Iubirea Crestina Ca Mijloc de Comunicare a Mesajului Cristic

Sigle și abrevieri

1. Cărți biblice

2. Alte abrevieri

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

NOȚIUNI ȘI DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Grecii foloseau mai multe cuvinte pentru iubire: eros pentru a exprima iubirea pasională, senzuală, philia pentru iubirea naturală, filantropică, agapé pentru a exprima nu un sentiment natural, instinctiv, ci de o atitudine dictată de rațiune și voință. Autorii Sfintei Scripturi au folosit exclusiv ultimul cuvânt, agapé, pentru a exprima iubirea (merge aici o notă de subsol cu câteva trimiteri ca să convingi cititorul).

În iubire constă în primul rând noutatea mesajului evanghelic: semnul distinciv ce caracterizează pe adevăratul ucenic al lui Cristos este iubirea de Dumnezeu și de aproapele.

Câteva caracteristici principale a cuvântului ”eros”: semnifică iubirea lumească, de atracție; este ca înrădăcinată în însăși natura omului; în Biblie, își are originea în bunătatea Creatorului; vrea să ne ridice ”în extaz” spre divin, să ne conducă dincolo de noi înșine (interesant, însă cu o trimitere ar deveni și mai plauzibil).

Vechiul Testament grecesc, (nu există V.T. grecesc, ci există o traducere a V.T. în grecește numită Septuaginta, LXX; deci poți folosi expresia, traducerea V.T. Septuaginta…), folosește de două ori cuvântul eros(trimiteri ca să știm și noi omaneii de rând unde să căutăm acești termeni), iar Noul Testament nu-l folosește niciodată. Marginalizarea cuvântului eros, precum și noua viziune despre iubire ce se exprimă prin intermediul cuvântului agape denotă fără nici o îndoială ceva esențial în noutatea creștinismului cu referire precisă la înțelegerea iubirii. În critica la adresa creștinismului, care s-a dezvoltat cu o radicalitate crescândă începând cu iluminismul, această noutate a fost considerată într-un mod absolut negativ. Potrivit lui Friedrich Nietzsche, creștinismul i-ar fi dat eros-ului să bea venin, iar eros-ul nu a murit, ci a ajuns să degenereze în viciu (Cf.Jenseits von Gut und Böse, IV, 168, pune referința completă în subsol). Filozoful german exprima în felul acesta o percepție foarte răspândită: Biserica prin poruncile și interdicțiile sale, nu ne amărăște cel mai frumos lucru al vieții? Nu ridică ea oare panouri de interdicții chiar acolo unde bucuria prevăzută pentru noi de către Creator ne oferă o fericire ce ne face să gustăm mai dinainte ceva ce ține de divin? Oare este într-adevăr așa? Creștinismul a distrus cu adevărat eros-ul? Grecii – cu siguranță în mod asemănător cu alte culturi – au văzut în eros înainte de toate beția, înfrângerea rațiunii de către o ”nebunie divină” care îl smulge pe om din limita existenței sale și care, în această ființă tulburată de o putere divină, îi permite să experimenteze cea mai înaltă beatitudine. Toate celelalte puteri dintre cer și pământ aveau astfel o importanță secundară: ”Omnia vincit amor”, afirma Vergilius în Bucolice – iubirea învinge toate lucrurile – și adăuga: ”Et nos cedamus amori” – și noi, de asemenea, cedăm iubirii (trimite la subsol cu referința exactă ca să știm ce traducere ai folosit, X, 69). În religii, această atitudine a fost tradusă în cultul fertilității, căruia îi aparținea prostituția ”sacră”, înfloritoare în multe temple (trebuie să dai o rferință aici ca să știm de unde ai luat informația). Eros-ul era celebrat ca forță divină, ca și comuniune cu divinul.

La această formă de religie, care neagă ca o foarte puternică tentație credința într-un singur Dumnezeu, Vechiul Testament s-a opus cu cea mai mare fermitate, respingând-o hotărât ca perversiune a religiozității. Cu toate acestea, nu a refuzat eros-ul ca atare, ci a declarat război deformării sale distrugătoare, pentru că falsa divinizare a eros-ului, care se produce aici, îl lasă fără demnitatea sa, îl dezumanizează. În fapt, în templu, prostituatele, care trebuie să dăruiască beția divinului, nu sunt tratate ca ființe umane, nici ca persoane, ci ele sunt doar instrumente pentru a stârni ”nebunia divină”; în realitate, ele nu sunt zeițe, ci persoane umane de care se abuzează. De aceea eros-ul turmentat și indisciplinat nu este urcare, ”extaz” către Dumnezeu, ci cădere, degradare a omului. Astfel devine limpede faptul că eros-ul are nevoie de disciplină, de purificare pentru a dărui omului nu plăcerea de o clipă, ci o anumită degustare a împlinirii existenței, a acelei fericiri spre care tinde ființa noastră întreagă.

Din această privire rapidă aruncată(evită limbajul oral când scrii) asupra concepției despre eros în istorie și în timpul de față, două aspecte ies la suprafață în mod clar. Mai întâi că există o anumită relație între iubire și divin: iubirea promite infinitul, eternitatea – o realitate mai mare și mai complet alta decât cotidianul existenței noastre. Dar, în același timp, a rezultat faptul că drumul spre un astfel de scop nu constă pur și simplu în a ne lăsa dominați de instinct. Sunt necesare purificări și maturizări, care și ele trec pe calea renunțării. Lucrul acesta nu înseamnă refuzul eros-ului, nu este ”înveninarea” lui, ci vindecarea lui în vederea măreției sale adevărate.

Așa ceva depinde înainte de toate de structura ființei umane, care este alcătuită din trup și suflet. Omul devine cu adevărat el însuși, când trupul și sufletul se găsesc într-o profundă unitate; provocarea eros-ului este într-adevăr depășită atunci când s-a reușit această unire. Dacă omul aspiră să fie doar spirit și dacă vrea să refuze trupul încât ar fi o moștenire pur animalică, atunci spiritul și trupul își pierd demnitatea lor. Și dacă, pe de altă parte, el se leapădă de spirit și deci consideră materia, trupul, ca realitate exclusivă, la fel își pierde măreția sa. Dar nu este doar spiritul sau trupul care iubește; omul, persoana iubește ca o creatură unitară, din care fac parte trupul și sufletul. Numai atunci când cele două părți se contopesc cu adevărat într-o unitate, omul devine pe deplin el însuși. Numai în felul acesta iubirea – eros – poate să se maturizezeși să ajungă la adevărata sa măreție. (poți spune într-o frază care ar fi adevărata ei măreție? Fiindcă ne lași în suspens, am dori să știm și noi acest lucru)

Astăzi nu rareori se reproșează creștinismului din trecut de a fi fost adversarul corporalității; de fapt, au existat mereu tendințe în sensul acesta. Dar modul de a exalta corpul, pe care noi îl vedem astăzi, este înșelător. Eros-ul degradat la nivelul ”sex”-ului pur devine marfă, ”lucru” ce se poate cumpăra sau vinde; mai mult, omul devine marfă. În realitate, așa ceva nu este marele ”da” pe care omul îl spune trupului. Dimpotrivă, omul consideră acum trupul și sexualitatea ca parte doar materială din el însuși, pe care o folosește și exploatează într-un mod calculat. O parte, de altfel, pe care el nu o vede ca pe un domeniu al libertății sale, ci drept ceva pe care, felul său, încearcă să-l facă și plăcut și inofensiv. În realitate, ne găsim în fața degradării trupului uman, care nu mai este integrat în totalitatea libertății existenței noastre, care nu mai este expresia vie a totalității ființei noastre, ci se găsește într-un fel respins în domeniul pur biologic. Aparenta exaltare a trupului poate foarte repede să se transforme în ură față de corporalitate. Într-un mod diferit, credința creștină a considerat mereu omul ca ființă una și duală, în care spiritul și materia se întrepătrund reciproc și astfel ambele componente trăiesc o noblețe nouă.

Eros-ul vrea să ne ridice ”în extaz” către divin, să ne conducă dincolo de noi înșine, dar tocmai de aceea se cere un drum de urcare, de renunțări, de purificări și de vindecări. Iubirea cuprinde totalitatea existenței în toate dimensiunile sale, inclusiv în cea a timpului. Nu ar putea să fie altfel, deoarece promisiunea sa vizează ceva definitiv; iubirea vizează eternitatea. Iubirea este ”extaz”, dar extaz nu în sensul unui moment de beție, ci extaz ca drum, ca exod permanent din eu-l închis în sine însuși spre eliberarea sa în dăruirea de sine și, în felul acesta, spre descoperirea de sine însuși, spre descoperirea lui Dumnezeu: ”Dacă cineva va încerca să-și salveze viața, o va pierde; iar dacă cineva o va pierde, o va păstra” (Lc 17, 33), spune Isus – una dintre afirmațiile sale care se întâlnește în evanghelii în multe variante (cf.Mt 10,39; 16,25; Mc 8,35; Lc 9,24; In 12,25). Prin acestea Isus își descrie drumul personal, care, prin cruce, îl conduce la înviere: drumul bobului de grâu care cade în pământ și moare și astfel aduce multe roade. Pornind din centrul sacrificiului său personal și al iubirii care în el ajunge la împlinirea sa, el descrie cu aceste cuvinte și esența iubirii și a existenței umane în general. (păcat că ai vorbit doar despre eros… mă așteptam să vii cu cel puțin câte o pagină despre fiecare în parte: fileis și agape)

PRELIMINARII

”34Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții. Așa cum eu v-am iubit, așa să vă iubiți unul pe altul. 35Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții”(In.13,34-35).

În timpul absenței lui Isus ucenicii aveau să fie guvernați de porunca dragostei. Această poruncă era nouă, din punct de vedere cronologic, întrucât Cele Zece Porunci porunceau oamenilor să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele lor. Această poruncă era nouă, Duhul Sfânt avea să le dea putere credincioșilorsă o împlinească în viața practică. (în ce constă noutatea?)

A-L gândi pe Isus ca fiind în afara minții noastre și independent de ea înseamnă să pierdem esențialul. Pentru că în ea ni se adresează Isus. El ne este cel mai intim prieten care ne vorbește, uneori în cuvinte, alteori fără cuvinte. Comunicarea și comuniunea cu el sunt esențiale practicării învățăturii.

Fiecare dintre noi are în el o mică scânteie de lumină ce luminează întunericul lipsei noastre de conștiință (trimitere la subsol?). Este scânteia divină a conștiinței, care păstrează vie legătura noastră cu Dumnezeu. Această scânteie ne conectează cu învățătorul divin din tradiția noastră și cu esența divină dinăuntrul fraților și surorilor noastre. Dacă noi am vedea scânteia de lumină aflată în fiecare dintre noi, tot întunericul din percepția și din experiența noastră s-ar destrăma, iar lumea, așa cum o cunoaștem, ar dispărea. Iată cum este instaurată iubirea în inima noastră și în inimile semenilor noștri.

Simpla dar autentica nevoie de prietenia și de călăuzirea lui este tot ce e necesar. Învățătura lui poate fi simplă, dar punerea ei în practică ne va solicita toată atenția, toată energia și tot devotamentul.

Credințele și convingerile separă. Gândurile iubitoare unesc. Iubirea întreține cu blândețe scânteia din inimile noastre. Ea aduce iluminare divină în credințele noastre, convingerile cât și în toate condițiile în care se desfășoară experiența noastră. Deoarece lumina este înăuntrul nostru, ea nu poate să nu strălucească atunci când apelăm la ea.

Termenul „iubire” a devenit astăzi unul dintre cuvintele cele mai folosite și, de asemenea, unul dintre cele mai degradate, un cuvânt căruia noi îi dăm înțelesuri complet diferite.

”Iubirea nu se poate defini, așa cum nu se poate defini nici viața, cum nu putem defini adevărul și toate marile realități ale lumii acesteia. Ele sunt realități care Îl definesc pe Dumnezeu Însuși. N-a spus El despre Sine că este ”Calea, Adevărul și Viața”? ”Dumnezeu este iubire” (1In 4,8). Iată ce este iubirea: ”Dumnezeu este iubirea”.

Pe Dumnezeu nu-L putem defini în cuvintele limitate și inexpresive din acest punct de vedere. Pentru a-L cuprinde pe Dumnezeu nu e nevoie de o supraforțare rațională; este suficient să-I primim iubirea. Dar, petru a-I putea primi și înțelege iubirea, trebuie ca, la rândul nostru, să iubim și să ne lăsăm iubiți, deoarece, ”numai iubirea este capabilă să înțeleagă iubirea”. Iubind pe Dumnezeu și lăsându-ne astfel iubiți de El, rămânem în comuniune cu El, și lucrăm la mântuirea proprie, căci ”colaborarea între Dumnezeu și om duce la iubire. Iubirea cea mai complexă și mai cuprinzătoare dintre virtuți, ne duce la desăvărșire. Cunoscând acest lucru, între adevărații creștini, cei care cred cu adevărat, nu s-au îndoit niciodată că perfecțiunea constă în iubire.

„Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el” (1In 4,16). Aceste cuvinte din Scrisoarea întâi a sfântului Ioan exprimă cu o deosebită claritate ceea ce constituie centrul credinței creștine: chipul creștin al lui Dumnezeu și, în consecință, chipul omului și al drumului său. Pe lângă toate acestea, în același verset, Ioan ne oferă, ca să spunem așa, o formulă sintetică a existenței creștine: „Noi am cunoscut și am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi”.

Noi am crezut în iubirea lui Dumnezeu – în felul acesta creștinul poate să exprime alegerea fundamentală a vieții sale. La începutul faptului de a fi creștin nu se găsește o decizie etică sau o mare idee, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieții un orizont nou și totodată orientarea ei decisivă. În Evanghelia sa, Ioan exprimase acest eveniment prin următoarele cuvinte: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el (…) să aibă viața veșnică” (3,16). Recunoscând caracterul central al iubirii, credința creștină a acceptat ceea ce era nucleul credinței lui Israel și, în același timp, a dat acestui nucleu o nouă adâncime și o nouă extindere. În fapt, israelitul credincios se roagă în fiecare zi cu aceste cuvinte din Cartea Deuteronomului, în care el știe că este cuprins centrul existenței sale: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (6,4-5). Isus a unit porunca iubirii lui Dumnezeu și porunca iubirii aproapelui din Cartea Leviticului, făcând din acestea o singură poruncă: „Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (19,18; cf.Mc 12,29-31). De vreme ce Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (cf.1In 4,10), iubirea nu mai este doar o poruncă, ci ea este răspunsul la darul iubirii prin care Dumnezeu vine să ne întâmpine.

Poruncile lui Dumnezeu ne învață calea vieții. Preceptele morale negative, adică acelea ce declară moralmente inacceptabilă alegerea unei anumite acțiuni, au o valoare absolută pentru libertatea umană: ele sunt valabile întotdeauna și în toate împrejurările, fără excepții. Arată că alegerea unor anumite comportamente este radical incompatibilă cu iubirea față de Dumnezeu și cu demnitatea persoanei, create după chipul lui: o asemenea alegere, prin urmare, nu poate fi răscumpărată de nici o intenție bună și de nici o consecință; ea se află în opoziție ireductibilă cu comuniunea dintre persoane, contrazice hotărârea fundamentală de orientare a vieții proprii spre Dumnezeu.

Evanghelia vieții se află în centrul mesajului lui Isus. Primită de Biserică în fiecare zi cu iubire, ea trebuie proclamată cu fidelitate curajoasă ca Veste Bună oamenilor din fiecare epocă și cultură.

Omul este chemat la o plinătate de viață care depășește cu mult dimensiunile existenței sale pământești, deoarece constă în participarea la însăși viața lui Dumnezeu.

Înălțimea acestei vocații supranaturale dezvăluie măreția și prețul vieții umane, chiar și în faza ei temporală. Într-adevăr, viața în timp este condiție de bază, moment inițial și parte integrantă a întregului proces unitar al existenței umane. Un proces care, în mod neașteptat și nemeritat, este luminat de făgăduința și reînnoit de darul vieții dumnezeiești, care își va atinge împlinirea totală în veșnicie (cf.1In 3,1-2). În același timp, tocmai această chemare supranaturală subliniază relativitatea vieții pământești a omului.

IMNUL IUBIRII (1Cor.13)

”Și eu vă voi arăta o cale și mai minunată. 4Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. 5Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]. 6Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. 8Iubirea nu încetează niciodată” (1Cor 13,4-8).

Iubirea este virtutea teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai presus de toate, pentru El însuși, și pe aproapele nostru ca pe noi înșine, din iubire față de Dumnezeu.

În 1Cor13 găsim esența, inima experienței creștine: imnul iubirii! Credinciosul simte iubirea lui Dumnezeu în istoria sa și în cele mai multe situații ale vieții.

Din această iubire a lui Dumnezeu găsim pacea și bucuria: acestea două sunt experiența iubirii care ne-a fost dăruită. Cunoașterea bunătății și a voinței divine este de ordin afectiv și experimental: această cunoaștere are loc când cineva încearcă în sine însuși gustul divinului și se complace în voința divină. Doar iubirea inimii umane este lumina adevărului.

Ca o urmare logică a credinței în teologia lui Paul un loc deosebit o îl (locul este neutru) ocupă iubirea. Iubirea lui Dumnezeu, filtrată de sufletul omului, devine centrul activității umane. Iubirea este legătura desăvârșirii, care unește totul într-o armonie perfectă, iar iubirea este în ea însăși împlinirea Legii (Rom 13,10). Pentru a înțelege mai bine semnificația iubirii în teologia lui, trebuie să știm că el merge pe urmele trasate de Isus Cristos.

În acest capitol putem deosebi trei strofe. Cea dintâi (1-3) vorbește despre lipsa de valoare a vieții fără iubire. Baza ei este o asociere de contrarii: totul și nimic. Strofa a doua (4-7) vorbește despre însușirile iubirii și despre aceea că iubirea este a tot împlinitoare. Textul este construit aici pe confruntarea dintre bine și rău, conturând, totodată, portretul lui Cristos și al Bisericii din Corint. Strofa a treia (8-13) accentuează că nimic nu rămâne pentru viața veșnică, decât iubirea. Această parte este caracterizată de antiteza dintre timp și eternitate.

Sfântul Paul vorbind despre cele trei daruri – în ordinea valorică ascendentă: darul limbilor, darul profeției și darul jertfei de sine -, ne dezvăluie că, oricât ar fi de excepționale, ele sunt nimic, fără iubire. Aici apare un aspect înnoitor: în viața creștinului are loc, ziua întreagă, un fel de liturghie – în familie, la locul de muncă, peste tot unde există iubire asemenea cu iubirea lui Cristos.

Vorbind despre darul limbilor, Apostolul compară limba îngerilor cu un chimval zăngănitor. Limba îngerilor este de rang superior, perfectă în raport cu limbile omenești, este limba cultului celest. Îngerii se află în fața lui Dumnezeu, Îl înțeleg fără un intermediar, Îi vorbesc chiar.

Sfântul Paul confruntă darul rațiunii ce depășește limitele omenești, cu afirmația ”nu sunt nimic”. Aici, el aduce trei etape: De-aș cunoaște toate tainele – adică dacă așști tot ce poate fi cunoscut despre Dumnezeu; …Și toată știința – explicarea acestor taine; Și de-aș avea credința toată să pot muta și munții – expresie figurată care înseamnă, potrivit concepției rabinice, că în posesia cunoașterii dobândite despre Dumnezeu, pot explica orice dificultate, orice aparentă contradicție, a celor revelate.

Darul jertfirii de sine este mai minunat decât darul cunoașterii limbilor îngerești și decât al științei. Osteneala pentru scopul cel mai înalt este fără rost, dacă nu este motivată de iubire – și chiar cel mai mic scop are semnificație uriașă, este realizare genială, dacă este condus de iubire.

Iubirea nu se trufește, nu se îngâmfă. Trufia este doar o formă a vanității, iar omul vanitos are totdeauna nevoie de public care să îl aprecieze, să îl admire, să îl aplaude.

Iubirea nu se poartă cu necuviință, iar în sens larg, nu este lipsită de tact. Iubirea nu este o cale comodă, lesne de parcurs, ci, mai ales la început, cărarea foarte strâmtă a onestității umane și a educării ca personalitate responsabilă. Iubirea vede tot răul care a fost comis asupra sa, însă nu se răzbună, ci iartă. Ea dorește creșterea, dezvoltarea celuilalt. Acesta este miracolul iubirii care, uneori, poate să îl miște pe om chiar și din ura cea mai adâncă.

Scopul și împlinirea iubirii creștine este în iubirea însăși: A-L iubi pe Dumnezeu în același act de iubire, prin care El ne iubește pe noi, în Duhul Sfânt. Alături de iubirea noastră față de un anume om și față de toți, se află Cristos – mai exact, El Însuși este Acela pe care Îl iubim.

În creștinism există, de fapt, un singur fel de exerciții spirituale, în sens originar: să coborâm din misterul lui Dumnezeu în taina inimii noastre omenești sau, pornind din cele mai profunde experiențe ale inimii umane, să ne cufundăm în misterul trinitar al lui Dumnezeu. ”Adânc pe adânc se cheamă” (cf.Ps. 41,7), iar cele două taine devin una în Duhul Sfânt, Cel Care cunoaște deopotrivă profunzimile lui Dumnezeu și pe cele ale omului.

IUBIREA ESTE ÎNDELUNG RĂBDĂTOARE

”Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie.” (1Cor 13,4)

În interiorul Sfintei Treimi nu este nici răbdare, nici nerăbdare. Răbdarea are cuvânt întotdeauna acolo unde iubirea se lovește de neiubire, de neînțelegere, de rău. Și(nu se încep propoziții cu „și“) omul Vechiului Legământ simțise că Domnul este îndelung-răbdător și mult-milostiv (Ieșirea 34,6). Deși a trebuit să reveleze că are așteptări față de Israel, totuși, dragostea, bunătatea Lui depășesc orice pedeapsă, după cum dovedește istoria poporului ales. Răbdarea s-a manifestat și prin Isus, îndeosebi în raport cu păcătoșii. Întrebat fiind de ce este atât de indulgent cu păcătoșii, de ce stă între ei, El începe să vorbească despre Tatăl, fără vreo explicație sau justificare de sine, declarând astfel, transpus, că El și Tatăl sunt Unul. În răbdare este latentă convingerea că totul trece, dar iubirea este eternă.

Iubirea este dispoziția bună a sufletului, care-l face pe om să nu prefere nimic altceva mai mult, decât să-l cunoască pe Dumnezeu. Este cu neputință să dobândească cu statornicieîn sufletul său această iubire cel care s-a alipit de cele pământești. Doar credința în Cristos nu ne poate mântui dacă nu dobândim iubirea practică. Credința fără fapte de iubire, nu folosește la nimic. Cel care-L iubește pe Dumnezeu cultivă rugăciunea curată și renunță la orice, care-l împiedică să se mântuiască. Cel care se unește cu Dumnezeu și rămâne cu El în rugăciune și iubire, devine: înțelept, bun, iubitor de oameni, milostiv și îndelung răbdător.

Iubirea și răbdarea lui Iob față de Dumnezeu nu se stinge chiar dacă rămâne fără copii, fără avuții și la urmă sănătatea șubredă pe care o are. Se consideră un om fericit și primește din mâinile lui Dumnezeu tot ce-i dăruiește, știind că-l pune la încercare pentru purificarea sufletului și pentru reînnoirea familiei:”Fericit este omul pe care îl mustră Dumnezeu: așadar, să nu disprețuiești dojana Celui Atotputernic. Căci el rănește și tot el vindecă, el lovește și mâinile lui tămăduiesc” (Iob 5,17).

Chiar și în temniță fiind, Sfântul Paul nu încetează de a-i sfâtui pe cei din Efeseni ”… cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă răbdare; îngăduiți-vă unii pe alții în dragoste, și căutați să păstrați unirea Duhului, prin legătura păcii” (4,2).

Cei care îndură cu iubire orice suferință sunt înzestrați cu pacea sufletească și trăiesc cu speranța și credința că Dumnezeu le va aduce răsplata și mântuirea Sa.

Sfântul Paul ne învață în a doua sa scrisoare către Coloseni (1,3-4), să-L binecuvântăm pe Dumnezeu, Tatăl îndurărilor, care ne mângâie în orice necaz ca să putem și noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care și noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu.

Însășiregele David din Vechiul Testament, îi aduce mulțumire și preamărire lui Dumnezeu după fiecare victorie: ”Te iubesc, Doamne, tăria mea,/ Doamne, stânca mea,/ fortăreața mea și eliberatorul meu;/ Dumnezeul meu, ajutorul meu,/ în care mi-am pus speranța,/ scutul meu, cornul mântuirii mele și scăparea mea. Îl invoc pe Domnul, cel vrednic de laudă,/ și sunt eliberat de dușmanii mei” (Ps 17, 1-3).

Iubirea lui Dumnezeu este o iubire necondiționată, este gratuită, îndelung răbdătoare, capabilă de orice sacrificiu.

Sfântul Paul în scrisoarea către Coloseni (1,9-11),ne îndeamnă să ne umplem de cunoașterea voinței lui Dumnezeu și deorice înțelepciune și înțelegere spirituală, pentru ca astfel să umblăm într-un mod vrednic de Domnul, ca să-i fim plăcuți în toate, prin orice faptă bună, aducând rod și crescând în cunoașterea lui Dumnezeu, ca să fim întăriți cu toată puterea gloriei lui, pentru a ajunge la o statornicie desăvârșită și îndelungă răbdare, cu bucurie.

Același Sfânt Paul ne încurajează în scrisoarea sa către Galateni (6,9-10), să nu ne lăsăm obosiți de a face binele, căci la timpul potrivit vom culege, dacă nu ne vom lenevi. Cât avem timp, să facem bine tuturor. În aceeași scrisoare către Galateni ne mai spune: ”Ceea ce seamănă omul, aceea va și culege. Cine seamănă în trup va culege din trup putrezire; dar cine seamănă în duh va culege din duh viața cea veșnică” (6,7-8). Cel care are sufletul însetat de Dumnezeu, caută să facă binele din iubire și pentru iubire.”Sufletul meu e însetat de tine,/ pe tine te dorește trupul meu,/ ca un pământ pustiu, uscat și fără apă (…)/ Mă atașez de tine cu tot sufletul/ și dreapta ta mă ocrotește” (Ps 62 (63), 2;9). Un suflet atât de atașat de Dumnezeu încât nu încetează să-l laude și să-l preamărească chiar și în cuptorul de foc: ”Binecuvântați-l, voi, Anania, Azaria și Misael, pe Domnul, / lăudați-l și preamăriți-l în veci!/ Să binecuvântăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt,/ să-l lăudăm și să-l preamărim în veci!” (Dan 3,88).

Din dragoste pentru Dumnezeu,Moise a așteptat pământul făgăduinței patruzeci de ani, a rezistat datorită rugăciunii, a speranței și a credinței sale. Poporul răzvrătit, care și-a pierdut răbdarea, îi reproșează lui Moise că nu și-a ținut promisiunea. Moise se roagă și cere iertare lui Dumnezeu pentru poporul care caută alți zei.Moise îi rămâne fidel lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îl mângâie și îl răsplătește cu aceste cuvinte alese: ”Voi face să treacă pe dinaintea ta frumusețea Mea, și voi chema Numele Domnului înaintea ta;…” (Ex 33,19).

Iubirea se dăruie. Ne putem gândi la activitatea publică a lui Isus, la bunătatea dezinteresată, iubirea deplină și, totuși, lipsit de complicitate cu care îi atrăgea pe păcătoși, conducându-i la noua viață. Această iubire dezinteresată, bunătatea, blândețea sunt cele mai sigure indici că Duhul Sfânt este prezent în viața celui ce crede în Cristos. Aceasta este bunătatea care se revarsă din Dumnezeu asupra creaturilor, iar omul care se împărtășește din ea, vede, și el, ansamblul creației ca fiind bun.

Între aceste două trăsături ale iubirii se resimte o oarecare tensiune. Răbdarea este mai curând pasivă, permisivă, îndurătoare, iar bunătatea este, în schimb, activă, dinamică și mobilizatoare. Aceste două fațete ale iubirii sunt incomprehensibile fără Isus, ele nu pot exista rupte de persoana Lui. Să fim răbdători și buni înseamnă a crede cu adevărat în moartea și Învierea mântuitoare a lui Isus Cristos și în revărsarea Duhului Sfânt.

IUBIREA ESTE IERTĂTOARE

Prin philia se înțelege iubirea de prietenie. Ea este reluată și aprofundată în Evanghelia după Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus și discipolii săi.

Vedem răspunsul lui Petru în textul ”Misiunea pastorală a lui Petru”: ”15După ce au stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: ”Simon, fiul lui Ioan, mă iubești (agapas me), (poți folosi transcrierea textului grecesc pentru a vedea diferența)mai mult decât aceștia?” El i-a zis: Doamne, tu știi că te iubesc (phileo se)”. El i-a spus: ”Paște mielușeii mei!” 16El i-a zis iarăși, a doua oară: ”Simon, fiul lui Ioan, mă iubești (agapas me)?” El i-a spus: ”Da, Doamne, tu știi că te iubesc” (phileo se). I-a zis: ”Paște oile mele!” 17I-a zis a treia oară: ”Simon, fiul lui Ioan, mă iubești (phileis me)?” Petru s-a întristat pentru că i-a zis a treia oară: ”Mă iubești? (phileis me)” și i-a spus: ”Doamne, tu știi toate, tu știi că te iubesc (phileo se)”. Isus i-a zis: ”Paște oile mele! 18Adevăr, adevăr îți spun: când erai mai tânăr, te încingeai singur și te duceai unde voiai. Însă când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinileși te va încinge un altul și te va duce unde nu vei voi”. 19Dar aceasta a spus-o, arătând cu ce moarte îl va preamări pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: ”Urmează-mă!” (In 21, 15-19).

Simon Petru luase parte, împreună cu ceilalți, la cina de pe malul Tiberiadei (parcă sună mai bine literar decât prânzul la țărm)prânzul de la țărm. Implicit, el era, așadar, primit în comunitatea din jurul Celui Înviat. Urma întreitei sale lepădări din noaptea prinderii lui Isus, rostite în deplină libertate, persista totuși și ea trebuie ștearsă. Pentru a-l ajuta pe ucenic să-și facă sufletul să vorbească, Isus deschide dialogul: ”Simone, fiul lui Ioan, Mă iubești tu…?” (21,15-17). (dacă tot suntem la discuție referitor la diferențele între agape, fileo și eros, atunci foloseștete de acest text pentru a demonstra acest lucru; interpretarea cu trei renegări versus trei declarații de iubire nu prea ține; Dumnezeu nu e ca la piata: trei lei versus trei legături de pătrunjel; intenția evanghelistului este cu totul alta) Iubirea lui Isus pentru ai săi duce la acest gest de atenție și delicatețe personală față de Simon Petru pentru a-l reintegra deplin în comunitatea celor însemnați cu semnul Învierii. E limpede că întreita mărturie de iubire a lui Petru șterge, una câte una, cele trei lepădări nocturne (mă îndoiesc, deși pare a fi interpretarea comun adumisă; avem un efort intelectual de făcut pentru a-L scoate pe Dumnezeu din cercul nostru mercantil: am renegat de trei ori/fac trei declarații de iubire; măsura iubirii lui Dumnezeu față de om este aceea de a ne iubi fără măsură, spunea Sf. Bernard de Clairvaux). Revenirea lui Petru, după îndemnul lui Cristos, la comuniunea deplină cu ceilalți apostoli (aici ai o propoziție fără predicat; încearcă să construiești o propoziție dând un predicat). Cristos încheie paragraful printr-o rostire oculară: ”Adevărat, adevărat zic ție”, consfințind astfel întoarcerea lui Petru prin făgăduința martiriului, cea mai înaltă dovadă de mărturie. ”Când erai mai tânăr… Iar aceasta a zis-o, însemnând cu ce moarte va slăvi pe Dumnezeu” (21,18-19). Poate fi și o aluzie la tipul temperamental al lui Petru, impulsiv și aprig (”te încingeai singur și umblai unde voiai”), care se va limpezi atunci când el se va fi dăruit pe de-a-ntregul voinței lui Dumnezeu. ”Spunând acestea, i-a zis: Urmează-mă” (21,19).

Isus redă încrederea apostolului său. Petru a trecut prin încercare, a fost trecut prin foc, purificat de tulburările sale, de fragilitățile sale, de temerile sale și prin urmare poate să-l experimenteze pe Isus ca și pe Dumnezeul ce îi redă încrederea; vocația, prima chemare pe lac, sunt acum primite ca daruri gratuite, nu ca și cuceriri orgolioase ale propriei fidelități. Petru, lăsat în seama lui însuși, este capabil doar să găsească și să continue să recadă în greșeli.

Isus acționează repunând în mișcare forțele cele mai profunde ale lui Petru, acel entuziasm care îl împinsese să-l urmeze imediat pe Isus, acea iubire pe care o exprimase cu multe ocazii. Îi testează iubirea, reconstituindu-i încrederea în sine, făcându-l să înțeleagă că privirea sa milostivă trece dincolo de ceea ce s-a întâmplat, pătrunde în adâncul inimii reînnoindu-i iubirea.

”PHILIA”, în filozofia lui Aristotel

”Iubirea ca prietenie”, așa cum o concepe Aristotel, constă într-o iubire care crește neîncetat și care se leagă între două persoane care se iubesc și se aleg ca prieteni. Aristotel ne vorbește despre philia mai ales în EticaNicomahică (unde mai exact???).

EticaNicomahică expune filozofia umană a lui Aristotel. El distinge două mari orientări în interiorul filozofiei: o filozofie care tinde spre adevărul căutat și iubit pentru el însuși, numită filozofia ”teoretică” (ceea ce înseamnă contemplativă), și filosofia umană sau filozofia practică, comandată în întregime de acțiunea umană. (trimitere la subsol?)

Aristotel este atent să descopere dezvoltarea inteligenței: aceasta trebuie să meargă cât mai departe cu putință în căutarea adevărului. La capătul acestei căutări există filozofia primă, care privește ceea ce este considerat ca ființă; ulterior aceasta va fi numită metafizică. Există astfel, în interiorul filozofiei sale, o tensiune care caracterizează profund omul, tensiune între setea omului de a merge cât mai departe cu putință în căutarea adevărului și, pe de altă parte, grija de a înțelege că trebuie să ducă o viață umană, într-o comunitate umană și prin intermediul relațiilor personale. Omul resimte totodată o sete de singurătate contemplativă și o dorință adâncă de prietenie. Aceasta este, de fapt, situația specifică a omului.

Omul este făcut pentru a atinge absolutul, iar atunci nu-l descoperă, îi lipsește ceva esențial: spiritul său nu este pe deplin treaz și finalizat. O minte pe deplin trează este însetată de absolut și își concentrează întreaga atenție spre a-l descoperi, spre a-l contempla. Pentru aceasta omul trebuie să accepte singurătatea. Aristotel nu ezită să spună că, prin căutarea contemplației, filozoful devine un solitar. Afirmația frumoasă și adevărată în același timp a lui Aristotel: ”Solitarul este ori o fiară, ori un zeu” (cf.Politica, I,2, 1253, a 29(trimitere la subsol?). Aceasta înseamnă că un solitar care nu-l descoperă pe Dumnezeu se închide în mod fatal în sine: el pierde posibilitatea de a se depăși datorită iubirii ca prietenie. În schimb, adevărul solitar care-l întâlnește pe Dumnezeu devine prietenul lui Dumnezeu: Dumnezeu nu poate decât să-l iubească pe omul care cultivă ce are mai divin în el, noṽϛ-ul.

Între singurătateși comunitate nu există nici o opoziție. Singurătatea și comunitatea vor conviețui, într-un fel, în filozofia lui Aristotel. Într-adevăr, condiționarea noastră umană ne inserează într-o comunitate familială și politică, precum și într-o comunitate de prietenie.

Pentru Aristotel viața umană implică trei dimensiuni, trei mari orientări. Mai întâi, acea tensiune a omului către contemplarea Absolutului; ea implică o anumită iubire față de Ființa care, fiind cea mai demnă de a fi iubită, ne atrage la sine. Apoi,acea orientare care ne face să alegem, printr-o alegere cu totul personală, persoana cu care vom putea trăi: prietenul. Și, în sfârșit, angajamentul politic, care vizează binele comun. O distincție foarte clară se impune, așadar, între aceste trei bunuri: Binele separat, care ne atrage și ne așază într-o singurătate interioară; binele personal, prietenul pe care l-am ales și cu care trăim în prietenie; și, în sfârșit, binele comun, propriu vieții comunitare și politice. Comunitatea nu ne poate decât ajuta să descoperim fericirea. Pentru Aristotel, fericirea se află în prietenia personală și în contemplație.

Fericire, virtuți și prietenie

Philia așa cum o concepe Aristotel. Nu vom putea aici decât să-i subliniem principalele aspecte. În primul rând, fericirea este cea dintâi căutare a lui Aristotel în EticaNicomahică. Plecând de aici, el distinge binele absolut, urmărit pentru el însuși, de binele relativ, iubit din cauza altuia. El caută apoi să precizeze ce este activitatea morală – o activitate finalizată – și diversele sale modalități. Necesitatea virtuții, Aristotel o arată de-abia după aceea. Pentru el, virtuțile nu se pot confunda cu fericirea: ele nu sunt decât mijloace, iar fericirea se află la nivelul finalității umane. Pentru stoici, virtutea finalizează, căci prin virtute putem fi stăpâni pe noi înșine.

Dincolo de virtuți există tocmai prietenia, de aceea Aristotel ne spune că prietenia nu este o virtute (cf.EticaNicomahică, VIII, 1, 1155 a 1-2(trimitere la subsol?). Prietenia este ca o ”floare” a virtuților, cu alte cuvinte, ea depășește virtuțile. Acest punct este foarte important și cere să fie precizat: virtutea o posedăm, ea este un avut, pe când prietenia, nu: n-o putem poseda.

Iubirea ca prietenie poate crește în încredere și reciprocitate

Însăși bunătatea prietenului determină prietenia. Pentru a se dezvolta pe deplin, această iubire necesită conștiința și luciditatea. O iubire spirituală veritabilă este întotdeauna lucidă. Dacă nu este spiritualizată, pasiunea nu este lucidă. Pentru a fi umană, iubirea necesită luciditatea. Știm că-l iubim pe celălalt întrucât el este binele nostru și pentru că l-am ales. Această alegere nu se poate realiza decât în mod lucid: fără luciditate nu poate exista o alegere liberă.

Iubirea ca prietenie este o iubire spirituală, de vreme ce ne face să iubim o persoană pentru ea însăși: ea este, așadar, o iubire din bunăvoință care înfăptuiește o depășire față de tot ce reprezintă egoismul și închiderea în sine. În iubirea ca prietenie nu ne mai privim pe noi înșine, sau o facem numai în iubirea celuilalt. Ne putem privi astfel mult mai bine, fiindcă cel care ne iubește ne transmite privirea pe care el o are asupra noastră, privire mult mai profundă decât cea pe care am putea-o avea noi asupra noastră.

Iubirea ca prietenie se naște din acea reciprocitate care-i îngăduie iubirii să meargă până la capăt și să-și atingă plinătatea.

Iubirea nu invidiază. Cei din Corint erau dezbinați, iar dezbinarea include două sentimente negative: ”invidia și gelozia”. Deși între cele două există deosebiri, ele se împletesc strâns. Omul invidios nu posedă acel bun pe care îl dorește de la altul și trăiește această lipsă în mod negativ. Omul gelos, în schimb, posedă bunul, însă nu vrea să îl împartă cu alții. Esența iubirii este voința ca celălalt să existe – de aceea, gelozia nu este iubire, ci ură și moarte. Iubirea deplină dorește celui iubit, binele suprem – nu există valoare mai mare decât iubirea.

IUBIREA ESTE VEȘNICĂ

Iubirea se bucură de adevăr, pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă. Iubirea nu va trece niciodată. Singură iubirea face posibilă întâlnirea față în față cu Dumnezeu, împărtășirea din viața Lui.

Cum trebuie trăită iubirea, ca să se realizeze deplin promisiunea sa umană și divină?

Putem să găsim o primă indicație importantă în Cântarea Cântărilor, una dintre cărțile Vechiului Testament bine cunoscută de către mistici. După interpretarea preponderentă astăzi, poemele conținute în această carte sunt la origine cântece de iubire, probabil pregătite pentru o sărbătoare de nuntă evreiască în care trebuiau să preamărească iubirea conjugală. În acest context, faptul că se găsesc în carte două cuvinte diferite pentru a vorbi despre ”iubire” este foarte instructiv. Avem mai întâi cuvântul ”dodim”, un plural care exprima iubirea încă nesigură, într-o situație de căutare nedeterminată(trimitere la subsol?). Acest cuvânt este apoi înlocuit cu cuvântul ”ahabà” care, în traducerea greacă a Vechiului Testament, este redat prin cuvântul având același sunet ”agape”, care devine expresia caracteristică a concepției biblice despre iubire. În opoziție cu iubirea nedeterminată și încă în căutare, acest termen exprimă experiența iubirii care devine acum o veritabilă descoperire a celuilalt, depășind caracterul egoist de mai înainte în mod clar dominant. Nu se mai caută pe sine însăși – scufundarea în beția fericirii – dimpotrivă, caută binele ființei iubite; devine renunțare, este gata de sacrificiu, chiar îl caută.

Face parte din creșterea iubirii spre trepte mai elevate, spre purificările sale profunde, ca ea să caute acum caracteristica sa definitivă, iar așa ceva are loc într-un dublu sens: în sensul caracterului exclusiv – ”numai această persoană” – și în sensul lui ”pentru totdeauna”.

Cele două concepții ”eros” și ”agape” sunt opuse deseori una alteia ca iubire ”ascendentă” și iubire ”descendentă”. ”Eros”, ca termen ce desemnează iubirea ”lumească” și ”agape”, ca expresie ce desemnează iubirea bazată pe credință și modelată de ea.

În dezbaterea filozofică și teologică, aceste distincții au fost deseori radicalizate până acolo că au fost puse în opoziție între ele: iubirea descendentă, oblativă, mai exact agape, ar fi tipică pentru creștinism; de cealaltă parte, cultura creștină, mai ales cultura greacă, ar fi caracterizată de iubirea ascendentă, posesivă și senzuală, adică de eros(trimitere la subsol?). Aceste două forme de iubire, deși în dimensiuni diferite, își găsesc justa lor unitate în realitatea unică a iubirii, cu atât mai mult se realizează natura adevărată a iubirii în general.

Acela care vrea să dăruiască iubire trebuie și el să o accepte ca pe un dar. Omul poate, cu siguranță, așa cum ne spune Domnul, să devină un izvor din care să curgă râuri de apă vie (cf.In 7,37-38). Dar ca să devină un astfel de izvor, el însuși trebuie să bea mereu din izvorul primordial și originar care este Isus Cristos, din inima străpunsă din care curge iubirea lui Dumnezeu (cf.In 19,34).

În fragmentul biblic despre scara lui Iacob, sfinții părinți (care Părinți, unu sau două exemple cu trimiteri ca să știm și noi) au văzut exprimată simbolic, în diferite moduri, legătura inseparabilă dintre urcare și coborâre, dintre eros care-l caută pe Dumnezeu și agape care transmite darul primit. În acest text biblic, se spune că patriarhul Iacob a văzut în vis, pe piatra pe care își sprijinise capul, o scară ce atingea cerul și pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau (cf.Gen 28,12; In 1,51).

Credința biblică nu construiește o lume paralelă sau o lume opusă fenomenului uman originar care este iubirea, ci acceptă omul întreg, intervenind în dorința lui de iubire pentru a o purifica, deschizându-i totodată dimensiuni noi. Această noutate a credinței biblice se manifestă mai ales în două puncte, care merită să fie subliniate: chipul lui Dumnezeu și chipul omului.

Noutatea credinței biblice

Este vorba despre chipul lui Dumnezeu. În culturile din imediata apropiere a lumii biblice, chipul lui Dumnezeu și al zeilor rămâne, mai puțin clar și în sine însuși contradictoriu. Dar, pe drumul credinței biblice, se observă că devine mai clar și mai univoc ceea ce rugăciunea fundamentală a Israelului, shema, rezumă în aceste cuvinte: ”Ascultă, Israele: Domnul nostru Dumnezeu este singurul Domn!” (Dt 6,4).

Există un singur Dumnezeu, care este Creatorul cerului și al pământului și care este, așadar, și Dumnezeul tuturor oamenilor. Acest Dumnezeu îl iubește pe om.

Puterea divină pe care Aristotel, de la înălțimea maximă a filozofiei grecești, caută să o pătrundă prin reflecție, este într-adevăr, pentru orice ființă, obiect de dorință și de iubire – ca realitate această divinitate pune lumea în mișcare (cf.Metafizica, XII,7(trimitere la subsol?), dar ea însăși nu are nevoie de nimic și nu iubește, ci doar este iubită. Dar Dumnezeul unic în care crede Israel iubește în mod personal. Mai mult, iubirea sa este o iubire bazată pe alegere: dintre toate popoarele, el îl alege pe Israel și îl iubește – însă cu scopul de a vindeca prin această iubire omenirea întreagă. El iubește și iubirea sa poate fi calificată fără nici o îndoială ca eros, care este totodată și în mod total agape (cf.Pseudo-Dionisie Areopagitul, unde mai exact spune el așa ceva?(trimitere la subsol?).

Profeții Osea și Ezechiel au descris această pasiune a lui Dumnezeu față de poporul său în imagini erotice curajoase (exemple la subsol cu trimiteri la textele în cauză). Relația dintre Dumnezeu și Israel este ilustrată prin metaforele logodnei și căsătoriei; în consecință, idolatria este adulter și prostituție. În mod concret, prin toate acestea se vizează cultul fertilității, cu abuzurile sale de eros, dar, în același timp, se descrie și relația de fidelitate dintre Israel și Dumnezeul său. Istoria de iubire a lui Dumnezeu față de Israel constă mai profund în faptul că îi dăruiește, Torah, îi deschide ochii lui Israel să vadă natura adevărată a omului și îi arată drumul umanismului veritabil. Această istorie constă în faptul că omul, trăind în fidelitate față de singurul Dumnezeu, experimentează el însuși că este iubit de Dumnezeu și descoperă bucuria în adevăr, în dreptate – bucuria în Dumnezeu devine fericirea sa esențială: ”Pe cine am eu în ceruri, afară de tine? Și, fiind cu tine, nu mai am altă dorință pe pământ… Iar pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu” (Ps 73 [72], 25.28).

Eros-ul lui Dumnezeu față de om este totodată în mod total agape. Nu doar pentru că este dăruit absolut în mod gratuit, fără nici un merit prealabil, ci și pentru că este o iubire care iartă. Mai cu seamă profetul Osea ne arată dimensiunea lui agape în iubirea lui Dumnezeu față de om, care trece mult dincolo de aspectul gratuității(trimitere la subsol?).

Cântecele de iubire din CântareaCântărilor descriu relația lui Dumnezeu cu omul și a omului cu Dumnezeu. În felul acesta, CântareaCântărilor a devenit în literatura creștină, ca și în literatura iudaică, un izvor de cunoaștere și de experiență mistică, în care se exprimă esența credinței biblice: există o unire a omului cu Dumnezeu – acesta este visul originar al omului, dar această unire nu constă în contopirea unuia cu celălalt, în dizolvarea în oceanul anonim al divinului; este o unitate care creează iubire, în care cei doi – Dumnezeu și omul – rămân ei înșiși și totuși devin complet una: ”Cel care se unește cu Domnul este un singur duh cu el”, spune sfântul Paul (1Cor 6,17).

CAPITOLUL II

IUBIREA LUI DUMNEZEU

2.1. IUBIREA LUI DUMNEZEU ÎN ECONOMIA DIVINĂ

<<Tată, (…) aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis>>(In 17,3). <<Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (…) vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului>> (1Tim 2,3-4). <<Nu s-a dat sub cer un alt nume oamenilor prin care trebuie să fim mântuiți>> (Fapte 4,12), decât numele lui ISUS.

Dumnezeu care vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului (1Tim 2,4), care în multe rânduri și în multe moduri a vorbit odinioară părinților noștri prin profeți (Evr 1,1),când a venit plinirea timpului, l-a trimis pe Fiul său, Cuvântul făcut trup, uns de Duhul Sfânt, să ducă vestea cea bună săracilor, să-i vindece pe cei cu inima zdrobită (cf. Is 61,1; Lc 4,18), ca un medic trupesc și sufletesc, mijlocitor între Dumnezeu și oameni (cf. 1Tim 2,5). Într-adevăr, firea lui omenească în unitatea persoanei Cuvântului a fost instrumentul mântuirii noastre. De aceea, în Cristos s-a realizat împăcarea noastră desăvârșită și ne-a fost dată plinătatea cultului divin.

Această operă a răscumpărării oamenilor și a preamăririi desăvârșite a lui Dumnezeu, prefigurată în faptele minunate ale Domnului, săvârșite cu poporul Vechiului Testament, a fost îndeplinită de Cristos Domnul, mai ales prin misterul Pascal al fericitei sale pătimiri, al învierii și al înălțării glorioase, mister prin care, murind, a nimicit moartea noastră și, înviind, ne-a redobândit viața.

De aceea, precum Cristos a fost trimis de Tatăl, la fel, și el i-a trimis pe apostolii săi, plini de Duhul Sfânt, nu numai pentru ca, predicând evanghelia la toată făptura, să proclame că Fiul lui Dumnezeu, prin moartea și învierea sa, ne-a eliberat de puterea Satanei și a morții și ne-a strămutat în împărăția Tatălui, dar și pentru ca ei să înfăptuiască opera mântuirii pe care o vesteau, prin jertfa și sacramentele în jurul cărora gravitează întraga viață liturgică.

Astfe, prin Botez, oamenii sunt introduși în misterul pascal al lui Cristos: morți împreună cu el, înmormântați și înviați împreună cu el, ei primesc Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată (Rom 8,15), și astfel, devin adevărații adoratori pe care îi caută Tatăl.

De asemenea, ori de câte ori mănâncă cina Domnului, ei vestesc moartea lui până când va veni. De aceea, chiar în ziua de Rusalii, când Biserica a apărut în lume, aceea care au primit cuvântul lui Petru au fost botezați și stăruiau în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă, la frângerea păinii și la rugăciune, lăudându-l pe Dumnezeu împreună și având trecere în fața întregului popor (cf. Fap 2,42.47).

De atunci, Bisericanu a încetat niciodată să se întrunească pentru a celebra misterul pascal: citind în toate Scripturile despre Cristos (Lc 24,27),celebrând Euharistia, în care sunt reprezentate victoria și triumful realizate prin moartea sa, și aducând mulțumiri în același timp lui Dumnezeu pentru darul lui nespus de mare (cf.2Cor 9,15) în Cristos Isus, pentru lauda gloriei sale (Ef 1,12), prin puterea Duhului Sfânt. Apostolul Paul se adresează romanilor (14,7-9) cu aceste cuvinte: nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. De fapt, dacă trăim, pentru Domnul trăim, și dacă murim, pentru Domnul murim. Așadar, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem Căci pentru aceasta a murit și a înviat Cristos, ca să fie Domn și peste morți, și peste vii.

Dumnezeu, infinit de Perfect și Fericit în Sine însușii, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaș la viața sa fericită. De aceea, în orice timp și în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască și să-l iubească din toate puterile. Îi cheamă pe toți oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul său ca Răscumpărător și Mântuitor. În El și prin El îi cheamă pe oameni să devină, în Duhul Sfânt, fiii săi adoptivi și deci moștenitorii vieții sale fericite.

Pentru ca această chemare să răsune pe tot pământul, Cristos i-a trimis pe care-i alesese, dându-le încredințarea să vestească Evanghelia: ”Mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, și învățându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Iar eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii ”au mers să propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-l însoțeau” (Mc 16,20).

Cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au primit chemarea lui Cristos și au răspuns în mod liber la ea au fost la rândul lor împinși de iubirea lui Cristos să ducă pretutindeni în lume Vestea cea Bună. Această comoară primită de la apostoli a fost păstrată cu fidelitate de urmașii lor. ”Toți creștinii sunt chemați să o transmită din generație în generație, vestind credința, trăind-o în împărtășire frățească și celebrând-o în liturgie și rugăciune” (Cf.Fapte 2,42).

2.1.1.Actul creator din iubire: Dumnezeu Tatăl

”Plin este pământul de bunătatea Domnului” (Ps 32,5). Creația naturală este pentru fiecare credincios adevărată învățătură care îl duce la adorarea lui Dumnezeu, pentru că cerul și pământul, marea și tot ce se află în ele manifestă bunătatea și atotputernicia creatorului lor, iar frumusețea admirabilă a tuturor elementelor care îi sunt la dispoziție cere creaturii intelegente aducere de mulțumire.

Creatorul strălucește în creatura sa și chipul lui Dumnezeu strălucește asemenea unei reflexii în oglinda inimii umane, modelată după forma modelului.

Iubirea , pe care o datorăm atât lui Dumnezeu cât și oamenilor, nu este niciodată împiedicată până acolo încât să nu poată să iubească ceea ce este bun. Așa cum au cântat chiar îngerii: ”Mărire în înaltul cerului lui Dumnezeu și pe pământ pace oamenilor pe care îi iubește” (Lc2,14).

”La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu. Toate au luat ființă prinel și fără el nu aluat ființă nimic” (În 1,1).

Nimeni nu poate să-l cunoască pe Tatăl fără Cuvântul lui Dumnezeu, adică dacă Fiul nu-l revelează, și nimeni nu poate să-l cunoască pe Fiul fără bunăvoința Tatălui. Fiul duce la îndeplinire această bunăvoință a Tatălui; Tatăl trimite, iar Fiul este trimis și vine. Deși noi nu-l vedem și nu-l cunoaștem pe Tatăl, Cuvântul său îl cunoaște. Deși noi nu putem vorbi despre Tatăl, Fiul său ne vorbește despre el. Și invers, numai Tatăl îl cunoaște pe Cuvântul său.

Prin creație, Cuvântul îl revelează pe Dumnezeul creator; prin lume, pe Domnul care a plăsmuit lumea; prin lucrare, pe Artizanul care a săvârșit-o; și prin Fiul, pe Tatăl care l-a născut pe Fiul.

”Nimeni nu-l cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaște nimeni, decât numai Fiul și acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (Mt 11,27). Încă de la început, Fiul, apropiat de creatura plăsmuită de el, îl revelează pe Tatăl tuturor acelora cărora Tatăl vrea, când vrea și cum vrea. De aceea, în toate și prin toate, există un singur Dumnezeu Tatăl, un singur Cuvânt, Fiul, un singur Duh și o singură mântuire pentru toți cei care cred.

Lumea a fost creată cu rațiune, înțelepciune și știință și a fost umplută cu toată frumusețea, cel care a creat-o și i-a dăruit această frumusețe nu este altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu.

Dumnezeu Tatăl atât de mult a iubit lumea încât: nu l-a cruțat pe propriul său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte, ca pe o ofrandă și o jertfă de bună mireasmă, ca să ne răscumpere de orice nelegiuire și să curețe pentru sine un popor numai al său, plin de zel pentru fapte bune (cf. Rom 8,32; Ef 5,2; Tit 2,14). Toate acestea, care sunt scrise spre amintirae veșnică a generațiilor viitoare, sunt vrednice de crezut și se cuvine ca toți cei care în viitor se vor numi creștini, recunoscând marea bunătate a lui Dumnezeu față de noi, să nu înceteze niciodată să celebreze laudele divine. Toate acestea, sunt semne foarte sigure ale iubirii sale nemărginite și ale bunăvoinței sale față de noi, oamenii.

2.1.2. Mântuirea în iubirea lui Cristos: Dumnezeu Fiul

Dumnezeu se revelează în figura umano-divină a lui Cristos, și prin aceasta se revelează omului. Noua lumină cu care Dumnezeu iluminează ochii spirituali ai credinței noastre și figura sacramentală a Cuvântului întrupat, care ne comunică iubirea și răspunsul omului. În Isus din Nazaret, Fiul Mariei, s-a făcut vizibil Dumnezeul unic în natură, treimic în persoane. În Isus, creștinul îl vede pe Dumnezeu. Figura arhetipală – Cuvântul întrupat – este dimensiunea trinitară manifestată cristic. Întruparea Cuvântului ne arată ce valoare are omul în ochii lui Dumnezeu. Ea ne arată că fiecare om are un Tată prea bun și că în ochii acestuia chiar cea mai neînsemnată viață în ochii oamenilor are valoare eternă și infinită.

Fiul lui Dumnezeu a asumat natura umană printr-o unire atât de intimă încât este unicul și același Cristos nu numai în cel care este întâiul născut dintre toate creaturile, dar și în toți sfinții săi. Și așa cum nu se poate separa capul de mădulare, tot așa mădularele nu se pot separa de cap.

Dacă este adevărat că nu-i aparține acestei vieți, dar celei veșnice, că Dumnezeu este totul în toți, este adevărat și faptul că încă de pe acum el locuiește în mod inseparabil în templul său, care este Biserica. Acest lucru l-a promis prin cuvintele: Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii (Mt28, 20).

Așadar, tot ceea ce Fiul lui Dumnezeu a făcut și a învățat pentru reconcilierea lumii noi cunoaștem nu numai din istoria acțiunilor sale trecute, ci le simțim și din eficacitatea pe care el le face în prezent.

După cum s-a născut prin lucrarea Duhului Sfânt dintr-o fecioară mamă, tot așa, el face rodnică Biserica, mireasa sa nepătată, suflul vital al aceluiași Duh, pentru ca, prin renașterea Botezului, să fie născută o mulțime nenumărată de fii ai lui Dumnezeu. Despre aceștia este scris: Nu din sânge, nici din voința trupului, nici din voința bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut (In 1,13).

În el este binecuvântată descendența lui Abraham și toată lumea primește adopțiunea divină. Patriarhul devine părinte al neamurilor, dar fiii promisiunii se nasc din credință, nu din trup.

Eliminând orice discriminare a popoarelor și adunându-i pe toți din orice națiune, el formează din atâtea oi o singură turmă sfântă. Astfel, în fiecare zi, el împlinește ceea ce a promis, spunând: Mai am și alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc; iar ele vor asculta glasul meu și va fi o singură turmă și un singur păstor (In 10,16).

Într-adevăr, chiar dacă îi spune în particular lui Petru: Paște oile mele (In 21,17), cu toate acestea, activitatea păstorilor este condusă și sprijinită numai de el, Domnul. El îi hrănește pe toți care vin la această Piatră cu pășuni bogate și plăcute (se aseamănă prea a predicuță aici; ai multe asemenea incursiuni omiletice în lucrare; însă asta-i prea grosolană să o las să treacă). Așa încât nenumăratele oi, întărite de supraabundența iubirii, nu ezită să înfrunte moartea pentru binele păstorului lor, așa cum el, păstorul cel bun, a binevoit să-și dea viața pentru oi.

Sunt părtași de pătimirea sa nu numai martirii puternici și glorioși, ci și credincioșii care se renasc, prin însuși actul renașterii lor.

Acesta este motivul pentru care Paștele este celebrat, conform legii, cu azimele curăției și ale adevărului: creatură nouă aruncă fermentul vechii sale răutăți și se adapă și se hrănește chiar cu Domnul.

Participarea noastră la trupul și sângele lui Cristos nu tinde la altceva decât la transformarea noastră în ceea ce primim, să ne îmbrace, în trup și în spirit, în cel în care am murit, am fost îngropați și am înviat.Dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom și trăi împreună cu el, știind că Cristos cel înviat din morți nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui. Când a murit, el a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, dar acum este viu; el trăiește pentru Dumnezeu. Tot așa și voi, considerați că sunteți morți pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus (cf. Rom 6, 8-11).

Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat pentru a interveni personal în istoria noastră, cu scopul de a ne elibera de păcat și de toate consecințele lui, dintre care cea dintâi e moartea; noi ne mântuim încorporându-ne în acest mister: ”…astfel, Isus, într-un mod original, personal, neasemuit, cere o urmare radicală ce cuprinde omul întreg, pe toți oamenii, și implică lumea întreagă și tot universul. Această radicalitate face ca procesul convertirii să nu se încheie niciodată, nici la nivel social, nici la nivel personal. Căci, deși Împărăția lui Dumnezeu trece prin realizări istorice, ea nu se epuizează, nici nu se identifică cu acestea”.

Părintele veșnic, în planul total liber și tainic al înțelepciunii și bunătății sale, a creat lumea întreagă, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtășirea vieții divine, iar atunci când ei au căzut, prin Adam, nu i-a părăsit, ci le-a dăruit mereu ajutoare spre mântuire, în vederea lui Cristos, Răscumpărătorul, care este chipul Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creația (Col 1,15). Pe toți cei aleși, Tatăl i-a cunoscut din veșnicie și i-a hotărât de mai înainte să fie asemenea chipului Fiului său, așa încât el să fie primul născut între mulți frați (Rom 8,29).

Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul și asemănarea sa, l-a învrednicit de cunoașterea sa și, înzestrându-l cu rațiune, l-a pus deasupra celorlalte viețuitoare ale pământului; i-a dăruit capacitatea de a se desfăta de frumusețea minunată a paradisului pământesc și, în sfârșit, l-a construit suveran peste toate lucrurile din lume. Ulterior, după ce omul s-a lăsat amăgit de șarpea căzut în păcat și, prin păcat, în moarte și în toate relele care duc la păcat; Dumnezeu totuși nu l-a părăsit pe om. Dimpotrivă, mai întâi i-a dat legea, care să-l ajute; i-a pus pe îngeri să-l păzească și să-l îngrijească; i-a trimis pe profeți ca să-i corecteze viciile și să-l învețe virtuțile. A reprimat prin amenințări înclinațiile sale spre rău și a stimulat prin promisiuni atracția sa spre bine, arătând mereu, în mod anticipat, prin exemplul concret al diferitelor persoane, soarta finală a celor care urmează una sau alta dintre aceste căi.

Bunătatea Domnului nu ne-a abandonat și iubirea lui față de noi nu s-a stins. Dimpotrivă, am fost smulși din moarte și readuși la viață de însuși Isus Cristos, Fiul Său: El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului (Fil 2,6-7).

În afară de aceasta, el purta durerile noastre și era împovărat cu suferințele noastre; era străpuns pentru păcatele noastre, și rănile lui ne-au adus vindecarea (cf. Is 53,4-5). A îndurat moartea cea mai rușinoasă pentru a ne duce la o viață glorioasă. Și nu s-a mulțumit să ne cheme de la moarte la viață, ci ne-a făcut părtași la însăși dumnezeirea sa și ne-a pregătit o fericire veșnică ce întrece în măreție orice imaginație omenească.

În fața morții, enigma condiției umane își atinge culmea. Omul nu este chinuit numai de suferință și de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult încă, de teama dispariției definitive. Pe bună dreptate însă instinctul inimii sale îl face să se îngrozească de o distrugere totală și de o dispariție definitivă și să le respingă. Sămânța veșniciei pe care o poartă în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrătește împotriva morții. Toate încercările tehnicii, oricât de utile, nu pot liniști anxietatea omului: prelungirea longevității biologice nu poate satisface dorința de viață ulterioară care dăinuie neclintită în inima lui.

Dacă orice imaginație amuțește în fața morții, Biserica însă instruită de revelația divină, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu pentru un scop fericit dincolo de limitele mizeriei pământești. Mai mult, credința creștină ne învață că moartea trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit, va fi învinsă atunci când mântuirea, pierdută din vina lui, îi va fi redată de atotputernicul și milostivul Mântuitor. Căci Dumnezeu l-a chemat și îl cheamă pe om să se atașeze de el cu toată ființa, într-o comuniune veșnică de viață dumnezeiască nepieritoare. Această victorie a dobândit-o Cristos înviind din morți, eliberându-l pe om de moarte prin moartea sa. Așadar, oricărui om care reflectează, credința, oferită cu argumente solide, îi dă un răspuns la neliniștea lui în privința soartei viitoare; în același timp, îi dă posibilitatea să comunice în Cristos cu cei dragi care au fost răpiți de moarte, oferindu-i speranța că ei au aflat deja la Dumnezeu adevărata viață.

Desigur, pentru creștin este o necesitate și o datorie presantă să lupte împotriva răului cu prețul multor încercări și să îndure moartea; însă, asociat la misterul pascal și făcut asemenea lui Cristos întru moarte, întărit de speranță, va merge spre înviere. Acest lucru este valabil nu numai pentru creștini, ci și pentru toți oamenii de bunăvoință, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil. Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit pentru toți, iar chemarea ultimă a omului este una, și anume divină, trebuie să susținem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociați acestui mister pascal. Atât de mare și minunat este misterul omului, care strălucește, prin revelația creștină, celor care cred. Prin Cristos și în Cristos se luminează enigma durerii și a morții, care, în afara evangheliei lui, ne strivește. Cristos a înviat, nimicind moartea prin moartea sa, și ne-a dăruit viața pentru noi, fii în Fiul, să strigăm în Duhul Sfânt: Abba, Tată! (Rom 8,15).

”În ce mă privește, departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea lui Cristos” (Gal 6,14). A fost un lucru extraordinar ca orbul din naștere să-și recapete vederea la Siloe: dar ce a însemnat aceasta pentru toți orbii din lume? Un fapt grandios și care întrecea natura a fost ca Lazăr, mort de patru zile, să învie: însă de acest har s-a bucurat doar unul singur, pe când acelora care, în lumea întreagă, erau morți din cauza păcatului, la ce le-a folosit? Lucru minunat a fost ca din cinci pâini să scoată, ca dintr-un izvor nesecat, hrană care să hrănească cinci mii d oameni: dar însemna aceasta pentru toți aceia care, în lumea întreagă, sufereau de foamea ignoranței? De asemenea, minunată a fost eliberarea acelei femei pe care Satana o șîținea legată de optsprezece ani: dar la ce ne-a folosit aceasta nouă, celor care eram legați cu lanțurile păcatelor noastre?(trimitere la subsol?)

În schimb, gloria crucii i-a luminat pe toți cei care erau orbi din cauza ignoranței lor, i-a dezlegat pe cei care erau subjugați de păcat și a răscumpărat omenirea întreagă.

Pentru evrei, cuvântul cruce este un scandal, pentru păgâni, o nebunie, dar pentru noi este mântuire. Pentru cei care merg la pierzare este nebunie, dar pentru noi, care am fost mântuiți, ea este puterea lui Dumnezeu. Căci cel care murea pentru noi nu era un om oarecare, ci Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu făcut om. Dacă, odinioară, acel miel jertfit conform prescrierii lui Moise îl îndepărta pe îngerul exterminator, oare Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra sa păcatele lumii, să nu ne elibereze cu mult mai mult de păcate? El și-a dat viața nu pentru că a fost constrâns, nici nu a fost jertfit împotriva voinței sale, ci de bunăvoie, din iubire pentru noi. Am putere să-mi dau viața și am putere să o iau din nou (In 10,18). Așadar, el a mers de bunăvoie spre pătimire, bucuros de coroana pe care o va primi, mulțumit că îi va mântui pe oameni. El nu s-a rușinat de cruce, deoarece aducea răscumpărarea lumii întregi. Cel care suferea nu era un om oarecare, ci Dumnezeu făcut om, care mergea să lupte pentru a dobândi răsplata supunerii sale. Prin urmare, să nu ne fie motiv de bucurie doar în timp de pace, ci să avem aceeași credință și în suferință.

”Umblați cât timp aveți lumina cu voi. Eu, lumina, am venit în lume” (In 12,35.46). Despre care lumină vorbea, dacă nu despre sine însuși? Pentru cei care văd să nu vadă, iar cei orbi să primească lumina. Domnul este lumina noastră, soarele dreptății. Omul luminat interior nu se clatină, nu rătăcește drumul, suportă totul; este smerit cu inima, rezistă la încercare și, prin umilința sa, dobândește răbdarea. Această lumină adevărată, care, venind în lume, luminează pe orice om (cf. In 1,9), se dăruiește celor care se tem de ea, se revarsă asupra aceluia pe care Fiul îl vrea, oriunde vrea și se descoperă căruia vrea. El este tăria noastră, el, care ni se dăruiește și căruia ne dăruim.

Dumnezeu a stabilit un timp pentru promisiunile sale și un timp pentru a împlini ceea ce a promis.

Timpul promisiunilor era timpul profeților pâna la Ioan Botezătorul; începând de la el și până la sfârșit este timpul împlinirii a ceea ce a fost promis.

Fidel este Dumnezeu care s-a făcut datornicul nostru, nu pentru că a primit ceva de la noi, ci pentru că ne-a promis atâtea lucruri. El a promis mântuirea noastră veșnică, viața fericită fără sfârșit împreună cu îngerii, moștenirea incoruptibilă, gloria veșnică, frumusețea chipului său, locuința sfințeniei sale în ceruri și, prin învierea din morți, de acum înainte, nici o teamă de a muri. Aceasta este promisiunea sa, scopul spre care îndreaptă tot elanul nostru și, când vom fi ajuns la el, nu vom mai căuta nimic, nu vom mai dori nimic. Dar în ce ordine vom ajunge la acest final, nici aceasta nu ne-a ascuns, ci ne-a indicat-o prin promisiunile și vestirile sale.

Le-a promis oamenilor îndumnezeirea (cine???), muritorilor nemurirea, păcătoșilor îndreptățirea, celor disprețuiți glorificarea.

2.1.3. Sfințirea omului și îndumnezeirea: Dumnezeu Duhul Sfânt

Pentru a fi vrednici de darul Duhului Sfânt este nevoie de convertire, ”să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și să îmbrăcăm armele luminii” (Rom 13,12).

Sfântul Paul îi îndeamnă pe tesaloniceni (4,1) să învețe cum trebuie să se comporte ca să fie plăcuți lui Dumnezeu. Aceasta este voința lui Dumnezeu: Sfințirea omului.

Iubirea lui Dumnezeu a fost revarsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5). Duhul Sfânt, care este singurul Duh al Tatălui și al Fiului, dând harul adpțiunii divine, realizează aceleași efecte descrise de Faptele Apostolilor pentru cei care îl primesc pe Duhul Sfânt: Mulțimea celor care au crezut era o singură inimă și un singur suflet (Fap 4,32). Într-adevăr, singura inimă și singurul suflet al mulțimii celor care au venit la credința în Dumnezeu le realizase singurul Duh care este al Tatălui și al Fiului, împreună cu Tatăl și cu Fiul este un singur Dumnezeu. Treimea este, prin natura sa, sfințenie și unitate, egalitate și iubire. Treimea este un singur și adevărat Dumnezeu, și este unanimă acțiunea sfințitoare realizată de cele trei persoane în cei care au fost adoptați ca fii.

Cei care au fost aflați vrednici să devină fii ai lui Dumnezeu și să se nască din nou de sus de la Duhul Sfânt și îl au în ei înșiși pe Cristos care îi luminează și-i creează din nou sunt conduși de Duhul Sfânt în diferite moduri și inimile lor sunt călăuzite în mod invizibil și pașnic de acțiunea harului.

Uneori, dau impresia că se află în doliu și întristare pentru neamul omenesc și, înălțând rugăciuni pentru el, se lasă cuprinși de plâns și întristare, aprinși fiind de o mare iubire spirituală față de acest neam omenesc.

Alteori, Duhul Sfânt îi face să ardă de o așa mare bucurie și iubire încât, dacă s-ar putea, i-ar cuprinde în inima lor pe toți oamenii, fără să facă deosebire între cei buni și cei răi.

Uneori, se lasă cuprinși de un duh de umilință care îi face să se înjosească mai mult decât toți oameni, considerându-se pe ei înșiși ca cei mai de condamnat și de disprețuit.

Alteori, sunt ținuți de Duhul Sfânt într-o bucurie inefabilă. (din asemenea propoziții simple, încearcă să faci fraze ce conțin o idee pe care vrei să o prezinți; ai multe asemenea cazuri în lucrare; nu începem un paragraf de dragul de a începe un paragraf, ci pt ca vrem să introducem o nouă idee în câteva propoziții)

Uneori, sunt ca un erou puternic(vezi, aici nu se înțelege nimic decât dacă legi aceste propoziții între ele prin punct într-un paragraf consistent), care, îmbrăcând toată armura regească și pornind la război, se luptă cu tărie împotriva dușmanilor și îi învinge. În același mod, omul spiritual, luând armele cerești ale Duhului, atacă dușmanii, se luptă cu ei și-i pune sub picioarele sale.

Alteori, sufletul lor se odihnește într-o mare tăcere, liniște și pace, trăind doar în bucurie spirituală, odihnă și armonie perfectă.

Uneori, harul Duhului Sfânt îi face să ajungă la o înțelegere extraordinară și la o cunoaștere profundă a acelor taine pe care nici limba și nici gura nu le pot exprima.

Alteori, ei (cineeeeeeeee??????)se comportă ca un om oarecare.

Astfel, harul este revărsat în aceștia în diferite moduri și tot în diferite moduri le călăuzește sufletul, modelându-l conform voinței divine și antrenându-l în diferite maniere, ca să-l prezinte în fața Tatălui ceresc, integru, ireproșabil și fără pată.

Să-l rugăm pe Dumnezeu cu iubire și speranță mare, ca să ne dea harul ceresc al darului Duhului Sfânt, ca același Duh să ne călăuzească și pe noi și să ne conducă pentru a trăi conform voinței divine și să ne întărească cu bogăția puterii sale (wau ce frumușel final de predicuță!!!). Astfel, prin harul acestei călăuziri, al acestui antrenament și al acestei creșteri spirituale, să fim aflați vrednici de a ajunge la desăvârșirea plinătății lui Cristos, după cum spune Apostolul Paul: ca să fiți plini în toate de plinătatea lui Cristos (Ef 3,19).

Lumina adevăratei cunoașteri constă în discernerea fără greșeală a binelui de rău. Când are loc aceasta, atunci calea dreptății, care conduce mintea la Dumnezeu, soarele dreptății, introduce mintea în lumina fără sfârșit a științei, deoarece, de acum înainte, ea caută cu încredere iubirea. Cei care luptă trebuie să-și păstreze spiritul departe de valurile tulburărilor, pentru ca mintea, deosebind gândurile care i se prezintă, să le depună în tezaurul memoriei pe acelea care sunt bune și vin de la Dumnezeu și să le îndepărteze din acest depozit al naturii noastre pe acelea care sunt rele și vin de la Diavol. (trimitere la subsol?)

Când marea este liniștită, pescarii pot vedea până în adânc, și astfel nimic nu le poate ascunde mișcarea peștilor; însă când este agitată de vânturi, ea ascunde agitarea ei fioroasă ceea ce lăsa să se vadă clar când era liniștită. Atunci se constată că munca acelora care fabrică instrumente pentru pescari este inutilă. (exemple inutile într-o lucrare academică)

Numai Duhul Sfânt poate să purifice mintea. Dacă cel puternic nu intră ca să-l despoaie pe hoț prada nu va fi niciodată eliberată. De aceea, este necesar să reînnoim darul Duhului Sfânt în noi prin orice mijloace, mai ales prin pacea sufletului, ca să avem mereu aprinsă în noi lumina cunoașterii. Dacă ea strălucește mereu în adâncul minții noastre, nu numai că sunt descoperite acle atacuri nefaste și întunecoase ale Diavolului, dar ele își pierd mult și din tăria lor atunci când sunt lovite de această lumină sfântă și glorioasă.

Apostolul Paul spune: Nu stingeți Duhul (1Tes 5,19), adică să nu-l întristăm pe Duhul Sfânt prin fapte și gânduri rele, să nu fim lipsiți de apărarea strălucirii sale. De fapt, nu se stinge acea lumină veșnică și dătătoare de viață care este Duhul Sfânt, ci mai curând tristețea lui, adică îndepărtarea lui, lasă mintea în întuneric, fără lumina cunoașterii și învăluită de întuneric. Simțul minții este gustul perfect prin care se discern lucrurile. Așa cum prin simțul gustului, care este un simț al trupului, atunci când suntem sănătoși, știm să deosebim fără greșeală ceea ce este bun de ceea ce este rău și să dorim ceea ce este plăcut, tot astfel, mintea noastră, atunci când își exercită activitatea într-o stare perfectă de sănătate și în lipsa oricăror grji poate să simtă din abundență mângâierea divină; de asemenea, ea poate să păstreze mult timp amintirea acestui gust prin lucrarea iubirii, care îi permite să aprecieze bunurile și mai mari, după cum spune Apostolul Paul: pentru aceasta mă rog ca iubirea voastră să crească din ce în ce mai mult în cunoaștere și discernământ în toate, ca să distingeți ceea ce este mai bun (Fil 1,9-10).

Însuși Dumnezeul păcii să nesfințească în mod desăvărșit și ființa noastră întreagă: duhul, sufletul și trupul să se păstreze fără prihană pentru venirea lui Isus Cristos. Credincios este cel care ne cheamă. El va și înfăptui (Cf.1Tes 5,23-24).

Dumnezeu este cel care lucrează în noi, el ne dă voință să ducem la îndeplinire lucrarea sa, ca să putem ajunge pe drumul mântuirii. Ni l-a trimis pe Duhul Sfânt, Duhul adevărului care ne va învăța și ne va ajuta să devenim sfinți, precum Tatăl este sfânt.Sfântul Paul îi îndeamnă pe Filipeni (2,12) să lucreze la mântuirea lor cu teamă și cutremur.

”Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8).Mare este fericirea celui pentru care este pregătită răsplata așa de mare.

Sufletul curat și sfânt este atât de fericit să fie plin de el, încât nu dorește să se complacă în nici un alt obiect în afară de el. Domnul spune: ”Unde este comoara ta, acolo este și inima ta” (Mt 6,21). Însă care este comoara omului, dacă nu secerișul faptelor sale și recolta trudelor sale? Ceea ce seamănă cineva, aceea va și culege (Cf.Gal 6,7). După cum este prestația fiecăruia, așa va fi și răsplata pe care o va primi.

Cei care tânjesc spre lucrurile cerești, spre bunurile veșnice, și-au pus bogățiile lor nepieritoare în acel bine despre care vorbește profetul spunând: ”A ajuns comoara noastră și mântuirea noastră, înțelepciune și știință și milostivire de la Domnul: acestea sunt comorile dreptății” (Is 33,6). Prin aceste bunuri, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, și bunurile pământești se transformă în bunuri cerești.

Iubirea lui Isus este universală. El nu respinge pe nimeni dintre cei care vin la el. Această iubire caută ceea ce era pierdut, se apropie de păcătoși și de publicani, de săraci și de bolnavi, de bogați și de cei stăpâniți de diavol, de cei întristați și oprimați. El se identifică cu cei mici și săraci: cel care primește pe unul dintre aceștia mici îl primește pe Isus însuși, și în el primește pe acela care l-a trimis (cf.Mc 9,37).

CAPITOLUL III

PORUNCA IUBIRII

3.1. PORUNCA IUBIRII ȘI LIBERTATEA OMULUI

Porunca iubirii

Unul dintre ei, învățător de Lege, ispitindu-l pe Isus, l-a întrebat: ”Învățătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” El i-a zis: ”Să-l iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare și cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea și Profeții” (Mt 22,36-40).

Dacă aceasta este porunca lui Dumnezeu,înseamnă că în iubire omul își găsește autentica împlinire de sine și-l experimentează cu adevărat pe Dumnezeu: iar dacă el ne cere să-l iubim cu toată ființa noastră, e pentru că numai Dumnezeu, bunătate și duioșie infinită, poate fi iubit fără limite și total.

Iubirea este așadar acest sentiment liber și spontan, însă nu orice afecțiune sporește capacitatea noastră de iubire; dimpotrivă, nici chiar felul nostru de a-l iubi pe Dumnezeu nu este întotdeauna autentic. Cu alte cuvinte, trebuie să învățăm să iubim și, mai precis, trebuie să învățăm să-l iubim pe Dumnezeu, dacă voim să-l cunoaștem cu adevărat.

Libertatea de a ne lăsa iubiți. Dumnezeu îi iubește pe toți, însă nu toți se simt iubiți de el. Îi este cu neputință omului să cuprindă pe deplin iubirea pe care Dumnezeu i-o poartă.

Omul trebuie să iubească și iarăși să-l iubească pe Dumnezeu cu toată ființa sa, inimă-minte-voință, fiindcă Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi cu toată ființa. Nu i se poate răspunde unei iubiri totale cu iubire parțială. Pe de altă parte, știm că orice iubire este sacră în măsura în care exprimădăruire de sine; însă numai iubirea de Dumnezeu impune prin însăși natura sa dăruire totală, fără limite sau restricții, fără condiții sau rezerve.

Putem vorbi de fidelitate și de creștere în iubirea de Dumnezeu mai cu seamă atunci când trăim tot mai deplin și mai uman această iubire, orânduită tot mai armonios de totalitatea structurilor psihice, inimă-minte-voință, fiecare conform modului său specific de manifestare. Astfel, în timp ce mintea culege adevărul valorii, desfătându-se în contemplarea lui, voința îl alege cu tot mai multă tărie, spunând nu celorlalte iubiri, iar inima descoperă cum Cristos îi poate fi cu adevărat de ajuns atunci când îl iubește mai presus de toate.

A-l iubi pe Dumnezeu nu e de ajuns. Cine ar avea pretenția să-l cunoască pe Dumnezeu, iubindu-l cu toată ființa, însă uitându-l pe cel ce trăiește alături de el, ar merge către cea mai iluzorie dintre iluzii.

Ar cunoaște un dumnezeu fără inimă și fără chip, cu mult mai asemănător unei astracții??? comode decât unei realități personale; și s-ar trezi că aduce închinare unui idol întocmit de mâini omenești, și nu Dumnezelui lui Abraham, lui Isaac și lui Iacob, acelui Dumnezeu care s-a făcut om! Tocmai pentru a împiedica acestă distorsiune, Dumnezeu spune în evanghelia sa că cea mai mare poruncă e nu doar aceea de a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima, ci și pe aproapele. A iubi pe cel de lângă noi e ca și cum l-am iubi pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cunoașterea autentică a lui Dumnezeu trece prin cunoașterea omului, pentru că nimeni nu se poate amăgi că-l iubește pe Dumnezeu, pe care nu-l vede, dacă nu-l iubește pe fratele său, pe care îl vede (cf. 1 In 4, 20).

Încă din Vechiul Testament, porunca iubirii de Dumnezeu este completată de cea de-a doua poruncă: ”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Lv 19,18). Această poruncă este prezentată într-un mod mai puțin solemn decât cealaltă (comp.Lv 19,1-37 și Dt 6,4-13). Iar cuvântul aproapele are fără îndoială un sens destul de restrâns. Dar deja israelitul este chemat să fie atent față de ”celălalt”. Din cele mai vechi texte (care texte??? Biblice? Ezoterice? Mistice?), a fi indiferent sau ostil față de cei din jur înseamnă o jignire adusă lui Dumnezeu (Gn 3,12; 4,9). Iar Legea adaugă exigențelor privitoare la relațiile dintre oameni: de pildă Decalogul (Ex 20,12-17) sau ”codul Legământului”, care abundă în prescripții de atenție față de cei săraci și mici (Ex 22,20-26); 23,4-12). Toată tradiția profetică (Am 1-2; Is 1,14-17; Înț 2,10) merg în același sens: nu-i poți fi plăcut lui Dumnezeu fără a-i respecta pe ceilalți oameni, mai ales pe cei mai părăsiți, mai puțini ”interesanți”. În Biblie nu există ideea că omul îl poate iubi pe Dumnezeu fără a-i păsa de oameni: ”El a făcut judecată și dreptate… a judecat pricina celui sărac și nenorocit… Oare nu aceasta înseamnă a mă cunoaște pe mine?” (Ier 21,15). Mesajul îi este adresat lui Iosia, dar se referă la întregul Israel (cf.Ier 9,4).

Cele două iubiri – De la un capăt la altul al NT, iubirea față de aproapele apare ca indisociabilă de iubirea față de Dumnezeu: ambele porunci constituie culmea și cheia Legii (Mc 12,28-32). Iubirea frățească este împlinirea oricărei exigențe morale (Gal 5,14; 6,2). ”Cel care nu-l iubește pe fratele său, pe care-l vede, pe Dumnezeu, pe care nu-l vede, cum poate să-l iubească? …îi iubim pe fiii lui Dumnezeu, dacă îl iubim pe Dumnezeu” (1In 4,20; 5,2).

Înălțimea la care ne duce iubirea nu poate fi exprimată prin cuvinte. Iubirea ne unește cu Dumnezeu, iubirea acoperă o mulțime de păcate (1Pt 4,8). Prin iubire, Dumnezeu ne-a atras la sine: datorită iubirii pe care a avut-o față de noi, Isus Cristos, din voința divină, și-a vărsat sângele pentru noi, și-a dat trupul pentru trupul nostru, viața sa pentru viața noastră.

Perfecțiunea iubirii nu poate fi exprimată! Cei care, prin harul lui Dumnezeu, au ajuns la desăvârșirea iubirii vor intra în locuința sfinților și se vor arăta atunci când Cristos va veni să ne viziteze în Împărăția sa.

Aceea care vor împlini poruncile lui Dumnezeu în armonia iubirii, prin iubire li se va ierta păcatele. Căci scris este: ”Fericiți sunt cei cărora li s-a iertat fărădelegea, cărora li s-a acoperit păcatul! Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în seamă greșeala și în sufletul căruia nu este prefăcătorie” (cf. Ps 31,1).

Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții (In 13,34). Însă această poruncă nu exista deja în vechea lege a lui Dumnezeu, care stabilește: să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți? (Lev 19,18). Atunci de ce Domnul numește nouă o poruncă ce pare să fie atât de veche? Oare este o poruncă nouă pentru că ne dezbracă de omul vechi pentru a ne îmbrăca în cel nou? Desigur (de unde știi???; noutatea proruncii vine din faptul că acuma avem un model: să vă iubiți unul pe altul, așa cum eu v-am iubit pe voi; noutatea iubirii în creștinism este însuși Cristos). Îl face nou pe cel care îi dă ascultare. Însă iubirea care renaște nu este cea pur umană. Este cea pe care Domnul o deosebește și o califică prin cuvintele: așa cum v-am iubit eu pe voi (In 13,34).

Aceasta este iubirea care ne reînnoiește, pentru că devenim oameni noi, moștenitori ai noii alianțe, cântători ai uni cântec nou. Această iubire reînnoiește și acum toate popoarele și formează din tot neamul omenesc, răspândit pe pământ, un popor nou, trup al noii mirese a Fiului unul-născut al lui Dumnezeu, despre care se vorbește în Cântarea cântărilor: Cine este cea care se ridică strălucind de frumusețe? (cf. Ct.8,5). Desigur strălucește de frumusețe, pentru că a fost reînnoită. De către cine dacă nu de porunca cea nouă? Pentru aceasta mădularele au grijă unul de altul: dacă un mădular suferă, suferă toate împreună cu el, și dacă unul este onorat, toate se bucură împreună cu el (cf. 1Cor 12,25-26).

Libertatea omului

Libertatea omului este limitată (în ce sens este ea limitată?) și supusă greșelii. Libertatea este puterea, înrădăcinată în rațiune și voință, de a acționa sau a nu acționa, de a face ceva sau altceva, de a săvârși astfel, de la sine, fapte deliberate. Prin liberul arbitru dispune de sine. Libertatea este în om o forță de creștere și de maturizare în adevăr și bunătate. Libertatea își atinge desăvârșirea atunci cândeste orientată spre Dumnezeu, fericirea noastră.

Libertatea nu e pură posibilitate sau capacitate de a lege după cum ni se pare și ne place. Libertatea, prin natura sa, e impulsul puternic prin care omul tinde spre bine. Libertatea se îndeplinește atunci când dorința de bine e satisfăcută. (trimitere la subsol?)

Libertatea e nivelul la care natura devine capabilă de relația cu infinitul, îi spune ”tu” acelei prezențe inefabile, inimaginabile fără de care nimic nu se poate concepe, pentru că nimic nu se face de la sine. Libertatatea nu e ceea ce justifică acțiunea omului între limitele în care el măsoară realitatea. Omul, ”măsura tuturor lucrurilor”: ceeea ce nu știu să măsor nu există. ”Nu mă interesează” înseamnă de fapt ”nu există”.

Libertatea nu e activitatea pe care omul o desfășoară considerându-se pe sine drept măsura tuturor lucrurilor, drept spațiul în care să fie stăpân, ci o fereastră larg deschisă spre o realitate ca n-a încetat să fie cercetată, în care ochiul pătrunde tot mai mult, chiar dacă am trăi și o mie de ani.

Libertatea e concepută ca o privire ce pătrunde tot mai mult realitatea, iar această libertate concepută astfel devine subiect de referință, de reproș, de critică: și anume atunci când se oprește, când oprește cunoașterea lucrurilor și deci încadrarea operei individului în canoane prestabilite, dictate de lumea sa îngustă, adică atunci când opera e realizată fără sentimentul lumii de dincolo aflate în spatele întregii agitații a omului.(trimitere la subsol?)

Libertatea mai înseamnă, în afaraă de conștiința propriilor limite, și elan creator. Dacă e relație cu Infinitul, ea împrumută de la Infinit această inepuizabilă voință de creație. Totul poate fi îndreptat și totul trebuie să poată fi creat. Acest instinct creator a ceea ce califică libertatea într-un mod pozitiv și fascinant din punct de vedere experimental.

În esență, realitatea devine semn în sensul că pemăsură ce o cunoaștem mai mult e ne trimite la altceva: e un punct de fugă. Iar libertatea e adeziunea la existență, iubirea existenței, setea de a exista, așadar deschiderea fără limite: nu există temperament, caracter, care să poată ofensa sau retrage în fața acestei propuneri originare.

Prin realizarea muncii noastre înțelegem că suntem liberi, că suntem lăsați liberi, că libertatea noastră este respectată, dar înțelege și ce înseamnă să fie totul blocat, redus, restrâns, impropriu definit, predefinit. Educația către libertate e imposibil de înfăptuit fără posibilitatea unei munci. Omul nu se cunoaște pe sine atunci când se așează undeva și se gândește la sine însuși, ci își percepe valoarea, însușirile sale, capacitățile sale, muncind, exersând.

Cristos se naște și se formează prin credință în cel care crede, în omul interior, în cel care este chemat la libertatea harului, în cel care este blând și smerit cu inima și care nu se laudă cu meritele faptelor sale, care sunt nimic.

Isus Cristos iesevineîn întâmpinarea omului din orice timp, și al nostru, cu aceste cuvinte: ”Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera” (In 8,32). Aceste cuvinte conțin o exigență fundamentală și, în același timp, un avertisment: exigența sincerității în privința adevărului, ca o condiție de libertate autentică; și, de asemenea, avertismentul de a evita orice libertate aparentă, orice libertate superficială și unilaterală, orice libertate care nu atinge profunzimea adevărului despre om și despre lume. Astăzi încă, după două mii de ani, Cristos ne apare ca cel care dă omului libertatea fondată în adevăr, ca cel care îl eliberează pe om de ceea ce limitează, diminuează sau distruge în profunzime această libertate în sufletul uman, în inima și conștiința lui. Ce dovadă admirabilă au dat (martirii, misionarii) de ce ai pus înre paranteze??? Fără aceste două cuvinte nu se înțelege propoziția) și nu încetează să dea cei care, prin Cristos și în Cristos, au ajuns la adevărata libertate și au dat mărturie despre ea, chiar în condiții de constrângere exterioară!

Și atunci când Isus Cristos a apărut ca prizonier în fața tribunalului lui Pilat și a fost întrebat de acesta despre acuzațiile pe care reprezentanții Sinedriului le aduceau împotriva lui, nu a răspuns el oare: ”Pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr” (In18,37). Prin aceste cuvinte rostite în fața judecătorului într-un moment crucial, el confirma încă o dată, pentru a ne exprima, ceea ce spusese înainte: ”Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va elibera”. De-a lungul secolelor și a generațiilor, începând din timpurile apostolilor, oare nu Cristos însușii a apărut de atâtea ori alături de oamenii judecați pentru adevăr și a mers la moarte cu cei condamnați pentru adevăr? Va înceta el oare să fie purtătorul de cuvânt și apărătorul celor care trăiesc ”în duh și adevăr” (Cf.In 4,23)? El nu încetează să stea în fața Tatălui și, chiar mai mult, în fața istoriei omului. Biserica, la rândul său, în ciuda tuturor slăbiciunilor care fac parte din istoria sa umană, nu încetează să-l urmeze pe cel care a spus: ”Vine însă ceasul – și chiar acum este –când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore” (In 4,23-25).

3.2. IUBIREA DE SINE

Cine se iubește pe sine nu poate să-l iubească pe Dumnezeu; în schimb, cine nu se iubește pe sine, datorită bogățiilor mai mari ale iubirii lui Dumnezeu, acela îl iubește pe Dumnezeu. De aici rezultă că un astfel de om nu caută niciodată propria glorie, ci gloria lui Dumnezeu. Cine se iubește pe sine caută gloria proprie, însă cine îl iubește pe Dumnezeu iubește gloria Creatorului său. Este normal ca sufletul care îl simte și îl iubește pe Dumnezeu să caute întotdeauna gloria lui Dumnezeu ori de câte ori împlinește poruncile sale și să se bucure de propria sa supunere, deoarece gloria i se cuvine lui Dumnezeu datorită măreției sale. Omului, în schimb, i se cuvine supunerea, căci prin ea devenim casnicii lui Dumnezeu. Dacă ne comportăm astfel, ne vom bucura de gloria Domnului și, asemenea lui Ioan Botezătorul, vom începe să repetăm fără încetare: El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez (In3, 30).

Cine îl iubește pe Dumnezeu în adâncul inimii sale, acela este cunoscut de Dumnezeu. Cu cât cineva primește mai mult iubirea lui Dumnezeu în adâncul sufletului său, cu atît îl iubește mai mult. Un astfel de om dorește cu ardoare iluminarea cunoașterii până când va ajunge să simtă o mare pace interioară. Nemaicunoscunoscându-se (cine? Mă uimesc toate aceste propoziții ale tale care fie unele nu au subiect sau este implicit și nu știm cine e, sau nu au predicat) pe sine, este transformat în întregime de iubirea lui Dumnezeu. Trăiește (cine?) în această viață ca și cum nu ar trăi. Deși continuă să fie în trupul său, iubirea sufletului său îl pune într-o mișcare continuă spre Dumnezeu. Având de acum inima aprinsă de focul iubirii, el rămâne strâns legat de Dumnezeu, deoarece iubirea lui Dumnezeu l-a eliberat în întregime de iubirea de sine așa cum spune Apostolul: Dacă ne-am ieșit din fire, a fost pentru Dumnezeu, iar dacă suntem cu mintea întreagă, este pentru voi (2Cor 5,13).

Iubirea se dăruie. Ne putem gândi la activitatea publică a lui Isus, la bunătatea dezinteresată, iubirea deplină și, totuși, lipsit de complicitate cu care îi atrăgea pe păcătoși, conducându-i la noua viață. Această iubire dezinteresată, bunătatea, blândețea sunt cele mai sigure indici că Duhul Sfânt este prezent în viața celui ce crede în Cristos. Aceasta este bunătatea care se revarsă din Dumnezeu asupra creaturilor, iar omul care se împărtășește din ea, vedeși elcreația în ansamblul ei ca fiind bună. (se vede că uneori faci traduceri, nu stiu din ce limbă, și nu le nimerești prea bine cu sintaxa frazei și dă niște propoziții bizare)

Între aceste două trăsături ale iubirii se resimte o oarecare tensiune. Răbdarea este mai curând pasivă, permisivă, îndurătoare, iar bunătatea este, în schimb, activă, dinamică și rupte de persoana Lui. Să fim răbdători și buni înseamnă a crede cu adevărat în moartea și Învierea mântuitoare a lui Isus Cristos și în revărsarea Duhului Sfânt.

”Fericiți cei curați cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5,8). Cel care se vede pe sine deci contemplă în sine obiectul dorinței sale. Astfel, devine fericit cel care are inima curată, pentru că, privind la curăția sa, el descoperă prin această imagine forma sa primară și principală. Cei care văd soarele într-o oglindă, deși nu-și îndreaptă ochii spre cer, văd soarele în lumina oglinzii la fel de bine ca cei care privesc direct astrul luminos.

A ne iubi pe noi înșine înseamnă să fim liberi în simțire, în gândire, în deciziile pe calecareleluăm, în responsabilitățile pe care le avem. Iubirea de sine se construiește încă din copilărie, odată cu dragostea necondiționată pe care o primim de la părinți: încurajările, laudele, îmbrățișările, afectivitatea și susținerea; odată cu primele succese, dar și cu primele eșecuri din care învățăm o lecție constructivă. Este necesar să ne cunoaștem pe noi înșine și să fim sinceri cu noi înșine. Cunoscându-ne mai bine, putem schimba ceva în viața noastră.

Suntem creați din iubire și pentru iubire. Natura noastră de bază, primordială, este cea divină. Nimic și nimeni nu ne împiedică să învățăm să fim aici și acum, să ne manifestăm, față de noi înșine și, implicit față de ceilați, conform esenței noastre divine, conform sursei din care venim cu toții și care nu este alta decât iubirea. Ceea ce creez în sufletul meu, se manifestă în exteriorul meu. Cum mă port cu mine, așa mă port cu ceilalți. Eu sunt autorul vieții mele (wau!!! Ce revelație? și rolul lui Dumnezeu care mai este dacă tu ești autoarea vieții tale???), al tuturor circumstanțelor, evenimentelor și a tot ceea ce întâlnesc zilnic în viața mea. Orice trăiesc este rezultatul unor alegeri mai vechi sau mai noi care duc la un singur scop, și anume, la mântuire. (oare așa să fie??? Acesta poate fi un vot pios, o dorință pioasă, dar oare este și o realitate? Chiar tot ce trăiești duce la mântuire??? Harul lui Dumnezeu ce rol mai are dacă tu faci toate alegerile în scopul mântuirii? Ferește-te de asemenea afirmații îndrăznețe)

Iubirea de sine este un lucru esențial pe calea spirituală și nu tocmai ușor de dobândit.Rănile pe care ni le provocăm printr-o atitudine lipsită de iubire față de noi înșine se vor reflecta și în relațiile cu ceilalți.

Procesul iertării începe în propria noastră inimă. Procesul iertării are foarte puțin de-a face cu ceilalți. Este mai ușor să-i iertăm pe ceilalți, dacă ne iertăm mai întâi pe noi înșine și, invers, este imposibil să-i iertăm pe ceilalți dacă, noi înșine, nu reușim să ne iertăm. Iertarea nu se produce dintr-o dată. Ea este un proces care poate să dureze săptămâni, chiar luni sau ani întregi. Dacă vrem să fim autentici în acest proces, trebuie să facem ceea ce putem face astăzi, acum și să ne iertăm pentru toate modurile în care încă nu vrem să iertăm, sau suntem incapabili să iertăm.

Cel care reușește să se împrietenească cu copilul din interiorul său, încetează să-i mai fie teamăsă ceară iubirea pe care o dorește și de care are nevoie.

Iubirea este o căutare sinceră și continuă a binelui, armoniei, a frumuseții pentru noi și pentru cei pe care îi iubim. Iubirea înseamnă compasiune, răbdare, toleranță, transparență, acceptare.

Provocarea ce ne stă în față constă în a învîța să ne acceptăm în întregime – și nu numai părțile care ne plac. Îmbrățișarea cu blândețe și compasiune a tuturor aspectelor noastre este ceea ce vindecă sinele divizat și aduce unitate conștiinței noastre. Această unitate interioară reprezintă nașterea Sinelui Unic în conștiința noastră. Atunci când Sinele Unic se naște în interiorul nostru, noi nu mai vedem o separare exterioară între noi și ceilalți, pentru că fiecare sine este Sinele Unic.

Sinele este identitatea noastră Spirituală (curios mod de a spune??cine este sinele?). Nu poate fi rănit sau distrus.

Fiecare Sine este egal cu fiecae alt Sine.(trimitere la subsol? Fiindcă nu prea-mi vine să cred, sau cel puțin nu m-ai convins) Inegalitatea nu e posibilă în această dimensiune a experienței. Un sine nu poate fi mai bun sau mai rău decât altul. Drama trăirii unui abuz se petrece la nivelul de conștiință al ego-ului, pentru că la acel nivel considerăm noi că o persoană poate fi mai bună decât alta. La acel nivel nu există atac și apărare, rănire și vindecare.

Rănirea și vindecarea pot avea valoare în cadrul unui proces care implică creșterea în nivelul de conștiință, dar ele nu au o valoare existențială. Cineva nu este demn sau nedemn, pentru că a fost rănit. Și nici nu este demn sau nedemn, pentru că s-a vindecat sau nu s-a vindecat de rană. Rana este o învățătură despre iertare – atât pentru cel care a provocat-o, cât și pentru cel care a primit-o. O dată ce ei și-au oferit iertare lor înșiși și unul celuilalt, rana nu mai are nici un sens.

Necesitățile noastre par să fie în conflict, numai pentru că noi credem că suntem separați. Separarea are loc atunci când apare frica. Ea este un fenomen temporar. Atunci când o luăm în serios, nu facem decât să ne închinăm fricii. Numai frica este cea care ne facem să uităm că în orice situație poate apărea un rezultat pozitiv. Atunci când suntem conștienți de teama noastră, îi micșorăm acesteia puterea de a întări sau de a distorsiona sensul situației cu care neconfruntăm.

Nu e nevoie să ne pedepsim, sau să ne simțim vinovați cu privire la ceea ce am făcut. Admitem, pur și simplu, adevărul pe care am încercat să-l ascundem de noi înșine și de ceilați. Din clipa în care ne-am recunoscut greșeala, am început să o corectăm.

E ușor să-i iubim pe cei care sunt amabili cu noi, dar nu e atât de ușor să-i iubim pe cei cărora nu le suntem pe plac, sau care ne atacă. Adevărata compasiune se ivește atunci când capacitatea noastră de a iubi nu mai depinde de felul în care ne tratează alții.

Iubirea se exprimă nu numai atunci când vorbim cu afecțiune; ea se exprimă și atunci când ne abținem de la a vorbi sau a ne purta într-un mod lipsit de afecțiune. Iubirea se manifestă nu numai atunci când binecuvântăm, ci și atunci când decidem să nu ne simțim jigniți.

Viața noastră nu este mai bună sau mai puțin bună decât a altcuiva. Viața fiecărei persoane are suișuri și coborâșuri, lucruri bune și lucruri rele, bucurie și tristețe. Nu trebuie să refuzăm experiențele care vin la noi, în favoarea noastră. Nu există nimic în ele nedemn de noi.

Într-adevăr, dacă privim fără prejudecată, vom vedea că nu există lecție de viață care să vină la noi fără să ne aducă aminte, cu blândețe, că suntem iubiți și prețuiți, exact așa cum suntem.

Dumnezeu este singurul bine al tuturor făpturilor: și, în chip necesar, fiecare trebuie să-și afle binele într-o împlinire întru Dumnezeu proprie (în natură și grad) firii sale.

3.3. IUBIREA DE APROAPELE

Toată legea este împlinită într-o singură poruncă: să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Gal 5,14). Suntem chemați la libertate pentru a ne sluji prin iubire, unii pe alții. Suntem datori să purtăm slăbiciunile celor slabi și să nu ne complăcem în noi înșine. Fiecare dintre noi să se facă plăcut aproapelui său în ceea ce este bine spre edificare, căci nici Cristos nu s-a complăcut, ci, după cum este scris: ”insultele celor care te insultă au căzut asupra mea”(cf. Rom 15,1-3).

Dragostea pe care o revărsăm asupra oamenilor este ca o lumină care descoperă lucrurile aflate până atunci în întuneric. Prin iubire cunoaștem și vedem pe celălalt în adevărata lui lumină. Numai iubirea este văzătoare. Dacă cineva vrea să știe ce înseamnă să fii văzător cu Duhul, trebuie să știe ca asta înseamnă să iubești. Când cel ce iubește, până într-atât se dăruiește, până într-atât dorește să intre în voia celui iubit, încât ajunge să se identifice în gândurile lui, să-l retrăiască în propria sa inimă.(trimitere la subsol?ce-ar însemna să mă identific și eu cu toate gândurile persoanelor cu care intru în contact???aș înebuni, și te asigur, n-aș înebuni de bucurie ci de durere)

Iubirea se îmbracă în cel iubit ca într-o haină. În această identificare ne descoperim unii pe alții în Cristos. În iubire Cristos se descoperă în trupurile și în sufletele noastre și noi simțim că aparținem numai lui. Iubirea este atotcuprinzătoare și sufletul simte că numai moartea o poate descoperi (revela) în măreția și în lumina ei nesfărșită, moartea ca pecete a dăruirii totale și fără de întoarcere, așa cum ni s-a descoperit în jertfa lui Cristos.

De aceea nu este o dragoste mai mare decât a ne pune (a o pune unde???) viața pentru aproapele nostru. Ne punem viața pentru aproapele nostru ori de câte ori iertăm celor ce ne greșesc. A ierta înseamnă a renunța la noi înșine. A ierta înseamnă să dăruim viață. În aceasta ne facem asemenea cu Dumnezeu.

Un exemplu de urmat ar fi, Ignațiu de Antiohia care are darul de a cunoaște omul și de a-l respecta. Greutatea nu este de a-i iubi pe toți, ci de a-i iubi pe fiecare în parte; mai întâi pe cel mic, pe cel slab, pe sclav, pe acela care ne jignește sau care ne face să suferim, după cum îi scrie lui Policarp. Îi iubește îndeajuns pe oameni, ca să-i corecteze fără să-i jignească. Îi place să-l invoce pe Cristos cu numele de Medic, însă acest nume i se potrivește și lui. Slujește adevărul credinței chiar și atunci când riscă să-și atragă ostilitatea. Afecțiunea cu care este înconjurat e, înainte de toate, stimă.

Ignațiu și-a dobândit măestria prin răbdare, un cuvânt care îi este drag și care îl caracterizează. A devenit blând, stăpânindu-și nervozitatea, pe care și-o reproșează. Maturitatea îi schimbă luciditatea în vigilență, iubirea în delicatețe. ”Eu nu vă dau ordine”. Preferă să convingă. Nu bruschează pe nimeni, preferă să aștepte. Responsabilitatea față de ceilați nu l-a făcut să uite de sine. El se cunoaște. Se simte sensibil la laude, pornit spre mânie. Cu umilință, mărturisește pe calea triumfală, înconjurat de onoruri: ”Sunt în pericol”.

Augustin de Hippona îl descoperă pe Dumnezeu la treizecișidoi de ani: ”Târziu te-am iubit, frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu te-am iubit! Ah! Iată: erai în mine, iar eu eram afară… Tu m-ai chemat, și strigătul tău a pătruns surzenia mea. Tu ai strălucit, și strălucirea ta a îndepărtat orbirea mea; tu ai răspândit parfumul tău, eu l-am inspirat, și iată că te doresc; te-am gustat: mi-e foame de tine, mi-e sete de tine. Tu m-ai atins și eu m-am aprins pentru pacea pe care o dai”.(trimitere la subsol?unde scrie așa ceva???dacă vreau să mă conving și eu?)

Aceasta a fost pacea și odihna sa. Ea s-a răspândit în inima sa ca o lumină și o siguranță care a împrăștiat întunericul nesiguranței. Augustin a fost copleșit de frumusețea și strălucirea lui Dumnezeu pe care le-a descoperit chiar în inima sa și de care s-a îndrăgostit. Nici un îndrăgostit de pe pământ nu a găsit cuvinte mai arzătoare.

Acest Dumnezeu, care se află la pândă în viața sa, acest Dumnezeu existent în partea cea mai intimă din sufletul său și acela pe care vrea să-lâmbrățișeze la capătul tuturor cercetărilor sale, cel spre care tinde cu toată ființa sa, arsă de acum de Iubire.

Cei care sunt ai lui Cristos Isus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și poftele. Dacă trăim prin Duh, să ne și purtăm potrivit Duhului. Rodul Duhului este: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpătarea. Împotriva faptelor de acest fel nu există lege. Faptele trupului sunt cunoscute. Acestea sunt: desfrânarea, necurăția, libertinajul, idolatria, vrăjitoria, dușmăniile, cearta, gelozia, mâniile, ambițiile, discordiile, dezbinările, invidiile, bețiile, orgiileși cele asemănătoare acestora. Cei care practică astfel de fapte nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu (cf. Gal 5,19-25).

”Purtați-vă unii altora povara și astfel veți împlinii legea lui Cristos” (Gal 6,2). Orice formă de viață, care îi permite cuiva să se dăruiască cu mai multă sinceritate iubirii lui Dumnezeu și, pentru el, iubirii aproapelui, oricare ar fi regulile sau haina, îi este mai plăcută lui Dumenezeu. Iubirea este singurul criteriu după care ceva trebuie făcut sau nu trebuie făcut, să fie schimbat sau să nu fie schimbat. Iubirea este principiul după care scopul spre care trebuie să fie îndreptate toate. Nu există nici o vinovăție acolo unde, cu adevărat, totul se face pentru ea și conform ei.

Când cineva aude un cuvânt disprețuitor, adesea îl lasă să treacă fără să reacționeze în vreun fel, ca și cum nu l-ar fi auzit, iar altă dată, îndată ce l-a auzit, se tulbură și se consumă. Care este motivul acestei diferențe? Aceasta derivă din starea diferită în care se află cineva la momentul respectiv.

Cel care se află în rugăciune sau în contemplație îl suportă cu ușurință pe fratele său care îl insultă și rămâne impasibil. Uneori, aceasta se întâmplă datorită iubirii prea mari pe care o are cineva față de fratele său. Dtorită acestei iubiri, el suportă cu multă răbdare orice din partea fratelui său. De asemenea, aceasta poate să derive din dispreț. Atunci când cineva disprețuiește sau își bate joc de cel care a voit să-l insulte, nu-l învrednicește nici măcar cu o privire sau cu un cuvânt sau, vorbind cu cineva, nu amintește de insultele și vorbirile sale de rău, considerându-l ca cel mai demn de dispreț dintre toți.

De aici, așadar, poate să derive faptul, ca cineva să nu se tulbure, să nu se chinuiască dacă este disprețuit sau să nu ia în considerare lucrurile care îi sunt spuse. În schimb, se întâmplă ca cineva să se tulbure și să se chinuiască din cauza cuvintelor unui frate atunci când se află într-o stare foarte critică sau când îl urăște pe fratele său.

Oricâte virtuți ar avea omul, chiar să fie nenumărate și infinite, dacă el se îndepărtează de această cale, niciodată nu va avea pace, ci va fi mereu chinuit sau îi va chinui pe ceilalți, și se va osteni în zadar.

Elementele care arată și deosebesc viața creștinului, precum: acțiunea, cuvântul și gândirea. Primul dintre acestea este gândirea, pe locul al doilea vine cuvântul, care dezvăluie și arată prin cuvinte ceea ce a fost conceput gândirea. După gândire și cuvânt, vine acțiunea, care traduce în fapte ceea ce a fost gândit. De aceea, dacă vreun lucru ne duce fie la gândire, fie la vorbire, este necesar ca fiecare vorbă, sau faptă, sau gând al nostru să fie îndreptat și orânduit după acele noțiuni prin care s-a arătat Cristos, în așa fel să nu gândim, nici să nu spunem, nici să nu facem nimic ce ar putea să ne îndepărteze de semnificația lor sublimă.

Ceea ce este liber și curat de orice dorință urâtă, este, cu siguranță, îndreptat spre autorul și principele păcii, care este Cristos. Din el, ca dintr-un izvor curat și limpede, țâșnesc și se revarsă în noi cunoștințele și sentimentele inimii noastre, care ne vor duce la asemănarea cu principiul și originea noastră, asemănare ca cea dintre apa care curge dintr-un izvor și apa care strălucește în amforă.(trimitere la subsol?)

De fapt, puritatea care este în Cristos și cea care este în inimile noastre este aceeași. Dar cea a lui Cristos se identifică cu izvorul, pe când a noastră provine din el și curge în noi, conducându-ne pe calea frumuseții și a onestității gândurilor, în așa fel încât să apară o anumită coerență și armonie între omul interior și cel exterior, din moment ce gândurile și sentimentele care provin de la Cristos orânduiesc viața și o conduc în ordine și în sfințenie. Așadar, în aceasta constă perfecțiunea vieții creștine: fiind părtași la titlurile care desemnează numele lui Cristos, să le exprimăm prin gândirea, cuvântul și faptele vieții noastre.

Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții (In13,34), însă nu cum se iubesc cei care se seduc, nici cum se iubesc oamenii numai pentru faptul că sunt oameni, ci așa cum se iubesc cei care sunt dumnezei și fii ai Celui Preaînalt, pentru a fi frați ai unicului Fiu al său, iubindu-se reciproc cu acea iubire cu care el însuși i-a iubit pe oameni, frații săi, pentru a-i putea conduce acolo unde dorința va fi săturată cu bunuri (cf. Ps 102,5). Dorința va fi pedeplin îndestulată, atunci când Dumnezeu va fi totul în toți (cf. 1Cor 15,28).

Aceasta este iubirea care ni-l dăruiește pe acela a recomandat: Să vă iubiți unii pe alții așa cum eu v-am iubit pe voi (In 13,34). Pentru acest scop ne-a iubit, pentru ca și noi să ne iubim recipric. Ne iubea, și de aceea, a voit să fim legați printr-o iubire reciprocă, pentru a fi trupul Capului suprem și mădulare unite de o legătură așa de dulce.

Numai dacă avem sentimentul unei responsabilități în fața lui Dumnezeu, putem trăi cu adevărat, cu răspundere, sentimentul responsabilității față de aproapele nostru.

Iubirea înseamnă angajare totală și, deci este infinit mai mult decât simpla emoție trecătoare și superficială. Cel ce iubește într-adevăr ”cu toată ființa” iubește din toată inima: cu mintea, cu voința și cu fapta. Iubește așadar pentru totdeauna și rămâne credincios. În măsura în care Dumnezeu rămâne singura și cea mai mare dragoste, omul mai poate iubi și altceva. Mai mult chiar, iubindu-l tot mai mult pe Dumnezeu, iubirea față de aproapele îi apare ca datorie, ca lucru firesc: în fond, este vorba de aceeași iubire. În schimb, cel ce se joacă cu sentimentele, în ciuda ”declarațiilor de dragoste”, îl iubește de fapt puțin pe Dumnezeu, cu o iubire cel mult inconsistentă. Și atunci nu-l va iubi nici pe El, nici pe ceilați. Tipul sentimental este în realitate puțin iubitor. Fie se refugiază, amăgindu-se că-i iubește pe toți, fără a iubi de fapt pe nimeni în mod concret, fie iubește instinctiv, atașându-se de aceia de la care speră să primească afecțiune și, în cele din urmă, îl ca ”constrânge” pe Dumnezeu să împartă locul pe care îl ocupă în inima sa cu multe alte iubiri, aflate în permanentă concurență între ele. Ce fel de experiență divină poate fi aceasta? Va fi, mai degrabă, experiența haosului lăuntric și, în cele din urmă, nimic altceva decât amăgire.

3.4. IUBIREA DE DUMNEZEU

Dacă Dumnezeu vrea să facă descoperită iubirea pe care o nutrește pentru lume, ea trebuie să poată fi cunoscută și de lume, în ciuda ființării ei cu totul alta și chiar în aceasta. În realitatea ei interioară iubirea e cunoscută numai de iubire.

Cel care îl iubește pe Dumnezeu îi este deja suficient să știe că este plăcut celui pe care-l iubește și nu dorește răsplată mai mare decât iubirea: căci iubirea este din Dumnezeu și Dumnezeu însuși este iubire.

Iubirea este cea mai bună dispoziție a sufletului, care îl face să nu pună nimic mai presus de cunoațterea lui Dumnezeu. Cine îl iubește pe Dumnezeu pune cunoașterea lui Dumnezeu mai presus de toate lucrurilor create de el și, cu dorința și cu iubirea sufletului său, se îndreaptă fără încetare spre el.

Deoarece toate lucrurile îl au ca autor pe Dumnezeu și pentru el au fost create, și deoarece Dumnezeu este superior față de tot ce a fost creat de el, omul care îl părăsește pe Dumnezeu, ființa incomparabil mai bună, pentru a se deda celor ce sunt sub el, arată că prețuiește lucrurile create de Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeu însuși.

”Cine mă iubește, spune Domnul, va ține poruncile mele (cf. In 14,15).Și adaugă: Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul (Cf. In 15,17). Prin urmare, cine nu-l iubește pe aproapele nu ține porunca. Însă cine nu ține porunca nu poate să-l iubească pe Domnul. Cine-l iubește pe Dumnezeu îl iubește în totalitate și pe aproapele. Un astfel de om nu poate să țină bogății, ci le împarte asemenea lui Dumnezeu, dăruindu-le tiuturor acelora care au nevoie de ele.

Iubirea nu se arată numai prin împărțirea bogățiilor, ci, cu mult mai mult, prin învățarea doctrinei divine și prin săvârșirea faptelor de milostenie trupească.

Cel care a renunțat cu adevărat la bunurile acestei lumi și se dăruiește cu intenție curată și din iubire slujirii aproapelui, eliberat de orice patimă și de orice viciu, devine părtaș la iubirea și cunoașterea lui Dumnezeu.

Cel care posedă înlăuntrul său iubirea nu obosește și nu încetează să-l urmeze pe Domnul, Dumnezeul său, ci suportă cu tărie orice sacrificiu, injurie și ofensă, nedorind deloc răul nimănui.

Iubirea lui Dumnezeu pe care am primit-o, experiența de a fi mântuiți de el care ne determină să-l iubim tot mai mult. Însă, ce iubire este aceea care nu simte necesitatea de a vorbi despre persoana iubită, de a o prezenta, de a o face cunoscută? Dacă nu simțim dorința intensă de a comunica, avem nevoie să ne oprim în rugăciune pentru a-i cere lui să ne fascineze din nou. Avem nevoie să implorăm în fiecare zi, să cerem harul său ca să deschidă inima noastră. Stând înaintea lui cu inima deschisă, lăsându-ne contemplați de el, să recunoaștem această privire plină de iubire pe care a descoperit-o Natanael în ziua în care Isus s-a arătat și i-a spus: Eu te-am văzut când erai sub smochin (In 1,48).

Relația noastră cu Dumnezeu nu poate fi stabilită decât de Dumnezeu, de Dumnezeul care lucrează și pe care îl întâlnim în Cuvântul său. Cuvântul lui Dumnezeu cheamă omul să renunțe la egoismul și la siguranța iluzorie pe care și-a construit-o. Îl cheamă să se îndrepte spre Dumnezeu, care este dincolo de lume și peste gândirea științifică. Îl cheamă în același timp ca să regăsească adevăratul său eu. Eu-l omului, de fapt, viziunea sa interioară, existența sa personală, sunt și ele dincolo de lumea vizibilă și de gândirea rațională.

Nu este nimeni care să nu iubească, însă trebuie văzut ce iubește. Nu suntem îndemnați să nu iubim, ci să alegem obiectul iubirii noastre. Dar ce vom alege, dacă mai întâi nu suntem aleși? Deoarece noi nu iubim dacă mai întâi nu suntem iubiți. Noi iubim pentru că el ne-a iubit mai întâi (cf.1In 4,10). Cel pe care noi l-am iubit s-a dat deja pe sine pentru noi, s-a dat ca să-l putem iubi: iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre, prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5). Să-l iubim pe Dumnezeu din Dumnezeu: Dumnezeu este iubire; cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el (1In 4,16). Nu este suficient a spune: Iubirea este de la Dumnezeu (1In 4,7). El ni se oferă în mod complet.

Mișcați de focul Duhului Sfânt, apostolii au parcurs tot pământul (chiar așa???). Aprinși de același foc, misionarii apostolici au ajuns, ajun și vor ajunge până la marginile lumii, de la un pol la altul al pământului, pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu, așa încât, pe bună dreptate, li se pot aplica lor acele cuvinte ale apostolului Paul: Iubirea lui Cristos ne constrânge (2Cor 5,14).

Dragostea lui Cristos ne stimulează, ne împinge să alergăm și să zburăm, purtați pe aripile unui zel sfânt. Cine iubește cu adevărat îl iubește pe Dumnezeu și pe aproapele. Cine este cu adevărat zelos este și iubitor, însă într-o măsură mai înaltă, conform cu gradul iubirii; așa încât, cu cât arde mai mult de iubire, cu atât mai mult este împins de zel. Dacă cineva nu are zel, acest fapt de mărturie că, în inima sa, iubirea și caritatea s-au stins. Cel care este zelos dorește și împlinește lucruri sublime și muncește pentru ca Dumnezeu să fie tot mai cunoscut, iubit și slujit în viața aceasta și în cealaltă. De fapt, această iubire sfântă nu are sfârșit. Același lucru îl face cu aproapele. Dorește și se preocupă cu grijă ca toți să fie mulțumiți pe acest pământ și fericiți și bucuroși în patria cerească; toți să se mântuiască, nimeni să nu se piardă pentru veșnicie, nici să nu-l ofenseze pe Dumnezeu și să rămână, chiar și numai o clipă, în păcat. Așa au făcut sfinții apostoli și toți cei care au fost mișcați de spiritul apostolic.

Fiul Inimii Neprihănite a MarieiNu-i mai simplu să spui: Isus Cristos, Fiul Tatălui veșnic, este o persoană care arde de dragoste și, pe oriunde trece, aprinde. Dorește (cine? Fiul sau altcineva?) efectiv și se străduiește cu toate puterile să-i aprindă pe oameni cu focul iubirii divine. Nu se lasă abătut de nimic (cine?), se bucură de lipsuri, înfruntă ostenelile, îmbrățișează suferințele, se bucură de calomnii, este fericit în chinuri. Nu se gândește la nimic altceva decât cum să-l urmeze pe Isus Cristos (cine? Tot Fiul Tatălui?) și să-l imite în rugăciune, în osteneală, în suportare și în a căuta mereu și numai gloria lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor.

Dumnezeu, văzând lumea răvășită de teamă, lucrează fără încetare ca să cheme la sine cu dragoste, să o invite cu harul, să o susțină cu iubirea, să o îmbrățișeze cu afecțiunea.

A purificat, care învechea în rele, cu pedeapsa potopului; l-a chemat pe Noe să fie părintele unei lumi noi, l-a îndemnat prin cuvinte afectoase, i-a dat încredere prin familiaritatea sa, l-a instruit părintește prin evenimentele prezente, l-a mângâiat cu harul în vederea celor viitoare. Nu-i poruncește, c, făcându-l să participe la lucrarea sa, închide în arcă întregul viitor al lumii, pentru ca această asociere bazată pe iubire să alunge teama servilă și pentru ca această iubire comună să conserve ceea ce fusese salvat printr-o lucarare comună. (nu se prea înțelege)

Îl (cine?) cheamă pe Abraham să iasă dinre păgâni, îl înnobilează cu un nume nou, îl face părintele credinței, îl însoțește în călătoria sa, îl apără de străini, îl îmbogățește cu bunuri, îl face să triumfe asupra dușmanilor, îi dăruiește garanția promisiunilor sale, îl scapă de nedreptăți, se face oaspetele său plăcut, îl surprinde dându-i un moștenitor pe care nu-l mai spera, pentru ca, umplut de atâtea binefaceri, copleșit de atâta mărinimie a iubirii divine, să învețe a-l iubi pe Dumnezeu, nu să se teamă de el; să-l cinstească iubindu-l, nu să se înspăimânte de el.(trimitere la subsol?)

Îl mângâie în vis pe Iacob (incredibil acest personaj despre care nu știm cine este?) pe când fugea de fratele său, îl provoacă la luptă pe când se întorcea, îl doboară la pământ strângându-l în brațe așa cum face un luptător, ca să-l iubească pe tatăl care luptă cu el, nu să se teamă de el.

Îl cheamă pe Moise în limba sa maternă, îi vorbește cu o iubire părintească, îl invită să fie eliberatorul poporului său.

Cu toate aceste fapte în care flacăra iubirii divine aprinde inimile, în care euforia iubirii lui Dumnezeu pătrunde toate sentimentele omului, unii, răniți în sufletul lor, au voit să-l vadă pe Dumnezeu cu ochii trupului lor.

Iubirea nu cunoaște judecata, este lipsită de rațiune, nu știe de măsură. Iubirea nu se oprește în fața imposibilului, nu dă înapoi înaintea dificultății.

Iubirea, dacă nu ajunge la ceea ce dorește, îl ucide pe cel care iubește; de aceea merge acolo unde este atrasă, și nu acolo unde ar trebui să meargă. Iubirea naște dorința, se înflăcărează de ardoare, ardoarea o duce dincolo de ceea ce i se acordă.

Nu se poate ca iubirea să nu vadă ceea ce iubește; iată de ce toți sfinții au considerat ca fiind fără valoare ceea ce au obținut dacă nu-l vedeau pe Domnul.

Iată de ce iubirea dorește să-l vadă pe Dumnezeu și, chiar dacă nu are judecată, are totuși ardoarea pietății. (mai multe fraze puse sub formă de paragrafe care nu se înțeleg decât poate dacă le prelucrezi un pic și le organizezi în funcție de ideea ce vrei să o comunici, că doar faci un master în comunicare, nu-i așa?)

Iată de ce Moise îndrăznește să spună: Dacă am aflet har în ochii tăi, arată-mi fața ta (Ex 33,13). Iar psalmistul: Arată-mi fața ta (Ps 79/80,4).

Ucenicul cu inima curată își însușește inima Învățătorului său; cu cât iubește mai mult, cu atât se bucură mai mult și e în firea inimilor neprihănite să iubească cel mai mult, fiindcă refuzându-se creaturilor, i se încerdințează pe de-a-tregul lui Dumnezeu. Ioan este ucenicul cel iubit al iubitorului de curăție (ce pios sună?nici n-ai idee?); se pregătește cu piept neprihănit ca să-l primească pe Mielul pur; pune în joc culmi de gingășie și simțiri preacurate și, după ce-l urmează pe oriunde merge, se cuibărește la pieptul său, ca să-și tragă sufleyul, se odihnește acolo ca-n propriu centru, și va fi stat acolo zicând: Iubitul meu este al meu, și eu a lui, și el paște printre crini (cf. Ct 2,16-17); nu cere altceva suveranului său decât a-i îngădui să-l savureze în întregime pe dinafară și pe dinăuntru; el îi este începutul și sfârșitul, Dumnezeul și toată avuția lui, în rândul căreia o așază și pe Fecioară.

Dumnezeu l-a încercat pe Abraham și i-a zis: ia pe fiul tău Isaac, pe sindurul tă fiu, pe care-l iubești, și adu-l ardere de tot pe un munte pe care ți-l voi arăta eu (Gen 22,1-2).Exepiența lui Abraham dezvăluie în modul cel mai profund și mai dramatic ce înseamnă încercarea în sens biblic și încotro duce ea. Dumnezeu nu ne cere doar un singur lucru sau sacrificii parțiale; nu cere doar renunțarea la ceea ce e păcătos sau la afecțiuni nepotrivite. El ne poate cere ”jertfa fiului”, iar în cazul lui Abraham este vorba de fiul în care inima lui de părinte vârstnic își pusese toată iubirea și speranța: ”singurul tău fiu, pe care-l iubești”.

Insistența, deloc inutilă, dezvăluie înțelesul încercării care-i cere omului tot ce are mai scump. Abraham nu iubise pe nimeni așa cum îl iubea pe Isaac; mai mult, Dumnezeu însuși îi făgăduise că va deveni, prin Isaac, părintele unui popor nenumărat. Mai întâi Abraham nu înțelege: s-a supus atâtor renunțări (s-a smulcâs din casa sa, din pământul său???…), însă de data asta i se pare că este confruntat cu un lucru contradictoriu și inexplicabil.Inima și mintea lui se confruntă cu misterul.

Primind și adorând misterul acestui Dumnezeu iubitor, Abraham devine părinte al celor credincioși. Lui Isaac, care-l întreabă unde este mielulpentru jertfă, el îi răspunde: fiul meu, Dumnezeu va îngriji de oaia jertfei sale (Gn 22,8), spunând, cu alte cuvinte: ”dacă Dumnezeu îmi cere această jertfă a inimii, va ști nu doar să-mi dăruiască tărie spre a o înfrunta, el singur cunoscând pentru ce mi-o cere, dar, mai presus de toate, aceasta înseamnă că pot iubi mai mult decât îl iubesc acum pe Isaac. Iubire pe care eu încă nu o simt, mi se pare cu neputință!”(trimitere la subsol?ai imaginat tu un asemenea tâlc la cuvintele lui Abraham???)

Când Abraham se hotărăște să-l jertfească, Dumnezeu se îngrijește: i se va arăta în chip nou și minunat, descoperindu-i o iubire și o bunăvoință dincolo de orice închipuire; îi dăruiește o binecuvântare care-i va înmulții seminția, ca să fie ca stelele carului și ca nisipul mării. Abraham nu va fi doar părintele lui Isaac, ci al unei mulțimi de credincioși; nu-l va iubi cu înflăcărare doar pe singurul său fiu, ci-l va iubi încă și mai mult pe Dumnezeu, care l-a creat și l-a pus la încercare.Abia acum Abraham a trăit cu adevărat experiența lui Dumnezeu, pentru că s-a lăsat experimentat de el.

Dumnezeu ne pune la încercare nu atât pentru a verifica dacă îl iubim, ci pentru a ne purta către o iubire și mai mare. Primită cu umilință din mâna lui Dumnezeu, încercarea poate săvârși tocmai aceasta: spațiile create în noi de experiențele iubirilor din trecut, chiar și cele mai adânci, sunt acum umplute de Dumnezeu. E ca și cum Dumnezeu și-ar statornici locuița în noi! Devenim pământ cucerit de el, purificat prin încercări și devenit loc al întâlnirii cu el. Ceea ce Dumnezeu a vizitat devine loc al menifestării sale, sanctuar al prezenței sale. Mai mult, cu cât încercarea a fost mai grea, cu atât mai sensibilă și adevărată este acum prezența lui Dumnezeu. Nu este vorba de un sentiment trecător, ci de lucrarea Duhului, care locuiește în cel ce a crezut.

Iudita ne îndeamnă: Să mulțumim Domnului Dumnezeului nostru, care ne încearcă pe noi întocmaica și pe părinții noștri (Iud 8,25).

Aspectul gratuit al acțiunii noastre, harul elanului nostru, sunt tocmai dovadă de ”iubire”. ”Iubirea se adresează unui tu”, iubirea se adresează unei persoane; iubirea se adresează unui Tu unic și ultim în funcție de care vibrează și trăiesc toți oamenii. Iubirea se dresează lui Dumnezeu, Dumnezeului celui viu, Dumnezeului devenit om, care a lucrat cu mâinele sale: Cristos. ”E iubirea față de Cristos”. Iubirea am primit-o în dar. Trebuie să participăm la gratuitatea cu care Dumnezeu ne-a chemat pe nume, la gratuitatea supremă cu care Dumnezeu a devenit unul dintre noi, călăuză a vieții noastre. Să participăm la această gratuitate a misterului ființei prin acel spirit al gratuității cu care privim lucrurile când ne trezim dimineața, și, implicându-ne în riscul cotidian, iubim! Să ne trezim în fiecare dimineață pentru iubire, adică pentru a-l iubi pe Cristos prin tot ceea ce vom face (iar o dorință pioasă cu care poți încheia o predicuță).

Cristos, acela care ne-a cuprins și ne-a purtat în el însuși o dată cu Botezul. Iar Cristos, precum soarele se înalță la orizont, să ne lumineze ziua.(iar o dorință pioasă)

CONCLUZII

Omul a fost creat din iubire și pentru iubire și, de aceea, este mereu în căutarea iubirii, pe drumul iubirii – cele trei dimensiuni ale iubirii ne conduc pe același drum: ”iubirea”. Iubirea este gratuită. Nu se folosește pentru a atinge alte scopuri. Creștinul știe că iubirea, în puritatea și în gratuitatea sa, este cea mai bună mărturie despre Dumnezeul în care credem noi și care ne face să iubim. Creștinul știe când a venit timpul să vorbească despre Dumnezeu și când este potrivit să nu-l pomenească și să lase să vorbească doar iubirea. El știe că Dumnezeu este iubire și se face prezent tocmai în momentele în care nu s-a făcut nimic altceva decât iubire.

Scopul și împlinirea iubirii creștine este în iubirea însăși: A-L iubi pe Dumnezeu în același act de iubire, prin care El ne iubește pe noi, în Duhul Sfânt. Alături de iubirea noastră față de un anume om și față de toți, se află Cristos – mai exact, El Însuși este Acela pe care Îl iubim.

BIBLIOGRAFIE

I. Documente magesteriale

1. BENEDICT AL XVI-LEA, Deus caritas est, Scrisoare enciclică, ed.Presa Bună, Iași, 2006.

2. PAPA IOAN PAUL AL II-LEA, ENCICLICE, ed. ARCB, București, 2008.

3. CATEHISMUL BISERICII CATOLICE, Arhiepiscopia Romano-Catolică, București, 1993.

4. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituții, decrete, declarații, Ediție revizuită, ed. ARCB, 1999.

II. Opere

1. SCRIMA, A., Comentariu integral la evanghelia după Ioan, ed. Humanitas, București, 2008.

2. FERRINI, P., Iubire fără condiții, Ediția în limba engleză Copyright, 1994.

3. PR.DUMEA, C., Istoria omului – Morala creștină catolică, ed.ARCB, București, 1996.

4. PHILIPPE, M-D., Despre iubire, ed.Paideia, București, 2011.

5. BISOC, I., Sfântul Paul omul sentimentelor adevărate, ed.Sapientia, Iași, 2002.

6. BARSI, I., Iubirea niciodată nu se trece, ed.Galaxia Gutenburg, 2006.

7. GIUSSANI, L., Eul, puterea, operele, ed. Nemira, București, 2005.

III. Alte izvoare

CONSTANTIN, M., Dicționar biblic, vol.I A-H, ed.Stephanus, București, 1995.

PR.PROF.DR.EDUARD, F., Cristologia, ed. Presa Bună, Iași, 1998.

FERRINI, P., Cuvinte de înțelepciune pentru fiecare zi – un calendar spiritual, ed. For You, București, 2002.

HANS URS VON BALTHASAR, Iubirea, formă a revelației, ed. Galaxia Gutenburg, Târgu-Lăpuș, 2005.

MARIE-DOMINIQUE, P., În inima iubirii – convorbiri despre iubire, căsătorie și familie, ed. Paideia, București, 2003.

Ieromonah SAVATIE, B., A iubi înseamnă a ierta, ed. Cathisma, București, 2006.

BALTASAR, G., Cărțile omului desăvârșit – Eroul, politicianul, discernătorul, oracolul, manual, cuminecătorul, ed. Humanitas, București, 1994.

CARLO MARIA, M., Confesiunile lui Petru – Meditații asupra itineralului vocațional al Apostolului, ed. Buna Vestire, Blaj, 1998.