Iubirea Fata de Aproapele Si In Familie la Sfintii Paisie Aghioritul Si Porfirie Kavasokalivitul

Iubirea față de aproapele și în familie

La sfinții paisie aghioritul și

Porfirie kavsokalivitul

Cuprins:

Introducere

Viața și personalitatea duhovnicească a Sfinților Paisie și Porfirie

Viața și personalitatea Sfântului Paisie Aghioritul

Viața și personalitatea Sfântului Porfirie Kavsokalivitul

Sfinții Paisie și Porfirie – modele ale iubirii de aproapele

Sfântul Paisie – Omul iubirii „a-toată-lumea”

Sfântul Porfirie – Flacăra cea neîncetată a iubirii pentru aproapele

Viața întru iubirea aproapelui în învățătura Sfinților Paisie și Porfirie

Importanța înălțimea duhovnicească a iubirii aproapelui

Plinirea iubirii aproapelui prin dobândirea virtuților

Iubirea ca jertfă pentru aproapele

Iubirea vrăjmașilor

Comuniunea și unitatea Bisericii prin iubire

Aspecte ale iubirii în viața de familie la Sfinții Paisie și Porfirie

dragostea înainte de căsătorie

Armonia și înțelegerea în viața de familie

Viața duhovnicească și înfrânarea

Nașterea de copii și rolul părinților

Educația copiilor

Concluzii

Tema aleasă prezintă interes pentru mine în primul rând, datorită locului fundamental pe care îl ocupă virtutea iubirii în viața duhovnicească a creștinului, atât în relația cu aproapele, cât și în cea familială, iar în al doilea rând, datorită necesității acestei virtuți în zilele noastre. Pentru mine, cunoașterea subiectului este importantă, atât din punct vedere duhovnicesc, cât și practic, oferindu-mi învățături folositoare pentru suflet, dar și sfaturi pentru practice, în relația cu aproapele și familia.

I-am ales spre aprofundare pe Sfinții Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul datorită importanței spirituale pe care aceștia o au pentru mine, prin faptul că au răspuns unor întrebări contemporane și au dat răspunsuri pline de actualitate.

În lucrarea de față, după introducere, pe care o constituie capitolul I, am scris, pe scurt, în al II-lea capitol, despre viața și personalitatea duhovnicească a Sfinților Paisie și Porfirie, apoi, în capitolul al III-lea, am vorbit despre Sfinții Paisie și Porfirie ca modele ale iubirii de aproapele. În capitolele IV și V, care constituie esența lucrării, am vorbit despre viața întru iubirea aproapelui și am dezvoltat câteva aspecte ale iubirii în viața de familie, la cei doi Sfinți Părinți amintiți. Astfel, în capitolul IV al vorbit despre importanța și înălțimea duhovnicească a iubirii de aproapele, despre plinirea iubirii aproapelui prin dobândirea virtuților, despre iubire ca jertfă pentru aproapele, despre iubirea vrăjmașilor și despre comuniunea și unitatea Bisericii prin iubire. În capitolul V a vorbit despre dragostea tinerilor care doresc să se căsătorească, despre armonia și înțelegerea în viața de familie, despre viața duhovnicească și înfrânarea familială, despre nașterea de copii și rolul părinților, și despre educația copiilor. În capitolul al VI-lea a scris concluziile lucrării.

Despre iubirea față de aproapele și iubire în familie la cei doi Părinți amintiți s-a scris puțin, majoritatea învățăturilor referindu-se la iubire semenilor și familiei în sens mai larg.

Despre iubirea față de aproapele, la Părintele Paisie Aghioritul, cea mai bună sinteză se regăsește în volumul Patimi și Virtuți, în capitolul intitulat chiar „Dragostea către aproapele”. în care se vorbește despre importanța dragostei și a smereniei, cele trei feluri iubire: trupească, lumească și duhovnicească, măsura dragostei, dragostea „ca de mamă” pentru toți, lărgirea inimii prin alungarea iubirii de sine, dragostea cu durere și despre faptul că dragostea încredințează lăuntric pe cel care o primește. De asemenea, această temă se mai regăsește în câteva pagini și în lucrarea Epistole. În celelalte lucrări dedicate Părintelui Paisie, cuprinzând mărturii și cuvinte de folos ale cuvioșiei sale, scrise de către unii fii duhovnicești și cunoștințe de ale Cuviosului Paisie, despre acest subiect s-a scris foarte puțin. La Părintele Porfirie, despre iubirea aproapelui s-a scris în lucrarea Ne vorbește părintele Porfirie, unde Cuviosul vorbește despre iubirea aproapelui, care cultivă iubirea dumnezeiască, datoria iubii aproapelui, despre faptul că iubirea trebuie să fie dezinteresată și despre superioritatea iubirii aproapelui. De asemenea, alte lucrări care tratează, pe scurt, această temă sunt Mireasma duhovnicească a părintelui Porfirie, a părintelui Dionisie Tatsis, lucrarea Amintiri despre Bătrânul Porfirie. Părintele nostru duhovnicesc, străvăzător și înaintevăzător, lui Anastasios Sotirios Tzavaras, și Vindecarea sufletului în învățătura părintelui Porfirie, a ieromonahului Sava Aghioritul.

În ce privește învățătura despre iubirea familială, la Cuviosul Paisie aceasta este descrisă în volumul Viața de familie, în care se vorbește despre acest subiect în sensul larg al cuvântului, referindu-se la iubirea tinerilor care doresc să se căsătorească, nașterea și educația copiilor, responsabilitățile părinților față în familie și față de copii și viața duhovnicească în familie. De asemenea, și Atanasie Rakovalis, în lucrarea Părintele Paisie mi-a spus…, a scris multe cuvinte al Cuviosului Paisie, referitoare la educația copiilor și la iubire în familie. La Cuviosul Porfirie învățătura despre iubirea în familie, în sens larg, s-a scris în lucrările: Vindecarea sufletului în învățătura părintelui Porfirie, a ieromonahului Sava Aghioritul, Antologie de sfaturi și îndrumări, și Lângă părintele Porfirie (Unul dintre fiii săi duhovnicești își amintește), a lui Konstantinos Yannitsiotis, în care se vorbește despre nașterea și educația copiilor, armonia familială și înțelegerea dintre soți.

În lucrarea de față am valorificat cărțile și revistele traduse din limba greacă în limba română, respectiv câteva numere ale revistei românești Familia Ortodoxă.

Viața și personalitatea duhovnicească a Sfinților Paisie și Porfirie

Viața și personalitatea Sfântului Paisie Aghioritul

„Sfântul Paisie s-a născut la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei și Dreptei Ana, cu numele de botez Arsenie Eznepidis, în Farasa Capadociei. Tatăl său se numea Prodromos, și era agricultor și meșteșugar, fiind un om foarte evlavios și curajos, de multe ori salvând satul de cotropitorii teți, ajungând să fie numit și primar al satului, datorită curajului și mărinimiei sale. Mama sa, Evloghia, era o femeie foarte înțeleaptă, harnică și evlavioasă, căsătorindu-se cu Prodromos de la 15 ani, și având împreună cu acesta 10 copii: Ecaterina și Sotiria, care au murit de mici, urmând apoi Zoe, Maria, Rafail, Amalia, Haralambie, Arsenie, Hristina și Luca. Bunica lui Arsenie, pe nume Hagi-Hristina, era de asemenea o femeie foarte credincioasă, pe care Dumnezeu o ajuta deseori în chip minunat.

A fost botezat în Farasa de către Sfântul Arsenie Capadocianul, care i-a pus la botez numele de Arsenie, după numele său. Acest lucru s-a întâmplat cu puțin timp înainte de plecarea familiei lui Arsenie înspre Grecia, când a avut loc schimbul de populație de după primul război mondial. După puțin timp, în același an, părinții micuțului Arsenie ajunseră în portul Pireu. Apoi, după ce a zăbovit o scurtă vreme în Kerkira, familia sa s-a stabilit în Konița, din regiunea Epirului.

Aici Arsenie a terminat școala primară, îndeletnicindu-se cu nevoințele copilărești și având dorința pentru viață ascetică, mergând la biserică, citind din viețile sfinților și văzându-L pe Dumnezeu cu ochii sufletului. A lucrat apoi ca tâmplar, „fiindcă iubea meșteșugul Domnului nostru”, și, de asemenea, ajutându-și părinții în treburile agricole.

În 1945 a fost chemat în armată, ca transmisionist, în Agrinio. În această calitate se jertfea pentru ceilalți, făcând nenumărate fapte de vitejie. A fost lăsat să plece înapoi în Kerkira în martie 1950.

În prima sa vizită în Sfântul Munte, a trecut prin mai multe locuri, fiind neliniștit din cauză că nu găsise un îndrumător duhovnicesc după sufletul lui. S-a reîntors apoi pentru puțin timp în Konița, ajutându-și tatăl și lucrând ca tâmplar.

În luna martie a anului 1953 intră ca viețuitor în obștea Mânăstirii Esfigmenu, fiind rânduit ca ajutor la trapeză și la brutărie, iar mai târziu la tâmplărie și ca îngrijitor a două paraclise. Pe data de 27 martie 1954 este tuns rasofor, primind numele de Averchie. A primit binecuvântarea părintelui său duhovnicesc să plece să se nevoiască în pustie, și a mers la ieromonahul Chiril, un stareț virtuos de la Chilia Intrării în Biserică Maicii Domnului ce aparținea de Mânăstirea Kutlumusiu, unde a ucenicit două-trei luni. Dar, din lucrarea diavolului, este chemat înapoi în Mânăstirea Esfimenu de către reprezentantul acesteia, cu justificarea că este nevoie de tâmplar și cu amenințarea izgonirii din Sfântul Munte în caz de nesupunere. Astfel, la sfatul starețului Chiril, pentru a nu fi neliniștit din cauza acelui reprezentant, merge la Mânăstirea Filoteu, sub ocrotirea ieromonahului Simeon, care îi era și rudă îndepărtată și compatriot. În vara lui 1956, fiind bolnav, revine în Konița pentru a se trata, stând în bisericuța din afara satului. Trei luni a stat aici la o cunoștință de-a sa din copilărie, unde venea medicul să-l cerceteze. După aceea, în luna martie a aceluiași an, s-a reîntors în Sfântul Munte, la Mânăstirea Filoteu.

A fost tuns monah în schima mică pe data de 3 martie 1957, primind numele de Paisie, în cinstea evlaviosului mitropolit Paisie al II-lea al Cezareii, cu care era și compatriot. Naș de călugărie i-a fost bătrânul Sava, care îl povățuia ca pe fiul lui.

În august 1958 se mută la Mănăstirea Stomiu, cu hramul Nașterii Maicii Domnului, din Konița. Fiind singurul viețuitor, a început rezidirea mânăstirii, care fusese arsă, preocupându-se totodată și de cei ce sărăceau material, dar și sufletește. În anul 1961 a plecat din mănăstire din cauză că se mâhnise că lumea, de hram, se distra în curtea mânăstirii, dar s-a reîntors la rugămintea poporului, în același an.

În septembrie 1962 pleacă în peninsula Sinai, și locuiește la Chilia Sfinților Galaction și Epistimia. Aici duce mai mult o viață pustnicească, cercetând de asemenea pe alți pustnici. În 1964 însă, din cauza bolii, a plecat în Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfinților Arhangheli, unde căuta de asemenea chipuri de monahi îmbunătățiți. Aici a fost și sculptor și dicheu, la mănăstire.

A primit schima mare în data de 11 ianuarie 1966, fiind tuns schimonah de către sfântul stareț Tihon, care-i devenise duhovnic, și de care se legase mult sufletește, nevoindu-se în Mănăstirea Stavronikita.

În anul 1966, pentru mai multe luni, a fost internat la Centrul pentru boli pulmonare – Tesalonic, unde i-a fost extirpat un plămân, și o parte din celălalt, din cauza unei bronșectazii (dilatație a bronhiilor). Părintele, având o mare hemoragie, de la niște tinere iubitoare de monahism, care l-au ajutat la spital, „a luat sânge… iar el le-a dat duh”, întemeind mai apoi Mănăstirea Sfântului Ioan Evanghelistul și Teologul din Suroti, lângă Tesalonic și legându-se mult sufletește de acestea.

Spre sfârșitul anului 1967, starețul a revenit în Sfântul Munte, stabilindu-se în Katunakia, la Chilia Sfântului Ipatie a Mănăstirii Marea Lavră. Apoi, în august 1968, Părintele a venit în Mănăstirea Stavronikita, ajutând la trecerea acesteia de la viața idioritmică la cea chinovială, și ajutând totodată și la zidirea duhovnicească.

Pe data de 2 martie 1969 s-a mutat la Chilia Sfânta Cruce, din ascultare de duhovnicul său, cuviosul Tihon, care, pe data de 10 septembrie 1968, a adormit în Domnul. La sfârșitul lui 1972, împreună cu cuviosul Vasile, egumenul mânăstirii, a vizitat Farasa, satul natal, întorcându-se întristat de acolo, căci acesta fusese islamizat. Tot alături de acesta a vizitat în anul 1977 Australia, ca să ajute duhovnicește pe grecii de acolo. Timp de 11 ani (1968-1979), cât a stat la Chilia Sfânta Cruce, s-a nevoit și s-a jertfit pentru aproapele, ajutând mulți oameni pentru folos sufletesc.

În 1979 a venit la Mănăstire Kutlumuș, în Chilia Nașterii Maicii Domnului, numită și Panaguda. Aici l-au căutat „oameni de toate tagmele și vârstele” cu miile, pentru a primi ajutorul, rugăciunea și binecuvântarea sa. A mers la Karyes pentru a se închina la moaștele Sfântului Cosma, Protosul Sfântului Munte, în anul 1981, iar în anul 1982 a mers în pelerinaj la Locurile Sfinte și în Sinai.

Pe 12 noiembrie 1987 a fost operat de hernie inghinală, la Spitalul Teaghenio din Tesalonic. Avea hemoragie mare, probleme mari cu intestinul și discopatie, așa încât în 1993 se înrăutățise foarte tare starea lui. Pe 4 noiembrie / 22 octombrie (stil vechi) 1993, a ieșit din Sfântul Munte pentru ultima oară, pentru a fi prezent, ca de obicei, la privegherea pentru sărbătoarea Sfântului Arsenie, de pe 10 noiembrie, la Mănăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul din Suroti. A rămas puțin timp aici la mănăstire, și, în timp ce se pregătea să plece în Sfântul Munte, starea de sănătate i s-a agravat brusc. A fost dus după aceea la Spitalul Theaghenio, din Tesalonic, unde i s-a descoperit o tumoare intestinală canceroasă, pe 4 februarie 1994 fiind operat. I-au fost localizate metastaze la ficat și plămâni.

Starețul și-a dat cuviosul lui suflet în mâinile Domnului pe data de 12 iulie 1994, la 11 noaptea, într-o zi de marți, chemând în rugăciune numele Maicii Domnului. A adormit și a fost înmormântat la Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti – Tesalonic, potrivit dorinței sale. Nenumărată lume a venit la mormântul său apoi, din mare dragoste ce îi purtau, acesta devenind o nouă „scăldătoare a Siloamului” pentru mulțimile care veneau zilnic aici într-un șuvoi nesecat.

Pe data de 13 ianuarie 2015 a fost trecut în rândul sfinților de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, cu data de prăznuire la 12 iulie. De asemenea, în cinstea Sfântului Paisie Aghioritul s-au creat mai multe site-uri pe internet.

Cuviosul Paisie avea o personalitate profund duhovnicească. Avea toate însușirile proorocilor și ale marilor bărbați cu viață cuvioasă. Avea o mare bogăție lăuntrică și o agerime și prezență de spirit nemaiîntâlnite. Adeseori, din dragoste, își jertfea chiar și smerenia. Se jertfea pentru dragostea aproapelui, și, voind să înveselească inimile oamenilor cuprinși de tristețe, spunea istorioare cu umor, iar cei întristați râdeau când îl ascultau. Harul pe care l-a primit de la Dumnezeu îl păstra totdeauna prin smerenie și dragoste. Avea de asemenea darul de a compune poezii și tropare și de a picta. Orice muncă îi plăcea să o facă desăvârșit.

A fost împodobit de Dumnezeu cu harisme multe: harisma vindecării (vindeca oameni cu boli de cancer, paralizie, din naștere, având o mare smerenie, pentru că niciodată nu-L ruga pe Dumnezeu să-l vindece pe el, dar el se ruga pentru alții să fie vindecați), harisma de a scoate diavoli, harisma înaintevederii (a profețit oamenilor lucruri ce se li se vor întâmpla în viitor), harisma străvederii (cunoștea inimile și povățuia oamenii cu multă acrivie), harisma deosebirii duhurilor (cunoștea dacă o întâmplare a avut loc din iconomia lui Dumnezeu sau din lucrarea diavolului), avea discernământ și harisma teologiei, cunoscând tainele lui Dumnezeu. Cea mai mare harismă a fost dragostea lui.

Cuviosul depășea, cu ajutorul dumnezeiesc, legile firii. Uneori, ploaia nu îl uda. Alteori, deși era prezent într-un anumit loc, oamenii nu îl puteau vedeau. Când se ruga sau când se deplasa, uneori Cuviosul nu atingea pământul. Transmitea oamenilor harul dăruit lui de Dumnezeu. Altădată a ridicat o stâncă și a aruncat-o. Uneori Părintele nu era prins de camerele foto.

Viața și personalitatea Sfântului Porfirie Kavsokalivitul

Cuviosul Porfirie s-a născut în data de 7 februarie 1906, în satul Sfântul Ioan Karistia, aproape de Aliveri, în provincia Evvia, din părinți săraci, dar credincioși, pe nume Leonidas și Elena Bairaktaris. Tatăl său, în vremea în care a fost cântăreț bisericesc, l-a însoțit pe Sfântul Nectarie în activitatea pastorală, cerându-i adesea ajutorul. Leonidas se îngrijea de educația religioasă a fiului său. Însă, datorită sărăciei, acesta a fost nevoit să emigreze în America pentru a lucra la construirea canalului Panama.

La botez a primit numele de Evanghelos, fiind al patrulea din cei cinci copii ai părinților săi, însă toți îi spuneau Anghel. Sora sa mai mare, Vassiliki, a murit când avea un an, iar sora cea mai mică, Harikleea, s-a călugărit, trăind și astăzi.

A urmat cursurile școlii primare din sat doar vreme de doi ani, iar apoi, din pricina sărăciei, la doar 8 ani, a început să-și ajute părinții la treburile gospodărești, îngrijind de animale. Deși era foarte tânăr, a început să lucreze la o mină de cărbuni, iar mai apoi în niște băcănii din Halkida și Pireu. Aici auzise de Sfântul Munte și dorea să ajungă acolo să înceapă o viață ascetică. Se dezvolta foarte repede, încă de mic, și, cum însuși povestea, își rădea barba de la vârsta de opt ani. De mic era foarte serios și harnic. În timp ce păștea oile citea viața Sfântului Ioan Kalivitul, simțind dorința fierbinte de a-i urma exemplul.

A încercat de două ori să plece spre Muntele Athos dar, din diverse pricini, trebuia să se întoarcă. În cele din urmă, pe când avea 14 sau 15 ani, a pornit, a treia oară, din nou spre Sfântul Munte, întâlnindu-l pe ieromonahul Pantelimon, viitorul său duhovnic, pe vasul care mergea de la Tesalonic la Muntele Athos. Pentru că vârsta nu îi permitea să rămână în Sfântul Munte, părintele Pantelimon l-a prezentat ca fiind nepotul său, asigurându-i astfel intrarea. Acesta l-a dus la Chilia Sfântului Gheorghe din Kavsokalivia, unde locuia cu părintele Ioanikios, fratele său vitreg. Era în anul 1918, pe când avea doar 12-13 ani. A devenit ucenic al ambilor părinți, supunându-se cu smerenie și făcând ascultare. Diavolul l-a ispitit cu dorul de părinți, însă prin spovedanie a biruit ispita. Lucra sculptând în lemn, doborând copaci, adunând melci și cărând saci grei de pământ, pentru a ajuta la amenajarea unei mici grădini, însă râvnea după și mai multă nevoință.

A fost tuns ca monah, primind numele de Nichita. A fost trimis, cu acordul bătrânilor săi, la o mănăstire din afara Sfântului Munte, pentru a se trata de pleurezie lichidă. La porunca bătrânilor săi, s-a întors în satul părintesc să-și trateze boala. După ce și-a mai revenit, s-a întors la Muntele Athos, dar, pentru că se îmbolnăvise din nou, cei doi părinți l-au trimis în lume de încă două ori, a doua oară însă definitiv. La 19 ani se așează la Mănăstirea Sfântului Haralambie, din Evvia, în apropierea locului natal.

A fost hirotonit diacon la data de 26 iulie 1927, iar în următoarea zi preot, de către arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care l-a și numit Porfirie. A fost transferat ca viețuitor în Mânăstirea Sinai, căci Mănăstirea Sfântului Haralambie fusese transformată în mănăstire de maici. Peste doi ani, Mitropolitul de Karistia, Pantelimon, i-a încredințat și lucrarea de duhovnic, iar în anul 1938 a fost ridicat la rangul de arhimandrit. La câteva luni după aceea a fost trimis ca preot, pentru scurtă vreme, în satul Tsakai, din Evvia. Tot în această perioadă a fost trimis ca viețuitor în Mânăstirea Sfântului Nicolae din Ano Vatia, care era ruinată și abandonată, aflându-se sub jurisdicția mitropolitului de Halkida. În data de 12 octombrie 1940, Părintele Porfirie a fost duhovnic în Evvia.

A fost trimis să slujească temporar ca preot pe cei bolnavi, conform dorinței sale, fiind numit paroh la policlinica din Atena, aflată lângă Piața Omonia. A slujit la policlinică timp de treizeci de ani și, după ieșirea la pensie, încă trei ani, ca voluntar. Datorită faptului că nu avea studii academice, salariul lui era foarte mic și era nevoit să muncească în plus pentru a se putea întreține pe sine, părinții și rudele sale. Astfel, a înființat, încetul cu încetul, o crescătorie de păsări și un atelier de tricotat, ocupându-se chiar și cu confecționarea tămâii într-un mod personal și original. Din 1950 a închiriat mica mănăstire a Sfântului Nicolae din Kallisia, care aparținea unei alte mânăstiri din Pendeli. A cultivat sistematic pământul acesteia, de unul singur, dorind să economisească bani pentru a ridica o mănăstire de maici pe acest teren. Toate acestea le făcea împreună cu serviciul de preot și duhovnic al policlinicii. În martie 1970, după 35 de ani de când slujise ca preot, a primit și o mică pensie. În anul 1978 s-a stabilit la Milesi, în Atica, lângă Oropos, unde a început, după ce a primit aprobările legale, să ridice metocul Mânăstirii Schimbarea la Față a Mântuitorului, în Atena. Aici a locuit, timp de un an, într-o rulotă, întâmpinând multe greutăți, iar mai apoi mutându-se într-o căsuță foarte sărăcăcioasă. Va pune temelia marii biserici a mânăstirii în anul 1991 .

În această perioadă se îmbolnăvise foarte tare. Era bolnav la rinichi iar, din cauza amânării operației, intrase în comă. Din cauza că avea și dermatită stafilococică leșina adesea. Își fracturase, de asemenea, piciorul și suferea de hernie în stadiu avansat. Pe data de 20 august 1978, pe când se afla la Mânăstirea Sfântul Nicolae, din Kallisia, a făcut infarct miocardic, fapt pentru care a fost dus la spitalul Higeia, unde a stat 20 de zile. A resimțit suferința în continuare și după ce s-a întors în Atena. În 1979, atunci când a fost operat la ochiul stâng, din cauza unei greșeli a doctorului, și-a pierdut vederea la acest ochi, pentru ca mai târziu, în 1987, să ajungă complet orb. O altă greșeală a doctorului i-a provocat o hemoragie digestivă care aproape că îi fusese fatală. Își propusese să ridice și o mănăstire pentru călugări, dar nu a reușit din cauza bolii.

În anul 1991, auzind că în Chilia Sfântului Gheorghe nu mai erau viețuitori, s-a grăbit spre Sfântul Munte pentru a se stabili el acolo. Acolo a instalat cinci ucenici de-ai săi. Simțindu-și sfârșitul aproape, a plecat spre Kavsokalivia, locul unde dorea să fie înmormântat, pentru a-și petrece ultimul vreme din viață acolo. În ajunul sărbătorii Sfintei Treimi, din anul 1991, s-a spovedit pentru ultima oară la părintele său duhovnicesc. A dictat unui apropiat o scrisoare prin care își cerea iertare de la toți săi fiii duhovnicești, scrisoare ce a fost găsită în veșmintele sale de înmormântare. Adoarme întru Domnul pe data de 2 decembrie 1991, la ora 4 și 31 de minute dimineața. Când a fost îngropat au fost prezenți doar câțiva frați de mănăstire, după cum Părintele ceruse cu smerenie. Abia după aceea au vestit și celorlalți trecerea sa la Domnul.

Pe data de 27 noiembrie 2013 a fost trecut în rândul sfinților de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, cu data de prăznuire la 2 decembrie. În cinstea Sfântului Porfirie s-a creat și un site pe internet dedicat acestuia.

Patru elemente esențiale constituie personalitatea Părintelui Porfirie: apartenența, în chip real, la Biserică, iubirea smerită față de Hristos și aproapele, trăirea bucuriei mistice întru Hristos și învierea întru Hristos. Părintele înțelege apartenența la Biserică drept înaintare și adâncire înăuntrul acesteia, până a ajunge la Tronul lui Hristos, Care este capul și inima ei și care dă membrilor ei viață veșnică. Creștinii trebuie să fie uniți cu Hristos, prin harul Său. Iubirea este forța supremă de participare la viață și bucurie. Părintele vorbește de o identificare cu aproapele, în iubire, prin participarea la viața acestuia. El mai vorbește de asemenea și despre noblețea iubirii: „drumul împărătesc al sufletului sensibil, poetic și nobil… este drumul iubirii”. Smerenia iubirii este sfântă, este un dar de la Dumnezeu, și nu poate fi exprimată în cuvinte. De asemenea, bucuria Părintelui, când vorbea unui om, se asemăna cu bucuria păstorului care, lăsându-și ele 99 de oi ale sale, o caută pe cea pierdută și o găsește. Învierea întru Hristos era o stare duhovnicească a Cuviosului, o trăire plină de nădejde în Mântuitorul Hristos.

De asemenea, pe lângă alte virtuți pe care le avea, smerenia, ascultarea și aspra nevoință predominau în viața duhovnicească a Părintelui Porfirie. Smerenia sa era desăvârșită, el folosind criterii severe când își aprecia propria evoluție duhovnicească. În ascultare „voința sa se confunda cu cea a Bătrânului său”. Cuviosul făcea de asemenea o aspră nevoință, umblând desculț pe potecile pline de stânci, precum și pe zăpadă. Se odihnea foarte puțin, acoperit cu o singură pătură, având fereastra deschisă chiar și când ningea afară. Noaptea făcea multe metanii, cu trupul gol de la mijloc în sus, ca să nu-l biruie somnul. Toată această nevoință o făcea cu bucurie. Își ținea mintea ocupată cu rugăciunea, spunând Evangheliile pe de rost, pentru a nu primi alte gânduri. Toate aceste lucruri le făcea de tânăr.

De asemenea, sunt vrednice de amintit și următoarele însușiri ale Părintelui: răbdarea fără cârtire a durerilor, discernământul, clarviziunea, surprinzătoarea temeinicie a cunoștințelor, ca rod al harului dumnezeiesc, hărnicia, rugăciunea și evlavia adâncă.

De tânăr a primit de la Dumnezeu daruri și harisme. Avea harisma străvederii, prin care putea vedea ce îl frământă pe fiecare om în parte. Darul de a vedea cu sufletul locul în care se aflau oamenii. Asculta și recunoștea păsările și animalele, precum și mesajul acestora. Simțea miresmele de la mari distanțe și recunoștea aromele după gustul lor. Descoperea cu harul lui Dumnezeu, prin rugăciune, locul în care se regăseau diferite lucruri, minereuri, izvoare subterane, momente din trecut și viitor. Întreba pietrele despre nevoințele asceților care au viețuit acolo. Uneori tămăduia oamenii fără să-i atingă. Cunoștea gândurile oamenilor. Vindeca bolnavi de cancer. Mângâia duhovnicește prin telefon. Dacă vreodată cineva îl întreba despre aceste daruri, le spunea smerit că toate aceste lucruri le făcea Dumnezeu cu harul Lui.

Cuviosul Porfirie era o fire sensibilă, delicată și poetică, iubind natura, păsările, florile, plăcându-i să simtă căldura soarelui și mireasma mării. Spunea că sfinții au fost poeți și îi plăcea să le urmeze exemplul compunând el însuși poezii. Cuviosul considera că acest fel de sensibilitate contribuie la maturizarea duhovnicească și sufletească a omului, fiind începutul unei comuniuni mai profunde cu Dumnezeu.

Sfânta Scriptură a fost izvorul înțelepciunii pentru Sfântul Porfirie. Prin aceasta a primit, prin harul lui Dumnezeu, cunoștințele despre o mulțime de lucruri.

Sfinții Paisie și Porfirie – modele ale iubirii de aproapele

Sfântul Paisie – Omul iubirii „a-toată-lumea”

Cuviosul Paisie a fost un om care a avut multă dragoste față de oameni. Iubirea sa se putea întrezări, sub mai multe aspecte, în toată viața sa.

Cuviosul Paisie era în primul rând un om al jertfei. În multe chipuri, dăruindu-se pentru aproapele, „se gândea la alții mai mult decât la sine însuși și se jertfea ca să-i ajute”. Atunci când participa la durerea celuilalt, uita de sine însuși, de nevoința sa duhovnicească și de boală și se ruga din inimă spunând: „Hristoase al meu, lasă-mă pe mine, nu mă lua în seamă, ci ia aminte la oamenii care suferă”. Părintele Dionisie Tatsis spunea că Părintele Paisie a fost o „făclie aprinsă”, un om care s-a dat pe sine în slujba oamenilor.

Arăta prin exemplul său personal chipuri de jertfire, încă de când era tânăr. În Konița, în vremea adolescenței, a ajutat-o pe mama unui musulman pe nume Bairam, vizitând-o noaptea și îngrijind-o, deoarece era foarte bolnavă, fapt pentru care acela și-a exprimat dorința de a se face creștin. De asemenea, pe când era militar, făcea felurite sacrificii pentru a-i ajuta pe colegii săi militari. Alegea să meargă el în sat după provizii în locul celorlalți, trecând prin primejdia de a fi luat prizonier. Când puneau pe cineva de patrulă într-un loc primejdios, avea grijă ca, dacă acela era familist, să meargă el la ofițerul de gardă și să ceară să meargă în locul aceluia. De asemenea, pe telegrafistul care îl însoțea nu-l lăsa să care nici aparatul de transmisie, nici bateria, ca să fie liber să se poată salva în caz de primejdie. Altădată, primejduindu-și propria viață, și-a salvat de la moarte un prieten, care mai târziu se va și călugări. Principiul pe care îl urma întotdeauna Cuviosul era: „când cineva face din problemele altora problemele sale, atunci el nu mai are nici o problemă”.

Cuviosul Paisie era, de asemenea, un om al rugăciunii pentru aproapele. Se ruga mult pentru toți oamenii care îl vizitau și pentru cei de care-și aducea aminte. Odată, Cuviosul, cu inima lui sensibilă, s-a rugat într-o bisericuță pentru un tânăr care suferea și a izbucnit în plâns, curgându-i lacrimile șiroaie, plângând atât de mult încât covorașul de sub el s-a udat de lacrimile sale.

Rugăciunea Cuviosului Paisie avea două aripi: durerea inimii și dreptatea vieții. Acestea înduplecau mila lui Dumnezeu și împlineau cererile sale. Cuviosul își generaliza rugăciunea astfel încât, de la un caz concret al cuiva, care avea nevoie de rugăciune, să cuprindă pe toți oamenii care erau în aceeași nevoie. Când se ruga pentru un tânăr care se abătuse de la calea lui Dumnezeu, adăuga „Pomenește, Doamne, și îi ajută pe toți tinerii”. Sau, când se ruga pentru un bolnav pe nume Nicolae, completa: „Pomenește, Doamne, și pe toți Nicolaii”. Pentru ca rugăciunea lui să fie mai mișcătoare, citea adesea din Psaltire. Aceste rugăciuni îl istoveau, deoarece participa cu întreaga ființă la durerea omenească.

Rugăciunile sale pentru aproapele erau făcute cu lacrimi și durere, fiind însoțite de posturi și osteneli nenumărate. Odată, când a aflat că un oarecare tânăr trecea printr-o primejdie sufletească și trupească, Cuviosul nu a mâncat nimic zile întregi și nici nu a încetat să se roage pentru el până ce nu a aflat că acela a trecut de primejdie.

Chiar dacă nu avea telefon, pentru a-i ajuta pe cei în nevoie, se ruga pentru aceștia și chiar le spunea să îl cheme în ajutor, prin rugăciune. Astfel, teologului Lukas I. Lukas, un fiu duhovnicesc al său, Părintele Paisie i-a spus că, la orice oră are nevoie de el, să nu ezite să îl telefoneze. Acesta, știind că Cuviosul nu are telefon, i-a spus că nu a înțeles ce vrea să spună, iar Părintele Paisie, pentru a-l face să-și dea seama, i-a dat o mică lovitură pe cap, făcându-l astfel să înțeleagă că Părintele se referea de fapt la rugăciune.

Părintele Paisie spunea că „prinosul călugărului este rugăciunea sa pentru întreaga lume”. Chiar în Acatistul Sfântului, în Icosul 5, se subliniază acest lucru, spunându-se frumos: „Bucură-te, că ai început a te ruga cu lacrimi fierbinți pentru întreaga lume”. Cuviosul avea o inimă mare, rugându-se cu Rugăciunea lui Iisus pentru fiecare om care trecea pe lângă chilia sa. Odată, un creștin l-a rugat să facă rugăciune pentru fiul său ca acesta să iasă din anturajul în care se încurcase. Mai târziu, acel creștin venind să-i mulțumească, Cuviosul Paisie i-a spus aceluia: „De acolo a scăpat, însă de aici (și i-a arătat metania) nu va scăpa”. Iar acest lucru Cuviosul l-a spus arătând că nu va înceta să se roage pentru acel copil.

Cuviosul Paisie era și un om care făcea multă milostenie. Încă de când era tânăr, puținii bani pe care îi lua ca ucenic de tâmplar îi dădea copiilor săraci de la orfelinat, iar când lua masa, chema și pe copiii săraci pe care îi cunoștea ca să le dea să mănânce. Ca monah, puținul câștig pe care îl primea de la cruciulițele și iconițele confecționate din lemn îl oferea oamenilor care aveau nevoie. Uneori își dădea și hainele de pe el săracilor. Nemăsurata lui dragoste îl făcea să își jertfească chiar și evlavia, dăruind uneori chiar și obiectele sfinte, pentru care avea o evlavie deosebită. Odată a dăruit chiar crucea pe care o purta la gât și care avea o părticică din Lemnul Sfintei Cruci, iar altădată a dăruit o cruciuliță pe care o purta asemenea la gât, și care avea în ea un dinte al Sfântului Arsenie Capadocianul, cu care îi însemna pe cei demonizați în semnul Sfintei Cruci. De multe ori a dăruit părticele din moaștele Sfintei Eufimia, față de care avea o dragoste deosebită, aducând jertfă chiar dragostea sa pentru de aceasta.

Sfântul Paisie îi sfătuia pe oamenii să facă fapte de milostenie, dăruind celor săraci sau în nevoie din avuția lor. Părintele Paisie povestea că odată a venit la el un om foarte bogat, care dobândise acele bogății prin foarte multe fărădelegi, și care dorea să facă fapte de milostenie. Inițial acesta dorea să zidească o biserică, în cinstea Prea Sfințitului Paisie al II-lea, Mitropolitul Cezareii, însă Cuviosului Paisie, după ce i-a spus că s-au construit multe biserici de-a lungul timpului și încă se mai construiesc, l-a sfătuit să aibă grijă de săraci și de cei care nu mai au pe nimeni pe lume, din zona în care locuiește el, cumpărându-le cele de trebuință acestora.

În tot ce făcea Sfântul Paisie căuta să-i mângâie pe oameni și să-i odihnească sufletește. Cuviosul Isaac, biograful părintelui Paisie, spunea frumos despre acesta: „Așa cum soarele de primăvară alungă ceața și încălzește, tot astfel și Starețul, prin harisma mângâierii, alunga mâhnirea și mângâia pe orice suflet chinuit care se apropia de el”. Izbutea să ia toată durerea și mâhnirea omenească și să pună în loc bucurie și mângâiere. Dragostea sinceră ce o purta fiecărui om făcea ca durerea și problemele celorlalți să devină ale sale, și se ruga din inimă pentru cei îndurerați. Oamenii vedeau pilda vieții lui și primeau mângâiere, cunoscând suferința sa în fața bolii. Odată, un om care nu își găsise de lucru se deznădăjduise, hotărând să se sinucidă, însă, primind recomandarea unui prieten, s-a dus la Cuviosul Paisie să-i spună gândurile sale. După convorbirea pe care a avut-o cu Părintele Paisie, acesta „s-a schimbat, a devenit un alt om și a plecat bucuros și plin de nădejde spunând: <Chiar și un munte de mi-ar ieși în cale, îl voi da la o parte și voi trece˃”. Altădată, pe un bărbat paralitic, adus de patru prieteni, l-a mângâiat sufletește, umplându-i sufletul de nădejde, după care cu toții au plecat acasă plini de bucurie. „Ajunseseră să-l caute zilnic sute de oameni, iar Cuviosul le lua durerea, neliniștea și grijile, dând în schimb soluții, bucurie și pace”. Chiar și după adormirea sa, scrierile Cuviosului au folosit neîncetat, ca niște izvoare pline de har, sufletele cititorilor. Cuviosul Isaac biograful spunea, astfel: „cărțile sale au un răsunet nemaiîntâlnit, sunt citite cu nesaț, sunt traduse în multe limbi străine, vorbesc direct inimii, îi mișcă sufletește pe cei simpli și pe cei culți”.

Dragostea Cuviosul Paisie avea multă compătimire față de aproapele. Într-o zi a venit la el un tânăr și a început să-i spună plângând suferințele prin care trecea, iar Părintele, fiind întristat de durerea aceluia, a început să plângă împreună cu el. Altădată, pe când Părintele Paisie făcea tratament în Konița, văzând o fetiță care s-a îmbolnăvit de cancer la intestine, s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea și lui cancer, ca să poată lua și el parte la suferința oamenilor canceroși, dorință care i s-a și împlinit spre sfârșitul vieții. Sfântul Paisie spunea că parcă i se umplea gura de amărăciune, de parcă ar fi mâncat ceapă, atunci când auzea necazuri ale oamenilor, ar când auzea că oamenilor le merge mai bine, sau că o problemă s-a rezolvat, spunea că parcă i-au dat o bucată de halva.

Dragostea Părintelui se vedea și din sensibilitate pe care o arăta. Odată, scriindu-i o scrisoare unui frate pe nume Dimitrie. de la Schitul Ivirului, i-a cerut iertare acestuia pentru că i-a scris mai mult decât trebuia, încercând să-i răspundă la frământarea pe care o avea, și mărturisindu-i că a depășit limita pe care și-o propusese în a scrie deoarece era mișcat de dragoste.

De asemenea, avea darul de a schimba discuțiile neînsemnate în convorbiri duhovnicești. Odată, un monah aghiorit se arăta mulțumit că s-a reușit construirea acoperișului unei case de lângă mânăstire, iar Cuviosul a dus discuția în plan duhovnicesc, spunând: „Așa cum la o casă lucrul cel mai important este acoperișul, ca să nu intre apă în ea, tot așa și la un om totul este să-și aibă capul bine asigurat, ca să nu primească gânduri”.

Pentru a le oferi oamenilor folos sufletesc Cuviosul Paisie obișnuia să îi laude și să îi elogieze pe unii oamenii virtuoși pe care-i cunoștea, ca prin acest lucru și aceia care ascultau să le urmeze exemplul. Odată, Cuviosul l-a lăudat pe Mitropolitul Metodie Kondostano al Kerkirei și Paxonului (care a păstorit între anii 1942 și 1967) pentru înălțimea sa duhovnicească, spunând: „Era un ierarh vrednic, patriot, neagonisitor, ascet, om la rugăciunii și al consecvenței. Uneori se supăra, dar îi trecea repede, neavând răutate în el”.

Nu doar că avea dragoste, dar îi învăța și pe oameni care-l cercetau să aibă dragoste față de ceilalți. Părintelui M. Mihail, protoiereu în Langada – Tesalonic, care nu citea cu atenție pomelnicele – iar Cuviosul obișnuia să le citească cu dăruire și implicare sufletească –, i-a dat, în acest sens, următorul îndemn: „Părintele meu, când pomenești numele să le pomenești din inimă și nu ca un papagal. Vei spune <Nicolae˃ și-ți vei aminti de Nicolae; vei spune <Vasile˃ și-ți vei aminti de Vasile. La fel să faci și cu cei vii și cu cei morți”.

Cuviosul Paisie avea față de semeni o dragoste nobilă, „care nu așteaptă răsplata”. Mărturisea că purta față de toți oamenii aceeași dragoste pe care o purta față de rudele sale, văzându-i pe toți ca niște frați.

Avea, mai ales, o legătură duhovnicească aparte cu tinerii. Îi iubea cu adevărat și se îngrijea ca ei să-și afle drumul în viață și se ruga pentru ei. Pătimea împreună cu ei, iar aceștia aveau o încredere desăvârșită în el. „Puteai vedea la Coliba lui narcomani, anarhiști, desfrânați, bolnavi psihic, încurcați în mrejele acestei lumi, oameni ajunși în pragul sinuciderii și alții”. Aceștia, urmând sfaturile sfântului, primeau parcă o putere dumnezeiască să se lase de fumat, de droguri, și alte patimi lumești vătămătoare de suflet, pocăindu-se și propovăduind și cunoscuților lor despre acesta.

Cuviosul era totdeauna printre oameni. „Era omul a-toată-lumea”. Spunea odată că atunci când reușea să găsească câteva momente să se roage, în chilia sa, oamenii îl chemau afară să îi ajute cu atâta insistență și dorință, încât îi cereau să renunțe la rugăciunea sa pentru a-i ajuta și pe ei, și, în astfel de situații, își călca pe inimă, renunțând la voia sa și dedicându-se slujirii lui Hristos, care sălășluia în fiecare din ei.

Avea de asemenea o atitudine smerită față de înălțimea dragostei pe care o dobândise. Se cerceta pe sine însuși să vadă ce fel de dragoste are și constata, după criteriile lui, că este nedesăvârșită.

Dragostea Sfântului Paisie se putea observa însă și din gesturile sale, care trădau o familiaritate plină de gingășie pe care o avea cu toată lumea. S. Panayotis, un general de brigadă în poliția ateniană, în rezervă, povestește că, atunci când, împreună cu un grup, l-a vizitat pe Sfântul Paisie ca să se roage pentru fata lui, care avea o tumoare din cauza căreia suferea mult, acesta i-a întâmpinat într-un mod special. I-a primit cu multă dragoste și bunătate în arhondaricul său în aer liber, i-a îmbrățișat și i-a sărutat, le-a oferit portocale și, după ce s-au așezat, le-a vorbit, încercând să-i ajute în problema lor. S. Panayotis scria despre acest lucru: „Cuvântul său era foarte dulce, frumos, simplu și duhovnicesc. Ne fermecase”. Apoi i-a asigurat că toate vor merge bine. De asemenea, Barbei Eleni, o cunoștință de a Părintelui Paisie, care și-a trăit copilăria în Kato Konița – Ioanina, mărturisește că odată, când era mică, a mers cu mama sa să taie lemne din pădure, pe o vreme foarte friguroasă, deoarece nu aveau bani să cumpere. În drumul lor le-a întâmpinat Cuviosul Paisie care, văzând că micuța fetiță tremura, i-a luat mânuțele în mâinile sale și a binecuvântat-o, spunându-i mamei ei să se întoarcă repede acasă, căci este frig pentru fetiță.

O altă întâmplare, însoțită de un gest curat, arată măsura iubirii la care ajunsese Sfântul Paisie. El mărturisea că simțise o astfel de dragoste pentru toți încât își deschidea brațele și vroia ca, dacă ar fi cu putință, să îmbrățișeze chiar și copacii, și, în acel moment, a făcut o mișcare ca și cum ar fi vrut să îmbrățișeze o persoană iubită.

Dragostea Cuviosului Paisie se putea observa și din felul în care vorbea. Întotdeauna le arăta oamenilor multă afecțiune și implicare sufletească. P. Vasiliki, din Veria, spunea că, vorbind la un moment dat cu Părintele Paisie, a simțit cum îl inundă dragostea lui, iar el, mișcat de acest lucru, a început să-i sărute mâna, pentru mai mult timp.

Sfântul Porfirie – Flacăra cea neîncetată a iubirii pentru aproapele

Dintre virtuțile care împodobeau sufletul Părintelui Porfirie iubirea era cea mai înaltă. Aceasta se oglindea în jertfirea de sine pentru aproapele, dar, mai presus de toate, în slujirea bolnavilor, pe care a urmat-o, cu dorință arzătoare, timp de 33 de ani, ca preot duhovnic la o policlinică din Atena. Această dorința a lui s-a născut atunci când a auzit citindu-se, în biserica din Kavsokalivia, tâlcuirea lui Nichifor Theotokos la Evanghelia din Duminica celor 10 leproși, unde se arăta cât de mare bine fac oamenii care îi ajută și le oferă mângâiere celor care suferă de lepră, de tuberculoză, de cancer și de alte boli grave. De asemenea, pentru ce-și propusese a pus la suflet și cuvintele Avvei Agaton, care spunea: „dacă ar fi cu putință să aflu un lepros și să-i dau trupul meu și să-l iau pe-al lui, aș fi fericit, fiindcă aceasta ar fi iubire desăvârșită”. Cuviosul iubea pe oamenii suferinzi și dorea să le fie alături, la orice oră, mai ales celor aflați în pragul sinuciderii. Mărturisea că, deși era foarte bolnav, motivul pentru care mai dorea să trăiască era să îi ajute pe oameni. Deși nu îi plăceau medicamentele, primea să le ia, chiar dacă știa că de multe ori au efecte adverse, pentru a fi alături și a-i mângâia pe oameni.

Dragostea plină de jertfă, curaj și smerenie a Sfântul Porfirie se vede mai ales prin faptul că uneori vizita chiar și casele de toleranță pentru a readuce sufletele celor păcătoși pe calea cea dreaptă. Lângă Policlinica unde slujea erau multe astfel de case la care Părintele era chemat pentru a face sfeștanii, Sfântul Maslu, sau a ajuta vreun suflet în nevoie sufletească.

Cuviosul era săritor și grabnic ajutător celor care nu găseau în altă parte alinare sufletească. Acest lucru se vede și în Icosul 1 al Acatistului Sfântului Porfirie, unde scrie: „Bucură-te, cel ce te-ai dăruit în întregime fiecăruia dintre cei ce te cercetau”. După ce a fost hirotonit preot, au venit la Părintele Porfirie o femeie și un bărbat, buni și credincioși, având două fete, deznădăjduiți că toți preoții au refuzat să le oficieze Taina Cununiei deoarece au trăit mult timp în păcatul desfrânării, și Părintele, fiindu-i milă de ei, le-a oficiat Taina. Cuviosul a fost încredințat de rodul acesteia printr-un vis în care a văzut un episcop ce avea pe omofor o ramură de trandafir cu frunze și două flori, care semnifica unirea sufletească ce s-a săvârșit prin Sfânta Taină .

Sfântul Porfirie era plin de însuflețire și mărinimie. „Era gata oricând să pornească în călătorie spre Creta sau spre Cipru sau oriunde ca să ajute un suflet despre care Duhul Sfânt îi descoperise să se află în nevoie. Iubirea și grija sa față de om nu cuprindea margini”. Avea telefonul mereu lângă el și era gata să răspundă la orice oră era sunat. Vorbea aproape zilnic, multe ore din noapte, ajutând oamenii. Monahii din Sfântul Munte îl sunau și pe la orele 3-4 dimineața și vorbeau cu el, iar unele cunoștințe din America obișnuiau să-l sune numai noaptea, la aceștia fiind atunci dimineață.

Dragostea Sfântului era, de asemenea, tare și puternică. Dionysios Farasiotis spunea că a simțit „o imensa iubire revărsându-se din sufletul bătrânului” iar Gheorghios Kroustalakis mărturisește că iubirea față de Dumnezeu și de oameni pe care o avea Sfântul Porfirie era un dar al sfințeniei, pe care l-au avut toți marii Părinți ai tradiției isihaste și filocalice ortodoxe, explicând-o ca fiind „o dragoste nețărmurită și necondiționată, ce era mereu însoțită de o deplină smerenie”.

Cuviosul Porfirie arăta dragoste pentru aproapele și prin multa rugăciune ce o făcea. Odată, când un fiu duhovnicesc l-a întrebat pe Părintele dacă se roagă pentru toată lumea, el a răspuns: „Da, pentru toți mă rog, chiar și pentru cei care pleacă fără să mă fi văzut. Pentru toți, în general”. Anarghiros Kalliatsos, referindu-se la faptul că Părintele se ruga chiar și pentru cei ce-l urau, exclama: „Acesta era Părintele Porfirie! Cel fără de răutate, cel fără cusur, cel bun, cel desăvârșit, cel sfânt!…”.

Cuviosul Porfirie îi mângâia sufletește pe oamenii care veneau să-i ceară binecuvântarea, sfatul sau pomenirea în rugăciune. Monahul Moise spune că Părintele întrebuința cu mult discernământ darul înainte-vederii pentru a oferi mângâiere oamenilor în suferințele lor. Astfel, întâlnind odată tânără fată deznădăjduită, care stătea în fața unei bisericii și plângea deoarece căzuse în păcatul desfrânării și contactase o boală venerică, Sfântul a întărit-o sufletește, mângâind sufletul îngreuiat de durere al acesteia și ducând-o de asemenea la spital pentru a fi tratată. O cunoștință de a Părintelui a dat de asemenea mărturie despre darul mângâierii cu care era înzestrat Părintele, spunând: „Când venea la el un tânăr pe care îl vedea că e rănit de societate, părinți etc. îl ținea mult timp în chilia sa, îi vorbea cu multă prietenie și afecțiune despre problemele personale ale acestuia și, dacă trecea ceva timp până să-l viziteze din nou, întreba de el printre cunoscuții lui: ce se întâmplă cu el, cum o mai duce, cum se mai simte, și-i transmitea salutările lui, până când reușea să-l readucă pe calea cea dreaptă”.

Sfântul Porfirie era îngăduitor cu neputințele oamenilor. Panaghiotis Sotirhos spunea că Părintele avea multă blândețe încât oricine vorbea cu el, chiar dacă își conștientiza povara păcatelor, simțea că este eliberat prin mila lui Dumnezeu. Atunci când spovedea „te primea și te iubea oricine ai fi fost și oricum ai fi fost. Lângă el chiar și cel mai mare păcat era văzut cu alți ochi… te mai și ajuta să le valorifici cumva, să le transformi în imbolduri pentru un nou început bun… Și atunci te copleșea cu încă și mai multă iubire”.

Cuviosul avea o personalitate delicată, ce respecta libertatea omului. Accepta oamenii așa cum erau, cu slăbiciunile și particularitățile lor, privind în adâncul sufletelor lor și mergând după principiul conform căruia buna orânduire a interiorului unui om face să se orânduiască, de la sine, și exteriorul lui. Panaghiotis Sotirhos spunea că, deși făcea acest lucru, nu uita însă ca, celor de alte credințe, să le spună că adevărul se regăsește în Biserica Ortodoxă. De asemenea, discreția Cuviosului se vedea și în aceea că el nu-i silea pe ceilalți să devină buni, ci se ruga tainic pentru ei, fără a-i judeca.

Dragostea Cuviosului Porfirie, așa cum mărturisesc mai mulți fii duhovnicești de-ai săi, se întindea asupra tuturor oamenilor. Gheorghe Dimitriou mărturisește frumos despre acesta spunând că „dragostea pe care o răspândea trecea dincolo de limitele umanului și o atingea pe cea dumnezeiască”. Iar părintele Sava Aghioitul, spunea frumos că Sfântul Porfirie trăia duhovnicește ceea ce părintele Sofronie Saharov spunea, anume că omul lui Dumnezeu „prin puterea iubirii dumnezeiești îmbrățișează întreaga lume”. Tot în acest sens este grăitoare mărturia smerită chiar a Sfântului Porfirie, care zicea: „Iubirea lui Hristos trebuie să răzbată pretutindeni, chiar și la hipioții din Matala. Aș vrea mult să ajung acolo, nu ca să-i condamn sau să le țin predici, ci să viețuiesc împreună cu ei fără de păcat și, astfel, să las să vorbească dragostea lui Hristos, care pe toate le schimbă…”. Spunea că îl iubește și pe Husein al Irakului și se roagă să ajungă să se pocăiască și să se mântuiască.

Cuviosul Porfirie, din iubire față de oameni, dorea ca toți să se mântuiască. Visul pe care Cuviosul l-a avut, pe când se nevoia la Kavsokalivia, la vârsta de 16 ani, arată acest lucru. El a visat că se afla în Rai și a fost întrebat de Dumnezeu dacă este mulțumit acolo, iar el a răspuns că nu e mulțumit să fie singur, ci trebuie ca Dumnezeu să-i aducă pe toți oamenii în Rai. De asemenea, dintr-un cuvânt al Bătrânului Porfirie, citat de ieromonahul Sava Aghioritul, reiese adânca lui smerenie și faptul că Cuviosul dorea mântuirea celorlalți chiar mai presus decât pe a sa: „L-am rugat pe Dumnezeu să-i pună pe toți oamenii în Rai și pe mine în iad”.

Cuviosul Porfirie îi asculta pe oamenii ce își descărcau sufletul la el, vorbind despre nevoile și problemele lor. Considera că acesta este cel mai mare sprijin pe care îl poate cineva acorda aproapelui. Gheorghios Kroustalakis spune frumos: „îmbrățișarea părintească plină de dragoste a Cuviosului îi cuprindea pe toți cei îndurerați, pe cei apăsați sufletește, care riscau să se prăbușească”. Era de asemenea sfătuitorul și ajutătorul nu doar al tinerilor, ci și al unor grupări populare mai largi, mergând prin diferite sate pe care le cunoștea și care știa că sunt în nevoie de sfătuire și îndrumare. Andreas Tilliridis, un fiu duhovnicesc, teolog și scriitor, mărturisește că Cuviosul Porfirie își arăta cu bucurie dragostea părintească față de toți și o preocuparea sinceră față de nevoile acestora.

Iubirea Părintelui se vedea adesea și din gesturile pline de curăție pe care le făcea. Ioannis Karadismos, un ucenic al Sfântului Porfirie, mărturisește că, pe când acesta era foarte bolnav și stătea întins pe pat, Părintele i-a spus cu smerenie că conștientizează motivul pentru care îl iubea mai mult pe acesta, și anume că îl vedea mai bun, iar după ce i-a spus acestea i-a luat mâna ucenicului și i-a sărutat-o. Altădată, la rugămintea unor tineri hipioți, care se schimbaseră sufletește în bine, Sfântul Porfirie a acceptat să lase să îi fie sărutate picioarele, deși nu ar fi vrut, pentru a nu-i întrista pe aceștia. Sfântul Porfirie spunea că, atunci când obosea și nu putea vorbi deloc, își acoperea fața cu palmele și-i lăsa pe vizitatori doar să-i sărute mâna, pentru bucuria acelora.

Avea obiceiul să le ofere fiilor săi duhovnicești mici cadouri care erau strâns legate de el. Anarghiros Kalliatsos mărturisește că, de ziua lui, a primit de la Cuviosul o icoană. Această icoană a pictat-o însuși Părintele, cu mâinile sale, a dus-o în altarul bisericii mânăstirii pentru a se sfinți și, pe data de 1 iulie, de ziua Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, când era și ziua onomastică a lui Anarghiros, i-a dăruit-o cadou, cu multă dragoste, fiind foarte entuziasmat pentru cadoul ce l-a oferit. Cuviosul avea și un text fotocopiat din Sfântul Simeon Noul Teolog despre iubirea de aproapele pe care îl înmâna vizitatorilor săi pentru a le folosi duhovnicește.

Părintele avea un comportament plin de tandrețe și de gingășie. Fiindu-i dragă toată lumea, uneori alinta numele, transmițând prin aceasta starea sa de bucurie. De asemenea, chiar dacă era mai tot timpul serios, atunci când râdea, fiind provocat de unele întâmplări, râsul său era curat și plăcut, vădind o iubire neprefăcută.

Konstantinos Yannitsiotis vorbește foarte frumos despre dragostea Sfântului Porfirie, folosind atributele pe care Sfântului Apostol Pavel le atribuie iubirii, în imnul iubirii creștine de la I Corinteni, capitolul 3: „Părintele vorbea în taină ˂limbile oamenilor și ale îngerilor>, avea darul profeției și aproape cunoștea ˂toate cele ascunse>; avea ˂toată știința și credința deplină, de putea muta munții>; își împărțea ˂toate bunurile sale> și ˂trupul și-l dădea spre a fi lămurit> în focul feluritelor încercări ce-au durat întreaga sa viață, iar toate acestea le făcea ˂având dragoste>. Dragostea sa era generoasă, binefăcătoare; nu era geloasă, nu se înspăimânta, nu se mândrea, nu era necuviincioasă; era dezinteresată, nemânioasă și nu ținea minte răul; nu se întrista fiind nedreptățit și se bucura văzând că domnește adevărul. Toate le acoperea, era de bună credință în toate; spera binele în toate, îndura totul. Nicicând dragostea lui nu a decăzut, ci s-a păstrat mereu dreaptă, spre a se înălța la sfârșit, de la pământ la ceruri, unde a putut vedea Iubirea cea veșnică ˂față către față>”.

Ajutorul și apropierea sufletească a Sfântului Porfirie a fost resimțită de oamenii care-l iubeau și după adormirea acestuia întru Domnul. Părintele Agapie mărturisește că odată s-a rugat Părintelui Porfirie, după ce acesta trecuse la Domnul, simțindu-se copleșit de o durere sufletească, și a primit puteri înnoite. Mulți fii duhovnicești de-ai săi au mărturisit, de asemenea, minunile pe care le-a făcut Sfântul din Ceruri, pentru aceștia.

Viața întru iubirea aproapelui în învățătura Sfinților Paisie și Porfirie

Importanța și înălțimea duhovnicească a iubirii aproapelui

Sfinții Paisie și Porfirie spun că importanța și măreția iubirii. Sfântul Porfirie arată că iubirea este deasupra tuturor virtuților. El spune frumos: „Mai întâi iubirea și apoi celelalte. Trebuie să iubim cu simplitate în inimă și tot așa să ne rugăm”. De asemenea, Cuviosul Porfirie învață că iubirea trebuie să se afle în toate acțiunile omului, căci fără de ea, aceste fapte devin vătămătoare. El dă un frumos exemplu, pentru a arăta importanța dobândirii acestei virtuți pentru mântuire. Un monah ascet, având doi ucenici, pe care i-a învățat cu multă dragoste și sârguință poruncile dumnezeiești, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate dacă aceștia sunt pregătiți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Astfel, i-a trimis pe aceștia să meargă înaintea lui la o slujbă de priveghere de la o mănăstire îndepărtată, spunând că va veni și el puțin mai târziu. Pe cale, aceștia au întâlnit un om grav rănit care cerea ajutor și, sub pretextul că aveau ascultare să ajungă repede la o priveghere, l-au lăsat, neajutându-l. Venind și monahul bătrân din urmă, l-a văzut și l-a ajutat pe omul rănit, care, fiind la început greu la trup, s-a arătat apoi pe sine ca fiind un înger al Domnului, venit să-i descopere bătrânului că ucenicii lui nu sunt vrednici Împărăției lui Dumnezeu, deoarece le lipsește iubirea. Cuviosul Paisie spunea că dragostea are o mare puterea duhovnicească. În acest sens, el spunea că i-a mărturisit, odată, unui ieromonah, pe nume Iosif, de la Mânăstirea Karakalu, că, dacă cineva ar îmbrățișa, cu multă dragoste, un demonizat, duhul cel necurat ar ieși din acea persoană.

Cuvioșii Părinți Athoniți Paisie și Porfirie spuneau că iubirea aproapelui izvorăște din iubirea lui Hristos. Cuviosul Porfirie, aproape de fiecare dată când vorbea de aproapele și de dragostea față de acesta, se referea la Mântuitorul Hristos, ca la un izvor al dragostei. Spunea că fără Hristos nu există dragoste adevărată. Mai spunea, de asemenea, că sufletul îndrăgostit de Hristos își iubește semenii, fiind incapabil să-i urască. De asemenea, Cuviosul Paisie învăța că înlăuntrul dragostei noastre față de aproapele se ascunde dragostea față de Hristos.

Cuviosul Porfirie spunea că iubirea omenească este o treaptă spre iubirea lui Dumnezeu. Referindu-se la modul prin care omul poate ajunge la iubirea curată față de aproapele, spune: „Nu-i poți iubi pe oameni, dacă nu L-ai iubit pe Dumnezeu. Doar înlăuntrul iubirii de Dumnezeu îi poți iubi cu adevărat pe oameni”. Deși Sfântul Evanghelist Ioan pare a spune tocmi invers, anume că iubirea față de Dumnezeu începe de la a-l iubi pe aproapele, totuși, Sfântul Porfirie nu face altceva decât să arate, printr-o logică duhovnicească, paradoxul tainei lăsate de Dumnezeu, al reciprocității, aceea că iubirea aproapelui este posibilă doar iubind pe Dumnezeu, iar iubirea lui Dumnezeu este dovedită numai iubind pe aproapele. Arătând, de asemenea, necesitatea dobândirii iubirii hristice, Părintele Porfirie spune că singurul mod de a-l folosi pe aproapele este acela de a trăi iubirea lui Hristos.

Părinții Porfirie și Paisie arată, însă, că iubirea aproapelui este inferioară iubirii lui Hristos. Astfel, Părinteșe Porfirie, pentru a arăta superioritatea și jertfelnicia iubirii dumnezeiește, și cât este de dorit această iubire, Părintele Porfirie o descrie, foarte frumos, în termenii iubirii dintre n băiat și o fată. Astfel, folosindu-se de o împrejurare de zi cu zi, compară iubirea față de Dumnezeu cu iubirea unei păstorițe față de un păstor, de care ea era îndrăgostită, și pe care abia aștepta să se termine ziua ca să alerge la el, prin munți, prin stânci și mărăcini, să-l întâlnească cu dor. De asemenea, numește iubirea lui Hristos iubirea cea adevărată, care, cu cât oferă mai mult, „cu atât omul vrea să se îndrăgostească” mai mult, pe când, cea omenească, poate ajunge să îl vatăme pe om. Iubirea lui Hristos nu are hotare, ne se preschimbă, precum cea omenească, care este limitată, putând chiar să se transforme în ură. Cuviosul Paisie spune că dragostea față de aproapele nu trebuie să fie mai mare decât dragostea față de Dumnezeu, deoarece acea dragoste este trupească.

Cuviosul Porfirie spunea că adevărata iubire este doar cea creștinească, după modelul Domnului Iisus Hristos. Părintele spune, astfel, că iubirea creștină trebuie să fie, întâi, dezinteresată, după modelul iubirii dumnezeiești, apoi, fără limite, anume o iubire care ajunge până și la moarte pentru aproapele, și, în al treilea rând, fără deosebire, adică să-i îmbrățișează pe toți, indiferent de naționalitate, atitudine personală etc.

De asemenea, Părintele Paisie spune că manifestările dragostei față de aproapele sunt: a participa la durerea celuilalt și a-l odihni în necazul lui, un cuvânt cu durere, o privire îndurerată, a răbda un cuvânt greu al aproapelui.

Foarte sistematic, Sfântul Paisie face o clasificare a dragostea de aproapele, spunând că aceasta este de trei feluri: "dragostea trupeasca, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafață, formală, ipocrită, fără profunzime și dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă". Sfântul Paisie spunea că, adevăratul criteriu după care cineva se poate verifica dacă are dragostea cea adevărată, duhovnicească, este să se cerceteze pe sine dacă îi iubește pe toți oamenii deopotrivă și daca se consideră mai mic decât aceștia.

Cuviosul Paisie face o frumoasă comparație între dragostea duhovnicească și cea lumească. El spune că cei care au dragoste lumească se ceartă care dintre ei să primească mai mult, pe când cei care au dragostea duhovnicească, care este cea mai prețioasă, se ceartă care dintre ei să dăruiască mai mult. Aceștia din urmă nu caută să primească în schimb dragoste, ci se dăruiesc ei, jertfindu-se pe sine. Cei care poartă dragoste duhovnicească "sunt iubiți de toți oamenii, și mai ales de către Dumnezeu, cu care se și înrudesc".

El spunea că dragostea duhovnicească, care îi leagă sufletește pe oameni, este de așa natură, încât, chiar dacă, fizic, se află la o distanță mare unii de alții, ea anulează distanțele și ține legătura cu toți,, atât în această viață, cât și în cea viitoare, „pentru că și acea distanță va fi foarte apropiată, de vreme ce ne unește Dragostea, Hristos”.

Sfântul Paisie, spune că piedicile din calea dragostei duhovnicești față de aproapele sunt dragostea față de lume și cele ale ei. Într-o scrisoare către monahia Filoteia, stareța Sihăstriei Maicii Domnului „Myrtidiotissa”, din Paros, acesta scrie, foarte frumos: „Și rămâne să strângeți laolaltă toate bunurile materiale ale acestei lumi și să le dați foc, ca să aprindeți dragostea duhovnicească între voi, surorile”. Aceleiași maici Cuviosul îi spune că, pentru a păzi dragostea duhovnicească, trebuie să împletească dragostea cu smerenia, care sunt două aripi ale monahului, cu care zboară la înălțime, aproape de tronul lui Hristos.

Subsol ???O egumenă trebuie să fie rugătoare, plină de delicatețe, să aibă dispoziție duhovnicească și să se folosească de dragoste și blândețe.

Plinirea iubirii aproapelui prin dobândirea virtuților

În învățătura duhovnicească a Cuvioșilor Părinți Paisie și Porfirie este o strânsă legătură între iubirea aproapelui și celelalte virtuți și lucrări duhovnicești. Ei învățau că iubirea se împlinește prin dobândirea și lucrarea virtuților. Virtuțile și lucrările duhovnicești la care aceștia se referă sunt: smerenia, rugăciunea, milostenia, răbdarea, nejudecarea aproapelui, blândețea și bunătatea.

Cuvioșilor Porfirie și Paisie învățau că smerenia este o manifestare tainică a iubirii, fiind în strânsă legătură cu aceasta. Sfântul Porfirie spunea că un creștin trebuie să îmbine iubirea cu smerenia, și să se pună, pe sine, mai jos decât toți, căutând mereu interesul semenilor săi, după spusele Apostolului Pavel: „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10, 24). De asemenea, Cuviosul a arătat nevoia de împreună lucrare a iubirii și smereniei și printr-o întâmplare pe care a întâmpinat-o în viața sa, ca duhovnic, despre care acesta amintește. Odată, unui frate, care se plângea că nu își poate face lucrul său alături de alt frate, pe care îl considera cârcotaș, i-a spus că este egoist și că îi lipsește sfânta smerenie. Referindu-se la această întâmplare, părintele a concluzionat: „Cu cât încerci în fiecare zi a te uni cu frații tăi, cu atât mai mult pătrunzi în chip tainic dragostea lui Hristos”.

Referindu-se la cele două virtuți, Cuviosul Paisie spunea că omul se poate mântui de patimi chiar și numai cu acestea două. Spunea că aceste virtuți biruiesc patimile opuse lor, mândria si răutatea, și astfel celelalte patimi sunt atrofiate. Părintele spune că "adevărata dragoste se îmbrățișează cu smerenia ca doi frați gemeni". De asemenea, spunea că acestea doua sunt cele pentru care oamenii sunt întrebați la judecata.

Cuvioșii Paisie și Porfirie mai vorbesc și despre rugăciune, ca împlinire a iubirii față de aproapele. Aceștia arată că rugăciunea pentru aproapele este o dovadă a iubirii, presupune o asumare a durerii celui pentru care se roagă, strălucește mai mult atunci când este înmulțită, în folosul aproapelui, și trebuie rostită și pentru vrăjmași.

Părinții Paisie și Porfirie spuneau că rugăciunea, făcută pentru o persoană care cere să fie pomenită, este o mărturie a iubirii. Cuviosul Paisie spune că, atunci când o persoană cere să fie pomenită în rugăciune, un creștin trebuie să își amintească adesea de acea persoană, pentru a se ruga pentru ea.. De asemenea, Sfântul Porfirie, așa cum mărturisește arhimandritul Daniil Gouvalis, un fiu duhovnicesc al Părintelui, învăța ca, atunci când un frate are o problemă sau se află într-un impas, ceilalți frați trebuie să se adune laolaltă și să se roage pentru acest lucru.

De asemenea, cei doi Părinți spun că rugăciunea înseamnă participare la durerea aproapelui. Cuviosul Paisie spune că, atunci când se roagă, omul trebuie să facă din durerea celorlalți durerea sa proprie, iar Cuviosul Porfirie spunea că, rugăciunea „întru iubire” pentru aproapele, este ca o mângâiere duhovnicească, ce îl îmbrățișează și îl atrage pe aceasta mai aproape de cel ce se roagă.

Sfinții Paisie și Porfirie arată, de asemenea, că și înmulțirea rugăciunea este o dovadă a iubirii față de aproapele. Astfel, Cuviosul Porfirie învăța că rugăciunea pentru aproapele, ca și iubirea, trebuie să fie nu doar una de încredințare a aproapelui lui Dumnezeu, dar și să prisosească prin iubire, acordând mai mult timp pomenirii aproapelui, decât rugăciunii pentru sine. De asemenea, Părintele Paisie învăța că, în rugăciune, creștinul trebuie să Îi mărturisească lui Dumnezeu nu doar problemele personale, ci și cele ale apropiaților lui.

De asemenea, Cuviosul Porfirie spunea că un creștin trebuie să spună din suflet rugăciuni pline de iubire și pentru cei care îl vatămă și îl supără. În acest sens, el aducea drept exemplu rugăciunea plină de dragoste a Sfântul Arhidiacon Ștefan, care se ruga, spunând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60).

Și milostenia reprezintă, în viziunea Sfinților Paisie și Porfirie, o lucrare a iubirii de aproapele, aflată în strânsă legătură cu aceasta. Cuviosul Paisie învață că adevărata milostenie se vede atunci când cineva, deși nu are posibilitate să ajute, face tot posibilul pentru a ajuta. Acesta spunea frumos: „Atunci când cineva are și dă milostenie, nu-ți poți da seama dacă are dragoste sau nu, ci se poate să dea nu din dragoste, ci să se descarce de niște lucruri. Când nu are și dă, atunci se vede milostenia lui”. De asemenea, Sfântul Porfirie spunea că, aceia care nu au o stare financiară prea bună, pot ajuta pe oameni vorbindu-le, ascultându-le problemele și durerile, și fiindu-le alături, spre a nu se simți singuri. Iar Cuviosul Paisie mai spunea că dragostea adevărată înseamnă ca, atunci când cineva are două lucruri, unul bun și altul stricat, și trebuie să aleagă pe care să îl dea săratului, să îl aleagă pe cel bun spre a-l oferi.

De asemenea, și răbdarea reprezintă, în învățătura Sfinților Paisie și Porfirie, o prezență a iubirii față de aproapele. Cuviosul Paisie spune că răbdarea are ca temelie dragostea, argumentând aceasta prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care spune că „dragostea toate le rabdă” (I Corinteni 13, 7). Cuviosul Paisie spune că mai mare iubire are cel care poartă cu răbdare și smerenie greșeala semenului său decât cel care împlinește acest lucru cu cârtire și împotrivire. De asemenea, Sfântul Porfirie considera îngăduința drept cea mai eficientă armă a mântuirii.

Cuvioșii Paisie și Porfirie au mai învățat, de asemenea, în multe rânduri, despre o altă lucrare duhovnicească, ce duce la împlinirea iubirii aproapelui, și, anume, aceea de a nu-i judeca pe semeni.

Cei doi Sfinți Părinți spun că singurul judecător este Dumnezeu, și de aceea nimeni nu trebuie să îl judece pe aproapele lui. Cuviosul Paisie spunea, astfel, că acela care îl ajută pe aproapele îl are drept ajutor pe Dumnezeu, pe când cel care îl judecă pe aproapele îl are ca „judecător” pe Dumnezeu. Sfântul Porfirie arată că este mare păcat a-l judeca pe aproapele, aducând drept argument cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, care învăța că Hristos este Judecătorul, iar, cel ce judecă, se pune mai presus și decât Hristos și decât Dumnezeu Tatăl.

Cuviosul Porfirie spunea că nu este bine a-l judeca pe aproapele, mai ales datorită faptului că poate fi judecat greșit. Părintele a dat drept exemplu o femeie, care, când s-a spovedit, odată, la un preot, dorind să ofere niște bani pentru spovedanie, a încercat să-și ridice șorțul, pentru a scoate bani din buzunarul juponului și, fără să-și dea seama, juponul i s-a ridicat, iar un om, intrând atunci în biserică, a văzut-o pe femeie așa, și l-a reclamat pe preot, iar acesta a fost suspendat pentru trei luni. Astfel, judecând greșit, omul acela a făcut atât un păcat, cât și o nedreptate preotului nevinovat. Tot referitor la judecarea aproapelui Părintele Porfirie spunea că cel viclean este capabil de orice pentru a aduce dovezi împotriva cuiva, uneori aducând atât de multe indicii încât ar încăpea nici o îndoială că cel bănuit este vinovat.

De asemenea, Sfinții Paisie și Porfirie spuneau că, celor care îl judecă pe aproapele, Dumnezeu le îngăduie să cadă în aceleași păcate. Astfel, un teolog grec și ucenic al Cuviosului Paisie, pe nume Peloriadis Gheorghe, mărturisea că Părintele i-a dat acest sfat, învățându-l, totodată, să nu atitudinea sufletească trebuie să fie una de compătimire față de aproapele care păcătuiește. De asemenea, și Sfântul Porfirie spunea a dat drept exemplu, în acest sens, pe o gospodină, care, în timp ce pregătea focul în cuptor pentru a coace pâinea, își dorea să o vadă arsă de vie, în cuptorul său, pe o tânără din satul învecinat, care rămăsese însărcinată cu un necunoscut, și, după câțiva ani, când s-a întâmplat ca bărbatul să plece în străinătate, a rămas și ea grea cu un consătean de-al ei.

Sfântul Porfirie mai spunea că cel care își judecă aproapele dă dovadă de mândrie, deoarece se pune pe sine mai presus decât ceilalți, după cum Solomon învață în Pilde, spunând că „toată inima semeață este urâciune înaintea Domnului” (Pilde 16, 5).

Tot Cuviosul Porfirie spune că cel care greșește nu trebuie condamnat pentru greșelile sale, nici să i se amintească, căci, în acest fel, conștiința lui îl va judeca, iar în caz contrar, se va apăra și justifica, iar răul s-ar amplifica.

Același Sfânt spunea că oamenii păcătoși nu trebuie să fie judecați și osândiți, pentru că ei pot deveni sfinți. Cuviosul spunea că aceia care în ochii lumii par ca niște păcătoși, deoarece sufletele lor sunt îndurerate și chinuite de patimi, atunci când se sensibilizează și se deschid față de harul dumnezeiesc, ei se apropie de Dumnezeu și pot ajunge chiar sfinți. A dat ca posibil exemplu, în acest sens, o femeie, care, în exterior poate fi îmbrăcată necuviincios, însă poate avea căutări existențiale, ce țin de întreținerea vieții. Spunea că, dacă o astfel de femeie L-ar cunoaște pe Hristos, ar folosi acel imbold pentru a câștiga dragostea dumnezeiască. Cuviosul a concluzionat că, oamenii care își osândesc semenii, pe nedrept, fac, prin aceasta, un păcat mare.

Cuviosul Porfirie spunea că nu trebuie judecați, mai ales, reprezentanții Bisericii, nici nu trebuie crezute acuzațiile altora față de aceștia, pentru că, cei care judecă pe cârmuitorii Bisericii, nu o iubesc pe aceasta. Și, pentru a arăta faptul că acest lucru este păcat, aduce drept argument cuvântul Sfântului Luca, episcopul Crimeii, care spunea că „este un păcat mai mic să judeci lumea întreagă, decât să judeci un preot”.

O altă virtute strâns legată de iubirea aproapelui, în învățătura Părintelui Porfirie, este blândețea. Acesta spunea că sfaturile, și orice cuvânt, trebuie adresate totdeauna cu blândețe, pentru a nu-l răni pe cel care primește sfaturile. Astfel, spunea că omului care minte nu trebuie să i se spună că minte, pentru a se simți jignit, ci să i se spună, cu delicatețe, că el nu este exact în ceea ce exprimă. Drept exemplu de blândețe Părintele Porfirie a adus odată vorba de un episcop, care a participat la o conferință și, după ce un conferențiar, ce susținea marxismul, și-a terminat de spus cuvântul, i-a dat, în mod ironic, cuvântul episcopului, care era îmbrăcat atunci simplu, părând un simplu preot, iar episcopul erudit a vorbit cu atâta smerenie și blândețe încât l-a combătut cu ușurință pe conferențiarul marxist și a câștigat atenția oamenilor prezenți.

Cuvioșii Părinți amintiți vorbeau și despre bunătate ca manifestare a iubirii. Aceștia spuneau că fapta cea bună trebuie săvârșită în chip discret, eficient și înconjurând cu iubire pe cel răufăcător. Astfel, Sfântul Porfirie consideră că facerea de bine către aproapelui trebuie săvârșită în chipul cel mai discret, pentru ca acela căruia i se face binele să nu se simtă împovărat cu vreo obligație. Sfântul Porfirie spunea că acesta este motivul pentru care, de multe ori, o faptă bună, în loc să fie răsplătită și văzută cu recunoștință de către primitorul ei, ea să fie întoarsă binefăcătorului printr-o atitudine sau faptă răutăcioasă. Sfântul spune că aceasta se întâmplă datorită faptului că persoana ajutată se consideră datoare și, din dorința de a „nimici” datoria, el vrea să nimicească pe binefăcătorul lui. De asemenea, Cuviosul Paisie învăța că binele trebuie să se facă în chip eficient și desăvârșit, pentru că o faptă făcută „de mântuială” poate duce, de multe ori, la apariția unei probleme mai mari. Părintele Porfirie învăța, de asemenea, că tot cu bunătate trebuie înconjurat și omul răufăcător. Acesta a dat drept exemplu pe om care suferea din cauza purtării aspre a șefilor săi, căruia i-a recomandat să se poarte cu bunătate cu aceștia, pentru a aduce o schimbare în bine. Acestuia i-a spus o pildă, în care vântul și soarele se certau care dintre ei să fie mai puternic și au hotărât ca acela să câștige, care va îndupleca un anume păstor să-și dea șuba jos. Vântul, cu toate eforturile sale, nu a reușit, pe când soarele, cu căldura și bunătatea sa, a înduplecat păstorul se să se dezbrace de șubă.

Iubirea ca jertfă pentru aproapele

Un aspect important al iubirii în învățătura Cuvioșilor Paisie și Porfirie o are dimensiunea de jertfă, slujire a aproapelui.

Părintele Paisie spunea că măsura dragostei este aceea de a-l iubi pe aproapele precum Hristos i-a iubit pe oameni, încât S-a și jertfit pentru ei. (Ioan 13, 34; 15, 12). Spunea, de asemenea, jertfa are nevoie de discernământ, deoarece puterile trupești ale omului au o limită, și odată depășită, se poate ajunge la un dezechilibru și la o cădere. Prin aceasta Cuviosul spunea că omul care se jertfește pentru aproapele trebuie să prevină, cu discernământ, ispita răzvrătirii, cu care diavolul îl ispitește.

Cuviosul Paisie spune că stare de jertfă, izvorâtă din iubire, aduce roade duhovnicești, precum bucuria sufletească, ajutorul dumnezeiesc și iertarea păcatelor. Cuviosul spunea că bucuria din jertfă se naște din mulțumirea sufletească din urma acesteia și din harul lui Dumnezeu care umple sufletul celui care se jertfește. Cuviosul spunea că motivul pentru care, în ziua de astăzi, oamenii nu mai simt bucuria jertfei, se datorează faptului că oamenii nu mai au idealuri și își îngreuiază traiul. El spunea că „Minunea se face atunci când participă cineva la durerea celuilalt”., simțindu-l precum un frate. Părintele Paisie mai spunea că, potrivit cu jertfa pe care o face omul pentru semenul său, dar și pentru sine, va primi și ajutorul dumnezeiesc. Cuviosul spunea frumos: „Cel ce se ostenește pentru aproapele său din dragoste curată se odihnește prin osteneală. În timp ce acela care se iubește pe sine și trândăvește se obosește și când stă”. De asemenea, Sfântul învață că slujirea bolnavilor, paraliticilor și a altor bolnavi, cu răbdare și iubire, aduce celor slujitori iertarea păcatelor, dacă au păcate, sau sfințire, dacă nu au păcate.

Sfântul Paisie spunea că jertfa față de aproapele nu trebuie să aibă elemente omenești, interes personal sau mândrie. Considera că dragostea trebuie purificată de propriul eu, pentru a deveni autentică, "astfel încât unul este în celălalt și toți sunt unul", prin Hristos. Părintele a spus, într-o scrisoare către monahiile Stamatina și Alexandra, de la Mânăstirea din Suroti, că, dacă nesocotesc dragostea, din mândrie, și se dedică celorlalte lucruri secundare, își agonisesc în paralel ispite, împrăștierea minții și osândă.

Părintele Paisie spunea, cu întristare, că tânăra generație este lipsită de duhul de jertfă, toți căutând lucrul ușor și nevrând deloc să facă sacrificii pentru idealuri mai înalte, precum iubirea.

Cuvioșii Părinți Paisie și Porfirie spuneau că jertfa față de aproapele trebuie făcută din iubire sinceră. Sfântul Paisie învăța că este nevoie de o sinceritate duhovnicească, iar nu una lumească și egoistă, ca, atunci când, cel care se jertfește, își va mărturisi intenția binefăcătoare, să nu rostească un adevăr fără discernământ, căci acesta poate aduce mult rău. De asemenea, Sfântul Porfirie spunea că, atunci când un om face sacrificii de a-l îngriji și ajuta pe cineva în nevoie, iar acela îl obosește și mai mult îl îngreunează pe binefăcătorul său, este bine ca acela să îi arate iubire sinceră și liniștitoare, plină de bucurie, ca acela să nu simtă o răceală.

Cuvioșii Paisie și Porfirie spun că jertfa iubitoare este strâns legată de noblețea duhovnicească, care presupune asumarea durerii sufletești a aproapelui. . Părintele Paisie spune că noblețea duhovnicească îl încredințează lăuntric pe cel care suferă, aceasta simțindu-se ocrotit și înconjurat de dragoste. De asemenea, spunea că fiecare om trebuie să cugete la durerea celuilalt și că acest lucru Îl mișcă atât de mult pe Dumnezeu, încât Îl facă să săvârșească minuni. De asemenea, Sfântul Cuvios Porfirie spune că această asumare îndeamnă la a-i compătimi pe toți, la a suferi împreună cu ei, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „dacă un mădular suferă ––, toate mădularele suferă împreună (I Corinteni 12, 26-27)”.

De asemenea, Părintele Paisie mai vorbește, legat de jertfă, de dragostea cu durere, față de aproapele, care ascunde mai multă dragoste decât dragostea firească. El explică: „Dragoste cu durere înseamnă să strângi în brațe pe un frate de-al tău care are demon, iar demonul să plece. Fiindcă dragostea care îmbrățișează, dragostea duhovnicească cu durere, dăruiește făpturilor lui Dumnezeu mângâiere dumnezeiască…”.

Cuviosul Paisie mai vorbea și despre mărinimia față de durerea aproapelui. Cuviosul o numește și „esența plină de evlavie a bunătății, dragostea cea mult recunoscătoare, care este numai bunătate ți smerenie. Este dragostea curățită a omului smerit, care nu pune deloc egoism în ceea ce face și a cărui inimă este plină de finețe duhovnicească, sensibilitate și recunoștință față de Dumnezeu și către chipurile lui Dumnezeu, semenii săi”. Părintele învăța că dușmanul mărinimiei este iubirea de sine.

Tot în legătură cu jertfa mărinimoasă față de aproapele, Părintele Porfirie vorbește și despre iubire ca râvnă dumnezeiască. În acest sens, Cuviosul spune că „râvnitor este acela care Îl iubește din tot sufletul pe Hristos și în numele lui slujește omului”, arătând, prin aceasta, că între slujirea aproapelui este strâns legată de iubirea lui Hristos.

Părintele Paisie spunea că omul jertfitor are o inimă largă, deoarece a aruncat dinlăuntrul său iubirea de sine. Părintele comentează frumos, spunând: "Daca se va usca iedera iubirii de sine și a logicii strâmte care te înăbușă, arborele tău duhovnicesc se va dezvolta liber". Cuviosul Paisie spune că inima este ca o baterie care se încarcă continuu, care nu obosește și nici nu îmbătrânește, păstrând puterea de a iubi și de a se jertfi, dacă este îndemnată astfel . Cuviosul învăța, de asemenea, că, după ce se naște în gând, iubirea aproapelui trebuie să coboare, ușor-ușor, în inimă, deoarece nu este suficientă iubirea aproapelui doar cu gândul, cu mintea.

Cuvioșii Porfirie și Paisie spuneau că jertfă înseamnă și a înconjura cu iubire pe cel slab duhovnicește. Părintele Porfirie spune că, dacă cineva are o patimă, trebuie înconjurat cu raze de iubire și milostivire, pentru a se putea tămădui. De asemenea, Cuviosul mai spunea că cel care rabdă grăirea împotrivă a aproapelui, ispitit de cel rău,, această jertfă este socotită mucenicie, și trebuie făcută cu bucurie. Iar Părintele Paisie considera că un suflet nobil are pretenții numai de la sine însuși, nu și de la ceilalți, neavând astfel pretenția ca ei să fie sfinți, și astfel jertfindu-se pe sine și neașteptând răsplată.

Cuviosul Porfirie învăța că un mod prin care creștinul se jertfește pentru aproapele său este și acela de a-și alege o slujbă ce presupune asistența sau într-ajutorarea oamenilor. Acest lucru se vede din sfatul pe care Cuviosul l-a dat unui fiu duhovnicesc de-al său, pe nume Iorgos, căruia, atunci când avea posibilitatea să aleagă între mai multe slujbe, unele chiar mai avantajoase, din punct de vedere financiar, i-a recomandat să aleagă acea slujbă prin care poate ajuta mai mult pe semeni.

Sfântul Porfirie învăța, de asemenea, că tot o jertfă este și aceea ca o persoană, care și-a impus să nu primească darurile și micile atenții ale aproapelui, să accepte darurile celor care i le oferă din iubire, și care s-ar supăra să fie refuzați, „pentru a dărui în schimb bucuria reciprocității aceluia ce ți se oferă din iubire”. Cuviosul a sfătuit odată, pe cineva, care avea o mândrie ascunsă, să nu refuze ci să primească astfel de daruri.

Sfântul Porfirie spunea că și lucrare misionară este un aspect important al iubirii jertfelnice pentru oameni, deoarece spunea că aceasta este elementul necesar al identității creștine. Astfel, spunea că un creștin trebuie să se îngrijească sufletește și de membrii Bisericii care nu sunt încă lucrători și vii, dând exemplu pe Însușii Mântuitorul Iisus Hristos, Care stă la ușa fiecărui suflet și bate, fără să o forțeze, așteptând ca fiecare om să-i deschidă, liber. Părintele mai spunea într-o astfel de lucrarea misionară nu trebuie să existe fanatism, căci acesta nu are legătură cu râvna pentru Dumnezeu, ci trebuie să existe iubire și respect față de libertatea celuilalt, de orice religie ar fi acela, căci toți oamenii sunt chipuri ale lui Hristos. Continuând această idee, Sfântul Porfirie spune că iubirea adevărată, manifestată prin jertfă, este mereu dublă, având două brațe: unul vertical, adică iubirea pentru Dumnezeu, și unul orizontal, adică iubirea pentru semeni.

Iubirea vrăjmașilor

Cuvioșii Paisie și Porfirie au dat multe sfaturi, de asemenea, și despre iubirea vrăjmașilor. Ei spuneau că aceasta este cea mai înaltă treaptă a iubirii aproapelui.

Sfântul Porfirie arată superioritatea iubirii vrăjmașilor față de iubirea prietenilor, spunând: „Iubirea pentru prieteni este adeseori amestecată cu lucruri străine, – interesul, răsplata, slava deșartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimașă –, în timp ce iubirea pentru dușmani este curată”.

Sfântul Paisie spune că o dovada a iubirii vrăjmașilor este iertarea acestora. El învață că un creștin trebuie să-l ierte pe aproapele său de fiecare dată, mai ales atunci când acesta își cere iertare și se apleacă cu bunătate. De asemenea, pe Gheorghios Kourkouliotis, un fiu duhovnicesc al său, l-a îndemnat, într-o scrisoare, ca, atunci când se roagă, să-i pomenească întâi pe dușmanii săi, și după aceea pe prieteni și pe ceilalți.

Cuviosul Porfirie învăța, de asemenea, și faptul că iubirea vrăjmașilor presupune și evitarea prilejurilor de ceartă. Astfel, el spune: „Nu trebuie să duci lupta duhovnicească cu predici și cu certuri, ci cu lucrările iubirii tainice. Atunci când ne certăm, ceilalți reacționează. Când îi iubim, se emoționează și îi câștigăm”. Cuviosul, dând dovadă de o profundă duhovnicie și cunoaștere a psihologiei omenești, atunci când se referă la atitudinea credincioșilor față de oamenii certăreți, spune că, dacă este provocat într-o ceartă de către un om plin de patima mândriei, el trebuie să ofere în schimb opusul acesteia, adică bunătate, pentru a-l putea potoli și odihni în aproapele.

Sfântul Porfirie a dat, de asemenea, multe învățături referitoare la îngăduința creștinească față de vrăjmași. Astfel, spunea, despre purtările urâte ale aproapelui. că acestea trebuie întâmpinate cu multă iubire, blândețe, pace și rugăciune. El zicea: „Niciodată nu trebuie să ne înfuriem pe semenul nostru, ci să trimitem mereu dispoziție de iubire către toți”. Iar, față de cei care stăruiesc în răutate, învăța că o astfel de atitudine trebuie întâmpinată prin înfrânarea limbii, tăcere și iubire tainică, deoarece acestea îl fac pe cel ce este bun să strălucească înaintea semenilor. Unei fiice duhovnicești Sfântul i-a spus că, atunci când un dușman o înjură și o blesteamă, ea să îi vadă sufletul și să i-l mângâie prin rugăciune și iubire.

Sfinții Paisie și Porfirie mai învățau, de asemenea, că un creștin adevărat nu trebuie să țină minte răul și să îi reproșeze acest lucru aproapelui său, când are ocazia, chiar și dacă acela i-ar fi lui dușman. Konstantinos Yannitsiotis povestește, astfel, o întâmplare din viața sa, în care a fost sfătuit de Părintele Porfirie, referintor la atitudinea creștinească de a nu reaminti și critica greșeala față de omul neînțelegător, învățătură ce se poate aplica și față de vrăjmași. Acesta spune că, odată, a avut un dialog cu cineva, și, într-o anumită privință, lucrurile nu s-au lămurit pe moment, deoarece el, deși avea dreptate, nu a insistat foarte mult, dorind să evite, astfel, o posibilă ceartă cu celălalt, care era fix în ideea lui și nu a crezut. Însă, peste puțin timp, după ce acela s-a convins că nu avea dreptate, deși cei doi s-au mai întâlnit, nu a mai adus în discuție acel subiect, pentru a-l face pe acela să se simtă umilit. Konstantinos Yannitsiotis spunea că, după ce i-a relatat Cuviosului întâmplarea, pentru a-l întreba dacă a procedat corect, Părintele i-a dat „s-a entuziasmat” și i-a încuviințat că a procedat foarte bine. Cuviosul i-a mai spus că, dacă l-ar fi osândit pe acel om când s-au regăsit, acela ar fi căutat să se îndreptățească, iar răul din inima lui s-ar fi adâncit și relația dintre ei s-ar fi răcit. Konstantinos Yannitsiotis, tâlcuind cuvintele Părintelui Porfirie, spunea că o astfel de atitudine smerită și înțelegătoare poate să câștige îndreptarea ambelor suflete și să le apropie și mai mult. Astfe, Sfântul Porfirie învăța că nu este bine ca cineva să umilească și să înjosească pe nimeni prin cuvânt sau faptă. Tot referitor la acest lucru, și Cuviosul Paisie spunea că un gest ai iubirii este acela de a nu face publicitate păcatelor, căderilor morale, ci de a acoperi faptele rele pe care le fac unii oameni.

Sfântul Paisie mai învăța că, atunci când dragostea față de vrăjmași se împuținează, ea trebuie semănata, câtă a rămas, pentru a se înmulți. Părintele spunea că Dumnezeu o înmulțește în măsura în care ea este dăruită.

Cuvioșii Paisie și Porfirie învățau că adevărata dragoste, care îi înconjoară chiar și pe vrăjmași, este aceea care rabdă și nedreptatea. Cuviosul Porfirie vorbește despre cele patru situări ale omului în fața nedreptății și despre atitudinile pe care un creștin trebuie să le aibă în fața celui care-l nedreptățește, iar Părintele Paisie vorbește despre faptul că un adevărat creștin trebuie să-l considere pe cel care-l nedreptățește drept un făcător de bine, căci, prin supărările pe care le rabdă de la el, se pregătește pentru Împărăția Cerurilor.

Astfel, Părintele Paisie spune că sunt patru stadii, sau poziții ale omului, în fața nedreptății, unele fiind greșite, iar altele corecte: a întoarce nedreptatea celui care nedreptățește, a simți tulburare înlăuntru, a nu simți tulburare și a simți bucurie.

Sfântul Cuvios Porfirie învăța, de asemenea, prin multe sfaturi, care sunt atitudinile corecte pe care trebuie să le aibă un creștin atunci când este nedreptățit, referindu-se la faptul că el trebuie să îl compătimească pe cel care-l nedreptățește, căci este chinuit de către cel viclean, să primească cu răbdare și tăcere nedreptatea, și să nu se gândească la faptul că acela merită să fie pedepsit pentru nedreptatea lui.

Astfel, Părintele Porfirie, referindu-se la atitudinea creștinească de compătimire a celui răufăcător, spune că un adevărat creștin trebuie să se roage pentru acela ca Dumnezeu să-l miluiască, deoarece diavol l-a cuprins și este batjocorit de acesta. Cuviosul spune că, dacă cel credincios nu va face astfel, diavolul îl va cuprinde și pe el, ajungând să-i batjocorească astfel pe amândoi. Pentru a fi mai bine înțeles, Sfântul a spus o pildă, foarte grăitoare: „Să presupunem că un om se află singur în pustie… Deodată aude pe cineva departe plângând și strigând. Se apropie și zărește o înfricoșătoare priveliște: un tigru sfâșie cu furie un om. Acela, deznădăjduit, cere ajutor… Ce să facă să-l ajute? Să alerge lângă el? Cum? Aceasta este cu neputință. Să strige? Pe cine?… N-ar fi mai bine să ia o piatră și să-l zdrobească de tot pe acel sărman? ˂Bineînțeles că nu!˃, vom spune”. În continuarea pildei, Sfântul Porfirie spune și tâlcuirea: „Și totuși se poate întâmpla aceasta atunci când nu înțelegem că celălalt care se poartă urât cu noi este stăpânit de diavolul, de tigru. Ne scapă faptul că, atunci când îl înfruntăm fără iubire, este ca și cum am arunca cu pietre în rănile lui, făcându-i mult rău, iar ˂tigrul˃ sare asupra noastră… ”. Altădată, referindu-se la același lucru, în loc de imaginea tigrului Părintele folosește imaginea unui om rău, înarmat cu un cuțit, simbolizându-l pe diavolul. Konstantinos Yannitsiotis spunea, pe bună dreptate, că imaginea tigrului – la care o putem adăuga și pe cea a omului înarmat – poate fi folosită drept o regulă duhovnicească generală, aplicabilă în toate relațiile cu aproapele, și fiind, totodată, de o actualitate imediată.

De asemenea, Părintele Porfirie spunea că este ca omul nedreptățit să primească înjosirea cu răbdare și fără cârtire. Acest sfat Cuviosul l-a dat unui frate călugăr care era nedreptățit, pe care l-a învățat că nu trebuie să riposteze când este nedreptățit, ci să rabde și să tacă, pentru ca Dumnezeu să descopere adevărul și să aducă dreptatea și pacea.

Cuviosul Părinte Porfirie mai spunea că un om evlavios, chiar dacă este nedreptățit de către cineva, nu trebuie nici măcar să se gândească la faptul că Dumnezeu îl poate sau îl va pedepsi pe acesta pentru păcatul său. În acest sens, Sfântul Porfirie spune că expresii „Dumnezeul meu, să nu faci rău acestui om pentru ce mi-a făcut” sau „Să nu pățească acest lucru cutare”, ascund, mai degrabă, dorința ca acela să fie pedepsit, decât iertat de Dumnezeu, ajungând chiar să pătimească vreun rău.

De asemenea, Cuviosul Paisie spunea că un creștin trebuie să îl vadă pe acela care nedreptățește „ca pe un mare făcător de bine al nostru, care ne face depuneri la Banca din Cer”, fapt pentru care ar trebui să îi fie recunoscător, pentru binele sufletesc pe care îl primește de la acesta.

Părintele Porfirie spunea că, de asemenea, că iubirea vrăjmașilor se arată și prin exprimarea cu delicatețe față de aceștia. Astfel, Cuviosul îi sfătuia pe oameni să fie delicați în cuvinte, atunci când vor să îi îndrepte pe oamenii care fac anumite greșeli sau păcate: „Dacă vrei spui cuiva că minte, nu-i spune că e mincinos, fiindcă e firesc să se simtă jignit și va reacționa negativ. Atrage-i atenția asupra faptului că nu spune adevărul”. De asemenea, referindu-se la modul în care trebuie să propovăduiască, prin cuvânt, misionarii creștini în fața păgânilor, ca aceștia să primească ce li se dăruiește fără împotrivire, spunea că este nevoie de subțirime și bună cuviință.

Comuniunea și unitatea Bisericii prin iubire

Un alt subiect important despre care Cuvioșii Părinți Paisie și Porfirie au vorbit a fost, de asemenea, comuniunea și unitatea Bisericii prin iubirea aproapelui. Cuviosul Porfirie a experiat și a mărturisit, în mod special, o teologie a Bisericii, trăită în duh și în dragoste, după cum arată mulți dintre ucenicii săi. Cuviosul Paisie vorbește, de asemenea, despre datoria creștinească de a iubi pe toată lumea.

Cuviosul Porfirie spunea că această comuniune cu aproapele, izvorâtă din dragoste, este atât de profundă și tainică, încât suferința și durerea aproapelui devin propria durere și suferință a celui care dăruiește iubire. El spunea foarte frumos astfel: „Dacă fratele tău te stânjenește, te obosește, atunci să te gândești: <Acum mă doare ochiul meu, mâna mea, piciorul meu; trebuie să-l îngrijesc cu toată iubirea mea>”.

Cuviosul Porfirie spunea că, prin iubire și comuniune, omul care se roagă pentru sine îl cuprinde în rugăciunea sa și pe aproapele. El spunea: „Să îmbrățișezi sufletul celuilalt și al copiilor tăi cu inima ta și să te rogi: ˂Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!˃ Vei avea ochii sufletului tău ațintiți aici, în piept, în inima celuilalt și vei spune nu rugăciunea: ˂Miluiește pe robul tău (N)!˃, ci: ˂Miluiește-mă!˃… , căci de altfel celălalt suntem noi”. Pentru a aduce o mică explicație, Ieromonahul Sava îl citează iarăși pe Părintele Porfirie, care numește această legătură duhovnicească „unitatea firii omenești”.

De asemenea, pentru a arăta spiritul unitar dintre oameni, Sfântul aduce drept exemplu niște monahi din Sfântul Munte, venind fiecare din diferite părți, care, călătorind împreună cu barca și având felurite vase sfinte, nu spuneau „acesta este al meu”, ci „al nostru”.

Cuvioșii Porfirie și Paisie spuneau că unitatea și comuniunea eclezială se arată, mai ales, în iubirea creștinească față de toți oamenii. Astfel, Sfântul Porfirie vorbea despre faptul că iubirea lui Hristos face posibilă iubirea tuturor oamenilor, chiar și a celor din afara Bisericii, despre iubirea lumii, care vine de la sine și despre „retragerea” monahilor în mânăstiri, ca unire cu oamenii, iar Sfântul Paisie vorbea despre iuirea tuturor, printr-o dragoste ca aceea de mamă.

Cuviosul Porfirie spunea că, pentru ca cineva să îi poată iubi pe toți oamenii, el trebuie întâi să se roage și să-L iubească pe Hristos. Astfel, spunea: „Nu poți să comunici cu Hristos și, în același timp, să ai relații proaste cu oamenii”. Învăța că atunci când vine harul Domnului Iisus Hristos în inima omului, acesta trăiește iubirea față de toată lumea.

Cuviosul Porfirie mai spunea că omul care trăiește în Hristos îi iubește și pe cei care sunt în afara Bisericii, considerându-i apropiați și rugându-se pentru ei, ca și aceștia să intre în Biserică. Sfântul Porfirie spune că aceia care fac acest lucru îl urmează pe Hristos, care „trimite ploaie și peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45).

De asemenea, Cuviosul Paisie spunea că, pentru ca un creștin să poată iubi pe toată lumea, trebuie să aibă dragoste de mama. Astfel spunea că, precum o mamă își iubește copiii mai mult decât pe ea însăși și justifică greșelile acestora, la fel, cel care are o dragoste asemănătoare față de aproapele totdeauna îl va trata cu iubire, găsind circumstanțe atenuante pentru greșelile lui și căutând să ia vina asupra sa.

Părintele Porfirie învăța că acela care se străduiește să iubească pe toată lumea, va ajunge, cândva, să-i iubească fără mult efort, pe toți oamenii, cu o iubire ce vine de la sine. Această învățătură reiese și din cuvintele Cuviosului Porfirie, adresate unui psiholog: „Așa cum în psihiatrie vorbiți despre unii oameni care acționează dintr-un automatism, tot astfel se întâmplă și cu adevărații creștini, în al căror suflet S-a sălășluit Hristos și care nu mai pot face nimic altceva decât să-i iubească pe toți oamenii…”.

Părintele Porfirie spunea, de asemenea, că un model al iubiri tuturor oamenilor sunt monahii. Astfel, el spunea că un monah nu părăsește cele lumești pentru a se despărți pe sine de ceilalți, ci tocmai pentru ca mai mult să se unească cu ei, prin rugăciune continuă, fără risipire. „Iese afară din mica lui familie, pentru a se integra în marea familie a lui Dumnezeu”.

De asemenea, Sfântul Porfirie învăța despre comuniunea cu semenii că se arată și prin dorința ca aproapele să se mântuiască.

Sfântul Porfirie spunea că iubirea față de aproapele se arată și prin dorința ca acesta să se mântuiască. Mântuirea trebuie văzută drept o stare de dorit nu doar sinelui, ci și celorlalți oameni. De aceea el spunea: „nu te poți mântui singur, dacă nu se mântuiesc și ceilalți. E o greșeală pentru oricine să se roage pentru sine, ca să se mântuiască el. Trebuie să iubim lumea, pe toți ceilalți, ca să nu piară niciunul. Asta are valoare”.

Aspecte ale iubirii în viața de familie la Sfinții Paisie și Porfirie

Sfinții Cuvioși Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul au îndrăgit mult familia, acordându-i un deosebit respect și socotind-o una dintre cele mai însemnate forme ale existenței umane. Aceștia erau încredințați că nucleul personalității umane se clădește – bine sau rău – în sânul familiei. De aceea, toată viața au sfătuit nenumărate familii, cu multă dragoste, fiind interesați îndeosebi de relațiile profunde, stabilite în sânul familiei, între cei doi soți.

Despre învățăturile și sfaturile Cuviosului Paisie Aghioritul privind viața de familie au scris mai mulți ucenici și fii duhovnicești ai acestuia, în multe lucrări, cea mai importantă dintre ele intitulându-se chiar „Viața de familie” , și cuprinzând învățături privitoare la viața duhovnicească a soților și la educația copiilor. În ce privește învățătura Sfântului Porfirie despre viața familială, aceasta se regăsește în nenumăratele mărturii ale apropiaților săi și ale fiilor săi duhovnicești, publicate, asemenea, în mai multe lucrări, pentru folos duhovnicesc și sfaturi ajutătoare vieții de familie.

Cei doi Sfinți Părinți au dat învățături despre multe teme familiale, cele mai importante și larg tratate fiind următoarele cinci: dragostea tinerilor înainte de căsătorie, armonia și înțelegerea dintre soți, viața duhovnicească și înfrânarea soților, nașterea de copii și rolul important al părinților în viața acestora și tema educației copiilor.

Dragostea înainte de căsătorie

O importantă temă privind familia, pe care Cuvioșii Paisie și Porfirie au tratat-o, este cea referitoare la pregătirea tinerilor în vederea căsătoriei. Astfel, ei au vorbit despre greșeala tinerilor doritori de căsătorie de a disprețui calea fecioriei,

Cuviosul Paisie spunea că tinerii trebuie, în primul rând, să aibă drept premisă în viață faptul că viața duhovnicească este condiția de bază pentru asigurarea unui viitor bun, pentru care ei trebuie să caute să sporească în bine.

Cuviosul Paisie spunea că tinerii care doresc să urmeze calea căsătoriei nu trebuie să disprețuiască fecioria, calea îngerească, pe care o aleg unii oameni, călugărindu-se sau trăind necăsătoriți. Părintele învăța că ambele căi, atât căsătoria, cât și fecioria, sunt binecuvântate, căci „amândouă îi pot duce în Rai, dacă trăiesc după Dumnezeu”.

În ce privește căutarea persoanei potrivite pentru căsătorie, Cuviosul Paisie spune că acela care caută să se căsătorească, dacă vrea să aibă o căsătorie reușită, trebuie să fie trebuie el în primul persoana potrivită, care să își asume tot ce înseamnă aceasta. De asemenea, spunea că un alt lucru important este acela ca tânărul sau tânăra să se îngrijească să găsească o persoană bună, care să-l odihnească sufletește, menționând că pe fiecare persoană în parte o odihnește un anumit caracter de om.

Părintele Porfirie spunea că, atunci când se întâmplă ca o persoană să se îndrăgostească de cineva și ajunge să suferă în ascuns din dragoste, este bine să se roage ca Dumnezeu să își arate voia Sa. Cuviosul mărturisește, în acest sens, un caz în care o fată săracă, pe nume Maria, se îndrăgostise de un băiat bogat, pe nume Iorgos, însă îi era teamă să-i spună pentru a nu fi respinsă datorită situației materiale sărace pe care o avea și, mergând la Părintele, i-a ascultat sfatul de a se ruga pentru acest lucru, iar Dumnezeu a lucrat, încât Iorgos și-a descoperit în interiorul sufletului său sentimentele ascunse pe care i le purta Mariei și, astfel, au ajuns să se căsătorească. Tot Cuviosul Porfirie spunea că nu este bine ca o persoană să să-și ofere dragostea sa dacă aceasta nu este împărtășită căci poate provoca în sufletul celui care oferă o mare dezamăgire și mai apoi un revers, o rezervă față de căsătorie. Cuviosul spunea că a întâlnit odată un tânăr cu o astfel de problemă care i-a mărturisit faptul că și-a oferit iubirea sa, neîmpărtășită reciproc, unei fete, și a ajuns mai apoi să aibă rezerve în a se mai gândi la căsătorie.

Cuviosul Paisie spune că un pas de asemenea important este ca persoană care dorește să se căsătorească să-și cunoască bine viitorul soț, întâlnindu-i părinții și cultivând amândoi virtutea dragostei pe cât pot de mult. El spune că cei doi trebuie să aibă același duhovnic, ca să se înțeleagă de la început și să nu aibă probleme mai târziu. De asemenea sfătuia tinerii să caute cu toată sârguința să primească binecuvântarea părinților, spunând că este cea mai mare binecuvântare pentru ei și dând drept exemplu pe Iacov care, pentru a primi binecuvântare de la tatăl său, s-a înfășurat până și cu piei de oaie.

Sfântul Paisie spunea că între logodnă și cununie nu este bine să treacă prea mult timp și punea accentul pe faptul că cei doi trebuie să se respecte, trăind precum frații până la Sfânta Taină a Cununiei, pentru a primi har îmbelșugat de la Dumnezeu.

Armonia și înțelegerea în viața de familie

Când se referă la starea de armonie și înțelegere ce trebuie să îmbrățișeze viața zilnică a soților Sfinții Paisie și Porfirie pun accentul pe înțelegerea familială, pe dragoste curată și comunicarea plină de iubire dintre soți și lupta cu ispita întristării și a deznădejdii.

Un aspect important pe care Sfântul Paisie punea accent era faptul că în familie trebuie să existe o atmosferă plină de armonie și în care trebuie să domnească unitatea. Aceasta învăța că „armonia și unitatea familiei este o mare binecuvântare” și credea că deosebirea caracterelor creează această armonie în familie, fiind un lucru natural ca cei doi să aibă firi diferite și existând o complementaritate între acestea. El spunea frumos: „Vai vouă, dacă ați avea același caracter! Gândiți-vă ce s-ar fi întâmplat dacă, de pildă, amândoi s-ar mânia repede. Ați fi dărâmat casa. Sau, dacă amândoi ați fi cu caractere blânde. Ați fi dormit în picioare”.

De asemenea, Sfântul Paisie considera că soții trebuie să aibă dragoste curată între ei, ca să existe un climat pașnic și să-și poată împlini datoriile duhovnicești. Cuviosul spunea că dragostea și respectul reciproc sunt prezente totdeauna împreună, neexistând una fără cealaltă. Spunea că recunoștința îi unește cel mai mult pe soți. Unul iubește pe celălalt pentru ceea ce îi dăruiește. „Femeia îi dă bărbatului ei încrederea, devotamentul și ascultarea sa. Iar bărbatul îi dă femeii siguranța că o poate proteja”. Iar unde este dragoste duhovnicească între soți, acolo se depășesc factorii lumești care intervin să îi despartă.

Sfântul Porfirie credea în rolul deosebit pe care îl avea „dialogul iubitor” dintre soți, în tandrețea relațiilor și în exprimarea sensibilității dintre soți. Susținând de asemenea comunicarea și ascultarea care trebuie să existe în cadrul familiei Cuviosul Paisie spunea că „dacă cineva ar putea să-i învețe pe bărbați cum să asculte și pe femei cum să vorbească, am avea astăzi multe familii fericite”. Pentru reușita dialogului familial Cuviosul îi sfătuia pe bărbați să folosească și puțină inimă atunci când le vorbesc soțiilor lor, și nu doar rațiunea logică, deoarece femeile vorbesc întotdeauna cu inima.

Cuviosul Porfirie învăța de asemenea că între soți nu trebuie să domine un sentiment al tristeții, neliniști și supărării, chiar și dacă aceștia trec prin necazuri, ci trebuie să aibă credință multă și să le înfrunte cu nădejde în Dumnezeu, căci altfel le poate influența negativ căsnicia. Cuviosul povestește despre doi tineri căsătoriți care au început viața familială într-un astfel de ambient, și nu au înfruntat cu curaj greutățile de început, fapt care a afectat-o pe tânăra soție să nu poată avea copii.

Viața duhovnicească și înfrânarea

Părintele Paisie și Părintele Porfirie spun că trăirea duhovnicească, după voia lui Dumnezeu, are rol cel mai important în viața de familie, iar înfrânarea este în strânsă legătură cu aceasta, sporind viața duhovnicească a soților.

Când vorbesc de trăirea duhovnicească a soților Cuvioșii fac referire la virtutea răbdării în familie, la îngăduința pe care trebuie să o aibă soțul evlavios față de cel mai puțin credincios, la nevoia de a avea răbdare unul cu celălalt, și la folosul duhovnicesc al vizitării bolnavilor.

Despre virtutea răbdării Sfântul Paisie spunea că are un rol esențial pentru menținerea familiei. El spunea că răbdarea îl umple pe om de har, aducând drept temei versetul scripturistic de la Matei 10, 22: „Cel care va răbda până în sfârșit acela se va mântui”. Mai spunea de asemenea că răbdarea pornește de la dragoste, deoarece, pentru ca un soț să-l poată răbda pe celălalt, trebuie să îl doară pentru el.

Referindu-se la îngăduința pe care și-o datorează soții reciproc, Cuviosul Paisie spunea că, atunci când unul dintre soți nu este prea atent la cele duhovnicești, celălalt trebuie să-l încredințeze lui Hristos și să se roage să i se înmoaie puțin inima, iar apoi încet-încet și acela va începe să-și facă probleme de conștiință.

Cuviosul Paisie spunea că un rol important pentru sporul duhovnicesc al vieții de familie îl reprezintă participarea soților la durerea aproapele prin vizitarea rudelor sau a oamenilor din spitale și prin într-ajutorarea acestora. Cuviosul spunea că acestea ajută familia sporind dragostea soților față de aproapele și totodată a unuia față de celălalt. Pornind de la acest sfat Cuviosul învăța că orice familist ar trebui să aibă câte o oră pe zi de liniștire, să se cerceteze pe sine, pentru a-și cunoaște patimile sale și a-și curăța inima.

Afirmând rolul esențial al vieții duhovnicești bunei înțelegeri din cadrul familiei Părintele Porfirie dă următorul sfat soților: „Nu faceți presiuni unul asupra celuilalt, nu vă sufocați unul pe celălalt, sprijiniți-vă reciproc, împărtășiți-vă cât mai des cu putință… Numai așa veți ajunge să simțiți cu adevărat, reciproc, prezența unuia în viața celuilalt”.

În privința înfrânării în viața de familie Părinții Paisie și Porfirie fac referire, pe lângă postul de la păcatele sufletești, care afectează armonia și înțelegerea dintre soți, și la postul alimentar și cel trupesc. Referitor la postul alimentar în cadrul familiei, Cuviosul învăța de asemenea că nu trebuie să existe constrângere din partea soțului postitor față de celălalt care nu poate sau nu este obișnuit să postească, ci trebuie să existe îngăduință și înțelegere. Unui om care ținea postul i-a dat sfatul ca să nu-i vorbească soției despre post, dar el să țină. Într-un final, soția aceluia a ajuns și ea să postească, după cum chiar cei doi aveau să-i mărturisească acest lucru părintelui, mai târziu.

Referitor la subiectul relațiilor trupești dintre soți Părintele Paisie a scris într-o scrisoare câteva învățături. Astfel el spunea acolo că nu toți oamenii pot fi puși la același calapod și că Sfinții Părinți nu rânduiesc ceva precis referitor la acest subiect, și de aceea el este ceva ce poate fi încadrat în canoane. Privitor la relațiile conjugale Părintele a dat câteva cazuri a unor preoți căsătoriți și mireni care se înfrânau în chipuri diferite. El spunea că „dintre aceștia sunt unii care au venit în contact după căsătoria lor și după ce au dobândit unul, doi sau trei copii, au hotărât apoi să trăiască în curăție. Alții vin odată pe an pentru naștere de prunci, după care trăiesc ca frații. Alții evită perioadele posturilor și după aceea vin în contact. Iar alții nu pot izbuti nici aceasta. Unii, o dată în mijlocul săptămânii, pentru a avea trei zile înaintea de Sfânta Împărtășanie și trei zile după. Iar alții se poticnesc și în aceasta”.

În privința nevoinței conjugale Cuviosul Paisie face o mică clasificare, spunând că cei care după unul sau doi copii se nevoiesc în curăție sunt de nota 10, cei care doar o dată pe an sunt împreună, pentru naștere de prunci, sunt de nota 8, cei care se înfrânează în posturi, de nota 6, iar ceilalți, de nota 4.

Referindu-se tot la acest subiect Părintele Paisie învăța că scopul este ca soții să se nevoiască cu discernământ și mărime de suflet, potrivit cu puterile lui duhovnicești. Spunea că între soți trebuie să existe bună învoială în această privință, deoarece firile soților sunt diferite și stările duhovnicești asemenea. Făcând acest lucru, cei doi se pot ajuta sufletește unul pe celălalt, încât să sporească duhovnicește.

Părintele spunea că atracția dintre bărbat și femeie este una firească, căci, dacă nu ar fi existat această atracție, nimeni niciodată nu s-ar fi încumetat să facă familie, ci s-ar fi gândit la greutățile pe care le-ar fi întâmpinat mai târziu cu creșterea copiilor, sau la alte greutăți, și nu ar fi hotărât să pornească pe această cale. Cuviosul Porfirie povățuia de asemenea că numai trăirea duhovnicească a soților poate duce la o dragoste curată și adevărată, pe care mulți, în căsnicie, o numesc „fericire”. Sfântul Paisie zicea că Sfinții Ioachim și Ana sunt perechea cea mai nepătimașă și trebuie luați drept exemplu pentru înfrânare în viața de familie.

Nașterea de copii și rolul părinților

Cuvioșii Paisie și Porfirie au dat multe sfaturi referitoare la nașterea de prunci, învățând părinții să aștepte cu răbdare pruncii, atunci când din voia lui Dumnezeu nașterea acestora întârzie și povățuindu-i corect pe părinții care vroiau să săvârșească avort sau să intervină atunci când primeau copii de la Dumnezeu.

Cuviosul Paisie învăța, referitor la întârzierea nașterii de prunci, că soții nu trebuie să se neliniștească, ci să aștepte cu răbdare voia lui Dumnezeu, având drept exemplu duhovnicesc perechea Sfinților Ioachim și Ana. Dacă se întâmpla ca o familie care ducea o viață duhovnicească plăcută lui Dumnezeu totuși să nu aibă copii, Părintele le spunea soților că voia lui Dumnezeu era ca aceștia să-și întoarcă privirea spre copiii din lume și să-i iubească ca pe ai lor, ajutându-i să renască duhovnicește, sau să ajute vreun copil orfan. De asemenea Părintele îi sfătuia pe familiștii fără copii să pună în valoare această nerodire, pentru a se putea folosi duhovnicește.

Sfântul Paisie învăța că o familie trebuie să nască atâți prunci câți le dă Dumnezeu și nu trebuie să lase rațiunea omenească să intervină astfel încât să oprească voia lui Dumnezeu. Cuviosul Porfirie îndemna familiile sărace să nu se lase influențate negativ de starea lor materială încât să facă păcatul de se opri în vreun fel de la nașterea de copii. Astfel, el spune că unei femei sărace, care se plângea că nu are bani pentru a crește un copil, după ce i-a proorocit că va naște unul, i-a spus că, odată cu copilul pe care îl va naște, va veni și bunăstarea familiei ei.

Despre avort Sfântul Paisie spunea că este un păcat înfricoșător, deoarece prin acest păcat, care este o ucidere mare, mor copii nebotezați. Spunea că, dacă o femeie, având copii, este însărcinată și face avort, vor plăti ceilalți copii cu boli și accidente., Cuviosul, arătând indirect că mai mare păcat este a face avort decât a ucide un copil botezat, a spus odată, cu ironie: „Să-i nască, să-i boteze, și apoi să facă crima”. Totodată considera că cei care săvârșeau acest păcat trăiau cu concepția că, dacă se va înmulți lumea, oamenii nu se vor mai putea întreține și nu vor avea ce să mănânce.

Despre familiile cu mulți copii Sfântul Paisie spunea că Dumnezeu le iubește și le ajută mult. Spunea că părinții cu mulți copii au o inimă bună. În acest sene Cuviosul a dat drept exemplu o familie săracă cu zece copii care, în timpul ocupației germane, a luat și un copil orfan și l-a crescut, acea familie primind mare binecuvântare de la Dumnezeu. De asemenea zicea că într-o astfel de familie se ivesc mai multe oportunități ca copiii să se dezvolte sănătos, atât trupește cât și sufletește, dacă părinții le dau și o educație bună.

Sfinții Paisie și Porfirie vorbesc, în multe rânduri, despre rolul esențial al părinților în educația copiilor. Sfântul Porfirie vorbește despre o educație a copiilor chiar din pântece. Ambii Părinți pun accentul pe exemplul părinților pentru copii și rolul acestora în mântuirea copiilor. Cuviosul Paisie mai vorbește și despre rolul important pe care îl are mama în educația copiilor.

Cuviosul Porfirie învăța că pruncul primește o primă educație încă din pântecele mamei. Acesta a dat, drept exemplu, starea de liniște sufletească și de nejudecare a aproapelui, ce trebuie să sălășluiască în sufletul mamei, care ajută la buna dezvoltare trupească și duhovnicească a pruncului. Astfel, Cuviosul spunea că, dacă mama copilului nu a avut grijă să trăiască liniștit, cu sufletul împăcat și în rugăciune, pruncul său poate avea probleme chiar din faza de sarcină. În acest sens, obișnuia să spună: „Mama începe să își educe copilul chiar din clipa în care acesta se află în pântecele ei, prin trăirile sale sufletești”. De asemenea, învăța că o femeie gravidă nu este bine să judece pe aproapele căci poate atrage pedeapsa lui Dumnezeu asupra pruncului. Astfel, monahul Nicodim Bilalis, ucenic al Cuviosului Porfirie, amintește despre un caz, povestit de acesta, în care o fată, care în tinerețe avusese drept vecin un tânăr cu o înfățișare monstruoasă, l-a judecat pe acesta, iar după ce, în viitor, s-a căsătorit cu un băiat, îl visa adesea pe fostul ei vecin și spunea întotdeauna în sinea ei, cu dispreț, că acela are o viață fără sens, și multe alte lucruri negative. Când s-a ajuns aproape de vremea nașterii, doctorii i-au spus femeii că va naște un copil cu un chip, asemenea, monstruos.

Aceștia învățau în primul rând că părinții sunt un exemplu pentru copii lor. Exprimându-se frumos, Părintele Porfirie spune că „viața copiilor este influențată de razele părinților”. La fel, în Acatistul Sfântului Porfirie, în icosul 8, scria, în acest sens: „Bucură-te, că i-ai învățat pe părinți să trăiască o viață sfântă pentru ca fiii lor să fie păziți de ispite”. Părintele Paisie consideră că motivul principal pentru care copiii nu se dezvoltă duhovnicește și emoțional corect se datorează faptului că nu văd un exemplu în acest sens în părinții lor.

Părinții Porfirie și Paisie spuneau că în familie mântuirea copiilor sau angajarea acestora pe calea mântuirii depind foarte mult de părinți. Astfel, Cuviosul Porfirie spunea adesea că sfințenia părinților contribuie la mântuirea copiilor, iar Părintele Paisie spunea frumos în acest sens: „Părinții care îi nasc pe copii și le dau trupul, trebuie să contribuie, pe cât pot și la renașterea lor duhovnicească”.

Cuviosul Paisie Aghioritul punea mai ales accent pe importanța prezenței mamei în educația copiilor. Astfel, el vorbește despre puterea de sacrificiu a mamei pentru copii, deși are o fire mai slabă decât bărbatul, despre necesitatea rugăciunii mamei pentru copii și despre rolul binefăcător al alăptării pentru prunc.

Părintele Paisie spunea că rolul important al mamei în educația copiilor se vede din faptul că o mamă își iubește copiii mai mult decât pe ea însăși. Ea ajunge să aibă mai multă dragoste și jertfire de sine decât tatăl, deoarece tatălui nu i se dau multe ocazii să se jertfească. „Femeia poate fi mai slabă cu trupul, poate avea mai puține puteri trupești decât bărbatul, dar cu inima ce o are, dacă o pune în lucrare, are o astfel de rezistență, încât întrece și puterea bărbătească”. Părintele a dat odată un frumos exemplu pentru a arăta că puterea feminină are mai multă inimă decât cea masculină. Astfel, spunea că a venit la el la colibă o pisică cu pisoii ei, care era foarte slabă și s-a întâmplat să treacă pe acolo un câine mare de vânătoare. Părintele spunea că motanul pe care îl avea la colibă a luat-o la fugă când a văzut câinele, însă pisica s-a ridicat în picioare și s-a înfuriat și încordat, fiind gata să se repeadă asupra câinelui. Spunea că s-a mirat când a văzut atâta curaj la acea pisică, care era gata să se sacrifice pentru puii ei.

Despre alăptare Cuviosul Paisie spunea că oferă un folos atât fizic cât și duhovnicesc pentru copil. El spunea că, după ce îl va naște, mama trebuie să-și alăpteze copilul cât poate de mult pentru ca acesta să primească dragoste și caracter puternic de la mamă și prin aceasta să evite ea însăși unele anomalii care pot duce, uneori, chiar la extirparea sânilor. Sfătuia ca alăptarea să dureze chiar trei-patru ani, deoarece ajută copilul să devină mai puternic, este medicament și îl ajută să nu se îmbolnăvească. El spunea: „Copiii nu sug numai laptele, ci sug și dragoste și afecțiune și gingășie și siguranță, devenind puternici în felul acesta și sufletește”. Îngrijorat de situația actuală a educației familiale, Părintele a spus cândva: „Dacă mamele nu își alăptează copiii, cum a lăsat Dumnezeu, copiii vor suge mai târziu sticlele cu narcotice”.

Educația copiilor

În învățătura despre familie a Cuvioșilor Paisie Aghioritul și Porfirie Kavsokalivitul educația copiilor ocupă un loc foarte important. Față de acest subiect cei doi Părinți dedică mult timp și multe pagini. ………..

Cei doi Părinți spuneau că este important ca în educație să se țină cont de mai multe aspecte. Astfel, Cuviosul Paisie spunea că, pentru o educație creștinească corectă, sunt necesare trei lucruri: în primul rând puține cuvinte, în al doilea rând multe exemple și în al treilea rând mai multă rugăciune. De asemenea, Cuviosul Porfirie zicea că educația copiilor este un aspect ce nu trebuie sacrificat sau ignorat. El considera că părinții care nu reușesc să-i educe pe copiii lor cum se cuvine au ratat totul. Nu bogăția trebuie lăsată moștenire ci educația.

Cuviosul Porfirie spunea că pentru copii trebuie să se ofere o educație atât religioasă, cât și moral-pedagorică, încă de mici, pe parcursul întregii dezvoltări emoționale a lor, spunând că lipsa unei astfel de educații va duce negreșit la multe neajunsuri, schimbări în rău a atitudinii și comportamentului copiilor în viitor, ajungând astfel să se drogheze, să aibă prieteni răi, să frecventeze jocurile de noroc, să își înjure și să își amenințe părinții și multe altele. El arăta că „educarea unui copil este alfa și omega tuturor îndatoririlor pe care le au părinții față de această existență umană pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o aduc pe lume”.

Despre educația religioasă Părintele Porfirie mai spunea că trebuie să fie una echilibrată, nu excentrică, pentru că altfel îi va afecta pe copiii, ajungă să se rupă de societatea în care trăiesc. Părintele a dat un exemplu, în acest sens. Odată, un tată, inginer, și o mamă, care era educatoare, s-au plâns Părintelui că copilul lor frecventează un anturaj prost și se întoarce acasă întotdeauna seara târziu. Acestora Părintele le-a spus că au greșit „îndoctrinându-l” cu prea multă religiozitate și, pentru a nu-l pierde, ei trebuie să își ascundă cucernicia, și să nu îl provoace, și să nu îl judece.

Părintele Paisie spunea în casă, în familie este absolut necesar să existe o atmosferă de dragoste și pace. Arăta că, atunci când copilul va primi în familie suficientă dragoste, dar, la un moment, dat va aluneca puțin, acesta se va întoarce, deoarece va vedea că nu poate afla dragoste în altă parte, ci numai fățărnicie, însă, când își va aduce aminte de scenele urâte din familie, certuri și neînțelegeri, nu îl va mai trage atât de mult inima să se mai întoarcă. El spune că părinții trebuie să arate copilului că se mâhnesc pentru neorânduielile pe care le face și să se roage pentru el, iar nu să-l zorească. Părintele spunea că anturajele îi influențează foarte mult pe tineri, arătând că unii copiii buni sun adesea atrași să facă greșeli de către alții, căzuți în unele păcate, mai ales din invidie. Cuviosul îi sfătuia pe părinți să își „sature” copiii de afecțiune și dragoste, în sânul familie, pentru că, în caz contrar, atât copiii, cât și părinții, pot ajunge mai târziu să sufere.

Sfinții Paisie și Porfirie învățau părinții că trebuie să-i ajute duhovnicește pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici și se pot tăia ușor. Cuviosul Porfirie spunea că un copil este precum aluatul care, fiind moale, se frământă ușor. În același sens și Părintele Paisie spunea frumos că, precum Dumnezeu are grijă de copiii Lui să fie botezați când sunt mici, la fel părinții au datoria de a-i îngriji. De asemenea Cuviosul Paisie considera că grija părinților pentru copii este mai mare mai ales în perioada adolescenței, care este vârsta cea mai grea, până ce vor termina școala și se vor căsători.

Sfântul Paisie arăta de asemenea că, într-o familie, copiii trebuie învățați să aibă respect atât față de părinți, cât și față de cei mai mari. Ei trebuie să simtă respectul, supunerea și recunoștința față de cel mai mare ca pe necesitate, iar cei mari să aibă dragoste față de cei mai mici, să-i ajute și să-i ocrotească. Părintele spunea că copilul trebuie făcut să înțeleagă că, dacă uneori părinții lui îi mai dau câte o palmă, nu o fac din răutate, ci din dragoste, pentru a se îndrepta, a deveni mai bun și a se bucura mai târziu.

Cuviosul Paisie îi sfătuia pe părinți să se îngrijească și de viața duhovnicească a copiilor, pregătindu-le sufletele pentru a-L primi pe Mântuitorul Hristos. Cuviosul Paisie spunea, în privința rugăciunii familiale, că părinții trebuie să se poarte cu noblețe, rostind toate rugăciunile de seară, iar copiilor să le spună că pot rămâne și ei puțin, dacă doresc, dar să nu-i oblige. Mai spunea că, atunci când sunt mai mărișori, familia poate avea un program de rugăciune și cu copiii. În privința împărtășirii, Cuviosul recomanda ca și copiii de cinci-șase ani, să țină, cu o seară înainte, post de la untdelemn, în cazul în care nu erau bolnavi și trebuiau să mănânce lapte. Părintele mai spunea că ar trebui ca și copiii să aibă duhovnic de la școala primară.

Părintele Paisie îi învăța pe părinți să pună anumite limite copiilor, până la maturizarea lor, pentru ca aceștia să se poată dezvolta sănătos atât trupește cât și sufletește. Spunea că ei trebuie să simtă sfaturile părinților ca pe o mare necesitate, mai ales în vârsta critică a adolescenței, pentru a nu aluneca în ispitele cele dulci ale plăcerilor lumești care umplu sufletul de neliniște și îi îndepărtează de Dumnezeu. Considera că este bine să li se ofere o oarecare libertate, însă nu deplină.

Sfinții Porfirie și Paisie învățau că părinții au datoria de a-și iubi în aceeași măsură toți copiii pe care i-au născut și de a cultiva dragostea dintre frați. Părintele Porfirie considera că părinții care fac diferențe între copiii lor, iubindu-i pe unii mai mult iar pe alții mai puțin, le fac mai mult un rău. Cuviosul cunoștea un caz în care părinții nu și-au iubit ambele fete la fel, fapt ce a făcut-o pe cea mică să devină geloasă pe cea mai mare și, într-un moment de slăbiciune, a intrat un demon în fiica lor cea mică, posedând-o într-un mod foarte chinuitor. Spunea că, pentru a se vindeca, acea fată avea nevoie de multă rugăciune și să i se arate multă iubire. De asemenea, Părintele Paisie spunea că părinții trebuie să cultive dragostea dintre frați și să nimicească până și cea mai mică urmă de invidie, sau alte tendințe ce pot apărea între aceștia. Exemplificând, zicea că dacă fratele mai mare greșește, părinții trebuie să dea dreptate celui mic, fără să-l mustre pe cel mare în fața celui mic, ci să discute cu el separat, încât să-l facă se înțeleagă greșeala lui.

De asemenea, cei doi Sfinți spuneau că dragostea exagerată, posesivă a părinților duce la vătămarea sufletească a copiilor. Sfântul Paisie spunea că această dragoste trebuie înfrânată cu discernământ, deoarece dragostea adevărată nu are în ea eul personal, ci are cumpătare. Mai spunea că dragostea fără discernământ îi netrebnicește pe copii, făcându-i să nu mai gândească corect și să aibă o nesimțire jignitoare. Cuviosul Porfirie spunea că părinții trebuie să-și iubească copiii cu dragoste lină ca a Mântuitorului Hristos, pentru a nu-i pierde. A dat drept exemplu o femeie, care avea mai mulți copii, și care se plângea de unul dintre ei, pe nume Haralambos, care o supăra, și pe care Părintele a sfătuit-o să-i arate acestuia dragoste dumnezeiască, hristocentrică, prevăzând că altfel acela o să o bată când va crește mare. Neascultând, acea femeie a venit peste mai mulți ani la Părintele, plângându-se că a fost bătută de Haralambos. Concludând situația, Părintele Porfirie a spunea că „trebuie să-i iubim pe ceilalți cu o dragoste ca cea a lui Hristos, și nu cu dragoste omenească”.

Cuviosul Porfirie spunea că părinții nu ar trebui să aibă față de copii o atitudine constrângătoare, ci una plină de dragoste. Ca un pedagog înțelept ce era, spunea că slăbiciunile copiilor își au izvorul în comportamentul părinților, care îi silesc, prin dragostea lor simplă și omenească, fără a include și pe cea dumnezeiască. Pr. Gheorghe C. Evthimiou, ucenic al Părintelui, mărturisește că aceste sfaturi neprețuite ale părintelui său duhovnicesc, prin care îndemna la o educație a dragostei, iar nu rigidă, care ar duce la rezultate negative, i-a ajutat pe mulți părinți să își schimbe metodele, și mulți copii cu care părinții lor se purtau aspru, deși erau bine intenționați, s-au liniștit și și-au aflat drumul în viață.

Părintele Porfirie dădea multe îndemnuri și sfaturi practice pentru părinți, ca aceștia să-și poată educa fiii cu dragoste, după voia lui Dumnezeu, iar nu prin constrângere. Astfel, îi îndemna pe părinții ai căror copii nu vor să meargă la biserică, să se roage pentru ei în taină ca să lucreze Dumnezeu la îndreptarea lor. Unor părinți care vroiau să le închidă ușa copiilor lor, aflați în pragul adolescenței, pentru a nu mai intra în casă, deoarece întârziau, venind noaptea, la ora foarte înaintate, Cuviosul le-a interzis să le închidă ușa, deoarece avea să le deschidă alte uși satana, și-și vor duce copiii definitiv la pierzanie. De asemenea, le spunea părinților să nu-și grăbească și să-și forțeze copiii pentru a-și întemeia familii, deoarece poate avea loc acel efect advers, care-l face pe copii să opună rezistență, ci trebuie, asemenea, vorbit cu aceștia cu multă răbdare și trebuie rostite rugăciuni pentru ei. Pe un tânăr cu o astfel de problemă Cuviosul l-a îndrumat, cu dragoste, să se căsătorească, spunându-i că trecerea timpului îi poate crea dificultăți în vederea căsătoriei, fapt ce l-a convins să facă acest pas. Cuviosul a demonstrat prin aceasta eficiența dragostei în oferirea sfaturilor.

Cuvioșii Porfirie și Paisie spuneau că părinții, pentru a-și putea crește copiii în frica lui Dumnezeu și a fi ascultați, trebuie, în primul rând, să se schimbe ei sufletește, să devină mai buni. Astfel, mamelor care treceau prin dificultatea de a-și stăpâni copiii, care o luaseră pe căi greșite, Părintele Porfirie le dădea îndemnul de a se sfinți. Unei astfel de femei, care intrase într-o stare depresivă și de melancolie datorită nereușitelor de a-și schimba în bine copilul, Cuviosul i-a dat și sfaturi practice, să alunge amintirile neplăcute și temerile, și să-și cultive mereu gânduri optimiste pentru viitor. De asemenea, le spunea adesea: „Nu trebuie să-i războiți pe copiii voștri, ci pe satana, care-i războiește pe ei”. El se mai adresa frumos părinților, spunându-le: „Când vreți să-i spuneți ceva copilului vostru, mai bine spuneți-i întâi Maicii Domnului și ea va lucra. Iar rugăciunea voastră se va face suflare dătătoare de viață, mângâiere duhovnicească, ce îl va cuprinde cu îmbrățișarea sa, mângâindu-l”. La fel, și Sfântul Paisie îndemna: „Mamele să zorească la rugăciune, să nu-i zorească pe copii”.

Concluzii

Nenumărate familii cu probleme mari, ale căror căsnicii se aflau în pragul destrămării, au fost reînnoite cu ajutorul Cuviosului Porfirie. Odată, mergând cu taxiul undeva, l-a sfătuit pe șofer, care trăia de cinci ani despărțit de soția sa, să se întoarcă la ea, ceea ce el a și făcut.

Konstantinos Yannitsiotis, consfințind cuvintele pline de delicatețe ale Cuviosului Porfirie, definește viața duhovnicească drept „o mișcare de înălțare … de la indignarea egoismului la înțelegerea iubirii”.

Porfirie – legaturi cu psihologia automatism

La Sfântul Porfirie Ideile se întrepătrund

Referințe biblice și patristice dese

Actualitatea imaginii cu omul rău înarmat, tigrul, în viața oamenilor, cf yannitiotsis

Yannitiotis 30

întreaga viață duhovnicească este, în esență, o mișcare de smerenie față de încercarea supărărilor și a egoismului.

Konstantinos Yannitsiotis spunea că această imagine poate fi folosită ca o regulă duhovnicească generală, aplicabilă în toate relațiile cu aproapele și fiind totodată de o actualitate imediată.

Konstantinos Yannitsiotis spunea că această imagine poate fi folosită ca o regulă duhovnicească generală, aplicabilă în toate relațiile cu aproapele și totodată de o actualitate imediată Yannitsiotis 30

În acest context Kroustalakis îl citează pe V. Satir, care spune frumos că „pentru a putea schimba lumea, trebuie să schimbăm familia”.

Cuvioșii Paisie și Porfirie sunt modele ale iubirii de aproapele. În întreaga lor viață a strălucit iubirea față de aproapele, izvorâtă din Dumnezeu, Care este „Iubire”. Cuviosul Paisie s-a pus în slujba oamenilor la Panaguda, pentru … ani, iar Cuviosul Porfirie a fost duhovnic la Policlinica din Atena, dar și părinte sufletesc tuturor celor care îl vizitau.

În privința învățăturilor familiale Părinții Paisie și Porfirie s-au arătat povățuitori duhovnicești, ajungând, prin harul lui Dumnezeu, să cunoască nevoile și problemele familiei în profunzime, dar, mai ales, calea care restaurează dragostea din cadrul ei și care unește familia cu Dumnezeu.

Intro

Cuvioșii nu au scris lucrări. Au scris fii duhovnicești ai lor. Pe această temă Cuviosul Paisie are un capitol dedicat: „Iubirea de aproapele” nota subsol.

Definire termeni

Dragostea, cu trei sensuri, după Sf Paisie

Iubirea este … virtutea …

Cuvioșii pun iubirea aproapelui în strânsă legătură cu iubirea lui Hristos, smerenia,…

Cuvioșii – o perspectivă asumatoare. Atunci când vorbesc despre iubire, vorbesc din experiența personală, dând exemple.

Bibliografie

LUCRĂRI:

***, Cuviosul Paisie Aghioritul și Părintele Gavriil: Dialoguri in Duh, ediție îngrijită și coordonată de Cristian Șerban, Editura Cristimpuri, Ploiești, 2010;

***, Ne vorbește părintele Porfirie. Viața și cuvintele, trad. din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumenița, Galați, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009;

***, Părintele Porfirie. Fapte minunate și învățături, așa cum le-au auzit, le-au văzut și le-au trăit câțiva dintre fiii săi duhovnicești, trad. din limba greacă de Prof. Elisabeta Cristea, Editura Bunavestire, Bacău, 2011;

Agapie, Monahul, Flacăra dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea părintele Porfirie, ediț. a III-a, trad. din limba greacă de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2005;

Farasiotis, Dionysios, Marii inițiați ai Indiei și părintele Paisie, trad. din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumenița, Galați, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2005;

Ioannidis, Klitos, Părintele Porfirie. Mărturii și experiențe, ediț. a II-a, trad. de Ilina D. Petrișor, Editura Bunavestire, Bacău, 2005;

Isaac, Ieromonahul, Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, trad. din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005;

Kalliatsos, Anarghiros I., Părintele Porfirie, Străvăzătorul, Înaintevăzătorul, Tămăduitorul, ediț. a II-a revăzută, trad. din limba greacă de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2002;

Karadimos, Evanghelos Hr., Viața și lucrarea părintelui Porfirie, trad. de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, 2013;

Kroustalakis, Gheorghios S., Bătranul Porfirie, părinte duhovnicesc și pedagog, ediț. a II-a, trad. din limba greacă de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, 2002;

Marousiotis, Ioannis, Părintele Porfirie mi-a spus…, trad. de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, Galați, 2014;

Mihalas, Tasos, Ne vorbește părintele Paisie Aghioritul, trad. din limba neogreacă de Ovidiu Lăzărescu, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, Editura Egumenița, Galați, 2007;

Paisie Aghioritul, Cuviosul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Cuvinte Duhovnicești, Vol. I, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003;

Idem, Despre Rugăciune, Cuvinte Duhovnicești, Vol. VI, trad. din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2013;

Idem, Epistole și alte texte, ediție îngrijită de Nikolaos A. Zournatzoglou, trad. din limba neogreacă de monahia Magdalena Niculescu, Editura Egumenița, Galați, 2015;

Idem, Epistole, trad. din limba greacă de Ieroschim Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005;

Idem, Flori din grădina Maicii Domnului, Colecția Părinți Atoniți, trad. din limba elină de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu, 2000;

Idem, Mica Filocalie, trad. de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009;

Idem, Nevoință duhovnicească, Cuvinte Duhovnicești, Vol. III, trad. din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003;

Idem, Patimi și virtuți, Cuvinte Duhovnicești, Vol. IV, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2007;

Idem, Trezire duhovnicească, Cuvinte Duhovnicești, Vol. II, trad. din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003;

Idem, Viața de familie, Cuvinte Duhovnicești, Vol. II, trad. din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003;

Porfirie, Părintele, Antologie de sfaturi și îndrumări, trad. din limba greacă de Prof. drd. Sorina Munteanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2009; 

Porfirie Kavsokalivitul, Părintele, „Pe toți să-i vedem sfinți” (trad. Ierom. Teofan Munteanu), în Familia Ortodoxă, decembrie, nr. 12 (47), 2012;

Rakovalis, Atanasie, Părintele Paisie mi-a spus…, trad. din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2002;

Sava Aghioritul, Ieromonahul, Taina Bisericii după Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, trad. din limba greacă de Pr. Victor Manolache, Editura Egumenița, Galați, 2014;

Idem, Vindecarea sufletului în învățătura părintelui Porfirie, trad. de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, Galați, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2012;

Tatsis, Presb. Dionisie, Mireasma duhovnicească a părintelui Porfirie, trad. de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, Galați, 2012;

Idem, Povestiri despre părintele Paisie, trad. de Cristian Spătărelu, Editura Egumenița, Galați, 2014;

Tzavaras, Anastasios Sotirios, Amintiri despre Bătrânul Porfirie. Părintele nostru duhovnicesc, străvăzător și înaintevăzător, ediț. a II-a revizuită, trad. din limba greacă de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2002;

Yannitsiotis, Konstantinos, Lângă părintele Porfirie (Unul dintre fiii săi duhovnicești își amintește), ediț. a II-a revăzută și adăugită, trad. din limba greacă de Cristina Băcanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2002;

Zournatzoglou, Nikolaos A., Mărturii ale închinătorilor – Cuviosul Paisie Aghioritul.1924-1994.Vol. al II-lea, trad. din limba greacă de Nicușor Deciu, Editura Egumenița, Galați, 2014;

Zurnazoglu, Nicolae, Cuviosul Paisie Aghioritul – Mărturii ale închinătorilor, trad. din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2006.

STUDII ȘI ARTICOLE:

Hagiu, Radu, „Cuviosul Paisie Aghioritul – noua podoabă a soborului sfinților athoniți” în Familia Ortodoxă, iulie, nr. 7 (66) / 2014;

Pupăză, Pr. Daniel, „De vorbă cu Profesorul Dimitrios Tselenghidis. Cuviosul Paisie Aghioritul – mădularul cel slăvit al lui Hristos” (traducere de Caliopie Papacioc), în Familia Ortodoxă, iulie, nr. 7 (66) / 2014;

Theoxeni, Gherondisa, „Stareța ca mamă duhovnicească” în Analekta, nr. 2, Despre Monahism, Pemptousia, aprilie 2013;