordano Bruno fenomenele de masă sunt și ele luate în discuție, atenția punându-se nu pe factorul transcendent conceput de Ficino drept cauză a Erosului, ci pe actul de manipulare în sine: „Ficino descrie fenomenul hipnotic ce are loc spontan, odată cu manifestarea naturală a sentimentului de iubire; Bruno se ocupă îndeosebi de magia dirijată activă și voluntară asupra unui subiect individual și colectiv, hipnoză ale cărei reguli de producere sunt calchiate după acelea ale iubirii spontane. Este vorba de o cunoaștere și de o intuiție profunde, care scrutează inconștientul subiectului spre a extrage din el slăbiciunile inavuabile, acel ce, prin care poate fi el legat, manipulat, hipnotizat, pus în stare de disponibilitate (s.n.)”. Maitreyi va reuși să activeze acest „ce”, nu printr-o scrutare a slăbiciunilor lui Allan, în special, ci prin ceea ce ființa umană, în genere, are propriu: disponibilitatea ludică. Prin joc, iubirea celor doi se va manifesta natural, pentru că Allan aderă inconștient la jocurile lui Maitreyi (conștientul dorește să rămână „deasupra jocului”, conservând luciditatea).
Caracteristic îndrăgostirii este situarea în plină proiecție a imaginarului – îndrăgostitul își recreează continuu iubirea, transfigurând-o, dându-i farmec, învăluind-o în iluzii. Iubirea pentru un lucru este echivalentul învestirii cu viață, îndrăgostitul neadmițând posibilitatea unui univers din care „obiectul” respectiv să lipsească. Ca urmare, manipularea acționează, în primul rând, la nivelul fanteziei. Atâta timp cât fantazează, sufletul poate fi manipulat, iar toate dorințele sale refulate pot prinde viață când credulitatea funcționează: „Credința este legătura majoră, legătura legăturilor, căreia toate celelalte îi sunt, ca să zicem așa, progenituri: speranța, iubirea, religia, mila, teama, răbdarea, plăcerea, indignarea, ura, mânia, disprețul și așa mai departe”. Maitreyi manipulează prin modul în care „acționează” fantezia lui Allan povestea inventată de acesta devenind o alegorie a drumului spre centru.
Prin poveste, personajele plonjează în mit, în timpul primordial când obiectele au suflet. Allan inventează greu „povestea” tocmai pentru că el, omul societății moderne, nu mai crede în concepții animiste, pe când Chabu – suflet panteist – relatează firesc, cultura indiană conservând această trăsătură tradițională (ea are un pom al ei, cu care vorbește și căruia îi dă să mănânce) și situându-se în prelungirea mitului, a poveștilor. Allan narează, fără să știe, propria „poveste”: cavalerul care caută comoara este el însuși. Pomul, simbol al centrului, o ascunde, așa cum casa lui Sen ascunde „comoara” – pe Maitreyi. Dar aceasta este păzită de „un balaur viu, cu ochi de jeratic și gura de foc”. Fantezia se oprește pentru a lăsa „povestea” să curgă în real, unde inginerul Sen se va dovedi finalmente asemenea balaurului din imaginație.
Cavalerul, în drumul său spre „comoară”/centru, are nevoie de un obiect magic – oglinda fermecată. Aceasta este mai mult decât un fir al Ariadnei, fiind conectată cu revelarea adevărului, cu sinceritatea, cu dezvăluirea nivelurilor de profunzime ale conștiinței și ale inimii. Oferind imaginea inversată a realității, oglinda devine simbolul cunoșterii indirecte.
Adevărul revelat este de natură superioară, pentru că oglinda este un simbol solar, al purității absolute a sufletului neîntinat, al reflectării sinelui: „Oglinda nu are drept funcție numai pe aceea de a reflecta o imagine; sufletul devenit o oglindă perfectă participă la imagine și, datorită acestui lucru, suferă o prefacere. Există deci o configurare între subiectul contemplat și oglinda care îl contemplează. Sufletul sfârșește prin a participa la frumusețea spre care se deschide”. Sufletul-oglindă, care întoarce imaginea reflectată, este Maitreyi. Privind-o, Allan nu doar descoperă, ci se și descoperă, văzând în oglindă imaginea propriului eu.
Drumul spre „comoară”, spre sacru necesită magia oglinzii care simbolizează și reciprocitatea conștiințelor. Oglinda din poveste ia în spațiul real forma privirii, a atingerii, a jocului. Prin intermediul acestora, eroul încearcă să îndepărteze „balaurul” de pe comoară, adică să descopere tot ceea ce, deși aparține unei realități sacre, se lasă camuflat de profan, de banal. Maitreyi îl „leagă” pe Allan prin priviri, prin atingeri și prin joc – o probă inițiatică a itinerarului labirintic, în ciuda lucidității pe care eroul o declară (poate pentru a se convinge că nu este vrăjit, legat): „ […] simțeam că voi putea rămâne deasupra jocului, implicat în eventuala ei pasiune, dar liber față de mine însumi. […] Urmăream jocul Maitreyiei cu multă luciditate” . Prin joc, Allan își va pierde luciditatea care îl ține cantonat în profan, se va elibera de eul conștient, alunecând treptat, dintr-un teritoriu al libertății rațiunii într-un spațiu al libertății sentimentelor, al lipsei de constrângeri sufletești. Jocul își atinge scopul atunci când jucătorul se pierde în el sau când ajunge să se identifice cu jocul însuși.
Johan Huizinga punea în lumină imposibilitatea distingerii între a crede sau a nu crede în joc . Psihologic, jocul este un transfer de energie care stimulează emotivitatea și trezește imaginația. Allan vede jocurile fetei ca fiind declarații de iubire, când ele reprezintă, de fapt, mult mai mult. Maitreyi se „învestește” pe sine în joc, pentru că jocul este însăși viața, fiind înnăscut în ființa umană: „Fascinația aceea magică — Jocul — e întotdeauna prezentă și puternică în sufletul fiecărui om. Jocul fascinează orice imaginație și tentează orice om întreg. […] Numesc acest îndemn instinctul magic, al libertății individuale, nestăvilite și nelegiuite. El e deasupra binelui și răului, pentru că e impersonal, e în firea universului și la îndemâna omului; e, cu alte cuvinte, înnăscut în om pentru că omul însuși nu e decât parte din Creație. […] E un dat fizic, universal. Anumiți oameni au luat conștiință de aceste date; ei participă la […] atitudinea magică” .
De aceea, Maitreyi are rolul inițiatorului, jocurile ei punându-1 pe Allan, neofitul, în dialog cu însăși viața autentică. Participarea la joc echivalează cu încercarea de refacere a cosmogonici, cu dorința și voința de a crea viață, iar experiența jocului implică metamorfoză, indiferent dacă finalul aduce cu sine succesul sau eșecul: „Se poate chiar spune că singurul contact real al omului modern cu sacralitatea cosmică se efectuează prin inconștient, fie că e vorba de visele și de viața lui imaginară, sau de creațiile care izvorăsc din inconștient (poezie, jocuri, spectacole etc.) (s.n.)” . Jocul „florilor” se termină cu biruința lui Maitreyi („Probabil pălii puțin, căci mă privea biruitoare” ), deoarece a reușit să-l „lege” pe Allan cu magia jocului: alege două flori, oferă una lui Allan, păstrând-o pe cealaltă pentru sine, ulterior cerându-i să îi arate floarea dăruită. Allan, care o aruncase, culege o floare asemănătoare și o presează. Când fata, supărată, îi cere să-i restituie floarea, Allan mimează dorința de a o păstra, în timp ce i-o arată. Maitreyi se amuză descoperind „scenariul” lui Allan (floarea ei avea împletit un fir de păr) și conștientizând că l-a prins în joc. Conștientul refuză participarea la joc (aruncă floare), dar, inconștient, Allan se implică în joc cu toată ființa (nu doar culege o floare similară, dar este atent la detaliile exterioare — o „ofilește” cu pipa pentru a părea ruptă de o zi).
Episodul reflectă, pe de o parte, opoziția dintre conștient și inconștient, iar pe de altă parte, cea dintre sacru și profan. Floarea, simbol al sacralității, al iubirii, al armoniei, este inițial refuzată, pentru ca ulterior să fie „căutată”, „recuperată”. Esența sacrului s-a risipit, pentru că a doua floare nu are împletit firul de păr prin care se asigura legătura cu centrul. In cultura indiană, „[…] simbolismul florii ținea loc de orice cuvânt sau învățătură: închidere a ciclului vital și, totodată, imagine a perfecțiunii care urmează a fi atinsă, a iluminării spontane, expresia însăși a inexprimabilului” .
Florile alese de Maitreyi sunt „cele mai roșii”, pentru că roșul simbolizează sacrul, „misterul vieții ascuns în străfundurile beznei și oceanelor primordiale”, fiind și culoarea sufletului, a libidoului, a inimii, a unirii (prin firele roșii ale destinului). Roșul florilor sugerează astfel nevoia de sacru a lui Allan, intuită de Maitreyi, care pleacă inițial cu ambele flori, dar se întoarce și îi aruncă una, precum și nevoia fetei de a-și revela adevărata natură, cea de „centru”, de drum spre sacru. In fața jocului ei, Allan este surprins, nu știe ce să creadă, oferă semnificații erotice, când de fapt, Maitreyi-centru se oferă pe sine, se deschide către cel supus inițierii în speranța iluminării spontane. Episodul are valoare anticipativă la nivelul diegezei: Allan care aruncă floare, va pierde orice „fir” prin care ar fi putut rămâne legat de centru. Chiar dacă cele două „flori”-ființe își corespund ontic, spiritual, faptul/întâmplarea concură la despărțirea lor: Chabu dezvăluie involuntar iubirea dintre Allan și Maitreyi.
Mărturisirea iubirii este declanșată tot de un „fapt”: întâlnirea din bibliotecă pentru a copia pe bucăți de hârtie titlurile cărților. „ Căutarea unui răspuns cu mai multe înțelesuri” pentru coincidența de a se fi întâlnit, prin atingerea mâinilor, la același volum, cu titlul sugestiv — Tales of the unexpected —, sfârșește în jocul privirilor care îi unește și îi suspendă în spațiu și timp, conjugând nu doar sufletele lor într-o „stare de har”, ci preaplinul lor spiritual cu întreg universul, într-o „minune umană”. în spațiul bibliotecii, iubirea-vrajă, care acționează din exterior și care l-a legat treptat, se transformă în iubirea-pasiune, care, odată acceptată, va urma scenariul labirintic al căutărilor febrile, al atingerilor pătimașe.
Jocul atingerii picioarelor, de exemplu, dincolo de puternica senzualitate pe care o degajă, creează iluzia unei posesii totale, absolute: „Emoția celei dintâi atingeri n-am s-o uit niciodată. […] Am știut că Maitreyi mi se dădea toată în acea abandonare a gleznei și a pulpei, așa cum nu se mai dăduse vreodată.[…] Nimeni n-ar putea minți atât de dumnezeiește, ca să pot fi păcălit de atingerea aceasta, îmi spuneam. Mi-am ridicat fără voie piciorul sus pe pulpe, până aproape de încheietura aceea a genunchiului, pe care o presimțeam halucinant de dulce, de fierbinte, pe care o ghiceam brună și virgină, căci, fără îndoială, niciun trup omenesc nu se înălțase atât de departe în carnea ei. In acele două ceasuri de îmbrățișare (erau oare altceva mângâierile pulpelor și gleznelor noastre?) […] am trăit mai mult și am înțeles mai adânc ființa Maitreyiei decât izbutisem în șase luni de eforturi, de prietenie, de început de dragoste. Niciodată n-am știut mai precis ca atunci că posed ceva, că posed absolut ”.
De la intuirea absolutului până la contopirea întru absolut, tinerii străbat un itinerar labirintic presărat cu negarea sentimentului, afirmarea lui, voluptate, îndoială, gelozie, beatitudine.
Allan încearcă să-și confirme „rădăcinile” sexuale ale admirației: „Eu nu o iubesc. O admir enorm și mă excită: totul, carnea și sufletul. […] Mă tulbură, mă fascinează, dar nu sunt îndrăgostit. […] Pasiunea o face frumoasă. Senzual, carnal, e peste fire de ispititoare” .
Maitreyi, la rândul ei, se împotrivește iubirii-pasiune, verificându-și capacitatea de a rezista jocului atingerilor, pe care îl provoacă intenționat după ce Allan îi mărturisește iubirea, sperând că tot ceea ce ea simte nu reprezintă decât o formă de iubire a celuilalt: „Imi făgăduisem să nu privesc pe Maitreyi și să nu o ating nici din întâmplare. Dar simții deodată piciorul ei cald, gol, sub masă, așezându-se tremurând peste al meu. Infiorarea care m-a străbătut atunci m-a trădat. Maitreyi și-a ridicat fără să se observe, marginea sari-ei și eu mi-am plimbat piciorul de-a lungul pulpelor ei, fără nicio încercare de a mă împotrivi farmecului, căldurii, senzualității. Ea era palidă, cu buzele roșii, privindu-mă cu ochii adânciți, înspăimântați, dar carnea ei mă chema, mă îmbia, și a trebuit să-mi înfig unghiile în piept ca să mă trezesc o clipă” .
O verificare a simțurilor, a senzualității care sfârșește intr-un abandon total, într-o voluptate la granița dintre profan și sacru și, finalmente, într-o coincindeță a simțurilor care traduce, de fado, arhetipul androginului. Maitreyi își verifică sentimentele prin voluptatea atingerilor, oferindu-și brațul ca pe o „ofrandă vie”: „Ii luai brațul și-l privii o clipă fascinat. Nu mai era braț de femeie acela. Căpătase o transparență și o căldură autonomă, parcă întreaga pasiune se concentrase sub pielea aceea brună, mată, și întreaga voință de motorie alături. Trăia prin sine; nu mai aparținea fetei care îl întinsese pe jeratic ca să-și încerce dragostea. Il țineam în mâinile mele ca pe o ofrandă vie, zăpăcit eu însumi de intensitatea cu care palpita și de ciudățenia faptului care trebuia să urmeze. Incepui să-l strâng, să-l mângâi, să-l sărut, sigur fiind că îmbrățișez întreaga făptură a Maitreyiei, că pe ea o mângâi, de ea toată mă bucur. Simțeam cum se pleacă sub voluptate, cum cedează agonizând, simțeam că se deșteaptă la o zi nouă, căci printre săruturi îi observam fața mereu mai palidă, ochii tot mai aprinși, voința tot mai rătăcită. In acea chemare a dragostei mele, plimbată pe carnea brațului gol, o chemam pe ea. Lunecările degetelor mele către umeri se îndreptau spre ea, toată. Și o ghicii atunci cum se clatină și se reazemă mereu, tot mai mult, de mine, până ce și-a încolătăcit celălalt braț de umerii mei și a început să mă strângă, lăcrămând, fără răsuflare. Peste câteva clipe, o avui în brațe, dându-mi-se ea (căci nu făcui niciun gest ca să-i violentez alunecarea, hotărât fiind să-i chinui numai brațul), și, când o sărutai, de astă dată pe gură, înțelesei că nu mai era o sărutare de viol, căci buzele ei se deschideau ca să mă soarbă, dinții ei încercau să mă străbată, încleștarea nu mai era nici împotrivire, nici abandonare, ci coincidență cu dorul meu, cu sângele meu. […] O nemaipomenită beatitudine mă invadă atunci pe toate porțile sufletului și ale trupului. Imi simțeam ființa plenar și continuu, un val inefabil mă înălța din nimic, fără să mă despartă totuși de mine însumi, fără să mă rătăcească. Niciodată n-am trăit mai total și mai nemijlocit ca în acele clipe, care mi s-au părut fără durată. încleștarea aceea la sânul Maitreyiei era mai mult decât dragoste (s.n.) ”.
Cei doi refac, treptat, arhetipul androginului, care exprimă coincidența contrariilor. Redobândirea unității primordiale, interiorizarea alterității este posibilă prin unirea cu centrul. Maitreyi-centru „se oferă” asemenea unei ofrande („Ofranda este un intermediar între lumea profană și cea sacră, prin care muritorii încearcă să câștige favoarea divinității”), pentru a-și verifica sinele, iar sinele, făptura ei întreagă, adunată în braț, nu-i mai aparține. Luarea în „posesie” a brațului coincide cu posesia sinelui, cu coincidența dintre Eu și Tu, care, contopiți, trăiesc beatitudinea începutului, refacerea în ei și prin ei a unității primordiale, a întregului inițial, a acelui tot nedespicat și nefragmentat – androginul.
Androginia este o formă de coincidentia oppositorum, o coexistență masculin-feminin într-o singură ființă; refacerea androginului anulează durata, fiind o „încleștare” dincolo de dragoste, în etern, în sacru: „ Omul nu poate muri, dacă nu a cunoscut, înlăuntrul ființei sale unitatea primordială: bărbat-femeie. «Unificarea» aceasta este un act sacru, aproape un ritual. Și de aceea, în culturile așa-numite primitive, bărbatul e tansformat magic în femeie, chiar în momentul inițierii sale; cu alte cuvinte, încearcă să dobândească acea coincidentia oppositorum în propria sa ființă. Căci prin inițiere, tânărul,trece de la pubertate la maturitate, devine el însuși, adică bărbat; și chiar când se realizează această trecere la virilitate, el experimentează simbolic polul contrar, feminitatea. Simultan cu potențarea masculinității sale, se promovează «feminitatea» sa, în așa fel încât ambele poluri să coincidă și să coexiste un oarecare timp, alcătuind un om desăvârșit” .
Scena oferirii brațului-ofrandă dezvăluie o inversare a celor două principii, masculinul și femininul: inițial, Maitreyi se oferă, acceptă mângâierile și săruturile, pentru ca, treptat, să cheme trupul lui Allan, până la „coincidența” cu „dorul” și „sângele ” lui, o coincidență spirituală și carnală așadar, sfârșind în „beatitudine” și „inefabil”. Așa cum precizează Mircea Eliade, androginia poate fi realizată în plan terestru, dar aceasta nu poate dura: „[…] androginia dobândită ritual, în anumite împrejurări (ceremoniile de inițiere la australieni, sărbătorile vegetației etc.), nu era decât o stare efemeră; insul se reîntorcea, apoi, în trista lui condiție umană, limitată de atribute și fracturată. Dar se încerca realizarea, chiar numai pentru o bucată de timp, a acestei stări primordiale ”.
Simbolul logodnei spirituale, al unirii sacre întru eternitate a celor doi îndrăgostiți, este reprezentat de coronița de flori de iasomie pe care Maitreyi i-o dăruiește: „[…] acesta era semnul logodnei, […] fecioara care dăruiește o asemenea coroniță unui tânăr e considerată pe veci a lui, căci schimbul acesta de flori avea valoarea unui legământ dincolo de împrejurări și de moarte (s.n.) ”. Această logodnă conduce către revelarea iubirii-destin, Allan înțelegând că sentimentul care îl leagă de Maitreyi nu s-a ivit treptat, ci a existat ab initio, de la prima lor întâlnire, iar destinul, definit de Mircea Eliade în eseul Faptul, apare ca o luptă cu sinele și cu sensul pe care ființa umană îl acordă vieții: „ [.. ] destinul este tocmai lupta cu tine însuți, alegerea faptului esențial din milionul de fapte care se consumă prin tine sau în jurul tău: lupta cu tine însuți, cu semnificația […] pe care o poți da sau nu o poți da vieții tale personale” .
Maitreyi și Allan aleg să ofere un sens mistic iubirii lor, dar, în același timp, o înscriu într-un firesc al tradițiilor și al ritmurilor naturii, al rânduielilor ce trebuie respectate. Coronița de iasomie, oferită iubitului, este un simbol arhaic, marcând caracterul transcendent al unei împliniri: „Forma ei circulară indică perfecțiunea și participarea la natura cerească, al cărei simbol este cercul; […] este o făgăduință de viață nemuritoare, precum cea a zeilor”. Coronița amintește și de cununa de lumină pe care Ariadna i-a oferit-o lui Tezeu, conform unei versiuni a mitului, pentru ca eroul să răzbată prin întunericul labirintului, spre a găsi ieșirea
Prin extrapolare, coronița devine simbolul luminii interioare, care iradiază în sufletul triumfător, în orice încleștare de natură spirituală. Și în mitologia creștină, coroana și inelul consfințesc unirea, căsătoria. Unirea dintre Maitreyi și Allan, un ritual matrimonial ce reproduce un model divin, o hierogamie, reprezintă un moment cu valoare de centrum, pentru că presupune întoarcerea ab initio, când fiecare gest nupțial se justifică printr-un prototip din timpuri mitice. Spațiul iese de sub incidența profanului, se metamorfozează, devenind sacru. Timpul profan este, de asemenea, abolit prin ritualul ce suspendă durata și așază totul în eternitate.
Uniunea ceremonială coincide cu cea a elementelor și își găsește justificarea nu doar în sentimentele puternice ce îi leagă pe cei doi îndrăgostiți, ci și într-un model exemplar – hierogamia între Cer și Pământ. Recitarea rituală urmărește restaurarea plenitudinii integrale, uniunea cosmică a elementelor. Ritul săvârșit de Maitreyi este integrat ritmului cosmic și validat prin această integrare, constituind o legitimare a actului uman printr-un model extrauman, „[…] prin reîntoarcerea simbolică la momentul a-temporal al plenitudinii primordiale se speră în asigurarea realizării perfecte[…]” a unirii dintre cei doi îndrăgostiți: „Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pământului. Își sprijini bine în iarbă pumnii purtând inelul și făgădui: – Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, și a nimeni altuia. Voi crește din el ca iarba din tine. Și cum aștepți tu ploaia, așa îi voi aștepta eu venirea, și cum îți sunt ție razele, așa va fi trupul lui mie. Mă leg în fața ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, și tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, că eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ; tu nu mă minți, maica mea. Dacă mă simți aproape, cum te simt eu acum, și cu mâna, și cu inelul, întărește-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viață de rod și de joc să-i dau. Să fie viața noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Și cum tu niciodată nu obosești, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, și tu, maică, mi l-ai adus aproape".
Ritualul, o rupere de nivel, prin care se intră în comuniune cu universul, are valoare individuală și cosmică deopotrivă. Prin ritual, Maitreyi se eliberează de teamă, își redobândește liniștea și disponibilitatea ludică: „[…] logodna aceasta îi redase liniștea și patima ei de joc, de liberă bucurie. Din ceasul în care a mărturisit unirea noastră, teama i-a pierit, obsesia păcatului n-a mai chinuit-o ” .
Limbajul simplu, dar cu virtualități magice, metamorfozează totul: de la imaginea iubitei, care pare „fermecată”, „inaccesibilă", „transfigurată”, până la natura cu care Maitreyi se unește simbolic. Ritualul apare drept un vinculum vinculorum prin care se realizează un regressus ad uterum, întoarcerea la condiția inițială, paradiziacă, la pământul matrice cu care Maitreyi se unește și din care va „crește” din nou, adică va re-naște.
Prin această identificare cu mama-pământ, ființa/microcosmosul se integrează ritmurilor macrocosmice, într-un act al transcenderii fenomenalului, prin valorificarea cosmică a fiecărui element din ritualul iubirii: întâlnirea/venirea lui Allan, sărutul sunt asemenea ploii, îmbrățișarea amintește de ziua primă a mooson-ului. Legământul are valoarea unei hierofanii, elementele profane manifestând sacrul și validând valoarea de centrum a clipei, a ființei care săvârșește ritualul și a ritualului însuși.
Maitreyi sacralizează legătura lor prin ritual pentru a nu supăra ritmul, karma, strămoșii: „ Trebuie să întărim unirea noastră, să nu fim blestemați, să nu supărăm ritmul". Inelul dăruit lui Allan este „ […] lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene – din fier și aur – ca doi șerpi încolăciți, unul întunecat și altul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt feminitatea” . Inelul își camuflează perfect simbolismul, fiind considerat de cei din jur un inel oarecare, în timp ce pentru cei doi îndrăgostiți reprezintă semnul unirii lor în fața întregului univers.
Ritualul se desfășoară în apropierea lacurilor, pentru că „ apele simbolizează totalitatea latențelor; ele sunt fons et orgio, matricea tuturor posibilităților de existență [.. .]”. Apa, element primordial, sugerează o recuperare a timpului mitic cosmogonic, amintind de origine, de sacru. Nuntirea dobândește valențe mistice, iar logosul consacră arhetipul regressus ad uterum, cuvintele lui Maitreyi pierzându-și înțelesul, sfârșind „ […] într-o bengaleză de prunc, simplificată, aproape cifrată”, o incantație răspândind magie, fascinație și atrăgând coincidența eternului cu efemerul, a realului cu non-realul, a părții cu întregul. Allan participă și el la săvârșirea acestei legături a legăturilor, prin magia gestului: „Rămăsesem cu o mână pe genunchi și cu cealaltă palmă apăsată pe pământ, parcă mă legasem și eu, printr-o magie a gestului ”.
Unirea spirituală este desăvârșită prin unirea trupurilor, „poruncită de cer", tot pentru a nu mânia ritmurile cosmice: „ Vedenia trupului ei gol […] m-a izbit ca un miracol pe care niciodată nu l-aș fi putut intui în toate amănuntele lui precise și carnale. […] tremurând tot de acest sacrilegiu și îngenunchind în fața acestui trup gol, care depășise pentru mine orice frumusețe și participa acum la miracol. […] Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, așa cum trecuse sufletul ei. Nu-mi mai amintesc nimic apoi; căci am cunoscut-o fără să știu, fără memorie (s.n.) ”. Cele două cuvinte care descriu unirea trupească – miracol și sacrilegiu – trimit către atingerea centrului, către o realitate sacră, prin care Allan pătrunde în marele tot, dincolo de durată.
Refacerea androginului este evidentă: nu doar unirea trupurilor, ci o unire dincolo de fire, o depășire a jocului erotic și o identificare cu alteritatea, o topire a sufletelor și a trupurilor. Emoțiile „dincolo de fire" îi invadează în apropierea unui topos sacru – pădurea -, aflat însă în imediata vecinătate a unor elemente profane, ce îl camuflează: câmpul și casa părăsită. Acestea anticipează pericolul, pierderea contactului cu sacrul. Casa, centrul al lumii, simbol al sufletului, este „părăsită” și amenințată de vegetație, sugestie a stării inițiale, când nu exista decât câmpia-spațiu deschis și vulnerabil. Cei doi tânjesc după spațiul protector al pădurii, care, prin perdeaua de arbori, instaurează ruperea de lume, de profan. Intuirea unui astfel de spațiu și privirea reciprocă declanșează trăiri profunde, transfigurare, ieșire din sine.
Orice itinerar labirintic implică și o coborâre în Infern, o moarte simbolică, urmată de re-naștere. Fără această descindere, inițierea nu este completă. Drumul lui Allan duce în Infern după ce a cunoscut Paradisul, poate pentru a simți mai profund starea de grație, de har la care a avut acces, atâta timp cât s-a situat în Centru. Desprinderea de Centru și ieșirea din labirint sunt dramatice și echivalează cu un descensus ad inferos ce instituie un nou itinerar labirintic.
Alungat din casa familiei Sen, pierzând contactul cu centrul care i-a revelat sacrul, Allan coboară în infernul singurătății și al obsesiei morții. Rătăcește zile în șir, sugestie a unui alt labirint, pentru a uita și pentru a se uita pe sine, cel care cunoscuse „starea de har”: „Erau lacune de ceasuri, de nopți, și golul acesta din memorie mă obseda. Dacă am înnebunit? Mă întrebam. Îmi porunceam să nu mă gândesc la nimic. Totul va trece, totul trece, mi-am spus. (De atunci am învățat eu refrenul acesta, care mi-a ajuns mai târziu un adevărat leit-motiv al vieții mele)” . „Coborârea în Infern” înregistrează pas cu pas întâmplări care se succed amețitor: rătăcirea prin satele Indiei, flămând și murdar, întoarcerea în Calcutta, unde află că Maitreyi a fost bătută cu vergile, încercarea lui Chabu de a se sinucide, moartea lui Chabu.
Personajul trăiește o suferință cumplită, sublimată în plâns și în negarea iubirii pentru Maitreyi: „Mă trezesc aiurând. Încep să plâng, stupid, apoi simt că totul se învârtește în jurul meu și îi spun: – Dacă aș putea-o iubi, dacă aș putea!… Dar nu o iubesc ”. Moartea lui Chabu prefigurează „moartea” lui Allan îndrăgostitul, care a plecat după ce a „vegheat” întunericul din odaia lui Maitreyi și din inima sa.
Drumul spre munte înseamnă apropiere de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt este o consacrare, afirmă Mircea Eliade, iar plecarea eroului în Himalaya dobândește, din această perspectivă, valoarea unui alt drum inițiatic, al unei călătorii spre centru: „Prin meditație, Allan se reintegrează Marelui Tot. Accesul la realitatea ultimă, la absolut, se poate realiza pe două căi diferite: fie prin fuga în celălalt, prin re-crearea mitului androginului, fie prin sine, prin suprimarea activităților psiho-mentale”. Solitudinea, suferința și visul îl întorc în trecut, alături de Maitreyi, un trecut expiat prin chiar retrăirea lui, prin comuniunea în închipuire, deasupra vieții și a morții.
Anamneza acționează ca un panaceu, asumarea conștientă a trecutului și a suferinței vindecându-1. Allan descoperă în Himalaya ceea ce deja intuise – lumea întreagă, deci și dragostea, se află sub imperiul amăgirii, al iluziei: „ […] am înțeles că nimic nu durează în suflet, că cea mai verificată încredere poate fi anulată de un singur gest, că cele mai sincere posesiuni nu dovedesc niciodată nimic, căci și sinceritatea poate fi repetată cu altul, cu alții, că, în sfârșit, totul se uită sau se poate uita […] ”. Reveria și meditația îl purifică de suferință, de durere, îl deschid către o viață nouă: „ O voi lua de la capăt, voi pleca mai departe, spre Java, de pildă, și acolo voi avea curajul să încep o viață nouă… ”
Incipit vita nova, tânjire spre libertate, izbucnire a energiei, a vieții și a vitalității ca semn al re-nașterii și al ieșirii din labirint: „Și parcă totul a trecut într-o singură clipă, deșteptându-mă odată dimineața ceva mai devreme, privind surprins soarele drept în față, lumina, verdeața. Scăpasem de ceva greu, de ceva ucigător. Îmi venea să cânt, să alerg. Nu știu cum s-a întâmplat aceasta. Se coborâse ceva în mine, mă năpădise ceva. Și atunci m-am întors”.
Trezirea fizică la viață presupune și trezirea spirituală, o refacere a echilibrului vieții distrus prin ruperea de centru. Întoarcerea către lume este, în primul rând, o întoarcere către sine, un sine pe care eroul îl percepe diferit, schimbat, modificat, deși, aparent, nu înțelege cum s-a întâmplat. Acel ceva care îl năpădește, care îi inundă ființa este lumina înțelegerii: Allan înțelege că ființa umană își va construi mereu o identitate în perimetrul iluziei, că lumea este un spectacol în care „rolul” poate fi jucat diferit, dar cu același efect – atingerea stării de centru — chiar dacă acesta este efemer.
De asemenea, personajul conștientizează că omul poate fi transformat în mit și mitul în realitate, că setea de concret, de viețuire pe pământ poate consola la fel de mult ca o dragoste eternă și cerească, iar miracolul poate îmbrăca diverse forme: „Venirea Jeniei Isaac are rolul de a-1 reintegra pe Allan în planul uman. Mijlocită de carte și de vis, întâlnirea lor aici e un mic miracol […]. Jenia reprezintă Lumea, îngemănând rasele și credințele, biologicul și spiritualul, nordul și sudul. […] este asemenea unui sol care, prin cuvinte și gesturi, eliberează din captivitate șinele eroului. […] După ce prin Maitreyi, eroul descoperă viața ca joc cosmic, prin această femeie i se dezvăluie lumea ca spectacol de esență divină. […] experiența iubirii ritualice are pentru erou valoarea unei iluminări, a unei renașteri spirituale, fapt simbolizat și de prenumele Jeniei (<gr. Eugenia < eu = bine + gen = a naște)”
Re-nașterea este validată de asumarea vieții pline de greutăți materiale – o altă „încercare labirintică” -, de asumarea suferinței („Doamne, de ce nu pot să uit? De ce nu se stinge odată jarul ăsta fără sens și fără rod?”) și a geloziei provocate de o scrisoare primită cândva de Maitreyi, de durerea trăită la aflarea veștii că ea s-a dăruit unui negustor de fructe pentru a fi alungată din casă, toate într-o acceptare firească a omenescului din sine și din lume. Allan pare a anticipa ceea ce autorul însuși va mărturisi, peste ani: viața este un șir de „încercări labirintice”. Important este să le „priyești” astfel încât ele să dobândească un sens, o semnificație.
Allan rămâne occidentalul, reprezentantul unei lumi în care omul este măsura tuturor lucrurilor, chiar dacă ceva din sufletul bengalez va dăinui pentru totdeauna în el. Peste tot și toate plutește însă, finalmente, nostalgia centrului: „Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei ”. Chiar dacă Absolutul nu durează, își pune pecetea definitiv pe cel care aspiră la el. Zdrobită de rânduielile Indiei, Maitreyi se refugiază într-o mitologie a iubirii, râmând o amintire sfâșietoare pentru autor, narator, actor și lector, deopotrivă.
CONCLUZII
Complexitatea operei lui M. Eliade este unul dintre cele mai solide argumente în susținerea ideii că unitatea creației sale constă în profunzimea substanțială a scrierilor, indiferent că sunt filosofice, științifice sau literare.
Maitrey a fost senzația lumii literare românești a anului 1933. Aproape toate ziarele și revistele literare au publicat recenzii și comentarii la carte , iar marii critici și-au exprimat propriile păreri ,majoritate fiind generoase în laude.
Ionel Jianu a dorit să aducă cel dintâi tribut al laudei cărții. El o caracterizează drept o lucrare de o extraordinară intensitate , o carte ce va dăinui pentru frumusețea și autenticitatea ei.
V. Cristian opinează că este una dintre cele mai bune cărți pe care le-a citit vreodată , și o desemnează drept un “poem “inchinat dragostei.
Camil Baltazar declară că este cartea sufletului său și prevedea că va fi tradusă în câteva limbi europene, atingând o popularitate comparabilă cu cea a goethean-ului Werther sau a celebrei “Tristan și Isolda”.
Pentru Mihail Sebastian,” Maitreyi” este o carte unică a cărui impact asupra lui nu se poate descrie “După ce ai închis cartea , viața din jur ți se pare scăzută , mediocră , nici suficient de trivială macar…îti trebuie o convalescență de câteva zile ca să revii la agenda ta de avocat , profesor, gazetar, sau ce se întămplă să fii.” “Maitreyi”este, pentru el ,un miracol împlinit …cea mai frumoasă și cea mai tristă carte pe care am citit-o.”
Roman al experienței, Maitreyi are ca elemente novatoare moderne:
“intelectualizarea conflictului epic, descoperirea Indiei cu arhetipurile ei culturale și confruntarea acestui univers cu tradițiile și mentalitățile europene, introducerea elementelor de senzualitate în roman, elaborarea unei mitologii a seducției.”
Destinul literar al cărții a confirmat aprecierea criticului Pompiliu Constantinescu, din anul publicării romanului:
“Se va cita romanul d-lui Eliade, în istoria noastră literară, ca un moment de grație al autorului, viitorul rezervând operei o situație analoagă cu Manon Lescaut, cu Paul et Virginie sau cu acea încântătoare poveste de iubire a Evului Mediu, Le roman de Tristan et Iseut. Tragicul episod din “Maitreyi” participă la aderența pasională și la aureola de mit a romanticilor, care au evocat deznădejde și iluminata poezie a celui mai devastator sentiment uman.”
G. Gerota clasifică romanul “Maitreyi” ca pe un roman psihologic și vede intriga centrată pe analiza psihologică a sufletului feminin bengalez.
Recenzia lui Gerota, în consecință, subliniază mentalitățile sau spiritual contrastant al eroului și al eroinei: Allan, europeanul rațional; Maitreyi, indianca emoțională.
Analiza lui L. Voita asupra romanului se leagă de contrastul dintre două structuri antagonice, cea a eroului și a eroinei. Nici Allan, nici Maitreyi nu pot depăși durerea unei înfrângeri. Structura lor nu le permite o cufundare în absolute, pentru a renaște fără amintiri, fără dureri.
Tocmai de aceea, unul vulgarizează pasiunea, coboară imaginea iubitei într-o existență primară, iar celălalt ridică imaginea într-o mitologie inaccesibilă.
Un alt aspect important în lucrarea de față este contrastul dintre personalitatea occidentală cu cea orientală a personajelor principale. După ce este alungat din casa Sen, Allan încearcă să își recâștige stăpânirea asupra voinței pierdute: el însă refuză îndărătnic să intre în magia unei pasiuni devastatoare. Individualismul lui este de intelectual egoist, luciditatea lui europeană nu dorește decât libertatea. Pentru ei, iubirea nu este mitologie (cum este pentru Maitreyi), ci numai o creștere suprafirească a personalității.
Metafizica lui este o experiență care refuză absolutul, “sub aspect indic al topirii definitive în neantul pasiunii, a individului.
Dar pentru Maitreyi, care nu renunță niciodată la speranța unei reuniuni cu Allan- dacă nu în această viață, atunci în cealaltă- matafizica iubirii este o trăire autentică.
“Conflictul”dintre Maitreyi și Allan este conflictul dintre trăire și inteligență.
Este drama însăși a lui Mircea Eliade, care vrea ca inteligența și trăirea să se sudeze într-un act unic. Este drama unui om care aspiră la “autenticitate iluzorie”. Ceea ce vrea Eliade este să combine trăirea maximă și luciditatea în același moment, acest lucru fiind imposibil, deoarece una o anulează pe cealaltă .
Allan își pune întrebarea dacă o mai iubește pe Maitreyi, ceea ce pentru bengaleză este o evidență, pentru European o problemă.
De asemenea, diferența dintre cei doi este una rasială și una culturală, peste care, din păcate, observăm că nu se poate trece.
Cu toate piedicile puse în calea desfășurării iubirii lor, “Maitreyi” nu este numai o poveste de dragoste a unui cuplu, dar cu siguranță este “unul dintre puținele tratate intuitive despre dragoste, aproape o epistemologie concretă a dragostei.”
Dragostea este definită ca “starea în care două ființe, deși distincte fizicește, se identifică sufletește, mulându-se una pe cealaltă pentru a fi una.
Această stare a iubirii adevărate, în care cei doi devin unul este rar atinsă de către occidentalii de astăzi, pentru că individual nu poate transcede suficient individualitatea sa. Maitreyi, totuși ca un mit sau ca un simbol, încorporează toate frazele iubirii; începând cu iubirea auto-reflexivă pentru un copac, spre iubirea ei ideală pentru gurul său (Tagore) și culminând pentru iubirea ei adevărată pentru Allan.
Allan, pe de altă parte nu poate scăpa de individualitatea sa occidentală .
Criticul Crohmălniceanu spune in următoarele pasaje- afirmația lui Allan- ca fiind cheia romanului și a propriei viziuni a lui Eliade despre dragoste: “am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, nu am stiut să sacrific totul pentru un singur sâmbure de adevăr sau viață- de aceea m-au lovit toate pragurile și m-au dus valurile cum au vrut.
Această afirmație explică de ce Allan preferă să sufere în cele din urmă decât să o răpească sau să o ia cu el pe Maitreyi.
Eroul stie că pasiunea nu poate absorbi viața întreagă a unui om, pentru că niciun om de până acum nu s-a putut rupe de limitele sale.
Romanul “Maitreyi”, de Mircea Eliade, ca și replica Maitreyiei “Dragostea nu moare”, construite pe mitul fericirii prin iubire, rămân sub povara dragostei dintâi, a unei iubiri ce nu a putut fi desăvârșită pe pământ, fiind o veritabilă tragedie ca simfonia maiestuoasă a apelor fluviului Gange.
BIBLIOGRAFIE
Baltazar, Camil „Lectorii lui Maitreyi”, în „România literară”, 29 iulie 1933, reprodus în „Dosarul" Eliade IV (1929 – 1936). Jos farsa!
Buber, Martin Eu și Tu. Traducere din limba germană și prefață de Ștefan Augustin Doinaș. București, Editura Humanitas, 1992
Călinescu, George, Istoria literaturii romăne de la origini până în prezent Editura Minerva, București, 1986
Constantinescu, Pompiliu Scrieri, voi. II, București, Editura pentru Literatură, 1967
Crohmălniceanu, Ovid, Literatura română între cele două războaie mondiale, Ed. Universalia, 2003
Culianu, Ioan Petru Eros și Magie în Renaștere. Traducere de Dan Petrescu, prefață de Mircea Eliade, postfață de Sorin Antohi. București, Editura Nemira, 1994
Devi, Maitreyi Dragostea nu moare, editura Românul, București 1992
Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Coresi, București, 1998
Eliade, Mircea Maitreyi, La țigănci, Ed. Minerva, București, 1994, apud Mircea Eliade: Maitreyi, roman <Premiul literar al Societății „Techirghiol – Eforia”, 1933>, în Adevărul, an.47, nr.15130, 29 aprilie 1933, pag. 1-2, rubrica Cronica literară.
Eliade, Mircea Isabel și apele diavolului , reprodus și în Opere, vol. IV, Editura Minerva
Eliade, Mircea în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941
Eliade, Mircea Maitreyi – La Țiganci, editura Minerva, București, 1994
Eliade, Mircea Drumul spre centru, editura Univers, București, 1991
Eliade, Mircea Maitreyi – La țigaănci, editura Minerva, București, 1994, p. 194, apud Perpessicius, în Cuvântul, an.IX, nr. 2890, 14 mai 1933, p.1-2, rubrica Cronica literară
Eliade, Mircea Memorii, Ed. Humanitas, București, 2007
Eliade, Mircea, Șantier,ediția a II-a, cuvânt înainte și îngrijirea ediției de Mircea Hadonca, Editura Rum-Irina, București, 1991
Eliade, Mircea Maitreyi, Ed. Humanitas, București, 2003
Eliade, Mircea Încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990
Eliade, Mircea Solilocvii, București, Editura Humanitas, 2003
Eliade, Mircea Aspecte ale mitului. în românește de Paul G. Dinopol, prefață de Vasile Nicolescu, București, Editura Univers, 1978
Handoca, Mircea Mircea Eliade contributii bibliografice, București, 1980, apud Cahier de l'herne
Handoca, Mircea Mircea Eliade contribuții bibliografice, București, 1980,p.5, apud Mircea Eliade, Amintiri (Mansarda), 1996
Hondoca, Mircea Mircea Eliade contribuții biobibliografice, Societatea literară „Relief românesc”, București, 1980, p. 148-149
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, Editura 1001 Gramar, București, 1998
Marsilio Ficino, Asupra iubirii sau Banchetul lui Platon. Traducere de Sorin Iones- cu și C. Papacostea, Timișoara, Editura de Vest, 1992
Pamfil, Alina Spațialitate și temporalitate. Eseuri despre romanul românesc interbelic, Cluj-Napoca, Editura Dacopress
Pop, Ion (coord.), Dicționar analitic de opere literare românești, vol.I, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007
Talex, Alexandru „Un premiu meritat: Maitreyi”, în revista „Pegas”, nr. 8, mai 1933, reprodus în „Dosarul" Eliade IV (1929 – 1936). Jos farsa!, Partea întâi. Cuvânt înainte și culegere de texte de Mircea Handoca. București, Editura Curtea Veche, 2000
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Iubirea și Abordarea Mitologică în Romanul Maitreyi de Mircea Eliade (ID: 117151)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.