Iubirea Milostiva a Lui Dumnezeu Fundament al Iubirii Aproapelui

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I :

1. Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

1.1. Viața și epoca Sfântului Ioan Gură de Aur

1.2. Opera Sfântului Ioan Gură de Aur

CAPITOLUL II :

2. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi

CAPITOLUL III :

3. Mila și milostenia

3.1. Mila ca simțire

3.2. Milostenia ca întrupare a milei

CAPITOLUL IV :

4. Iubirea în relație cu dăruirea, primirea și dobândirea

4.1. Atât iubești cât dăruiești

4.2. Cât dăruiești atât primești

4.3. Dar din dar se face raiul

CAPITOLUL V :

5. Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos – semnul suprem al dragostei milostive a lui

Dumnezeu

CAPITOLUL VI :

6. Roadele dragostei

6.1. Dragostea ca izvor și mamă a virtuților , a tuturor bunurilor

6.2. Bunătatea și blândețea

CAPITOLUL VII :

7. Măsura iubirii de Dumnezeu și de aproapele desăvârșită prin Iisus Hristos

7.1. „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în iubirea

Mea”(Ioan 15, 9

7.2. „Prin aceasta vă vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unul

pe altul”(Ioan 13, 35

7.3. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca

oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3, 16)

7.4. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru

prietenii săi”(Ioan 15, 13

7.5. „Faceți oamenilor precum voiți să vă facă și ei vouă”(Luca 6, 31)

CAPITOLUL VIII :

8. Măreția iubirii milostive a lui Dumnezeu în Euharistie

CAPITOLUL IX :

9. „Viața în Hristos” după Sfântul Ioan Gură de Aur

CAPITOLUL X :

10. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu – fundament al iubirii aproapelui

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost și rămâne unul din cei mai de seamă ierarhi și învățători ai Bisericii noastre. Numele lui este adesea pomenit în biserică, în rugăciuni și în însăși Dumnezeiasca Liturghie, care îi poartă numele.

Știm cu toții că a fost un predicator neîntrecut și a avut numeroase comentarii la cărțile Sfintei Scripturi, comentarii care s-au păstrat până astăzi și pe cât de profunde sunt, pe atât de actuale. Pentru aceasta, încă din timpul vieții sale, Sfântul Ioan a fost numit „Gură de Aur”, care în grecește se traduce „Hrisostom”.

Ceea ce este important de știut este faptul că în persoana Sfântului Ioan Gură de Aur s-au împletit cu adevărat toate virtuțile necesare unui creștin și ale unui păstor. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost o personalitate patristică cu totul excepțională a secolului al IV – lea, care a ilustrat opera sa într-un mod incomparabil. Epoca în care a trăit, a rămas în conștiința bisericii ca fiind „de aur” și de atunci în continuare ne oferă „modele de aur” și ele fiind aducătoare de „soluții de aur” în propovăduirea, gândirea teologică și în misiunea creștină de astăzi.

În conștiința Bisericii, Sfântul Ioan Hrisostom a rămas un model de ierarh, teolog și în special trăitor autentic al principiilor evanghelice pe care le-a propovăduit și în care a crezut până în ultima clipă a vieții sale. A excelat pe tărâm practic, fiind un mare educator și reformator al societății din timpul său. Deasemenea, a fost cel mai strălucit orator creștin al Bisericii din primele veacuri.

Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o operă impresionantă atât ca întindere cât și ca profunzime. Prin toate scrierile, cuvântările și faptele sale a apărat ortodoxia, adică credința cea dreaptă, împotriva falselor credințe, a raționalismelor sau filosofiilor înșelătoare. A chemat continuu la o viață curată și smerită pe oameni, viață proprie omului creat de Dumnezeu și singură capabilă să aducă adevărata fericire veșnică. A învățat pe oameni că iubirea lui Dumnezeu se manifestă prin iubirea de aproapele și a îndemnat fără încetare la milostenie. Sfântul Ioan Gură de Aur îmbină într-un mod extraordinar în cuvântările sale dragostea și mila, el considerând filantropia, adică iubirea de oameni drept temelia vieții sociale și rădăcina tuturor bunurilor.

Din pricina nemărginitei sale iubiri de oameni, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost numit de învățații iubitori de Dumnezeu ai epocii drept luminător a toată lumea, stâlp și întărire pentru Biserică, învățător al pocăinței, doctor și vindecător al celor bolnavi, apărător al celor necăjiți, trâmbiță de aur, gură care izvorăște miere, dascăl și învățător.

Omul contemporan, care îl are pe Dumnezeu prezent în toate împrejurările vieții sale, care îi conștientizează și îi simte prezența, conștientizează și raportul dintre Creator și creație, își vede bine locul său în raport cu Creatorul și știe că viața noastră a creștinilor nu se poate deslipi de viața Mântuitorului Hristos în nici o situație. Acesta este omul care se gândește la nespusa și covârșitoarea iubire de oameni a lui Dumnezeu, la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, Care rânduiește viața noastră nu după păcatele noastre, nici după neputințele noastre, ci după bunătatea Lui.

Creștinul autentic îl are pe Hristos împreună părtaș pe parcursul întregii lui vieți și

nu-L vede pe Hristos ca pe un Dumnezeu foarte îndepărtat sau ca pe un funcționar cuminte al Cerului. Hristos ne iubește atât de mult încât nu poate să stea departe de noi. Dacă pentru noi, El nu reprezintă totul, pentru El, noi suntem totul. De multe ori picăm pradă ostenelilor pentru lume și uităm de iubirea ce ne-o poartă. Să avem în vedere ca atunci când ne ocupăm de activități urgente, să nu le neglijăm pe cele esențiale. Nepăsarea de mântuirea sufletelor sau trăirea doar biologică în lumea aceasta, fără a căuta sensul duhovnicesc și ultim al vieții înseamnă a trăi doar biologic, fără să ne mai întrebăm ce rost are viața noastră pe pământ și fără să mai facem ceva pentru suflet. Nu mai avem timp pentru Dumnezeu, nu mai avem timp pentru suflet, nu mai avem timp pentru sensul ultim al vieții noaste. Urgențele sunt peste tot, prioritățile la tot pasul și acestea ne fură timpul rugăciunii, ni se fură sufletul, care este risipit în prea multe lucruri pământești și nu se mai poate aduna pentru cele cerești. Ne pierdem timpul prețios al vieții pământești ostenind în cele lumești și uitând că „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”(Ecclesiast 1, 2).

În multe și nenumărate chipuri, Sfântul Ioan Gură de Aur ne scoate la lumină iubirea milostivă a lui Dumnezeu. În primul rând, prin moartea lui Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, s-a mântuit neamul omenesc. Acest lucru l-a făcut Hristos, chiar dacă oamenii erau într-o stare păcătoasă și stăteau departe de El. Cu toate acestea, Hristos ne-a salvat. Și nu numai că ne-a salvat este relevant, ci și locul unde ne-a ridicat arată iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Hristos ne-a deschis porțile mântuirii prin jertfa Sa, a dat posibilitatea salvării, ridicării omului din starea în care era și prin Învierea Sa din morți, prin omorârea morții, ne-a prins în mâinile Sale și ne-a ridicat la Cer, la Împărăția Tatălui Ceresc. Chiar la baza troparului Învierii stă iubirea milostivă a lui Dumnezeu, adică iubirea Lui cea mare pentru noi, căreia îi stă nedespărțită marea Lui milostivire. Prin Învierea lui Hristos este omorâtă moartea, căci El este Cel Care cu moartea Sa, calcă pe moarte („cu moartea pe moarte călcând”) și astfel pe cei din mormânturi, adică din adâncurile întunericului, ale morții, îi ridică la lumină, le dăruiește viața cea adevărată, Împărăția Cerurilor. În acest sens, este deosebit de expresivă reprezentarea iconografică a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este ilustrată dragostea și mila lui Dumnezeu pentru noi oamenii, scoțându-ne din întuneric la lumină, din moarte la viață, din întristare la fericire veșnică.

Dumnezeu caută necontenit să-și arate iubirea Lui milostivă, bunătatea Lui cea pentru noi, dar pentru că aceasta este atât de mare, ne respectă libertatea, indiferent de felul nostru de cele mai multe ori precar de a o înțelege și nu caută interacțiunea cu noi și iubirea noastră cu sila sau cu forța. Dumnezeu vrea să descoperim noi iubirea Lui milostivă, ca la primul pas al nostru către El, să poată alerga și El dumnezeiește către noi.

Măreția iubirii milostive de oameni a lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă cu mintea, cu atât mai puțin, nu poate fi exprimată în cuvinte pentru că întrece foarte mult slăbiciunea și neputința cuvintelor noastre. Referitor la aceasta, Sfântul Apostol Pavel spune că pacea lui Dumnezeu covârșește toată mintea și păzește inimile noastre (Filipeni 4, 7).

Așadar, Sfântul Ioan Gură de Aur a atins culmi din cele mai înalte ale oratoriei creștine din toate timpurile, propovăduind ca trimis al lui Hristos, cea mai înaltă și cuprinzătoare lege: legea iubirii de Dumnezeu și de oameni. Această iubire este izvorul elocvenței apostolice și condiția rodniciei cuvântului lui Dumnezeu. A încercat și reușit să urmeze lui Hristos și Sfântului Apostol Pavel și a arătat o deosebită grijă pentru mântuirea sufletelor păstoriților săi, lucrând cu dragoste și stăruință în toată activitatea sa. A arătat iubire pentru toți oamenii, chiar și pentru cei îndepărtați de la credința cea adevărată și chiar pentru păgâni căutând să-i câștige printr-o nemărginită bunătate și dragoste. S-a încadrat în profilul Păstorului celui Bun, Păstor „care își pune sufletul pentru oile Sale”(Ioan 10, 11) și care mai are „și alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și un Păstor”(Ioan 10, 16).

CAPITOLUL I

Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur a luat hotărârea de a cultiva virtuțile și de a alerga spre sfințenie încă din timpul școlii, încă din adolescență. O pornire lăuntrică promptă și pentru care de acum înainte va lupta tot cursul vieții sale pământești. O hotărâre luată știind foarte bine implicațiile, eforturile, energia și timpul ce-l va dedica acestui măreț lucru. O hotărâre venită și dintr-o gândire matură. Alți tineri de vârsta lui, vorbind aici de adolescență, se gândesc să se facă generali în armată, alții campioni sportivi, alții oameni de știință, exploratori și așa pot continua cu toate profesiile de pe fața pământului. În schimb, el nu, nu gândea așa și nu avea o astfel de perspectivă. Sfântul Ioan Gură de Aur în toată viața sa nu a avut un alt ideal decât acela să ajungă la sfințire.

Astfel, pentru a ajunge la sfințire, el a fost nevoit să înfrunte pe toți adversarii pe toate terenurile, de unde a ieșit biruitor. Biruințele sfântului au fost duse cu armele mielului, cu armele cumințeniei, nu cu armele lupului, care sfâșie. Armele ortodoxului sunt armele mielului, sunt cumințenia, blândețea, smerenia, iertarea, iubirea, mila. Biruințele sfântului Ioan Gură de Aur au fost atât de impresionante, încât el este unul din puținii sfinți notați în calendar, recunoscuți atât de Biserica occidentală, cât și de Biserica răsăriteană.

Sfântul Ioan Hrisostom, așa cum i se mai spunea lui Gură de Aur, pornea spre sfințire și îndemna și pe alții la imitarea Sfântului Apostol Pavel: „Să-l urmăm, frații mei, căci e un om cu aceeați natură ca și a noastră, dar pentru că a arătat o mare dragoste de Hristos, a intrat în ceruri și acum are loc aici împreună cu îngerii. Dacă vreți să vă siliți și să aprindeți în voi aceeași flacără, l-am putea imita pe acest sfănt apostol. Dacă acest lucru ar fi fost cu neputință el nu ar fi spus:«Fiți următori ai mei, așa cum eu sunt următor al lui Hristos»”(I Corinteni 11, 1).

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost unul dintre fericiții care au știut să urmeze harul lui Dumnezeu și să atingă această glorie a sfințeniei. Este numit „atlet al lui Hristos” pentru că în viața sa a alergat pe două fronturi: a alergat pentru a putea ajunge la dobândirea sfințirii personale, și apoi a alergat pentru a putea ridica Biserica creștină. Dobândirea sfințeniei individuale a fost o etapă, un proces cumplit de greu. Astfel a cumințit fiecare părticică a trupului său și a certat cu blândețe, spre îndreptare, a cumințit fiecare dușman și fiecare piedică care l-ar fi putut împiedica să atingă cerul. Râvna pentru Biserică, mai precis pentru ridicarea ei la sfințenie, e actul celei mai depline iubiri față de oameni. Această din urmă râvnă, nevoință, a dus-o în cea de-a doua perioadă a vieții sale, când „a înălțat Biserica lui Hristos împreună cu toți membrii ei deasupra pământului, mai aproape de cer, unde oamenii pot respira într-o atmosferă mai curată, mai demnă, mai calmă”.

Despre sfințenia vieții Sfântului Ioan Gură de Aur, literatura patristică ne transmite această mărturie: „Ava Atanasie ne spunea de Iania, sora episcopului Adelfie, că spunea: Când Ioan Gură de Aur, episcopul Constantinopolului, a fost surghiunit in Cucuson, a găzduit în casa noastră. Cât a stat la noi, am avut o mare îndrăznire și dragoste către Dumnezeu. Fratele meu, episcopul Adelfie, mi-a spus: Când a murit fericitul Ioan în surghiun, m-a cuprins o durere de nesuferit, că acest bărbat, dascălul întregii lumi, care a înveselit cu cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe scaunul său. Și eu m-am rugat lui Dumnezeu cu multe lacrimi, să-mi arate în ce stare se află el. După ce m-am rugat multă vreme, într-o zi, am căzut în extaz și am văzut un bărbat frumos la chip, care m-a luat de mâna dreaptă și m-a dus într-un loc luminos și slăvit. Acolo mi-a arătat pe predicatorii credinței și pe dascălii Bisericii. Eu mă uitam de jur împrejur să-l văd pe cel pe care-l doream, pe marele Ioan. După ce mi-a arătat pe toți și mi-a spus numele fiecăruia, m-a apucat iarăși de mâna și m-a scos afară. L-am urmat întristat că nu am văzut împreună cu părinții pe cel între sfinți Ioan. La ieșire, cel ce stătea la poartă, văzându-mă trist, mi-a spus: „Niciunul din cei care vin aici nu iese întristat!”. Eu i-am răspuns: „Asta mi-i durerea, că n-am văzut cu ceilalți dascăli pe prea iubitul meu Ioan, episcopul Constantinopolului”. Acela m-a întrebat iarăși: „Vorbești de Ioan, dascălul pocăinței?”. „Da!”, i-am răspuns eu. „Pe el, mi-a spus acela, nu-l poate vedea un om în trup, pentru că el stă acolo unde este tronul Stăpânului”.

Deviza după care Sfântul Ioan Gură de Aur s-a ghidat pe tot parcursul vieții sale pământești a fost aceea de a nu-L sacrifica pe Dumnezeu pentru a face pe plac oamenilor, deviză pornită din cuvintele apostolului Pavel care scria galatenilor astfel: „Dacă încerc să plac oamenilor nu voi mai fi slujitorul lui Hristos.”(Galateni 10, 1).

Sfântul Ioan Gură de Aur și-a lăsat amprenta pe ascultătorii săi, care și-au îndreptat viața spre virtute și au început să gândească la fel ca el despre Dumnezeu. Încrederea ascultătorilor în el pornea din viața virtuoasă pe care o ducea, având ca bază Cuvântul lui Dumnezeu. Așadar, adăugând cuvântului, exemplul faptelor sale, era cu adevărat vrednic de crezare. Căci precum credința fără fapte moartă este, așa și cuvântul rostit spre a învăța pe alții neaplicat în propria viața este o mare defăimare.

Fericitul Teodoret al Cirului îl califică pe Sfântul Ioan Gură de Aur în rând cu sfinții Apostoli pentru că a întocmit jertfelnice la sciții trăitori în căruțe, barbarul abia descălecat a învățat să își plece genunchii și să se smerească în țărână și cel neînduplecat de lacrimile robiților a învățat să-și plângă păcatele. Ioan a propovăduit și arcașului persan încât cei ferecați în fier s-au închinat Celui răstignit. „Biruit-a limba ta vrăjile magilor haldei, și Persia cea stearpă a odrăslit locașuri de rugăciune. Nu mai e străin Vavilonul de închinarea binecinstitoare. Acestea, iată, împreună cu Apostolii te-au rânduit,” spune fericitul Teodoret al Cirului referitor la personalitatea lui Ioan.

Sfântul Ioan Gură de Aur a înfruntat problemele epocii lui, ca părinte bisericesc, ca duhovnic ce se îngrijește ca și prin lucrarea dragostei și a cuvântului de toți oamenii lipsiți și fără ajutor pământesc. A fost un învățător autoritar, autoritate dată de cuvântul și harul Evangheliei. Se îndeletnicea cu predicarea cuvântului privind acest lucru ca pe o datorie a slujirii creștine.

G. Florovski a observat că Sfântul Ioan Hrisostom a înțeles morala ca pe o temă a voinței, considerând mișcarea voinței ca izvor al păcatului sau al virtuții. El a vorbit despre Hristos, Arhetipul Mântuirii, Care este Mântuirea însăși. De aceea, „Morala lui are o profunzime mistică clară”. Faptele dragostei trebuie să fie inspirate de harul lui Hristos, Cel Care a venit în lume să ridice toate suferințele și nevoile. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a crezut în scheme abstracte ci, a avut o credință vie, întemeiată pe puterea înnoitoare, transfiguratoare, a iubirii creștine. „Pentru acest motiv, el a devenit în Biserică dascălul și profetul pentru toate veacurile”. El a înțeles creștinismul ca pe o cale unică, așa cum a fost descris în timpurile apostolice: Hristos Însuși este Calea.

Din pricina nemărginitei sale iubiri de oameni, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost numit de învățații iubitori de Dumnezeu ai epocii drept „Luminătorul a toată lumea, stâlpul și întărirea Bisericii, povățuitorul pocăinței, doctorul și tămăduitorul bolnavilor, apărătorul și părtinitorul celor necăjiți, trâmbița de aur, gura cea de miere izvorâtoare, dascălul și învățătorul nostru”.

Viața și epoca Sfântului Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur, acest mare și luminător dascăl al lumii, a fost din marea cetate Antiohia, născut din părinți credincioși ortodocși amândoi. Tatăl lui se numea Secundus și mama lui avea numele Antuza. Tatăl său era general, comanda cavaleria Imperiului Roman în Siria. Acesta s-a căsătorit cu o tânără fată de șaisprezece ani, în persoana mamei Sfântului Ioan, originară din Antiohia, acolo unde Secundus își avea garnizoana. Primul copil al generalului și al Antuzei a fost o fiică, dar Secundus dorea cu înflăcărare să aibă un fiu, pe care puțin mai târziu l-a și avut, căruia i-a dat numele Ioan. Sfântul Ioan Gură de Aur se naște deci, la jumătatea secolului al IV-lea, neștiindu-se clar anul nașterii sale. Anumiți istorici susțin că anul nașterii sale este cert între anii 345 și 349, însă alții susțin că el s-a născut în anul 354. Generalul Secundus a murit la foarte scurt timp după nașterea lui Ioan, Antuza rămânând așadar, văduvă cu doi copii înainte de a fi împlinit douăzeci de ani. Ea a hotărât să nu se mai recăsătorească niciodată și și-a consacrat tot restul vieții educației copiilor săi și administrării bunurilor lăsate de general. Ea a reușit să-i ofere lui Ioan o educație strălucitoare, dar în același timp, a reușit să-i păstreze toate bunurile lăsate moștenire de tatăl său, astfel Ioan relatează în cartea sa „Despre preoție”, cuvintele mamei sale: „Nu-mi vei reproșa că am micșorat bunurile pe care ți le-a lăsat tatăl tău în ciuda greutăților și primejdiilor pe care le aduce cu sine văduvia, și care pentru atâte alte femei au avut urmări funeste. Ți-am păstrat aceste bunuri în integralitatea lor, deși n-am cruțat nimic pentru a-ți da o educație solidă și strălucitoare”. A fost admirată pentru virtutea ei chiar și de către păgâni. Chiar Libanie, renumitul retor păgân, care a fost o vreme profesorul de retorică al lui Ioan, o lăuda, după douăzeci de ani de văduvie, astfel: „Zeilor, ce femei există printre creștini!”.

Chiar de la începutul vieții, sfântul Ioan Gură de Aur a avut mare râvnă pentru știința cuvintelor, pentru nevoință și astfel cu ascuțirea firii ce avea s-a preocupat de toată învățătura elinească, ajungând ucenic al lui Libanie și Andragatie, al marilor învățați ai Antiohiei, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Atât de mult l-a impresionat pe Libanie încât acesta, la sfârșitul vieții sale, ar fi dorit să-l lase pe Ioan ca urmaș al său. Acest lucru nu a fost posibil pentru că Ioan era creștin și era preocupat încă de la vârsta de optsprezece ani cu citirea și înțelegerea cărților Sfintelor Scripturi și cu o viețuire în rugăciune, în înfrânare și în asceză. Astfel, el era nemulțumit cu asprimea vieții dusă în casa părintească și s-a retras în munții din apropierea orașului, loc unde a făcut ascultare la un monah îmbunătățit, înduhovnicit timp de patru ani de zile. Apoi s-a retras de unul singur, într-o peșteră, unde a viețuit timp de doi ani și unde și-a petrecut cea mai mare parte a timpului fără să doarmă și a încercat să învețe pe de rost cărțile Sfintei Scripturi. Punându-și în pericol sănătatea, s-a retras din peșteră și s-a întors acasă.

A revenit acasă cu o detașare absolută în privința lucrurilor văzute și cu o iubire infinită pentru Dumnezeu și pentru frații săi, oamenii. Noua concepție, noul înțeles descoperit de Sfântul Ioan în singurătate a fost acela că ceea ce îl caracterizează cu adevărat pe iubitorul de Hristos e faptul că este preocupat de mântuirea fraților săi. „E preferabil să fii mai puțin virtuos și să-i întorci pe ceilalți la credință, în loc să rămâi în munți și să-i vezi pe frații tăi care se osândesc”. De aici, deducem mila frățească și iubirea de semeni, ambele luate din exemplul Mântuitorului, Care Și-a dat viața din dragostea Lui milostivă față de om, pentru curățirea păcatelor omului și pentru ridicarea lui la Dumnezeu, pentru a-i deschide ușile raiului.

A fost hirotonit diacon de către episcopul Meletie, treaptă în care a slujit cinci ani, apoi a fost hirotonit preot de către episcopul Flavian, treaptă în care a slujit doisprezece ani, luminând clerul cât și poporul cu înțelepciunea și cu exemplul vieții sale: „Din gura ta ca o lumină de foc strălucind harul lumea ai luminat, vistieriile neiubirii de arginți lumii ai câștigat, înălțimea gândului smerit nouă ne-ai arătat. Dar cu cuvintele tale, învățându-ne, părinte Ioane Gură de Aur, roagă pe Cuvântul Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.”

În tot acest răstimp, cât a fost preot și diacon, vrednicia vieții și înțelepciunea lui Ioan au făcut ca el să fie chemat în scaunul episcopal constantinopolitan, după moartea episcopului Nectarie al Constantinopolului. Eliberarea acestui scaun episcopal a făcut să fie multă vâlvă între clerici pentru întâietatea ocupării scaunului vacant. Însă acest lucru a stârnit scandalizarea poporului, care a cerut stăruitor împăratului ca scaunul să fie ocupat de cel mai vrednic în ale preoției. Așa a fost chemat preotul Ioan de la Antiohia și cu votul episcopilor și cu porunca împăratului Arcadie, a fost făcut patriarh al Constantinopolului. Aici, în această poziție, Ioan a desfășurat o intensă activitate învățătorească misionară, de redresare a moravurilor vremii. Se îndeletnicea cu predicarea cuvântului Domnului și stăruia „cu timp și fără timp”(II Timotei 4, 2) pentru a învăța pe cei care îi fuseseră încredințați. Deci, mai mult a sporit în nevoința tâlcuirii Sfintelor Scripturi, prin care pe mulți a atras la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și la adevărata pocăință.

Însăși viața lui era o predică extraordinară întrucât înainta în nevoință și în răbdare, în asceză, încât mâncarea lui era numai puțină zeamă de orz, dormea puțin, însă nu pe pat, ci stând și ținându-se de niște funii. A fost pildă multora în ceea ce privește iubirea de oameni. Din această cauză, și-a atras dușmănia împărătesei Eudoxia, care răpise via unei văduve sărace ce se numea Calistropia. Aceasta a cerut ajutorul lui Ioan, iar sfântul o sfătuia pe împărăteasă să nu țină lucrul străin cu sila. Împărăteasa s-a făcut cu totul fiară ținând cu tărie via, iar sfântul o îndemna stăruitor și cu dragoste părintească să înapoieze bunul văduvei sărace pentru că face un mare păcat și el este răspunzător de mântuirea ei. Acest lucru a dus la înlăturarea lui Ioan din scaunul episcopal, prima dată la porunca împărătesei și apoi prin mijlocirea episcopilor care se purtau mai mult silnicește decât creștinește. A fost rechemat în scaun, însă tensiunile între Curte și el nu au încetat. Împărăteasa iscodea împotriva lui pentru că nu a acceptat statuia de argint în care ea era reprezentată și în jurul căreia se făceau jocuri, și care era amplasată în apropierea Bisericii. Referitor la aceasta, sfântul Ioan spune: „Iarăși se mânie Irodiada, iarăși joacă, iarăși se străduie să obțină capul lui Ioan pe tipsie”.

Împăratul i-a cerut lui Ioan să părăsească Biserica, poruncă pe care acesta a respectat-o. Sunt relatări care spun că erau în sâmbăta cea mare. Sfântul Ioan și-a luat rămas bun de la episcopii pe care îi iubea, de la Olimpiada și de la diaconițele Pentadia și Procla și de la Silvina, soția fericitului Nevridios și a ieșit prin partea de răsărit a Bisericii fără a fi văzut de cei ce erau cu el spre a nu face mare tulburare în popor. A fost preluat de un grup de soldați traci și dus într-un orășel pustiu din Armenia, numit Cucuzis. Și aici a fost urmat și căutat de popor spre a-i asculta cuvântul și a primi ajutor de la el. Împăratul a dat un edict să fie mutat în localitatea Pityum, pe țărmul Mării Negre, un loc pustiit foarte îndepărtat. Călătoria a fost grea și sfântul Ioan Gură de Aur nu a mai rezistat până la destinația finală. În localitatea Comana i s-a arătat Sfântul Vasilisc, care fusese episcop aici, și i-a zis: „Curaj, frate Ioane, căci mâine vom fi împreună.” Deci aici, Ioan a căutat hainele cele strălucitoare, demne de viața dusă de el (hainele sufletului), și dezbrăcându-le pe cele de pe el, fără să mănânce, le-a îmbrăcat pe celelalte, apoi și-a schimbat îmbrăcămintea, iar lucrurile care au rămas le-a împărțit celor de față. Și împărtășindu-se cu Sfintele Taine, a făcut ultima rugăciune inaintea celor prezenți, zicând: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate.”Aceste cuvinte au arătat triumful perseverenței și al răbdării lui personale. „El a murit ca un atlet victorios”, spune Paladie. Și așa adormind, trupul său a fost așezat lângă moaștele Sfântului Vasilisc. A fost chemat din lumea aceasta în Împărăția lui Dumnezeu, cea pururea fiitoare, la anul 407. Viața lui a fost furtunoasă și grea, cu sacrificii de martir. A fost o voce care a chemat Biserica la împlinirea Evangheliei. A fost persecutat și respins nu de necredincioși, cum ar fi fost normal, ci de frații lui falși, adică de „clerul” Bisericii, și a murit fără casă ca prizonier în exil.

La puțin timp după aceea, moaștele Sfântului Ioan au fost mutate la Constantinopol de către împăratul Teodosie cel Tânăr. Între timp cei ce l-au izgonit din scaunul episcopal pe Ioan și cei ce au fost îndemnători spre aceasta au căzut în diferite boli și moarte rea au luat. Despre tânărul împărat Teodosie se spune că „punându-și fruntea și ochii pe raclă, s-a rugat pentru părinții săi să fie iertați pentru cele ce din neștiință au greșit. Căci părinții lui muriseră de mult, lăsându-l orfan destul de tânăr.”

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur este deosebit de amplă și numeroasă. Astfel, cu excepția lui Origen, niciun autor grec patristic nu a avut o așa de întinsă operă. Opera hrisostomică s-a răspândit în circa 2000 de manuscrise. Opera literară se bucura de o așa mare celebritate încă din epoca patristică, fiind tradusă în mare parte încă de atunci în limbile latină, siriacă, armeană, coptă, slavă și într-o mulțime de limbi moderne.

Ceea ce reprezintă performanțele speculative ale Sfântului de Grigorie de Nyssa în teologia dogmatică, reprezintă inepuizabila energie activă a Sfântului Ioan Gură de Aur în teologia practică. Așadar, Sfântul Ioan Hrisostom este un om de acțiune și în ciuda faptului că oamenii de acțiune nu scriu sau atunci când o fac, scriu puțin, el face excepție de la această regulă. Scrisul Sfântului Ioan este o formă a acțiunii. Scrierile hrisostomice sunt caracterizate prin căldură, vioiciune și pun repede stăpânire pe inima cititorului. Ele nu moleșesc și nici nu plictisesc pe cititor, ci îl îndeamnă la acțiune. Este relevant de menționat faptul că dacă o lectură a unei opere scrise cu mult peste un mileniu și jumătate înflăcărează și dă naștere la atitudini și la acțiuni, cu atât mai mult ne putem închipui ce au însemnat cuvintele rostite personal de marele predicator.

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur se împarte în tratate, omilii și scrisori. Tratatele au fost scrise în perioada tinereții, atunci când Sfântul Ioan era diacon și în primii lui ani de preoție. Cel mai strălucit dintre tratate este cel „Despre preoție”, care este considerat manualul clasic pentru preoți și în care frumusețea fondului se armonizează întru totul cu farmecul formei. Însă toate tratatele sunt de o importanță inegalabilă și sunt inspirate din împrejurările în care au fost scrise și dovedesc o serioasă putere de pătrundere a problemelor și o deosebită înălțime duhovnicească.

Omiliile reprezintă cea mai întinsă parte a operei literare a Sfântului Ioan Gură de Aur, care a fost mai presus de orice un excelent predicator, poate cel mai strălucit vorbitor din toată epoca patristică. Ele au fost ținute în mare parte în Antiohia și mai puține în Constantinopol. Cele mai numeroase omilii sunt cele exegetice, care interpretează textul Sfintei Scripturi, atât din Vechiul Testament(Facere, Regi, Psalmi, Iov, Isaia și alți profeți), cât și din Noul Testament(Matei, Luca, Ioan, Faptele Apostolilor, Scrisorile pauline). Mai sunt predici, omilii cu orientare moral ascetică, cu orientare dogmatic-polemică, omilii la praznice Împărătești, panegirice în cinstea martirilor și alte cuvântări ocazionale. Aceste omilii sunt cele mai de preț opere ale Sfântului Ioan Gură de Aur și ele au adus autorului supranumele de „Gură de Aur”.

Omiliile hrisostomice sunt tot la fel de atrăgătoare și astăzi ca și în vremea când au fost rostite. Ele nu s-au învechit și nu au picat sub trecerea timpului pentru că în ele sunt cuprinse cuvintele Sfintei Scripturi, care sunt interpretate poate în cel mai frumos și clar mod cu putință și pentru că în ele clocotește o puternică credință în idealurile creștinului din toate timpurile: dreptatea, bunătatea, dragostea, desăvârșirea. Sfântul Ioan Gură de Aur cunoaște foarte bine lucrurile pe care le spune și grație acestui lucru le îmbracă într-o haină ideal de frumoasă. Dacă nimeni n-a vorbit mai strălucit ca el despre Sfântul Pavel, este pentru că nimeni n-a cunoscut mai bine ca el pe marele apostol.

Scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur sunt în număr de 236 și toate datează din perioada celui de-al doilea exil. Sunt o veritabilă colecție de adevărate mărgăritare literare. De dimensiuni diferite, unele mai lungi, altele mai scurte, dau de veste despre Sfântul Ioan Gură de Aur aflat în exil, sau acesta cere vești de la alții prin intermediul lor. Sunt scrise cu rolul de a îndruma, mustra cu blândețe și mulțumi și reprezintă una din cele mai pure expresii ale măiestriei literare hrisostomice.

Opera literară a Sfântului Ioan Hrisostom se evidențiază printr-un fond bogat, serios și realist. Puțini autori patristici au în opera lor bogăția și varietatea de material din Sfânta Scriptură și din toate domeniile vieții omenești ca Sfântul Ioan, a cărui opere sunt o comoară prețioasă pentru cultura istoriei timpului. Dorința sa arzătoare de a lumina sufletele l-a obligat să scoată învățătură din toate situațiile și aspectele vieții, pe care le raportează tot timpul la cuvintele Sfintei Scripturi. De aceea scrisul său atrage atât de mult. Opera Sfântului Gură de Aur atrage și place și pe cei învățați și pe cei neînvățați prin claritatea și arta compoziției și a frazelor, prin simplitatea, eleganța și strălucirea stilului.

În toată opera sa, fie că vorbim de tratate, de omilii sau de scrisori, Sfântul Ioan Gură de Aur vrea să se facă înteles și să ajungă neapărat până la inima omului. El folosește aproximativ 18000 de citate biblice în întreaga sa operă și are capacitatea de a le adapta la stilul său în așa fel încât par parte integrantă din însăși opera sa. Valoarea stilului Sfântului Ioan Gură de Aur iese la lumină prin naturalețe, ton apropiat, căldura inimii, sugestii simple, dar profunde, precizia faptelor, a ideilor și exemplelor date și prin finețea morală. Scrierile hrisostomice prezintă și astăzi un viu interes, și nu numai un interes istoric și cutural, ci și unul de continuă actualitate morală, socială și literară. Caracteristicile și particularitățile dau operei Sfântului Ioan Gură de Aur un profil nemuritor în istoria literaturii creștine și universale.

Sfântul Ioan Gură de Aur este una dintre cele mai proeminente personalități ale Bisericii creștine din toate timpurile. Atât viața, faptele, cât și scrierile sale au încercat să unească și să contopească pe cât posibil cerul cu pământul, au încercat să reînvie purtarea frumoasă a societății creștine. Generațiile creștine au fost și vor fi totdeauna mângâiate de inima și de limba sa de aur. Sfântul Ioan Gură de Aur este un remarcabil gânditor prin opera sa exegetică și intră în treimea „marilor dascăli ai lumii și ierarhi”, alături de Sfântul Vasile cel Mare și de Sfântul Grigorie Teologul, prin uriașul său efort de a aplica credința și teologia în viață. Scrierile sale sunt simple, vii, mișcătoare, populare și pline de îndemnuri și învățături morale. Sunt pline de înaltă trăire duhovnicească.

Opera literară a Sfântului Ioan Gură de Aur tratează, idei, probleme și situații de un deosebit interes pentru Biserică și pentru viața creștină. Are foarte mare actualitate și valabilitate și astăzi. Este o operă de entuziasm și zbucium duhovnicesc, care pătrunde orice suflet curat și atent. Este folositoare pentru oamenii de toate categoriile, fiind clară, bine argumentată și ușor de înțeles. Orice pagină din operă cuprinde cel puțin o lecție pentru cititor.

CAPITOLUL II

Iubirea lui Dumnezeu pentru noi

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cea mai sublimă definiție a lui Dumnezeu este aceea că „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4, 8). Astfel, „toate desăvârșirile lui Dumnezeu se rezumă în iubire, viața Lui intimă este iubire, acțiunile Lui în afară sunt iubire”.

E necesar să cunoaștem fiecare dintre noi covârșitoarea iubire de oameni a lui Dumnezeu, care din iubirea Lui pentru tot neamul omenesc, „a întins cerul, a așternut pământul, a creat tăria, ca un zid despărțitor între ape; a poruncit apoi să se adune apele; apele le-a numit mări, iar uscatul, pământ; a împodobit pământul cu semințe și cu celelalte ierburi; a trecut apoi la crearea celor doi mari luminatori și a feluritelor stele, ca să împodobească cu ele cerul; a adus apoi la ființă din ape, viețuitoare însuflețite și păsările zburătoare pe pământ sub tăria cerului. A împlinit astfel, numărul celor cinci zile. Și pentru că trebuia să fie create din pământ animale, a poruncit Dumnezeu să fie aduse și acestea la ființă; unele pentru hrana noastră, altele bune să ne slujească; au mai fost create și fiarele și târâtoarele. Deci, după ce a împodobit totul, după ce a pus în toate cele văzute cuvenita rânduială și frumusețe, după ce a pregătit masă scumpă plină cu fel de fel de mâncăruri, îmbelșugată și bogată, după ce a înfrumusețat în fel și chip cele de sus și cele de jos, și a făcut palat împărătesc, strălucitor peste tot, atunci a creat pe cel ce avea să se bucure de toate aceste frumuseți”. Atunci ne-a creat Dumnezeu pe noi oamenii, și ne-a dat stăpânirea și conducerea a tuturor celor văzute și făcute înaintea noastră. Iată deci, cât este de mare iubirea Lui pentru noi.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne aduce în atenție că nu trebuie să trândăvim, ci că fiecare dintre noi să se gândească în orice clipă nu numai la binefacerile pe care le-a făcut Dumnezeu pentru neamul omenesc, ci și la binefacerile făcute cu fiecare dintre noi. Cel care frământă necontenit în mintea lui aceste gânduri este cel care își conștientizează bine nimicnicia sa, este cel care se gândește la nespusa și covârșitoarea iubire de oameni a lui Dumnezeu, la iubirea milostivă a Lui, Care rânduiește viața noastră nu după păcatele noastre, ci după bunătatea Lui. Un om care gândeste astfel, își zdrobește cugetul, învață să fie smerit, își micșorează toată mândria și îngâmfarea. Numai un astfel de om aduce lui Dumnezeu jertfă adevărată și bine plăcută după spusele psalmistului: „jertfa lui Dumnezeu duh umilit; inimă înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”(Psalmi 50, 18).

Sfântul Ioan Gură de Aur scoate la lumină felul de viață pe care Dumnezeu l-a dăruit omului. Înainte de crearea lui, Dumnezeu a adus la ființă toată podoaba zidirii, i-a dat stăpânirea și conducerea acestuia, apoi Dumnezeu a poruncit să se facă raiul, pentru că a voit ca omul să locuiască în el. Dumnezeu l-a despărțit pe om de animalele necuvântătore, i-a dat putere asupra tuturor și a poruncit să le pună nume tuturor. S-a gândit la Adam să nu-l lase singur pe pământ și să-i aducă un ajutor de aceeași ființă cu El și așa a creat-o pe femeie, pe care a încredințat-o lui Adam ca să–i fie lui tovărășie. Și că nu ar fi fost de ajuns aceste binefaceri l-a scăpat pe om de toate grijile trupului, pentru că l-a făcut să nu aibă nevoie nici de haine, nici de vreo altă trebuință. L-a făcut pe om să trăiască pe pământ așa cum trăiesc îngerii în ceruri, l-a făcut pe om să trăiască pe pământ ca înger pământean. Iată până unde ajunge, iată culmile iubirii de oameni a lui Dumnezeu pentru noi, iată milostivirea Lui, iată purtarea Lui de grijă pentru om. Însă de cele mai multe ori, omul s-a arătat trândav și s-a lăsat pradă invidiei diavolului, care nu suporta să-l vadă pe om atât de iubit de Dumnezeu încât să ducă viață îngerească, în trup omenesc.

Dumnezeu a mers până într-acolo cu dragostea ce ne-o poartă încât; „N-a cruțat pe Fiul Lui, ci l-a dat pentru noi toți”(Romani 8, 32), l-a dat morții pentru a ne răscumpăra pe noi din starea în care singuri am căzut, și nu l-a dat oricărei morți, ci morții pe cruce, a răstignirii, moarte pe care o sufereau cei mai josnici și criminali oameni ai timpului.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ilustrează într-un mod extraordinar, care ar putea fi „dragostea vrednică pe care o vom putea arăta noi, Celui Ce ne-a iubit atât de mult. Chiar dacă ne-am da sufletul pentru legile Lui și pentru păzirea poruncilor date de El, nici așa nu vom putea ajunge la măsura dragostei pe care ne-a arătat-o El nouă! El, Dumnezeu fiind a primit să moară pentru oameni; El, Stăpân fiind a primit să moară pentru robi; și nu pentru niște simplii robi, ci pentru niște robi nerecunoscători, care-i purtau neîmpăcată vrăjmășie; El luându-o înainte, ne-a făcut atâtea binefaceri nouă, unor oameni nevrednici, unor oameni căzuți în mii și mii de păcate; iar noi, chiar dacă am face tot ce putem, nu facem mare lucru când ne străduim să-L răsplătim pentru binefaceri așa de mari. Toate faptele noastre bune, dacă le facem, sunt o răsplată și o datorie; iar tot ce face El pentru noi este har, binefacere, dar măreț”.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că pentru noi a întins cerul, a aprins soarele, a revărsat mările, a răspândit aerul, a rânduit cursul lunii de pe cer, a pus lege anotimpurilor anului și la semnul Lui toate celelalte își urmează statornic drumul rânduit lor de Dumnezeu. Și oamenii și toate celelalte într-un cuvânt, toată făptura se mișcă după rânduiala lor dată de Dumnezeu. Toate sunt mișcate de mâna cea neobosită a lui Dumnezeu, toate ajută la întreținerea vieții noastre și Dumnezeu ne dă nu numai cele de trebuință, ci mai mult decât ne trebuie.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne aprindem și noi atât de mult de dragostea de Dumnezeu, pe cât de mult e aprinsă inima lui Dumnezeu de dragoste de noi. Focul dragostei lui Dumnezeu trebuie să aibă prilej să scânteieze puțin, ca să aprindă întreaga flacără a binefăcătoarei Sale dragoste. Dumnezeu nu se supără atunci când noi zicem că-L insultăm, ci se supără pentru purtarea noastră prin care ne asemănăm omului beat. Dacă noi, când suntem răi, suferim când ne insultă copiii noștri, cu atât mai mult Dumnezeu, Care nu poate fi insultat. Astfel spus, Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează cuvintele Mântuitorului astfel: „V-am dat toate bunătățile Mele! Dar voi, prin marea voastră răutate, ați pus stavilă nespusei Mele dărnicii, așa precum căldura soarelui risipește și norul cel de dimineață și roua cea din zori”. Dumnezeu socotește mântuirea noastră propria Sa bogăție și o dă din belșug celor ce o cer. El se supără atunci când nu-I cerem, ne întoarce spatele, atunci când nu-L rugăm.

Iată cât de mult e aprinsa de dragostea cea pentru noi inima lui Dumnezeu. Dumnezeu este cel pe care, deși L-am disprețuit, ne-a adus de la neființă la ființă, ne-a dat suflet, este Cel Care ne-a pus stăpâni peste toate cele de pe pământ, a făcut pentru noi pământul, cerul, marea, văzduhul și toate câte sunt. Iar noi L-am disprețuit și L-am socotit mai prejos de diavol. Și totuși nici așa, Dumnezeu nu s-a depărtat de noi, ci, după acestea, ne-a făcut și alte nenumărate binefaceri: S-a făcut de bunăvoie rob pentru noi, a fost pălmuit pentru noi, a fost scuipat pentru noi, a fost junghiat pentru noi, a murit de cea mai rușinoasă moarte pentru noi, a înviat și S-a înălțat la cer pentru noi, și nici în cer nu ne-a uitat și a trimis Duhul Sfânt pentru noi, aici jos pe pământ, ne-a făcut vrednici de Împărăția Cerurilor, ne-a făcut mari și alese făgăduințe, a vrut să fie Capul nostru, să fie Mirele nostru, să ne fie haină, casă, rădăcină, hrană, băutură, păstor, împărat și frate. Ne-a luat moștenitori și împreună moștenitori pe noi cu El și ne-a ridicat din întuneric în împărăția luminii.

Pentru adevăratul creștin, Hristos reprezintă totul, îi este și prieten, și mădular, și cap, și frate, și soră, și mamă. Creștinul autentic îl are pe Hristos împreună părtaș în toate împrejurările vieții lui și nu-L vede pe Hristos ca pe cineva foarte îndepărtat sau ca pe un funcționar cuminte al Cerului. Hristos ne iubește într-atât încât nu poate să stea departe de noi. În dialogul iubirii dintre noi și El, dacă pentru noi, El reprezintă totul și noi suntem totul pentru El. A făcut toate pentru noi, iar culmea tuturor a fost moartea Lui pentru noi. Și atunci creștinul care conștientizează acest lucru și chiar faptul că după numele de creștin Îl urmează pe Hristos nu poate să întoarcă spatele Celui ce ne iubește atât de mult. De multe ori picăm pradă ostenelilor pentru lume și uităm de iubirea ce ne-o poartă Hristos. Mai mult decât atât nu răspundem iubirii lui Hristos, însă El continuă să ne iubească. Ne pierdem timpul prețios al vieții pământești ostenind în cele lumești și uităm că acestea nu duc nicăieri pentru că „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni”(Eclesiastul 1, 2).

Sfântul Ioan Hrisostom spune că „fiecare dintre noi datorăm atâta recunoștință și mulțumire lui Hristos, cât ar datora dacă ar fi venit în lume numai pentru El. Hristos nu s-ar fi dat în lături de a arăta chiar pentru unul o astfel de iconomie, pentru că într-atâta iubește El pe fiecare om în parte, ca și cum iubește lumea întreagă”. Este relevant de menționat faptul că Dumnezeu ne iubește și i se face milă de noi până într-acolo încât, pe când noi Îl uram și eram dușmanii Lui, El totuși, și așa, L-a dat pe Fiul Său Cel iubit spre moarte pentru noi. Dacă așa a acționat Dumnezeu la prima venire a Fiului Său, cu atât mai mult va face Însuși Dumnezeu la urmă, adică la cea de-a doua venire, când noi suntem în prietenie cu El.

În multe și nenumărate chipuri, împrejurări și fapte ne este scoasă la lumină iubirea cea mare a lui Dumnezeu, milostivirea Lui pentru noi. Mai înainte de toate, prin moartea Lui a mântuit neamul omenesc. Este necesar să amintim starea în care era omenirea, iar Hristos, în ciuda acestei stări păcătoase și departe de Dumnezeu, a salvat-o. Mai mult decât atât, nu numai că a salvat-o este relevant, ci locul unde a ridicat-o. Așadar, Hristos ne-a deschis porțile mântuirii prin jertfa Sa, a dat posibilitatea salvării, ridicării omului din starea în care era și prin Învierea Sa din morți, prin omorârea morții, ne-a prins în mâinile Sale și ne-a ridicat la Cer, la Împărăția Tatălui Ceresc. Chiar la baza troparului Învierii stă iubirea milostivă a lui Dumnezeu, adică iubirea Lui cea mare pentru noi, căreia îi stă nedespărțită marea Lui milostivire. Prin Învierea lui Hristos este omorâtă moartea, căci El este Cel Care cu moartea Sa calcă pe moarte (cu moartea pe moarte călcând) și astfel pe cei din mormânturi, adică din adâncurile întunericului, ale morții, îi ridică la lumină, le dăruiește viața cea adevărată, Împărăția Cerurilor. În acest sens, este deosebit de expresivă reprezentarea iconografică a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este ilustrată dragostea și mila lui Dumnezeu pentru noi oamenii, scoțându-ne din întuneric la lumină, din moarte la viață, din întristare la fericire veșnică.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că „nimic nu constituie o mai mare dovadă a iubirii de oameni a lui Dumnezeu – de a-i pune în considerare cerul, sau marea, sau pământul, sau chiar toate cele făcute din nimic – decât crucea lui Hristos”. Referitor la acest lucru sunt demne de urmat de noi toți cuvintele lui Pavel referitoare la crucea Domnului Hristos: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos”(Galateni 6, 14). Este relevant faptul că nimeni, niciodată, nu și-a dat pe fiul său pentru vreunul sau pentru toți slujitorii săi, ci dimpotrivă cu toții ar prefera să dea slujitorii pentru copii. Pe când la Dumnezeu lucrurile nu stau deloc așa, ci se petrec cu totul altfel. Dumnezeu L-a dat pe propriul Său Fiu pentru noi toți, și pentru cei ce-L iubim, și pentru dușmanii Lui care-L urăsc.

Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, e nemărginită și nu se poate tălmăci cu cuvântul, așa cum este și bunătatea Lui. Sfântul Ioan Gură de Aur ilustrează și evidențiază bunătatea și iubirea lui Dumnezeu prin cuvintele: „Cum a aplecat cerurile și S-a pogorât pe pământ? Cum Cel ce umple toată zidirea vine la mine și S-a făcut ca mine, pentru mine? Cum a luat ca ucenic tocmai pe acela pe care-l știa că are să fie vânzător? Cum a poruncit, ca unui prieten, vrăjmașului să-L urmeze? Cum nu S-a îngrijit de vânzare, ci de mântuirea vânzătorului?”

În ceea ce privește iubirea și mila lui Dumnezeu pentru noi este necesar să vedem faptul că „Dumnezeu, când răsplătește faptele noastre bune, răsplata Lui depășește măsura faptelor noastre. Însă atunci când păcătuim, mânat de dragostea ce ne-o poartă, ne mustră totdeauna, dar pedeapsa pe care ne-o dă este mai mică decât păcatele noastre”. De aici, deducem faptul că mustrarea ce ne-o face este izvorâtă din dragoste și o face cu blândețe, cu grijă și milă, cu atenția și inima tatălui care își vede propriul fiu făcând lucruri nu tocmai bune. Deasemenea și pedeapsa este tot rodul acestei iubiri pentru că și tatăl face ceva, caută o modalitate prin care să arate fiului că ceea ce face nu face bine. Așa face și Dumnezeu cu noi. Din îndelunga Sa milă și dragoste pentru noi nu ne pedepsește după măsura păcatelor noastre, ci doar ne arată un semn, ne atenționează prin ceva de faptul că greșim și ne depărtăm de dragostea Lui, cădem din prietenia cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne vrea iubiții Lui, noi fiind bogăția Lui cea mai mare.

Părintele nostru cel ceresc este un Părinte blând. El caută să-și arate îndată toată bunătatea Lui, însă numai de noi ține să acceptăm darul Lui, numai de noi ține să vrem ca Dumnezeu să facă ceva pentru noi, să vrem numai să-i dăm noi un prilej pentru aceasta. Pentru că Dumnezeu ne respectă libertatea și nu caută interacțiunea cu noi și dragostea noastră cu sila sau cu forța. El caută să descoperim noi dragostea cea pentru El și atunci când noi facem un pas către El, Dumnezeu se apropie de noi cu pași înzeciți. Deci, Dumnezeu caută pornirea noastră, primul nostru pas către El, ca apoi să poată alerga și El dumnezeiește către noi, adică cu necomparată putere și forță decât aceea a noastră către El.

Iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu poate fi cuprinsă de mintea omului, nu poate fi exprimată în cuvinte pentru că măreția ei întrece cu foarte mult slăbiciunea cuvintelor noastre. Referitor la acest lucru, însuși apostolul Pavel spune: „Mulțumire lui Dumnezeu pentru darul Lui care nu se poate povesti”(II Corinteni 9, 15). Nimic nu poate cuprinde și exprima, desluși purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru noi. Așadar, nici cuvântul și nici mintea nu pot percepe și desluși dragostea Lui pentru noi. Cu privire la aceasta, același apostol Pavel spune: „Pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, va păzi inimile noastre”(Filipeni 4, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nici o minte, nici o înțelegere, nici un gând nu poate să cuprindă covârșitoarea iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează faptul că Dumnezeu, Cel care are cunoștința și bunătatea tot nemărginită, negreșit are nemărginită și iubirea de oameni. Faptul că nu vedem această iubire de oameni în fiecare din întâmplările cotidiene este tot un semn, tot o dovadă a dragostei Sale nemărginite de noi. Dumnezeu face în fiecare zi multe și mari lucruri pentru mântuirea noastră, iar acestea sunt cunoscute numai de El. Dumnezeu face bine neamului omenesc, își arată nemărginita dragoste către El numai în virtutea bunătății Sale, iar nu din faptul că are nevoie să fie slăvit de noi, nu ca să primească răsplata noastră. De aceea face ca cele mai multe binefaceri ale Sale să ne rămână ascunse nouă, iar dacă uneori ni le descoperă, o face tot pentru noi, ca prin recunoștința ce I-o arătăm să atragem asupra noastră și mai mult ajutor.

Dumnezeu ne mângâie în supărări, ne dă mereu mai multă răsplată decât durere. Hristos fericește pe cei ce plâng, „nu după vrednicia plânsului lor, ci după iubirea Sa de oameni”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că dacă cei ce plâng moartea copiilor sau a soției, nu mai iubesc în timpul durerii lor, nici banii, nici trupurile, nu mai sunt mândri, nu-i mai supără bârfele, nu mai sunt invidioși, nu mai sunt asaltați de nicio altă patimă, acestea se întâmplă pentru că plânsul pune stăpânire desăvârșită pe sufletul lor. Apoi, cu mult mai mult vor arăta cei ce își plâng păcatele lor pentru dragostea lui Hristos.

În Vechiul Testament, Dumnezeu a dat legea Talionului, adică să acționăm după principiul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Dar am putea să ne întrebăm aici, cum poate fi Dumnezeu bun când dă o astfel de poruncă. Sfântul Ioan Gură de Aur lămurește acest lucru prin evidențierea faptului că această poruncă este cea mai mare dovadă a iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu a lăsat această lege nu ca să ne scoatem ochii unii altora, ci ca să ne ferim de a face așa ceva altora, de frică să nu pățim și noi la fel din partea lor.

„De veți ierta oamenilor greșelile lor, vă va ierta și vouă Tatăl vostru cel Ceresc. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”(Matei 6, 14-15). Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază, așadar, că noi suntem aceia care facem „începutul iertării noastre și noi suntem stăpânii judecării noastre”. Este arătată iubirea milostivă a lui Dumnezeu prin faptul că Dumnezeu ne face pe noi stăpâni și răspunzători ai sentinței judecății Lui prin aceea că judecata cu care judecăm noi pe cei de aceeași fire cu noi, cu aceeași judecată ne va judeca și Dumnezeu. Și în măsura în care și noi iertăm greșelile fraților noștri, în aceiași măsură, Dumnezeu ne va ierta și nouă greșelile noastre. Iată, iubirea și mila lui Dumnezeu pentru noi. Noi iertăm pentru că avem nevoie de iertare, însă Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Noi iertăm pe cei de aceiași fire cu noi, însă Dumnezeu ne iartă fiind robi. Noi ne facem vinovați de nenumărate păcate, însă Dumnezeu este fără de păcat. Din marea Lui dragoste, Dumnezeu ar putea să ne ierte păcatele într-o clipită, fără să ne ceară eforturile noastre personale, însă Dumnezeu, prin aceasta, ne face bine, dându-ne numeroase ocazii să fim mai blânzi și mai iubitori de oameni.

Domnul nostru Iisus Hristos spune prin gura sfântului Apostol și Evanghelist Matei că „Dacă îți aduci darul tău la altar și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău înaintea altarului și du-te de te împacă cu fratele tău și apoi vino și adu-ți darul tău”(Matei 5, 23-24). Sfântul Ioan Hrisostom evidențiază în aceste cuvinte bunătatea, iubirea de oameni covârșitoare a lui Dumnezeu, care pentru dragostea noastră de aproapele renunță la cinstea, slujirea și jertfa ce dorim s-o aducem Lui.

CAPITOLUL III

Mila și milostenia

3.1. Mila ca simțire

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să cercetăm cu seriozitate în declarația lui Dumnezeu de dragoste pentru noi, adică în cele patru Sfinte Evanghelii și în celelalte epistole, cu alte cuvinte în Sfânta Scriptură, și vom descoperi cum se raportează Dumnezeu la milă. Dumnezeu ne dă nenumărate ocazii să facem binele, ne îndeamnă să avem milă față de aproapele. În multe cazuri am văzut chiar în activitatea Mântuitorului faptul că la săvârșirea mai multor minuni Însuși Mântuitorului i s-a făcut milă de om. „Acolo unde este mila lui Dumnezeu, acolo sunt toate bunătățile”. Deasemenea, ilustrează într-un mod cât mai limpede cu putință faptul că pe cât de ușor ne este nouă să mișcăm limba cântarului, tot pe atât de ușor îi este lui Dumnezeu să le piardă pe toate și să le creeze din nou. Așadar, Dumnezeu, Care are atâta putere, deși ne vede păcătuind în fiecare zi nu ne pedepsește. Din acest lucru este cât se poate de limpede că El este vistierul milei. „Nimic nu e mai de preț ca mila. Ea este cauza luminii de aici și tot ea este și pricina luminii de acolo”.

Psalmistul David spune: „Miluiește-mă Dumnezeule, după mare mila Ta”(Psalmul 50, 1). Prin aceasta ne este reliefată mila lui Dumnezeu, și suntem îndemnați să avem și noi milă de frații noștri pe cât ne este nouă cu putință. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel ce a zis „miluiește-mă” face o mărturisire, își aduce aminte de păcatele sale, își face degrab rugăciunea sa. Numai celui ce are conștiința că a greșit îi este propriu a cere milă. Cel ce a zis „miluiește-mă” a luat iertare de păcate, a dobândit Împărăția Cerurilor.

Mila este un sentiment, un simțământ, o emoție, un rod al iubirii și ea nu trebuie să rămână la stadiul simțirii, ci e necesar să se întrupeze, să se concretizeze. Și concretizarea milei, întruparea ei este milostenia. „Nimic nu Îl mulțumește pe Dumnezeu atât de mult precum mila, precum virtutea milosteniei”.

3.2. Milostenia ca întrupare a milei

Milostenia reprezintă o mare și aleasă virtute, un mare dar și mai mult decât atât, ea reprezintă începutul tuturor bunătăților. Ea este „mama dragostei, a dragostei care caracterizează creștinismul, care este mai mare decât toate semnele și minunile, și prin care ucenicii se aseamănă cu Hristos. Ea este doctoria păcatelor noastre, leacul curăției murdăriei din sufletele noastre și scara care duce la cer. Ea leagă la un loc trupul lui Hristos”.

Sfântul Ioan Hrisostom reliefează și ilustrează milostenia ca fiind capul bunătăților noastre și mântuire a sufletelor noastre, și deasemenea o numește „prietenă și fiica cea mai mare și întâia a lui Dumnezeu”, fiindcă este un îndeletnicire care aduce mult bine și ajutor celor ce o practică.

Mântuitorul Iisus Hristos zice: „Întrucât ați făcut unuia din aceștia prea mici, Mie Mi-ați făcut”(Matei 25, 40) și „M-ați văzut flămând și nu Mi-ați dat să mănânc, M-ați văzut însetat și nu Mi-ați dat să beau”(Matei 25, 42), la care adaugă cuvintele: „Întrucât n-ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut”(Matei 25, 42). „Trupul lui Hristos de pe altar nu are nevoie de acoperăminte prețioase, ci de suflet curat, dar cel gol, cel flămând are nevoie de multă îngrijire. Să învățăm să-L cinstim pe Dumnezeu așa cum vrea El, nu cum socotim noi. Și Petru socotea că-L cinstește, oprindu-L să-i spele picioarele (Ioan 13, 8). Dar ceea ce voia să facă nu era cinste, ci cu totul dimpotrivă. Tot așa și noi, să-L cinstim pe Dumnezeu cu cinstea pe care El o vrea, cheltuind cu săracii avuția noastră. Dumnezeu n-are nevoie de vase de aur, ci de suflete de aur”. Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază prin acestea faptul că atunci când dăruim celui sărac, când facem milostenie cu el, de fapt lui Hristos îi dăm. Când dăruim săracilor e necesar să avem o stare sufletească ca și cum I-am dărui lui Hristos. Chiar dacă săracul pe care-l vedem nu este Hristos, totuși sub chipul acelui sărac, Hristos cerșește, Hristos primește. Și poate ne-am gândi că-i mare rușine că Hristos cerșește, dar nu e deloc așa, ci cerșitul Lui reprezintă semnul bunătății Lui. Mai degrabă să ne rușinăm când nu dăm celui ce cerșește, fiindcă nedăruitul nostru este semnul neomeniei, este semnul întoarcerii spatelui lui Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndrumă necontenit la milostenie. Aceasta trebuie practicată nu ocazional, ci trebuie să devină o îndeletnicire, o obișnuință, pentru că trebuie practicată în tot timpul vieții noastre pământești. În acest sens, este deosebit de grăitoare pilda celor zece fecioare. Este concludent faptul că cinci dintre fecioare au avut untdelemn să-și aprindă candelele lor, dar nu atâta cât le-ar fi trebuit pentru mântuirea lor, întrucât candelele lor s-au stins înainte de venirea Mirelui, sfârșindu-se untdelemnul. Dar pentru noi, încă nu a venit Mirele ca să se teamă cineva să-ți dea untdelemn pentru candela ta. Încă îl mai poți cumpăra și aduna. Încă nu este până acum nimeni care să zică: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă și nici vouă”(Matei 25, 9). Cei care vând untdelemnul atât de necesar pentru mântuire sunt cei goi, cei flămânzi, cei bolnavi, cei care stau în temnițe. Hrănește-i pe aceia, îmbracă-i pe aceștia, cercetează-i pe cei bolnavi și aflați în temniță și numai atunci vei dobândi untdelemn mai mult decât izvoarele de apă. Deasemenea, întrebuințează timpul cu folos, căci nimeni nu știe când va veni Mirele Cel Ceresc. Iată pentru ce ne este necesar să avem o cantitate mare de ulei, adică, să ne petrecem timpul nostru făcând milostenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că, precum vom fi noi față de aproapele nostru, așa va fi și Domnul față de noi. Milostenia trebuie să fie făcută dintr-un sentiment de milă, de o iubire caracterizată de milă, din conștiința că cel care cere, cere ca de la Dumnezeu, iar cel ce dăruiește îl înlocuiește într-un fel pe Dumnezeu. Deasemenea, de multe ori, cel care cere se umilește, se înjosește, te consideră mult superior lui și de aceea e necesar să ți se înmoaie inima și să te pătrundă mila, să faci milostenie cu el. Completez acestea, prin faptul că vă rog să facem un exercițiu de imaginație. Haide-ți să ne gândim că pentru o zi ne-am afla în neputință. Am fi noi în stare să ne înjosim, să ne umilim în fața cunoscuților noștri. Dacă răspunsul este nu, înseamnă că ne lipsește smerenia, că suntem orgolioși, că suntem mândri, înseamnă, îndrăznesc să spun, că poate suntem mai păcătoși decât cei lipsiți, cei neputincioși, care așteaptă milă de la Dumnezeu. Aceștia își pun mai mult decât noi nădejdea în Dumnezeu și nu se încred în forțele proprii.

Este cunoscut că mila dumnezeiască nu are margini. Din acest fapt, trebuie să învățăm și noi, adică, să dăm nu numai din prisosul nostru, ci să dăm, să facem milostenie și din necesarul nostru. Este grăitor în acest sens, bănuțul văduvei. Adaug la aceasta și faptul că, a face milostenie adevărată include ca aceasta să pornească din milă, din dragoste de Dumnezeu și de aproapele. Și atunci când se întâmplă să nu ai ce să dăruiești din punct de vedere material, nu înseamnă că nu poți avea milă, că nu te poți milostivi. Milostenie înseamnă și o mână caldă întinsă și o îmbrățișare și un timp alocat câtorva vorbe de alinare și încurajare. Noi, când cerem lui Dumnezeu să ne miluiască, să se milostivească de noi, nu îi cerem ceva material. Cererea noastră are rolul să înduplece inima lui Dumnezeu, să înmoaie judecata lui Dumnezeu, Care este Tatăl nostru, al tuturor. Mila pe care o are un tată către fiul său este mare. Imaginați-vă dar, ce milă are Tatăl nostru cel Ceresc pentru noi, fiii Lui, pe care din milă și implicit din dragoste, ne-a răscumpărat și ne-a scos pe noi din robia păcatului la lumina dragostei, a păcii, a milei.

Ceea ce cere Dumnezeu de la noi nu este greu, nu este peste măsura puterii noastre. El nu a zis că era bolnav și că nu L-am vindecat, ci că nu L-am cercetat, și deasemenea, când era în închisoare, nu a zis că nu L-am scos, ci că nu L-am vizitat. Astfel, îndeletnicirile și preocupările noastre trebuie să izvorască din milă. Sfântul Ioan Gură de Aur dă exemplul unui om, care îl vede pe un altul punând mâna pe un datornic, și care îi puruncește să-i dea drumul pentru că plătește el datoria datornicului. Dacă un astfel de om arată milă și ia asupra lui datoria aceluia, Dumnezeu ne face nouă însutit și înmiit, când vede că de dragul poruncii Lui arătăm milă și iertăm pe toți cei care ne greșesc și ne sunt datornici.

A vedea pe unii în lanțuri, pe alții palizi, cu părul mare în dezordine, sfâșiați de dureri, pe alții uscați de foame, alții cu spatele sfâșiat, chinuiți în lanțuri, pe alții trecându-și ziua cerșind fără a-și putea câștiga pâinea care le este necesară pentru a putea trăi, când veți vedea toate acestea, când veți vedea necazurile lor, veți învăța să fiți plini de omenie, să fiți mai dispuși să faceți milostenie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că a-i cerceta pe acești neajutorați este mai de folos decât a merge la spectacole lumești. Acest lucru „pentru că cei ce ies de la teatru au inima aprinsă de pofte: după ce au văzut pe scenă, nu fără a primi mii de răni, toate femeile acestea fără moravuri, ei vor fi tulburați ca o mare mișcată de furtună, pe atâta cât privirile acestor desfrânate, hainele lor, cuvintele lor, felul lor de a merge și celelalte le vor ocupa mintea lor. Primii nu vor avea nimic din acestea, ci se vor bucura de o pace adâncă și de o liniște mare. Tristețea pe care le-o insuflă vederea acestor nefericiți care sunt în lanțuri, stinge cu totul focul poftelor. Dacă cel ce vine din închisoare se întâlnește cu o femeie stricată, această întâlnire va fi fără pericol, nu se va lăsa prins în cursele acesteia”. De aici, cuvintele dreptului Solomon: „Mai bine este să mergi într-o casă de jale decât într-una de râs”(Ecclesiast 7, 2).

Dumnezeu nu ne poruncește să-i ajutăm pe cei buni și să-i pedepsim pe cei răi. Ne învață să avem omenie pentru toți și să-i iubim pe toți: „Fiți asemenea Tatălui vostru celui din ceruri, care face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi și care face să plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți”(Matei 5, 45). Aici, Evanghelistul Matei evidențiază faptul că Dumnezeu ne-a iubit și ne iubește pe noi, chiar și când suntem răi și nedrepți, adică și atunci când nu-i arătăm dragoste lui Dumnezeu, Dumnezeu care nu încetează să rămână în iubire față de noi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndrumă să nu-i neglijăm pe cei întemnițați, chiar de nu am putea să le ducem nimic, nici să răscumpărăm starea lor cu bani, ci să-i mângâiem prin cuvintele noastre, să ridicăm sufletul lor abătut de tristețe, să vorbim pentru ei cu cei ce i-au închis, să-i facem pe gardienii lor să fie mai blânzi și mai compătimitori. Să nu examinăm cu asprime ceea ce fac alții, ci să ne gândim măcar cu aceeași asprime la ceea ce am făcut noi înșine, la păcatele noastre. Dumnezeu nu vorbea numai drepților, nu-i respingea pe păcătoși: a primit cu bunătate pe cananeancă și pe necurata samarinencă, a primit și vindecat o altă femeie rea, a suferit ca picioarele Sale să fie udate cu lacrimi de o femeie necurată. Toate acestea pentru a învăța să-i tratăm cu omenie pe păcătoși. Tocmai în acestea constă în mod deosebit iubirea.

Să nu avem milă de păcat, ci de nenorocirea păcătosului. Să nu-l urâm pe păcătos, să-l iubim, ci să urâm păcatul.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune în lumină că cel ce primește în casă pe un om însemnat nu este așa de vrednic de laudă ca și cel ce primește pe unul rău, nenorocit care aduce cu sine și starea sa. Un sărac, chiar rău fiind, pe care toată lumea îl alungă și-l respinge, n-are decât o singură poartă, aceea a milei, a compătimirii celui ce voiește să-l primească. Din acest motiv, nu există o iubire mai curată ca aceasta din urmă, pentru că cel ce îl ajută, găzduiește pe un om strălucit, o face adesea din interes, iar cel ce primește un om disprețuit și sărac o face doar pentru a plini porunca Domnului.

Deci, când facem milostenie, s-o facem celor mai mici și mai nenorociți. În acest sens, Însuși Mântuitorul Iisus Hristos zice: „Întrucât ați făcut unuia din aceștia prea mici, Mie Mi-ați făcut”(Matei 25, 40).

CAPITOLUL IV

Iubirea în relație cu dăruirea, primirea și dobândirea

4.1. Atât iubești cât dăruiești

Jertfa de pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu, Cel ce S-a răstignit pentru noi și pentru a noastră mântuire, Cel care a pătimit batjocuri, vorbe grele, înjosiri, lucruri care ni se par triste și mâhnitoare, acestea sunt cele care au contribuit la eliberarea și mântuirea întregii lumi. Aceasta este purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi, mai mult decât atât, este semnul supremei iubiri a lui Dumnezeu, este semnul milei lui Dumnezeu celei nemărginite și necuprinse cu mintea omenească. Referitor la acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să luăm exemplul Mântuitorului, Răscumpărătorului, întărind acest îndemn prin faptul că ceea ce vom pătimi și suferi în viața aceasta pentru El, în acest fel ne vom ajuta și vom putea contribui la slava și învrednicirea noastră.

Din marea purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, din dragostea Lui cea pentru noi, adică jertfa Fiului Său, Dumnezeu, Cel „Care pe Însuși Fiul Său nu L-a cruțat, ci L-a dat morții, pentru noi toți, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El” (Romani 8, 32). Aici, este scoasă la lumină pe cât de vizibil cu putință, dragostea cea mare a lui Dumnezeu pentru noi, mila pe care o are Dumnezeu, față de noi, bunătatea Lui, cu care chiar pe Fiul Său L-a dat spre moarte pe cruce pentru noi toți laolaltă: și pentru cei nerecunoscători și pentru dușmani și pentru cei ce Îl blestemau. Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază faptul că Dumnezeu, Cel care a dat și dușmanilor ceea ce este mai mare și mai important, cu atât mai mult va da și nouă, prietenilor toate cele ce ne sunt necesare pentru mântuirea noastră. Atunci când Dumnezeu este cu noi, nimenea nu ne poate sta împotrivă.

Hristos, Cel care a murit pentru noi și Care mai apoi a Înviat, stă de-a dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru mântuirea noastră. Iată aici, măreția dragostei lui Hristos, Care nu încetează a se îngriji de noi de parcă nu ar fi fost de ajuns moartea Sa răscumpărătoare. El se îngrijește continuu de mântuirea noastră, se roagă pentru noi și ne păstrează veșnic aceeași dragoste. Nimic și nimeni nu ne va putea despărți pe noi oamenii de iubirea lui Hristos.

Din multa dragoste a lui Dumnezeu și din marea Lui înțelepciune, a umplut lumea de multe bunătăți, și a dat fiecăruia un loc deosebit de cultivare de roade. Astfel, pentru nevoia hranei, unii trebuiau să meargă la alții și dând cele de prisos să ia cele ce le lipsesc. Așa a gândit Dumnezeu, ca să ne iubim unii pe alții. Același lucru s-a făcut și la fiecare om în parte. Nu s-a dat unui om să le știe pe toate, ci s-au împărțit darurile: unul are meșteșugul medicinei, altul are meșteșugul tâmplăriei, altul are meșteșugul arhitecturii și așa mai departe, ca având nevoie unii de alții, să ajungem să ne iubim între noi.

Asemenea a făcut Dumnezeu și în cele duhovnicești. Adeveresc această afirmație prin cuvintele Apostolului Pavel, care zice: „Unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înțelepciune, iar altuia după același Duh, cuvântul cunoștinței. Și unuia i se dă în același Duh credință, iar altuia darul vindecării în același Duh; unuia facerea de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi și altuia tălmăcirea limbilor”(I Corinteni 12, 8-10).

Apostolul Pavel, în Epistola sa către Romani spune: „Pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere”(Romani 8, 36). Creștinul autentic suferă toate relele până și moarte pentru Împăratul a toate – Hristos. Aceasta este bărbăția și blândețea creștinului ortodox. Suferă moartea pentru Hristos, moarte caracterizată de sintagma: „socotiți am fost ca niște oi aduse spre junghiere”. Precum acelea nu se împotrivesc, fiind sfâșiate, tot așa nici noi nu ne împotrivim. Arma creștinului este arma cumințeniei, arma mielului, nu arma lupului. Așadar, vorbim de o mucenicie a cumințeniei făcută cu bucurie, cu smerenie, cu răbdare, cu iertare, cu iubire.

Tot apostolul Pavel întărește spusele amintite anterior prin cuvintele: „Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit”(Romani 8, 37). Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că este lucru minunat nu numai că biruim, ci că biruim chiar prin armele dușmanilor. Biruința noastră este covârșitoare, este dusă cu toată ușurința, fără sudori și osteneli. Acest lucru este posibil pentru că Cel ce se luptă împreună cu noi este Dumnezeu. Să nu fim mirați, dacă fiind bătuți, noi dominăm pe cei ce ne bat, dacă fiind alungați, stăpânim pe cei ce ne alungă, dacă murind, punem pe fugă pe cei ce sunt în viață. Când avem de partea noastră și puterea și dragostea lui Dumnezeu, nimic nu poate împiedica să se petreacă asemenea fapte minunate și paradoxale, și să strălucească cea mai mare biruință.

Sfântul Apostol Pavel îl iubea pe Hristos nu pentru cele ale Lui, ci iubea pe cele ale Lui pentru Hristos. Cu alte cuvinte, sfinții în general „nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru darurile Lui, ci pe acelea(darurile) le iubesc din pricina Lui”. Apostolul avea numai un singur lucru de care se temea: să nu cadă din dragostea către Hristos, lucru de care se temea și i se părea mai groaznic decât gheena focului.

Noi nu suntem vrednici pentru dragostea ce ne-o poartă Hristos. Acest lucru este lămurit prin faptul că Pavel, în defavoarea dragostei și iubirii lui Hristos, nu admira nici chiar pe cele din Ceruri, pe când noi preferăm înaintea dragostei lui Hristos pe cele din noroi și din țărână, adică pe cele materiale. Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează aceste cuvinte, printr-o comparație extraordinară: „Deși Dumnezeu, fiind iubitor de oameni și foarte blând, a făcut cu noi ceea ce face un tată iubitor de copii, care, văzând că fiul său se îngreuiază în vorbire, născocește o altfel de pronunție a cuvintelor, fiindcă noi nu avem către El dragostea și dorul cuvenit, ne pune înainte multe altele, numai ca să se poată ține pe lângă El; dar noi nici așa nu-I stăm cu adevărat alături și alergăm iară și iară la jocurile cele copilărești ale lipsei de înțelepciune”. În acest sens, este demn de amintit exemplul lui Pavel, care, ca un copil nobil, liber și iubitor de tată, căuta numai conviețuirea cu tatăl, iar de celelalte nici măcar nu aducea vorba. Adică prefera să fie bătut și pedepsit împreună cu Tatăl decât, despărțindu-se de El să se dezmierde.

Sfântul Ioan Gură de Aur stăruie și îi atenționează pe aceia care pentru dragostea lui Hristos nu disprețuiesc nici măcar banii. Pe când Pavel pătimea pentru Hristos, nu o făcea nici pentru Împărăția Cerurilor, nici pentru cinstea cea de la El, ci o făcea din dragoste pentru Hristos, noi nu suntem în stare ca nici pentru Hristos și nici pentru cele ale Lui să ne putem sustrage de la lucrurile pământești, materiale.

Așadar, iată măsura: Atât iubești cât dăruiești. „Pe cât este de mare covârșirea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, pe atât este de mare covârșirea dărniciei Lui”.

4.2. Cât dăruiești atât primești

Dumnezeu a dat pentru tine și pe Fiul Său, iar tu nu dai nici măcar pâinea zilnică Celui predat pentru tine, Celui jertfit pentru tine. Tatăl nu L-a cruțat pentru tine, iar tu Îl treci cu vederea topit de foame, deși tu consumi din ale Lui și dacă dai săracilor milostenie, din ale Sale dai, și pentru tine dai.

A fost predat pentru tine, S-a jertfit pentru tine, colindă drumurile flămând pentru tine și tu dacă-I dai pâinea zilnică, sigur îți folosește. Și totuși nici așa nu-I dai. Sfântul Ioan Gură de Aur îi aseamănă cu pietrele pe cei ce nu sunt mișcați de asemenea fapte mărețe ale Mântuitorului.

Mântuitorul Iisus Hristos nu s-a mulțumit numai cu moartea și cu crucea, ci a primit de a fi și sărac, străin, pribeag și gol, de a cădea și în închisoare, de a suferi și boala, ca măcar așa să te poată atrage la El. Iată ce iubire milostivă, ce milă are Hristos pentru noi.

Dumnezeu atât de mult ne-a iubit și atât de mult a făcut pentru noi, a făcut milă de noi, încât e necesar ca și noi să nu rămânem nemișcați, nepăsători la această iubire milostivă a Lui. Orice iubire presupune comuniune, mai precis presupune să existe cel puțin două persoane: cel care iubește și cel care este iubit. Această comuniune constă în faptul că noi când iubim cu căldură pe cineva, atunci, cât de mic ar fi acela și de nebăgat în seamă, totuși punem mare preț pe iubirea Lui. Nu astfel este și în cazul când, dacă simțim o iubire mare către cineva, nu avem nevoie de iubirea aceluia, cât ar fi el de mare sau de renumit. Orice am face noi, nu putem egala iubirea Iubitorului prin excelență, care este Dumnezeu. Ceea ce putem și trebuie să facem noi este ca tot lucrul nostru să-l facem ca pentru Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca tot lucrul nostru să-l facem spre slava lui Dumnezeu: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”(I Corinteni 10, 31). Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează și întărește aceste cuvinte pauline, spunând că ele ne dau cea mai bună rânduială de viață, aceea a slăvirii lui Dumnezeu în toate zilele vieții noastre și în tot lucrul mâinilor noastre.

Este grăitor în acest sens, exemplul lui Iov, care era mai strălucit atunci când a căzut și nu s-a necăjit, decât atunci când a dat bani ca să deschidă casă săracilor. Iov era mai strălucit când focul i-a mistuit toate dobitoacele și a mulțumit Domnului, decât atunci când din tunderea oilor îmbrăca pe cei goi. Sunt remarcabile cuvintele lui: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”(Iov 1, 21). Sfântul Ioan Hrisostom scoate la lumină multele câștiguri pe care le-a dobândit dreptul Iov prin faptul că îndură cu seninătate toate relele ce i se aduc. În acest sens, primul și cel mai mare câștig este scăparea de păcate. Al doilea câștig îl reprezintă tăria sufletească și răbdarea lui Iov. Al treilea câștig, blândețea și iubirea de oameni. Al patrulea câștig, care nu are egal, este că un astfel de om nu se mânie niciodată. Așadar, iubirea lui față de Dumnezeu era izvorul iubirii lui față de semeni. Aceasta se vede din faptul că n-a ocărât pe Dumnezeu pentru starea în care a ajuns, prin aceasta lipsind și pe săracii dimprejurul lui, ci I-a mulțumit, dându-I slavă.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că-L iubim pe Dumnezeu în măsura în care Îi dăruim slavă. Când ne îmbrăcăm cuviincios, când suntem plini de seriozitate și arătăm în toată purtarea noastră cumpătare, atunci și cel necredincios, și cel desfrânat, și zurbagiul, oricât de ticăloși ar fi, rămân uimiți la vederea noastră, chiar și întâlnindu-ne numai o singură dată. Astfel, după cum zidarii, când vor să ridice un zid, întind o sfoară de la un cap la altul, ca fața zidului să fie construită neted, drept, tot așa și noi, ca sfoară a zidului nostru să avem nevoința ca tot ceea ce facem noi să fie spre slava lui Dumnezeu, ca astfel să devenim părtași milei lui Dumnezeu și să împlinim după puterea noastră omenească dragostea cea dumnezeiască.

Sfântul Ioan Gură de Aur descrie și arată într-un mod minunat dragostea milostivă a lui Hristos pentru noi prin cuvintele: „Dacă nu-Mi răsplătești ca unuia ce am pătimit pentru tine, cel puțin miluiește-Mă pentru sărăcia în care Mă găsesc. Dacă nu voiești a Mă milui pentru sărăcie, cel puțin îndură-te pentru boala în care mă aflu și te ostenește, pentru că Mă găsesc în închisoare. Dacă însă nimic din toate acestea nu te poate face iubitor de oameni, cel puțin pleacă-te la ușurința cererii Mele, că nimic nu-ți cer de preț mare, ci numai pâine, acoperământ și mângâiere de cuvinte. Dar dacă și după aceasta rămâi surd, cel puțin fă-te mai bun pentru Împărăția Cerurilor și pentru răsplățile pe care le-am făgăduit. Poate că nimic din acelea nu te mișcă. Cel puțin atunci pleacă-te naturii lucrurilor când mă vezi gol și adu-ți aminte de acea goliciune, prin care M-am golit pe Cruce pentru tine; dar dacă nici pentru aceea nu voiești, cel puțin pentru aceasta, prin care sunt gol în persoana săracilor. Am fost legat atunci pentru tine, sunt și acum legat tot pentru tine, ca astfel, fie de acolo, fie de aici, să progresezi și să voiești a face vreo milostenie. Am fost flămând pentru tine și iarăși sunt flămând tot pentru tine, am însetat fiind spânzurat pe Cruce, sunt și acum însetat prin săraci, ca astfel, fie de acolo, fie de aici, să te pot atrage către Mine și să te fac iubitor de oameni pentru mântuirea ta. De aceea, deși tu Îmi datorezi răsplată pentru miile de binefaceri ce ai primit de la Mine, acum nu-ți cer ca și cum ai fi dator, ci te încununez ca pe un binefăcător și-ți hărăzesc Împărăția Cerurilor în schimbul acestor fapte mici. Nu-ți spun: dezleagă-Mi sărăcia, sau dăruiește-Mi bogăția ta, deși am sărăcit pentru tine; ci numai pentru pâine îți cer, și haină, și o mică mângâiere în sărăcie. Dacă sunt în închisoare nu te silesc de a-Mi dezlega legăturile sau să Mă scoți de acolo, ci un singur lucru îți cer, acela de a Mă vedea legat, pentru tine; și atunci Eu am primit chiar de ajuns și chiar și numai pentru acest fapt Eu îți hărăzesc cerul. Deși Eu te-am dezlegat de legăturile cele mai îngrozitoare, totuși Îmi e de ajuns numai aceasta, de a Mă vedea legat pentru tine. Poți să te încununezi și fără acestea, voiesc însă a-ți fi dator, ca astfel cununa să-ți aducă oarecare curaj. De aceea, deși Eu pot a mă hrăni singur, totuși colind drumurile, cerând de pomană și stând înaintea ușilor tale cu mâna întinsă. Doresc a fi hrănit de tine; te iubesc foarte mult și de aceea doresc a sta la masa ta, după obiceiul celor ce iubesc; și Mă mândresc că prin aceasta, ba încă în fața întregii lumi și în auzul tuturor, te proclam cu glas tare și Mă arăt pe Mine Însumi drept trofeu al tău”. Astfel, suntem îndemnați să nu rămânem la nivelul de a vorbi și a primi laude, ci să și îndeplinim cele vorbite.

Atunci când vorbești cu adevărat de iubire, atât cel de la care pleacă iubirea, cât și cel iubit trebuie să fie apropiați. Atunci omul trebuie să se apropie de Dumnezeu în măsura în care Dumnezeu S-a apropiat de om. Dumnezeu a mers până într-acolo încât S-a făcut om, luând toate afectele firii omenești în afară de păcate. Sfântul Atanasie cel Mare spune că Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să se facă dumnezeu. Iată, de aici reiese marea iubire milostivă a lui Dumnezeu. Deci, Dumnezeu ne iubește atât de mult încât vrea să devenim asemenea Lui. Asemănarea cu Dumnezeu implică mântuirea noastră. Dacă Dumnezeu a făcut atâția pași spre noi trebuie ca și noi să ne îndreptăm pașii spre El, adică să ne preocupăm în limita puterii noastre omenești de mântuirea noastră. Aceasta să o facem motivați de puterea iubirii noastre pentru Dumnezeu, iar dacă pe acesta nu l-am vedea cu toții un bun motiv, să apelăm la iubirea pe care ne-o poartă Dumnezeu tuturor.

Cel ce iubește cu adevărat, fie pe Dumnezeu, fie pe aproapele, nu se bucură să poruncească, ci să i se poruncească. Cel ce iubește voiește mai mult să dăruiască, decât să primească. Fiindcă „mai fericit este a da, decât a lua”(Faptele Apostolilor 20, 35). Cel ce iubește voiește să aibă pe prieten dator, decât să fie el dator. Cel ce iubește, când vrea să dăruiască ceva celui iubit, nu voiește să pară că dăruiește, ci că celălalt începe facerea de bine.

Domnul Iisus Hristos a fost spânzurat de un stâlp înalt, a fost scuipat, pălmuit, lovit peste cap, luat în râs, îngropat de milă, iar pe mormântul Lui s-au pus peceți. Toate acestea le-a suportat pentru noi și pentru grija noastră, ca să desființeze tirania păcatului, ca să surpe cetățuia diavolului, ca să taie legăturile morții, ca să ni se deschidă porțile cerului, ca să piară blestemul, ca să se desființeze întâia osândă, ca să învățăm răbdarea, ca să învățăm tăria, ca nimic din viața pământească să nu ne întristeze, nici moartea, nici insulta, nici ocările, nici batjocurile, nici bicele, nici uneltirile vrăjmașilor, nici calomniile, nici atacurile, nici defăimările, nici bănuielile rele, nici orice altceva din unele ca acestea. „Un creștin dacă se întristează vreodată, trebuie să aibă numai două pricini de întristare: sau când păcătuiește el înaintea lui Dumnezeu, sau când păcătuiește aproapele”. Pentru că El Însuși a trecut prin toate acestea, S-a împărtășit de toate acestea împreună cu noi și a răbdat cu o tărie covârșitoare toate, învățându-ne și deprinzându-ne ca nimic din unele ca acestea să nu ne sperie. Dar nu S-a mulțumit numai cu acestea, ci înălțându-Se la ceruri a dăruit harul negrăit al Duhului Sfânt și pe cei ce aveau să slujească pentru aceasta i-a trimis apostoli. Și văzându-i pe acești vestitori ai vieții pătimind mii de rele, biciuiți, ocărâți, aruncați în mare, chinuiți de foame și de sete, cuprinși în fiecare zi de spaimă, trăind zilnic în primejdii de moarte, a suferit acest lucru pentru noi și de grija noastră. Pentru noi a pregătit Hristos și Împărăția, și bunătățile negrăite, acel sfârșit în ceruri, sălașurile cele diferite și felurite, fericirea pe care niciun cuvânt nu o poate tâlcui.

Sfântul Ioan Hrisostom ne îndeamnă să nu ne îndoim în niciun fel de dragostea, providența și mila lui Dumnezeu întrucât avem atât de mari dovezi ale purtării Lui de grijă pentru noi. Ne stau martori dovezile din Noul și din Vechiul Testament, cele din viața pământească și cele din cea viitoare, cele făcute și cele pe care le vom săvârși în fiecare zi, cele de la început, cele de la mijloc și cele de la sfârșit, cele făcute de noi necontenit, cele din trup și din suflet și văzând venind din toate părțile nori de dovezi care proclamă pronia Lui. Acestea toate să le facem știind că-L avem pe Hristos, pe Părintele Ceresc mai afectuos decât orice părinte și mai grijuliu decât orice mamă, mai îndrăgostit decât un mire și o mireasă, care socotește că odihna Lui e dată de mântuirea noastră și care se bucură mai mult decât noi de izbăvirea de primejdii și de moarte și care arată în iubirea Lui orice fel de iubire: aceea a unui părinte pentru copii, aceea a unei mame pentru rodul pântecelui ei, aceea a agricultorului pentru via sa, aceea a constructorului pentru meșteșugul său, aceea a mirelui pentru mireasă, aceea a tânărului pentru o tânără. Este o iubire care vrea să depărteze de la noi toate cele rele tot atât pe cât e de departe răsăritul de apus, pe cât e mai înalt cerul față de pământ, și chiar mai mult decât atât, pe cât exprimă cuvântul, care este rezultatul gândirii, față de o imagine. „Pronia lui Dumnezeu e de netâlcuit, purtarea Lui de grijă e necuprinsă, bunătatea Lui e negrăită, iar iubirea Lui de oameni cu neputință de adulmecat”.

Iubirea lui Dumnezeu ne urmărește pretutindeni și fără încetare, reproșurile Sale fine ne cheamă, chiar semnele Sale au scopul de a ne aduce în brațele Lui.

4.3. Dar din dar se face raiul

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să conștientizăm ce înseamnă cu adevărat a fi fiu al lui Dumnezeu, ne povățuiește să devenim și noi fii deplini ai lui Dumnezeu. În această direcție, Mântuitorul Hristos spune: „Fiți dar desăvârșiți, precum și Tatăl vostru cel din Ceruri desăvârșit este”(Matei 5, 48). De aici, reiese calitatea de Tată a lui Dumnezeu și a noastră de fii. Când ne rugăm îl numim Tată pentru a conștientiza și aminti mereu nu numai harul Lui dat nouă, ci și virtutea Lui, în acest fel ajungând să nu mai facem nimic nevrednic de o astfel de înrudire.

Devenim fii deplini ai lui Dumnezeu, dezbrăcându-ne de toate patimile omenești și arătând blândețe către cei ce ne batjocoresc și ne nedreptățesc, adică urmăm exemplul Tatălui Ceresc. Sfântul Apostol și Evanghelist Matei spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc”(Matei 5, 44), după care adaugă efectul, premiul cuvenit prin cuvintele: „ca să fiți deopotrivă Tatălui vostru”(Matei 5, 45). Nimic nu ne poate apropia atât de mult de Dumnezeu, nimic nu ne poate face deopotrivă cu El ca această virtute la care suntem chemați.

Apostolul Pavel în Epistola către Efeseni spune: „Fiți următori ai lui Dumnezeu”(Efeseni 5, 1). Aceasta să o arătăm mai ales prin blândețe și iubire de oameni, pentru că și noi la rândul nostru avem mare nevoie de iubirea lui Dumnezeu pentru că în fiecare zi facem nenumărate păcate, de care nu putem scăpa în drumul nostru spre mântuire decât prin marea Lui milostivire. Arătând iubire chiar și către vrăjmași ne facem asemenea lui Dumnezeu, următori ai Lui. Iar cel mai mare și dintâi bine este că din aceasta dobândim iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Așadar, să nu urâm pe nimeni, pentru ca și Dumnezeu să ne iubească pe noi, să Se milostivească și să ne miluiască, chiar dacă păcatele noastre ar fi de zece mii de talanți.

Dar din dar se face raiul. A da milostenie multă sau puțină, nu se judecă după măsura celor date, ci după puterea averii celor ce dau. Sfântul Ioan Gură de Aur completează această afirmație prin faptul că îl atenționează pe cel bogat să nu cugete lucruri mari despre sine dacă a dat mult și deasemenea, pe cel sărac, să nu se descurajeze că a dat puțin, căci de cele mai multe ori tot cel sărac dă mai mult decât cel ce are.

Sfântul Ioan Hrisostom ne învată să nu ne plângem în jur sărăcia, pentru că tocmai ea face mai ușoară milostenia. El spune: „Nu te scârbi pentru sărăcia ta, căci sărăcia face mai ușoară călătoria la Ceruri”. Chiar dacă nu ai nimic, având milă, compasiune pentru nevoile altora, Dumnezeu îți va da răsplata cuvenită. Sunt situații când un singur cuvânt poate să ridice pe cel istovit de dureri, mai mult chiar decât toți banii din lume. Dumnezeu ne-a poruncit să ne dăm averile săracilor, nu numai ca prin aceasta să îndreptăm sărăcia, starea lor, ci și pentru a ne învăța mila și compătimirea la relele aproapelui. Iubitorul de argint este urât nu numai că trece cu vederea pe cei săraci, ci și pentru că el trăiește singur sau cel mult într-un cerc restrâns, pe când cel ce disprețuiește averile este iubit de toți fiindcă este milostiv și iubitor de oameni.

Cel care este îndreptat spre iubirea de oameni și milostenie, chiar de ar avea averi multe, totuși, el stă în fruntea celor răi, de ar vedea pe cineva plângând, plânge și el cu dânsul, de ar vedea pe cineva nedreptățit, îi va lua apărarea îndată, de ar vedea pe vreun om necăjit nu va pregeta să-i întindă mâna. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată ceea ce spune Hristos, că „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor”(Matei 5, 20), ne arată că milostenia noastră trebuie să fie mai multă decât cea a cărturarilor și fariseilor. Iar aceștia dădeau aproximativ jumătate din averea lor. Numai așa se cunoaște omul care are cu adevărat suflet blând, milostiv și iubitor de oameni.

Apostolul Pavel în a doua sa Epistolă către Corinteni subliniază faptul că nu-i de ajuns numai a milui, ci trebuie a face acest lucru cu multă sârguință și cu cuget nesupărat, cu veselie și mulțumire sufletească pentru ceea ce face. În acest sens, îi îndeamnă pe corinteni la milostenie nemăsurată: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va și secera, iar cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va și secera”(II Corinteni 9, 6), la care adaugă cum trebuie făcută milostenia: „Nu cu părere de rău, sau de silă”(II Corinteni 9, 7).

Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază faptul că dacă te scârbești dând milostenie, atunci nu miluiești, adică milostenia ta nu are ca izvor mila, deci nu pornește dintr-un sentiment curat de iubire. Când faci aceasta, nu numai că nu miluiești, ci mai mult decât atât te arăți crud și neomenos. Așadar, când faci milostenie, să o faci cu bucurie, căci așa cel ajutat, miluit, nu vede nimic rău, nici măcar nu bănuiește, ci toată fapta ta o vede bună. În acest sens, el spune: „Nimic nu pare oamenilor mai urâcios ca a primi ceva de la alții, dacă nu vei nimici această bănuială cu cea mai mare veselie atunci când faci milostenie, arătând prin aceasta că tu ești cel ce ai luat mai mult decât ai dat, apoi mai mult ai umilit pe cel ce a primit milostenia ta, decât ai ridicat”, la care adaugă: „Cel ce miluiește să miluiască cu bunăvoie” adică cu mulțumire sufletească.

Bucuria facerii de bine este ilustrată și evidențiată prin faptul că, dacă cel ce seamănă pământul se bucură, deși seamănă pentru niște foloase nesigure și trecătoare, apoi cu atât mai mult trebuie să se bucure cel ce cultivă cerul.

Este grăitor exemplul văduvei din Evanghelie, care cu doi bănuți a covârșit talanții cei mulți, fiindcă i-a fost îmbelșugată intenția ei. Aceasta răspunde la întrebarea unora care nu știu cum se poate face milostenie, fiind în cea mai neagră sărăcie și aceasta să vină din bunăvoință. Nu sărăcia aduce pe cineva în strâmtorare și nemulțumire, ci intenția acestuia. Am văzut cu toții, oameni aflați în cea mai mare sărăcie, dar care sunt mărinimoși și deasemenea am văzut bogați avari și meschini.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Dragostea să fie nefățarnică”(Romani 12, 9). Numai așa nu vei simți risipa banilor, nici oboseala trupului, nici greutatea cuvintelor, nici sudoarea slujbei, ci toate le vei purta cu bărbăție. Așa cum milostenia nu trebuie făcută superficial, nici dragostea nu trebuie să fie oricum. Trebuie să fie nefățarnică, numai așa este adevărata dragoste. Aceasta devine izvor pentru toate celelalte. De o adevărată dragoste se bucură sufletele sfinților. Se bucură nu pentru că s-au mântuit, ci pentru dragostea pentru Hristos, prin care s-au mântuit. Se bucură mai mult de Dumnezeu decât de darurile pe care El le-a dat. Nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru daruri, ci prin daruri îl iubesc pe El.

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Nu aștepta să fii iubit de altul, ci tu aleargă spre acela, apucă tu mai înainte decât el, căci astfel vei culege tu mai întâi rodul dragostei aceluia numai astfel vine prietenia și dragostea și odată venită în acest mod, rămâne pentru totdeauna”.

CAPITOLUL V

Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos – semnul suprem al dragostei milostive a lui Dumnezeu

Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos este principala și esențiala dogmă între dogmele, învățăturile de credință ale Bisericii noastre. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este originea și începutul mântuirii noastre, pentru că prin ea s-a făcut totul, pentru că prin ea s-a împlinit, desăvârșit totul. Ea a omorât moartea(„cu moartea pe moarte călcând”), a ridicat păcatul, a anulat blestemul, ea ne-a adus o mulțime de haruri. Întruparea este pentru noi rădăcina și izvorul tuturor bunurilor, este dovada supremă a dragostei milostive a lui Dumnezeu pentru noi.

Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos „când a binevoit să ia chip de rob, să primească pârga noastră, nu a luat închipuire de trup, nici aparență de trup, ci trup adevărat. De aceea a primit să vină cu toate cele ale noastre, adică să se nască din femeie, să fie prunc, să fie înfășat, să fie hrănit cu lapte și să sufere toate celelalte. Pentru aceea a dormit în corabie, a călătorit, a ostenit, a îndurat toate cele omenești. Pentru aceea a stat înaintea scaunului de judecată, a fost răstignit, a suferit moartea cea plină de rușine și a fost pus în mormânt”. Prin toate acestea s-a scos la lumină Întruparea Sa, Și-a arătat dragostea Lui pentru noi, într-atât cât S-a făcut întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Tot din dragostea Lui și purtarea de grijă pentru noi, Hristos „S-a îmbrăcat cu carnea noastră, de teamă ca, venind la noi în măreția Sa și în toată strălucirea dumnezeirii Sale, să nu ne piardă”.

Bucuria Nașterii după trup a Domnului nostru Iisus Hristos este primită cu cântare îngerească. „Îngerii cântă, Arhanghelii psalmodiază, Heruvimii înaltă imne și Serafimii doxologesc. Toți prăznuiesc văzând pe Dumnezeu pe pământ și pe om în Ceruri, pe Cel de sus, jos, din pricina Tainei Întrupării și pe cel de jos, sus, datorită iubirii de oameni”. Cu alte cuvinte, Hristos lasă Cerul pentru ca să-l facă pe om să aibă posibilitatea Cerului și să-i deschidă calea către el.

Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru noi și subliniază faptul că Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu cu adevărat, a primit să audă spunându-I-se Fiu al lui David, pentru ca pe noi să ne facă fii ai lui Dumnezeu. Hristos a primit să se facă rob Tatălui, pentru ca nouă, robilor, să ni-L facă Tată pe Dumnezeu.

Este esențial de știut că acolo unde va vrea Dumnezeu, acolo se biruiește rânduiala firii. Tot ceea ce nouă ni se pare cu neputință de înțeles, la Dumnezeu nu e așa. Căci toate sunt cu putință la Dumnezeu. „Ceea ce e cu neputință la om, e cu putință la Dumnezeu”(Luca 18, 27). Sfântul Ioan Hrisostom spune că „Hristos a voit, a putut; S-a pogorât, a mântuit. La Dumnezeu toate merg mână-n mână”. Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om îndepărtându-se de Dumnezeu și nici nu S-a făcut din om Dumnezeu încetul cu încetul, ci Dumnezeu fiind S-a făcut și Om. Cu alte cuvinte, Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, ca Dumnezeu mântuind lumea și ca Om, păstorind poporul. Așadar, Dumnezeu fiind, S-a făcut om, dar fără să înceteze a fii Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că iubirea de oameni a lui Dumnezeu este covârșitoare și pogorârea Sa este atât de măreață încât sunt de necuprins minții omenești. Dumnezeu cel negrăit și netrecător, care nu se poate cuprinde cu mintea, nu se poate vedea cu ochii și nu se poate pipăi, Acela „în mâna căruia sunt marginile pământului”(Psalmi 94, 4), Care „caută spre pământ și-l face a se cutremura, Cel ce se atinge de munți și ei fumegă”(Psalmi 103, 32), a Cărui strălucire nu o pot suporta Heruvimii, care își acoperă fețele cu aripile lor, Care este este cu mult mai înalt decât toate gândurile și mai presus de toți Îngerii și de toate puterile Cerești, voiește să se facă om și să primească trupul cel format din pulbere, să intre în pântecele fecioarei și să petreacă acolo nouă luni, să se adape la pieptul ei și să sufere toate întâmplările omenești. Iată măreția dragostei milostive a lui Dumnezeu pentru om, iată măreția Întrupării Fiului lui Dumnezeu, iată măreția micșorării, a chenozei lui Dumnezeu.

Hristos prin Întruparea Sa, îngăduie ca trupul Său să sufere toate scăderile firii, adică să flămânzească (Matei 4, 2), să înseteze (Ioan 19, 28), să doarmă (Matei 8, 24), să ostenească (Ioan 4, 6). Deci, prin înnomenirea Sa împrumută toate afectele și toate cele ale firii omenești, mai puțin păcatul, pentru ca să arate omului posibilitatea bunei viețuiri, și prin exemplul Său să deschidă porțile Cerului și să bătătorească calea către Cer.

Din dragoste pentru noi, Hristos „nu ne-a chemat pe noi sus, ci Însuși a venit la noi”, împreună cu noi, om fiind și în același timp, fiind și Dumnezeu adevărat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul făcut Trup, Dumnezeu Însuși luând natura noastră nu Și-a pierdut nimic din dumnezeirea Sa. „Aceasta este Taina de nespus. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Omului. Veșnic în sânul Tatălui, Fiul S-a întrupat în sânul Fecioarei Maria. Acesta este un mister mai adânc și mai înalt decât nașterea noastră duhovnicescă”. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este prin excelență taina credinței.

În iconomia mântuirii, în drumul și răspunsul nostru la dragostea milostivă a lui Dumnezeu, deși Dumnezeu a arătat necontenit purtarea de grijă pentru noi, noi tot mai avem nevoie de multa și nespusa Lui iubire de oameni. Am văzut că nu au avut nicio putere, nici patriarhii, nici profeții, nici minunile acelea nemaiîntâlnite, nici pedepsele, nici îndemnurile adresate fiecărui om, nici acele repetate robii. De aceea, Prea Milostivul Dumnezeu, îndurându-Se de neamul nostru, a rânduit, să se nască din Fecioară și să ia chip de rob(Filipeni 2, 7), Doctorul trupurilor și al sufletelor, Fiul Lui Cel Unul Născut, sculându-L din sânurile părintești, a rânduit să petreacă împreună cu noi și să sufere toate slăbiciunile noastre, pentru ca să poată ridica de la pământ la Cer firea noastră, care zăcea undeva jos din pricina mulțimii păcatelor. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, înțelegând covârșitoarea dragoste a lui Dumnezeu, arătată neamului omenesc, spunea: „Așa a iubit Dumnezeu lumea”(Ioan 3, 16).

Sfântul Ioan Hrisostom evidențiază faptul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit, pogorât în zadar atât de mult dacă n-ar fi vrut să ne înalțe pe noi. Deci ceea ce face Dumnezeu pentru noi, face din dragoste și milă și cu scopul ridicării noastre. Hristos S-a născut după trup, ca noi să ne naștem după Duh. S-a născut din femeie pentru ca noi să încetăm de a mai fi fii ai femeii. Pentru aceasta Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naștere: una asemenea nouă și alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, Se aseamănă nouă, dar pentru că nu S-a născut din sânge, nici din voința trupului sau a bărbatului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată nașterea cea mai presus de noi, nașterea cea viitoare, pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul Sfânt. Prin venirea Sa, Hristos Dumnezeu nu are nevoie de nimic de la noi, ci El a venit pentru a-Și revărsa Harurile Sale și binefacerile Sale peste ai Săi. Hristos, fiind cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om, pentru a-i face pe oameni fii ai lui Dumnezeu.

Dragostea milostivă a lui Dumnezeu reiese din aceea că Însuși Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Hristos, a luat trupul nostru ca să ne miluiască pe noi. Tocmai din iubire și din milă și nu din vreo altă pricină a iconomiei mântuirii noastre a făcut aceasta. Ne-a văzut aruncați jos la pământ, pierduți, tiranisiți de moarte și I-a fost milă de noi. A făcut aceasta „ca să fie milostiv și credincios Arhiereu, în cele către Dumnezeu, pentru curățirea păcatelor poporului”(Evrei 2, 17).

Hristos, Cel nepipăit, Cel curat, Cel netrupesc, a intrat în trupul nostru cel văzut și stricăcios, pentru ca El fiind văzut, să ne învețe și învățându-ne, să ne povățuiască spre ceea ce nu se vede. Pentru ca oamenii dau mai multă crezare văzului decât auzului. Cel Bătrân în zile S-a făcut prunc. Cel ce stă pe scaun prea înalt Se așează în iesle. Cel nepipăit, Cel curat, Cel nealcătuit, Cel netrupesc este cuprins de mâini omenești. Cel ce a rupt legăturile păcatului este înfățișat în scutece. Cel pe Care nu-L încăpea Cerul Îl primește ieslea. Cel ce hrănește lumea primește hrană de copil de la Maica Fecioară. Cel ce este „Părintele veacului ce va să fie”(Isaia 19, 5), este ținut ca prunc la sân în brațe feciorești. Toate acestea se întâmplă din vrerea lui Hristos Dumnezeu, Care vrea și poate să prefacă necinstea în cinste, să îmbrace cu slavă pe cel neslăvit, să arate chip al virtuții pe cel supus ocării. Ia trupul nostru, ca în noi să facă loc dumnezeirii, ca să ne dea nouă Duhul Lui. Ia trupul nostru și ne dă în loc dumnezeirea, ca să ne dea vistierie de viață. Ia trupul nostru ca să ne sfințească și ne dă Duhul Lui ca să ne mântuiască.

Așadar, Hristos Fiul lui Dumnezeu, din dragostea Lui milostivă pentru noi, S-a deșertat pe Sine, S-a smerit, S-a coborât până într-acolo încât a luat pentru noi toate cele cuvenite firii noastre. Mai mult decât atât, S-a făcut om pentru a ne face pe noi dumnezeu, a venit la noi pentru a ne ridica până la Dumnezeu, a murit pentru noi pentru a omorî moartea noastră și pentru a ne transmite propria Sa viață, veșnicia.

Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă un eveniment uimitor și de neasemuit pentru întreaga umanitate. Măreția Întrupării depășește orice înțelegere. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă și accentuează că este un lucru minunat și apelează la un exercițiu de imaginație pentru noi. Face apel să ne gândim ce lucru mare ar fi să vedem că se coboară soarele de pe cer, că aleargă pe pământ și că trimite razele lui tuturor celor de aici. Apoi să ne gândim ce minunat lucru ar fi dacă s-ar întâmpla aceasta cu Luminătorul Cel Ceresc, Soarele dreptății, Care trimite din trupul nostru razele Sale și luminează sufletele noastre.

Marele și unicul eveniment admirat de Cer și petrecut pe pământ, întâlnirea Cerului cu pământul este în mod sigur venirea Cuvântului lui Dumnezeu, lui Hristos în trupul omului. Cuvântul Hristos se aprinde de o iubire tainică pentru natura omenescă. Dumnezeu face din natura omenească fiica Lui și natura omenească devine soția lui Hristos. El este capul, iar ea este trupul lui Hristos, adică sunt doi într-un singur trup. Ea este os din oasele Sale și carne din carnea Sa. Pentru ea Hristos părăsește strălucirile cerului, Îl lasă pe Tatăl Său, El vine la soția Sa, la natura omenească și această unire a devenit de nedespărțit, ea este veșnică. Hristos, Cuvântul Întrupat îi dă propriei Sale soții, adică naturii omenești, toate bogățiile Sale. I se dăruiește întreg și total. Mai mult decât atât Hristos se devotează pentru ea. Pentru ea, El este în durere și în lacrimi, trăiește în sărăcie și în muncă și moare în chinul Crucii. „Și când, prin moartea Sa, El a curățit-o pe această soție, El o înalță la dreapta puterii lui Dumnezeu, pe tronul veșnic pe care Tatăl Său i l-a pregătit”.

Revin la imaginea soarelui, pe care Sfântul Ioan Hrisostom o face și evidențiază că acesta, deși este un corp care poate aduce stricăciune, își trimite razele pretutindeni și peste noroaie, peste spurcăciuni și peste multe alte lucruri și nu-și vatămă cu nimic curăția lui prin împrăștierea razelor peste cele stricăcioase, ci, dimpotrivă, după ce a împărtășit propria lui putere, căldură, lumină tuturor corpurilor, își trage la sine razele sale tot curate, fără să ia ceva din mirosul greu și din murdăria celor de pe pământ. Cu mult mai mult Soarele dreptății, Hristos Dumnezeu, nu numai că nu S-a pângărit când a venit în trup curat, dar l-a făcut și pe acesta și mai curat și mai sfânt.

Dragostea milostivă a lui Dumnezeu arătată prin Întruparea Lui face ca legătura cea veche să se deslege, ca diavolul să se rușineze, ca dracii să fugă, ca moartea să fie omorâtă, zdrobită, ca raiul să se deschidă, ca blestemul să se piardă, ca păcatul să se alunge, ca înșelăciunea să fie izgonită, ca adevărul să vină și credința pretutindeni să se răspândească. Dragostea milostivă a lui Dumnezeu face ca prin Întrupare, viețuirea celor de sus pe pământ să se sădească și ca îngerii cu oamenii împreună să viețuiască.

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Hristos S-a unit cu fiecare dintre noi. În fiecare din noi, El reînnoiește minunea iubirii prin Întruparea Sa. Noi suntem trupul Său tainic, noi suntem membrele Sale. Noi Îi datorăm cinstea mortificării și a martiriului.

Hristos ne dă dulcele nume de prieteni, nume aproape mai gingaș decât cel de tată. Sfântul Ioan Hrisostom scoate la lumină încrederea dintre prieteni, faptul, că părăsirea nu are loc și înțelegerile dintre prieteni sunt gingașe și delicioase. Dumnezeu, care ne iubește vrea ca și noi să-L iubim atât pe El cât și pe cei care-L iubesc pe El, adică pe semenii noștri. A fi prieten înseamnă a ști totul și a fi înștiințat în cele mai secrete hotărâri. Hristos este pentru noi dumnezeiescul prieten. Pentru că ne-a învățat totul, ne-a descoperit totul prin Duhul Sfânt, Care continuă se ne facă să pătrundem în adâncurile gândirii divine. Iată semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi.

CAPITOLUL VI

Roadele dragostei

6.1. Dragostea ca izvor și mamă a virtuților, a tuturor bunurilor

Dragostea este rădăcina, izvorul și maica tuturor bunătăților. „E ca o rădăcină care odrăslește nenumărate ramuri ale faptei bune, e ca un izvor ce izvorăște multe curgeri de apă, e ca o maică care strânge la sânul ei pe cei care aleargă la ea”. Adevărata dragoste nu caută ale sale, ci mai înainte de ale sale caută ale aproapelui, ca prin acelea ale aproapelui să vadă de ale sale. Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a face cât mai bine înteles mesajul de mai sus, face următoarea comparație: precum el nu ține pentru el cuvântul său, ci îl dăruiește celorlalți, așa și ceilalți să nu țină doar pentru ei cuvântul primit, ci să-l dea mai departe. Căci după rânduiala mădularelor omului, se hrănește și trupul Bisericii. Mădularul, dacă ține pentru sine mâncarea toată și nu o împarte și cu cel de lângă el și pe sine însuși se vatămă și restul trupului îl strică. Sfântul Ioan Gură de Aur dă exemplul stomacului, care dacă ține numai pentru el mâncarea și restul trupului îl duce în ruină prin înfometare și pe sine însuși se vatămă prin lipsa măsurii. Dar, dacă ia atât cât îi ajunge după rânduiala firească și trimite restul la celelalte mădulare, se păstrează sănătos atât el, cât și restul trupului. Astfel, de vei da hrana cuvântului din belșug și altora, te vei folosi și tu și totodată și cel miluit.

Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează cuvintele lui Dumnezeu, referitoare la pilda înmulțirii talanților astfel: „De ar fi vrut Domnul ca bunurile Lui să fie doar păzite și să nu se facă negoț cu ele, nu le-ar fi dat pe mâna robilor”. Referitor la aceste cuvinte, el subliniază și accentuează iubirea de oameni a Stăpânului. Așadar, cel căruia i s-au încredințat cinci talanți a adus încă cinci, iar celui căruia i s-au încredințat doi talanți a adus alți doi. Venitul adus nu e la fel, dar plata e la fel. De aici, reiese că Dumnezeu nu ia aminte la cât prinos I se aduce, ci la puterea lucrătorilor. Deci, fiecare slugă primise talanții după puterea sa. Dacă primii doi au îndoit prin muncă talanții primiți, cel ce a primit un talant, l-a adus înapoi fără vreun câștig, fapt pentru care a și fost pedepsit.

6.2. Bunătatea și blândețea

Din adevărata dragoste pornește bunătatea, din aceasta se naște blândețea, iar blândețea izvorăște mila.

Bunătatea naște în noi nădejdea mântuirii și ne umple inima de bucurie. În Omiliile la Matei ale Sfântului Ioan Gură de Aur este precizat și evidențiat faptul că „Hristos nu sărută cu atâta bucurie gura profeților, cu câtă bucurie sărută gura oamenilor blânzi și buni”.

Sfântul Ioan Hrisostom, în Omiliile sale la Facere subliniază și reliefează faptul că nu ești blând atunci când suferi în tăcere nedreptatea celor puternici, ci arăți adevărată blândețe atunci când te pleci, când ești nedreptățit de cei ce par mai mici ca tine. În primul caz nu se poate spune că ești blând, pentru că nu te poți împotrivi puterii celui ce-ți face nedreptate.

„Blândețe se cheamă nu atunci când cineva ar avea nedreptate de la vreun puternic și asupritor și ar îngădui cu blândețe, ci atunci când ar avea nedreptate de la oamenii mici și simpli și, fiind necăjit de aceștia, ar răbda”.

Blândețea este semnul distinctiv al creștinului. Acest lucru pleacă din cuvintele Mântuitorului, care zice: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima”(Matei 11, 29). Acest lucru este ilustrat și în cea de-a treia fericire, care spune: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul”(Matei 5, 5). Pentru a ajunge la starea de blândețe e necesar să luăm aminte, deseori, la păcatele noastre și să le plângem cu amar, să facem pocăință. Întăresc acest lucru, prin faptul că sufletul care trăiește în această tristețe, care este pătruns de durerea păcatelor sale nu se mai poate mânia și nici supăra pentru nimic. Acolo unde este doliu nu poate fi mânie, unde este înfrângerea inimii nu este nici dezbinare, nici ceartă. O inimă tristă și necăjită nu mai are puterea de a se mânia. Viața prezentă este deci, o viață de lacrimi, de plâns și de păreri de rău pentru că facem multe păcate prin cuvintele și prin faptele noastre. Am precizat mai sus că blândețea izvorăște milă. Iată, deci, cum ajungem să fim blânzi. Însă nu este de ajuns să stăm în această stare, să ne plângem păcatele și să facem din acest lucru o finalitate. Pocăința este o unealtă spre a ajunge la Dumnezeu, precum este sapa o unealtă spre a ajunge la culesul recoltei. Căci, nu însămânțăm pământul de dragul săpatului, ci spre culegerea roadelor.

Blândețea este mama tuturor bunătăților. Ea izvorăște, vine din dragoste. Este necesar de precizat, după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, că „nimic nu-i mai tare ca blândețea. După cum apa aruncată pe foc a stins de multe ori focul, tot așa și un cuvânt spus cu blândețe stinge o mânie mai aprinsă decât cuptorul. Și îndoit ne e câștigul. Câștigăm și prin aceea că ne-am purtat cu blândețe și prin aceea că slobozim de tulburare mintea fratelui nostru, punând capăt mâniei. Ceea ce este apa pentru foc, aceea-i blândețea și bunătatea pentru mânie”.

Sfântul Ioan Hrisostom evidențiază că „nimic nu este mai vrednic decât blândețea”. Este bine de știut faptul că cuvântul blând frânge oasele, cu toate că nu există nimic mai tare decât osul. Și de se va afla cineva vârtos și neînduplecat, va fi biruit ușor de cel ce se poartă cu el cu blândețe. Nu-i de nici un folos înțelepciunea, dacă nu-i adaugi blândețea. Acest lucru l-au arătat ucenicii lui Dumnezeu, care prin faptele și viața lor au fost înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii. Și ei n-au avut altă fire, ci aceeași fire ca și noi. Dumnezeu cunoaște mai bine decât toți firea lucrurilor și știe că sălbăticia se stinge nu cu sălbăticie, ci cu blândețea.

Suntem chemați să devenim blânzi și smeriți cu inima, numai așa putând dobândi deplina odihnă a sufletului nostru. Cel ce imită blândețea lui Dumnezeu nu se mânie, nu se ridică împotriva aproapelui. Unul ca acesta disprețuiește toată slava acestei vieți și nimic din cele ce se văd nu-l va atrage. Acest lucru este posibil fiindcă el va dobândi alți ochi. Cel ce este smerit cu inima niciodată nu va putea privi cu ochi răi bunurile aproapelui. Unul ca acesta nu va fi răpitor, nici lacom, nici nu va pofti vreun lucru, ci va risipi chiar și pe cele ale sale, arătând multă compătimire față de semenul de aceeași fire. Unul ca acesta nu sapă căsnicia altuia, căci venind sub jugul lui Hristos și învățând să fie blând și smerit cu inima, va avea întreaga virtute și va fi următor, imitator al lui Dumnezeu.

Tot din blândețe izvorăște îndelunga răbdare. Aceasta trebuie să fie și ea caracteristică creștinului ortodox, pentru că acesta trebuie să aibă mare încredere în Dumnezeu și în providența Lui, în purtarea Lui de grijă cea pentru noi. Și când dobândim și când nu dobândim ceea ce cerem de la Dumnezeu, noi trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu și să arătăm încredere în El. Sfântul Ioan Hrisostom spune că „a nu dobândi ceea ce cerem, când nu voiește Dumnezeu, nu e mai prejos decât a dobândi, fiindcă noi nu știm atât de bine cele ce ne folosesc precum știe El. De aceea ori de dobândim, ori de nu, suntem datori să mulțumim”.

Când Dumnezeu nu ne împlinește cererile degrabă, nu înseamnă că nu ne ascultă, ci vrea să vadă stăruința noastră, îndelunga noastră răbdare, vrea să ne tragă la El totdeauna. Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru a scoate la lumină acest lucru, se folosește de următoarea comparație. Îl aseamănă pe Dumnezeu cu un părinte iubitor de fii, cu un tată, care deși este rugat de nenumărate rânduri de fiul său, nu se pleacă la rugămintea lui, nu pentru că nu vrea să-i dea, ci pentru că vrea să vadă stăruința și răbdarea fiului.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că noi nu ne îngrijim nici în cea mai mică măsură de mântuirea fraților noștri, deși, în această direcție, Dumnezeu ne întinde mâna Sa și ne stă în ajutor. Apostolul Pavel, în a doua sa Epistolă către Timotei, ne-a poruncit: „Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de toți, certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăință spre cunoașterea adevărului”(II Timotei 2, 24-25). Este grăitor exemplul părinților, care atunci când copii lor sunt bolnavi de moarte, se așează lângă ei, plâng, se jelesc, îi sărută și fac tot ce le stă în putință până la cea din urmă suflare. Și totuși prin aceasta, părinții nu pot alunga nici boala și nu pot îndepărta nici moartea. În schimb, cel ce are râvnă pentru mântuirea fratelui, dragoste frățească și de Dumnezeu, acela va putea cu răbdare și stăruință, de multe ori să întoarcă și să ridice prin plânsete și lacrimi un suflet bolnav de moarte. Și aceasta este o dovadă de mare iubire milostivă. O iubire îndreptată cu milă spre aproapele nostru, care își are finalitatea la Dumnezeu.

Nimic nu este mai vrednic ca blândețea. Nu trebuie să căutăm să ne răzbunăm pe vrăjmașii noștri, să-i amenințăm și să-i alungăm, ci trebuie să căutăm să-i vindecăm și să-i întoarcem la blândețe. Trebuie să biruim cruzimea lor cu blândețea noastră. Dacă este cineva vârtos și neînduplecat, acela va fi biruit cu lesnire de cel ce are în purtarea lui blândețea. În omul blând stă puterea de a stinge flacăra mâniei. Sfântul Ioan Gură de Aur, referitor la aceasta, ne lămurește cu o pildă extrem de grăitoare: „De vei sufla într-un cărbune aprins vei aprinde flacăra, iar de vei scuipa peste el l-ai și stins”. Este evidențiat faptul că de noi depinde ce alegem să iasă din gura noastră atunci când suntem învrăjbiți cu aproapele. Dacă vom scoate cuvinte trufașe și nebune vom ațâța focul aceluia suflând peste cărbuni, iar dacă vom folosi cuvinte blânde și smerite mai înainte de a se ridica flacăra, deja vom stinge toată mânia. Grăitoare sunt cuvintele Domnului cu privire la aceasta: „Dacă te lovește cineva pe obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt”(Matei 5, 39), pentru că, după spusele Sfântului Gură de Aur, aceasta trebuie să o facem spre cumințirea celui ce face rău.

Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Timotei spune că: „Robul lui Dumnezeu nu trebuie să se certe, ci să fie bun cu toți”(II Timotei 2, 24). Sfântul Ioan Hrisostom spune că nimic nu e mai presus decât blândețea și bunătatea. Apostolul Pavel accentuează că trebuie să arătăm blândețe față de toți, nu numai cu frații noștri fie de același sânge, fie de aceeași credință cu noi. „Blândețea voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor”(Filipeni 4, 5). Sfântul Evanghelist Matei evidențiază faptul că nu vom avea folos dacă iubim pe cei ce ne iubesc pentru că și păgânii fac același lucru și potrivit naturii firii lor o fac.

CAPITOLUL VII

Măsura iubirii de Dumnezeu și de aproapele desăvârșită prin Iisus Hristos

7.1. „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în

iubirea Mea”(Ioan 15, 9).

Aici, Iisus Hristos vorbește într-un fel mai omenesc, adresându-li-se oamenilor, aceste cuvinte au o tărie și o putere cu totul deosebită. Cel care a binevoit să moară pentru slujitorii, pentru dușmanii și prigonitorii săi, Cel care i-a ridicat la o cinste atât de mare, la o atât de înaltă demnitate, Care i-a dus la cer, a arătat prin aceasta, iubirea dusă la cel mai înalt grad.

„Dacă veți păzi poruncile Mele, veți rămâne în iubirea Mea, după cum am păzit Eu poruncile Tatălui Meu și rămân în iubirea Lui”(Ioan 15, 10). Mântuitorul continuă să vorbească omenește: fiind legiuitor, el nu trebuia să fie supus nicidecum legilor. Sfântul Ioan Gură de Aur surprinde aici, faptul că Mântuitorul vorbește cu aceste cuvinte pentru a se acomoda la slăbiciunea ascultătorilor săi. El zice multe lucruri plasându-se la punctul lor de vedere. Faptul că Mântuitorul le spune să rămână în iubirea Lui, ci nu în a Tatălui Ceresc denotă autoritatea cu care le vorbește. Prin aceasta se mai arată legătura strânsă a Mântuitorului cu ucenicii, legătura iubirii, asemănată mlădiței care e legată de butucul viei.

Sfântul Ioan Gură de Aur surprinde imaginea Mântuitorului, Care spune că Tatăl cel Ceresc îl iubește pe Mântuitorul și cu toate acestea El suferă acum toate relele și toate batjocurile. Le suferă pentru că iubirea de oameni este neajunsă, nemărginită, covârșește tot cuvântul. Un om oarecare dacă este osândit de apropiații lui se supără chiar dacă se întâmplă aceasta fără să fie de față. Însă Dumnezeu, în toate zilele este ocărât, fiind de față, văzând și auzind, El nu trimite asupra noastră vreun fulger, nici nu poruncește mării să acopere pământul, nici pământului să se deschidă și să-i înghită pe toți, El suferă, rabdă îndelung și din dragostea Lui milostivă pentru noi ne promite că ne iartă și ne îndeamnă să facem pocăință. Deasemenea, faptul că va trebui sa-i părăsească pe ucenici nu înseamnă că nu-i iubește căci, precum Tatăl cel Ceresc i-a lăsat pe dușmanii Mântuitorului să-L omoare, El neopunându-se, nu înseamnă că Tatăl nu-și iubește Fiul: pe Hristos răstignit și înviat. Așadar, Mântuitorul le atrage atenția ucenicilor să nu se tulbure și le făgăduiește că dacă vor rămâne în iubirea Lui, toate relele vieții prezente nu vor putea să le facă nici un rău. În aceasta constă iubirea. Iubirea este un lucru mare și de neînvins pentru că nu este un cuvânt zadarnic, iubirea trebuie arătată și dovedită prin fapte. Iisus Hristos ne-a împăcat cu Sine, atunci când noi eram dușmanii Lui căzuți prin păcat.

Astfel, noi am dobândit prietenia Lui și trebuie pe cât posibil să rămânem prieteni ai Lui, mai precis în iubirea Lui. El a fost cel care a început să ne iubească primul, să-L iubim și noi măcar după ce ne-a iubit El atâta cât să-și dea viața pentru noi, ca să ne răscumpere din robia morții, a păcatului și să ne elibereze din întunericul cel mai de jos și să ne deschidă ușile Impărăției Cerești. El nu ne iubește pentru propriul Său interes, el nu are nevoie de nimic, de noi rămâne a-L iubi pentru că este numai pentru utilitatea și folosul nostru. Atunci când noi eram vrăjmașii Lui, El n-a stat departe de noi, ci din iubirea Lui milostivă ne-a întâmpinat, a venit în ajutorul nostru. Așadar, să-L iubim și noi pe acest prieten care ne dă atâta mărturie despre iubirea Lui și despre finețea Sa.

7.2. „Prin aceasta vă vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unul

pe altul”(Ioan 13, 35).

Sfântul Apostol Pavel îndeamnă astfel prin cuvintele: „Arătați față de el dragoste”(II Corinteni 2, 8) ca nu cumva „să-l înghită pe unul ca acesta tristețea cea peste măsură”(II Corinteni 2, 2). Prin aceasta ne poruncește să tindem grabnic mâna, ca nu cumva, tot tărăgănând și amânând acela să fie înghițit între timp. Astfel, să ne facem purtători de grijă pentru frații noștri. Acesta este căpătâiul vieții noastre creștinești, acesta este semnul ei: a nu căuta numai pe ale noastre, ci și a îndrepta și aduce în bunăstare celelalte mădulare ale Trupului Tainic al lui Hristos. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune că: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei”(Ioan 13, 25). Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că prin aceste cuvinte se reliefează dovada cea mai mare a credinței. Astfel, adevărata dragoste o vădim nu prin tovărășie la mese, nici prin numiri goale, nici prin cuvinte măgulitoare, ci îndreptând pe aproapele și căutând folosul lui, sculând pe cel căzut, întinzând mână de ajutor celui ce zace fără să-i pese de mântuirea lui și căutând binele aproapelui înaintea binelui nostru.

7.3. „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat

ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3, 16).

Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează aceste cuvinte, îndemnând creștinii să nu se mire că Hristos va fi ridicat pentru ca ei să fie mântuiți. Aceasta pentru că așa a hotărât Tatăl Cel Ceresc, așa I-a iubit încât pe Unicul Său Fiu L-a dat spre moarte pe cruce, spre a ridica din robia morții și a păcatului pe cei neascultători și păcătoși, pe oameni. Iată aici, iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, nimeni nu poate să facă. Dumnezeu S-a îndurat de omul neascultător, păcătos, răscumpărându-l cu Sângele Fiului Său, pe când niciunul dintre noi n-ar face atâta, nici chiar pentru cea mai iubită ființă. Sfântul Apostol Pavel zice: „Căci cu greu va muri cineva pentru un drept”(Romani 5, 7). Apostolul era întemeiat când spunea acestea pe iubirea și pe milostivirea lui Dumnezeu, fiindcă le vorbea credincioșilor.

Mare deosebire, chiar imensă este între Dumnezeu și lume. Dumnezeu, Creatorul, Nemuritorul, Cel ce este veșnic, Care are o infinitate de slavă, i-a iubit pe oamenii formați din pământ, încărcați cu o mulțime de păcate, care nu încetau să-L supăre. Îi iubea atât de mult, „încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat”, nu pe unul dintre slujitorii Săi, nici pe un înger, nici pe un arhanghel. Astfel, nimeni n-a arătat niciodată atâta iubire, câtă a avut Dumnezeu pentru acești oameni neascultători.

Hristos a primit moartea „Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”(Ioan 3, 15). Sfântul Ioan Gură de Aur arată că jertfa oferită este Fiul lui Dumnezeu, începutul și izvorul vieții și al vieții veșnice, pentru că Cel Care prin moartea Sa, trebuia să le dea viață altora, nu putea să rămână multă vreme în moarte. Dacă cei ce cred în Hristos răstignit nu pier, cu atât mai mult nu va pieri Cel Care este răstignit. Căci Cel ce scoate pe alții din pierzarea lor trebuie să fie lipsit de pierzare. Cel ce dă viață altora, cu atât mai mult și-o va da El luiși.

„Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El”(Ioan 3, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre acest verset, pornind de la faptul că mulți oameni fără virtute, abuzează de mila lui Dumnezeu pentru a-și înmulți păcatele lor sau pentru a stagna în păcate, fapte care duc la creșterea în mândrie. Căci acolo unde nu este conștiința păcatului, nu există pocăință și acolo unde nu există pocăință, sporește mândria. Trebuie bine știut că mila lui Dumnezeu și mânia sunt în mâna Lui și mânia Domnului se va aprinde asupra păcătoșilor care nu se pocăiesc (Ecclesiast 5). Dar cu toate acestea că mila lui Dumnezeu este mare nu ne permitem să ne îndoim.

Viața noastră e făcută din două părți: una pentru luptă, iar alta pentru cununi. Cea pentru luptă este viața pământească, este lupta cu păcatul, unde Dumnezeu își arată dragostea Sa milostivă prin iertarea de păcate. Căci păcatele noastre sunt ca nisipul mării, dar Dumnezeu se îndură de noi și ne dă posibilitatea pocăinței, prin Botez, prin sfânta Taină a Spovedaniei și prin celelalte slujbe ale bisericii noastre, dându-ne astfel îndreptarea, curăția și sfințenia. Domnul își arată mila Sa, mai întâi prin harul Botezului, El ne-a iertat păcatele noastre și apoi chiar după un așa de mare har, El nu-l pedepsește pe păcătosul care s-a făcut vrednic de chin, ci îi lasă vreme să se corecteze și să facă pocăință. Relevant pentru acest lucru sunt spusele Mântuitorului către Nicodim: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El”(Ioan 3, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur aduce în prim plan faptul că sunt două veniri ale lui Iisus Hristos pe pământ: una a avut loc deja, cealaltă trebuie să vină, dar nu sunt amândouă pentru aceeași cauză și același sfârșit. Iisus Hristos a venit mai întâi, nu pentru a judeca păcatele, ci pentru a le ierta. A doua oară va veni, nu pentru a le ierta, ci pentru a le judeca. Dacă la prima Sa venire a spus „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea”(Ioan 12, 47), la cea de-a doua venire Domnul spune: „Când va veni Fiul Omului în Slava Tatălui Său, El va pune oile de-a dreapta Sa și caprele de-a stânga; și atunci aceia vor merge la viață veșnică și aceștia la chin veșnic”(Matei 25, 31).

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că și prima venire era pentru a judeca lumea, pe cât o cerea dreptatea. Pentru că înaintea lui Hristos exista o lege naturală, prooroci, legea scrisă, învățătura, sfaturile, făgăduințele, minunile, și multe alte lucruri care puteau îndrepta pe oameni și să-i țină departe de păcat.

Dar cum Iisus Hristos este mult milostiv, are dragoste pentru om, El n-a judecat, a iertat totul. Dacă ar fi judecat probabil toți oamenii ar fi pierit. „Căci toți au păcătuit și au nevoie de slava lui Dumnezeu”(Romani 3, 23). Adaug la aceasta și faptul că „Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”(Iezechiel 33, 11). Din acestea reiese într-un mod cât mai luminos și curat cu putință, dragostea milostivă a lui Dumnezeu.

Iată încă o dovadă a milostivirii lui Dumnezeu. Nu că nu ar fi fost de ajuns faptul că Dumnezeu îl dă pe Fiul Său la moarte pentru păcatele noastre, ci mai mult decât atât, El amână și timpul pedepsei și acest lucru îl face ca să dea păcătoșilor posibilitatea să își spele păcatele lor și să stea apoi cât mai departe cu putință de păcat. Sfântul Vasile cel Mare spune că cea mai mare înțelepciune este gândul la moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur îl completează pe Sfântul Vasile prin faptul că ne spune că „nu-i rău să mori, ci să mori rău”. Căci, dacă mintea stă trează la ceasul cel mai de pe urmă, omul încearcă să țină sufletul și trupul cât mai departe de păcat pentru a afla răspuns bun la înfricoșătoarea judecată și sfârșit creștinesc vieții sale.

Sfântul Ioan Gură de Aur arată importanța grijii noastre de mântuirea fraților noștri, grijă izvorâtă dintr-o adevărată iubire. Este relevant exemplul Mântuitorului în relația Lui cu Iuda. Hristos, din preștiința Sa, știa că Iuda nu va sta departe de trădare, dar nu încetează până la sfârșit de a-l abate de la trădare prin sfaturi, prin îndemnuri, prin binefaceri, prin amenințări, prin orice fel de învățătură. A făcut aceasta pentru a ne învăța pe noi că și dacă știm mai dinainte că frații noștri nu ne vor asculta, noi totuși să facem ce ne stă în putință pentru că Dumnezeu vede osteneala noastră. „Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”(Luca 18, 27). Dar nu numai prin cuvinte a fost povățuit Iuda, ci și prin fapte, Hristos arătându-Și de nenumărate ori iubirea Sa de oameni: curățise leproși, izgonise demoni, vindecase bolnavi, înviase morți, întărise slăbănogi, făcuse bine tuturor și nu pedepsise pe nimeni. Hristos spune: „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea”(Ioan 12, 47). Însă, ca să nu socotească Iuda că Hristos face numai bine și nu pedepsește i-a arătat că poate să o facă. Este ilustrată aici, multa înțelepciune și marea iubire a lui Dumnezeu pentru om încât nu a îngăduit să pedepsească și să osândească un om. Hristos Și-a arătat această putere a Sa(să pedepsească), asupra smochinului, zicând: „De acum să nu se mai facă din tine rod”(Matei 21, 19). Și smochinul s-a uscat îndată numai la acest cuvânt. Hristos n-a încetat niciodată bunăvoința Sa pentru Iuda și nici purtarea Sa de grijă. Iată cu câtă gingășie atinge sufletul lui Iuda. Rostește cuvinte în stare să înmoaie și o inimă de piatră. La sărutare, Hristos îi spune: „Iudo, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?”(Luca 22, 48). Prin aceste cuvinte, Hristos vrea să-i miște inima și să-i aducă aminte că fuseseră împreună mai înainte multă vreme. A făcut-o din iubire, din milă, numai așa dând poate o ultimă șansă celui ce avea să-L vândă.

7.4. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună

pentru prietenii săi”(Ioan 15, 13).

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan arată deslușit în Evanghelia sa, dragostea pe care Hristos o cere: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”(Ioan 15, 13). Acesta este semnul distinctiv al ucenicului lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază dragostea pe care cei păstoriți au avut-o pentru păstorul lor Pavel și surprinde faptul că dacă aceștia au arătat o asemenea dragoste pentru Pavel, cu atât mai mult ar fi arătat pentru Hristos, cel propovăduit și iubit de Pavel.

„Nu voi m-ați ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”(Ioan 15, 16), spune Mântuitorul Iisus Hristos. Sfântul Ioan Hrisostom arată faptul că Mântuitorul a căutat iubirea cea fierbinte a ucenicilor și nu s-a mulțumit numai cu asta.

Iată, în câte feluri arată Mântuitorul iubirea Sa ucenicilor Săi: Le-o arată descoperindu-le tainele și secretele Sale. Le-o arată întâmpinându-i cu iubirea și cu afecțiunea Sa, alegându-i primii, le-o arată prin binefacerile cu care i-a umplut și prin tot ce a suferit pentru ei. Este arătat aici, caracterul de milă, de iubire milostivă a lui Dumnezeu.

„Acestea vă porucesc să vă iubiți unul pe altul”(Ioan 15, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur explică acest verset, sugerând că Mântuitorul îi îndeamnă așa pe ucenicii Lui nu ca să-i mustre, nici sub pretextul că sub semnul iubirii dintre ei își dă viața, ci pentru a-i angaja în iubirea față de El. Prin aceasta Mântuitorul i-a prevenit și i-a pregătit să suporte cu curaj, că atunci când vor fi scoși dintre oamenii buni vor avea de suferit de la ceilalți și injurii și batjocuri. I-a pregătit la acestea câștigând inima și iubirea lor, în acest fel făcându-i să înțeleagă că nu trebuie să se întristeze pentru cele ce vor suferi ci să se bucure, căci suferă aceste lucruri din iubirea pentru Dumnezeu. „Dacă a-ți fi din lume, lumea ar iubi ceea ce este al ei”(Ioan 15, 19). Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează și descoperă înțelesul acestor cuvinte prin faptul că Mântuitorul îi atenționează pe ucenici că dacă vor fi iubiți vor trebui să se gândească că sunt răi, motivând acest lucru prin aceea că lumea nu iubește ceea ce nu este al ei. Prin cuvintele: „Nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său, dacă M-au prigonit pe Mine și pe voi vă vor prigoni, dacă au păzit cuvântul Meu și pe al vostru îl vor păzi”(Ioan 15, 20) este reliefat faptul că ucenicii vor fi în mod sigur următori ai lui Hristos. Atâta timp cât a fost Iisus Hristos în trup, a fost persecutat și disprețuit, după ce S-a înălțat la cer, lumea s-a întors împotriva ucenicilor săi, pe care i-a maltratat. Și pe când ei se tulburau și aveau de luptat, Mântuitorul le înalță inima și le zice încurajându-i, că a fi urâti de lume trebuie să fie pentru ei o mare bucurie prin faptul că astfel, vor lua parte la suferințele Lui. Un alt motiv pentru care ucenicii nu trebuie să se tulbure, îl arată Mântuitorul prin cuvintele: „Nu este slujitorul mai mare decât stapânul său”, cuvinte prin care se arată că atunci când ucenicii sunt disprețuiți și batjocoriți de cineva, de fapt acela îl disprețuiește și-l batjocorește pe Tatăl cel Ceresc.

7.5. „Faceți oamenilor precum voiți să vă facă și ei vouă”(Matei 7,12).

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unul pe altul, precum v-am iubit Eu”(Ioan 15, 12). Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază aici, faptul că iubirea lui Dumnezeu este amestecată, confundată cu iubirea aproapelui, aceste două iubiri fiind împletite, fiind legate împreună ca și o funie. Aceste două iubiri sunt de nedespărțit, nu se poate avea una fără cealaltă. Sfântul Apostol și Evanghelist Matei zice: „Toată legea și profeții se cuprind în aceste două porunci”.(Matei 22, 40). Tot el spune că toată legea și profeții consta în îndemnul: „Faceți oamenilor precum voiți să vă facă și ei vouă”.(Matei 7, 12). Sfântul Apostol Pavel completează și concluzionează cele spuse de Evanghelistul Matei prin cuvintele: „Și așa iubirea este împlinirea legii”(Romani 13, 10).

Însuși Mântuitorul Iisus Hristos spune că a rămâne tare în iubirea Lui, dacă iubirea Lui cuprinde păzirea poruncilor și însăși porunca de a ne iubi unii pe alții, înseamnă că numai prin această iubire reciprocă pe care o avem unii fată de alții, noi rămânem în iubirea lui Dumnezeu. Mântuitorul nu dă numai porunca iubirii, ci ne prescrie și măsura prin cuvintele: „precum v-am iubit Eu”. Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează aici, faptul că Iisus Hristos duce măsura iubirii până la moarte pe cruce pentru răscumpărarea omului. Astfel, este arătată măreția și puterea iubirii care reprezintă semnul ucenicilor, fiindcă iubirea formează și întreține virtutea.

CAPITOLUL VIII

Măreția iubirii milostive a lui Dumnezeu în Euharistie

Ca noi să devenim un singur trup cu Hristos, lucru care este posibil nu nunai prin iubire, ci și în mod real trebuie să ne unim, să ne împărtășim cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge ale Lui. Ca noi toți să fim un singur trup, legat de un singur cap, Hristos a unit, a amestecat trupul Său cu al nostru. Iată, deci acesta este semnul unei iubiri fierbinți, unei iubiri milostive, care nu îl lasă pe Dumnezeu undeva acolo sus, indiferent de prăpastia păcatului în care e picat omul. Dreptul Iov arată acest adevăr, când spune despre slujitorii săi că el îi iubea atât de mult, încât ei ar fi dorit să îl mănânce. Căci, pentru a-și arăta atașamentul lor viu și frumos ziceau:„ Unde s-ar fi găsit unul care să nu se fi săturat la masa lui?”(Iov 31, 33). Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează ceea ce a făcut Iisus Hristos pentru noi. El ne-a dat carnea Sa să o mâncăm pentru a ne arăta iubirea Lui milostivă pentru noi și astfel pentru a ne ajuta să ieșim din robia păcatului și a morții, ne-a dat medicamentul cel de mult preț pentru dobândirea vieții veșnice. Răspunsul nostru ar trebui să fie acela ca să avem pentru El iubirea cea mai mare.

Sfântul Ioan Gură de Aur face paralela între părinții care își încredințează copii la o doică și Mântuitorul, Care își hrănește copii cu trupul Lui, Care se dă pe Sine Însuși spre mâncare. Acela care S-a dat pe Sine pentru noi în lumea aceasta, cu mult mai mult bine va face pentru noi în lumea de dincolo. Aici, în lumea aceasta din iubire față de noi a fost fratele nostru și a luat trupul și sângele nostru ca prin aceasta și unul și altul să fie comun între noi. Hristos ne dă acest trup și sânge prin care devine de aceeași natură cu noi. „Acest sânge formează în noi o imagine strălucită și regească: el produce o frumusețe necrezută, el nu lasă să se strice noblețea sufletului, atunci când este adesea udat și hrănit. Acest sânge se răspândește în suflet imediat ce este băut, el adapă și hrănește sufletul. Acest sânge când este primit cu vrednicie, îi pune pe fugă pe diavoli, îi face și îi cheamă să vină la noi pe îngeri, și chiar pe Domnul îngerilor îl face să vină la noi. Acest sânge, prin vărsarea lui a spălat și a curățit întreaga lume”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre Trupul și Sângele Domnului că spală păcatele, că sfințește și mântuiește sufletul, că îl spală, că îl curățește, că îl împodobește, că îl lărgește: ele fac inteligența noastră mai strălucită decât focul și sufletul nostru mai luminos decât aurul. Acestea deschid cerul.

Pentru ca Trupul lui Hristos să se amestece cu trupul nostru, pentru ca viața Lui să devină viața noastră, pentru ca iubirea milostivă de oameni a Lui să devină iubirea noastră milostivă, atât îndreptată spre Hristos, cât și spre semenii noștri, Însuși Mântuitorul Iisus Hristos spune: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi”(Ioan 15, 12). Pentru a putea ajunge să-l iubim pe aproapele nostru așa cum ne iubește Hristos, e nevoie să fie Hristos prezent în noi, acest lucru fiind posibil, în primul rând, prin Sfânta Euharistie.

Adunați în jurul Sfântului Potir și împărtășindu-ne cu Însuși Trupul și cu Însuși Sângele Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, „ne împărtășim de iubirea Lui jertfelnică, dându-ne și nouă iubirea cea mai mare, adică punându-Și viața(sufletul) pentru prietenii Lui. Aceasta mă face să-i răspund cu aceiași iubire, iubire care nu poate fi limitată. Și atunci și noi, credincioșii, ne iubim cu iubirea lui Hristos. Această iubire trece și dincolo către cei care nu se împărtășesc încă, și ne face să facem totul ca și ei să vină și să intre în cămara Ospățului dumnezeiesc, în Jertfelnicul cel mai presus de ceruri, dar bineînțeles să intre cu haină de nuntă”.

Numai așa „devenim și noi jertfă ca dar, mielușei neprihăniți, vine și la noi ziua a opta, zi una, intrăm în rai, nu în raiul sensibil al lui Adam, în care este posibilitatea căderii, ci în raiul inteligibil, gândit cu mintea, înțelegător al Domnului nostru Iisus Hristos, atingând bucuria, frumusețea dumnezeiască, pacea care covârșește toată mintea(Filipeni 4, 7), isihia, liniștea, sihăstria Duhului Sfânt”.

Astfel, primind Sfânta Euharistie, mai precis după ce mâncăm Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hrisos, Care din iubire milostivă a făcut aceasta pentru noi, pot să cânt cu adevărat: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel Ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei, Sfintei Treimi, închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi”.

CAPITOLUL IX

„Viața în Hristos” după sfântul Ioan Gură de Aur

Dreptatea lui Dumnezeu îl inspiră pe om la pocăință. Sfințenia Sa îl inspiră la adorare religioasă. Măreția Sa aduce admirația omului și izvorăște cântecele de laudă. Bunătatea lui Dumnezeu se materializează în iubire. Sfântul Ioan Gură de Aur vede mai înainte de toate în Dumnezeu mila Sa negrăită, această bunătate a Sa către oameni, această dragoste milostivă, dragoste care se apleacă spre necazurile oamenilor și care atrage pe ei spre a-L urma.

În orice creștin, care a înțeles cu adevărat învățăturile lui Hristos, această dragoste milostivă a lui Dumnezeu se află pe primul loc. Acest lucru îl întărește Sfântul Ioan, care avea motive speciale ca să mediteze cu precădere la bunătatea lui Dumnezeu, din care izvorăște iubirea și mila. El dorea să aducă suflete la Dumnezeu. În acest sens, spune: „Oamenii nu pot fi atât de ușor atrași prin vorbirea despre lucrurile mărețe și sublime ale lui Dumnezeu, ca atunci când se vorbește despre bunăvoința și bunătatea Sa, care sunt de folos pentru mântuirea oamenilor care ascultă”.

E necesar să ascultăm de glasul Părintelui, să recunoaștem glasul și cântecul Părintelui, să iubim, să ascultăm de acest glas. Că noi „suntem asemenea copiilor de păstor care cu o trestie subțire fluieră, la umbra sfințeniei Părintelui stând, ca sub un stejar sau fag, iar Părintele, Păstorul, ca un Cântăreț iscusit, alcătuind alăută de aur, nu cu măiestria loviturilor, ci cu măiestria cuvintelor și a faptelor, mult folos ne aduce nouă”.

În gândirea Sfântului Ioan Hrisostom, întotdeauna cea care are ultimul cuvânt de spus este bunătatea. După ce arată judecata lui Dumnezeu și pedepsele lui drepte, Sfântului Ioan îi face plăcere să aducă în discuție bunătatea Lui. Acest lucru îl face pentru ca nu cumva să-i arunce pe ascultători mai degrabă în deznădejde, decât în delăsare. Bunătatea, milostivirea lui Dumnezeu, iubirea Lui sunt de neexprimat pentru că nu se pot lăsa închise, delimitate, ciuntite de bietul nostru limbaj omenesc. Acestea, pentru limbajul omenesc, sunt ca apa care curge printre degete.

Deasemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur se apleacă asupra bunătății, dragostei milostive a lui Dumnezeu, din dorința pe care o are de a-și vedea credincioșii practicând milostenia. Mai în toate cuvântările sale, ne vorbește despre importanța uluitoare pe care o are milostenia. La un moment dat, în cuvântările pe care le avea în Biserica Antiohiei, Sfântul Ioan Gură de Aur este acuzat de către credincioși că le repetă și le vorbește de prea multe ori despre milostenie. Însă, Sfântul Ioan le răspunde și astfel le explică faptul că le repetă pentru că ei (credincioșii), încă nu au deprins-o. Adică, o ia în ordine. Așa cum, învățătorul la școală nu poate trece la litera „b”, până când copii nu au învățat și s-au deprins cu litera „a”.

Milostenia îl face credincios asemănător lui Dumnezeu Însuși. Ea îl are pe Dumnezeu în centrul ei. Astfel, pe lângă faptul că Mântuitorul zice: „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”(Matei 25, 40), atunci când practicăm milostenia, într-o mare măsură devenim un instrument, o unealtă prin care lucrează Dumnezeu. Și după părerea mea, nu este lucru mai însemnat pe lumea aceasta, decât a ajunge ca Dumnezeu să lucreze prin tine, ca să devi unealtă a lui Dumnezeu.

Iubirea lui Dumnezeu-Tatăl, Care se face cunoscut cu harul lui Hristos-Fiul și prin comuniunea cu Sfântul Duh, conține întreaga Iconomie iubitoare de oameni a lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră. Coborârea pe cruce dovedește bunătatea lui Dumnezeu încă mai mult decât creația. Iubirea milostivă a lui Dumnezeu reiese și din aceea că Hristos ar fi murit chiar și pentru a salva un singut suflet, afirmație întărită prin cuvintele: „Hristos poartă pentru fiecare om aceeași dragoste ca și pentru întreaga lume”.

Sfântul Ioan Hrisostom evidențiază că nimeni nu arde atât de mult de dorul iubitei lui, pe atât de mult pe cât dorește Dumnezeu mântuirea sufletelor noastre. Acest fapt este scos la lumină atât de viața nostră de zi cu zi, cât și de dumnezeieștile Scripturi. De exemplu, în prima parte a cărții profetului Ieremia, Dumnezeu este disprețuit și trecut cu vederea, dar El nu încetează a alerga și a căuta prietenia celor ce Îi întorc spatele. Însuși Dumnezeu arată lămurit aceasta când spune: „Ierusalime, Ierusalime, cel ce omori pe profeți și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori am voit să adun pe fii tăi, cum adună găina puii săi sub aripi, și n-ați voit!”(Matei 23, 37). Sfântul apostol Pavel arată aceasta, scriindu-le corintenilor: „pentru că Dumnezeu era în Hristos, a împăca lumea cu El Însuși, fără să țină seamă de păcatele lor, punând în noi cuvântul împăcării. Așadar, în numele lui Hristos, vă rugăm, ca și cum Dumnezeu s-ar ruga prin noi, în numele lui Hristos vă rugăm, împăcați-vă cu Dumnezeu!”(II Corinteni 5, 19-20).

„Milostivirea lui Dumnezeu a unit cerul și pământul; milostivirea lui Dumnezeu l-a făcut pe om să fie așezat pe tronul împărătesc; milostivirea lui Dumnezeu l-a arătat pe Dumnezeu pe pământ; milostivirea lui Dumnezeu a convertit stăpânul în slujitor; milostivirea lui Dumnezeu a făcut ca Cel Iubit să fie dat pentru dușmani, Fiul pentru răzvrătiți, Stăpânul pentru slujitori, Cel Care este liber pentru sclavi. Și milostivirea nu se oprește aici; ea ne-a condus încă mai sus. Nu numai că ne-a eliberat de rele, ci ne-a făcut promisiuni încă și mai minunate”.

Motivul acestei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi provine așa cum am mai spus din bunătatea Lui. Este o dragoste dezinteresată. Dumnezeu nu așteaptă nimic de la noi decât mântuirea noastră. Nu vrea nici slujire, nici slavă, lui Dumnezeu nelipsindu-i nimic. Dacă vrea să fie slujit sau lăudat de noi este pentru ca dragostea Lui pentru noi să devină și mai arzătoare. În orice lucru, El are în vedere numai mântuirea noastră. De El fug și sunt înfricoșați vrăjmașii vieții noastre, ai mântuirii noastre. De aceea trebuie să-L iubim și să-L îmbrățișăm, pentru că „dovada dragostei cuiva pentru noi se arată atunci când, împreună cu noi, pe aceleași le iubește sau le respinge”.

Iată cum culminează Sfântul Ioan Hrisostom într-una din cuvântările sale: „A face în continuu bine înseamnă a-I aduce slavă lui Dumnezeu”. Însăși mântuirea noastră îl slăvește pe Dumnezeu pentru că ea este cel mai mare dar al Său, darul lui Dumnezeu Însuși. Omul e predispus păcatului și oricât de mult s-ar pocăi și ar încerca să stea departe de păcat, păcatele lui fiind ca nisipul mării, apa spală nisipul, însă nu este îndeajuns. Trebuie avută în vedere purtarea noastră în fața Celui atât de blând, iubitor de oameni și purtător de grijă, în fața Celui Care vindecă sufletele noastre cu mai multă înțelepciune decât a doctorului, cu mai multă iubire de fii decât cea a unui tată, cu mai multă dreptate decât a oricărui judecător. Așadar, este cât se poate de limpede că în vederea mântuirii avem nevoie de îndurarea lui Dumnezeu, de mila Lui nemărginită, de dragostea Lui milostivă.

Gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur are la bază pe Dumnezeu cel milostiv. Sfântul leagă această milă de toată Iconomia mântuirii. Acesta prezintă și rezumă mântuirea noastră drept bucurie a lui Dumnezeu. Iată frumoasele cuvinte ale Sfântului Ioan, pe care le scrie în exil, pentru cei tulburați în credința în Dumnezeu, cuvinte prin care sunt scoase la lumină motivele pentru a-i întări în credință și prin care să le descopere iubirea veșnică a lui Dumnezeu: „Tu ai un Dumnezeu, Care te iubește cu mai multă tandrețe decât un tată, cu o stăruință mai activă decât cea a unei mame; un Dumnezeu Care te îndrăgește cu o pasiune mai arzătoare decât cea a tinerilor căsătoriți; un Dumnezeu Care este încântat de mântuirea ta și Care se bucură mai mult decât tine că ai scăpat de pericole și de moarte…; un Dumnezeu Care mărturisește toate formele de afecțiune: afecțiunea unui tată pentru fiii săi, a unei mame pentru copiii săi, a unui agricultor pentru faptele sale, a unui arhitect pentru opera sa, a unui soț pentru soția sa, a unui tânăr pentru logodnica sa; un Dumnezeu Care vrea să îndepărteze de tine relele, așa cum Răsăritul este îndepărtat de Apus, așa cum Cerul este ridicat deasupra pământului…, sau mai degrabă, nu numai așa cum, ci încă mai mult…. Pentru că Providența lui Dumnezeu este inexplicabilă, solicitudinea Lui incomprehensibilă, bunătatea Lui inexprimabilă, dragostea Lui de nesecat”.

Din opera Sfântului Ioan Gură de Aur se pot desprinde două caracteristici principale ale bunătății lui Dumnezeu. Aceste două se regăsesc în viața lui și în propria lui atitudine atunci când vorbește credincioșilor. Amintim, condescendența lui Dumnezeu, care înseamnă „dispoziția Lui, Care, fără a ține cont de exigențele demnității Sale de suveran, Se acomodează cu slăbiciunea noastră pentru a contribui la mântuirea noastră.” Astfel, condescendența dumnezeiască este „nevrednică” de măreția Sa și „vrednică” la infinit de bunătatea Sa. În acest sens, studiile exegetice ne fac să-L iubim pe Dumnezeu, Care Se arată încă mai condescendent decât un tată. În această direcție, Sfântul Ioan Gură de Aur înlesnește înțelegerea noastră prin exemplul tatălui, care coboară din demnitatea lui, din maturitatea lui și îi place să se îngâne cu copilașii lui și folosește spre a se exprima și desemna lucruri, cuvinte inexistente.

O altă caracteristică a bunătății lui Dumnezeu în viziunea lui Hrisostom este milostivirea lui Dumnezeu: „Nimic nu-i convine mai mult lui Dumnezeu…, decât milostivirea”. Astfel, „Lui îi convine mai mult să salveze decât să pedepsească ”.Aceasta dorește El, „Să nu aibă decât să ierte întotdeauna și să nu pedepsească niciodată”. Acestea sunt printre cele mai frumoase și cele mai frecvente formulări ale sfântului referitoare la dragostea milostivă a lui Dumnezeu.

Sfântului Ioan Gură de Aur îi place să exalte această bunătate plină de milostivire a lui Dumnezeu. Așadar, reliefează această însușire printr-o imagine extraordinară. Ne îndrumă să ne gândim la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care este nespusă, nemărginită și care depășește orice cuvânt și să o comparăm cu cea a împăratului, care dacă a fost ocărât o singură dată, chiar în lipsă, nimeni din cei ce au luat parte la această tulburare nu este iertat. Dumnezeu este ocărât și injuriat în fiecare zi în față, vede și aude ocara și injuria și nu eliberează trăsnetul, nu poruncește mării să acopere pământul, nu poruncește pământului să se deschidă, ci îndură, rabdă îndelung, făgăduiește să-i ierte pe cei ce-L hulesc, numai dacă se pocăiesc și făgăduiesc să mai facă aceasta. Iată, aici îndelunga răbdare a lui Dumnezeu care dorește „ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină”(I Timotei 2, 4), alăturată de mila nemărginită și de iubirea Tatălui pentru copiii lui.

Dumnezeu fiind respins ne urmărește, disprețuit fiind ne caută, supărat fiind ne iartă. El ne trimite oameni să ne spună cât ne iubește El pe noi și ce bogăție de slavă ne păstrează, iar noi îi ocărâm. Mai mult, El ne trimite pe Fiul Său unic, iar noi Îl omorâm pe cruce. În loc să ne zdrobească ca pe niște insecte rău făcătoare, Dumnezeu, departe de a ne respinge, reîncepe în fiecare suflet marele act al răscumpărării. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Este posibil ca noi să ne opunem și să rezistăm cu nesimțire în fața a ceea ce face Dumnezeu pentru noi? Convertirea sufletelor noastre și a inimilor noastre nu se impune ea, nouă, în mod imperios? Iubirea nu cere ea iubire? Iubiți cum suntem noi de Dumnezeu, rămânem noi ca de gheață, fără întoarcere, fără afecțiune, fără inimă? Petru după ce s-a lepădat de Hristos, nu se convertește el la iubirea Lui? David în extazul iubirii sale nu a cântat el: Ce-am dorit eu în cer și pe pământ decât pe Tine, O, Dumnezeul meu!(Psalmul 72, 24). Iată iubirea, iată convertirea, iată adevărata viață creștină”.

Oricare ar fi păcatele noastre, niciunul nu depășește iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Această afirmație poate fi frumos ilustrată prin cuvintele care zugrăvesc faptul că iubirea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu este infinit mai mică decât iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos. Deci, „Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”(Iezechiel 33, 11). Prin cuvintele „să se întoarcă și să fie viu” se face referire la necesitatea și importanța pocăinței. Sfântul Ioan Gură de Aur crede că Dumnezeu nu ar îngădui moartea unui păcătos care ar mai putea să se pocăiască.

Așadar, făcând referire la toate cele scrise mai sus, putem observa că personalitatea sfântului Ioan Hrisostom era una marcată de grija pentru mântuirea sufletelor, de condescendența față de cei mici și smeriți, cât și de milă pentru cei păcătoși. Se spune despre el „că a făcut să dispară complet deznădejdea oamenilor, pentru că diavolul îi prinde pe păcătoși prin deznădejde și nu le permite deloc să se căiască și să facă pocăință”.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă și stăruiește să ne îmbrăcăm în Domnul nostru Iisus Hristos și cu El să fim în toată vremea, pentru că acest lucru desemnează a fi îmbrăcat în Domnul Hristos. Să nu ne lipsim niciodată de El, să-L avem veșnic în noi, prin sfințenia și prin blândețea noastră. Ceea ce dobândim prin Taina Botezului să păstrăm toată viața. „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”(Galateni III, 27). Căci cel îmbrăcat se descoperă a fii ceea ce este Cel cu care s-a îmbrăcat. Deci, tot așa să Se descopere și în noi totdeauna Hristos, cu Care suntem îmbrăcați.

Noi suntem ai lui Hristos, suntem învredniciți de hrana și băutura Lui duhovnicească. Să trăim cu conștiința că suntem ai lui Hristos și că suntem îmbrăcați cu haina Lui și să trăim în așa fel încât să nu avem nimic comun cu lucrurile lumii acesteia. Aceasta este viața în Hristos.

„Viața creștină este în noi reproducerea vieții lui Iisus Hristos. Sau chiar, dacă noi voim să-l urmăm pe apostolul în definiția lui, este Hristos viu în noi înșine. Totul prin Iisus Hristos, totul pentru Iisus Hristos, totul în Iisus Hristos. Decât prin întruparea Sa, Fiul lui Dumnezeu a socotit demn să devină al nostru, El singur este centrul spre care converg toate, punctul de plecare de unde ființa noastră, viața noastră, actele noastre trebuie să-și ia cursul lor și să-și urmeze drumul lor. A trăi cu viață creștină, înseamnă a ține seama de Iisus Hristos în toate lucrurile. A iubi pe Iisus Hristos, a primi pe Iisus Hristos, a ne da lui Iisus Hristos, a trăi din Iisus Hristos, acestea sunt viața creștină.

A iubi pe Iisus Hristos, înseamnă mai întâi a recunoaște tot ceea ce a făcut Iisus Hristos pentru noi și a adânci în această iubire răceala din inimile noastre. Însă iubirea lui Hristos nu constă în emoții sterile, ea se arată prin realități generoase. El împlinește poruncile, El face fapte, El plasează în obiectul iubit toate plăcerile Lui și toate bucuriile Lui. Cerul pe pământ este de a iubi pe Iisus Hristos. Suprema nenorocire este de a nu-L iubi”.

A primi pe Iisus Hristos, înseamnă a nu-L respinge atunci când El Însuși vine la noi cu nespusă iubire și cu mult elan. „Mai înainte de creația lumii, El se gândește la noi, El ne iubește, El ne pregătește bunurile noastre veșnice. La timpul arătat, El coboară din ceruri, ieșind din sânurile Tatălui, ia sclavia noastră, se face părtaș la viața noastră, suferă toate mizeriile, se supune la o nouă ispășire îngrozitoare, și zdrobit de dureri, moare pe lemnul de osândă al criminalilor. Iată-L pe Iisus, pe care-L primim noi, pe care ni-L dă Dumnezeu și pe care viața creștină ne face să-L primim în mod iubitor”.

A ne da lui Iisus Hristos ne duce cu gândul la certitudinea că Iisus S-a dat pe Sine pentru omenirea întreagă „Răscumpărarea se concentrează în mine, binele general devine binele meu propriu și eu însumi mă dau cu totul întreg Celui care se dă cu totul întreg mie. Deasemenea, eu părăsesc totul, eu abandonez totul, creaturile nu-mi mai sunt nimic, lumea a încetat să mai fie, Iisus Hristos singur este binele meu, fericirea mea, viața mea”.

A trăi prin Iisus Hristos înseamnă a ajunge noi la vârful cel mai înalt al vieții creștine. Sfântul apostol Pavel îndrăznește să formuleze astfel această viață prin Iisus Hristos. „Eu trăiesc, însă nu mai trăiesc eu, ci Iisus Hristos trăiește în mine”(Galateni 2, 20). A trăi în acest fel înseamnă a nu mai avea altă țintă în toate acțiunile și împrejurările vieții noastre, decât aceea de a plăcea lui Iisus Hristos. Înseamnă a asculta de poruncile Lui, și a-I împlini toate voințele Lui „A trăi prin Iisus Hristos înseamnă a gândi, a vorbi, a judeca, a acționa, ca și El. Înseamnă a muri pentru tot restul și a nu mai trăi decât pentru El singur”.

A trăi cu adevărat în Iisus Hristos, a duce o viață în Iisus Hristos înseamnă a nu ne face prieteni decât pentru Dumnezeu și în Dumnezeu. Înseamnă a nu ne face dușmani, decât pentru cauza lui Dumnezeu. Atunci când noi vorbim, s-o facem pentru Dumnezeu. Atunci când păstrăm tăcerea, s-o facem în vederea lui Dumnezeu. Bucuriile noastre să-L aibă pe Dumnezeu ca și izvor, iar durerile noastre să-L aibă pe Dumnezeu ca și sfârșit. Reproșurile și laudele, onorurile și umilirile, să le primim toate pentru Dumnezeu și numai pentru Dumnezeu. Pentru Dumnezeu să ne înfrânăm patimile noastre și tot pentru Dumnezeu să respingem bucuriile periculoase ale lumii și ale simțurilor.

CAPITOLUL X

Iubirea milostivă a lui Dumnezeu – fundament al iubirii aproapelui

Sfântul Ioan Gură de Aur conștientizează și pornește în viața sa și în cuvântările pe care le adresează credincioșilor, cu minunatele cuvinte ale lui Dumnezeu, exprimate de Sfântul Apostol Ioan, în prima sa epistolă sobornicească: „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă el ne-a iubit cel dintâi. Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”(I Ioan 4, 19-20).

Apoi, el a împărtășit în viața și activitatea sa, faptul că noi nu cunoaștem pe Dumnezeu ci, suntem cunoscuți de Dumnezeu, lucru ce reiese din Epistola către Galateni a sfântului apostol Pavel, care spune: „După ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu…”(Galateni 4, 9).

Știm cu toții și am mai amintit și în această lucrare, faptul că sfântul Ioan Gură de Aur a fost impresionat de personalitatea sfântului Apostol Pavel și și-a îndrumat credincioșii să pornească împreună cu el în drumul deloc ușor de a deveni imitatori paulini. Pavel, acest suflet sfânt, purta în el lumea întreagă și avea pe toți în cugetul său, considerându-i ca pe niște rudenii ale sale întru Dumnezeu. Îi iubea pe toți ca și cum el i-ar fi născut, ba încă și mai mult decât atât, le arăta o dragoste mai mare decât a oricărui părinte. Astfel e harul Duhului: învinge toate durerile trupului și arată mai înflăcărată dorința de cel iubit. Cu aceste cuvinte din urmă se poate caracteriza cel mai bine sufletul lui Pavel. Sfântul Ioan Gură de Aur îl descrie pe Pavel ca și cum ar fi devenit „o pasăre înaripată de iubire, ridicată în văzduh, care pe toți îi cerceta necontenit, zburând în toate părțile și neîngăduindu-și vreo zăbavă”. Pavel era unul care știa însemnătatea cuvintelor lui Hristos: „Petre, Mă iubești? … Paște oile Mele”(Ioan 21, 15), el reținuse această condiție, ca pe cel mai înalt semn al dragostei, punându-l neîncetat în lucrarea sa.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost fascinat de cuvintele apostolului Pavel, care zice: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”(Galateni 2, 20). Aici, este reliefată imaginea omului, care se golește de păcat, care se golește de prea mult sine (egoism), care conștientizează iubirea lui Dumnezeu, faptul că Dumnezeu îi cunoaște toate profunzimile, adâncurile de care el nici nu bănuiește, și, care astfel, face loc lui Dumnezeu în inima lui, dar nu un loc strâmt și nici undeva periferic, ci un loc central, un loc de importanță majoră, un loc unde eul personal stă într-o profundă și însemnată iubire cu Hristos. De aici, învățăm că și noi trebuie să ajungem la cuvintele apostolului, pentru că cel ce nu și l-a invitat pe Hristos în el, aici pe pământ, cel ce nu este în prietenie cu Dumnezeu aici, nu va gusta și nici nu-L va mai primi pe Hristos în casa sufletului său nici după moarte. Spun acest lucru, pentru că Împărăția lui Dumnezeu începe din viața aceasta. Și nu se poate Împărăție fără Împăratul Hristos. Cel ce nu-L primește pe Hristos în viața aceasta, cel căruia nu i se înmoaie mintea și inima la căldura dragostei milostive a lui Dumnezeu aici, departe va rămâne de Hristos și în cele veșnice.

Încă din viața pământească, noi ne alegem fericirea veșnică sau tristețea întunericului. Avându-L pe Hristos în noi nu putem sta în întuneric. Așadar, viața noastră poate fi început al Împărăției atâta timp cât stăm în lumină și primim dragostea lui Dumnezeu în noi, care lucrează, îndrăznesc să spun, poate mai mult decât în noi în aproapele nostru.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Nici izbăvirea de gheenă, nici desfătarea Împărăției nu sunt ceva mai mare decât ceea ce urmează să spun. Pentru că din toate acestea, nimic altceva nu e mai mare ca faptul de a iubi cineva pe Hristos și, în același timp, să fie iubit și el de Acela”.

Iubirea lui Hristos, care „ne stăpânește pe noi, care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toți, au murit, deci toți”(II Corinteni 5, 14), reprezintă puterea unificatoare în viața Bisericii, al cărei cap este Hristos și ale cărei mădulare suntem fiecare în parte. Sfântul Ioan Gură de Aur amintește în acest sens, la sfârșitul capitolului al optulea al Epistolei către Romani, faptul că apostolul evidențiază în mod expres iubirea pe care Hristos ne-o arată și din aceasta, pe aceea pe care noi suntem datori să I-o arătăm: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere». Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit”(Romani 8, 35-36-37). Apostolul Pavel arată în continuare faptul că „Sunt încredințat că nici moartea, nici viața…, nici cele de acum, nici cele ce vor fi…, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”(Romani 8, 38-39). Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază în aceste cuvinte pauline faptul că nimic nu mai putea să despartă pe Pavel de dragostea pentru Hristos, nici cerul, nici pământul, nici marea, nici Împărăția Cerurilor, nici chinurile iadului, căci toate le va trece pentru Hristos.

Viața în Biserica lui Hristos e viață în iubire și prin iubire, pentru că Biserica reprezintă comuniunea iubirii și mai mult decât atât, reprezintă Trupul tainic al iubirii. Apostolul Pavel îndrumă spre iubire continuă, văzând iubirea ca pe o legătură a desăvârșirii (Coloseni 3, 14), iar Sfântul Ioan Gură de Aur reliefează necesitatea iubirii întrucât credincioșii nu sunt făcuți să trăiască independenți unii față de ceilalți, ci să fie mădulare, organe unii altora. Așa cum este inima în dependență de celelalte organe.

Sfântul Ioan Hrisostom nu poate rupe iubirea, fie că vorbim de iubirea lui Dumnezeu , fie că vorbim de iubirea aproapelui, de milă, de milostenie. Apostolul Pavel numește milostenia „Har”, „Comuniune”, „Diaconie”, „Liturghie”. Însemnătatea pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o dă milosteniei reiese din cuvintele: „Împrumut neobișnuit, podoabă și veșmânt al sufletului, medicamentul cel mai ieftin. Este Împărăteasa plină de îndrăzneală a vieții noastre, milostenia este nemuritoare și veșnică, este negoț, semănătură și recoltă, este păstrătoarea comorii, inima virtuții, apărătorul cel mai bun, iconomul care adună impozite, comoară și poliță. Este luminoasă și întăritoare, hrană zilnică și izvor. Este nebiruită chiar de diavol”. Așadar, milostenia este mama iubirii, a iubirii ce caracterizează creștinismul. Nimic nu-L atrage mai mult pe Dumnezeu ca mila, despre care toți proorocii vorbesc: „Milă voiesc, iar nu jertfă”(Oseea 6, 6).

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să-L imităm pe Iisus Hristos, care ne poartă de grijă necontenit. Sunt oameni, pe care i-a umplut de mii de bunătăți, cărora le-a făcut bine de nenumărate ori, iar aceștia în schimb, L-au numit demonizat și nebun. Răspunsul lui Hristos la acestea nu a fost răzbunarea, ci a continuat să le facă lor bine. Mai mult decât atât, El își dă viața pentru ei și îl roagă pe Tatăl Său să-i ierte pe cei ce L-au răstignit. Aceasta o face din milă, din dragostea Lui pentru tot omul, acestea fiind ilustrate prin cuvintele: „Iartă-le lor, Părinte, că nu știu ce fac”(Luca 23, 34). Din aceste cuvinte, rostite de pe cruce este cu putință a vedea iubirea negrăită de oameni a lui Dumnezeu. El se ruga Părintelui Ceresc și dorea, făcea toate ca să-i mântuiască și pe aceia ce-L răstigneau. Și rugăciunea i-a fost ascultată, li s-a iertat lor păcatele, însă ei nu au vrut să se pocăiască, nu au primit, nu au răspuns iertării și dragostei lui Dumnezeu. Aceste exemple de bunătate, dragoste și răbdare ale Mântuitorului sunt demne de urmat și de noi înșine, căci aceasta înseamnă să fii cu adevărat ucenicul lui Hristos.

Dacă nu ar fi cu putință de urmat exemplul Mântuitorului, Apostolul Pavel nu ar fi putut zice: „Fiți următori mie, precum și eu sunt lui Hristos”(I Corinteni 11, 1). Fiindcă și Pavel a fost un om, cu toate cele ale omului. Mai mult decât atât, avem și exemplul Apostolului Ștefan, care s-a făcut următor lui Hristos, prin faptul că în timp ce era lovit cu pietre și chinuit, a lăsat durerile pricinuite, a îngenunchiat și cu multă milostivire și umilință zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”(Faptele Apostolilor 7, 60).

Apostolul Pavel, în epistola sa adresată Romanilor, îndeamnă: „Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul”(Romani 13, 8). Sfântul Ioan Gură de Aur ilustrează iubirea ca fiind „mama tuturor bunurilor”, o numește „dascălul și obârșia oricărei fapte bune”. Spune despre iubire, că este o datorie cu mult mai mare decât toate celelalte, fiindcă ea trebuie să fie prezentă continuu în viața creștinului. Spune că suntem datori cu iubire unii altora, precum trupului îi suntem datori cu hrana cea de toate zilele. A nu fi dator cu dragostea către aproapele, înseamnă de fapt, cu aceleași cuvinte, a fi dator continuu să-l iubești. Iubirea de aproapele este o datorie continuă, care deși se plătește în fiecare zi, nu se termină niciodată. Iubind, vei ajunge să iubești și mai mult și datoria ta în iubire va crește. Pavel adaugă folosul ce-l avem din iubire, acela că: „Cel ce iubește pe aproapele, legea a împlinit”(Romani 13, 8). Sfântul Ioan Hrisostom accentuează faptul că, a iubi nu este o favoare pe care o faci aproapelui, ci este o datorie, pentru că, fiecare datorează dragoste aproapelui său pentru înrudirea duhovnicescă ce o are cu el. Mai mult decât atât, iubirea este datorie, fiindcă, noi oamenii suntem mădulare unii altora, și dacă ea lipsește, atunci totul se nimicește.

Apostolul continuă și deslușește mai mult însemnătatea iubirii prin cuvintele: „Pentru că (poruncile): Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să nu poftești… și orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt: să iubești pe aproapele ca pe tine însuți”(Romani 13, 9). Aici, este scos la lumină faptul că, în iubire se recapitulează pe scurt toate faptele prevăzute de lege. Începutul și sfârșitul virtuții este dragostea. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază aici, că apostolul Pavel, nu cere o dragoste oarecare, căci n-a zis simplu „iubește pe aproapele tău”, ci cere o dragoste mare, fapt ce reiese din măsura cu care trebuie iubit aproapele: „ca pe tine însuți”. Evanghelistul Matei spune că: „cea dintâi poruncă este să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, iar a doua, la fel ca aceasta: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”(Matei 22, 29). Se observă măsura egalității între cele două porunci, între amândouă felurile de dragoste, prin cuvintele „iar a doua la fel ca aceasta”. Este reliefat și accentuat faptul că, dacă lipsește dragostea către aproapele, cu nimic nu ne va folosi cea dintâi.

Așadar, să ne iubim unii pe alții, căci numai așa dovedim că-L iubim pe Dumnezeu, Care ne iubește pe noi. Dragostea omenescă este plină de invidii și zavistii, pe când cea dumnezeiască este scutită de orice patimă, și de aceea caută tovarăși în iubire. Deci, să nu mușcăm și să nu mâncăm rănile semenilor noștri, făcându-ne asemenea cu muștele, ci să urmăm albinelor. Dacă muștele se așează pe răni și mușcă, albinele zboară și se așează pe flori. De aceea albinele întocmesc faguri, iar muștele aduc boli la trupurile pe care stau. Deci și noi să facem ca sufletul nostru să zboare în livada faptelor bune și să sorbim bună mireasma lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru om. Este relevant în acest sens, blândețea cu care i-a certat pe protopărinții noștri, care au mâncat din pomul oprit. Este întocmai așa cum procedează și tatăl cu copilul său, căruia poruncindu-i să nu se atingă de cuțit, el nu ascultă. Rănindu-se, copilul nu este certat, ci i se explică cu blândețe efectul neascultării. El a ales să nu asculte, el s-a ales cu rana. Acum tatăl, împreună cu copilul se îngrijesc de rana căpătată. Deci, pe Dumnezeu să-L imităm atunci când certăm pe cineva, să ne purtăm cu aceeași blândețe ca a Lui. Dumnezeu face totul ca și o mamă duioasă, totul plăsmuiește ca să nu se dezbine frații între ei.

Să-L iubim pe Dumnezeu după cum El voiește, căci această iubire a Lui este de mare preț. Iată iubirea Lui milostivă pentru noi: chiar dacă Îl disprețuim, El totuși rămâne iubindu-ne și chemându-ne la El, și chiar mai mult decât atât, dacă nu ne întoarcem la El, pentru cine iubește îl pedepsește numai din dragoste, și nicidecum nu caută în tot chipul a ne pedepsi. Căci Dumnezeu face totul ca să fie iubit de noi, însă noi suntem cruzi și sălbatici.

Să devenim, deci, odată blânzi, să-L iubim pe Dumnezeu după cum se cuvine a-L iubi, ca astfel să ne putem bucura cu plăcere de această dragoste. Sfântul Ioan Hrisostom face o frumoasă și grăitoare comparație în acest sens. Spune că dacă cineva având femeie iubită, nu simte niciunul din necazurile zilnice, cu atât mai mult nu va simți cel ce Îl are pe Dumnezeu iubit.
Așadar, să ne convingem și să ne desfătăm cu dragostea Lui, căci numai așa vom vedea Împărăția Cerurilor și vom trăi viață îngerească. Numai așa viețuind aici, pe pământ, întru nimic nu vom fi mai prejos decât cei ce viețuiesc în ceruri. Numai în dragostea lui Dumnezeu, după mutarea noastră de aici, ne vom prezenta înaintea tronului Ceresc mai străluciți decât toți și ne vom putea bucura de slava lui Dumnezeu cea negrăită.

Așa cum corul își caută dirijorul și corăbierii căpitanul, așa trebuie și noi să-L căutăm pe Dumnezeu. Deși poate e departe cu trupul de noi, conducătorul nostru este întotdeauna de față cu duhul. Aceasta este puterea dragostei. Adună la un loc și leagă pe cei care sunt la distanțe foarte mari. Când iubim pe cineva, îl avem pe acela înaintea ochilor noștri în fiecare zi, deși ar putea trăi în țări străine și ne-ar despărți oceane întinse. După cum, dacă nu ne este drag cineva, de multe ori părem că nici nu-l vedem, chiar dacă este lângă noi. Atunci când e dragoste, nu există nicio vătămare de pe urma depărtării, după cum și atunci când nu e dragoste nu există niciun folos de pe urma apropierii.

Astfel, Pavel nu se apropia de Dumnezeu rugându-se numai pentru o cetate, ci pentru întreaga lume, adică și pentru cei ce erau departe de el. A avea pe cineva în minte necontenit, aceasta nu provine, decât dintr-o mare iubire, iar a se și ruga cineva necontenit lui Dumnezeu pentru acela, arată o mai mare dispoziție și iubire a celui ce o face. În Epistola sa către Romani, apostolul Pavel spune: „Cerând totdeauna în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voința Lui, vreodată, bun prilej ca să vin la voi”(Romani 1, 10). Sfântul Ioan Gură de Aur ilustrează cât de dureroasă este dorința lui Pavel de a-i vedea pe romani, dar care, totuși, nu vrea să-i vadă contrar voinței lui Dumnezeu. Dorința era dependenta de voința lui Dumnezeu. Îi iubea mult, dar deși făcea aceasta, nu voia să-i vadă contrar voinței divine. Aceasta este dragostea adevărată, nu cum facem noi, adică fie nu iubim pe nimeni, sau dacă iubim, atunci iubim contrar voinței lui Dumnezeu. Suntem îndemnați să nu ne depărtăm și să nu facem din legile dragostei, legi contrar legilor dumnezeiești.

Atunci când noi trecem cu vederea pe Hristos flămând și însetat, în timp ce copiilor, prietenilor și rudelor le dă mai mult decât au nevoie, iubim contrar voinței lui Dumnezeu. Pavel știa să iubească așa cum vrea Dumnezeu să-L iubim, îi întrecea pe toți în iubire, dar totuși nu depășea hotarele iubirii. Prin faptul că se ruga mereu ca să-i vadă și nu renunța atunci când nu obținea aceasta, este semn de o mare dragoste, însă faptul că iubea și rămânea pe loc, ascultând de voia lui Dumnezeu, este semnul celei mai mari evlavii. El și când nu primea ceea ce cerea în rugăciunile sale, mulțumea lui Dumnezeu, pentru că el Îl avea înaintea ochilor săi totdeauna. Însuși Hristos ne-a arătat că trebuie să avem în vedere și ceea ce cerem. Nu trebuie să cerem nimic lumesc, ci pe cele duhovnicești, căci și pe cele lumești și pe cele duhovnicești le vom primi negreșit: „Căutați mai întâi Împărăția Cerurilor și toate celelalte vi se vor adăuga vouă”(Matei 6, 33). Cel care se roagă, trebuie să ceară cu stăruință pentru că „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”(Iocob 5, 16) și să ceară ceea ce trebuie să ceară. Este relevant în acest sens, exemplul părinților, care așteaptă ca fiii lor să le ceară ceva, iar dacă aceștia cer ceva nefolositor, părinții nu le dau. „Este cu neputință să nu primești de la Dumnezeu, care ne iubește atât de mult, încât dragostea Lui biruiește dragostea părinților noștri”. Sfântul Ioan Hrisostom ne povățuiește ca și noi să luăm exemplul apostolului Pavel, și să nu ne tulburăm dacă nu suntem ascultați în rugăciunile noastre sau suntem ascultați mai târziu. Să facem aceasta ca unii care nu suntem mai buni decât Pavel, care indiferent de ce primea mulțumea și își mărturisea recunoștința. Să luăm exemplul lui, care din moment ce „s-a dat pe sine în mâna celui ce guvernează totul, și care avea față de Dumnezeu atâta supunere cât are lutul în mâna olarului, acesta făcea tot ceea ce-i poruncea Dumnezeu”. Atât de mare era dragostea lui pentru Dumnezeu și cu atât mai mare era dragostea lui Dumnezeu față de el.

Iisus Hristos, Iubitorul de oameni ne învață cât de necesar este să sădim și în noi pomul dragostei și deasemenea, să ne încredem în purtarea de grijă a Tatălui Ceresc, să ne lăsăm în mâna Lui, să ne supunem voii Lui, fiindcă de aceea am fost învățați să zicem către Tatăl nostru cel din Ceruri: „Facă-se voia Ta, precum în Cer așa și pe pământ”(Matei 6, 10).

Din marea milostivire și deplina dragoste ce o are Dumnezeu pentru noi, el ne-a făgăduit, ne-a promis Împărăția veșnică, dar a amintit și de chinul gheenei pentru că noi, astăzi, stăm așa de rău încât, dacă nu am avea frica de gheenă, nici nu ne-am sinchisi să facem binele. Dacă L-am iubi pe Hristos așa cum ar trebui să-L iubim, am conștientiza că este mai rău decât gheena, faptul nostru de a-L supăra pe cel iubit. Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază starea noastră jalnică, pentru că Dumnezeu a făcut tot posibilul ca să-L iubim, ne-a întrebuințat toate mijloacele, ne-a trecut cu vederea toate. Însă noi L-am batjocorit fără ca El să ne nedreptățească cu ceva, ci din contră, ne-a făcut bine și ne-a încărcat cu mii de bunătăți. Noi am fugit de El, lăsându-ne îndemnați și ispitiți din toate părțile, și nici așa nu ne-a pedepsit, ci a alergat Însuși El, și ne-a prins fugind, însă noi ne-am smucit din brațele Sale și am trecut în acelea ale diavolului. Și nici așa, El nu S-a depărtat cu totul de noi, ci a trimis ca să ne roage mulțime de îngeri, de patriarhi, dar noi, nu numai că nu i-am primit, dar i-am și batjocorit pe trimiși. Dar El, nici pentru aceasta nu ne-a urât, ci ca pe niște iubiți disprețuitori, pe toți ne-a ocolit, stând de vorbă cu Ieremia și Miheia, în cer și pe pământ, nu pentru ca să ne aducă supărare, ci pentru ca să ne arate motivul celor făcute de El, adică dragostea Lui milostivă, mila Lui care-L făceau să Se apropie de cei ce-L disprețuiau. El căuta să stea pe îndelete de vorbă cu toți și cu fiecare în parte, întocmai ca cei ce arată adevărata dragoste.

Mai mult decât atât, Dumnezeu nu a mai trimis nici prooroci, nici îngeri, nici patriarhi, ci ni L-a trimis pe Însuși Fiul Său. Însă, venind Fiul Său în lume, a fost și El omorât. Dar nici așa nu I S-a stins dragostea de noi, ci încă mai mult I S-a aprins, pentru că stăruie necontenit și ne cheamă pe toți la El, se roagă și face totul, chiar și după uciderea Fiului Său, numai ca să ne apropie de El.

Sfântul apostol Pavel ne cere: „În numele lui Iisus Hristos, împăcați-vă cu Dumnezeu”(II Corinteni 5, 6). Însă, noi, care trăim mereu în viclenii, șmecherii și păcate, chiar de am face vreodată un bine cât de mic, îndată ne facem ca niște slugi neascultătoare și examinăm cu cea mai mare atenție fapta săvârșită, după care o cernem ca să vedem dacă are vreo plată. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață că noi trebuie să facem totul pentru Hristos, nu pentru plată, adică să facem tot lucrul nostru de dragul, din dragoste pentru Hristos, ci nu pentru ceea ce ne făgăduiește Hristos: Împărăția Cerurilor sau contrar, focul gheenei.

Așadar, să-L iubim pe Hristos după cum se cuvine a-L iubi, fiindcă „aceasta este plata cea mare, aceasta este Împărăția Cerurilor, aceasta este plăcerea și mulțumirea, aceasta este slava și cinstea, aceasta este lumina și fericirea cea mare, pe care cuvântul nu o poate exprima și pe care mintea nu o poate pricepe în totalitate”.

Sfântul Ioan Gură de Aur scoate la lumină faptul că au existat de-a lungul timpului mulți bărbați care au ajuns la această măsură a dragostei. Îl dă exemplu pe Petru, care avea o așa de înflăcărată iubire pentru Hristos, încât îl punea mai presus de suflet, de viață, mai presus de orice, iar când s-a lepădat de El, nu plângea din cauza pedepsei, ci pentru că s-a lepădat de Cel iubit. Pentru unii ca aceștia, Hristos era totul, și înaintea iubitului lor, nu ar fi preferat nici Împărăția Cerurilor. Aceasta este dragostea cea adevărată, aceasta este dragostea pe care Hristos o vrea de la noi.

Să medităm cu toții, de câte ori îl batjocorim pe Dumnezeu chiar după multele bunătăți ce ni le dă, și cum El încă ne mângâie, de câte ori fugim de El, și totuși nu ne trece cu vederea, ci ne apucă și ne trage la El. Să ne gândim că Hristos, când era răstignit pe cruce, Se bucura pentru El, dar plângea pentru răstignitorii Săi. Tot așa trebuie să facem și noi cu cei ce ne fac nouă rele. Numai astfel vom putea deprinde și noi adevărata dragoste pentru El. Însă, să nu avem impresia, că Hristos are nevoie de dragostea noastră, deși El nu încetează să ne iubească. În schimb, noi avem mare nevoie de dragostea Lui, dar cu toate acestea punem înaintea Lui banii, prietenia oamenilor, liniștea trupească, confortul, recunoștința și stăpânirea. Dumnezeu, în iubirea Lui pentru om, nu pune nimic, nu preferă nimic în locul nostru, așa cum preferăm noi multe înaintea Lui.

Dacă cea mai mare poruncă a legii ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră și pe aproapele nostru ca pe noi înșine, Mântuitorul Iisus Hristos ridică mai mult măsura dragostei pentru aproapele: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul”(Ioan 13, 34). Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază aici, cu ce fel de iubire ne-a iubit Hristos pe noi, adică faptul că Și-a dat sângele Său pentru noi, care eram dușmanii Lui, și ne îndeamnă pe toți să facem aceasta, ascultând și imitând măsura dragostei lui Hristos.

Mai mult decât atât, El ceea ce a făcut, nu a făcut din datorie, pe când noi avem această datorie de împlinit. Este important, să amintim pilda în care un stăpân iartă slujnicului său o datorie de zece mii de talanți, în timp ce acesta cerea cu orice preț de la un datornic de-al său o sută de dinari. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază aici, că deși stăpânul a arătat atâta bunătate către slujnic(i-a iertat zece mii de talanți), nu a reușit să-l facă mai bun, mai iubitor, pentru că acesta din urmă nu a fost în stare să ierte pe cel ce îl împrumutase(cu o sută de dinari). Iertându-i-se mult, era de datoria lui să ierte și el la rândul lui măcar puținul ce îl avea de recuperat. Apostolul și Evanghelistul Luca spune astfel: „De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește”(Luca 7, 47).

În tot ceea ce facem, trebuie să avem conștiința că nu facem nimic special și peste puterile noastre, ci doar că ne îndeplinim datoria. Să ajungem să zicem și noi cu Luca: „Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”(Luca 17, 10).

Când arătăm dragoste către aproapele, când ne arătăm mila către cei neajutorați, noi împlinim o datorie, pentru că nu dăm din ale noastre, ci din ale lui Hristos. Atâta timp când ne bucurăm singuri de ceea ce avem, nici noi nu avem cu adevărat, însă când dăruim și altora, atunci vom avea și noi. Nicolae Steinhardt are o lucrare intitulată „Dăruind vei dobândi”, în care arată că trebuie să ajungem să dăruim și ceea ce nu avem, ca astfel să putem dobândi acele lucruri. Este relevant exemplul omului, care propovăduiește, dăruiește prin cuvântul său ceea ce nu are, auditoriul primește și la rândul lui întoarce cele primite la cel de la care a plecat darul.

Sfântul Ioan Gură de Aur deslușește și evidențiază pe cât de mult posibil faptul că „Hristos Și-a vărsat sângele Său pentru dușmani, însă noi nu dăm nici măcar banii, care nici nu sunt ai noștri. El a făcut aceasta înaintea noastră, iar noi nu o facem chiar și după ce El a săvârșit-o. El a făcut aceasta pentru mântuirea noastră, iar noi nu o facem nici măcar pentru folosința noastră. Nu Lui i se adaugă ceva prin iubirea noastră de semeni, ci totul se așează pentru folosința noastră. De aceea ni s-a poruncit a da, ca nu cumva să ne lipsim pe noi înșine. După cum cineva ar da unui copil mic o monedă de argint, apoi i-ar porunci să o țină bine în mână, sau să o dea slugii să o păstreze, ca să nu o poată răpi cel ce ar voi, tot așa face și Dumnezeu. El, din grija și mila Lui pentru noi, ne îndeamnă să dăm celor ce au nevoie, ca nu cumva să răpească avutul nostru de la noi diavolul, tâlharul, cel viclean și chiar moartea ce ne așteaptă. Ne încredințează că ceea ce stăpânim noi, nu stăpânim în siguranță, ci ceea ce dăm Lui prin săraci, El ne va păstra toate cu mare cinste. Primește de la noi, nu ca să le țină definitiv pentru El, ci mai mult decât atât, să ni le păstreze bine pentru veșnicie, când nu mai există cel ce împrumută și nici cel ce miluiește”.

Așadar, tot lucrul nostru să-l facem ca să avem pe Hristos datornic. Timpul de astăzi e timpul împrumuturilor, fiindcă și Hristos, prin săraci, acum se găsește în nevoie. Dacă nu dăruim acum, după trecerea din această lume nu mai avem această posibilitate pentru că Hristos aici este însetat, aici este flămând. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în lumină faptul că Hristos este însetat și flămând de mântuirea noastră. De aceea cerșește, de aceea umblă peste tot dezbrăcat, ca să ne ajute să primim Împărăția veșnică. Suntem datori să nu trecem cu vederea, căci El nu voiește a Se hrăni, ci a hrăni, nu voiește a Se îmbrăca, ci a îmbrăca. Astfel ne va pregăti și ne va da haină pentru sufletul nostru, haină aurită și împărătească, haină cu care ne putem împodobi la Ospățul cel Ceresc.

„Iar nădejdea nu se rușinează pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă”(Romani 5, 5). Sfântul Ioan Gură de Aur evidențiază din acest verset faptul că dragostea lui Dumnezeu nu se dă, ci se varsă, arătând prin aceasta belșugul acestui dar. El precizează că acesta este darul cel mai mare pe care ni l-a dat Dumnezeu. Spune că nu ne-a dat cerul, nici pământul, nici marea, ci ceea ce este mai cinstit și mai presus decât toate acestea, ceea ce din oameni ne-a făcut îngeri, fii ai lui Dumnezeu și frați ai lui Hristos, El ni l-a dat pe Duhul Sfânt. Dragostea cea fierbinte a lui Dumnezeu pentru noi se vede din aceea că nu ne-a cinstit doar începutul și nici nu ne-a dat câte puțin, ci tot timpul și din belșug, deodată a vărsat asupra noastră izvorul tuturor bunătăților, și pe acestea nu ni le-a dat ca și răsplată, ci ni le-a dat mai înainte de lupte, pentru a avea putere și izbândă în acestea. Este reliefat faptul că nimeni nu trebuie să deznădăjduiască, chiar dacă acela nu ar fi cel mai vrednic, pentru că are drept cel mai mare apărător al lui dragostea Tatălui, Judecătorului. De aceea, Apostolul Pavel spune că „nădejdea nu se rușinează”, adică nu o atribuie meritelor sau reușitelor, faptelor noastre, ci atribuie totul dragostei lui Dumnezeu, care niciodată nu dispare.

Apostolul Pavel arată mai mult decât atât în ceea ce privește dragostea lui Dumnezeu, mila Lui cea pentru noi prin cuvintele: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioși, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioși. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăște cineva să moară. Dar Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși”(Romani 5, 6-8). Sfântul Ioan Gură de Aur scoate la lumină dragostea Stăpânului și marea Lui milă, Care, în ciuda faptului că puțini sau deloc ar fi aceia care și-ar da viața pentru un bărbat virtuos, El primește moartea, nu pentru cei virtuoși, ci pentru cei păcătoși și dușmani ai Lui.

„Hristos a murit când noi eram încă păcătoși. Cu atât mai vârtos, deci, acum, fiind îndreptați prin sângele Lui, ne vom izbăvi prin El de mânie. Căci dacă, pe când eram vrăjmași, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcați fiind, ne vom mântui prin viața Lui”(Romani 5, 8-10). Prin aceste cuvinte, Apostolul Pavel vrea să ne convingă de cele viitoare. Deși aceste cuvinte par a fi o tautologie, adică ar însemna unul și același lucru, nu este așa. Se arată mai întâi faptul că Hristos a murit, apoi că a murit pentru cei necredincioși, apoi că prin moartea Lui ne-a împăcat cu Dumnezeu, apoi că prin aceasta ne-a mântuit, apoi că ne-a îndreptat, ne-a făcut nemuritori, fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Împărăției Sale. Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă la acestea și faptul că: „Nu numai de la moartea Lui trebuie a stărui noi în această credință, ci de la Harul ce ni s-a dat prin moartea Lui. Deși numai faptul că a murit pentru noi, fiind atât de căzuți, a fost cea mai mare dovadă de dragoste a Lui, dar încă Îl vedem și după moarte dăruindu-ne astfel de bunuri? Desigur că cele petrecute cu noi pune în umbră orice hiperbolă ai spune, și aceasta duce la credință chiar și pe cel mai indiferent. Nimeni altul nu ne poate mântui pe noi, decât Acela Care ne-a iubit atât de mult, păcătoși fiind, încât S-a dat chiar pe Sine drept jertfă”.

Niciun cuvânt nu este mai vrednic de slava lui Dumnezeu decât a spune că am fost, suntem și vom fi iubiți de Dumnezeu și că și noi, la rândul nostru, iubim pe Cel ce ne iubește. Nu este nimic pe care dragostea adevărată să nu-l poată birui. Atunci când e la mijloc dragostea de Dumnezeu, cel ce are o asemenea dragoste este mai presus de orice. Unui asemenea om, nici sabia, nici focul, nici sărăcia, nici moartea, nici boala, nici altceva asemenea acestora nu i se vor părea greu de purtat, fiindcă el va zbura la cer, unde nu va fi cu nimic mai prejos decât cei aflați acolo. Un asemenea om va avea mereu privirea ațintită spre slava lui Dumnezeu. Pe unul ca acesta, în această viață, nici cele dureroase nu-l vor putea înjosi, după cum nici cele bune și plăcute nu-l vor putea mândri și îngâmfa. A iubi pe Hristos și în același timp a fi iubit de El, este lucru mai presus de orice, lucru care nu poate fi descris în cuvinte și nu poate fi cuprins de nicio minte, acest lucru fiind experiența directă a supremei fericiri. Acest lucru se poate vădi, dând exemplul dragostei dintre oameni, pe care o simțim ca fiind mai presus de orice plăcere, apoi gândindu-ne cum trebuie să fie dragostea dintre Dumnezeu și om și cea dintre om și Dumnezeu, comparativ cu cea dintre noi oamenii.

Dumnezeu nu se bucură atât în calitatea Sa de Stăpân al nostru, pe cât se bucură de calitatea de Tată. Un tată nu are robi, ci fii. Așa voiește și Dumnezeu, fiindcă El voiește mai mult ca noi să devenim fii ai Săi decât robi. Deci, Dumnezeu vrea ca și noi să ne bucurăm de înfiere și să-L iubim nu ca Stăpân, ci ca Tată al nostru.

Dumnezeu ne iubește pe noi, într-atât încât a suferit și Și-a dat viața pentru noi, pentru dragostea noastră. Deci, se cuvine, în primul rând, să-L iubim pe Dumnezeu, dar mai mult decât atât, să și suferim pentru El. Suntem datori să facem aceasta, pentru că în comparație cu El, Care a suferit pentru dragostea noastră, noi nu suferim nu numai pentru dragostea Lui, ci și pentru măreția Celui dorit și iubit de noi.

Tot ca dovadă a iubiri lui Dumnezeu pentru oameni este și faptul că Dumnezeu a dat omului raiul, l-a făcut pe om stăpân a toate, a dat glas și limbă de obște tuturor, adică se înțelegeau om cu om și mai mult decât atât, omul înțelegea limba necuvântătoarelor. Dumnezeu este ca un tată iubitor de fii și lasă dintru început pe copilul său să petreacă în casă și să se îndulcească de toate cele părintești, iar dacă îl vede că se face rău, în atâta cinste fiind, îl îndepărtează de la masă și de la fața sa, ca să conștientizeze greșeala, să se întoarcă și să primească moștenirea strămoșească. Dacă Dumnezeu L-a văzut pe om că nu întrebuințează darul Lui precum se cuvenea, i-a luat ceea ce i-a dat, lăsându-i posibilitatea să se repoziționeze și să recâștige darul.

Iată bunătatea lui Dumnezeu cea nemărginită și iubirea Lui de oameni cea nespusă. El ne-a dat raiul cu toate ale Lui și noi oamenii l-am pierdut. Ni l-a dat, deși știa că-l vom pierde, însă nu ne-a lipsit de el. Că și după cele din lenevirea noastră, am pierdut cele date, Dumnezeu iarăși ni le-a dat. Și nu ni le-a înapoiat oricum, adică nu doar pe cele pierdute, ci și altele cu mult mai mari decât acelea. Noi am pierdut raiul, în schimb El ne-a dat Cerul. Aceasta a făcut-o ca să-și arate iubirea Sa.

Sfântul Ioan Gură de Aur scoate la lumină cât a suferit Hristos pentru mântuirea noastră și evidențiază faptul că face minuni necontenit pentru a menține și dezvolta în lume iubirea credincioșilor Săi. La rândul nostru, suntem datori să-L iubim, să aducem un răspuns iubirii Lui pentru noi. Așadar să facem din iubirea noastră de Dumnezeu, centrul întregii noastre sfințiri, punctul de plecare al oricăreia din activitățile noastre. Să facem, totdeauna totul, pentru a o face să se nască, a o dezvolta, a o apăra și a o proteja. Această sfântă și suavă iubire să o folosim în toate împrejurările vieții. Atunci când suntem persecutați, iubirea lui Hristos și de Hristos să ne facă blânzi și următori, imitatori ai lui Hristos. Atunci când ne strânge durerea să găsim pacea în iubirea sfântă, împotriva lumii, împotriva diavolului, chiar și împotriva noastră înșine și să ne înarmăm cu puterile și energiile iubirii.

CONCLUZII

În ultima vreme se vorbește tot mai des despre iubiri și dăruiri, uitând de Cel ce este Iubire și Cel ce este Dăruitorul prin excelență. Iubirea și dăruirea, adevărate, ele au rostul să ne pună în relație cu Hristos, să ne ofere întâlnirea personală cu El. În realitate, „a iubi” și „a dărui” sunt verbe care nu se leagă de noi. Nu putem iubi și dărui decât ceea ce Dumnezeu sistematizează și construiește în noi ca iubire și ca dăruire. Așadar, cine pierde din vedere că Dumnezeu este Dăruitorul iubirii, pierde din vedere esența vieții sale, atât între oameni, cât și a vieții sale în Hristos.

Teologia Ortodoxă este străbătută de spusele Sfântului Apostol Pavel, apoi de Thomas de Kempis, care a scris cartea numită „Urmarea lui Hristos”, apoi de Nicolae Cabasila, care a scris „Despre viața în Hristos”, și apoi de frumusețea aceasta personalizată a vieții în Hristos, pe care ne-o pune la îndemână Sfântul Ioan de Kronstandt în cartea sa „Viața mea în Hristos”.

Iubirea și dăruirea se împlinesc în jertfă. E necesar să jerfim de dragul iubirii și al dăruirii. Noi spunem de fiecare dată în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghi că „toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăruim”. Aceasta este suprema jertfă.

Imaginea iubirii milostive, a iubirii dăruitoare și cea a dăruirii iubitoare este extraordinar ilustrată de Sfântul Ioan Gură de Aur, alături de Sfântul Grigorie cel Mare și de Sfântul Grigorie de Nyssa, într-o serie de omilii, care sunt legate de perioada Sfintei Învieri. Sfântul Ioan Gură de Aur începe printr-o metaforă, cea a nunții în rai, a firii umane cu firea divine. Firea umană este sedusă de firea divină, însă diavolul uneltește ca firea umană să se rupă de firea divină. Atunci firea umană se depărtează de firea divină, iar aceasta din urmă caută să construiască, să dăruiască munții, apele, soarele, frumusețea, pentru a redobândi iubirea firii umane pierdute. Însă firea umană râmâne nemișcătoare. Apoi firea divină dăruiește firii umane pe profeți, pe învățații Vechiului Testament, iar aceasta(firea umană) nu reușeste să primească acest dar. Mai mult decât atât, firea divină îl trimite pe prietenul Mirelui, pe Sfântul Ioan Botezătorul, pentru a ajunge din nou la iubire cu firea umană, dar și acest lucru este fără împlinire. Și atunci, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate la lumină faptul că Dumnezeu, în iubirea Lui milostivă, dăruitoare, El Îl întrupează pe Fiul Său în chip de om. Prin aceasta firea divină se unește cu firea umană. Firii umane îi rămâne să stea necontenit acordată și în unire deplină cu cea divină. De aici, deducem că „a iubi” și „a dărui” sunt verbe care se conjugă dumnezeiește și de asemenea nu sunt fragmentare, ci nemărginite după cum este Dumnezeu.

La prima Sa venire, la Întrupare, Hristos a venit sub formă de prunc, sub formă smerită, prunc pe care îl poți băga în seamă sau nu, îl poți ajuta sau nu. Pruncul nu are putere de constrângere și nici vreo altă putere, decât nevinovăția sa. El este în dependență de părinți, de cei din jur. La cea de-a doua venire, Hristos va veni cu slavă și putere multă, ca să ne judece după legea iubirii, să vadă cât de mult am iubit, câtă iubire milostivă am arătat și noi la rândul nostru față de semeni, câte fapte ale milei și ale iubirii am făcut.

Taina și viața Bisericii se desfășoară între aceste două veniri ale Mântuitorului, între prima venire smerită, discretă, care respectă libertatea noastră și a doua Sa venire, în slavă și cu putere multă, care judecă libertatea noastră.

Nimeni nu poate spune că a făcut tot ceea ce trebuia să facă sau că a făcut tot ceea ce putea să facă în raport cu semenii săi. De aceea avem nădejdea în iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Dar pentru a ne putea încrede în aceasta este necesar ca și noi să arătăm iubire milostivă față de frații noștri. Să avem o iubire lucrătoare prin fapte bune pentru că Dumnezeu nu se uită la ceea ce am făcut pentru noi, cât se uită la ceea ce am făcut pentru semenii noștri. Milostivul Dumnezeu este în același timp și Dreptul Judecător. El, la judecată, nu-Și pierde niciunul din atributele Sale. El nu împarte oamenii în buni și răi, sau credincioși și necredincioși, ci împărțirea se face în milostivi și nemilostivi, în iubitori de semeni și neiubitori de semeni. Așadar, Dumnezeu, Cel ce are iubire milostivă față de toți oamenii, are ca și criteriu de judecată iubirea și mila noastră, concretizate în fapte bune, în milostenii față de semeni.

Milostenia, alături de post, face posibil urcușul rugăciunii noastre la Dumnezeu. Postul fără milostenie nu are roade și aduce după sine facerea de economie și înavuțirea. Milostenia poate fi de mai multe feluri: cea materială și cea spirituală. Milostenia materială reprezintă, după cum îi spune și numele, un bun material care este dăruit. Trebuie avut în vedere că tot ceea ce este material este epuizabil. De aici, deducem că milostenia materială este limitată. Pe când, milostenia sufletească constă în aceea că dacă avem multă credință în suflet, pe care o dăruim, transmițându-o copiilor și semenilor noștri, aceasta nu se împuținează, ci se înmulțește. La fel bunătatea sufletească și iubirea sunt inepuizabile. O mână de ajutor întinsă unui om bolnav, unui om bătrân, un cuvânt de încurajare și alinare pentru un om singur, sunt fapte ale milei, ale iubirii, ale milosteniei.

Iubirea milostivă a lui Dumnezeu se manifestă în lume prin noi, prin prezența lui Hristos în noi, în cei nevoiași, prin iubirea, mila și milosteniile pe care le facem semenilor noștri. Biserica noastră ortodoxă a unit de la începuturile ei Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie de filantropie. Nu există Liturghie, rugăciune fără filantropie și nici filantropie fără Liturghie, fără rugăciune. Așadar, deducem de aici, că iubirea de oameni, atât a lui Dumnezeu, cât și a noastră, este esențială și primordială în viața Bisericii. Nu există mântuire fără milă, fără iubire, fără milostenie. Prin filantropie, adică prin iubirea de semeni, de oameni, devenim mâinile lui Hristos, picioarele Lui și în felul acesta suntem Trupul tainic al Lui. Prin iubirea milostivă concretizată în fapte bune pentru semenii noștri, îi permitem lui Hristos să lucreze prin noi și tot prin noi să răspundă rugăciunilor celor nevoiași, celor aflați în încercări, celor care cer ajutor de la Bunul Dumnezeu.

Tot lucrul nostru, toată lucrarea mâinilor noastre să o facem ca pentru Dumnezeu, tot ceea ce facem noi să fie spre slava lui Dumnezeu și astfel să devenim părtași milei lui Dumnezeu, împlinind după puterea noastră omenească, dragostea cea dumnezeiască.

Atât iubești cât dăruiești. Omul care se dăruiește pe sine lui Dumnezeu este omul care zice împreună cu sfântul apostol Pavel: „de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”(Galateni 2, 20), omul acesta se dăruiește pe sine și semenilor săi, prin faptele bune și prin milosteniile pe care le săvârșește. Numai un astfel de om se îmbogățește duhovnicește și prin aceasta poate ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, pentru că iubirea și dăruirea aduc vieții omului împlinire și sfințire. Acest lucru este extraordinar de sugestiv surprins în înțelepciunea populară românească a expresiei: „Dar din dar se face Rai!”.

Prin iubire, prin milă, prin faptele concrete ale acestora devenim unelte ale lui Dumnezeu, ne dăm mâinile nostre în mâinile Lui.

BIBLIOGRAFIE

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006,

Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur” în Studii Teologice, nr. 9-10, anul IX(1957),

Comșa, Pr. Conf. Univ. Dr. Petre, „Duhovnicia Ortodoxă oglindită în viața cotidiană a credincioșilor”, în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2015,

Comșa, Pr. Conf. Univ. Dr. Petre, „Preoția – între idel și realitate”, în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Târgoviștei, 2013,

Ford, David C., Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere de Luminița Irina Niculescu, Editura Sofia, București, 2004,

Gheorghiu, Virgil, Gură de Aur-atletul lui Hristos, Editura Deisis, Sibiu, 2004,

Mada, Ieromonah Teofan, Viața în Hristos după Sfântul Ioan Gură de Aur, Editura Agnos, Sibiu, 2007,

Moshu, Ioan, Limonariul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014,

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, volumul 21, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987,

Idem, Omilii la Facere, în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, volumul 22, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1989,

Idem, Omilii la Matei, în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, volumul 23, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994,

Idem, Omilii la Epistola către Romani, traducere de P. S. Teodosie Atanasiu, Editura Christiana, București, 2005,

Idem, Comentar la Evanghelia de la Ioan, traducere de diacon Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2005,

Idem, Omiliile despre pocăință, traducere din limba greacă de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998,

Idem, Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, Editura Nemira & Co, București, 2005,

Idem, Comentarii la Epistola a doua către Timotei, Epistola către Tit, Epistola către Filimon, Editura Nemira & Co, București, 2005,

Idem, Puțul, traducere de Arhiepiscopul și Mitropolitul Grigorie Dascălul, Editura Anastasia, București, 2001,

Idem, Tâlcuiri la Epistola întâi către Corinteni, traducere de Arhimandrit Theodosie Athanasiu, Editura Sophia, București, 2005,

Idem, Omilii la Postul Mare, în Colecția „Comorile Pustiei 19”, Editura Anastasia, București, 1997,

Idem, Omilii la Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, traducere din limba greaca de Theodosie Athanasiu, Editura Icos, Cluj Napoca, 1998,

Idem, Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006,

Idem, Omiliile la statui, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007,

Idem, Din ospățul stăpânului, introducere, traducere, note și comentarii de Irineu Slătineanu, Editura Adonai, București, 1995,

Idem, Cele dintâi omilii la Facere, traducere din limba greacă de Adrian Tănăsescu Vlas, Editura Sofia, București, 2004,

Idem, Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, traducere de Arhimandrit Theodosie Athanasiu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1923,

Idem, Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere de diacon Gheorghe Băbuț, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1994,

Idem, Bogățiile oratorice, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002,

Idem, Despre preoție, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004,

Idem, Problemele vieții, Ed. Egumenița, Galați, 2007,

Idem, Despre mărginita putere a diavolului. Despre căință. Despre necazuri și biruința tristeții, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002,

Idem, Cateheze baptismale, traducere din limba greacă de pr. Marcel Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003,

Idem, Omilii la săracul Lazăr, Despre soartă și providență, Despre rugăciune, Despre viețuirea după Dumnezeu, traducere de pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005,

Idem, Scrisori din exil. Către Olimpiada și cei rămași credincioși. Despre deprimare, suferință și Providență, Editura Deisis, Sibiu, 2003,

Idem, Despre Feciorie, Apologia vieții monahale, Despre creșterea copiilor, traducere de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001,

Idem, Cateheze maritale, traducere din limba greacă de pr. Marcel Hancheș, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004,

Idem, Cuvinte de Aur, traducere de pr. Victor Manolache, volumul 4, Editura Egumenița, Galați, 2013,

Idem, Omilii și cuvântări despre educația copiilor, traducere din limba greacă de pr. Marcel Hancheș, Editura Marineasa, Timișoara, 2005,

Idem, Despre desfătarea celor viitoare, Să nu deznădăjduim, Nouă cuvântări la cartea Facerii, traducere din limba greacă de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2008,

Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, Către iudei, traducere din limba greacă de pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007,

Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrate, Sozomen, fericitul Teodoret al Cirului, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere de pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , București, 2001,

Petcu, Drd. Liviu, Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, volumul 1, Editura Anestis, București, 2008,

***, Viețile Sfinților de peste tot anul, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003,

***, Liturghier, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.