Iubire Fara Conditii

IUBIRE FĂRĂ CONDIȚII

CUPRINS:

Cuvinte de apreciere la adresa cărților lui Paul Ferrini:

Prefața autorului

Introducere

Miezul problemei

Practica

Aproapele tău

Interpretare

Nevoia de miracole

A folosi ceea ce ai la îndemână

Deschiderea înspre divin

A învăța să asculți

Iubire fără condiții

Deschiderea ușii

Renunțarea la efort

Transparență

Inima ce se trezește

Eliminarea mentalității lipsei

Recunoștința

Eliberarea de atașament

Slava Dumnezeului lăuntric

Alte dimensiuni

Tirania consensului

Crimă și pedeapsă

Putere și desăvârșire

A nu refuza iubirea

Meditație: Mă simt iubit

Iluzia realității obiective

Miracolul: a ajunge la sfârșitul făptuirii

Calea iertării

Moartea ego-ului

Darul

Binecuvântare

Cuvinte de apreciere la adresa cărților lui Paul Ferrini: „Cea mai importantă carte pe care am citit-o vreodată. O studiez ca pe o biblie!” Elisabeth Kubler-Ross. autoare a cărții Despre moarte și muribunzi.

„Aceste cuvinte întruchipează toleranța, spiritul universal, iubirea și compasiunea – pietre de hotar ale învățăturilor Adevărate. Ele ne întorc atenția înspre înăuntru, către adevărata noastră natură divină, în loc de a o distrage înspre în afară. Paul Ferrini este un Kahlil Gibran modern – poet, mistic, vizionar, mărturisitor al adevărului.” Larry Dossey. autor al cărții Cuvinte care vindecă: Puterea rugăciunii și practicarea medicinii.

„Paul Ferrini ne conduce cu măiestrie și curaj dincolo de rușine, învinovățire și atașament, înspre rănile noastre și adâncurile iertării de sine. Cuvintele sale trebuie citite în mod obligatoriu de către cei care sunt gata să-și preia responsabilitatea propriei lor vindecări.” John Bradshaw. autor al cărții Secrete de familie.

„O adiere de aer proaspăt într-un domeniu adesea învechit și aglomerat. Cu blândețe, limpezime și simplitate suntem călăuziți înspre adevărul din interiorul nostru. Citesc această carte ori de câte ori mă îndeamnă inima, iar a-cest lucru se întâmplă foarte des.” Pat Rodegast. autor al volumelor I, II și III din Cartea lui Emanuel.

„Scrierile lui Paul Ferrini sunt autentice, plăcute și înțelepte. Ele îl reco-nectează pe cititor la Spiritul Interior, la acel loc unde se pot vindeca până și rănile noastre cele mai profunde.” Joan Borysenko. autoare a cărții Vina ne este învățătorul, iubirea este răspunsul.

„Simt că această lucrare vine dintr-o prietenie neîntreruptă cu partea cea mai profundă a Sinelui. Am încredere în înțelepciunea ei.” Coleman Barks. poet și traducător.

„Minunatele cărți ale lui Paul Ferrini ne arată cum să pășim ușor și cu bucurie pe planeta Pământ.” Gerald Jampolsky. autor al cărții Dragostea înseamnă a renunța la frică.

„Paul Ferrini ne conduce într-o călătorie blândă spre adevărata noastră sursă de bucurie și fericire – cea dinăuntrul nostru.” Ken Keyes. Jr. autor al cărții îndreptar pentru o conștiență mai înaltă.

Prefața autorului.

C u toată vâlva stârnită în jurul fenomenului „transmisiunilor” (channelling), e important să precizez din capul locului că nu este vorba despre o carte „transmisă”.

Așadar, informația din ea nu provine de la o „entitate” sau persoană separată de mintea ascultătorului. De fapt, ea este rezultatul unui proces, în care un ascultător s-a contopit cu Mintea Christică, din care el și dumneavoastră sunteți părți esențiale.

A-L gândi pe Iisus ca fiind în afara minții tale și independent de ea înseamnă să pierzi esențialul. Pentru că în ea ni se adresează Iisus. El ne este cel mai intim prieten care ne vorbește, uneori în cuvinte, alteori fără cuvinte. Comunicarea și comuniunea cu el sunt esențiale practicării învățăturii sale.

Trebuie să precizăm că Iisus nu are un loc sau o poziție exclusivă în Mintea Christică. Krisna, Buddha, Moise, Mahomed, Lao Tzî și mulți alții sunt în mod conștient uniți cu el acolo, sau, mai precis, „aici”. Dacă vă e mai ușor să vă adresați lui Buddha sau lui Krisna, vă rog să o faceți. Iisus nu se va simți ofensat. Dimpotrivă, se va bucura, deoarece îi urmați învățătura non-separării.

Cu toții suntem în comuniune și comunicare cu Mintea Christică (sau Mintea Buddhică sau Brahman sau Sfântul Duh, dacă așa preferi), asta, pentru că suntem cu toții uniți cu Mintea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi așa, traiul nostru ar fi complet întunecat și lipsit până și de făgăduința mântuirii sau răscumpărării.

Fiecare dintre noi are în el o mică scânteie de lumină ce iluminează întunericul lipsei noastre de conștientă. Este scânteia divină a conștientei, care păstrează vie legătura noastră cu Dumnezeu. Această scânteie ne conectează cu învățătorul divin din tradiția noastră și cu Esența divină dinăuntrul fraților și surorilor noastre.

Așa cum Iisus accentuează în cartea de față, dacă noi am vedea scânteia de lumină aflată în fiecare dintre noi, tot întunericul din percepția și din experiența noastră s-ar destrăma, iar lumea, așa cum o știm, ar dispărea. Iată cum e instaurată iubirea în inima noastră și în inimile semenilor noștri.

Nu faceți greșeala de a crede că vreuna dintre reflectările Minții Christice caută altceva decât instaurarea Regalității1 iubirii în mințile și inimile noastre.

Acesta este singurul ei țel. Întru aceasta lucrează Mahaviri, lucrează Sf. Francisc, lucrează Baal Shem Tov, lucrează Rumi.

Împărțirea în religii este o relicvă a acestei lumi. Asemenea delimitări nu există în Mintea Christică, unde toate ființele se întrunesc în vederea unui singur țel. Este greu să ne imaginăm așa ceva, dar așa e.

Niciunul dintre cei care au crescut în tradiția iudeo-creștină nu va fi scutit de a ajunge la o înțelegere cu viața și învățătura lui Iisus.

Asta este valabil pentru creștini și evrei deopotrivă. Este, de asemenea, valabil pentru atei și agnostici.

Evreii au nevoie să înțeleagă și să accepte mesajul de încredere care le-a fost adus de către Iisus. Creștinii au nevoie să înțeleagă cum învățătura lui – o învățătură a iubirii și iertării – a fost pervertită în învățături ale fricii și vinei. Ateii au nevoie să înțeleagă mesajul său revoluționar al egalității.

Toți cei care l-au respins pe Iisus sau cei care l-au pus pe un piedestal au înțeles greșit învățătura sa. Iată de ce, o corecție trebuie să aibă loc pentru noi toți.

Pentru fiecare dintre noi, Iisus are un mesaj specific ce ne va ajuta să desfacem propria noastră vină și să trecem prin frica noastră.

Iisus nu ne cere să ne convertim la creștinism, căci așa ceva nu există. Creștinismul e un mit al separării, ce îl separă pe creștin de evreu, sau pe musulman de budist.

Crezi că Iisus ar susține o astfel de idee?

Bineînțeles că nu!

Un discipol al lui Iisus – orice om care îi trăiește învățătura – nu promovează nici un fel de separare. El pune în practică iubirea și iertarea pentru toate ființele, inclusiv pentru el însuși. II îmbrățișează pe evreu, pe musulman și pe hindus ca pe aproapele său. Nu caută să convertească pe altcineva, simțindu-se în siguranță în propria sa credință.

El nu crede că celor ce aleg o cale diferită le va fi refuzată mântuirea. Un adevărat discipol al lui Iisus știe că Dumnezeu are multe căi pentru a ne aduce acasă și nu are niciodată îndoieli în privința rezultatului final.

Fiecare dintre noi are acces la o relație personală cu Iisus. Este o relație ce ia naștere în mod firesc, o dată ce începem s-o dorim și să ne încredem în ea. Ea nu presupune nici o tehnică, nici o invocație și nici o practică spirituală esoterică.

Simpla dar autentica nevoie de prietenia și de călăuzirea lui este tot ce e necesar.

Să precizăm că Iisus nu dorește să devină o figură autoritară pentru noi. De fapt, el pledează împotriva oricărei alte autorități în afară de cea a lui Dumnezeu. El cere, doar, să-l luăm de mână ca pe un egal, să ne deschidem și să ne aplecăm către fiecare dintre semenii noștri cu același respect reciproc și cu aceeași intenție de a fi egali.

Învățătura lui poate fi simplă, dar punerea ei în practică ne va solicita toată atenția, toată energia și tot devotamentul. Îndemnul de a fi „egal” cu fiecare persoană din experiența noastră, de a recunoaște și a ierta toate greșelile – chiar în timp ce acestea sunt comise – este o învățătură revoluționară, o învățătură ce ne va spăla de vină și ne va ajuta să trecem prin fricile noastre.

Când am început să lucrez la acest proiect, m-am dedicat lui cu aceeași abnegație cu care am abordat cărțile anterioare. Însă acest lucru s-a dovedit a nu fi suficient. Acceptând, am selectat 150 de pagini de material bun.

Pur și simplu, nu era cartea pe care trebuia s-o aduc pe lume în acest moment al vieții mele. Mi se cerea ceva nou, iar eu ceream ceva nou de la învățătorul meu. Îmi doream o carte simplă, lucidă, care să ne ajute la clarificarea relațiilor noastre cu Iisus și cu învățătura sa.

Și, în timp ce eu ceream, devenea tot mai clar faptul că, pentru a scrie o astfel de carte, o parte din Paul2 trebuia să se dea la o parte.

Identitatea lui Paul trebuia contestată. Sistemele sale de credință, vocabularul său trebuiau să devină mai flexibile. Ideile care îl făceau să se simtă separat de alții trebuiau demolate. Înainte ca toate acestea să se fi întâmplat, cartea nu putea fi realizată.

De-a lungul acestui proces, am învățat să mă bizui mai mult pe relația mea cu Iisus decât pe cele citite despre vorbele lui și despre el.

De asemenea, l-am văzut pe Iisus lucrând neabătut în viața multor oameni ce păreau să aibă credințe sau convingeri diferite de ale mele.

Credințele și convingerile separă. Gândurile iubitoare unesc.

„Dacă vrei să-mi urmezi învățătura, trăiește-o gând după gând. Binecuvântează-l pe fratele tău, pe aproapele tău, chiar dacă nu ești de acord cu el.”

Aceasta a fost întotdeauna învățătura lui Iisus. Acum, el o introduce într-un cadru mai larg.

Faptul că am îngăduit acestei cărți să-mi parvină de la Iisus și de la Mintea Christică a însemnat să fac reajustări pe toate planurile vieții mele. Se cerea nu atât o schimbare a modului în care scriam, cât o mutație fundamentală în sistemele mele de credință. Îndepărtarea „ideilor ce dau naștere percepțiilor și sentimentelor de separare” trebuia să devină practica mea spirituală de zi cu zi.

Vă asigur că am fost departe de a fi perfect în această practică. Mă simt însă profund recunoscător pentru ea și pentru această carte, deoarece și una și alta m-au ajutat să fac un pas înainte, un pas foarte dificil, în evoluția mea spirituală.

Speranța mea este că această carte vă va oferi o practică simplă dar profundă de iertare de sine și de non-separare, care vă va transforma viața. Aceasta e practica pe care Iisus a dus-o la perfecțiune în viața sa aici și este practica pe care el continuă să o susține clipă de clipă, atunci când noi ne îndreptăm către ei și îi cerem să ne ajute în viețile noastre.

Sfârșitul suferinței vine atunci când, în cele din urmă, decidem împreună că am suferit destul. Fiecare dintre noi, în propria sa viață, caută să găsească o cale mai bună.

Credeți că Iisus ne va abandona acum? Credeți că mica scânteie din inima dumneavoastră și a mea va păli și se va stinge, victimă a fricii, vinei și durerii noastre?

Nu poate fi așa!

Iubirea lui Iisus, Krisna, Buddha și a tuturor maeștrilor înălțați ne îmbrățișează în rugăciunea fiecăruia dintre noi.

Ea întreține cu blândețe scânteia din inimile noastre, ajutându-ne să trecem deplin prin frica și rușinea noastră.

Ea aduce iluminare divină în toate credințele, convingerile înguste cât și în toate condițiile în care se desfășoară experiența noastră. Deoarece lumina este înăuntrul nostru, ea nu poate să nu strălucească atunci când apelăm la ea.

Lumina lui Christos este în noi toți.

Să o invocăm împreună, în numele Iubirii.

Paul Ferrini, Decembrie, 1993

Introducere.

I ngăduie-mi să încep prin a spune că eu vorbesc prin tine, numai în măsura în care ești dispus să renunțili și se va stinge, victimă a fricii, vinei și durerii noastre?

Nu poate fi așa!

Iubirea lui Iisus, Krisna, Buddha și a tuturor maeștrilor înălțați ne îmbrățișează în rugăciunea fiecăruia dintre noi.

Ea întreține cu blândețe scânteia din inimile noastre, ajutându-ne să trecem deplin prin frica și rușinea noastră.

Ea aduce iluminare divină în toate credințele, convingerile înguste cât și în toate condițiile în care se desfășoară experiența noastră. Deoarece lumina este înăuntrul nostru, ea nu poate să nu strălucească atunci când apelăm la ea.

Lumina lui Christos este în noi toți.

Să o invocăm împreună, în numele Iubirii.

Paul Ferrini, Decembrie, 1993

Introducere.

I ngăduie-mi să încep prin a spune că eu vorbesc prin tine, numai în măsura în care ești dispus să renunți la autocenzură. În acest sens, tu nu ești special. Eu pot vorbi prin absolut oricine care are această disponibilitate. Ceea ce auzi are mult de-a face cu ceea ce este deja prezent în mintea ta.

Orice om care se deschide vocii mele o va auzi conform propriilor sale percepții și preconcepții. E inevitabil să fie așa.

Dorința de a comunica cu mine este esențială când e vorba să deschizi ușa pentru a mă primi. Nu mă impun nimănui cu torța. Relația cu mine se face de bună voie și trebuie inițiată de către fiecare persoană, atunci când e gata s-o facă. Eu sunt exact atât de aproape de tine pe cât vrei tu să-ți fiu. Asta, pentru că sunt deja un gând în interiorul minții tale. Și, tot ceea ce eu sunt, purcede din acest gând, la fel cum tot ceea ce nu sunt pornește dintr-un gând diferit. Asta trebuie să înveți prin experiență.

Unii pretind că eu vorbesc prin ei, numai că ei ascultă o voce diferită de a mea. Vocea mea nu condamnă niciodată și nu înfricoșează.

Intenția mea este să binecuvântez pe toată lumea. Vreau ca fiecare dintre voi să știe, o dată pentru totdeauna, că nu sunteți vinovați decât în propria voastră minte și că această vină imaginată poate și trebuie să fie desfăcută.

Învățătura mea este una simplă: eu profesez3 iertarea păcatelor. Propovăduiesc că păcatul însuși nu este rea! Ei pare să fie real numai fiindcă voi credeți că puteți fi vătămați. Credeți că sunteți trupul vostru și, prin urmare, atunci când trupul a fost vătămat, credeți că vi s-a făcut o nedreptate. Înțeleg că ți-e greu să renunți la această convingere.

Și totuși, eu asta îți cer. Tu nu ești corpul tău, căci trupul se naște și moare, iar tu nu te naști și nici nu mori. Nu ești nicidecum un gând al limitării, căci orice gând ce te limitează este un corp cu un început și cu un sfârșit. Corpul nu este altceva decât cadrul credințelor sau al convingerilor tale. Există corpuri dense și corpuri străvezii, de lumină, dar toate au un început și un sfârșit.

Toate sunt supuse unei oarecare forme de autodelimitare.

Eu sunt un gând nemărginit, un gând fără limitare, căci mă extind mereu în nonforma lui Dumnezeu. Nu există formă care să mă poată conține. M-am contopit cu Dumnezeu în desăvârșită iertare. Sunt liber de orice vină. Sunt liber de reproșuri, resentimente și nemulțumiri. Nu cred că pot fi nedreptățit, cum nu cred că am puterea să nedreptățesc pe cineva, deoarece știu fără nici o îndoială că orice ființă are statut de egalitate în Dumnezeu.

Știu că îți vine greu să crezi asta, fiindcă toate pe care le vezi în lumea ta sugerează inechitatea. Dar aceste inechități sunt, pur și simplu, opera ta. Ele sunt un neadevăr pe care tu îl susții. Nu e nevoie să le mai susții. Demonstrează că nu sunt adevărate, extinzând Iubirea lui Dumnezeu asupra fiecăruia dintre frații tăi. Numai în acest mod poate fi trăită pe pământ experiența împărăției lui Dumnezeu.

Nu fi preocupat de ceea ce alții fac sau lasă nefăcut. Nu e responsabilitatea ta de a evalua gândurile sau faptele lor. Doar atât: fii responsabil pentru modul în care gândești și acționezi tu.

Căci, dacă gândești și acționezi cu Dumnezeu, îi vei influența pe alții, fără a rosti un singur cuvânt. Iubirea de aproape poate fi găsită doar asumându-ți responsabilitatea pentru tine însuți. Fă cât poți pentru tine însuți și pentru alții și lasă-L pe Dumnezeu să facă restul.

Nu ești responsabil pentru alegerile făcute de alții și nici ei nu sunt răspunzători pentru ale tale. Totuși, puteți și trebuie să învățați unii de la alții, căci ceea ce alegi tu nu este chiar atât de diferit de ceea ce alege semenul tău. Adeseori faceți aceleași greșeli.

Greșelile sunt oportunități pentru a învăța. A-l condamna pe fratele tău pentru faptul că face greșeli înseamnă a pretinde că tu ești fără de greșeală – ceea ce nu este adevărat. Te-am mai întrebat și te întreb din nou: care dintre voi va arunca primul piatra?

Îl poți dezlega pe aproapele tău de judecata pe care ești gata s-o pronunți în propria ta minte. A-l dezlega înseamnă a-l iubi, căci aceasta îl așează acolo unde se află doar iubirea, dincolo de orice fel de judecată. Stăpânirea propriilor tale gânduri este o premisă esențială pentru propria ta iluminare, fiindcă aici, în gândurile tale, alegi tu să mergi cu mine sau să pleci de lângă mine. Spre deosebire de tine, eu sunt statornic. Nu te voi părăsi. Îți stau întotdeauna alături, așteptând să mă recunoști.

Dacă vrei să fii ca mine, trebuie să înveți să gândești ca mine. Iar dacă vrei să înveți să gândești ca mine, trebuie să pui fiecare gând pe care îl gândești în mâinile mele. Eu îți voi spune dacă e de ajutor sau nu.

Gândurile care nu ajută trebuie eliminate. Iată esența antrenamentului minții. Trebuie reținute numai gândurile care binecuvântează și ne recheamă la adevăr. Învățătura mea a fost și va continua să fie distorsionată, deoarece ea amenință fiecare gând care este fals. Și, amenințate astfel, gândurile false pun stăpânire pe învățătură și caută să o modeleze ca să se potrivească scopurilor lor. Nu durează mult până când cuvintele atribuite mie ajung să fie contrariul celor pe care le-am rostit.

De aceea vă rog să fiți vigilenți. Nu vă împotriviți acestei distorsiuni, nu o atacați și nu căutați să o discreditați. Toate acestea o vor face și mai puternică. Fiți cu mintea clară și respingeți falsul de dragul adevărului. O singură idee falsă poate duce la disperare mintea ce o gândește. Dar un singur gând adevărat restaurează împărăția.

De aceea, alege-ți gândurile cu înțelepciune, iar dacă nu ești sigur ce să gândești, adu-ți dilema la mine.

A te preda mie nu seamănă cu nici un gest de predare sau subjugare pe care îl poți cunoaște în lumea ta. Căci lumea ar folosi cu duritate gestul tău de predare, pentru a te pune sub control – în timp ce eu l-aș folosi cu blândețe, pentru a te elibera de falsitate și pentru a-ți reda adevăratul tău Sine. Cei care fac lucrarea mea îți dau ție puterea de a te iubi și de a te afirma pe tine însuți, așa cum ești chiar acum. Cei care lucrează împotriva mea îți vor găsi multe greșeli pe care vor dori să le rectifice. Ei ar vrea să te facă să depinzi de ei pentru mântuirea ta. Nu accepta asemenea minciuni. Învață să discerni. Nimeni de pe pământ nu are un răspuns mai bun pentru tine decât acela pe care tu îl vei găsi prin încrederea în tine însuți și în mine.

Miezul problemei.

N imeni nu este atât de aspru cu tine așa cum ești tu însuți. Asemeni tuturor fraților tăi, suferi de un profund sentiment de imperfecțiune și nevrednicie.

Te urmărește sentimentul că ai făcut niște greșeli teribile pentru care, mai devreme sau mai târziu, vei fi pedepsit de autorități umane sau de vreo autoritate abstractă spirituală, cum ar fi Dumnezeu sau legea karmică.

Aceste chestiuni nerezolvate cu privire la autoevaluarea ta reprezintă condițiile în care se realizează întruparea ta. Cu alte cuvinte, ești aici pentru a le rezolva. Tu ți-ai ales părinții, pentru ca ei să-ți exacerbeze sentimentul de vinovăție, în așa fel încât să poți deveni conștient de el. Așadar, a-i învinui pe ei pentru problemele tale, nu te va ajuta să îndepărtezi condițiile pe care, în mod reciproc, voi le-ați impus iubirii. Singura cale de ieșire este ca tu să devii tot mai conștient de propria ta vinovăție și de credințele și tiparele de interacțiune bazate pe frică.

A căuta pe cineva special, care să-ți furnizeze iubirea pe care părinții tăi nu au fost în stare să ți-o ofere, nu este o rezolvare, ci doar va agrava lucrurile. Să nu fii surprins, dacă partenerul sau partenera pe care i-ai ales sunt întruparea perfectă a părintelui cu care ai cele mai multe de vindecat. Nu poți să nu ajungi față în față cu propriile tale răni. Părinții, soții și copiii sunt aici ca să te ajute să vezi propria ta nevoie de vindecare – iar tu, la rândul tău, îndeplinești aceeași funcție în viețile lor.

Căutarea iubirii necondiționate într-o lume a condițiilor este sortită, în mod inevitabil, eșecului. De vreme ce toți frații tăi acționează conform unor tipare bazate pe rușine sau vină, ei nu îți pot oferi iubirea pe care știi că o meriți și nici tu nu le-o poți oferi lor.

Cel mai bun lucru pe care îl puteți face este să vă ridicați unul altuia starea de conștientă asupra iubirii ce vă este necesară – și să începeți să vă asumați responsabilitatea de a v-o dărui vouă înșivă.

Dacă nu-ți asumi responsabilitatea de a aduce iubirea în propriile tale răni, nu vei ieși din ciclul vicios atac/apărare, vină și învinuire.

Sentimentele tale de furie, jignire și trădare – oricât de justificate ar părea ele – nu vor face decât să toarne ulei pe focul conflictului interpersonal și vor continua să reîntărească credința sau convingerea ta sub-conștientă că ești nevrednic de iubire și incapabil să iubești.

Trebuie să înveți să vezi cât de departe se întinde propria ta ură de sine. Până ce nu te vei uita în oglindă și nu vei vedea, reflectate acolo, propriile tale convingeri, îl vei folosi pe fiecare seamăn al tău din cadrul experiențelor tale ca pe o oglindă care să-ți arate ceea ce crezi despre tine însuți. Deși nu e nimic greșit în această practică, ea nu este calea cea mai scurtă sau ușoară spre acasă, întrucât există întotdeauna tendința de a gândi că ceea ce vezi este lecția altuia.

Dacă vrei să ieși din psihologia vicioasă a lumii, trebuie să o-prești jocul proiecției. Acest joc ascunde atracția ta subconștientă spre moarte, în spatele unei fațade a blamării și a unei moralități condiționate. E o ironie, într-adevăr, dar – în chiar clipa când îți declari inocența pe socoteala aproapelui tău – tu îți întărești, de asemenea, propriile sentimente de vinovăție și inferioritate.

Nu există altă cale de ieșire din cercul vicios al vinei și învinuirii, alta decât de a înceta să învinuiești. Dar fii pregătit. Dacă vrei să te dai jos de pe roata suferinței, s-ar putea să constați că nu te bucuri de prea multă popularitate. Cei ce nu participă la jocul lumii – proiecția – sunt primii care vor fi atacați.

Dacă nu ai învățat nimic din viața mea, asta precis ai învățat-o!

Oricine care își recunoaște propria frică – fără a o proiecta în afara sa – periclitează jocul lumii. Oricine care își asumă propriile gânduri ucigașe și le caută rădăcinile în propria conștiință, amenință eșafodajul moral al societății. În societatea umană există bine și rău. Cei care fac ceva bun sunt răsplătiți, iar cei care fac ceva rău sunt pedepsiți.

Așa a fost dintotdeauna.

Învățătura mea amenință acest postulat fundamental. La nivelul cel mai de suprafață, ea contestă ideea că răul ar trebui pedepsit. În fața strigătului pentru plată și răsplată, m-am situat și voi continua să mă situez în favoarea iertării.

La un nivel mai profund, învățătura mea contestă însăși ideea că cineva ar trebui condamnat din cauza comportamentului său. Dacă cineva acționează greșit, aceasta se datorează faptului că are gânduri greșite, gânduri false. Dacă el poate să-și dea seama de neadevărul gândirii sale, își poate schimba comportamentul. E în interesul societății să-l ajute s-o facă. Dar dacă se aplică o pedeapsă, ideile sale false vor fi reîntărite și li se va mai adăuga și povara vinei. Ai auzit zicala: „Din două rele nu iese un lucru bun”. Aceasta este esența învățăturii mele. Toate relele trebuie îndreptate așa cum trebuie. Altfel, corecția înseamnă atac. A te opune, a căuta să birui sau să te cerți cu o idee falsă este echivalent cu a o consolida. Aceasta este calea violenței. Calea mea, pe de altă parte, este nonviolență. Prin modul ei de abordare a problemei, ea demonstrează care este soluția. Ea aduce iubire, nu atac, celor cuprinși de durere. Mijloacele sunt compatibile scopului.

A face ceva rău înseamnă a profesa4 vina și a perpetua credința că durerea și suferința sunt necesare. A face ceva bun înseamnă a profesa iubirea și a-i demonstra puterea de a depăși toată suferința. Pe scurt, nu ai niciodată dreptate când faci un lucru rău și nu greșești niciodată când faci un lucru bun.

Ca să ai dreptate, fă bine.

Nu poți iubi într-un mod lipsit de iubire. Nu poți avea dreptate și, în același timp, să ataci ceea ce este rău, deoarece eroarea e cea care trebuie demontată și, întrucât rădăcina a tot ce înseamnă eroare este frica, numai demontarea fricii va aduce corecția.

Iubirea este singura reacție ce demontează frica. Dacă nu crezi asta, încearc-o. Iubește orice persoană sau situație care îți evocă în tine frica, și aceasta va dispărea. Asta este adevărat, nu atât datorită faptului că iubirea e antidotul fricii, ci fiindcă frica este „absența iubirii”. De aceea, ori de câte ori iubirea este prezentă – frica nu poate exista.

Cei mai mulți dintre voi înțeleg foarte multe despre frică, dar foarte puține despre iubire. Vă este frică de Dumnezeu, vă este frică de mine și vă este frică unul de celălalt.

De ce vă e frică? Deoarece aveți convingerea că nu meritați să fiți iubiți și nici nu sunteți capabili să iubiți pe altcineva.

Această credință este singura credință ce trebuie schimbată. Toată negativitatea din viața voastră se va destrăma, o dată ce demontați această credință eronată despre voi înșivă. Tu, prietenul meu, nu ești ceea ce gândești că ești. Nu ești doar o acumulare a tuturor convingerilor și faptelor tale negative. Asta este ceea ce crezi tu că ești, dar nu e ceea ce ești. Tu ești Fiul lui Dumnezeu, la fel ca și mine. Tot ceea ce este bun și adevărat despre Dumnezeu, este bun și adevărat despre tine.

Acceptă acest fapt – fie și numai pentru o clipă – și viața ta va fi transformată. Acceptă aceasta în privința fratelui tău – aproapelui tău – chiar în acest moment și tot conflictul dintre voi se va termina.

Ceea ce vezi este un rezultat direct a ceea ce crezi. Dacă tu crezi că ești vinovat, atunci vei vedea o lume vinovată. Iar o lume vinovată va fi pedepsită – și la fel vei fi și tu.

„Dumnezeu te va bate. Dumnezeu va nimici lumea. Dumnezeu se va răzbuna.” Acestea, prietenii mei, sunt gândurile pe care voi le gândiți. Acestea – deși sunt blasfemii – sunt ideile absurde pe care vreți să mi le atribuiți mie! Din fericire, eu înțeleg că acesta este doar modul vostru – nu prea subtil – de a vă canoni.

Este o manevră de tergiversare. În timp, veți obosi de ea. Nu va dura mult până ce veți începe să respingeți – individual și colectiv – întreg conceptul vinei și veți tânji să veniți acasă.

Prietenii mei, aștept cu bucurie și certitudine acest moment al deplinei onestități și responsabilități. În acea zi, când veți vedea binele vostru și pe cel al semenilor voștri ca fiind unul și același, tot ceea ce vă separă de Dumnezeu se va desprinde de voi și veți sta alături de mine în toată splendoarea voastră.

Atunci veți cunoaște în mod neîndoielnic Iubirea lui Dumnezeu pentru voi.

Atunci veți cunoaște că El/Ea nu v-a abandonat niciodată, nici chiar în culmea demenței voastre, când ați gândit că El/Ea vrea să vă pedepsească și să vă distrugă lumea.

Atunci veți cunoaște puterea minții voastre de a crea și atunci veți alege să creați împreună cu Dumnezeu și nu separat de El/Ea.

Practica.

I nsuși cuvântul practică produce confuzie. Ce altceva ai putea practica, în afară de ceea ce cunoști deja? Și ce altceva cunoști, în afară de vină, frică și atac? Bineînțeles că nu vrei să continui să pui în practică exact acele credințe sau reacții care te duc la suferință!

Așadar, ce să practici? Ai putea, eventual, să începi prin a practica, pur și simplu, starea de conștientă. Exersează să fii conștient de vina ta, de frica ta și de atacul tău. Nu le camufla, nu le nega și nu le proiecta asupra altor oameni. Pur și simplu, uită-te la aceste fenomene în timp ce ele se ivesc în cadrul conștientei tale.

Când ești furios sau deprimat, întreabă, pur și simplu: „De ce sunt supărat? De ce simt nevoia să mă apăr? De ce anume mi-e frică?”

Continuă să pui aceste întrebări, până când începi să-ți dai seama de sursa mâniei și fricii tale. O dată ce treci prin aceste straturi ale emoției, pune-ți întrebarea: „Care este vina mea aici?” „La ce vină te referi?”, întrebi. Toate emoțiile negative din viața ta apar din sentimentul tău subconștient de vinovăție/rușine. Acesta trebuie conștientizat. Trebuie adus în conștienta ta, ca tu să-l poți elibera.

Sentimentele tale de imperfecțiune și nevrednicie îți provoacă frica de răsplată. Dacă tu crezi că e ceva în neregulă cu tine, sau că ai greșit cu ceva, îți va fi teamă că vei fi pedepsit, far dacă ți-e teamă că vei fi pedepsit, te vei apăra împotriva oricărui atac imaginat și imaginar.

Ori de câte ori simți că cineva îți contestă valoarea, vei fi gata să apeși pe trăgaci.

Acest întreg scenariu despre vină și pedeapsă, plată și răsplată, are loc doar în mintea ta. Dacă îl proiectezi, vei introduce pe alții în el și veți fi nevoiți să-l rezolvați împreună. Asta, însă, ridică miza. Este puțin probabil să rezolvi ceva împreună cu altul, atunci când nu ești conștient de propria ta complicitate la evenimente.

Este mai bine să începi prin a conferi conștientă propriilor tale gânduri. Astfel, vei descoperi nu numai că vina este rădăcina întregii suferințe, dar și că iertarea de sine este necesară.

Fără iertare de sine, nu există eliberare de vină. Prin urmare, și drama mântuirii are loc doar în propria ta minte.

Tu, în mintea ta, îți stabilești inocența sau vina. Nu contează cât de mulți oameni ți-au făcut rău. A-i învinui nu te va ajuta cu nimic.

Tu ești judecătorul care pronunță sentința, iar atâta timp cât învinuiești pe altcineva pentru problemele tale, refuzi să-ți oferi ție însuți iertarea.

Judecătorul și jurații trăiesc, deopotrivă, înăuntrul propriilor tale gânduri. Tu ți-ai stabilit vina, iar acum tot tu trebuie să o demontezi.

Până când nu îți vei des-face vina, nu îți poți găsi nevinovăția.

Cam ia asta ne referim când e vorba despre procesul de iertare. Nu are nimic de-a face cu a-i ierta pe alții. Are totul de-a face cu a te ierta pe tine însuți pentru faptul că te-ai declarat vinovat.

Acesta e domeniul practicii. Nu există situație în care această lucrare să nu poată fi făcută.

Întregul scenariu al vieții tale este un teritoriu pentru autoinvestigare. Conferă conștientă fiecărui gând și fiecărui sentiment și, în curând, vei găsi sursa vinei și a suferinței ulterioare.

Nimeni nu poate scăpa de această muncă; este o parte esențială a programei de trezire.

Cu cât înțelegi mai repede acest lucru, cu atât îți va fi mai ușor.

Aproapele tău.

I n permanență supraestimezi importanța aproapelui tău în viața ta. Pe de-o parte vrei să-l învinuiești pentru toate problemele tale și să-l crucifici, cum m-ai crucificat pe mine. Pe de altă parte, vrei să-l ridici pe un piedestal și să-l preaslăvești, așa cum mă preaslăvești pe mine.

Cu toate acestea. Îți vine foarte greu să-l tratezi pe aproapele tău ca pe un egal. Când ți-am cerut să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, ți-am dat o regulă foarte simplă pe care s-o urmezi în tot ceea ce faci. Din nefericire, dacă nu te iubești pe tine însuți, nu prea o să reușești să-l iubești pe aproapele tău.

A învăța să te iubești pe tine însuți și a învăța să-ți iubești aproapele, merg mână în mână.

Nu poți să-l iubești pe semenul tău și să te urăști pe tine însuți, sau să te iubești pe tine însuți și să-l urăști pe semenul tău.

Sentimentele față de aproapele tău oglindesc, pur și simplu, sentimentele tale față de tine însuți.

Așa stând lucrurile, interacțiunile cu aproapele tău te ajută să vezi ceea ce trebuie să ierți în tine însuți.

A-l ierta pe aproapele tău pentru greșelile lui față de tine îl ajută numai în cazul în care aceasta îl face capabil de a se ierta pe el însuși.

Tot așa, a primi iertarea aproapelui tău pentru greșelile tale față de el te ajută numai în cazul în care aceasta te face capabil de a te ierta pe tine însuți.

A primi iertare din partea altora este un lucru necesar, numai în măsura în care tu crezi că este. Dacă așa crezi – cum cred. de altfel, majoritatea oamenilor – e important să te împaci.

A le cere iertare altora demonstrează că ești gata să te răzgândești în privința celor întâmplate.

Acesta este un prim pas important în proces.

Nu face, însă, greșeala de a da aproapelui tău „puterea” de a te ierta. Asta plasează puterea în afara ta, acolo unde ea nu poate fi niciodată.

Cere-i iertarea, dar – dacă el ți-o refuză – să nu presupui că nu vei fi niciodată iertat. Dimpotrivă, ești întotdeauna iertat.

Cei care refuză iertarea, și-o refuză doar lor înșiși.

Atunci când îl condamni pe aproapele tău, poți fi sigur că nu pe el îi condamni, ci o parte din tine însuți de care ți-e rușine și pe care nu ai acceptat-o. Faptul că descoperi niște neajunsuri la aproapele tău nu te poate face să te simți mai bine – întrucât aceasta doar agravează propria ta senzație de nevrednicie.

Nici dreptatea, nici mântuirea nu se dobândesc atacându-ți semenul. Te rog să înțelegi aceasta, exact așa cum ți-o spun. Fiecare cui pe care îl bați în palma semenului tău te ține pe tine pironit de cruce.

Eu sunt dovada acestui fapt. Căci eu, în percepția ta, voi rămâne pe cruce până când va înceta întregul atac. Până atunci, tu și cu mine avem un lucru în comun: amândoi am fost crucificați.

În interacțiunile tale cu aproapele tău ai de făcut o alegere simplă: a-l găsi nevinovat sau a-l găsi vinovat. Această alegere are loc iarăși și iarăși – în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare clipă. Cu fiecare gând tu îl întemnițezi pe aproapele tău, sau îl eliberezi. Și, așa cum alegi să-l tratezi pe el, aceeași judecată vei aduce asupra ta însăți.

Nu poți ajunge în Cer, trăgându-l înapoi pe aproapele tău – și nici nu vei ajunge acolo, încercând să-l cari tu. Fiecăruia dintre voi i s-au dat mijloacele de a-și descoperi propria nevinovăție.

Acceptă-l, pur și simplu, pe semenul tău și binecuvântează-l pe calea sa. Dacă îți cere ajutorul, dă-i-l bucuros, dar nu încerca să faci pentru aproapele tău ceea ce trebuie să facă el pentru sine însuși.

Este necesar ca limitele pe care le stabilești să fie bine gândite. dacă se pune problema să treci dincolo de ele.

Nu-l face răspunzător pe aproapele tău pentru pacea și fericirea ta și nu-ți asuma nici responsabilitatea pentru pacea și fericirea lui.

El n-a venit să te mântuiască pe tine și nici tu n-ai venit aici ca să-l mântuiești pe el.

Pe de altă parte, dezleagă-l pe semenul tău de orice resentiment pe care îl nutrești față de el.

Nu te abține în nici un fel de la a-i arăta iubire.

Căci, a încerca să-l privezi de fericirea sa, înseamnă a-l ataca și a te întemnița pe tine însuți în strânsoarea fricii și a vinei.

Nu-ți astupa urechile când aproapele tău strigă după ajutor.

Lasă-l să lucreze alături de tine, atâta timp cât vrea el. Și, când e gata să plece, dorește-i tot binele. Dă-i hrană și apă pentru drum.

Nu-l îndatora și nu-l forța să stea împotriva voinței sale.

Libertatea aproapelui tău nu este decât un simbol al propriei tale libertăți. De aceea, lasă-l să vină și să plece după bunul lui plac.

Urează-i bun venit când vine și spune-i bun rămas când pleacă.

Mai mult de-atât nu poți face.

Atât însă este suficient.

Îngrijește-te de fiecare străin în felul acesta, și eu îți voi arăta o lume în care s-a întors încrederea și în care domnește iubirea de aproape.

Iubește-ți aproapele, așa cum ai vrea să te iubești pe tine însuți. Fă-l să fie la fel de important. Nu fă sacrificii pentru el și nu-i cere ca el să facă sacrificii pentru tine, ci ajută-l când poți și primește-i ajutorul cu recunoștință, atunci când ai nevoie de ei.

Această reciprocitate simplă și plină de demnitate este un gest a! iubirii și acceptării. El demonstrează încredere și stimă reciprocă.

Mai mult de-atât e prea mult. Mai puțin de-atât e prea puțin.

Interpretare.

I nterpretezi ceea ce se întâmplă în viața ta conform credințelor tale fundamentale și stărilor emoționale ce izvorăsc din ele. Trăirea unei experiențe de dezamăgire, de exemplu, este legată direct de vină și de sentimentul tău de imperfecțiune. Când nu-ți sunt îndeplinite așteptările, primești, pur și simplu, o corecție. Ți se spune că nu vezi întregul adevăr a! unei situații. Ți se cere să-ți lărgești percepțiile.

Corecția nu înseamnă atac. Ea nu înseamnă pedeapsă.

Percepția că ești atacat sau pedepsit atunci când lucrurile nu merg cum vrei tu este pe de-a-ntregul alimentată de vină. Fără acea vină, corecția s-ar primi cu recunoștință și percepția s-ar lărgi, pentru a include noua informație. Tot ceea ce înseamnă experiență are loc doar pentru un singur scop: lărgirea conștientei tale. Orice alt sens pe care îl descoperi în experiența ta de viață este un sens pe care tu l-ai născocit. Poate nu decizi la nivel conștient ceea ce ți se va întâmpla, dar în mod cert interpretezi ceea ce se întâmplă potrivit cu credințele tale.

Libertatea ta de bază constă în a accepta și a învăța din experiențele cu care ești confruntat. Poți, desigur, să respingi experiența. Poți refuza să înveți din ea. Dar această opțiune duce la suferință. Dacă încă nu știi asta, nu va dura mult până o vei afla. S-ar putea să întrebi: „Pot îndepărta suferința, acceptându-mi experiențele și învățând din ele?” iată o întrebare foarte bună. Nu numai că poți îndepărta suferința, dar poți trăi bucuria unirii cu Dumnezeu. Căci, îmbrățișat de experiența ta, îți primești corecția – și gândurile tale se aliniază Minții Divine.

Viața este ori rezistență, ori capitulare.

Acestea sunt singurele opțiuni. Rezistența duce la suferință. Capitularea duce la beatitudine. Rezistența este decizia de a acționa singur.

Capitularea este decizia de a acționa cu Dumnezeu.

În viață nu poți trăi experiența bucuriei, opunându-te ideilor și acțiunilor altor oameni. Poți trăi experiența bucuriei, numai rămânând credincios adevărului dinăuntrul inimii tale. Iar acest adevăr nu îi respinge niciodată pe alții, ci îi invită să intre. Adevărul este o ușă ce rămâne mereu deschisă. Nu poți închide această ușă. Poți alege să nu intri. Poți merge în direcția opusă. Dar nu poți spune niciodată: „Am încercat să intru dar ușa era închisă.” Ușa nu este niciodată închisă pentru tine sau pentru oricine altcineva. Dacă ai sentimentul că ușa ți-a fost trântită în față, înseamnă că ți-ai interpretat experiența cu înfricoșare. Crezi doar că ușa este închisă. Ea nu este închisă – dar convingerea ta că ușa e închisă te-ar putea convinge și pe tine și pe alții că așa stau lucrurile.

Sunteți cu toții niște maeștri când e vorba să întoarceți adevărul pe dos. Aveți abilitatea creativă de a face ca orice lucru să însemne ceea ce vreți voi să însemne. Puteți face „nu” din „da” și „corect” din „greșit”. Chiar atât de puternice vă sunt credințele! Dar faptul că ați răsturnat adevărul nu înseamnă că adevărul încetează de a mai fi adevărat. Înseamnă doar că ați reușit să ascundeți adevărul de voi înșivă.

Este, așadar, foarte important cum îți interpretezi experiențele.

Dacă te simți frustrat în așteptările tale, vei accepta oare corecția, sau vei insista că ești nedreptățit? Ești tu victima a ceea ce ți se întâmplă, sau ești cel care folosește aceasta pentru a învăța? Primești experiențele prin care treci ca pe o binecuvântare, sau ca pe o pedeapsă?

Iată întrebarea pe care trebuie să ți-o pui mereu.

Fiecare experiență este o oportunitate de a îmbrățișa adevărul și de a respinge iluzia. In această privință, o experiență nu este mai bună sau mai rea decât alta. Toate experiențele au același potențial. Ele toate există doar ca un teren germinativ pentru natura ta divină.

Iată de ce nu trebuie să disperi niciodată. Vei avea întotdeauna o altă șansă de a te răzgândi. Nu asculta de cei care spun contrariul.

Nu există o judecată de apoi, în afara judecății pe care tu o vei emite despre tine însuți, atunci când te vei vedea prin ochii mei.

Poate că în acest moment nu mă crezi.

Poate că ești convins că tu ai provocat suferința altora sau că ești victima acțiunilor acestora întreprinse împotriva ta.

Faptul că îmi respingi acum cuvintele nu înseamnă că voi înceta să ți le ofer. De ce crezi că ar conta pentru mine cât de mult timp îți trebuie ție ca să te trezești? Timpul, desigur, nu are nici o relevanță pentru mine și nici pentru tine, dacă e să spunem adevărul.

Ai timp din belșug să faci greșeli și să înveți din ele.

Când flecare dintre voi va fi învățat ceea ce a venit să învețe, a-ceastă lume nu va mai fi necesară. Acest univers fizic, ce ți se pare atât de permanent, se va dizolva în neant – fiindcă, o dată ce v-ați trezit, el nu mai are nici un rost. Acest timp se apropie, dar nu e nici o grabă.

Nu da bice râului și nici nu încerca să-l stăvilești. N-o să-ți folosească la nimic. Mintea Divină lucrează în mintea ta chiar acum, chiar aici. În asta trebuie să înveți să ai încredere.

Nevoia de miracole.

M iracolele sunt demonstrații ale Minții Divine în acțiune în mintea și experiența ta. E nevoie de miracole ca procedee didactice, exact așa cum a fost nevoie de miracole cu două mii de ani în urmă. Fiecare miracol este o demonstrare a faptului că iubirea e mai puternică decât frica.

Nu subestima cantitatea de frică din care este făcută lumea ta. Privește în jurul tău. Uită-te la propriile tale gânduri. Există acolo vreun loc în care frica să nu se simtă ca la ea acasă?

Nu te întreb asta ca să te deprim. Aș dori doar să fii realist.

Privește lucrurile așa cum sunt ele în lumea ta. Fă un inventar al propriilor tale gânduri. Nu te poți apropia de iubire, dacă nu realizezi cât de mult din gândirea ta are la bază frica.

A conferi conștientă gândurilor tale încărcate de frică induce posibilitatea unei alternative. Dar, te rog, nu încerca să înlocuiești gândurile negative, temătoare, cu gânduri pozitive, iubitoare. Asta nu face decât să instaureze un conflict în mintea ta. Lasă, în schimb, conștientizarea să lucreze.

Fii conștient, pur și simplu, de frica ta și simte-o.

Apoi, când ai resimțit-o din plin, spune doar: „Tată, acum sunt gata să trec prin frica mea. Te rog, ajută-mă!” Și fii gata să primești ajutorul pe care l-ai cerut. Cererea ta nu va fi respinsă, te asigur.

Când ceri ajutor, recunoști că există o putere mai mare decât frica ta. De asemenea, îți vădești dorința de a conlucra cu acea putere, pentru a ieși din frica și conflictul din viața ta.

Ii-aș mai propune ceva: atunci când ceri ajutor, admite că ceri ca gândurile tale să fie schimbate. Afirmă, deci: „Tată, sunt dispus să mă răzgândesc în privința acestei situații. Ajută-mă, Te rog, să o văd, nu prin ochii fricii, ci așa cum o vezi Tu. Ajută-mă să o văd cu iubire egală pentru mine însumi și pentru toți ceilalți.”

Aceasta, semen al meu, este o rugăciune foarte puternică.

Stăruie în ea.

Odihnește-te în tăria și pacea ei. Și lasă-L pe Dumnezeu să-ți răspundă prin flecare cuvânt, fiecare gest și flecare faptă.

Nu poți avea experiența miracolului, decât dacă ești dispus să-l primești. Ca să trăiești experiența miracolului, trebuie să fie prezenți următorii factori: (1) trebuie să știi că ai nevoie de el, (2) să-l ceri în mod sincer și (3) să fii dispus să-l primești.

Când toți trei factorii sunt prezenți, miracolul se va manifesta.

Din nefericire, chiar dacă miracolul s-a manifestat în viața ta, s-ar putea să nu-ți dai seama. De ce? Fiindcă ai o idee preconcepută despre felul în care trebuie să arate miracolul. Și, astfel, s-ar putea să nu-l recunoști, deși se află chiar în fața ta.

Dar la ce bun un miracol, dacă nu-l poți vedea? Dacă vrei să accepți miracolul în inima ta, înțelege, te rog. că el s-ar putea să nu arate așa cum ți-ai închipuit tu. Fii deschis la prezența sa în viața ta și îngăduie-i să ți se reveleze.

Unii dintre voi ar putea întreba: „De ce nu îmi dă Dumnezeu miracolul pe care îl cer?”

Motivul este că miracolul pe care îl ceri ar putea să nu te elibereze de frică. Prin urmare, el nu este miraculos, iar frica ta va reface, pur și simplu, condițiile care te-au determinat să ceri acest miracol.

Lasă ca Dumnezeu să fie Cel care îți răspunde la rugăciune. Nu încerca să-l spui tu de ce anume ai nevoie. Știe El mai bine decât tine.

Ai încredere în asta. Deschide-te prezenței Sale în viața ta. Fii dispus să înveți de la El și despre El.

În această disponibilitate, frica va fi dizolvată.

În această disponibilitate te vei trezi la adevărata ta natură.

A folosi ceea ce ai la îndemână.

N u e necesar să reinventezi roata ca să aduci în viață o contribuție semnificativă. Dacă te uiți în jurul tău, vei vedea multe căi deschise autoexprimării. Niciuna dintre acestea nu este perfectă. Unele îți vor cere să te adaptezi. E în ordine. E bine să fii adaptabil. E bine să înțelegi că același lucru poate fi spus și făcut în multe feluri.

Dacă încerci să găsești forma perfectă – serviciul perfect, relația perfectă – vei fi încontinuu frustrat. Lumea nu oferă perfecțiunea în a-ceastă privință. Ea îți oferă, pur și simplu, o oportunitate de a evolua și de a te schimba, ceea ce e ușor dacă nu ești atașat formei taie de autoexprimare. Folosește forma care-ți stă la îndemână în momentul dat. Desprinde-te de ideile tale preconcepute. Fiecare moment este nou. Fiecare situație cere ceva diferit de la tine.

Atașamentul față de un anumit mod de a spune sau de a face ceva într-un anumit fel este tributar timpului. Astfel de atașamente te țin înlănțuit de trecut. Te țin împotmolit într-o falsă identitate.

Fiecare experiență ce vine spre tine te va întreba dacă ești dispus să nu te mai cramponezi, dacă ești dispus să ai încredere, dacă ești dispus să pășești afară din timp.

Dacă nu ești atașat de formă, e ușor să pășești afară din timp.

Atenția ta rămâne fixată în prezent, în momentul etern de acum. Orice se întâmplă cere atenția ta totală.

Și totuși, câți dintre voi sunteți pe deplin prezenți în cadrul experienței voastre? Cei mai mulți dintre voi sunteți ocupați să vă judecați experiența, căutându-i nod în papură, dorind ca ea să arate așa cum v-ați așteptat să arate. Cu alte cuvinte, vă cramponați de falsa voastră identitate; încercați să siliți prezentul să se conformeze trecutului.

Întreabă-te onest: „Sunt în căutarea unei vieți stabile, previzibile? Asta-mi doresc?” în caz că da, atunci trebuie să-ți dai seama că lumea nu-ți poate oferi așa ceva. Toate lucrurile din lume se află într-un proces de schimbare. Nimic nu e stabil. Nimic nu e previzibil. Nimic nu-ți va oferi altceva decât securitate temporară. Gândurile vin și pleacă. Relațiile încep și se termină. Trupurile se nasc și pier.

Iată tot ce îți poate oferi lumea: evoluție, schimbare, caracter tranzitoriu al lucrurilor. Permanența nu poate fi găsită la nivelul formei. Toată forma este, în esență, o distorsiune a lipsei originare de formă a universului. Ceea ce este atotcuprinzător, atoateprimitor. atoateiubitor nu poate fi limitat la formă.

Iubirea nu-l alege pe cel iubit sau momentul exprimării de sine.

Iubirea se extinde asupra tuturor, tot timpul. Iubirea este tară condiții, adică, ea este „fără formă”.

Înseamnă oare aceasta că nu poți trăi – în lume – experiența iubirii? Nicidecum! Totuși, trăirea de către tine a experienței iubirii va fi diminuată în raport direct cu nevoia ta de a o interpreta și controla.

Interpretarea pune condiții asupra a ceea ce trebuie să rămână fără condiții.

Când impui iubirii condiții, tu trăiești experiența condițiilor, nu a iubirii. Întâlnești forma, nu conținutul.

Iubirea se exprimă numai printr-o inimă deschisă.

Deschiderea inimii nu este o tehnică, ci o disponibilitate emoțională ce trece dincolo de limitele definirii conceptuale. Pe măsură ce fiecare formă se schimbă, inima se deschide fără frică spre conținutul ei schimbător.

Ca să pricepi ceva din această lume, trebuie să înveți să privești dincolo de formă, către intenția creativă. Fii receptiv la intenția aflată în spatele modului de exprimare a unei persoane și vei vedea mai clar ce înseamnă aceasta pentru ea. Dar privește numai forma nudă și vei vedea ce înseamnă această formă pentru tine.

„A privi dincolo de formă” este un alt mod de a spune „privește dincolo de propriile tale idei preconcepute.” Ca să-l vezi pe semenul tău așa cum este el în realitate, trebuie să privești dincolo de judecățile tale despre el. Dacă vrei să-l cunoști, trebuie să te apropii de el, să-ți deschizi inima și să-l întrebi care îi este intenția.

Acesta este singurul gest ce te va conduce spre cunoașterea lui.

Când intențiile cuiva se schimbă, se schimbă și forma care e suportul acestor intenții. Dacă ești sensibil la propriile tale intenții și la cele ale altora, vei fi mai bine pregătit pentru modificările formei.

Detașarea de formă provine dintr-o atitudine de apropiere de alții, nu de înstrăinare.

A-i ține la distanță pe ceilalți nu aduce detașarea, ci opusul ei. Numai dacă îi admiți pe ceilalți în inima ta, devii capabil să-i eliberezi.

Compasiunea și detașarea merg mână în mână.

Nu poți să iubești pe cineva și, totodată, să urmărești să-l controlezi. Numai dorindu-i tot ce este mai bine, îi oferi aproapelui tău libertatea. Iar dacă nu îi oferi libertate, nu îi oferi iubire.

Atașamentul față de formă provine din cea mai profundă nesiguranță. Nu o poți înțelege pe deplin, până când nu treci dincolo de atașament, însă această trecere este inevitabilă.

Ea este imprimată în schema vieții.

Fiecare situație din viața ta îți oferă oportunitatea de a căpăta o mai mare apropiere de ceilalți și o mai mare libertate.

Pe măsură ce iubești din ce în ce mai profund, din ce în ce mai mulți oameni, devii din ce în ce mai puțin atașat de ei ca indivizi. Devii atașat nu de persoana ca atare – ci de iubirea pe care fiecare persoană o extinde spre tine. Este o trecere spre trăirea experienței Iubirii Divine care e dincolo de corp, ba chiar dincolo de orice fel de formă.

Când te rog să folosești orice formă ce îți este la îndemână în momentul de față, eu te rog să devii flexibil și receptiv. Te rog să treci la nivelul intenției. Te rog să treci la apropierea de ceilalți, fără a încerca să definești sau să controlezi. Dacă faci astfel, nu vei fi niciodată limitat de formă sau obsedat de ea. Vei fi liber să creezi în mod spontan.

Acesta este cel mai bun sfat pe care ți-1 pot da. Rămâi în prezent, fără așteptări, fără atașament față de rezultat. Nu te plânge de forma care îți e oferită și nu o învesti cu mai multă importanță decât are.

Perfecțiunea nu este de găsit în afara ta.

Dacă vrei să găsești adevărul, privește înăuntrul tău. Privește-ți propriile intenții.

Atunci nu este cu putință să interpretezi greșit intențiile altuia.

Deschiderea înspre divin.

P înă nu vei înțelege că oricine este bun, îți va fi greu să găsești bunătate în tine însuți sau în alții. Ești obișnuit să găsești binele alături de rău. „Acesta e bun, acela e rău.” Așa arată modul tău de a te judeca pe tine și de a-l judeca pe aproapele tău. El nu îți va aduce niciodată pace.

Aproapele tău nu este bun sau rău – și nici tu, de altfel. Amândoi sunteți numai buni. Nu există rău în voi. Poți crede că există rău în tine – poți, de fapt, crede că există prea puțin sau deloc bine în tine – dar aceasta este o credință greșită. Atâta vreme cât o vei menține, te vei chinui pe tine însuți sau pe alții.

Ce vreau să spun când zic că există numai bine în tine? Aceasta' înseamnă, oare, că ești incapabil de un gând sau de un gest negativ? Firește că nu, altfel nu te-ai afla unde te afli.

Lumea ta e un complex de gânduri și gesturi negative, amestecate cu gânduri și gesturi pozitive. Lumea ta este o lume a umbrelor, o lume a întunericului și a luminii, combinate.

Totuși, întreaga lume pe care o trăiești este alcătuită numai din gânduri. Dacă ai putea elimina gândirea negativă din mintea ta, ai trăi într-un gen de lume cu totul diferit.

Într-o lume în care există numai gânduri „bune”, comparația este imposibilă. Fără comparație, nu există interpretare – deci nu poate exista eșec, pedeapsă, sacrificiu sau suferință. Îți poți imagina o astfel de lume strălucitoare, nevinovată? S-ar putea să ți se pară straniu că o astfel de lume poate exista, totuși ea nu este mai greu de creat decât lumea pe care o locuiești!

Poți începe să creezi această lume nouă, înțelegând că în tine sau în semenul tău nu există nimic rău, ci numai bine. Frica de rău este cea care face „răul” să pară real. Toată negativitatea se naște din frică. Însuși conceptul de „rău” este un gând al fricii. Prin urmare, ce altceva mai există, pe lângă bunătatea ta, care este dreptul tău câștigat prin naștere?

Există îndoiala care spune că nu ești bun. Există frica.

Viața ta e alcătuită din bunătate asaltată de îndoială și frică. De câte ori, în decursul unei zile, îndoiala și frica nu-ți contestă perceperea propriei tale bunătăți? De câte ori nu-ți contestă ele perceperea bunătății aproapelui tău?

O dată ce știi că îndoiala și frica operează încontinuu în cadrul experienței tale, le poți accepta în mod conștient. Apoi. ele devin, pur și simplu, parte din dansul conștientei. „Oh, da, știu că sunt bun. Și ce s-ar întâmpla dacă n-aș fi?” Acest dans are loc în minte. Dialogul se desfășoară într-un dute-vino continuu. Dar, încetul cu încetul, își pierde din tonul osânditor.

Treptat, pe măsură ce frica este îmbrățișată, ea se stinge.

Conflictul se șterge din mintea care își recunoaște propria bunătate. Și, o dată ce și-a recunoscut propria bunătate, ea nu o poate menține decât extinzând-o asupra altora. Dacă vezi pe altcineva ca fiind rău, ai îngăduit îndoielii și fricii să se întoarcă în mintea ta.

Ceea ce este divin e liber de dualitate și de orice fel de conflict. Te deschizi către divinitate, atunci când vezi propriul tău bine și pe cel al aproapelui tău ca fiind unul și același. Divinitatea e întotdeauna împărtășită. Ea nu este niciodată exclusivă.

Tot ceea ce înseamnă exclusivitate este o plăsmuire a fricii.

Tot ceea ce înseamnă judecată este o plăsmuire a fricii.

Numai atunci când respingi răul și accepți binele vei alunga frica din inima ta. Niciunul dintre copiii lui Dumnezeu nu poate fi rău. În cel mai nefericit caz, el este chinuit. În cel mai nefericit caz, îi atacă pe alții și îi învinuiește pentru chinul său. Dar el nu este rău.

Da, chiar atât de adânc trebuie să meargă compasiunea ta.

Nu există ființă umană care să nu merite iertarea ta.

Nu există ființă umană care să nu merite iubirea ta.

Tu-ți poți stabili condițiile și justificările – dar pe mine ele nu mă păcălesc. Ți-am spus adevărul. Nu e în interesul tău să-l denaturezi.

Dacă ți-e greu să ierți și să iubești pe cineva, spune-o. Nu-l condamna, ca să-ți justifici propria slăbiciune.

Dacă ești cuprins de frică, spune adevărul. Adevărul aduce întotdeauna sănătate mintală. Doar cel cuprins de frică judecă pe altul. Ai trecut tu dincolo de strânsoarea fricii? Dacă nu, atunci recunoaște-ți frica. Dacă îți recunoști frica, nu îi vei judeca pe ceilalți, deoarece vei ajunge să înțelegi că frica îți distorsionează întotdeauna percepția.

Recunoaște-ți frica și fii sincer cu tine și cu ceilalți.

Mărturisește: „Sunt cuprins de frică acum și de aceea nu pot vedea corect.” Renunță la judecățile pe care vrei să le faci, căci ele nu sunt altceva decât un atac lipsit de sens împotriva cuiva a cărui bunătate nu o poți vedea.

Încredințează-mi mie aceste judecăți.

Spune adevărul: „Iisuse, nu-l pot vedea corect pe acest seamăn al meu, deoarece îl judec. Ajută-mă să mă dezbar de judecățile mele și să înțeleg ce frici sunt scoase la iveală în mine de către comportamentul său.”

Fiecare judecată pe care o faci despre aproapele tău vădește cu mare precizie ceea ce urăști sau nu poți accepta la tine însuți. Nu urăști pe altcineva, decât în cazul în care îți aduce aminte de tine însuți.

lată de ce, orice încercare de a justifica mânia, frica sau judecata eșuează lamentabil. Este pur și simplu o tentativă de a acuza pe altcineva pentru propria ta greșeală. O încercare lipsită de onestitate. De responsabilitate.

Ai mijloacele de a pune definitiv capăt judecății, dar încă mai vrei s-o justifici. De ce? Fiindcă nu-ți poți recunoaște greșeala. Preferi să suferi, decât să adm iți că ai făcut o greșeală. Preferi să pretinzi că ești perfect, decât să recunoști că, în cazul ăsta, ești un învățăcel. Ce orgoliu de neînțeles! Cum pot lua de mână pe cineva care, în pofida durerii sale, insistă că e perfect?

Nu te pot ajuta, dacă nu mă lași să o fac.

A greși nu este un lucru atât de îngrozitor. Greșeala nu te va deposeda de iubire și de acceptare. Tu așa crezi, dar asta nu e decât o închipuire. Ceea ce te privează de iubire este insistența că faci ceea ce trebuie, atunci când, de fapt, nu faci.

Asta împiedică intervenția corectivă.

Încearcă, te rog, să înțelegi acest lucru. A nu face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi „rău”, iar a face ceea ce trebuie nu înseamnă a fi „bun”.

Fiecare dintre voi va face atât ceea ce trebuie, cât și ceea ce nu trebuie, de sute de ori în cursul unei singure zile.

Îți spun că nu poți număra de câte ori faci ceea ce trebuie, sau ceea ce nu trebuie pe durata călătoriei tale pământești.

Această lume este o școală și ai venit aici ca să înveți. A învăța înseamnă a face greșeli și a le corecta. A învăța nu înseamnă a face tot timpul ceea ce este bine. Dacă ai face tot timpul ceea ce este bine, ce nevoie ar mai fi să vii la școală?

Fii smerit, prietene. Te afli aici ca învățăcel și trebuie să accepți că așa stau lucrurile, dacă e să-ți însușești lecțiile pe deplin. Dacă nu recunoști că ai făcut o greșeală, nu te pot ajuta s-o corectezi.

Dar, admite-ți greșeala și corectarea va fi acolo, o dată cu iertarea.

Aceasta e calea pe care ți-am pregătit-o.

Nu încerca să fii perfect, prietene. Este un țel nepotrivit. Numai cei care aleg să sufere mult și din greu doresc să fie perfecți. Dorește, în schimb, să recunoști fiecare greșeală pe care o faci – ca să poți învăța din ea. Perfecțiunea vine spontan și fără efort, numai atunci când spui adevărul, când renunți la dorința de a-i impresiona pe alții, când îți abandonezi falsa mândrie.

Cei care cer corecția – o vor primi. Nu pentru că sunt mai buni decât alții, ci, pur și simplu, pentru faptul că o cer.

Nu îi judeca pe cei ce nu sunt gata să-și recunoască greșelile. Recunoaște-le, pur și simplu, pe ale tale și dă restul lui Dumnezeu.

Împărtășește altora din experiența ta, dar nu căuta să Ie-o impui, căci nu știi ce nevoi au alții și nu e treaba ta s-o știi.

Amintește-ți de ceea ce este bun în aproapele tău. Amintește-ți de ceea ce este bun în tine însuți. Lasă toate fricile și judecățile să se disipeze, acolo unde se ivesc. Recunoaște-ți greșelile și fii tolerant față de greșelile pe care le fac alții.

Iată ce-ți cer eu.

E simplu, nu-i așa?

E atât de simplu, încât vei uita mereu. Dar nu fi descurajat. Dacă dorința ta pentru pace e puternică, în cele din urmă îi vei ceda.

O dată ce ai decis că asta este ceea ce vrei, nu poți să nu reușești să vii acasă.

A învăța să asculți.

E ști atât de preocupat de reacțiile tale la ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă în viața ta, încât nu ai timp să-ți savurezi experiențele. Nu îți simți bucuria sau durerea, mânia sau îndurerarea.

Iar asta e regretabil.

Pierzi atât de mult timp căutând în afara ta răspunsurile la problemele tale. Dacă ți-ai acorda timp să fii cu tine însuți, răspunsurile s-ar ivi în mod spontan.

Învață să fii prezent în cadrul experienței pe care o trăiești. Nu spun să încerci să o „descifrezi”. A fi „prezent” nu este o activitate analitică. Recunoaște că nu îți poți „descifra” experiența. Nu poți decât, ori să fii prezent în ea, ori s-o intelectualizezi – ceea ce, bineînțeles, reprezintă o eludare.

În fiecare moment recepționezi sugestii care te pot ajuta să-ți cârmești corabia vieții, astfel încât s-o readuci la cursul firesc. Dar nu poți auzi aceste sugestii, dacă nu găsești răgazul să „fii” și să „asculți”.

Este o ironie că, tocmai în acele momente în care te înverșunezi cel mai tare să-ți descifrezi și să-ți „rezolvi” problemele, ai cea mai mare nevoie să fii liniștit și să asculți. La început e posibil să nu-ți dai seama. Dar nu poți să nu observi că, cu cât încerci mai mult să descifrezi mersul lucrurilor, cu atât el devine mai neclar.

Mai devreme sau mai târziu, vei renunța la încercarea de a face ca viața ta să „meargă” așa cum ți se pare ție că ar trebui. Și, atunci, poate te vei întreba: „De ce parcurg această tranziție? E nevoie să-mi îndrept atenția asupra altor lucruri?”

Și, așteptând răspunsul, vei învăța să asculți.

De obicei, dacă ești pornit să te izbești de ziduri, răspunsul pe care îl primești este ceva de genul: „la-o încet, uită-te în jur. Poate că nu mergi acolo unde crezi că mergi.” S-ar putea să nu ți se pară un răspuns grozav, dar e suficient pentru a te ajuta să faci pasul următor. A o lua încet și a privi în jur este începutul corecției. Atâta vreme cât viața ta curge lin, nu e nevoie să cauți s-o corectezi. Dar când apele se tulbură, ai face bine să te oprești și să reflectezi asupra cursului vieții tale.

Este suficientă doar această introspecție făcută la timp, pentru ca să apară o schimbare profundă în viața ta. Există momente când realitatea exterioară se închide în jurul tău – și singurul loc potrivit în care poți să mergi este în interiorul tău.

Nu îți cer să meditezi două ore în flecare zi. Nici nu spun că meditația regulată nu este de folos. Spun doar că există momente în viața ta când e nevoie să fii liniștit și să asculți. Dacă înveți să respecți acele momente, te vei scuti de multă îndurerare.

Cu cât înveți mai mult să asculți ce e în tine, cu atât vei fi mai mult „părtaș” al experiențelor tale, așa cum apar ele. Vei dezvolta un parteneriat cu viața ta, o bunăvoință de a participa, de a simți și trăi experiențele care se ivesc. Când refuzi să-ți iei răgazul ca să fii părtaș la experiența ta, e ca și cum ai fi victima a ceea ce ți se întâmplă în viață. Asta este o mare autoamăgire. Te-ai raportat la experiența ta ca la ceva ce trebuie biruit și controlat. Și. când această experiență refuză să se conformeze așteptărilor tale, simți că ești pedepsit pe nedrept.

Dar nu se întâmplă așa. Dimpotrivă, experimentezi doar efectele negative ale propriei tale nevoi de a controla.

Nu ești deschis față de propria-ți experiență. Nu te afli într-o relație constantă cu ea. Nu ești în dialog cu ea. Nu e de mirare că ai o relație de iubire & ură cu ea. O iubești când îți face pe plac și o urăști când nu-ți face. Experiențele tale sunt numai în alb și negru. Pentru tine, viața este ori numai binecuvântare, ori numai pedeapsă.

Adevărul este că viața nici nu te binecuvântează, nici nu te pedepsește. Ea colaborează cu tine pentru a te ajuta să te trezești la adevărul a ceea ce ești. Viața este învățătorul tău. Ea îți oferă un continuu feedback. o continuă corecție, dar tu nu alegi să asculți.

A alege să asculți înseamnă a te lăsa în voia parteneriatului tău cu viața. Aceasta înseamnă să accepți dansul gândirii, al acțiunii și al corecției, înseamnă să trăiești toate aceste experiențe ca pe o parte necesară și deloc dezagreabilă a procesului de învățare.

Iubire fără condiții.

A i învățat iubirea condiționată de la niște oameni a căror iubire pentru tine a fost compromisă de către propria lor vină și frică. Ei ți-au fost modele. Nu trebuie să te rușinezi de acest lucru, ci numai să fii conștient de el.

Încă de când erai un prunc, ai fost condiționat să te prețuiești doar atunci când oamenii reacționai) pozitiv față de tine. Ai învățat că valoarea ta era stabilită în exterior. Aceasta a fost eroarea fundamentală ce s-a perpetuat de-a lungul vieții tale.

Nici experiența părinților tăi și nici cea a copiilor tăi nu a fost diferită de a ta. Voi toți trebuie să vă vindecați de aceleași răni.

Toate abuzurile și erorile trebuie conștientizate, iar emoția atașată lor trebuie eliberată.

Aceasta este calea prin care toate ființele rănite trec de la experiența iubirii condiționate la experiența iubirii tară condiții.

În cadrul procesului vindecării înveți să-ți oferi ție însuți iubirea necondiționată pe care nu ai primit-o niciodată de la părinții tăi biologici, în acest proces ești „născut din nou” și înfiat din nou. dar nu de alte figuri autoritare, ci de însăși Sursa Iubirii dinăuntrul tău. Când înveți să dai iubire ființei lăuntrice rănite. Începi să-ți schimbi complet convingerea că valoarea de sine trebuie să se bazeze pe modul în care alții reacționează față de tine.

Încetul cu încetul te antrenezi să te prețuiești așa cum ești – aici și acum – fără condiții. Nimeni altcineva nu poate face asta pentru tine.

Oamenii te pot susține și încuraja, dar nimeni nu te poate învăța cum să te iubești pe tine însuți.

Aceasta este lucrarea fiecărui suflet individual.

Fiecare suflet vine în experiența fizică, dornic să se confrunte cu aceste probleme ale valorii de sine. Însă. Încă de la începutul sejurului sufletului aici. capacității sale naturale de a iubi și de a-i include pe alții în trăirea acestei iubiri i se impun anumite condiții.

Este absolut esențial ca aceste condiții să fie modificate total.

Dacă sufletul părăsește lumea fizică, crezând că este victima experienței sale de aici, el va fi tras din nou înapoi pentru a se dezvăța de această convingere. Însă dacă sufletul se trezește la adevărul că valoarea sa nu este dependentă de nimic și de nimeni în afara minții și experienței sale, ci se va instala în Sursa Iubirii și se va trezi din visul batjocurii.

A te trezi din batjocură înseamnă a respinge iluzia că nu ești vrednic de a fi iubit așa cum ești. Tu demonstrezi iubire prin faptul că ți-o dai ție însuți în mod necondiționat. Și, pe măsură ce o faci, îi atragi în viața ta pe alții care sunt capabili să te iubească fără condiții.

Încercarea de a găsi iubire în afara ta eșuează mereu, pentru că nu poți primi de la altul ceva ce tu nu ți-ai dat ție însuți. Când te privezi de iubire, îi atragi în viața ta pe alții care fac același lucru.

Experiența iubirii necondiționate începe în inima ta, nu în inima altcuiva. Nu condiționa capacitatea de a te iubi pe tine însuți de capacitatea altcuiva de a te iubi. Nu-ți pune încrederea în condițiile impuse iubirii sau în forma în care ea se prezintă, căci acestea sunt tranzitorii și supuse vicisitudinilor vieții de zi cu zi.

Iubirea reală nu se schimbă. Ea există independent de forma prin care se exprimă. Sursa acestei Iubiri eterne, omniprezente, lipsite de formă, este înăuntrul tău. Acolo trebuie să-ți pui încrederea, căci această Iubire este mai certă decât orice vei cunoaște vreodată.

Și, atunci când Ea este ferm așezată în inima ta, nu vei mai avea nevoie să cauți fericirea în afara ta.

În viața ta, oamenii vor veni și vor pleca. Unii se vor purta frumos cu tine. Alții se vor purta urât. Vei accepta iubirea care ți se oferă și vei privi lipsa de iubire drept ceea ce este: un strigăt de ajutor al cuiva care suferă. Îi vei încuraja pe alții să găsească și ei Sursa Iubirii înăuntru – așa cum ai făcut și tu – știind prea bine că nu le poți rezolva micile probleme. Tragedia vieții lor nu poate fi abordată decât prin bunăvoința lor de a privi în propriile lor inimi și minți.

Cel ce iubește fără condiții nu impune limite nici propriei sale libertăți, nici libertății altcuiva. El nu încearcă să-și păstreze iubirea – pentru că, a încerca să o păstrezi. Înseamnă a o pierde. Iubirea e un dar ce trebuie oferit încontinuu, în funcție de fiecare situație în parte.

Iar cel ce dăruiește știe întotdeauna când și cui să dea darul.

Nu e nimic complicat în actul iubirii. Totul devine complicat numai atunci când cineva începe să tină iubire pentru el – iar atunci, ceea ce oferă nu se mai poate numi iubire.

Cel ce se iubește pe sine însuși nu se teme să fie singur. Căci a fi singur este un prilej de a te iubi și de a te accepta tot mai profund. Se simte el nevrednic, dacă cel iubit îl respinge? Se autocompătimește și se retrage din lume, sau se adâncește el în căutarea unui înlocuitor?

Nu. El continuă, pur și simplu, să respire și să-și extindă iubirea,; la fiecare pas al experienței sale.

Cel care se iubește necondiționat nu iubește pe fragmente și cu intenții ascunse. El nu caută pe cineva special pe care să-l iubească, ci iubește pe oricine care se află în fața sa. O persoană nu este mai demnă sau mai nedemnă de iubirea sa decât alta.

Fratele meu, sora mea, acesta este genul de iubire care se naște acum în voi! Aceasta este iubirea pe care v-o ofer și pe care vă cer s-o extindeți asupra celorlalți.

E foarte clar. Nu poți înțelege greșit ceea ce îți spun.

Iubirea poate exista numai între egali. Iubirea poate exista numai între ființe care au învățat să se iubească și să se prețuiască lăuntric.

Iubirea nu ia ostateci. Ea nu se târguiește. Nu este compromisă de frică. Dimpotrivă, acolo unde iubirea e prezentă, frica, prin miliardele de condiționări pe care le implică, nu poate exista.

Te încurajez să fii onest, prietene.

Iubirea pe care tu o cunoști nu este genul de iubire despre care vorbesc eu. Genul de iubire pe care îl descriu acum este absolut terifiant pentru tine! De ce oare? Fiindcă trăirea experienței Iubirii reale pune capăt experienței tale legate de lumea condiționată.

Când trăiești Iubirea reală, nu te mai simți separat de alții.

Pierzi orice aspect al identității tale care îi respinge pe alții. Te deschizi spre o realitate mai vastă – pe care o creezi împreună cu alții, prin încredere reciprocă.

Judecata încetează și acceptarea domnește.

„Nu mi-e frică de toate astea”, spui tu. Dar te rog să reflectezi asupra acestor lucruri. Fii cinstit cu tine însuți și cu mine. Îți ESTE frică de toate astea, fiindcă ele pun capăt acestui vis, iar singurul mod prin care ego-ul tău știe să pună capăt visului este prin a muri. Te rog, așadar, să-ți recunoști frica de iubire, frica de moarte și frica de anihilare.

Eu am spus: „Dacă nu muriți și nu vă nașteți din nou, nu puteți intra în împărăția Cerului.”5

Când am spus asta nu am vorbit despre reîncarnare. Vorbeam despre moartea ego-ului, despre moartea tuturor credințelor ce te separă de alții. Vorbeam despre sfârșitul judecării.

Ceea ce moare nu ești tu. Ceea ce moare este tot ceea ce ai crezut că ești, fiecare judecată pe care ai emis-o despre tine sau despre altcineva Asta este ceea ce moare. Iar ceea ce se naște din nou este plin de lumină și seninătate.

Este Christosul care are viață eternă, în tine și în mine.

Adevăr vă spun eu vouă, fratele meu și sora mea, învierea voastră este aproape. Și vă este frică de ea! Pe mine nu mă puteți păcăli.

Vă văd tremurând, în genunchi, privind în sus la crucea pe care credeți că veți fi ridicați în curând, ca să plătiți pentru gândurile și faptele voastre păcătoase.

Nu vă negați frica, fiindcă, altfel, nu vă voi putea ajuta.

Ceea ce moare pe cruce nu ești tu. Tu nu ești trupul tău. Tu nu ești gândurile taie înfricoșate și înfricoșătoare. Toate acestea pot muri și vor muri. Dacă nu acum, se va întâmpla mai târziu.

Nu poți evita moartea ego-ului. Nu poți evita moartea trupului. Dârele nu sunt în mod necesar unul și același lucru.

Nu face greșeala de a crede că ego-ul tău moare atunci când îți moare trupul, sau că trupul îți moare atunci când îți moare ego-ul.

Ego-ul tău moare când nu-ți mai este de folos. Până atunci, nu-ți va fi luat. Poți să te agăți de el aproape veșnic, dar nu o vei face. Pentru că asta înseamnă iadul – și nu vei vrea să trăiești veșnic în iad.

Va veni o vreme când durerea va fi copleșitoare.

Va veni o vreme când vei striga spre mine: „Iisuse! Te rog, ajută-mă! Sunt gata să renunț!”

Acea vreme, te asigur, vine pentru fiecare ființă.

Până atunci, tot ce poți face este să treci prin fricile tale. Recunoaște fiecare frică pe care o ai și dă-mi-o mie – pe fiecare dintre ele. „Iisuse, mi-e frică să mor… Iisuse, mi-e frică de iubirea ta… Iisuse, mi-e teamă că Dumnezeu mă va părăsi.”

Îngăduie ca fricile tale să iasă la suprafață și dă-mi-le mie. Asta va grăbi trezirea ta. Asta te va duce direct la miezul problemei tale, la frica de dincolo de toate fricile tale.

Fii încredințat că, atunci când vei ajunge în acel loc, voi sta alături de tine.

Iubite frate al meu, nu-ți cer decât încrederea. Dă-mi-o – și vom ieși împreună din acest loc al umbrelor. Nu te pot scuti de înfruntarea cu fricile tale, dar te pot ține de mână atunci când o faci.

Fii pe pace. Rezultatul final al călătoriei tale este garantat.

Acolo unde sunt eu acum, vei fi și tu. Și atunci vei ști cu absolută certitudine că tu ești Iubire.

Ea nici nu s-a născut în tine, nici n-a murit în tine.

Ea este inseparabilă de tine.

Este singura ta Identitate.

Deschiderea ușii.

C a să acorzi atenție unei persoane sau unei situații, trebuie să fii prezent pentru tine însuți, pentru cealaltă persoană, cât și pentru situația respectivă. Ca să fii prezent, nu poți avea un program numai al tău.

Dacă te aștepți la ceva de la tine însuți, de la altul sau de la o situație în general, nu poți fi pe deplin atent în acel moment. Capacitatea ta de a fi atent depinde de faptul că ai sau nu o minte deschisă, o minte liberă de judecăți și de așteptări.

La fel de important este să ai o inimă deschisă, ceea ce necesită compasiune pentru tine însuți și pentru alții, cât și iertare pentru ceea ce s-a întâmplat în trecut. A avea o inimă deschisă înseamnă a-i aborda pe alții ca pe niște egali și a căuta condiții propice comunicării pentru ca să ajungeți la apropiere și comuniune.

Ușa către iubire se deschide și se închide în măsura în care îți deschizi și îți închizi mintea și inima.

Când ușa se închide, e nevoie ca omul să fie răbdător și iertător, căci altfel s-ar putea ca ea să nu se mai deschidă.

H nevoie ca oamenii să simtă nu numai prezența, dar și absența iubirii. Simțindu-i absența, ei învață să asculte și să-și înmoaie inima. Simțindu-se separat de alții, ei învață să descopere judecățile subtile ce sunt emise permanent.

Fiecare experiență de separare sau de judecare este un prilej de a te deschide spre prezența iubirii. Din punct de vedere mental, aceasta implică distanțarea de percepții rigide și de justificările lor. Din punct de vedere emoțional, înseamnă resimțirea efectului separării: propria ta durere, cât și durerea celuilalt.

Trecerea de la judecare către acceptare – de la separare la empatie este esența vindecării. Atunci când nu ești în stare să faci această trecere, stabilești condițiile pentru disconfort și boală în câmpul minte/corp.

Trebuie să începeți să învățați cu toții să treceți de la starea de disconfort și boală la stare bună. de la închidere în sine la deschidere, de ia neîncredere la încredere.

L nevoie să învățați să demonstrați pacea, prin transformarea posturilor „defensive” în posturi „receptive”, să demonstrați armonia în relațiile voastre, prin transformarea gândurilor și faptelor „exclusive” în gânduri și fapte „inclusive”.

A fi vindecător sau făptuitor de miracole înseamnă a-ți accepta capacitatea intrinsecă de a fi liber de conflict, liber de vină, liber de judecare sau învinovățire. Dacă accepți această capacitate în tine însuți, vei face miracole în viața ta, exact așa cum am făcut și eu.

Ți-am spus de multe ori că poți face asta. Vindecarea e nu numai posibilă, ci și necesară. Fiecare dintre voi este un vindecător al propriilor vătămări și nedreptăți percepute și un martor al puterii miracolului.

Vindecarea este singurul vostru scop aici. Cu cât vă dați mai repede seama de acest lucru, cu atât e mai bine.

Amintește-ți, te rog. că orice practică spirituală autentică începe prin cultivarea iubirii pentru sine și acceptarea de sine. Nu încerca să iubești alți oameni, înainte de a învăța să te iubești pe tine însuți. Nu vei reuși s-o faci.

Când o persoană vine în viața ta și ie „calcă pe nervi”, nu încerca s-o iubești. Nu-ți descărca nervii pe ea, n-o acuza, n-o învinovăți și nu-ți face din ea un dușman. Recunoaște, pur și simplu, că te calcă pe nervi și cere răgaz să fii singur cu sentimentele tale.

Când ești singur, amintește-ți că ceea ce simți îți aparține numai și numai ție. Cealaltă persoană nu are nimic de-a face cu ceea ce simți. Desprinde-te de toate gândurile care l-ar face pe celălalt responsabil de ceea ce simți. Contopește-te cu sentimentele tale și spune-ți: „Ceea ce simt îmi arată un aspect din mine pe care îl judec. Vreau să învăț să accept toate fațetele mele. Vreau să învăț să aduc iubire tuturor părților mele rănite.”

Ai ajuns acum la transformarea autentică, ești pregătit acum să aduci iubire în inima ta. Exersează acest lucru mereu și fii răbdător cu tine însuți. Nu încerca să-ți vindeci semenii și lumea din jurul tău. Înainte de a fi învățat să aduci iubire în propria ta inimă. Această tentativă duce la eșec și încă la mai multă judecare de sine.

Fi milostiv cu tine însuți. Ia-o încet. Începe cu vindecarea propriilor tale gânduri și sentimente. De fiecare dată când vindeci un gând ele judecată sau un sentiment de separare, faptul este simțit de fiecare minte și inimă din univers.

Vindecarea ta nu îți aparține numai ție, ci tuturor ființelor.

Când te împaci cu tine însuți, pacea lumii devine iminentă. Dacă e să ai o responsabilitate față de alții, aceasta este numai: să ajungi la pace cu tine însuți în propria ta,inimă și minte.

Unii gândesc că un astfel de sfat e egoist și iresponsabil. Ei cred că, pentru a găsi fericirea, trebuie să salveze sau să mântuiască lumea. E o eroare de percepție. Atâta timp cât nu-și găsesc mai întâi ei înșiși fericirea, lumea este osândită.

Poate că ți-e greu să auzi ce-ți spun, dar ăsta-i adevărul. In cazul în care nu ești fericit în momentul de acum, n-ai cum să mai fii vreodată fericit. Prin urmare, dacă nu ești fericit acum, nu-ți mai căuta fericirea în viitor, ci concentrează-ți atenția pe momentul prezent.

Aici se află fericirea ta.

O inimă deschisă și o minte deschisă sunt ușa ce se deschide larg spre prezența iubirii. Chiar și când ușa e închisă, prezența ei te îmbie s-o deschizi. Chiar și când judeci și te simți separat de celălalt, iubirea te cheamă dinăuntru.

Ți-am spus doar că nu contează de cât de multe ori ai refuzat să intri în sanctuar, tot ce ai de făcut este să bați și ușa ți se va deschide.

V-am spus: „Cereți, și veți primi.”6, dar voi refuzați să mă credeți. Aveți impresia că cineva vă contabilizează păcatele, momentele de indecizie sau recalcitranță, dar nu e adevărat. Singurii care contabilizează sunteți voi înșivă.

Adevăr îți spun eu ție, frate al meu: „Nu mai contabiliza, nu te mai justifica, nu mai pretinde că ușa este încuiată. Eu stau aici în prag. Vino spre mine, ia-mă de mână și, împreună, vom deschide ușa și vom intra.”

Eu sunt ușa7 către iubirea necondiționată.

Când vei păși prin ea, și tu vei fi ușa.

Renunțarea la efort.

C e se întâmplă în viața ta e neutru; nu e nici pozitiv, nici negativ. Tu decizi dacă e pozitiv sau negativ, spiritual sau profan.

Tot ceea ce se află în cadrul experiențelor tale poate fi înzestrat cu calități spirituale, prin faptul că aduci dragoste, acceptare și iertare.

Chiar o boală fatală, un viol sau un omor pot fi schimbate prin puterea iubirii tale. Tu ai impresia că înțelegi sensul evenimentelor ce au loc în viața ta.

Nimic nu poate fi mai departe de adevăr.

Tu nu înțelegi sensul nici unui lucru ce se întâmplă, deoarece îi impui propriul tău sens.

Dacă dorești să înțelegi sensul a ceea ce se întâmplă în viața ta. Încetează să-i mai conferi propriul tău sens. Lasă lucrurile așa cum sunt. Simte-le pe deplin. Îngăduie-le să te-nvețe de ce au apărut în viața ta.

Dacă vrei să ajungi chiar la miezul problemei, întreabă: „Cum mă ajută această situație să iubesc mai din plin? Ce îmi cere ea să dăruiesc din ceea ce încă rețin pentru mine?”

Această întrebare te va aduce în miezul problemei, deoarece demonstrează disponibilitatea ta de a privi situația ca pe un dar, mai curând decât ca pe o pedeapsă.

Când dai propriul tău sens situației respective, o vei vedea mereu ca pe o pedeapsă pentru tine sau pentru altcineva. Iată ce face frica din fiecare întâmplare din viața ta.

Frica ta te condamnă atât pe tine cât și pe semenul tău. Nu fi surprins când se întâmplă astfel – ci, dimpotrivă, așteaptă-te la asta.

Nu încerca să trăiești fără frică. Încercarea de a trăi fără frică este propunerea cea mai înfricoșătoare pe care ți-o poți imagina. Pur și simplu, ia cunoștință de frică și treci prin ea până ajungi la capătul ei. Nu încerca să trăiești fără să te condamni pe tine însuți sau pe alții, ci contemplă condamnarea și treci prin ea întru iertare. Doar faptul că există o alegere la îndemână nu înseamnă că tu trebuie să fii cel care alege.

Contemplă opțiunea și lasă-ți conștienta să treacă prin ea. Nimic din ceea faci tu nu îți poate aduce mântuirea.

De fapt. tot ceea ce faci te va împiedica, pur și simplu, să găsești ceea ce deja se află aici.

Mântuirea deja există. Iu ești deja mântuit. Nu trebuie să-ți cumperi mântuirea de la mine. de la aproapele tău. de la vreo biserică sau sinagogă.

Practici iertarea, nu pentru a-ți cumpăra mântuirea, ci pentru că practicarea iertării îți permite să trăiești experiența mântuirii chiar aici. chiar acum. Înveți să accepți ca pe un dar tot ceea ce vine, nu pentru că astfel te pui bine cu Dumnezeu, ci fiindcă această acceptare îți amintește că nimic nu e în neregulă acum și nici nu a fost vreodată.

Înveți să recunoști momentele în care începi să te închizi în tine și să-i îndepărtezi pe oameni după faptul că, atunci când ești liniștit, receptiv și deschis, te simți mult mai bine.

Întreaga ta spiritualitate e trăită doar în acest moment. N-are nimic de-a face cu ceva ce ai gândit sau ai simțit vreodată în trecut. Ha se manifestă chiar acum. o dată cu împrejurarea cu care te confrunți.

Trăiești experiența întunericului și lipsurilor, doar atunci când ești nemulțumit de situația pe care momentul ți-o aduce în dar.

Când contempli situația și simți recunoștință pentru ea, trăiești doar preafericirea.

Nu încerca să ieși din întuneric. Nu încerca să intri în preafericire. Trecerea are loc de ia sine. Fii doar dispus să treci și lasă totul în seama acestei disponibilități.

Cea mai mare parte din ceea ce încerci să faci pentru tine însuți nu va reuși, fiindcă nu știi cine ești tu cu adevărat. Imaginea ta de sine e limitată. Nu cunoști sau nu simți amploarea Iubirii lui Dumnezeu pentru tine. Gândești că, undeva pe traseu, ceva din tine s-a rupt, sau că, probabil, îți lipsesc anumite părți. Dar acest lucru nu este adevărat.

Nu ai părți lipsă sau rupte.

Toată întregimea ta este prezentă deplin, chiar acum.

Mulți dintre voi studiază conștienta ideii de a prospera și totuși, ceea ce faceți nu pare a duce la prosperitate. De ce oare? Pentru că nu vă cunoașteți adevărata valoare. Dacă v-ați cunoaște adevărata valoare, nu ați avea senzația că ceva lipsește din viața voastră. Ați fi recunoscători pentru tot ceea ce aveți.

Adevărul este că orice gând prosperă. Fiecare gând pe care îl gândești își aduce aportul de energie, pozitivă sau negativă, la situația existentă. Gândurile negative prosperă aidoma celor pozitive.

Întrucât ai un amestec de gânduri pozitive și negative, situația ta exterioară le reflectă pe ambele.

Cu toate acestea, nu vei reuși să-ți gonești gândurile negative, focalizându-te pe cele pozitive. De fapt, cu cât te concentrezi mai mult pe gândurile pozitive, cu atât mai multă putere conferi gândurilor tale negative. Acesta este un paradox din care nu se poate ieși.

lată de ce poți să renunți la practica afirmațiilor pozitive. Ele sunt pur și simplu un hocus-pocus. Nu mai încerca să-ți schimbi gândurile negative, ci fii doar conștient de ele. Fii conștient de emoțiile atașate de ele și lasă-ți conștiența să te ducă dintr-o parte într-alta.

Cum ai să înveți să fii susținut de Legea Divină, dacă interferezi mereu cu modul ei de operare? Adevăr îți spun eu ție: nu poți să te dregi singur. Încercarea ta de a te drege tu însuți nu face decât să-ți fărâmițeze conștienta ta în bucăți și mai mici.

S-ar părea că îți spun două lucruri ce se contrazic unul pe celălalt, dar nu e așa. Ceea ce îți spun este că viața ta are doar sensul pe care tu i-l dai și că poți alege între a-i da un sens pozitiv sau unul negativ. Și îți mai spun că, orice sens i-ai da tu, el va fi limitat.

Ambele enunțuri sunt adevărate.

Când îți urmărești gândurile, devii conștient că o parte a ta vrea un rezultat și altă parte vrea altul. Simți că trebuie să alegi între aceste două părți, iar asta îți produce tensiune și conflict.

Când mintea ta se află în stare conflictuală, nu ieși din ea alegând între două poziții opuse. Asta nu va face decât să instaleze un conflict și mai intens.

Ieși din starea de conflict, acceptând ambele poziții. Cu alte cuvinte, accepți atât gândurile pozitive, cât și pe cele negative, fără a le face pe unele „mai bune” decât pe celelalte.

Aceasta e un gest de iubire.

Iubirea transcende întotdeauna orice fel de dualism. Iubirea nu se declară niciodată de partea cuiva. Ea acceptă întotdeauna validitatea ambelor părți. Crezi că trebuie să alegi între corect și greșit. Dar ești tu sau oricine altcineva capabil să hotărască ce este corect și ce este greșit? De îndată ce crezi că știi, ai pierdut firul adevărului.

Așa că nu încerca să alegi. Tu nu știi ce e adevărat și ce este fals. Nu te situa de o parte și nu o respinge pe cealaltă. Acceptă-le pe amândouă, sau pe niciuna.

Fii neutru și vei da piept cu viața în condițiile impuse de ea.

Până ce nu vei ajunge în această stare de neutralitate, vei continua să impui propriul tău fel de a vedea lucrurile asupra a ceea ce se întâmplă în viața ta și întotdeauna vei avea senzația lipsurilor sau a pedepsei, deoarece nu-ți cunoști propria valoare.

Înțelegi ce-ți spun? Chiar dacă ai crede că trebuie să dregi ceva în ceea ce te privește – și nu sugerez că așa ar sta lucrurile – tu nu ai ști cum să procedezi.

Dacă ești făcut bucăți, cum te poți drege? Dacă ești divizat sau în conflict, cum poți crea întregimea? Numai ceea ce nu este făcut bucăți poate trăi experiența întregimii sale.

Înțelege că aici, în acest moment, nu e nimic în neregulă cu tine sau cu viața ta. Totul este așa cum trebuie să fie.

Chiar acum, în acest moment, ești întru totul iubit.

Ești copleșit de durere sau te afli într-un conflict? în regulă. Dar asta nu înseamnă că nu ești întru totul iubit.

Ideea că suferința îți rupe legătura cu iubirea este o idee pe care tu ai impus-o situației. În adevăr, nimic nu te rupe de iubire, în afară de propriile tale convingeri și credințe. Și acesta este motivul pentru care suferi în primul rând. Suferi pentru că gândești și simți că ți-a fost ruptă legătura cu iubirea. Tu răstorni adevărul situației. Faci din cauză efect și din efect faci cauză. Aceasta este frica ta în plină acțiune.

Înțelege acest lucru, ca să poți vedea dincolo de el.

Îngăduie conștientei tale să se aprofundeze.

Contemplă-ți întreaga ego-dramă8 și ia-o așa cum e.

Înțelege că, prin propria ta frică, tu creezi experiența ta cu lumea. Dar nu-ți trage palme din cauza asta. Acceptă ceea ce vezi și lasă lucrurile să se schimbe de la sine. Când vezi lumea în completa ei neutralitate, vei înțelege că ea există doar ca o unealtă pentru propriul tău proces de învățare.

Nu vreau să te încurc cu concepte. Dar trebuie să înțelegi cum frica ta răstoarnă adevărul. Ea face din tine o victimă a lumii, și asta nu este adevărat. Ca victimă, nu-ți vei cunoaște niciodată puterea creatoare sau identitatea ta întru Iubire.

Nu juca rolul victimei. E un joc găunos, un joc al oglinzilor. Cel care greșește împotriva ta este doar o reflecție a lipsei de stimă față de tine însuți. Tu ai creat prezența lui în oglinda ta.

Ridică-te, mărturisește-ți că te urăști pe tine însuți și lasă-l pe celălalt să-și vadă de drum.

A nutri reproșuri, nemulțumiri și resentimente împotriva sa nu-ți va fi de ajutor. A-l pedepsi nu te va face să te simți mai bine.

Lasă-i să plece nestingheriți pe cei care te batjocoresc.

Roagă-te pentru ei și binecuvântează-i. Nu-i lega de tine cu gânduri de răzbunare, ci eliberează-i cu cuvinte de dragoste și încurajare. Și află că, în măsura în care îi eliberezi, te eliberezi pe tine însuți.

Îți pot ține o predică despre puterea iertării, dar numai când o vei trăi tu însuți vei ști cât de mare este această putere.

Disponibilitatea de a te ierta pe tine însuți și de a-i elibera pe alții de judecățile tale este cea mai mare putere pe care o poți cunoaște, câtă vreme trăiești în această întrupare.

Singura putere care e mai mare decât aceasta este puterea Iubirii însăși. Dar, fără gestul iertării care îndepărtează vălul fricii, puterea Iubirii nu-ți stă la dispoziție.

Însă prinde curaj, prietene.

De fiecare dată când ierți, tu dizolvi o condiție pe care ai impus-o propriei taie capacități de a iubi.

De fiecare dată când ierți, iubirea este trezită în tine la niveluri tot mai profunde și capacitatea ta de a extinde această iubire sporește.

Aceasta e însăși natura călătoriei.

Fii împăcat cu ea și nu se poate să nu te ducă acasă.

Transparență.

C înd n-ai nimic de ascuns, lumina conștientei tale nu mai este compromisă de o rușine secretă. Minciunile nu mai trebuie menținute. Relațiile nu-ți mai sunt împovărate de planuri ascunse.

Simplitatea și limpezimea domnesc în viața ta, căci nu există amăgire. Fiecare dintre voi are la dispoziție această limpezime chiar acum, dacă are curajul să comunice, fără ezitare, tot ceea ce gândește și simte.

Acesta este gestul încrederii tale față de semenul tău.

Aceasta este acceptarea ta de a fi vizibil și vulnerabil.

Dacă ai o frică și o împărtășești, atunci această frică și vina din spatele ei nu mai rămân ascunse. Dacă nutrești un gând care îl condamnă pe altcineva, poți să-l negi, să-l maschezi sau să-l proiectezi asupra altcuiva, sau poți să îl scoți la iveală, să-i dai mare atenție și să-l vindeci.

Iți poți ascunde gândurile de atac sau le poți mărturisi.

Ritualul mărturisirii, ca și cele mai multe ritualuri, a încetat să mai reprezinte adevăratul scop ai confesiunii. Nu mai are nici o legătură cu a primi iertarea de la altcineva. Are însă foarte mare legătură cu a respinge cantitatea enormă de disimulare și cu conștientizarea deplină a fricii și a vinei.

Cel care aude confesiunea nu este un judecător, ci un martor. El sau ea nu trebuie să poarte veșmintele sau însemnele autorității.

Orice martor e potrivit, atâta timp cât înțelege că rolul său nu este să judece sau să condamne, ci doar să asculte cu compasiune.

Nu există cineva care să nu facă greșeli. Abuzul unuia împotriva altuia, cu sau fără intenție, e ceva la ordinea zilei. A aștepta ca toate abuzurile să înceteze e o naivitate.

Numai cineva care nu e în contact cu vulnerabilitatea sa umană ar aspira la un țel atât de înalt și nefondat. Și cum și-ar putea accepta natura divină, cineva care nu este în stare să-și accepte natura umană?

Veți face mereu greșeli și vă îndemn să fiți recunoscători pentru fiecare dintre ele.

Fiecare greșeală este un dar, fiindcă îți oferă șansa corecției.

Preaslăvește șansa de a aduce la suprafață tot ce este manipulare și disimulare. Fiți recunoscători pentru invitația de a sonda zonele întunecate ale minții voastre și de a aduce conținutul lor în lumina examinării conștiente.

Când îți justifici greșelile, te agăți de ele și îți impui să le aperi tot timpul. Asta îți ia enorm de mult timp și energie. Ba, mai mult. dacă nu ești atent, poate deveni tema dominantă a vieții tale.

De ce nu ți-ai mărturisi greșelile, ca să nu mai fii nevoit să-ți petreci tot timpul apărându-le?

Recunoaște-ți pe față disimularea, astfel încât limitările trecutului să nu te mai înlănțuie. Permite fiecărei greșeli să fie recunoscută în mod deschis.

Dacă nu ai o părere bună despre aproapele tău. spune-i asta și roagă-l să te ierte. Nu face aceasta ca să-l sui pe un piedestal, ci ca să te ferești să cazi în groapa fără fund a urii de sine și a disperării.

Acesta e leacul de care ai nevoie ca să trăiești fără frică, fără necinste și fără vină. Prietene, ia acest medicament. Ți l-am oferit înainte și ți-l ofer încă o dată.

Caracterul dens și apăsător al acestei lumi este rezultatul lipsei tale de curaj în a-ți admite greșelile, liste rezultatul jocului ipocrit pe ca-re-l joci cu semenii tăi.

Chiar crezi că e posibil să fii mai moral sau mai corect decât aproapele tău? Poți fi, eventual, mai dibaci în a-ți ascunde greșelile.

Acesta este un joc trist și autoeliminator. Îți cer să încetezi de a-l mai juca. Îți cer să ai încredere în aproapele tău și să fii sigur că el nu are un loc privilegiat când e vorbă de judecare, ci se află alături de tine, ca egalul tău. El nu te poate condamna, tară a se condamna pe sine.

Spovedește-te ție însuți. Spovedește-te partenerului tău, șefului tău, chiar și străinului de pe stradă. Nu fi preocupat de ceea ce gândește lumea. Tu transmiți o învățătură revoluționară. Mărturisirea ta le permite altora să-și privească propriile greșeli cu compasiune.

O femeie care își admite greșelile este o lumină călăuzitoare pentru ceilalți. Ea s-a lepădat de hainele întunericului. Lumina străbate prin ea, căci mintea ei este transparentă, un canal curat prin care adevărul curge fără efort. Semenii ei știu imediat că pot avea încredere în ea și îi întind mâna.

O astfel de femeie este o adevărată preoteasă. Întrucât și-a iertat propriile păcate, ea poate extinde această iertare și asupra altora. Autoritatea ei nu vine din exterior, ci dinăuntru. Ea a fost hirotonisită, dar nu de către o autoritate din lume. Și, cu toate acestea, oricine vine la ea o recunoaște, are încredere în ea și i se spovedește.

Acesta este adevărul despre spovedanie. Orice bărbat sau femeie poate fi preot.

Nu crede în minciunile care-ți sunt oferite în numele meu. Folosește-ți bunul simț.

Nu vă rușinați dacă v-ați îndepărtat de religie, fiindcă nu ați putut să acceptați aceste minciuni. Și eu m-aș fi îndepărtat de o biserică ce nu oferă nimic altceva decât amăgire, exclusivitate și vinovăție.

Aveți dreptate să respingeți învățăturile false. Dar nu îngăduiți ca mânia voastră la vederea ipocriziei unor oameni ai lumii îmbrăcați în haine preoțești să vă îndepărteze de relația voastră directă cu mine.

Uitați tot ce ați fost învățați de alții și luați în considerare adevărul aflat acum în inimile voastre.

Iată locul unde trebuie să ne întâlnim și nu în vreo clădire fastuoasă, care îmi sfidează învățătura și viața.

Privește, acum, adevărul în față, prietene. Nu poți scăpa de suferință, având secrete față de mine sau față de semenul tău. Pentru a pune capăt suferinței, trebuie să pui capăt tuturor formelor de amăgire din viața ta, iar asta se poate face numai spunând adevărul – ție însuți, mie și aproapelui tău.

Ce ai de pierdut, în afară de apăsarea și haosul din lume? Vrei să-ți păstrezi secretele și să rămâi în labirint, sau vrei să le mărturisești și să te eliberezi de drumurile întunecoase și întortocheate?

Alegerea îți aparține.

Dar nu te păcăli. Nu există mântuire în tăinuire și întuneric. Mântuirea e oferită deschis fiecăruia, în lumina adevărului. Iar în acea lumină nu poate rămâne nici o umbră a rușinii sau a păcatului.

la-ți curajul de a-ți admite greșelile, ca să le poți ierta și ca să te eliberezi de durere, zbatere și amăgire. Încrede-te în aproapele tău, ca și el să se poată încreadă în tine, într-o bună zi.

Nu nega adevărul și nici nu pretinde că nu l-ai auzit. Căci eu ți l-am spus aici, în cuvinte simple, pe care le poți înțelege.

Restul depinde de tine, căci adevărul nu este însușit, până când nu e pus în practică în viața ta.

Fiecare dintre voi este o fațetă în nestemata cu multe fațete a Iubirii și Grației lui Dumnezeu. În felul său, fiecare dintre voi are o modalitate de exprimare de o demnitate simplă. Frumusețea unei fațete nu interferează cu splendoarea celeilalte, ba chiar i-o sporește, atât în amploare cât și în intensitate. Ceea ce face ca o fațetă să strălucească este accesibil tuturor.

Lumina care se află în mine este și în tine. Iar eu nu sunt mai iubit de Dumnezeu decât ești tu. Și acesta este lucrul pe care trebuie să ajungeți să-l cunoașteți în propria voastră inimă, fratele meu și sora mea.

Nici o învățătură și nici o predică, oricât de multe ar fi ele, nu te vor face să crezi asta.

iată de ce te rog să exersezi.

Îndepărtează impuritățile judecării ce blochează limpezimea percepției tale.

Îndepărtează obstacolele competiției, invidiei și lăcomiei care blochează revărsarea iubirii prin inima ta.

Mărturisește-ți frici le. sentimentele tale de imperfecțiune, greșelile, resentimentele, reproșurile și nemulțumirile tale.

Adu întunericul gândurilor și sentimentelor tale secrete în lumina conștientizării depline. Nu există greșeală ce nu poate fi corectată, abatere ce nu poate ti iertată.

Aceasta este învățătura mea. Dar nu o poți înțelege doar prin cuvintele mele.

Tot ceea ce am propovăduit, am și demonstrat în viața mea.

Cum aș putea, atunci, să cer mai puțin de la tine, prietene?

Inima ce se trezește.

I ubirea necondiționată îți vine în mod firesc. E în firea ta să simți compasiune pentru tine însuți și pentru alții. E în firea ta dorința de a întinde o mână și de a alina un prieten. Iți stă în fire să primești iubirea celor cărora le pasă de tine.

Nimic din toate acestea nu cere efort. Nimic din toate acestea nu cere învățătură.

De ce, atunci, trăiești atât de rar experiența iubirii necondiționate? Răspunsul s-ar putea să te surprindă.

La început ai fost una cu Dumnezeu și te-ai împărtășit din atotputernicia Iubirii Sale. Nimic nu ți-a fost imposibil. Dar, apoi, ai început să te întrebi ce s-ar întâmpla dacă ai crea separat de Dumnezeu?

Întrucât n-ai mai făcut-o niciodată înainte, nu erai prea sigur de tine. A apărut îndoiala și te-ai întrebat: „Și dacă ceva merge prost?”

Această îndoială a fost doar neliniștea separării, dar ea a dat naștere multor altor gânduri înfricoșătoare. Printre ele era și acesta: „Dacă încurc lucrurile. Dumnezeu s-ar putea să Se supere pe mine și să-mi retragă Iubirea Sa.” Iar acest gând a fost argumentul hotărâtor.

N-a durat mult ca de la acest gând să treci la trăirea experienței de a te simți vinovat și deconectat de la prezența iubitoare a iui Dumnezeu.

Bineînțeles că această separație a fost artificială și autoimpusă, dar tu ai resimțit-o ca reală. Ai crezut în ea.

Și, astfel, tot ceea ce ai creat după aceea a fost rezultatul acestei credințe: „Dumnezeu nu mă iubește. El este nemulțumit de mine. Nu sunt vrednic de Iubirea Sa.”

Și, astfel, ai „căzut din grație” în propria ta minte. Ai trecut de la a împărtăși puterea omnipotentă a Iubirii lui Dumnezeu, la a-ți fi frică de această Iubire. Un alt mod de a spune aceasta este că ți s-a făcut frică de propria-ți putere creatoare și ai ascuns-o, ca să nu mai dai de ea. Ai încetat să fii un creator și ai devenit o victimă. Ai încetat să fii o cauză și ai devenit un efect. Cu alte cuvinte, ai întors realitatea pe dos. Ai făcut ca Iubirea să fie înfricoșătoare. Când te simți separat, e greu să-ți aduci aminte cum era înainte de separare.

Aceasta pare a fi dilema care îți este caracteristică.

Pentru a-ți găsi calea de întoarcere la Dumnezeu, trebuie să-ți reconstitui pașii și să-ți dai seama că „separația” a fost opțiunea ta, nu a Lui. Ai pus întrebarea: „Ce ar fi dacă abuzez de această putere?” Apoi. ai continuat prin a face o lume în care puterea ta era înfricoșătoare.

Nu te-ai oprit ca să aștepți răspunsul lui Dumnezeu la îndoiala și frica ta. Dacă ai fi ascultat răspunsul Lui, ai fi auzit cam așa: „Tu ești iubit fără condiții. Nu îmi voi retrage niciodată Iubirea Mea pentru tine. Numai amintindu-ți că ești iubit, poți acționa într-un mod iubitor.”

Dacă ai fi ascultat răspunsul lui Dumnezeu, visul tău despre separație s-ar fi sfârșit. Căci răspunsul lui Dumnezeu contestă instantaneu presupunerea ta că nu ești iubit.

Această presupunere e ideea nevrotică originară.

Orice victimizare începe cu această idee. Nu poți gândi lucruri „rele” și nu poți comite fapte „rele”, decât dacă crezi că ești „nedemn de iubire”. Orice atac pornește din această unică presupunere.

Adam și Eva și-au pus și ei întrebarea „ce-ar fi dacă… „Ce-ar fi dacă aș mânca din măr și aș deveni la fel de puternic ca Dumnezeu?” Ei de asemenea, și-au dat propriul răspuns înfricoșător, au simțit rușinea și s-au ascuns de Dumnezeu.

Tu pui aceeași întrebare, chiar acum. Mesteci același măr. Te joci și tu de-a v-ați ascunselea cu Dumnezeu.

Într-adevăr, ceea ce menține experiența ta de victimă e jocul continuu de a pune această întrebare și de a răspunde la ea.

În lumea plăsmuită de tine, ești fie o victimă, fie un torționar. Pe măsură ce treci prin aceste roiuri, vezi că e mică diferența între ele.

Victima are nevoie de torționar și viceversa. Problematica răului nu apare până când nu te îndoiești de propria ta vrednicie de a oferi și de a primi iubire.

Aceasta este starea ta existențială. Te îndoiești că ești vrednic de iubire… tu și oricine altcineva din lumea ta.

Acum apare alegerea, singura alegere pe care trebuie s-o faci: ai de gând să răspunzi tu însuți la întrebarea „sunt eu vrednic de iubire?”, sau ai de gând să aștepți să auzi răspunsul lui Dumnezeu? Este chiar așa de simplu: ai de gând să-L lași pe Dumnezeu să-ți corecteze presupunerea originară eronată, sau ai de gând să accepți această presupunere ca pe un adevăr și să-ți clădești întreaga viață pe baza ei?

Nu e niciodată prea târziu să te oprești din mestecatul mărului. Nu e niciodată prea târziu să-ți dai seama că răspunsul tău la propriul tău interogatoriu înfricoșător este nesatisfăcător. Nu e niciodată prea târziu să te întorci către Dumnezeu și să spui: „Dumnezeule! Răspunsul meu mi-a umplut mintea de frică. Răspunsul meu mi-a adus în viață numai durere și luptă. Trebuie că este răspunsul greșit. Vrei, Te rog, să mă ajuți să găsesc altul?”

Vezi tu, viața ta spirituală pe pământ nu începe până când nu pui această întrebare. Nu contează ce religie ai. Nu contează care este statutul tău social sau economie.

Fiecare dintre voi va ajunge la un punct în viața sa când va fi gata să conteste propriile sale credințe și presupuneri false. Iar acesta e începutul vindecării voastre și restaurarea puterii voastre și a rostului vostru.

Îndoiala de propria îndoială, negarea propriei negativități reprezintă punctul de cotitură, sfârșitul coborârii în materie și începutul înălțării la Cer. Ele reprezintă reînnoirea parteneriatului tău cu Dumnezeu, Noul Legământ.

Nu poți fi un partener al lui Dumnezeu, atât timp cât te vezi pe tine sau pe oricine altcineva ca pe o victimă ghinionistă. Noul Legământ îți cere să recunoști împărăția lui Dumnezeu în propria ta inimă. Este un alt mod de a spune că respingi ideea că Dumnezeu este separat de tine.

Respingi ideea că nu meriți să fii iubit sau că semenul tău este nedemn de iubire. Respingi ideea răului ca pe o idee creată în frică. Respingi ideea că puterea lui Dumnezeu poate fi batjocorită.

Noul Legământ este acceptarea răspunsului lui Dumnezeu la întrebarea „Ce ar fi dacă…?” El este începutul propriei tale mântuiri și începutul primirii de către oameni a împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

A fost odată ca niciodată un moment în care ai respins parteneriatul tău creativ cu Dumnezeu. Acum ești gata să-i revendici din nou.

A fost odată ca niciodată un moment în care ți-a surâs ideea că ai putea fi nevrednic de iubire în ochii lui Dumnezeu. Acum îți revendici eterna ta comuniune întru iubire cu El.

Atunci când îl accepți din nou pe Dumnezeu în viața ta, întregul tău mod de a trăi experiența lumii și a tuturor ființelor din ea se schimbă. Ești tată și mamă pentru fiecare copil ce îți vine în cale, ești fiu sau fiică pentru orice persoană mai în vârstă. Îi ești prieten atât prietenului, cât și celui lipsit de prieten. Îi ești iubit atât celui care-și amintește că este iubit, cât și celui care a uitat acest lucru.

Nu există Ioc unde să nu fie necesară prezența ta iubitoare, cât și mărturia despre Iubirea lui Dumnezeu. Totul strigă în gura mare că are nevoie de cuvintele tale blânde. Toți ar bea din paharul care ți-a astâmpărat ție setea.

Visul nefericirii se sfârșește atunci când el e pus la îndoială și respins. Dacă îți pui la îndoială nefericirea, devii conștient de iubirea ne condiționată ce sălășluiește în inima ta. Dacă nu-ți pui la îndoială nefericirea, trăiești experiența ei din ce în ce mai profund, până când ajungi în străfunduri. Asta, pentru că numai când ajungi acolo devii nemulțumit de propriile tale răspunsuri.

Nimeni nu poate forța pe altul să devină conștient. În momentul în care este pregătit, fiecare individ trăiește experiența zădărniciei de a da și a primi iubire condiționată.

Fiecare persoană se cramponează de se-parare și de control, până când durerea provocată de ea devine de nesuportat. Pragul durerii este diferit pentru fiecare individ în parte, dar toată lumea îi trece până la urmă.

Iată de ce îți cer să nu predici altora, ci doar să-ți extinzi iubirea asupra lor. Cei ce sunt gata s-o primească te vor urma și îți vor cere ajutorul. Cei care nu sunt gata, își vor continua călătoria fără să interfereze cu a ta.

Un preot, un pastor, îi „păstorește” pe cei în nevoie. Ei extinde iubirea asupra celor care o cer, în tăcere sau în cuvinte. El nu bagă groaza în necredincioși, folosind cuvinte sau concepte ce profit o mântuire viitoare.

Mântuirea este acum pentru cei ce vor să fie mântuiți. Nu îi judeca pe ceilalți, căci nu este al tău a judeca. Cei care ajung mai târziu în sânul Iubirii lui Dumnezeu nu sunt mai puțin vrednici decât cei care ajung mai devreme.

În adevăr, nu Dumnezeu este Cel Care te înalță și nici eu. Te înalți tu însuți, în măsura în care îți amintești cât de vrednic ești să fii iubit și în măsura în care îți accepți rolul în planul lui Dumnezeu.

Acceptarea omnipotenței tale este imposibilă tară reconcilierea cu Dumnezeu. Căci toată puterea vine de la El. Iei parte la ea ca un partener egal ce te afli, dar nu poți exercita niciodată această putere, fiind separat de El. Chiar și în visul: „Ce ar fi dacă…?” nu te-ai putea niciodată separa total de Iubirea lui. În acel vis, ai trecut pragul durerii și ai ales să te-ntorci. Așa se întâmplă cu fiecare dintre voi.

Puterea lui Dumnezeu nu poate fi batjocorită. Ea poate fi respinsă, negată, ascunsă. Dar tot ceea ce înseamnă respingere, negare și vină secretă are o limită. Adevărul poate fi distorsionat, dar nu poate fi niciodată complet eradicat sau negat. O luminiță rămâne întotdeauna în cea mai profundă beznă. Iar acea luminiță va fi întotdeauna găsită, atunci când apare dorința de a o găsi.

Tu, prietene, ești eroul propriului tău vis. Ești cel ce visează întunericul și cel ce aduce lumina. Ești deopotrivă ispititorul și mântuitorul.

Vei ajunge să cunoști asta, dacă nu o știi deja.

În această dramă creată de tine însuți, singura ta discuție în contradictoriu este cu Dumnezeu. Ea pare să fie cu aproapele tău, dar nu e. Pomul binelui și al răului crește în propria ta minte. Și, tot în propria ta minte, tu explorezi problema inegalității și a batjocurii.

Va veni o vreme când răspunsul tău și răspunsul lui Dumnezeu vor fi unul și același. Și, atunci, pomul binelui și al răului se va transforma în pomul vieții, indivizibil și întreg. Iubirea nu va mai avea opus, ci se va extinde liberă în toate direcțiile.

Când cineva se apropie de tine, cineva care vrea să pună condiții iubirii tale sau iubirii sale, îi vei spune: „Frate, eu am visat acest vis și știu la ce duce. Duce numai la suferință și moarte. Nu e drept cu nici unu! dintre noi. Hai să punem la îndoiala presupunerile ce i-au dat naștere. Sunt încredințat că, împreună, vom găsi o cale mai bună.”

Dacă te întrebi vreodată care este rostui tău aici pe pământ, citește, te rog, încă o dată paragraful de mai sus. Atunci îți vei aminti că rostul tău este, pur și simplu, să răspunzi la strigătul după iubire, oriunde l-ai auzi. Ceea ce nu e greu de făcut, dacă dorești să-l faci. Nu se cer calități sau talente speciale. „Cum”-urile și „de ce”-urile iubirii se rezolvă de la sine, de îndată ce pășești prin ușa ce se deschide în fața ta.

Nu am spus niciodată că ar trebui să treci prin ziduri și nici măcar că ar trebui să umbli pe apă. Am arătat doar spre ușa deschisă și te-am întrebat dacă ești gata să intri.

Și asta este tot ce trebuie să-l întrebi pe aproapele tău.

Cel care iubește în mod necondiționat nu este niciodată atașat de consecințe. Oamenii vin și pleacă și nu vei ști niciodată de ce și de unde. Despre unii vei crede că vor trece cu ușurință prin ușă, dar, dintr-o dată, vor face cale-ntoarsă. Alții, despre care ești convins că nu vor da cu ochii de ușă, vor trece pragul cu o ușurință neașteptată.

Nu fi îngrijorat. Nu e deloc treaba ta cine vine și cine pleacă. Legământul e făcut în fiecare inimă și numai Dumnezeu știe cine e gata și cine nu. Să lăsăm cunoașterea în seama Lui și să ne punem, pur și simplu, în slujba Sa.

Viața curge mult mai liniștit atunci când facem Voia Sa. Iar încrezându-ne în El. inimile noastre debordează de iubire și acceptare.

Astfel ajungem să cunoaștem că oferta de iubire este nelimitată.

Ea nu are nici început, nici sfârșit. Toate limitările pământului sunt absorbite în iubirea nețărmurită a Cerului, pe măsură ce împărăția lui Dumnezeu se instaurează în propriile noastre inimi.

Eliminarea mentalității lipsei.

M entalitatea lipsei rezultă din percepția ta că nu ești vrednic de iubire. Dacă nu te simți vrednic de iubire, vei proiecta în afara ta această stare a lipsei. Vei vedea paharul ca fiind mai curând pe jumătate gol, decât pe jumătate plin.

Dacă vezi paharul pe jumătate gol, să nu fii surprins că, în curând, nu mai rămâne nimic în el. Lipsa e rezultatul unei percepții negative.

E de la sine înțeles că același principiu funcționează și invers.

Vezi paharul ca fiind pe jumătate plin și, în curând, el se va umple până la refuz. Când știi că ești vrednic de iubire, ai tendința de a interpreta cuvintele și faptele altora în mod iubitor. Nu ești ușor de ofensat. Dacă cineva e nepoliticos cu tine, iei în considerare posibilitatea ca el sau ea să fi avut o zi proastă. Nu te simți victimizat sau insultat.

Modul tău de a privi viața depinde de cum te simți – demn de a fi iubit sau nu, vrednic sau nevrednic. In ambele cazuri, vei crea o situație exterioară ce va consolida opinia ta despre tine însuți.

Toată preocuparea de a avea se datorează faptului că trăiți în trecut. Lipsa este, pur și simplu, amintirea unor vechi răni. Acestea se proiectează cu prea mare ușurință în viitor. Pentru a pune capăt mentalității lipsei, trebuie să ierți trecutul. Oricum va fi fost el, nu mai contează. LI nu mai are efect, deoarece l-ai eliberat9.

Simți că ești nedreptățit? Dacă da, atunci vei proiecta lipsa în viața ta. Numai cineva care se simte nedreptățit va fi nedreptățit. Pentru a pune capăt mentalității lipsei, începe cu conștientizarea faptului că te simți nedreptățit. Dă-ți seama că aceasta provine din sentimentul tău profund că nu ești vrednic. Înțelege că exact acum simți că nu meriți să fii iubit. Nu încerca să-ți modifici gândul. Nu repeta afirmația: „Acum eu merit să fiu iubit”, sperând ca asta să-ți inverseze condiționarea.

Pur și simplu, fii conștient de faptul că: „Acum eu nu simt că merit să fiu iubit. Mă simt nevrednic și lipsit de valoare. Simt că nu sunt tratat cum trebuie. Mi-e groază că lucrurile rele care mi s-au întâmplat în trecut se vor întâmpla iar.”

Pur și simplu, fii conștient de cât de mult ți s-a încordat și ți s-a strâns inima. Fii conștient de modul în care te-ai închis emoțional. Și întreabă-te dacă te simți mai ocrotit acum decât înainte?

Ți-a parvenit o informație și ai avut de ales între a o vedea ca fiind negativă sau pozitivă. Ai ales să vezi paharul ca fiind golit pe jumătate. Ai ales să fii o victimă. E în ordine. Nu te rușina. Nu e nevoie să te încordezi și mai tare. Nu e nevoie să te autoflagelezi. Fii doar conștient de ceea ce ai ales și de cum te simți datorită acestei alegeri.

Contemplă starea și las-o să plece. „îmi dau seama de alegerea pe care am făcut-o și îmi dau seama că ea m-a făcut să fiu nefericit. Nu vreau să fiu nefericit, așa că voi face o altă alegere. Voi vedea paharul ca fiind pe jumătate plin.” Dacă poți spune aceste cuvinte cu integritate emoțională, vei lăsa în urmă trecutul și vei liniști rana.

Încearcă. Funcționează.

Ai exersat din greu să fii o victimă și ți-ai învățat bine rolul. Să nu crezi că invincibilitatea vine fără exercițiu. Contemplă-ți doar alegerea de a fi o victimă și fii dispus să «e detașezi de ea. Asta va fi suficient.

Mentalitatea abundenței înseamnă să te simți iubit și vrednic și valoros chiar în clipa asta. Acum poate că te simți astfel, dar dacă sună telefonul și afli că tocmai ai pierdut o groază de bani sau că soția te părăsește, cât de valoros te simți? Este paharul pe jumătate gol sau pe jumătate plin? Numai simplul fapt că-ți recunoști mentalitatea bazată pe frică înseamnă un pas mare către transformarea ei.

Onestitatea emoțională este esențială pentru creșterea spirituală.

Nu te poți forța să gândești pozitiv, dar îți poți recunoaște negativitatea. A-ți recunoaște negativitatea este un act al iubirii. liste un gest al speranței. El spune: „Văd ce se întâmplă și știu că există o cale mai bună. Știu că pot face o altă alegere.” A-ți oferi altă alegere este lucrarea mântuirii individuale. Iertarea trecutului și desprinderea de el pregătesc scena pentru o alegere diferită. Indiferent de câte ori ai făcut aceeași greșeală, ai o nouă oportunitate de a te ierta pe tine însuți.

Fără iertare e imposibil să ieși din mentalitatea lipsei. Iar ca să ierți, trebuie să devii conștient de toate modurile în care simți durerea.

Trebuie să recunoști rana. Atunci o poți ierta. Rănile ascunse au programe ascunse care ne țin ostatici ai trecutului. E posibil ca rănile adânci să trebuiască să fie mai întâi bandajate, dar pentru desăvârșirea procesului de vindecare, ele trebuie expuse la aer și la soare. În toate credințele și presupunerile subconștiente trebuie să aducem conștientă totală.

Lipsa este un învățător important. Fiecare percepție a lipsei în mediul tău ambiant reflectă un simțământ interior de nevrednicie și lipsă de valoare personală care trebuie perfect conștientizat. Experiența lipsei nu este Dumnezeu Care te pedepsește. Ești tu, cel care-ți arăți ție însuți o credință ce trebuie corectată. Tu ai capacitatea de a te iubi pe tine însuți. Iar această capacitate trebuie trezită în tine pentru ca să aibă loc o creștere spirituală autentică. Înveți să te iubești pe tine însuți, observând în ce mod îți refuzi iubirea. Și, de multe ori, vezi cum îți refuzi iubirea – observând cum o refuzi altora.

Abundența apare în viața ta. nu pentru că ai învățat pe de rost vreo incantație abracadabrantă, ci pentru că ai învățat să aduci iubirea în aspectele rănite ale psihicului tău.

iubirea vindecă toată percepția divizării și a conflictului și restaurează percepția originară a plenitudinii, liberă de păcat și de vină.

Știi că iubirea nu îți poate fi luată, numai atunci când te-ai văzut așa cum ești tu cu adevărat. Iubirea îți aparține pentru eternitate… lipsită de formă, dar omniprezentă, necondiționată și totuși răspunzând cu ușurință la condițiile date.

Ori de câte ori îți parvin vești ce par proaste, gândește-te!a aceasta: ți-ar da oare Dumnezeu un dar îndoielnic?

Nu te lăsa păcălit de ambalaj, ci deschide-l cu o inimă deschisă. Și, dacă încă nu înțelegi semnificația darului, stai liniștit și așteaptă.

Dumnezeu nu dă daruri îndoielnice. Adesea, până ce darul nu e pus în acțiune în viața ta, nu vei cunoaște semnificația darului.

Acest lucru poate fi frustrant, dar este inevitabil.

Darurile lui Dumnezeu nu alimentează așteptările ego-ului. Valoarea lor este de ordin superior. Ele te ajută să te deschizi la adevărata ta natură și la adevăratul tău rost aici. Câteodată, ele par să închidă o ușă și nu înțelegi de ce. Numai atunci când ușa potrivită se deschide, pricepi de ce ușa nepotrivită a fost închisă.

Tu ai un parteneriat cu Mintea Divină. Nu încerca, te rog, să faci din abundență o responsabilitate care să-ți aparțină numai ție sau numai lui Dumnezeu. Tu ai nevoie de El și El are nevoie de tine. Fii dispus să-ți privești fricile și sentimentele de nevrednicie și de lipsă de valoare și El te va ajuta să vezi scânteia divină ce sălășluiește în tine.

Dacă ești dispus să te iubești pe tine însuți, vei deschide canalul prin care Iubirea lui Dumnezeu poate ajunge la tine.

Deschide ușa ce duce la abundență în propria ta minte și contemplă darurile iubirii reflectate de jur împrejurul tău.

Și, te rog, nu judeca valoarea acestor daruri, sau forma pe care o iau ele în viața ta. Căci valoarea lor este indiscutabilă, iar forma lor este prea lesne înțeleasă greșit.

Recunoștința.

N u poți vorbi despre abundență, fără să vorbești și despre recunoștință. Recunoștința pornește din sentimentul valorii intrinsece și sprijină trăirea experienței abundenței. Pe de altă parte, nerecunoștința și resentimentul își trag obârșia din sentimentul lipsei de valoare intrinsecă și consolidează perceperea lipsei.

Fiecare dintre ele este un cerc închis. Ca să pătrunzi în cercul stării de grație, e nevoie să-ți aduci iubire – ție însuți sau altcuiva. Ca să intri în cercul fricii, e nevoie să refuzi iubirea – ție însuți sau altcuiva.

Atunci când stai în interiorul unuia dintre cercuri, realitatea celuilalt cerc devine contestabilă. Din acest motiv ai adesea sentimentul că există în experiența ta două lumi ce se exclud reciproc.

Cei recunoscători nu-și pot imagina că pot fi nedreptățiți. Cei ranchiunoși nu-și pot imagina că pot fi iubiți de Dumnezeu.

În care dintre aceste lumi vrei să locuiești? Alegerea îți aparține.

În orice moment trebuie să decizi între a face pe victima sau a-ți aminti că nu poți fi nedreptățit. În primul caz vei fi ofensat de darul primit și îl vei vedea ca pe o pedeapsă; în al doilea caz vei accepta ceea ce vine spre tine, știind că îți aduce o binecuvântare pe care încă nu o poți vedea.

Recunoștința este opțiunea de a vedea Iubirea lui Dumnezeu în toate lucrurile. Nici o ființă care alege astfel nu se poate simți nenorocită. Căci opțiunea de a aprecia duce la fericire, întocmai cum opțiunea de a nu aprecia duce la nefericire și disperare.

Primul gest sprijină și înalță. Al doilea, devalorizează și demolează.

Felul cum alegi să reacționezi față de viață dă contur propriei tale percepții permanente. Dacă trăiești în disperare, asta se întâmplă deoarece alegi să nu apreciezi 'darurile ce ți-au fost oferite.

Fiecare persoană ce pășește pe pământ culege rezultatele gândurilor pe care Ie-a semănat. Iar dacă vrea să schimbe natura recoltei din anul viitor, ea trebuie să schimbe gândurile pe care le gândește acum.

Gândește doar un singur gând de recunoștință și vei vedea cât este de adevărată această simplă afirmație. Data viitoare când ești pe cale să nu apreciezi un dar ce ți se oferă, oprește-te un moment și deschide-ți inima ca să primești acel dar cu recunoștință.

Observă, apoi, cum se transformă atât modul în care trăiești experiența darului, cât și relația cu cel care-l oferă.

Data viitoare când ești pornit să judeci sau să condamni pe altul, oprește-te o clipă și lasă-l să intre în inima ta. Binecuvântează acolo unde ai condamna. Nu judeca și fii bucuros că n-ai judecat. Simte ușurarea care te cuprinde când îl eliberezi pe celălalt de percepțiile tale înguste.

Când am spus să întorci și celălalt obraz, te-am învățat să-i demonstrezi semenului tău că nu-ți poate face un rău. Dacă nu-ți poate face un râu, nu poate fi vinovat de atacul asupra ta. Și dacă nu este vinovat, nu trebuie să se autopedepsească.

Când întorci și obrazul celălalt, nu-ți inviți semenul să te lovească din nou. Îi reamintești doar că nu ți s-a tăcut nici un rău. Ii spui că știi că tu nu poți fi nedreptățit sau tratat cum nu trebuie. Îi demonstrezi refuzul tău de a încuviința atacul, fiindcă știi că, în acel moment, ești demn de a fi prețuit și iubit. Și, cunoscându-ți valoarea intrinsecă, tu nu poți să nu o vezi pe a lui. Abuzurile și greșelile din această lume vor lua sfârșit. atunci când vei refuza să fii victimă sau torționar. Atunci vei păși afară din cercul fricii și tot ceea ce vei face și vei spune va fi plin de har.

Aceasta este experiența pe care o va trăi fiecare dintre voi.

Christos Se va naște în tine așa cum S-a născut în mine. Dar, mai întâi, trebuie să pui deoparte orice sentiment de nevrednicie, toată mentalitatea lipsei, tot resentimentul, toată nevoia de atac sau apărare.

Mai întâi trebuie să înveți să întorci și celălalt obraz.

S-ar părea că există două lumi, dar cu adevărat există numai una.

Frica este doar absența iubirii. Lipsa este doar absența abundenței.

Resentimentul este doar absența recunoștinței.

Ceva nu poate lipsi, dacă nu a fost, mai întâi, prezent din abundență. Fără prezență, absența n-are nici un sens.

E ca un joc de-a v-ați ascunselea. Cineva trebuie să se ascundă mai întâi. Cine va fi acela? Tu sau eu? Poate va fi Creatorul însuși.

În adevăr, aceasta nu contează. Când e rândul tău, te vei ascunde, iar semenul tău te va găsi, așa cum l-am găsit eu. Fiecare ajunge să se ascundă și fiecare este găsit – în cele din urmă. Lumea dualității emană din întregime și la întregime se întoarce. Ceea ce e adunat se separă și se a-dună din nou. Este un simplu dans. Nu e cazul să fie ceva înfricoșător.

Vă invit să intrați în acest dans, fără să vă luați prea în serios. Niciunul dintre voi nu e un dansator profesionist. Dar fiecare dintre voi este capabil să învețe pașii. Dacă se întâmplă să calci pe cineva pe picior, un simplu „îmi pare rău” va fi de-ajuns.

Cu toții învățați în același timp și e de așteptat să faceți greșeli.

Eliberarea de atașament.

O amenii care excelează în manifestarea fizică a ideilor lor învață să-și fixeze obiective realiste și să le aplice într-un mod flexibil, răspunzând la condițiile concrete.

Dacă vrei să înțelegi ce înseamnă flexibilitate, urmărește comportamentul unui copăcel tânăr în bătaia vântului. Trunchiul său este subțire și fragil, dar dispune de o impresionantă forță și rezistență. Aceasta se datorează faptului că el se mișcă împreună cu vântul, nu împotriva lui.

Atunci când condițiile sunt potrivite ca ceva să se întâmple, aceasta se va întâmpla fără mare efort. Când condițiile nu sunt potrivite, chiar și un mare efort nu va reuși. A te mișca împreună cu vântul necesită o sensibilitate față de condițiile existente.

Există momente pentru odihnă și retragere și momente pentru a te mișca energic înainte.

A ști când să te miști și când să nu te miști este o chestiune de bun simț și de intuiție. Gândirea abstractă nu poate duce, prin ea însăși, la percepția adevărată. Ea trebuie combinată cu sensibilitatea emoțională.

Ca să vezi lucrurile în mod corect trebuie să înțelegi cât de mult ai investit emoțional într-o situație, cât și modul în care evenimentul apare și se desfășoară în exterior.

Trebuie luate în considerare atât realitatea interioară, cât și cea exterioară.

Unii oameni spun că realitatea interioară determină realitatea exterioară. Alții spun că cea exterioară o determină pe cea interioară.

Și unii și alții au dreptate.

Găina nu ar exista fără ou – și vice-versa.

Cauza și efectul nu sunt lineare și secvențiale. Ele se manifestă în mod simultan. Prin natura lor, ele au o mișcare circulară. Nu numai cauza determină efectul, dar și efectul determină cauza.

Răspunsul la întrebarea „ce a fost mai întâi, oul sau găina?” poate fi – ori niciunul, ori amândouă.

Găina și oul sunt creații simultane.

La toate întrebările de genul ori/ori trebuie să se răspundă în același fel – altfel răspunsul va fi fals.

Realitatea Supremă nu poate fi înțeleasă într-un cadru de referință dual. Ea include atât realitatea interioară, subiectivă, împreună cu realitatea exterioară, obiectivă – cât și interacțiunea lor reciprocă, spontană. Toate contrariile sunt conținute înăuntrul ei.

Realitatea Supremă e creația acceptării totale, a capitulării totale și a iubirii totale, atotcuprinzătoare.

Nu există ceva care să fie separat de ea. Chiar și atunci când copacii sunt smulși din rădăcină și duși la vale de șuvoi, nu e nici o tragedie, căci nu există diferență între copac și șuvoi.

În contrast cu fluxul Realității Supreme se află Rezistența care dă naștere diferitelor condiții. Distincțiile, comparațiile, judecățile intră în joc, iar cursul natural este întrerupt.

Natura Realității Supreme este de a spune „Da”. Ea are o exuberanță naturală și un entuziasm firesc. Vrea să ia totul cu ea. E fericirea personificată, pentru că ea consideră totul și pe toți ca fiind ea însăși.

Rezistența spune mereu „Nu”. Prin natura ei, aduce conflict și luptă. Se opune la orice și, astfel, ea este nefericirea personificată.

Acolo unde nu există rezistență, nu există nefericire. Nefericirea opune întotdeauna rezistență unor condiții. Ea se constituie pe niște interpretări pro sau contra.

Rădăcina nefericirii este atașamentul.

Nu îți cer acum să renunți la toate atașamentele tale. Aceasta, prietene, nu este un țel realist. Îți cer doar să devii conștient de atașamentele tale, de percepțiile tale, de interpretările tale pro și contra. Îți cer doar să observi cum ai făcut ca fericirea ta să fie condiționată.

Dacă vrei să înțelegi necondiționarea, privește copacul mișcându-se în bătaia vântului. E cea mai bună metaforă pe care o poți găsi. Copacul are rădăcini adânci și ramuri întinse. Jos e neclintit, iar sus e flexibil. Este un simbol al tăriei și al capitulării.

Poți dezvolta aceeași tărie de caracter, mișcându-te flexibil o dată cu toate situațiile din viața ta. Stai drept și fii înrădăcinat în momentul de față. Cunoaște-ți nevoile, dar îngăduie ca ele să fie satisfăcute cum știe viața mai bine. Nu insista ca nevoile tale să fie satisfăcute într-un anumit mod, căci, dacă insiști, vei opune o rezistență inutilă. Trunchiul copacului se frânge, atunci când încearcă să se opună vântului.

Mișcă-te o dată cu vântul.

Viața ta e un dans.

Ea nu este nici bună, nici rea. E o mișcare, un continuum.

Alegerea ta este una simplă: poți dansa sau nu. Decizia de dansa nu te va scoate de pe ringul de dans.

Dansul va continua în jurul tău.

Dansul va continua și tu ești parte din el.

Există o demnitate simplă în asta. Te încurajez să te bucuri de pura stare de grație de a fi viu. Dacă vei căuta în viață un sens mai elevat, vei fi dezamăgit. Dincolo de dans, nu se află nici un sens.

Toate condițiile se deschid înspre necondiționare. Fii. pur și simplu, deschis și prezent și vei cădea în brațele lui Dumnezeu. Dar împotrivește-te chiar și pentru o clipă – și vei fi prins într-o complicație fără rost, provocată de tine însuți.

Ființele umane nu pot fi independente de realitatea condiționată, deoarece realitatea condiționată este o creație a conștientei umane.

Opriți-vă din încercarea de a scăpa de propriile voastre creații.

Acceptați-le, pur și simplu, așa cum copacul acceptă vântul. Demnitatea voastră constă în a deveni pe deplin umani, pe deplin receptivi la propriile voastre nevoi și la nevoile altora.

Compasiunea nu vine prin detașarea de întreaga paletă a experienței emoționale, ci prin participarea plenară la ea.

Unii au spus că lumea asta e un loc al durerii. E absurd.

Această lume nu este nici bucurie, nici durere, deși ați putea spune că e amândouă în același timp.

Această lume este un loc în care se naște corpul emoțional și mental. Nașterea fizică și moartea facilitează, pur și simplu, dezvoltarea unei conștiente gândire/sentiment, care este responsabilă pentru propriile sale creații.

E absurd să negi importanța acestui proces al nașterii. Și este la fel de absurd să-l glorifici. Nu există ființă umană care să nu parcurgă acest traseu al nașterii, fără să trăiască atât experiența bucuriei, cât și a durerii.

Sunt oare ambele necesare?

Absolut! Fără durere, mama nu ar putea scoate bebelușul din ea.

Și fără bucuria vieții nou-născute, durerea n-ar avea nici un sens.

Dar nu spune „acesta e un loc al durerii” sau „acesta e un loc al bucuriei”. Nu căuta să faci din experiența ta ceea ce ea nu este.

Ferește-te de interpretări care te-ar determina să accepți numai o parte din spectrul vieții.

Experiența mea aici nu a fost diferită de a ta.

Nu am biruit durerea. M-am lăsat în voia ei.

Nu am biruit moartea. Am pășit prin ea de bunăvoie.

Nu am slăvit trupul și nici nu l-am condamnat.

Nu am numit această lume nici rai, nici iad, dar am profesat că ambele sunt propria voastră operă.

Am intrat în dansul vieții la fel ca voi, ca să cresc întru înțelegere și acceptare, ca să trec de la iubirea condiționată la trăirea iubirii tară condiții. Nu există nimic din ceea ce tu ai simțit sau ai trăit ca experiență, din care să nu fi gustat și eu. Cunosc fiecare dorință și fiecare frică, deoarece am trăit trecând prin toate. Iar eliberarea mea de ele nu a venit prin vreo dispensă specială.

Vezi tu, eu nu sunt un dansator mai bun decât tine. Mi-am oferit, pur și simplu, disponibilitatea de a participa și de a învăța, iar aceasta e tot ce-ți cer.

Binevoiește. Participă. Atinge și lasă-te atins. Simte totul. Deschide-ți brațele vieții și lasă-ți inima să fie atinsă. De aceea te afli aici.

Când inima se deschide, ea este plină de iubire. Iar capacitatea ei de a da și a primi nu se mai bazează pe nimic din exterior. Ba dăruiește fără să se gândească la recompensă, deoarece a da este cel mai mare dar. Și primește – nu numai pentru sine – ci pentru ca și alții să poată trăi experiența darului.

Legile lumii acesteia nu îi mai limitează pe bărbatul sau pe femeia a căror inimă este deschisă.

Și astfel se întâmplă miracole – nu printr-o activitate specială, ci doar ca o extensie a iubirii însăși.

Miracolele nu vin dintr-o gândire lineară, secvențială. Ele nu pot fi planificate. Nu poți învăța nici să le faci, nici să le primești.

Miracolele vin în mod spontan în inima care s-a deschis și în mintea care a renunțat la nevoia ei de a controla sau de a ști.

Căci Mintea lui Dumnezeu e nevinovată și atotdăruitoare.

Ea nu-ți poate refuza cele necesare, întrucât ești parte din Ea. Ea nu te cunoaște ca fiind separat. Asemenea unui părinte ce se uită la unicul său copil. Ea te privește cu statornică iubire și afecțiune. „Întinde-ți mâna și primește aceste daruri”, te invită Ea. Dar tu nu dai ascultare chemării Ei.

În frustrarea ta, nu auzi Vocea Divină care te chemă.

Privind în jur la condițiile vieții tale și găsindu-le numai defecte, nu ești conștient că te-nconjoară Iubirea necondiționată a lui Dumnezeu.

Și totuși, oricât de departe te-ai simți tu de Dumnezeu, nu ești decât la un gând distanță. Și momentul mântuirii tale este chiar acum.

Amintește-ți aceasta, prieten drag. Chiar acum, în acest moment, ori asculți Vocea lui Dumnezeu, ori ești prins, fără rost, în mrejele propriei tale psihodrame.

Chiar acum ești fie fericit, fie găsești nod în papură împrejurărilor din viața ta.

Îngăduie-ți să fii prezent în gândurile tale și întreabă: „Simt eu. În acest moment, conștient de Iubirea necondiționată a lui Dumnezeu pentru mine?”

Dacă răspunsul este,. Da”, vei simți căldura Prezenței Divine în inima ta. Iar dacă răspunsul este „Nu”, conștienta ta te va face să-ți amintești acea Prezență și să o atragi către tine.

Această practică simplă nu poate da greș.

Încearc-o și convinge-te.

Pe măsură ce înveți să fii deschis momentului prezent, vei deveni din ce în ce mai conștient de Prezența Divină în mintea și experiența ta.

Rostul tău personal se va dezvălui în această conștientă lărgită, ajutându-te să înțelegi cum poți fi de cel mai mare ajutor pentru tine însuți și pentru ceilalți.

Cele necesare vor prinde formă înaintea ochilor tăi. Modul în care apar te va lăsa adesea perplex, dar nu vei judeca. Nu vei căuta nod în papură nici ție, nici altora. Vei învăța să te lași în voia situației de moment, făcând tot ce poți și adăstând în tăria propriei tale capitulări.

Din ce în ce mai mult li vei încredința lui Dumnezeu consecințele și vei ști că darul tău este întotdeauna acceptat ca atare.

El este întotdeauna de-ajuns.

Astfel, vremea autocrucificării se va încheia și pacea va reveni în mintea ta.

Atunci mă vei vedea așa cum sunt eu cu adevărat, pentru că atunci vei fi dat naștere Christosului din tine.

Aștept acest moment cu mare bucurie și certitudine. Fiindcă acesta este momentul adevărului.

Este sfârșitul a tot ceea ce înseamnă separare.

Este sfârșitul a tot ceea ce înseamnă suferință.

Slava Dumnezeului lăuntric.

D umnezeu nu este o abstracție, ci o Prezență vie, întru totul bună, atoatedăruitoare, fericită, întreagă și liberă. Știu că ți-e greu să-ți imaginezi așa ceva. Totuși, îți cer să-ți extinzi mintea ca ea să devină mai cuprinzătoare. Renunță la limitele pe care le impui posibilului.

Dumnezeu este dincolo de aceste limite, deoarece El este fără formă. Fiind lipsit de formă, El sălășluiește în toate. Nu există loc în care prezența Lui să nu poată fi găsită.

Dumnezeu nu este nici bărbat, nici femeie, căci nu are trup și, prin urmare, nu are gen. Adesea se face referire la Dumnezeu ca la un „El”, deoarece, în relația Lui cu noi, El este masculin. Noi suntem pântecele care poartă, hrănește și dă naștere Spiritului Său.

Dar, deși ne aflăm într-o astfel de relație cu El, ca mireasa față de mire, Dumnezeu nu se conformează vreunei imagini masculine. El nu este nici războinic, nici șaman, nici mântuitor. El nu este înțeleptul cu părul alb și nici femeia înțeleaptă. Toate aceste imagini sunt antropomorfe.

Dumnezeu este o prezență iubitoare ce combină toate calitățile pozitive – masculine și feminine. El este atât Cel Care hrănește, cât și Cel Care protejează. El este atât blând și bun, cât și puternic și impunător.

Dumnezeu are înțelepciunea filosofului bătrân și nevinovăția pruncului. Are tăria războinicului și, totodată, sensibilitatea tinerei mame. El este toate acestea și încă multe altele. El e dincolo de definire. El nu poate fi limitat la conceptele pe care le avem noi despre El. Ca prezență nelimitată, Spiritul Său se mișcă prin mințile și experiența noastră. Ne extragem însăși Esența din această prezență. Ea este ceea ce noi suntem, deși, adesea, nu dovedim că suntem pe deplin conștienți de Esența noastră. Spiritul, sau Esența Divină, nu se naște și nu moare.

El există înainte de nașterea fizică și după moartea fizică.

Această Esență nu este supusă culmilor și abisurilor experienței mental-emoționale. Ea este o prezență statornică, iubitoare, la care ne întoarcem, atunci când încetăm să ne mai autocrucificăm sau să-i atacăm pe alții. Esența Divină din tine nu este diferită de Esența Divină din semenul tău. Ea este o singură Esență, un singur Spirit.

Trupurile par a vă separa unul de celălalt, dar Esența Divină vă unește. Mințile pot fi în dezacord, se pot judeca și ataca unele pe celelalte, dar Esența Divină ține toate mințile într-o armonie pură.

Când te identifici cu trupul sau cu gânduri de separare, îți uiți Esența. Uiți cine ești. Crezi că ești separat de aproapele tău. Crezi că ești separat de Dumnezeu. Dacă n-ai gândi așa. nu ai putea judeca sau ataca.

Când îți amintești de Esența ta, îți amintești și de conexiunea spirituală cu toate Ființele.

Atacul este imposibil atunci când îți amintești cine ești.

Nu poți cunoaște Slava lui Dumnezeu, decât dacă apreciezi Esența Divină dinăuntrul tău. Aceasta nu are nimic de-a face cu sexul tău, cu rasa ta, cu statutul tău economic, cu naționalitatea sau cu religia ta. N-are nimic de-a face cu cine crezi tu că ești sau cu cine cred alții că ești.

Esența Divină din tine este pe de-a-ntregul demnă de a fi iubită, cât și iubitoare. Când ești în contact cu Esența ta, știi că poți fi acceptat exact așa cum ești. Știi că nu e nimic în ceea ce te privește care să necesite îmbunătățire sau corectare.

Pentru a-ți cunoaște esența este necesar să renunți la a te judeca și critica; trebuie să abandonezi orice critică îndreptată împotriva aproapelui tău. Cu cât înveți mai mult să rămâi în această stare, cu atât mai ușoară îți va fi viața. Tocmai de aceea sunt atâtea căi spirituale care sugerează meditația și rugăciunea ca practici constante.

Comuniunea cu Dumnezeu este bună pentru nervi. Este esențială pentru starea ta generală de bine, fie ea fizică, emoțională sau mentală.

Nu-ți cer să meditezi sau să te rogi o oră pe zi, deși nu e nimic greșit în asta. Îți cer doar să-ți amintești de Esența ta Divină timp de cinci minute în fiecare oră sau la fiecare gând din zece.

Fie ca amintirea ta de Dumnezeu să fie o practică continuă, astfel încât să nu ajungi să fii absorbit de melodrama vieții tale.

Nouă gânduri pot fi despre nevoia îndreptării talc sau a altcuiva, dar lasă ca al zecelea gând să fie despre ceea ce nu are nevoie de îndreptare. Lasă ca al zecelea gând să fie despre ceva întru totul acceptabil, întru totul vrednic de iubire.

Acesta este ritmul pe care Sabatul trebuia să-l stabilească.

Timp de șase zile puteai fi absorbit în drama muncii și a zbaterii, dar în ziua a șaptea trebuia să-ți aduci aminte de Dumnezeu. Ziua a șaptea era menită să fie o zi de odihnă, de întoarcere înspre înăuntru. Îngăduie ca înțelepciunea Sabatului să fie adusă în viața ta de toate zilele.

În felul acesta, nu vei uita mult timp cine ești tu și cine este aproapele tău. Intră în ritualul aducerii aminte, iar zilele, orele și minutele tale vor fi transformate. Când mănânci, Dumnezeu va ședea la masă cu tine. Când vorbești cu semenul tău, Dumnezeu îți va aminti să-i spui ceva încurajator. Iar dacă uiți de toate astea și țipi la soția ta sau la soțul tău. Dumnezeu te va atinge cu blândețe și îți va spune cu haz: „Bun venit la vodevil!” Și vei învăța să râzi de tine și să nu iei prea în serios drama pe care ai făcut-o tu însuți.

Acesta este un joc al reamintirii.

O dată ce-ți dai seama de acest lucru, semnificația ritualului se va schimba total pentru tine. Iar atunci poți alege o formă de ritual care să te ajute să-ți amintești. Nu contează despre ce formă este vorba. Din fericire există suficiente forme prin preajmă, astfel încât oricine poate găsi ceva cu care să se simtă confortabil.

Fii îngăduitor cu alegerea pe care o face semenul tău, chiar dacă ea diferă în mod substanțial de a ta. Trebuie să știi că, ceea ce îl ajută pe el să-și reamintească, nu poate decât să te ajute și pe tine. Și nu vă certați în privința diferențelor de formă, care sunt lipsite de importanță.

Nimic nu este mai frustrant decât controversele vane despre formă. Cuvintele și convingerile care îi separă pe oameni ar trebui lăsate deoparte. Dacă vrei să pășești pe calea stării de grație, trece cu vederea diferențele pe care le vezi, găsește ce poți împărtăși cu alții și concentrează-te asupra acestui lucru.

Adevărul ți se prezintă în toate formele și mărimile, dar el rămâne un adevăr unic și simplu. Trebuie să înveți să vezi adevărul în fiecare formă, în fiecare situație.

Iată ce trebuie să facă un bărbat sau o femeie doritori de pace.

Pentru voi începe un timp când barierele culturale și religioase vor fi depășite. Oameni care vorbesc limbi diferite vor învăța să se înțeleagă unii pe alții. O dată cu acceptarea diversității va veni și perceperea valorilor universale ce pot fi îmbrățișate de către toți.

Aceasta e o vreme de importanță deosebită.

Fiecare dintre voi are de jucat un rol semnificativ în demontarea barierelor care ne despart de pace.

De aceea te încurajez să găsești locul lăuntric unde ești întreg și complet. Din acest loc îi vei cinsti și accepta pe toți oamenii care vin în viața ta.

Din acest loc al păcii lăuntrice, vei fi un aducător de pace printre femei și bărbați.

Aceasta este învățătura mea.

De-a lungul vremurilor, aceasta a fost întotdeauna învățătura mea.

Alte dimensiuni.

D imensiunea voastră nu este singura dimensiune a experienței. Există multe săli de clasă, fiecare dintre ele cu programa ei unică de învățământ.

În clasa voastră, materia principală se numește „Egalitate”.

Sunteți aici ca să învățați că toate ființele sunt egale, indiferent de deosebirile contextuale aparente. Bărbați și femei, albi și negri, hinduși sau catolici, toți sunt egali în valoarea lor existențială.

Toate inegalitățile sunt propria voastră făcătură și trebuie abolite.

Mulți dintre voi ați lucrat ceva timp cu această programă.

Nu vă voi spune cât de mult!

Ați dezvoltat multe moduri ingenioase de a denatura adevărata egalitate spirituală cu ceilalți oameni. Unii dintre voi trăiesc în sărăcie, în timp ce alții au strâns averi. Unii au prea multă mâncare, alții nu au destulă. Înțelegeți, vă rog, că, dacă ați fi absolvit școala de aici, aceste condiții de inegalitate nu ar exista.

Prin urmare, sunteți aici pentru a depăși credința adânc înrădăcinată că unele ființe sunt mai vrednice și mai valoroase decât altele.

Cum veți reuși să faceți acest lucru? Mai întâi, trebuie să acceptați în sinea voastră adevărul egalității. Dacă vă simțiți superiori sau inferiori oricărei alte ființe umane, nu ați acceptat adevărul despre identitatea voastră spirituală.

În al doilea rând, trebuie să acceptați că cei din jurul vostru sunt egalii voștri. A accepta această idee de egalitatea înseamnă că, dacă voi aveți mai mult decât ei, sunteți dispuși să împărțiți totul, iar dacă aveți mai puțin, sunteți dispuși să le cereți ajutorul.

Sunteți aici și pentru a învăța să respectați dreptul fiecăruia de a decide pentru el însuși. Dacă decideți pentru celălalt, sau dacă îl lăsați să decidă pentru voi, atunci nu ați acceptat că sunteți cu toții egali.

Această idee a supremației unuia asupra celuilalt pare să vă dea dreptul de a-l face pe semenul vostru responsabil pentru deciziile pe care le luați sau pe care refuzați să le luați. Dar este un drept nefondat.

Cu timpul vă veți da seama că puteți prejudicia și ajuta doar o singură persoană, adică pe voi înșivă.

Până ce nu veți învăța să vă asumați responsabilitatea pentru deciziile pe care le luați și să le acordați semenilor voștri posibilitatea de a face la fel, nu vă veți însuși pe deplin adevărul despre voi înșivă sau despre ei. Aceasta pare a fi o chestiune foarte simplă. Însă punerea în practică a principiului egalității este ceva deosebit de profund.

Ea îți poate transforma lumea și îți poate permite să termini școala împreună cu toți semenii tăi.

Când îți părăsești trupul, vei continua să înveți într-o sală de clasă non-fizică. Acolo, procesul de învățare va fi accelerat, întrucât acolo nu există timp și spațiu care să moduleze efectul creativ al gândului.

În lumea ta e nevoie de timp ca gândurile să translateze în efecte vizibile. În dimensiunile non-fizice, procesul de translatare este automat. De exemplu, dacă gândești „aș vrea să-l vizitez pe prietenul meu Robert”, ești teleportat imediat în sufrageria lui Robert. Călătoria ta n-a cerut timp și n-ai parcurs nici un spațiu.

Unii dintre voi au trăit experiența comunicării cu ființe din dimensiuni non-fizice. Evident, o astfel de comunicare are loc exclusiv prin gând. Comunicarea inter-dimensională e dificilă, dar nu imposibilă. Exersând, capacitatea voastră de a trece dincolo de lumea voastră limitată spațiu/temporal va crește.

De vreme ce în sălile de clasă non-fizice învățarea este accelerată, multe ființe ce își părăsesc corpurile stăpânesc abilitatea de a-și controla gândurile. Prin urmare, ele sunt încrezătoare că pot reintra în mediul fizic și că își pot demonstra această măiestrie. Însă din milioanele care încearcă, numai câțiva reușesc să dea dovadă de măiestrie în mediul fizic dens. Pentru voi, acesta nu este un lucru greu de înțeles.

Știința voastră vă învață că, dacă părăsiți gravitația câmpului magnetic terestru, deveniți practic imponderabili și capabili de performanțe atletice pe care n-ați fi în stare să le obțineți pe pământ. Știința vă învață, de asemenea, că, o dată ce părăsiți atmosfera densă a pământului, procesul de îmbătrânire încetinește. Multe dintre legile fizice care aparțin pământului se schimbă, de îndată ce părăsiți spațiul terestru.

Un fenomen similar se întâmplă și atunci când vă părăsiți trupul.

Trăiți experiența unei libertăți creative necunoscute pe pământ, cu excepția, poate, a stării de vis, când atenția voastră este atrasă înspre interior și procesele corpului încetinesc. Starea de vis oferă o metaforă adecvată pentru exemplificarea expansiunii conștientei ce are loc când trupul este părăsit temporar. În visele voastre, vă creați realitatea cu mare îndrăzneală și imprudență.

Omorâți și sunteți omorâți, faceți dragoste cu tot felul de oameni, treceți prin primejdii incredibile și scăpați în mod miraculos. Puțini dintre voi ar încerca vreodată în stare de veghe ceea ce încearcă în stare de vis. Experiența non-fizică este și mai dramatică decât starea de vis, căci posibilitățile creative sunt nesfârșite.

Școala terestră devine, astfel, un mediu de testare a abilităților pe care!e dezvolți în clasele non-fizice ce aparțin pământului. Nu puteți absolvi școala terestră, până ce n-ați demonstrat că stăpâniți obiectele de studiu. Toate ființele știu asta și, astfel, toate sunt dornice să se încarneze în corpuri fizice, pentru a proba faptul că și-au învățat lecțiile. De ce le vine atât de greu?

Să ne întoarcem la metafora gravitației. Unui atlet ce se află într-un mediu cu un coeficient de gravitație zero îi este ușor să facă o săritură de 4,50 m. El poate chiar zbura. Dar, adu-i pe pământ și nu-i va fi ușor să sară nici măcar 2 m. Și n-ar nutri cu seriozitate gândul de a zbura. Condițiile dense ale experienței fizice sunt greu de stăpânit. E nevoie de timp ca să te dezvolți fizic. Începi în pântecele mamei tale, fiind total dependent de ea.

Când te naști, ești neajutorat fizic. Trebuie să înveți să te hrănești, să umbli, să vorbești și să te descurci în mediul înconjurător. Să recunoaștem, pentru cineva care a trăit de curând experiența unui mediu non-fizic, unde efectele gândurilor sunt instantanee, aceasta este o adevărată tortură. În timp, conștienta se contractă și se adaptează pentru a se instala mai deplin în corpul fizic, deconectându-se astfel de conștientizarea altor dimensiuni și de posibilitățile lor creative.

Spus mai simplu, conștienta e absorbită în densitatea mediului fizic. Acolo ea se simte prinsă în capcană și victimizată. Ea nu-și amintește de starea ei mai puțin limitată. Nu își amintește că nu este un corp.

În câteva cazuri rare, conștienta nu se contractă complet când intră în clasa fizică. Aceste persoane se află în trup, dar încă păstrează amintirea dimensiunii non-fizice.

Ele știu că nu sunt limitate la nivelul trupului. Ele știu că nu sunt victima gândurilor și faptelor altora. Ele știu că pot crea realitate prin puterea gândului lor.

Aceste persoane sunt învățători spirituali. Eu am fost unul dintre mulții astfel de învățători care s-au incarnat în nivelul fizic, ca să-i ajute pe semenii lor să-și reamintească adevărata lor identitate non-fizică.

Fără prezența acestor învățători, densitatea planului terestru ar umbri conștiința colectivă și ar bloca în mare parte conexiunea la cunoașterea spirituală.

Au existat vremuri în istoria omenirii când experiența terestră a fost într-adevăr întunecată. Voi înșivă numiți una dintre acele vremi „evul întunecat”. Un alt ev întunecat, mai apropiat experienței voastre, au fost primele trei sferturi ale secolului douăzeci.

Vremea de acum – pe care o petreceți în clasa fizică – este un timp de tranziție. Din punct de vedere tehnologic, aveți capacitatea de a distruge mediul fizic de nenumărate ori. Și totuși, e mai multă lumină disponibilă pe planetă acum, decât a fost vreodată de-a lungul istoriei.

Dacă acest lucru este adevărat, v-ați putea întreba de ce nu am venit cu voi în această incarnare fizică. Mulți dintre voi se așteaptă să vin din nou în formă umană, dar nu se va întâmpla așa.

Lucrarea mea aici este aproape terminată, iar prezența mea fizică acum printre voi n-ar face decât să întârzie transformarea pe care sunteți pe cale s-o parcurgeți. De-acum, cei mai mulți dintre voi ar trebui să cunoască natura acestei transformări.

Sunteți aici ca să vă depășiți, în sfârșit, starea de victimă.

Sunteți aici ca să vă acceptați puterea creativă de a vă determina propria realitate și ca să vă ajutați semenii să-și însușească puterea creatoare. Sunteți pregătiți să faceți aceasta în masă.

Iar eu sunt aici ca să vă ajut să o faceți.

Prin comuniunea non-fizică cu mine și cu alți învățători veți învăța să renunțați la condițiile care vă consolidează suferința și vă veți trezi întru propria voastră Divinitate.

Am nevoie de ajutorul fiecăruia dintre voi ca să-mi îndeplinesc misiunea aici. Voi sunteți cei prin care învățătura mea va fi demonstrată în flecare clipă. Iată de ce, accentul nu mai poate fi pus pe cuvinte, căci ele îi separă pe oameni. Accentul trebuie să se deplaseze pe demonstrarea practică a principiilor iubirii și iertării.

Acordarea individuală și colectivă la realitatea non-fizică este un pas esențial în procesul transformării planetare.

Dacă aș fi prezent fizic, experiența crucificării s-ar repeta.

Dacă te uiți în jur, vei vedea că încă se obișnuiește ca cei ce contestă ideile status quo-ului să fie defăimați, batjocoriți și persecutați.

Singura cale de a evita acest lucru este ca tu însuți să te trezești.

Nu-l condamna pe aproapele tău la moarte, chiar dacă se opune celor mai sacre credințe ale tale. Căci, a-l condamna pe el înseamnă a mă condamna pe mine. Nici nu-l pune pe un piedestal, chiar dacă crezi că e perfect. Pentru că nimeni nu e perfect.

Nimeni nu trăiește fără să facă greșeli.

Și eu, frate al meu, am făcut multe greșeli. L-am abandonat pe semenul meu și pe Dumnezeul meu și i-am învinuit pe amândoi că m-au abandonat. Nu face din mine ceva special. Nu face din niciunul dintre semenii tăi ceva special. Cu toții învățați aceleași lecții. Învață să preamărești egalitatea cu semenii tăi. Pentru că, în felul acesta, îți stabilești egalitatea cu mine. Iar atunci când mă consideri pe mine ca pe un egal al tău, comunicarea noastră se va îmbunătăți considerabil.

Ori de câte ori îl iei pe semenul tău în inima ta, deschizi ușa ce duce la mine. Nu există om care să nu-mi fie drag. Căci eu privesc atât în sufletul criminalului, cât și în sufletul victimei lui. Îi văd pe amândoi strigând după iubire și acceptare și n” îi voi refuza. Nu fi șocat că îți cer să faci și tu același lucru, tu care ești mâinile mele, picioarele mele* și vocea mea în lume.

Fii răbdător și statornic, frate al meu. Lucrarea noastră nu va fi terminată decât atunci când nu vor mai fi călăi și victime. Călătoria noastră nu va fi terminată decât atunci când vom fi acceptat Iubirea lui Dumnezeu pentru noi și vom fi comunicat această iubire fiecăruia din viața noastră. Nu există nici o excepție. Fiecare trebuie îmbrățișat așa cum e el, ca să se poată desprinde de frica și de nevoia de a riposta celorlalți.

A umbla cu mine înseamnă a. fi un slujitor al lui Dumnezeu și al omului deopotrivă.

Îl slujești pe om, arătându-i că Dumnezeu își amintește de el și că-l pasă de el. Îi alini foamea, setea și suferința. Îl îmbrățișezi și îi dai voie să-și pună capul pe umărul tău.

Și îl încurajezi să plângă.

Asta, deoarece se simte părăsit de părinți, de copii, de cei iubiți și de Dumnezeu. Iar când plânge, îi aduci mângâiere.

De câtă vreme nu te-ai mai simțit și tu părăsit și n-ai mai vărsat lacrimi sfâșietoare, de mâhnire și păreri de rău? Aceasta este natura experienței umane. Se cuvine să ai compasiune pentru aproapele tău, deoarece împărtășești cu el aceeași experiență de suferință și împărtășești cu el aceeași eliberare.

Atunci când lecțiile despre egalitate sunt învățate pe pământ, câmpul electromagnetic al planetei se v«i schimba și pământul va da naștere unui plan de învățământ nou și mai măreț.

Semințele acestei transformări au fost deja semănate.

Lucrarea ta este să le uzi și să le îngrijești.

Tirania consensului.

I n concepția ego-ului, iubirea se bazează pe consens. Ego-ul nu poate concepe ca iubirea să fie prezentă, atunci când doi oameni au păreri diferite. Însă, atâta timp cât nu ești liber să fii sau să nu fii de acord cu aproapele tău într-o situație dată, nu poți să-l iubești.

De exemplu, vei fi de acord cu aproapele tău atunci când el insistă că e victima unor acțiuni întreprinse de altcineva împotriva lui? Bineînțeles că nu. Chiar dacă el te imploră să-l sprijini în autoamăgirea sa, îi vei spune: „îmi pare rău, frate. Eu nu văd lucrurile așa.”

Pe de altă parte, dacă un alt semen al tău se simte chemat să ia o poziție controversată și îți cere sprijinii! îl vei refuza? Poate că a-i oferi sprijin înseamnă că și tu va trebui să-ți asumi un risc, dar nu-i vei refuza binecuvântarea, doar pentru că decizia lui nu e agreată de toți.

Mai trebuie oare să-ți amintesc faptul că a te dedica adevărului nu este un lucru agreat de toată lumea? Fiindcă asta înseamnă de multe ori a spune „Da”, atunci când alții ar spune,. Nu”, sau a spune,. Nu”, atunci când alții ar spune „Da”.

Mulți dintre voi nu-și pot imagina că a spune „Nu” poate fi un gest de iubire, deși e foarte ușor să spui „Nu” cu multă dragoste.

Dacă copilul tău pune mâna pe plită încinsă, spui „Nu”, iute și ferm. Nu vrei ca el să-și facă rău. Iar apoi îl iei în brațe și îi spui din nou că îl iubești.

De câte ori nu vine la tine aproapele tău, ținându-și mâna pe plita încinsă? Nu poți să susții un comportament despre care știi că poate fi dăunător altei persoane. Și nu vrei ca prietenii tăi să susțină un astfel de comportament când e vorba despre tine. Un prieten e cineva care e liber să fie de acord sau să nu fie de acord. Un prieten îți va vorbi conform cu adevărul. S-ar putea ca el să perceapă situația corect sau incorect, dar lui nu-i este frică să-ți spună ce gândește. Un prieten spune adevărul și apoi îți amintește că ești liber să faci propria ta alegere.

Aceasta este iubire în acțiune. Un prieten te iubește în mod egal și când îți spune „da” și când îți spune „nu”. El nu se reține de la a-ți da sfaturi și nici nu încearcă să-și impună propria părere.

Un prieten dorește să fie de ajutor. El te tratează cu respect și demnitate și îți spune adevărul. Nu poți fi prieten dacă nu ești dispus să spui adevărul. Asta nu înseamnă că ai dreptate. A avea dreptate și a fi onest nu sunt în mod necesar unui și același lucru.

Când ești onest, dai maximum din ce poți da în starea de conștientă în care te afli. Asta e tot ce se poate aștepta de la tine. Că sfatul tău este bun sau rău este irelevant. Dar onestitatea singură nu e suficientă.

Onestitatea și smerenia trebuie să meargă mână în mână.

Smerenia ta îi spune aproapelui tău: „Așa văd eu lucrurile. S-ar putea să am dreptate și s-ar putea să mă și înșel. Tu cum ie vezi? La urma urmei, tu ești cel care trebuie să facă alegerea.”

O persoană smerită știe unde să se oprească. Ea nu încearcă niciodată să uzurpe dreptul și responsabilitatea altuia de a-și lua propriile hotărâri, întrucât cauți mereu să fii în consens, ai rareori experiența iubirii fără condiții. Consensul este suprema condiție și, prin urmare, suprema codependență sau complicitate. El spune: „Dacă ego-ul tău și ego-ul meu sunt de acord, eu te voi sprijini.”

Când două ego-uri sunt în consens ar trebui să fii prudent, căci este în natura ego-ului să separe, să divizeze, să se afle în conflict cu alte ego-uri. Așa că, atunci când două ego-uri sunt în consens, poți fi sigur că ele se solidarizează pentru a se opune altui ego.

Acesta nu este un consens autentic, ci o alianță temporară. De îndată ce dușmanul comun este învins, alianța încetează să mai servească unui scop și flecare ego se întoarce la propriu! său program.

Căutarea iubirii în cadrul consensului nu este o mutare foarte înțeleaptă. Ea îți va aduce, inevitabil, o dezamăgire. Ai face mai bine să cauți iubirea în disensiune. Adu-ți aminte că v-am spus: „Iubește pe dușmanul tău.” N-am spus asta ca să vă șochez sau ca să vă pun în dificultate. Am spus asta pentru câteva motive importante. Mai întâi, ți-e ușor să-ți iubești prietenul. De cele mai multe ori prietenul este de acord cu tine și te sprijină. Prin urmare, nu este greu să-l iubești.

Dar dușmanul nu e de acord cu tine. El crede că nu ai dreptate, că greșești. El îți vede slăbiciunile și va face tot ce-i stă în putință ca să le exploateze. Dacă ai un punct slab, poți fi sigur că el îl vede. Pe scurt, dușmanul tău nu e dispus să-ți ofere circumstanțe atenuante. Prin urmare, el este cel mai bun învățător al tău. Dușmanul îți reflectă, ca o oglindă, tot ce nu-ți place la tine însuți. Îți arată exact unde se află fricile și nesiguranțele tale.

Dacă asculți ceea ce îți spune dușmanul tău, vei ști exact unde trebuie să faci corecția în tine însuți.

Numai cine ți se opune în felul acesta poate fi un învățător atât de eficient.

De ce spun „iubește-l” pe dușmanul tău? îți spun asta pentru că, dacă nu îl iubești, nu vei aprecia darul pe care el ți-l aduce.

Nimeni nu poate trece prin viață fără aliați și tară adversari, deopotrivă. Un bun aliat este dispus să ți se opună. Iar un bun adversar este cel mai bun aliat. Învățând să-ți iubești dușmanul, îți demonstrezi bunăvoința de a te uita la toate locurile întunecate din mintea ta. Dușmanul tău este, pur și simplu, o oglindă în care te uiți până când – încet, încet – chipul supărat pe care îl zărești îți zâmbește.

Ca să te împaci cu dușmanii tăi, trebuie să înveți să vezi atât prin ochii lor, cât și prin propriii tăi ochi. Atunci vei dezvolta compasiunea și vei trece dincolo de conflict. Reține, nu trebuie să fii de acord cu dușmanii tăi, ca să te împaci cu ei. Dar trebuie să înveți să-i iubești.

Pacea nu vine prin consensul ego-urilor, pentru că ego-urilor le este imposibil să fie în consens. Pacea vine când iubirea și respectul reciproc sunt prezente. Când iubirea este prezentă, dușmanul devine un prieten căruia nu îi este frică să fie în disensiune cu tine. Nu îl gonești din inima ta, doar pentru că vede lucrurile diferit de tine, ci asculți cu atenție ce are de spus. Când îți asculți dușmanul la fel cum ți-ai asculta prietenul, nu ego-ul tău e cel care ascultă.

Spiritul dinăuntrul tău ascultă Spiritul dinăuntrul său.

Cauza oricărui conflict uman este una simplă: fiecare parte o dezumanizează pe cealaltă. Fiecare o vede pe cealaltă mai puțin vrednică și mai puțin valoroasă. Atâta vreme cât fiecare dintre părți o percepe pe cealaltă în felul acesta, chiar și cele mai simple detalii nu pot fi negociate. Dar dacă fiecare parte o să se manifeste față de cealaltă cu o atitudine plină de respect și acceptare, chiar și detaliile dificile vor fi rezolvate.

Miracolele vin din iubire. Soluțiile care vin din minți iubitoare sunt fără limite. Disponibilitatea de a iubi – de a considera că suntem egali – este esența ce susține înfăptuirile tuturor miracolelor.

Dintr-o diversitate de opinii apare acea opinie care îl cinstește pe fiecare în parte. Dar această opinie nu va fi accesibilă până când fiecare om în parte nu a fost auzit. Treaba voastră, prieteni, este să dați fiecărei persoane șansa de a fi auzit așa cum trebuie.

Aceasta este esența democrației, care nu este numai un ideal spiritual, ci și un proces viu ce respiră și acționează.

Când acest proces este oprit, idealul devine viciat. Dar când procesul rămâne puternic – oricât de anevoios și greoi pare el adesea – idealul nu poate să nu se manifeste.

O societate ce tolerează diferențele de opinii este o societate bazată pe demonstrarea practică a iubirii și egalității. Cei ce caută consensul construiesc sisteme totalitare, în care libertățile individuale sunt sacrificate și în care întregul nu beneficiază niciodată de înțelepciunea părților. Astfel de sisteme sunt condamnate să eșueze.

E nevoie de curaj pentru a nu fi în consens.

E nevoie de înțelepciune și prudență pentru a menține un climat de egalitate, în care toate opiniile pot fi luate în considerare. Calea către adevăr nu a fost niciodată o cale ușoară. Și, în mod cert, ea nu a fost una bazată pe soluții de moment.

Soluția de moment pentru încheierea conflictului este exterminarea tuturor acelora cu care nu ești de acord. Aici țelul nu e de a iubi și nici măcar de a-i înțelege, ci de a-ți distruge dușmanii. Acesta a fost sistemul valoric prevalent pe planeta voastră, pe tot parcursul istoriei sale.

Demersul democratic este un experiment nou și curajos. El declară: „Să fie auzite toate vocile.” El salută diversitatea și are încredere în valoarea esențială a ființelor umane individuale. El îți cere să-i iubești, să-i respecți pe oponenții tăi și să înveți de la ei. El pornește de la presupunerea că inima și mintea omenească sunt suficient de profunde și de încăpătoare pentru a conține toate aceste opinii. Într-adevăr, el își încredințează întregul succes capacității tale de a lua în considerare puncte de vedere diferite și, dacă este cazul, de a-ți schimba părerea.

Ideile totalitare și fundamental iste fac jocul fricilor tale. Ele creează mereu dușmani și tot timpul caută să-i învingă. Ele susțin că există o parte care este bună și o altă parte care este rea. Ele sunt suprasimplificate și duale în modul lor de a percepe lumea.

Dar calea compasiunii, calea pe care eu o profesez, te provoacă să iubești și să accepți toate ființele ca pe egalii tăi. Ea nu face excepții, întrucât știe că a condamna o persoană înseamnă a le condamna pe toate. Nu este o cale ușoară, fiindcă ea recunoaște că angajamentul tău față de egalitate va fi tot timpul contestat.

Dacă e să' demonstrezi adevărul, atunci trebuie să întâmpini fiecare contestare cu întreaga profunzime a angajamentului tău.

Mulți oameni îmi folosesc numele în deșert.

Îmi atribuie idei ofensatoare, idei care judecă – și le folosesc pentru a justifica tot felul de fapte josnice.

De aceea, trebuie să-ți spun clar: nu-mi folosi numele în deșert. Nu-mi folosi numele pentru a judeca vreun bărbat sau vreo femeie. Nu am fost niciodată de partea cuiva împotriva altcuiva.

Și nu ți-aș cere niciodată să faci așa ceva. Ți-am cerut să ajungi la pace în propria-ți minte. Și ți-am cerut să ajungi la pace cu toți semenii tăi. Cum poți distorsiona această învățătură simplă?

Dacă m-ai auzit vreodată în inima ta, trebuie să știi că nu poți folosi aceste idei pentru a justifica o judecată sau un atac îndreptate împotriva vreunei ființe umane.

Când ești pornit să judeci pe altcineva, privește înăuntru și întreabă-te: „M-aș judeca eu în felul acesta?”

Căci fiecare judecată împotriva aproapelui tău este, de asemenea, o judecată împotriva ta însuți. Și fiecare judecată împotriva ta însuți este o judecată împotriva mea.

Asta pentru că eu nu sunt separat de tine. Așa cum te porți cu tine sau cu aproapele tău, așa te porți și cu mine.

Suntem inseparabili. Avem aceeași menire.

Înțelege, prietene, că nu vei găsi iubire, dacă vei căuta consensul. Iubirea se află mult mai adânc decât atât. Pe măsură ce înveți să-l iubești pe cel care ți se opune, vei găsi Sursa ce transcende judecata și frica. În această Sursă suntem cu toții uniți ca egali, liberi să gândim și să acționăm în concordanță cu ceea ce ne călăuzește.

Te sprijin în libertatea ta de a alege, chiar dacă faci o alegere diferită de cea pe care aș face-o eu. Fiindcă am încredere în tine.

Am încredere în planul lui Dumnezeu pentru trezirea ta. Și știu că nu poți face niciodată o greșeală care să rupă legătura dintre tine și Iubirea lui Dumnezeu sau Iubirea mea.

Crimă și pedeapsă.

D acă gândurile ar putea ucide, câți dintre voi ar mai fi în viață? Vreau să-ți reamintesc: „Sămânța tuturor faptelor se găsește în gândurile tale.”

Dacă gândești: „Nu pot să-l sufăr pe cutare”, de fapt îl ataci.

Ceea ce începe ca gând, repede ajunge vorbă. Calomniind această persoană în fața altora sau uneltind împotriva ei, o ataci.

Ceea ce devine vorbă, repede devine faptă.

Dacă vorbele tale îi incită pe alții care te sprijină atunci când ataci, s-ar putea să consideri că a-l bate sau a-l omorî pe celălalt este un gest justificat.

Societatea spune: „Numai faptele fizice sunt condamnabile. Atacurile verbale sunt regretabile, dar inevitabile. Și nimeni nu ar fi atât de nebun să-i ceară altuia socoteală pentru gândurile sale.” Și, astfel, fapta criminală ți se pare scandaloasă, dar gândul criminal ți se pare de acceptat. Cu toții l-ați avut. Ești scandalizat de actul de viol sau de abuz sexual, dar gândul la el nu te deranjează în mod deosebit.

Îți cer să-ți amintești că tot ceea ce gândești despre o altă persoană, tot ceea ce îi spui sau îi faci îți arată ceea ce gândești despre tine însuți. Un gând negativ despre altcineva îți demonstrează cum te vezi tu pe tine însuți. Bârfa sau înjurătura arată propriile tale sentimente de ruși-ne și respingere emoțională. Iar violența fizică îndreptată împotriva al-tuia nu arată decât propriul tău impuls de sinucidere.

Ăsta nu-i un mister. Numai cel care suferă îi lovește pe alții. Și, te întreb, câți dintre voi nu suferiți? Câți dintre voi nu-i loviți pe alții, într-un fel sau altul?

Diferența dintre tine și cel care violează și ucide nu este atât de mare precum crezi. Nu spun asta ca să te fac să te simți prost. Ți-o spun ca să te ajut să te trezești la responsabilitatea ta față de aproapele tău.

Dacă te poți ierta pentru gândurile tale de răzbunare, de ce nu poți ierta bărbatul sau femeia care acționează din răzbunare? Această persoană doar transpune în faptă lucrul la care tu te-ai gândit.

Eu nu justific actul de răzbunare. Nu pot justifica nici un fel de atac și nici nu sugerez ca tu să o faci.

Pur și simplu, te întreb: de ce îl alungi pe acest om din inima ta? Poate că el este și mai înfometat de iubire și de iertare decât tine.! le vei refuza? Aproapelui tău i s-a făcut foarte mult rău. A crescut fără tată. A fost dependent de droguri de când avea nouă ani și a trăit într-un mediu unde niciodată nu s-a simțit în siguranță. Nu simți nici un fel de compasiune pentru băiețelul rănit din bărbatul care comite crima? Crezi că ai face altceva dacă ai fi în pielea lui?

Fii cinstit, prietene, iar în această atitudine de om cinstit vei găsi compasiunea – dacă nu pentru bărbat, atunci pentru băiețelul care a devenit bărbat. Și îți voi spune chiar acum că nu bărbatul e cu degetul pe trăgaci, ci băiețelul. El este cel copleșit și înfricoșat. Micuțul este cel care nu se simte iubit și acceptat. Băiețelul rănit este cel ce lovește, nu bărbatul.

Prieteni ai mei, bărbatul nu există. Există numai băiețelul. Nu vă lăsați păcăliți de fața mânioasă și disprețuitoare a bărbatului. Dedesubtul acelei fațade dure se află o durere și o judecare de sine copleșitoare. Sub masca bărbăției rău stăpânite și a mâniei cumplite este băiețelul care nu crede că merită să fie iubit. Dacă nu-l poți îmbrățișa pe băiețelul din el, cum l-ai putea îmbrățișa pe băiețelul sau pe fetița din tine? Căci frica lui și a ta nu sunt deloc diferite. Hai, mai întâi, să scoatem masca ta de superioritate morală. Și, apoi, lasă băiețelul sau fetița din tine să-l privească pe băiețelul din el. Iată unde începe iubirea și acceptarea.

Iată unde își are rădăcinile iertarea.

Criminalii sunt un grup de paria în societatea voastră. Nu vreți să vă uitați la viețile lor. Nu vreți să auziți de durerea lor. Vreți să-i ascundeți undeva unde nu trebuie să aveți de-a face cu ei. La fel faceți cu cei bătrâni, cu cei bolnavi mintal, cu cei lipsiți de adăpost și așa mai departe. Vezi tu, prietene al meu, tu nu dorești să-ți asumi responsabilitatea de a-ți iubi aproapele. Dar, fără să-l iubești, nu poți învăța să te iubești și să te accepți pe tine însuți. Aproapele tău este cheia mântuirii tale.

Întotdeauna a fost și întotdeauna va fi.

La fel cum individul neagă și reprimă tendințele negative pe care nu vrea să le accepte în sine însuși, tot așa societatea neagă și instituționalizează problemele cu care nu vrea să se confrunte.

Atât subconștientul individual cât și cel colectiv sunt pline de răni de nedescris. La ambele niveluri, comportamentul este determinat de durerea, vina și frica nerecunoscute ce sunt încastrate în aceste răni.

Iertarea acționează ca un reflector care cercetează aceste locuri întunecate și secrete din tine și din societate. Ea le spune propriei tale vini și frici: „Ieșiți afară ca să vă văd. Trebuie să vă înțeleg.” Și ea spune criminalului: „Hai afară, întâlnește-te cu victimele crimelor tale, îndreaptă totul. Începe procesul iertării.” A recunoaște rana este întotdeauna primul pa3 în procesul de vindecare.

Dacă nu ai bunăvoința de a înfrunta – individual sau colectiv – frica din spatele rănii, procesul de vindecare nu poate începe.

Iți este greu să te uiți la propria ta durere reprimată. E greu pentru societate să se uite la durerea propriilor paria. Dar asta trebuie tăcut.

Fiecare dintre voi trăiește într-o închisoare creată de propriile sale reacții, până ce rana e conștientizată. Nu numai criminalul se află după gratii. Bărbații și femeile care îl bagă acolo trăiesc după alt fel de gratii.

Dacă nu vă conștientizați materialul subconștient, el se va exprima în propriii săi termeni distorsionați. Dacă nu lucrați în mod deliberat cu criminalul pentru a-l ajuta să ajungă să se iubească și să se accepte, el va reintra în societate cu aceeași mânie și sete de răzbunare.

Construirea mai multor închisori sau trimiterea în stradă a mai multor polițiști nu vă vor face cartierul mai sigur. Aceste acțiuni nu fac altceva decât să agraveze situația, ridicând nivelul fricii.

Dacă vreți să îmbunătățiți toate acestea, introduceți lucrarea iertării în închisori și în vecinătatea voastră. Angajați mai mulți învățători și consultanți și lucrători sociali. Hrăniți oamenii, stimulați-i emoțional și mental. Oferiți-le posibilitatea de a trăi experiența unei legături emoționale sigure. Oferiți-le oportunități de educație și antrenament.

Dați-ie speranță. Dați-le acceptare. Dați-le iubire.

Aceasta este lucrarea unui făcător de pace. Aceasta înseamnă slujire. Aceasta înseamnă a-ți îmbrățișa aproapele ca pe tine însuți. Și amintește-ți, te rog, că dând altuia, ție îți dai.

Nimeni nu dă iubire tară să o primească. Nimeni nu oferă un dar pe care să nu-l și primească în aceeași clipă.

E timpul să încetați de a mai încerca să-l pedepsiți pe păcătosul din voi și pe criminalul din societatea voastră. Pur și simplu, pedeapsa reîntărește respingerea, iar acest lucru este exact opusul a ceea ce aveți voi nevoie.

Sentimentele de respingere trebuie atenuate și ostoite.

Judecățile și atacurile trebuie aduse în lumina conștientei.

Vina și frica trebuie văzute drept ceea ce sunt.

Munca de reabilitare este o muncă de integrare. Întunericul trebuie adus la lumină. Tot ce e inacceptabil trebuie făcut acceptabil, ca să-l putem privi fără frică.

Semințele faptei trebuie găsite în gând și abordate acolo.

Nu poți schimba faptele, fără să schimbi gândurile.

Dacă transformi anumite gânduri în tabu-uri, îți va fi frică să te uiți la ele. Acesta nu este un lucru constructiv. Fii dispus să te uiți la gândurile ucigașe din psihic, ca să nu fii nevoit să le îngropi în subconștient.

Ajută-i pe oameni să-și asume responsabilitatea pentru gândurile pe care le gândesc și pentru efectele acestor gânduri. Puterea personală și autentica stimă de sine încep cu realizarea faptului că ai de ales în privința a ceea ce gândești, spui și a modului în care acționezi.

Cei ce lovesc în alții simt că nu au de ales. Cei care știu că au de ales nu lovesc în alții.

Aceasta este cheia. Arată-i unui om opțiunile pe care le are și el nu va comite o crimă.

Crima este o altă formă a autopedepsirii, aleasă în mod subconștient pentru a aborda vina subconștientă. Criminalul comite o crimă, fiindcă încearcă în continuare să se autopedepsească. Iar societatea îi face pe plac. pedepsindu-l și reîntărindu-i vinovăția.

Singura cale de ieșire din acest ciclu vicios este ca societatea să renunțe la programul ei de ostracizare și pedeapsă și să se dedice vindecării. Fiecărei persoane chinuite trebuie să i se ceară să se ajute pe sine. Ea trebuie ajutată să-și identifice în mod conștient vina, cât și sentimentul nevredniciei, al lipsei de valoare. Și trebuie să fie asistată în procesul de transformare a acestor emoții și credințe negative despre ea însăși în emoții și credințe pozitive.

Leproșii societății voastre nu sunt diferiți de leproșii de pe vremea mea. Ei poartă pe pielea lor rănile tuturor. Ei sunt martorii curajoși ai durerii cu care voi nu vreți să vă confruntați.

Societatea ar trebui să le fie recunoscătoare, pentru că ei sunt călăuzele care marchează calea vindecării, cale pe care toate ființele umane trebuie să pășească.

Putere și desăvârșire.

C ooperarea cu legile naturale ale pământului este esențială pentru supraviețuire. Totuși, există și alte legi non-fizice sau principii ale minții ce contribuie la modelarea experienței tale aici.

Activitatea minții, de pildă, este alimentată de Îndreptarea privirii către exterior și angajarea în treburile lumii. Când mintea se întoarce către interior, spre autocontemplare, gândul încetinește și, în cele din urmă, ajunge la repaos. Cel ce observă și cel observat devin unul.

Practica autoobservării este foarte puternică. Ea desființează bariera dintre subiect și obiect, creând o nouă potențialitate pentru apropiere. Trecutul și viitorul cedează în fața momentului prezent, a eternului „acum”, în care rezidă tot potențialul creativ.

Puterea există ca potențial. De îndată ce se manifestă către exterior, ca foiță, ea trebuie să învingă rezistența mediului ei înconjurător. Prin urmare, ea este slăbită.

Puterea își păstrează maximum de vigoare când este ținută și nu este exprimată. Când acționezi, te angajezi într-un curs de acțiune specific. Schimbarea acestui curs devine apoi dificilă, mai ales atunci când s-a atins o anumită inerție. De aceea, înainte de a acționa, proiectează mental în situație acțiunea anticipată și culege reacția de Ia persoanele implicate. Renunță ia așteptările tale și ascultă cu atenție. Capacitatea ta de a privi dincolo de percepțiile tale bazate pe ego te va ajuta să capeți informații importante și de mare folos.

Mintea conceptuală se așteaptă la rezultate lineare de la orice acțiune întreprinsă. Rezultatele lineare sunt însă rare.

De îndată ce o forță întâmpină o rezistență, cursul ei este modificat. Ea ori trece peste obstrucție, ori trece pe sub ea, ori o ocolește. Deseori, ea e deviată de la traiectoria sa inițială. În ciuda acestui fapt, toată planificarea ta se așteaptă la rezultate lineare. Nu e de mirare că de atâtea ori ești dezamăgit. De vreme ce majoritatea deciziilor sunt luate greșit, ele tind să fie reciclate.

Sentimentele de vinovăție le aduc pe o orbită circulară. Vina e ca un câmp magnetic, ce face ca fiecare decizie să fie susceptibilă de îndoieli și reinterpretări constante. Vina ne face să reconsiderăm toate faptele noastre, oferindu-ne, iar și iar, aceeași opțiune în situații diferite.

O acțiune lipsită de vină poate fi desfășurată numai dacă te proiectezi mental în anumite situații și anticipezi rezultatele. Un plan în care te aștepți la rezistență și obiecții va avea mai multe șanse decât unul în care nu te aștepți la așa ceva. Toate acestea dau impresia unui proces intelectual, dar e departe de a fi așa ceva. Este un proces extrem de intuitiv, ce necesită abilități de ascultare autentice.

Nici o acțiune nu are loc înainte de a se fi căutat îndrumarea. Acțiunile concepute greșit sunt rareori eficiente. Ele greșesc la ambele extreme ale spectrului. La o extremă, sunt impulsive. La cealaltă, ele sunt mult prea premeditate și le lipsește spontaneitatea.

Dacă te întreb ce crezi că vei simți când îi vei spune ceva prietenului tău Ion, îmi poți răspunde în două moduri foarte diferite. Te poți gândi la ion, luând în considerare experiența ta trecută cu el – iar atunci răspunzi bazându-te pe trecut. Sau poți să te așezi, să închizi ochii, să te gândești ia Ion, să-i spui ce ai de spus și să vezi cum reacționează. Metoda a doua iți va da rezultate mult mai bune decât prima. Toată informația de care ai nevoie în viața ta poate fi obținută în momentul prezent, printr-o simplă metodă de investigație. Bineînțeles, această metodă funcționează numai dacă poți cere informații de pe o poziție neutră. Preferințele tale vor influența eronat și vor denatura răspunsul pe care îl primești. Pentru a împiedica denaturarea, declară, înainte de a întreba, cu toată seriozitatea: „îmi pun deoparte preferințele și prejudecățile și mă deschid unui răspuns liber și sincer.”

Natura ciclică a gândirii și acțiunii îți oferă lecții continue. Aceste lecții subliniază întotdeauna discrepanța dintre ceea ce dorești și aștepți să se întâmple – și ceea ce pare să se manifeste în viața ta. Tot încerci să ieși din această dilemă, dar nu-ți reușește niciodată, deoarece dilema însăși este necesară procesului tău de învățare.

E inevitabil să-ți focalizezi atenția asupra oamenilor și lucrurilor din afara ta. Aceasta e lumea „condiționărilor”. Ea nu îți poate oferi ceea ce vrei. Ea poate doar să răsfrângă înapoi spre tine ceea ce ti! nu dorești. Căutarea fericirii în lume e cumplită.

Lumea nu te poate face fericit. Cu cât înveți asta mai repede, cu atât mai ușoară îți va fi strădania.

Dacă-ți privești cu onestitate experiența, vei vedea că îți petreci cea mai mare parte a timpului „rezistând” unor anumite situații sau încercând să le eviți. Desigur, cu cât încerci mai mult să eviți aceste situații, cu atât mai mult ești confruntat cu ele.

Asta se întâmplă fiindcă nu poți învăța ceva prin eludare și negare. Poți aborda o situație din prezent într-un mod plin de semnificații, numai atunci când o privești în față și începi să-ți asumi responsabilitatea pentru ea. Confruntarea cu temerile și fricile tale este primul pas în procesul de demontare a lor.

Crezi că ești aici pentru a înfăptui multe lucruri spectaculoase și importante, dar aceasta este doar dorința ego-ului tău de a fi recunoscut.

Nu ești aici ca să faci ceva, ci ca să des-faci ideile și convingerile false pe care ți le-ai format despre tine și despre alții. Nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul tău. Tu ești cel care a acceptat aceste idei și tu trebuie să fii cel care le respinge.

Nu e nimic spectaculos în a respinge falsitatea. Dimpotrivă, e un proces cât se poate de prozaic și sobru.

Te rog să-ți petreci un timp contemplându-ți țelurile. Câte dintre acestea au de-a face cu a realiza ceva în lume? Vei observa că sunt multe. Să nu-ți fie rușine. Dă-ți seama, numai, că atenția îți este direcțională spre exterior. Și recunoaște, te rog, că – până și în cazul în care ar fi posibilă – atingerea tuturor acestor țeluri nu te-ar face fericit.

Fericirea este posibilă numai în momentul prezent. Dacă ești fericit acum, nu mai e nimic altceva de realizat. De fapt, dacă devii preocupat de fericirea ta de mâine sau de cea de peste cinci minute, vei uita să fii fericit acum.

Toate planurile și visurile tale te scot din fericirea prezentă.

Mulți dintre voi au poziții foarte importante în lucrarea de a-i sluji pe ceilalți. Totuși, nu sunteți fericiți chiar acum, în acest moment.

Trebuie să vă întreb: cu ce preț vreți să slujiți altora? Chiar credeți că puteți aduce fericire altuia, dacă voi înșivă sunteți îngrijorați și stresați? Știți, desigur, că așa ceva nu este cu putință.

Trebuie să te întreb, prietene, ești dispus să renunți la țelurile taie „importante”, de dragul fericirii tale prezente? Ai curajul să revendici momentul prezent fără a ști unde va duce acesta? Tot haosul și confuzia din mintea și experiența ta pot fi depășite prin simpla decizie de a fi pe de-a-ntregul prezent și atent chiar acum.

Acesta este adevărul miraculos. Vrei să fii liber de tot conflictul, de suferință, de îndoiala de sine și de judecăți?

Dacă da, renunță la toate țelurile, grijile și preocupările tale exterioare și fii, pur și simplu, conștient de tine însuți în acest moment.

Nu este nimic spectaculos în procesul de trezire. Oamenii ce se trezesc nu devin învățători spirituali renumiți.

Ei nu construiesc organizații grandioase. Ei trăiesc, în cea mai mare parte, nebăgați în seamă de către ceilalți, cu excepția câtorva discipoli care le recunosc libertatea și autoritatea.

Învățătorii prețuiți de lume au tendința de a preda la un nivel foarte superficial. Căci lumea răsplătește rezultatele și efectele tangibile, iar realizările spirituale tind să fie intangibile.

Cel ce-și stăpânește mintea nu este prețuit de societate. El poate fi cea mai puternică ființă în viață, dar nu-l vei găsi într-o poziție de putere, în adevăr, chiar dacă o astfel de poziție i-ar fi oferită, n-ar accepta-o.

O astfel de persoană nu este preocupată de manipularea unor evenimente exterioare. Pentru el există doar o singură întrebare: „Ești fericit chiar acum?” Dacă răspunsul tău este „Da”, atunci ești deja în Cer. Dacă răspunsul este „Nu”, atunci el te întreabă, simplu: „De ce nu?” Poți să-i dai o declarație de treizeci de pagini despre motivele pentru care ești nefericit, dar el, pur și simplu, te va întreba din nou: „De ce nu?”

Iar, mai devreme sau mai târziu, îți vei da seama că toate motivele tale de a nu fi fericit tot nu constituie un răspuns la întrebare. Căci poți alege să fii fericit chiar acum și nu există nimic altceva care să te împiedice să faci o altă alegere, în afară de nevoia ta încăpățânată de a scormoni trecutul.

Tot ce poate face maestrul este să întrebe: „De ce nu?” El nu-ți poate spune ce să faci sau ce să nu faci, căci responsabilitatea atât pentru făcut cât și pentru des-făcut îți aparține.

Tot ce poate face maestrul este să te încurajeze să-ți asumi această responsabilitate aici și acum.

Învățătorii care-ți spun ce să faci sau ce să nu faci trădează imaturitate spirituală. Un învățător înțelept pune întrebări adecvate, dar dă foarte puține sfaturi.

A nu refuza iubirea.

A oferi altuia iubirea de care are nevoie, întărește acea iubire în tine. A i-o refuza, îți diminuează conștienta prezenței iubirii. Când aproapele tău se poartă necorespunzător și îți solicită atenția, el te dezgustă și tu te îndepărtezi de el. La urma urmei, știi că nu-i poți satisface pretențiile.

Îndepărtându-te însă de semenul tău, tu îi refuzi iubirea. Și, refuzându-i iubirea, ți-o refuzi ție însuți.

Aproapele tău nu vrea decât iubirea ta, dar el nu știe cum să o ceară. De fapt, el este nelămurit în privința a ceea ce este iubirea. Așa că va cere bani, sau sex. sau altceva. Bl încearcă să te manipuleze ca să capete ceea ce vrea.

Bineînțeles că tu nu vrei să fii manipulat. Nu vrei să-i încurajezi comportamentul nepotrivit, cedând pretențiilor sale.

Dar nici nu vrei să-l respingi. Deci, ce-i de făcut?

Fii plin de dragoste față de el. Dă-i iubirea de care are realmente nevoie. Dă-i ceea ce îi poți da – fără reținere. Și nu-ți face griji că nu-i satisfaci pretențiile.

Cu alte cuvinte, spui „Da” la a-l iubi și „Nu” la a fi manipulat.

Spui „Nu”, dar nu-l alungi din inima ta. Nu îl judeci și nu te separi de el. Refuzi să. fii o victimă sau un călău. Îi oferi iubire, ca răspuns la gândurile sale marcate de frică. Ii spui: „Nu, prietene, nu-ți pot da ceea ce-mi ceri, dar voi găsi o cale sa te sprijin și care ne va întări pe amândoi. Nu te voi respinge. Nu voi pretinde că ești mai puțin vrednic și valoros decât mine. Nevoia ta de iubire este la fel de importantă ca a mea, ți eu o cinstesc.”

Astfel îi vorbește cel care iubește, celui iubit.

El nu îi spune: „Voi face tot ceea ce vrei”.

El spune: „Voi găsi o cale care să ne facă cinste amândurora.”

Cel care iubește este egal celui iubit. Amândoi reprezintă exprimarea reciprocă a iubirii.

Este important ca tu să înțelegi acest lucru. Mulți dintre voi credeți că, dacă nu spuneți „Da” pretențiilor celuilalt, nu acționați într-un mod iubitor.

Nu e adevărat. Nu spune niciodată „Da” pretențiilor celuilalt. Asta înseamnă să nu te iubești pe tine însuți.

Fii. te rog, blând cu tine însuți. Nu pune nevoile altuia înaintea propriilor tale nevoi. Iubirea nu are nimic de a face cu sacrificiul.

Înțelege, te rog, acest lucru.

Unii dintre voi cred că trebuie să spună „Nu” oricui pentru a se proteja de pretențiile lor.

Nici asta nu este adevărat. Spunând oricui „Nu”, te cramponezi de frica de apropiere. A-i ține pe ceilalți la distanță, fizic sau psihologic, este o strategie a fricii. Nu are nimic de a face cu iubirea.

Privește, te rog, cum îi respingi pe ceilalți, încercând să te păstrezi pe tine, și cum te respingi pe tine însuți, încercând să-i păstrezi pe ceilalți. Ambele gesturi sunt o negare a autenticității și apropierii.

Numai persoana autentică – cea care își cinstește propriul adevăr – este capabilă de a se apropia de altcineva.

Numai persoana plină de compasiune – cea care cinstește adevărul altcuiva – este capabilă de a ti pe deplin ea însăși. Nu poți primi, dacă nu te dai pe tine așa cum ești.

Și nu poți da. dacă nu îi primești pe alții așa cum sunt.

Nu capitula în fața pretențiilor celuilalt.

Refuză să fii manipulat.

Spune „Nu”, dacă simți că se abuzează de tine – și apoi iartă abuzul. Nu te crampona de acel „Nu”.

Nu lăsa acel „Nu” rostit ca răspuns la comportamentul cuiva să devină un „Nu” la cererea sa de iubire și sprijin.

Iartă abuzul și fii din nou dispus să iubești și să acorzi sprijin.

Exersează acest lucru și rămâi în clipa prezentă.

Lasă „Nu”-ul spus manipulării să devină un „Da” spus iubirii și sprijinului. Lasă „Da”-ul spus iubirii și sprijinului să devină un „Nu” spus manipulării.

Cinstește-te pe tine însuți și pe ceilalți în mod egal. Nu ataca, pentru că vei fi victima. Nu te apăra, pentru că vei fi cel care atacă.

Lasă iubirea să-ți înlocuiască toate reproșurile, resentimentele și nemulțumirile.

Dacă te simți atacat, spune „Nu” atacului, dar nu contraataca. Dacă-i ataci pe alții, dă-ți seama de acest lucru și îndreaptă lucrurile.

Nu lua vina cu tine în următorul atac. Corectează lucrurile chiar în acea clipă.

Cu cât dai mai multă iubire, cu atât vei atrage mai multă iubire.

Asta, deoarece iubind, rămâi în vibrația iubirii.

Dăruind, rămâi în vibrația abundenței. Trebuie să înveți să spui „Da” nevoii oamenilor de iubire și sprijin. Cu cât vei acționa mai mult în felul acesta, cu atât comportamentul lor față de tine va fi mai puțin motivat de frică.

Dacă vrei să faci să dispară violența, nu-i înfricoșa și mai mult pe cei înfricoșați. Transmite-le iubirea și sprijinul tău.

Iubirea izbăvește.

Ura condamnă.

Nu-ți vei da niciodată seama de puterea iubirii, până ce n-o vei pune în practică în viața ta.

Nu-ți alunga dușmanii din inimă, ci învață să-i accepți acolo, iar ei vor înceta de a-ți mai fi dușmani.

Tot ceea ce vrea oricine este să fie iubit și acceptat așa cum este. Dă-i ceea ce vrea și nu-i va mai fi teamă. Dă-i ceea ce vrea și nu va mai simți nevoia să te atace.

E timpul să înțelegi că ceea ce îi refuzi aproapelui tău, îți refuzi ție însuți. Căci el nu este separat de tine.

Și numai prin recunoașterea valorii sale intrinsece e confirmată propria ta valoare.

Meditație: Mă simt iubit.

C înd semenul tău te atacă. Înțelege că el nu se simte iubit. Dacă ar simți iubire, nu te-ar ataca. Nu reacționa la atacul său. Găsește o cale de a-i aminti că este iubit.

Fă-o iarăși și iarăși, lată o simplă meditație peripatetică:

Într-o zi. când te simți bine dispus, ieși la plimbare prin jurul casei și. când vezi pe cineva care este trist sau supărat, găsește o cale simplă de a-i aduce aminte că e iubit. Dăruiește-i un zâmbet, o floare, un balon, un sandwich sau o ceașcă de cafea. Cântă-i un cântec sau recită-i o poezie. Spune-i: „Asta e numai pentru tine. Te rog să ai o zi bună.”

Altădată, când te simți deprimat, fa același lucru. Fă-o. iarăși și iarăși. Vei fi uimit de rezultate. Nu există ceva mai înălțător decât a le aminti altora și ție însuți că ești iubit.

Ține minte – nimeni nu poate da iubire, dacă nu se simte iubit.

De aceea ai doar o singură responsabilitate: simte iubirea ce este prezentă în inima ta și ajută-i pe alții să o simtă și ei.

Iți poți imagina o lume în care fiecare persoană a înțeles că singura ei responsabilitate este să dea și să primească iubire? Acea lume, prietene, îți este la îndemână.

Oriunde simți că lipsește ceva în viața ta este nevoie de a aduce-acolo iubire. Ori de câte ori te gândești că nu primești destul, ai de a face cu un aspect al iubirii sau al sprijinului pe care îl refuzi altuia.

Nu refuza iubirea și sprijinul. Dă-le cu larghețe, ca să poți primi iubire din abundență, ceea ce este dreptul tău din naștere.

Practică această meditație atunci când te simți iubit și vezi ce se întâmplă. Fă-o atunci când te simți atacat și trăiește experiența rezultatelor. Experimenteaz-o. Joacă-te.

Nu deveni preocupat de forma pe care această meditație o poate lua. Fii doar dispus s-o practici, iar forma își va purta singură de grijă.

Iluzia realității obiective.

T oată realitatea „obiectivă” e bazată pe consens subiectiv. Dar cercetează în mod riguros această arie a consensului și vei vedea că e străvezie, ca o pojghiță subțire întinsă peste lumea pe care o percepi.

Sub această pojghiță, nimeni nu e în consens cu nimic.

Evenimentele se succed într-un anumit ritm și cu o incontestabilă grație. Dar atunci intervii tu și încerci să le dai un înțeles – iar ritmul și grația se pierd.

De îndată ce crezi că știi ce înseamnă un lucru, încetezi de a mai fi capabil să-l înțelegi. Înțelegerea unei situații necesită aprecierea și simpatia ta. Mergi în ritmul ei pentru un timp, iar înțelesul ei ți se prezintă spontan.

Acesta nu este un proces intelectual. Intelectul emite o judecată și apoi iese în exterior și îi găsește un suport.

Lumea e alcătuită din cei ce acceptă acea judecată și din cei care i se opun. Într-o astfel de lume nu poate exista decât competiție, luptă și lăcomie.

Tu nu te întrebi cum ar fi lumea dacă ar fi liberă de judecată.

Dar, prietene, asta este singura întrebare ce merită pusă. Pui această întrebare acum? Te întrebi: „Care ar fi viața mea chiar acum, dacă nu aș judeca-o?”

Până ce nu vei fi separat întâmplările exterioare de judecățile pe care le-ai emis asupra lor, nu poți ști ce înseamnă ele.

Dacă vrei să cunoști „realitatea”, trebuie să-ți retragi judecățile și să rămâi în ea, în mod simplu și profund. Acest lucru poate fi făcut cu orice situație din viața ta.

Tocmai ți s-a pus diagnosticul de cancer? Ei bine, nu fugi de el. Dă-ți seama că tot ce gândești despre cancer – pozitiv sau negativ – nu este decât o interpretare a lui; tu decizi ce semnificație are.

Să nu decizi ce semnificație are un lucru. Lasă-l așa cum e și intră în el, rămâi în el, respiră în el. Eliberează-te de orice gând legat de el și vei începe să-l înțelegi. S-ar putea să nu fii în stare să exprimi în cuvinte ceea ce înțelegi, sau s-ar putea să o poți face.

Nu contează.

Intuiția îți va spune.

Înțelesul sau rostul lucrurilor sălășluiește adânc în propria ta minte. Ca să descoperi acest înțeles, trebuie să te uiți în interiorul minții taie. A te uita în exterior la întâmplările așa-zis „obiective” și a încerca să găsești acolo vreun înțeles e pierdere de vreme. Nu acolo e de găsit.

Desigur, primul lucru pe care vrei să-l faci e să-i consulți pe alții în privința condiției tale.

Sună-i pe experți. Află niște păreri: una, două, trei.

Ei bine, fii cinstit. Ți-e mai limpede după a treia părere, decât ți-a fost după prima? Consultarea experților ți-a oferit oare înțelegere, sau pace a minții? Dacă e așa, ar fi bine să fii cu ochii în patru! Înlocuirea interpretării tale cu a lor nu te va ajuta să înțelegi ce se întâmplă.

Dacă vrei să mergi drept la miezul problemei, abține-te de la orice interpretare și nu te distanța de situație. Când oamenii vin la tine spunând: „Am răspunsul”, trimite-i politicos la plimbare. Răspunsul lor este ia fel de otrăvitor pentru tine ca și propria ta judecare.

Admite: „Nu știu ce înseamnă asta, așa că îmi voi oferi un răgaz ca să aflu. Am încredere că aceeași forță inteligentă care a adus această situație în viața mea îmi va revela înțelesul pe care ea îl are pentru mine.” Acesta este gestul cel mai iubitor pe care îl poți face. El te va elibera – atât pe tine, cât și pe toți cei din jurui tău – de obligația de a judeca, interpreta sau intelectualiza situația.

Nu trebuie să-i îndepărtezi pe ceilalți.

Invită-i să vină și să fie cu tine. Lasă-i să te țină de mână. Privește-i în față. Fii recunoscător pentru îngrijorarea lor firească. Și lasă-i să înțeleagă: „Aici nu e problema de a repara ceva… E vorba doar că în viața mea se pune în mișcare ceva mult mai profund.” A nu judeca și a nu interpreta este lucrul cel mai ușor de făcut. Și totuși vi se pare extrem de dificil, fiindcă ați uitat cum să „fiți”.

Astfel, lucrul cel mai simplu din viață devine țelul sistemelor celor mai complexe de meditație.

Veți găsi tot felul de metode care vă învață cum să „fiți”.

Dar, atât timp cât există o metodă, veți continua să „faceți”.

Vă spun să lăsați deoparte toate metodele. Nu sunt necesare. Încetați, pur și simplu, să judecați, să interpretați, să conceptualizați, să speculați. Scuturați-vă de tot ceea ce nu este „ființare”. Și, apoi, „ființa” va înflori de la sine.

Atunci, grația – harul – se vor dezvălui din hazardul părelnic al întâmplărilor.

Iar voi veți înțelege sensul și vă veți bucura că este așa cum e.

Nimeni nu s-ar da înapoi de la rostul său aici, o dată ce i-a fost revelat. Dar acesta nu se poate revela, atâta timp cât acel om încearcă sași deschidă viața cu forța.

Fiți răbdători.

Fiți blânzi.

Toată bucuria și frumusețea vieții voastre vă este la îndemână a-cum. Rostul vostru se manifestă din plin în acest moment.

Nu căutați vreun înțeles în afara propriei voastre experiențe.

Încredeți-vă, pur și simplu, în ceea ce este și rămâneți acolo.

Aceasta este cea mai profundă învățătură pe care v-o pot da.

Căci, în această practică simplă, se vor nărui toate barierele din calea adevărului.

Miracolul: a ajunge la sfârșitul făptuirii.

C u cât încerci să faci mai multe în viața ta, cu atât va fi mai puternică frica ta de moarte. Căci moartea este sfârșitul făptuirii. E sfârșitul gândirii și al reacțiilor emoționale la gândurile și faptele altora. Moartea este sfârșitul separării… sfârșitul trupului și sfârșitul minții condiționate.

O dată ce trupul e părăsit, nu mai există acea minte care să gândească, să țese intrigi, să viseze sau să facă planuri și, totuși, comunicarea este instantanee. De ce oare?

E în natura minții să fie nelimitată. Ea nu se conformează timpului sau spațiului. Ea trece dincolo de toate hotarele.

Voi trăiți experiența numai a acelei porțiuni a minții pe care, individual sau colectiv, ați delimitat-o ca să se potrivească experienței Noastre. Dar mai există alte aspecte ale minții, ce operează mai presus de înțelegerea sau de conștientizarea voastră.

Moartea reprezintă sfârșitul minții subiective, separate, fia reprezintă sfârșitul comunicării așa cum o cunoașteți voi, deoarece, în experiența voastră, comunicarea are loc între două minți separate, particulare. Această experiență a comunicării este iluzorie – adică, este doar o fațetă extrem de limitată a unei experiențe fără limite.

Cei care au fost aproape de moarte știu că există o realitate ce se află dincolo de limitele percepției în această lume. În acea lume, comunicarea este spontană și atotcuprinzătoare.

Cu alte cuvinte, nu există vreunul care să nu știe ceea ce gândești. iar asta nu te deranjează, întrucât știi ceea ce gândesc toți ceilalți.

Întrucât acolo nu există gânduri personale, fiecare gând limitat este de îndată corectat de unul mai puțin limitat.

De vreme ce noțiunea ta despre sine tinde să fie definită de gândire, există sentimentul că acel „sine” se extinde în mod constant, o dată ce gândul însuși se extinde dincolo de limitele sale. Lucrul interesant este că, exact acum, fără strădanie sau fără vreun efort conștient, ești în comunicare cu ființarea nelimitată. Trupul tău este scăldat în lumină. Inima ta este capabilă să primească iubirea necondiționată și mintea ta este capabilă de a înțelege adevărul în mod nemijlocit.

Toate acestea sunt posibile dacă, pur și simplu, vrei să fii liniștit și dispus să le trăiești ca experiență.

O dată ce părăsești corpul, n-ai încotro: te afli în toiul acestei experiențe – fie că ești pregătit, fie că nu. Dacă i te opui. vei gravita către un alt corp limitat, care-ți oferă o trăire progresivă a experienței adevărului, însă dacă ești pregătit pentru experiența iubirii necondiționate, vei trece prin fiecare frică pe care ai avut-o vreodată și prin fiecare limită pe care ți-ai impus-o vreodată, spre locul ce e dincolo de frică și limite.

Acesta este locul pe care îl numiți Cer.

A merge în Cer, a termina ciclul nașterii și al morții, a intra în Nirvana, a transcende Karma, a trece dincolo de mintea condiționată, toate acestea înseamnă același lucru: ultima destinație în călătoria conștientei. Fiecare va ajunge acolo.

Fiecare va dobândi, în cele din urmă, desăvârșirea.

Toate formele de practică spirituală există doar pentru a te ajuta să economisești timp. Ele te îmbie la experiența iubirii necondiționate și a stării de grație, aici și acum. Te îndeamnă să te oprești din făptuire, să te oprești din gândire, să te oprești din planificare și din visare. Te invită să intri în comunicare tăcută cu șinele tău. Te invită să vezi gândurile și faptele fiecărui seamăn față de tine ca pe o oglindă a propriilor tale gânduri despre tine însuți.

Ele descâlcesc urzeala vieții, reducând-o la un singur gând, la o singură suflare, la o singură acțiune. Ele îți arată că fiecare întâmplare, fiecare relație, fiecare gest al inimii sau al minții sunt un vehicul pentru conștienta de Dumnezeu.

Aruncând peste bord toate dogmele și ritualurile factice, vei ajunge la experiența spirituală centrală, la invitația esențială de a adora.

Ea există în orice tradiție.

Într-adevăr, ea este acolo, în inima și în mintea ta: chemarea la pace, la bucurie și la fericire.

A răspunde acestei chemări înseamnă a intra pe cărare.

Nu contează cum o numești. Nu contează cum o exprimi. Calea dăruirii se va deschide în fața ta – și cum dăruiești, așa vei dobândi de la alții. Această cale își are frumusețea ei simplă și propriul mister. Ea nu este niciodată ceea ce crezi tu că e. Dar nu e niciodată mai presus de propria ta capacitate de a intui următorul pas.

Spiritualitatea autentică nu este lineară. Nu este prescriptivă. Ea nu-ți poate spune „fă asta, fă aia, și se va întâmpla așa și nu altfel”. Tot ceea ce faceți trebuie să vină din profunzimile lăuntrice. Trebuie să fie proaspăt, clar și centrat în inimă. Trebuie făcut în mod spontan.

Dacă mai există vreun reziduu din trecut, dacă există vreo frică, încrederea va lipsi, iar miracolul nu va avea loc. Fiecare gând care e liber de frică, fiecare acțiune care este liberă de obligația de a „făptui”, de a „mântui” sau de a „vindeca”, sunt miraculoase prin natura lor. Un astfel de gând nu se supune legilor timpului și spațiului, operând, totuși, cu eficacitate spontană în cadrul lor.

De ce este acesta un adevăr? Fiindcă este neregizat. Fiindcă nu provine din mintea condiționată. Fiindcă este spontan și întru totul încrezător. Un astfel de gând sau o atare faptă sunt o rugăciune vie, rugăciune ce nu poate fi anticipată sau repetată. Ea nu este un produs al învățării, ci un rezultat al comuniunii tale vii cu mintea necondiționată.

Adânc înrădăcinată în psihicul tău este chemarea întru trezire. Ea nu sună asemenea chemării pe care o aude altcineva.

Dacă asculți de ai-ții, nu vei auzi chemarea.

Dar, o dată ce-o auzi, vei recunoaște că alții o aud și ei, în felul lor. Și vei fi capabil să te alături lor pentru a oferi sprijin.

Binecuvântându-i, te binecuvântezi pe tine însuți.

Conferindu-le libertatea de a merge pe propria lor cale, îți vei da ție însuți libertatea de a merge pe a ta.

Aici nu există competiție. Nu există lăcomie. Căci nu e nimic de „obținut”, nimic de „înfăptuit”.

Totul există ca să fie primit pentru a fi dăruit.

Iar miracolul se găsește în fiecare dar dăruit, fie el al tău sau al altcuiva.

Calea iertării.

A m ales calea iertării, pentru că numai ea des-face rana încleștată de timp. Când nu există timp. nu există rană. Desprinde-te de trecut și vei fi liber de reproșuri, resentimente și nemulțumiri. E simplu, nu-i așa?

Timpul face ca rana să pară reală. Face ca moartea să pară reală. 1 ace ca toate schimbările din viața ta să pară reale.

Și totuși, nimic din toate acestea nu e real.

Dacă măcar pentru o clipă ai putea să nu mai fii în timp – și te asigur că poți – ai înțelege ce înseamnă mântuirea. În acel moment atemporal, nimic din ceea ce ai făcut sau ai spus nu mai înseamnă nimic. In acel moment, nu mai ai nimic: nici trecut, nici viitor, nici identitate. Există doar clipa ființării pure. momentul non-separării. al ne-judecării.

Aceasta este clipa în care tu sălășluiești tot timpul, fără s-o știi. Închipuie-ți: ești deja în Cer și nu o știi!

Ești în Cer. dar Cerul nu este de acceptat pentru tine. Cerul nu oferă suport ego-ului tău, planurilor și visurilor tale. Cerul nu te susține în luptele tale pentru putere. În lecțiile tale și nici măcar în procesul tău de iertare. Nu e nevoie de iertare în Cer. „De ce nu?”, ai putea întreba. Deoarece în Cer nimeni nu este vinovat! Niciunul dintre cei care sălășluiesc în momentul prezent nu a comis vreo crimă și nu a gândit vreun gând greșit.

Cerul nu oferă sprijin melodramei tale despre crimă și pedeapsă, despre păcat și mântuire.

În Cer. nimic nu trebuie îndreptat. Ea fel. În această clipă nu există nimic ce are nevoie de reparație.

Amintește-ți aceasta și ești în împărăție.

Tu crezi că ajungi în Cer, fiind „bun”. Dar nu există doi printre voi care să fie de acord asupra a ceea ce înseamnă să fii „bun”. Să fie, deci, de mirare că „harta drumurilor” spre Cer este o păcăleală?

Unii dintre voi au o atitudine mai luminată. Ei cred că e în regulă dacă fac greșeli, dar că trebuie să fie mântuiți de păcatul lor; că trebuie să se lepede de vechile obiceiuri și să înțeleagă că eu am murit pentru păcatele lor!

Astea-s pur și simplu prostii, dragi prieteni!

Vă întreb, de ce aș muri eu pentru păcatele voastre? Nu eu le-am comis! Presupun că gândiți că eu sunt un tip mărinimos, că sunt atât de „bun”, încât să vă absorb ca un burete păcatele, fără a fi afectat de ele. Și atunci suntem cu toții în regulă, nu-i așa?

Da, dar suntem oare? Voi credeți acum că mântuirea voastră depinde de mine. Și ce se întâmplă, dacă nu v-o ofer? Mă veți răstigni din nou? Sau vă veți pune capăt zilelor? Este acesta modul vostru de a demonstra că totul este în regulă?

De fapt, ceea ce spun eu este cu totul altceva. Da, totul e în regulă, dar nu într-un viitor îndepărtat sau printr-un act de credință din partea voastră. Fotul e în regulă acum, tară a fi nevoie ca voi să îndreptați ceva sau ca eu să îndrept ceva.

Dacă vrei să înțelegi asta. e nevoie să practici procesul iertării. Ori de câte ori gândești că cineva a greșit sau că ceva e greșit, iartă-te pe tine însuți pentru că gândești acest gând. Ori de câte ori gândești că te afli în greșeală, iartă-te pe tine însuți pentru că gândești acest gând.

Spune-ți: „Acest lucru pare a fi greșit, dar așa să fie oare? Probabil că există ceva aici la care trebuie să mă uit, ceva ce nu vreau să văd. De asta gândesc eu că este greșit, pentru că nu vreau să mă uit la el.”

Fii dispus să privești lucrurile pe care îți vine să le condamni.

Aceasta este calea cea mai rapidă de a-ți demonta vina.

Orice sau oricine ți se pare că nu ar fi în regulă nu face decât să-ți arate ceea ce ți se pare că nu e în regulă cu tine însuți. Aceasta este vina ta. frate al meu. Ai face bine să te uiți la ea. căci. altfel, ea va continua să-ți dirijeze viața.

Încetează de a mai încerca să faci ca iluziile să fie adevărate.

Încetează de a mai încerca să-ți justifici judecățile. Asta îți va adânci doar convingerea că ești separat de alții.

Îndrăznește. Asumă-ți un risc adevărat. Dă-ți seama că ceea ce te deranjează nu e altceva decât propria ta vină. Contemplă ceea ce te deranjează și iartă-te pentru că ai luat totul prea în serios. Numai o persoană vinovată ar lua atât de în serios ceva din lumea voastră nebună. Ai de iertat doar o singură persoană în călătoria ta – și aceea ești tu însuți.

Tu ești judecătorul, iu ești jurații. Și tu ești prizonierul.

O ne-sfântă treime, desigur!

Destinde-te, prietene.

Tot ceea ce ți se pare că le-ai făcut altora nu este decât o formă de autopedepsire. Iu ești cel ce trebuie să trăiască cu vina. nu ei.

Cu cât te simți mai vinovat, cu atât te vei chinui mai mult. Proiectând vina asupra altuia și chinuindu-l, nu faci decât să mai adaugi la povara vinci pe care o porți. Singura cale de ieșire din acest labirint al fricii este practica iertării.

Iartă tot ce crezi că este greșit, iertându-ți ție însuți faptul că judeci. Contemplă fiecare judecată pe care o emiți cu compasiune pentru tine însuți și pentru persoana pe care o judeci. Nu-ți justifica judecățile și. astfel, nu vei face ca iluziile tale să fie reale.

În clipa prezentă, frica, judecata și așteptările sunt date la o parte. Trecutul și viitorul sunt aduse în clipa de acum. Și. astfel, există numai acest moment și modul tău de acum de a-l privi.

Și dacă îl vezi cu frică, te uiți direct la frica ta. Și dacă îl vezi cu judecată, te uiți direct la judecata ta. Și, atunci când îți ierți frica și judecata, ele dispar din calea ta. Și nu mai privești printr-un geam înnegrit. Conviețuiești lejer cu ceea ce este.

Iertarea este calea, pentru că numai ea desface rana încleștată de timp! Unde nu există timp, nu există rană.

Nu ești vinovat de nici un păcat, doar crezi că ești. Și atâta vreme cât crezi asta, vei avea nevoie de iertare. Este singura cale de ieșire din iluzia ta autoimpusă.

Crezi, în mod eronat, că poți răni pe altul și că acesta te poate răni pe tine. Acestea sunt gândurile care conduc lumea ta.

Și, astfel, ai venit aici ca să vezi toate efectele convingerilor și credințelor taie și să recunoști, în sfârșit, că ele nu sunt adevărate. Dacă unul singur dintre voi ar putea fi rănit, dacă întregimea voastră ar putea fi compromisă sau prejudiciată de suferință sau moarte, atunci lumea voastră ar fi inaccesibilă Cerului și toate gândurile voastre criminale ar goni furioase prin întreaga eternitate. Lumea voastră ar fi o lume întunecată și de nemântuit. Știu. câteodată pare adevărat. Dar nu e adevărat acum și n-a fost nici în timpurile cele mai întunecate.

Lumea voastră, viața voastră, gândurile voastre nu au fost niciodată dincolo de atingerea Cerului, pentru că Cerul este aici și Cerul este acum.

Tu vezi ceea ce alegi să vezi, căci întreaga percepție este o alegere. Și când încetezi să impui înțelesurile tale asupra a ceea ce vezi. ochii tăi spirituali se vor deschide și vei vedea o lume liberă de judecată, strălucind în frumusețea ei nesfârșită.

Cătușele pământului vor cădea și vei fi liber să te înalți la locul tău printre stelele cele mai strălucitoare. Acolo, tu vei privi în jos spre pământ, așa cum fac eu acum. și vei spune cu compasiune:Acolo am umblat și eu când mi-era teamă și am învățat să pășesc prin toate fricile mele. Este un loc sfânt, un loc unde fiecare dușman a devenit prieten și fiecare prieten un frate și un învățător. O ȚARĂ SFÂNTĂ, unde visul morții și cel al separării au luat sfârșit. Simt călătoria pe care am făcut-o ca pe un privilegiu și sunt fericit că am venit, în sfârșit, acasă.”

Atunci vei ști că nu trebuia să faci călătoria, pentru ca să fii mântuit. Ai ti putut rămâne acasă, tară să-ți fi întinat inocența. Dar dacă nu ai fi făcut călătoria, nu ți-ai fi cunoscut inocența, așa cum o cunosc eu. și cum o cunoaște Tatăl nostru/Mama noastră.

Îngerii care nu au căzut din grație nu pot fi niciodată co-creatori cu Dumnezeu, pentru că ei nu sunt capabili de creație conștientă.

Ca să creezi conștient, trebuie să-ți înțelegi creația.

Și, ca să-ți înțelegi creația, trebuie să te alături lor și să trăiești experiența călătoriei lor.

Asta ai făcut tu, prietene. Deci, bine ai venit acasă! Călătoria ta prin păcat și moarte te-a făcut să fii imaculat, exuberant.

Aleluia! Lucifer a fost mântuit!

Fiul risipitor s-a întors acasă!

Toți îngerii din Cer se bucură!

Dar și cei care au făcut ei înșiși călătoria varsă lacrimi de bucurie.

Moartea ego-ului.

E în natura ego-ului să divizeze și să cucerească. Acolo unde nu poate diviza, el nu poate cuceri. Fiecare gând ori separă, ori unește. Gândurile ce separă o idee de alta sau o persoană de alta îți opacizează conștienta ta despre unitate. Gândurile ce conectează o persoană cu alta sau o idee cu alta revelează unitatea.

Ideile pot ajunge antagonice la fel de ușor ca oamenii ce le gândesc. Crezi că poți ataca ideile altora fără a-i ataca pe ei, dar nu există mulți oameni care să nu se simtă atacați personal, atunci când le ataci ideile. Oamenii se identifică cu gândurile pe care le gândesc. Dacă vrei să comunici cu oamenii, găsește o cale de a le accepta și prelua ideile.

Apoi, când iți exprimi propriile idei, va fi mai ușor pentru alții să ți le accepte. Oamenii nu vor fi niciodată capabili să coexiste pașnic, decât atunci când ideile lor pot coexista fără competiție.

A accepta ideea altcuiva, chiar dacă nu ești de acord cu ea. Înseamnă a extinde asupra acelei persoane respect și încredere.

Pentru a conviețui în pace e nevoie să vezi ce te unește cu alții, nu ceea ce vă separă. Dacă vezi ce vă unește, vei respecta diferențele dintre voi. Dacă vezi ceea ce vă separă, vei încerca să depășești aceste diferențe, încercarea de a depăși diferențele eșuează în mod invariabil.

Aceasta, pentru că diferențele sunt salutare. Atâta vreme cât sunt respectate, ele nu interferează cu potențialul pentru apropiere și relații cordiale între oameni.

Acordă-le întotdeauna celorlalți posibilitatea de a fi diferiți. Apoi, nu vei evita apropierea de ei.

Dacă simți că trebuie să ajungi să fii ca altul pentru a fi acceptat de el, sau că el trebuie să ajungă aidoma ție ca să fie acceptat de tine, tu încerci să „depășești” diferențele.

Lasă diferențele să fie și-atât.

Ești acceptabil așa cum ești și așa este și el, iar pacea rămâne și în inima ta și într-a lui. Iotul e bine. Începe să vezi cât de mult încerci să-i schimbi pe alții ca să se suprapună imaginii tale despre cum ar trebui ei să fie. Fii conștient de modul în care alții încearcă să te schimbe. Resimte senzația de a fi tras și împins.

Aceasta este lumea ego-ului.

Ego-ul este lucrul cel mai nesigur din univers. De aceea, el încearcă întotdeauna să ia partea unuia sau altuia și să-și consolideze poziția. Nu are o încredere înnăscută în el însuși și, prin urmare, nici generozitate a spiritului. El urăște totul, deoarece se urăște pe el însuși. Tot orgoliul său nu e decât teatru.

Demontează ego-ul și vei găsi o rană deschisă.

Ego-ul este partea din tine care nu știe că ești iubit. Fi nu poate da iubire, pentru că nu știe că are iubire de dat.

Cum pot găsi iubirea cel neiubit și cel de neiubit? Acesta este strigătul fiecărui suflet ce trăiește în exil în lume.

Ego-ui trebuie învățat că are iubire. Aceasta este o propunere amenințătoare, căci, de îndată ce ego-ul recunoaște că are iubire, e! Încetează de a mai fi ego.

Ego-ul trebuie să moară ca ego. pentru a renaște ca iubire.

Acum știi de ce majoritatea oamenilor se împotrivesc iluminării.

Ideea de a se trezi este înfricoșătoare pentru oricine care încă doarme. Gândești adesea: „Când mă trezesc, s-ar putea să nu mai exist!”

Iată de ce frica de moarte și frica de a te trezi sunt aceeași frică. Șinele nelimitat, universal, nu se naște decât atunci când moare șinele limitat, temporal.

Așadar, moartea va veni, într-un fel sau în altul.

Fie vei muri, fie te vei trezi – ceea ce reprezintă un mod diferit de a muri. O dată ce te-ai trezit, a muri nu mai e mare lucru. Nu mai ai de pierdut o mult prețuită identitate. Că rămâi în forma fizică sau nu, nu mai este important. În ambele cazuri, trebuie sa fii prezent.

A muri este una dintre modalitățile cele mai bune de a învăța să fii prezent. Dacă vrei să te trezești rapid, încearcă să mori.

Când mori, ești conștient de lucruri, într-un fel cum n-ai mai fost. niciodată înainte. Observi fiecare respirație, fiecare nuanță, fiecare floare, fiecare cuvânt sau gest al iubirii.

A muri este ca un curs rapid în a te trezi.

Asta însă nu înseamnă că oricine moare se trezește. Înseamnă, doar, că a făcut cursul. Cei care absolvă cursul sunt mulțumiți să fie oriunde sunt trimiși. Dacă asta înseamnă undeva într-un trup, așa să fie. Dacă înseamnă a asista pe cineva care este într-un trup, bine și așa.

Nu mai contează, de fapt, unde mergi, întrucât nu ai nimic de dovedit. Ești acolo, pur și simplu, ca să fii de ajutor.

A te degaja de o identitate lipsită de sens este un aspect inevitabil al căii ce duce înapoi acasă.

Cu cât ai mai puțin de protejat, cu atât mai mult poți fi de ajutor.

Și cu cât dai mai mult ajutor, cu atât mai binecuvântată îți devine experiența.

Deși n-aș merge atât de departe încât să spun că „a muri e amuzant”, aș spune că a muri „nu e amuzant” numai pentru că te mai agăți încă de un firicel de autodefinire.

Întreaga ta experiența de pe pământ este un proces de a învăța să ai încredere în tine însuți, în semenul tău și în Dumnezeu.

În clipa finală a trezirii, când încrederea înflorește pe deplin, aceste trei aspecte ale Sinelui se contopesc într-unui singur. Acest moment nu poate fi descris în cuvinte, dar te asigur că îl vei trăi.

Și, până când nu-l vei trăi, nimic nu va avea un înțeles deplin pentru tine.

Darul.

I ertarea este un Dar ce ți-a fost dat pe tot parcursul timpului. Nu este ceva care să-ți parvină sau să-ți poată fi luat. Ea există mereu acolo și e singurul Dar de care o să ai vreodată nevoie ca să treci dincolo de experiența durerii și a suferinței.

Iertarea funcționează în această lume, dar nu este din lume. Ea vine din Spirit și nu-și poate uita originea. Indiferent de câte ori e dat și primit acest Dar. el nu poate fi epuizat. Pentru fiecare păcat sau percepere a păcatului, iertarea așteaptă să dea răspunsul.

Nu înțelegi imensitatea Darului, deoarece nu l-ai acceptat în toate domeniile vieții tale. Nu l-ai acceptat în toate situațiile. Atunci când o vei face, vei ști că nu există loc unde să nu poată ajunge.

Nu există situație în care Darul să nu poată fi dat și primit.

Iertarea este unicul Dar care nu cere nimic în schimb. Și, astfel, ea este singurul Dar ce poate fi dat și primit Iară vinovăție.

Iubirea atotcuprinzătoare ce stă dincolo de ușa pe care-o deschide iertarea îți este acum de neînțeles. De aceea nu e de nici un ajutor să discutăm despre ea. Fii așa cum ești. Stai la ușă și bate. ['ii răbdător și devotat. Fii dispus să privești orice gând dureros și nefolositor și să-l lași să plece. Află că fiecare gând sau te eliberează, sau te întemnițează – și alege să fii eliberat. Când pacea ajunge la inima ta. ușa se va deschide. Vălul va fi ridicat. Moise va intra în Țara făgăduinței.

Până atunci, stăruie acolo unde ești, în inima practicii tale.

Dumnezeu ți-a dat un Dar pentru călătorie – și numai unul singur.

El a spus: „Fiul meu. amintește-ți, te poți răzgândi oricând.”

Nu a spus: „Nu pleca. Fiule.” Nu a spus: „Fiule, vei fi nefericit până când te vei reîntoarce la Mine.” A spus doar: „Amintește-ți că te poți răzgândi oricând.” Te poți răzgândi în privința oricărui gând dureros și neiertător pe care-l gândești. Poți contesta fiecare gând nefericit și poți să gândești alt gând ce te eliberează și aduce bucurie în inima ta.

Dumnezeu nu a spus: „Nu îl voi lăsa pe Fiul Meu să greșească.”

A spus: „Sunt încredințat că te vei reîntoarce și am să-ți dau un Dar care să te conducă acasă.”

În fața lui Dumnezeu, toate greșelile tale nu înseamnă nimic.

Pentru El ești doar un copil ce-și explorează lumea și care, prin încercare și eroare, învață regulile ce o guvernează. Nu Dumnezeu a tăcut acele reguli. Tu le-ai făcut, atunci când ai construit acest teren de joacă.

Ai uitat doar un singur lucru, iar Dumnezeu ți l-a dat, o dată cu binecuvântarea Sa. El a spus: „Oriunde te va duce această călătorie, Fiule, amintește-ți: oricând te poți răzgândi.'*

Cu un singur gând iubitor, El a făcut ceva temporar, din ceea ce tu ai vrut să faci ceva definitiv. El a făcut ceva nereal, din ceea ce tu ai vrut să faci ceva real. Tu ai creat cenușa morții. El a creat aripile pasării Phoenix. Fiecărui gând nefericit pe care tu vrei să-l gândești, Dumnezeu i-a dat un singur răspuns: „Amintește-ți, Fiule, că oricând te poți răzgândi.”

Asemenea lui Prometeu. ai încercat să furi focul zeilor. Dar El nu te-a pedepsit pentru asta. Nu te-a legat în lanțuri de stânca pe care urma să trăiești în vecii vecilor, cu vulturi ca singurii tăi tovarăși de joacă. El a spus: „la focul sacru. Fiule, dar fii cu băgare de seamă și amintește-ți,că oricând te poți răzgândi.”

Asemenea lui Adam și Evei, ai stat în Grădină și ai devenit curios în privința binelui și răului. Când a știut că dorința ta pentru „cunoaștere” nu va trece. El ți-a trimis șarpele sacru cu un măr și apoi te-a invitat să mănânci. Contrar opiniei populare. El nu te-a atras în cursă ca să păcătuiești, pentru ca după aceea să te izgonească din Grădină.

El doară spus: „Fii cu băgare de seamă. Fiul Meu. Când vei mânca din acest măr, percepția ta despre lume se va schimba. Această Grădină ar putea să pară dintr-o dată un deșert arid. unde nu crește absolut nimic. Trupul tău, întreg în grația sa inocentă, ar putea părea făcut din bucăți separate, dintre care pe unele le accepți și de altele îți este rușine.

Mintea ta, care acum îmi împărtășește fiece gând. ar putea să pară a nutri gânduri opuse Gândurilor Mele. Dualitatea și sentimentele de separare par a-li pătrunde în conștientă și în experiență. Toate acestea, și multe altele, s-ar putea să se iste de la această minusculă îmbucătură pe care vrei s-o mănânci, dar amintește-ți. Fiule: oricând te poți răzgândi.”

Nu numai că Dumnezeu nu te condamnă pentru greșelile tale. dar El nu este nici măcar îngrijorat din cauza lor. Copilul se va arde la flacăra deschisă și El știe asta. El știe și că mărul va provoca indigestie. Dar El știe, de asemenea, că acel copil va învăța să se ferească de flacără și să o folosească pentru a se încălzi și a-și lumina calea. Și El știe că trupul se va acomoda cu gustul acid și va folosi mărul pentru hrană.

El știe că decizia ta de „a cunoaște” te va aduce în situații primejdioase, situații în care crezi că fericirea ta depinde de modul în care te tratează altcineva, situații în care uiți că tu nu ești un organism vulnerabil. Într-un ținut arid și ostil. HI știe că îți vei uita originea și că vor fi vremuri când Grădina va părea doar o amintire îndepărtată, a cărei însăși existență devine discutabilă. HI știe că vor fi vremuri când II vei învinovăți pe HI pentru toate necazurile talc și vei uita că tu erai cel ce a ales să „cunoască'. Dar toate acestea nu II îngrijorează, fiindcă. Înainte ca tu sa pleci – hotărât să mergi în călătoria separării, până în fundul iadului – El a spus: „O clipă. Hule. S-ar putea să treacă mult timp până când ne întâlnim din nou. N-ai vrea să accepți acest simplu Dar de la Mine. și să-l păstrezi, oriunde te-ai duce, în amintirea Mea?” Cei mai mulți dintre voi nu-și aduc aminte că au răspuns: „Da, Tată.” Dar eu vă asigur că așa au tăcut. Și. astfel. Vocea lui Dumnezeu a plecat cu voi de îndată ce ați luat calea exilului. Și ea încă este cu voi și acum.

Așadar, când te simți abandonat și singur, câne! uiți că tu ai ales această călătorie, amintește-ți că „oricând te poți răzgândi.” Sunt aici să te ajut să-ți amintești acest lucru. Acesta nu este Dărui meu, ci Darul lui Dumnezeu pentru tine. Dat fiind că am primit Darul de la El. eu pot să ți-l dau ție. Iar dacă-l primești de la mine, îl poți da aproapelui tău.

Dar te previn: să nu te preocupe identitatea celui ce ți-a dat Darul.

Eu nu sunt important, lin nu sunt Darul. Sunt doar acela care îl extinde, așa cum ești și tu. Să ne amintim de originea Darului, ca să-l putem da și primi în voie.

Christos este cel ce dă și primește Darul iui Dumnezeu. Iar Christos se naște în tine. de fiecare dată când dai sau primești Darul. Nu contează cine îți oferă Darul iertării. Poate să fie copilul, părintele, prietenul sau dușmanul tău. Tot ce contează este să-l primești de la el. Și, pe măsură ce îl primești, tu devii Christosul – și tot așa devine și el.

Toți cei care dau sau primesc Darul lui Dumnezeu sunt gazdele pruncului Christos. Fiecare dintre voi este Iosif și Măria, întâmpinând cu bucurie venirea copilului lui Dumnezeu în lume. Și flecare dintre voi este acel copil ce primește Darul iubirii nemărginite de la Mamă și Tată.

Trebuie să fiți atenți în ce povești credeți. Multe din cele despre care credeți că vin de la Dumnezeu sunt produsul propriilor voastre frici și temeri. În cazul în care căutați adevărul, e mai bine să nu consultați vreo Biblie, carte sfântă sau scriptură scrisă în trecut. În schimb. Îndreptați-vă atenția către adevărul ce chiar acum se scrie în inima voastră.

Dumnezeu ți-a dat Darul iertării. Acest Dar te însoțește oriunde te duci. Când nu ai încredere în acest Dar, El îți trimite pe Fiul Său ca să-ți amintească de Dar. Și Fiul Său îți spune că trebuie să dai Darul – dacă vrei să-l păstrezi.

Multe ființe de lumină au venit ca Christos în lume, aducând cu ei această simplă aducere aminte. Noi toți avem același scop. căci Christos nu este o persoană, ci un păstrător al flăcării, un dătător al Darului și un mesager al Iubirii.

Lumina vine de la El, fiindcă și-a amintit lumina în întunericul lumii. Iubirea vine de la El. fiindcă a primit Darul și a învățat să-l dea necondiționat tuturor acelora care vor să-l primească.

Ceea ce noi am tăcut, vei face și tu, și încă mai mult decât atât10 Fiindcă în mântuirea ta stă mântuirea fiecărui Fiu al lui Dumnezeu. Tu care-L vezi pe Christos în semenii tăi, îi vei ajuta să II vadă în tine.

Și, astfel. Lumina adevărului va fi aprinsă în multe inimi și steaua va răsări iar, în cerul de deasupra Betleemului.

Mulți magi – bărbați și femei cu inima și mintea deschisă – se vor întruni ca să fie martori la nașterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ.

Și mulți alții I se vor opune, neînțelegând că El este Ei.

Dar toate visele despre crucificare, sacrificiu și pierdere se vor încolona în van împotriva forțelor iubirii și, încă o dată. iubirea va triumfa. Christos își va deschide brațele, va strânge copilul rănit la pieptul Său și îl va mângâia. Și acest copil va învia în lumina iubirii Sale și va da deoparte lespedea morții.

Toți cei exilați se vor reîntoarce acasă la Inima lui Dumnezeu, Țara Făgăduinței.

Dacă citești aceasta, să știi că același lucru ți se va întâmpla și ție.

Și prinde curaj, căci eu sunt cu tine.

Împreună, să aducem mulțumiri lui Dumnezeu pentru al Său Dar al iubirii și iertării, pentru încrederea Sa eternă că noi ne vom găsi calea înapoi acasă.

Tată, ne amintim că Vocea Ta este cu noi în fiecare împrejurare și ne încredem în Ea că ne va călăuzi gândurile și pașii. Mulțumită Ție, nu suntem singuri. Mulțumită Ție, îi avem pe semenii noștri. Tu nu ne-ai lăsat lipsiți de mângâiere, ci ne-ai dat însoțitori puternici care să ne lumineze calea.

În Numele Tău, preaslăvim călătoria noastră aici și ne rugăm neîncetat pentru sfârșitul vinei, singura cauză a suferinței. Și, întru acest sfârșit, noi îmbrățișăm Darul pe care ni l-ai dat, singurul Dar pe care îl putem primi sau da fără vină. Iți mulțumim. Tată, pentru Darul iertării. II vom folosi cu înțelepciune. Îl vom folosi în orice împrejurare.

Cu el, vom aduce lumina Ta în toate ungherele întunecate ale sufletelor noastre.

Binecuvântare.

E xistă numai un Unic Fiu al lui Dumnezeu și Tu ești Acela.

De la El primești, Lui îi dai.

Când te uiți la tine însuți, să-ți aduci aminte.

Când te uiți la aproapele tău, să-ți aduci, de asemenea, aminte.

Când, cuprins de frică, privești în altă parte, amintește-ți doar că:

Subiectul și Obiectul, Cel ce iubește și Cel iubit nu sunt doi, ci Unul și Același.

Ceea ce dai și ceea ce primești.

Îl reflectă pe unul în celălalt.

Mulțumim pentru sprijin prietenilor:

Francisc Antal, Liubița & Sașa & Johnny Bota. Stela Botezatu, Stevie Caplinger, fam. Dărăban, Eugen Dorcescu, Ioana Drulă, Aurora & Noemi Dumitrescu, Harry Waldner-Erdely, Alina Hațeg, Mihaela Iacobescu, Alex Kakuks, Barbara și Dana Kuhn, Erika Kuhn, Sorin Laiu, Florian „Moșu” Lungu, Margareta & Harry Morgan, Nora Nemeth, Barbara Spies, Michael Stenzel, Marcel Tolcea, Gabriela Trica, Fam. Ewald Varga și Werner Varga, Monica Vișan, formația „Baumann” și „Electric Version”, precum și tuturor celorlalți care ne-au ajutat.

SFÂRȘIT

1 Vom traduce în continuare „Kingdom” cu termenul tradițional „împărăție”, adăugând că, în acest context, cuvântul „Regalitate” – mai curând o calitate și o stare, decât un topos – ar fi mai potrivit, (n. trad.)

2 autorul, Paul Ferrini

3 folosit cu sensul: a declara, a susține, a afirma, a propovădui (n. trad.)

4 folosit cu sensul: a declara, a susține, a afirma, a propovădui (n. trad.)

5 compară loan. III. 5-7. (N. Trd.)

6 loan. XVI. 24. Noul testament ( N. F-dit.)

7 loan X. 9. Noul Testament (N. Kdit.)

8 în analogie cu psihodramă – improvizație de scenete conduse în așa fel încât să elibereze pe anumiți bolnavi de complexele lor. (N. Trad.)

9. Iertare” provine din lat. liberrare: a elibera (n. trad.ț

10 compară Ioan XIV. 12 Noul Testament (N. Edit.)