Itinerariul de Credinta al Mariei de la Nazaret la Calvar

3. ITINERARUL DE CREDINȚĂ AL MARIEI DE LA NAZARET LA CALVAR

3.1. MISTERUL BUNEIVESTIRI

„Mama răscumpărătorului are un rol bine definit în planul mântuirii” (RM 1). În ea, „fiica predilectă a Tatălui” (LG 53) a fost manidestat planul de iubire pentru întreaga omenire. „Destinată să fie mama Fiului său, Tatăl a ales-o dintre toate creaturile și a ridicat-o la cea mai înaltă demnitate și misiune în slujba oamenilor.” Totodată ea a fost aleasă și de Fiul și îmcredințată din veșnicie Duhului sfințeniei (cf RM 8).

Intenția mântuitoare a Tatălui se dezvăluie pentru prima dată în Protoevanghelie când, după căderea primilor oameni, Dumnezeu a anunțat dușmănia dintre șarpe și femeie (cf. Gen 3,15), fiul femeii fiind cel care va purta victoria asupra șarpelui. Această promisiune își gasește împlinirea la Bunavestire când Dumnezeu îi propune Mariei să devină mama Mântuitorului.

În evenimentul Buneivestiri se cristalizează întregul mister al Mariei. Ceea ce a urmat în copilăria, viața publică, patima, moartea și Învierea lui Isus, Rusaliile și ridicarea ei la cer a constituit o dezvoltare ulterioară și o glorificare a fiat-ului plin de credință al mamei lui Cristos. În acest sens, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea afirma: „Cristos, fără consimțământul mamei sale, nu ar fi trăit agonia, nu ar fi murit pe cruce, nu ne-ar fi răscumpărat.”

Primul cuvânt pe care Dumnezeu Tatăl îl adresează Mariei prin îngerul său constituie o invitație la bucurie și speranță, ceea ce amintește de bucuria la care este chemată Fiica Sionului aflată în expectivă mesianică (cf. Zah 9,9; Sof 3,14; Ioel 2,21). Astfel, Tatăl își dezvăluie propria bucurie care constă în a-l încredința pe Fiul său pmenirii întregi prin Maria. Prin mesagerul său, Domnul îi dezvăluie Fecioarei misterul sfințeniei ei deosebite, numind-o Kecharitoméne – „cea plină de har” (Lc 1,28). În acest fel, Maria este invitată să se bucure pentru că Dumnezeu a umplut-o cu har în vederea maternității ei divine. Kecharitoméne, acest cuvânt cu care este salutată Maria, apare ca un atribut specific femeii menite din veșnicie să devină mama lui Isus. Constituția dogmatică Lumen Gentium precizează acest lucru: „Fecioara din Nazaret este, din porunca lui Dumnezeu, salutată de îngerul vestitor ca «cea plină de har»” (n. 56) ceea ce indică manifestarea planului misterios al lui Dumnezeu în privința Mariei

Sfântul Părinte explică: „Plinătatea harului indică întregul dar supranatural de care se bucură Maria pentru că a fost aleasă și rânduită să fie Mama lui Cristos. Dacă această alegere este fundamentală pentru împlinirea planurilor mântuitoare ale lui Dumnezeu cu omenirea, dacă alegerea din veșnicie în Cristos și destinarea la demnitatea de fii adoptivi îi privesc pe toți oamenii, alegerea Mariei este cu totul deosebită și unică. De aici și locul aparte și unic pe care ea îl deține în misterul lui Cristos” (RM 9).

În contextul alegerii Mariei ca mamă a mântuitorului, Papa Ioan Paul al II-lea subliniează caracterul extraordinar și gratuit al intervenției lui Dumnezeu în istoria omenirii. Maria este o tânără evreică, simplă, retrasă, originară din Nazaret – o localitate necunoscută și neînsemnată, după cum reiese din cuvintele lui Natanael: „Poate oare să iasă ceva bun din Nazaret?” (In 1,46).

Spre deosebire de Maria, în cazul anunțării nașterii lui Ioan Botezătorul se specifică condiția sacerdotală a lui Zaharia, viața lui exemplară căci atât el cât și Elisabeta ”erau drepți dinaintea lui Dumnezeu și urmau fără abatere toate poruncile și hotărârile Domnului” (Lc 1,6).

Despre comportamentul Mariei autorul sacru nu precizează nimic evidențiind astfel că tot ceea ce îi este acordat Mariei nu se datorează meritelor sale, ci unui har divin, gratuit al lui Dumnezeu. Acest lucru nu pune în umbră măreția persoanei sale, dar mai degrabă o prezintă ca beneficiară a bunăvoinței lui Dumnezeu care a umplut-o cu har și, tocmai această abundență de har constituie fundamentul bogăției spirituale ascunse în Maria. În Vechiul Testament Iahve și-a revărsat belșugul iubirii sale asupra lui Israel de nenumărate ori. În Maria, însă, predilecția Tatălui pentru poporul ales atinge punctul maxim pentru că “ea se află în fruntea celor smeriți și săraci ai Domnului, care speră cu încredere de la El mântuirea și o primesc” (LG 55).

3.1.1. ACTUL DE CREDINȚĂ AL MARIEI

„Maria a intrat in istoria mântuirii lumii prin ascultarea credinței. Iar credința, în esența ei cea mai profundă, este deschiderea inimii omului către Dar: către împărtășirea de sine a lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Sfântul Paul scrie: «Domn este Duhul și acolo unde este Duhul Domnului este libertate» (2 Cor 3,17). Când Dumnezeu Unul-Întreit se deschide omului în Duhul Sfânt, această «deschidere» a sa dezvăluie și totodată dăruiește omului creat de el plinătatea libertății. O astfel de plinătate s-a manifestat în mod sublim tocmai prin credința Mariei, prin ascultarea credinței (cf. Rom 1,5)” (DV 51).

Pentru a prezenta cât mai elocvent profunzimea credinței Sfintei Fecioare, Ioan Paul al II-lea evocă momentul vizitei Mariei la Elisabeta comparând în același timp zămislirea miraculoasă a lui Isus cu cea a lui Ioan Botezătorul.

După vestirea nașterii lui Isus, Maria o vizitează pe Elisabeta despre care îngerul afirmase: „Ruda ta, Elisabeta a zămislit și ea un fiu la bătrânețea ei, iar cea numită stearpă este acum în a șasea lună, căci nimic nu este cu neputință la Dumnezeu.” (Lc 1,36-37). Exclamația Elisabetei: „Fericită cea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul” (Lc 1,45) arată modul în care Maria a răspuns la darul plinătății harului oferit de Dumnezeu. Pe de altă parte, în cuvintele de salut adresate celei care a crezut, Sfântul Părinte îndrăznește un contrast cu lumea care nu a crezut în Cristos (cf. In 16,9; DV 51).

Dacă Maria a crezut în cuvintele îngerului, aderând pe deplin la planul divin, Zaharia se îndoiește de veridicitatea mesajului supunând consensul său unui semn vizibil: „După ce voi cunoaște acest lucru? Căci eu sunt bătrân, iar soția mea este înaintată în vârstă” (Lc 1,18).

Chiar și contextul în care sunt prezentate cele două anunțuri evidențiază perfecțiunea credinței Fecioarei. Răspunsul lui Zaharia se dovedește a fi nepotrivit chiar dacă decizia divină îi este comunicată într-o situație favorabilă lui: în templu, în timp ce „își îndeplinea serviciul de preot înaintea lui Dumnezeu” (Lc 1,8). Bunavestire, în schimb, are loc într-un mediu obișnuit, lipsit de elementele de sacralitate care îl însoțeau pe Zaharia (cf. Lc 1,8-10). Acest lucru dovedește că nu ambientul este relevant, ci conținutul mesajului divin la care Maria este chemată să adere: „Nu-ți fie teamă, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Iată, vei zămisli în sânu-ți și vei naște un fiu și-i vei pune numele de Isus. El va fi mare și se va chema Fiul Celui Preaînalt. Domnul Dumnezeul îi va da tronul lui David, tatăl său, si va domni peste casa lui Iacob de-a pururi, iar domnia lui nu va avea sfârșit” (Lc 1,30-33).

Față de Dumnezeu care o alege ca mamă a lui Mesia și o face protagonistă în planul său de mântuire, Fecioara Maria manifestă o credință și o abandonare totală. Ea, călăuzită de Duhul Sfânt, era decisă să-și consacre Domnului fecioria. Despre acest adevăr Sfântul Părinte scrie: “chiar dacă este logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif (cf Lc 1,27), Maria este fermă în hotărârea ei de a rămâne fecioară” (Md 20). Astfel, cu toată simplitatea și libertatea iubirii, ea cere să fie luminată pentru a înțelege: „Cum se va înfăptui aceasta deoarece eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1,34). La această intrebare îngerul îi răspunde: „Spiritul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Lc 1,35).

În Vechiul Testament, când Dumnezeu decide să dea naștere vieții, El acționează prin puterea sufletului său creator: „Prin cuvântul Domnului cerurile s-au făcut și cu suflarea gurii lui, toată oștirea lor” (Ps 33/32,6). Dacă Iahve și-ar retrage suflarea, „toate făpturile ar pieri deodată și omul s-ar întoarce în tărână” (Iob 34,15). Atunci când își revarsă Duhul asupra unor oameni ca Moise, judecători, regi și profeți, aceștia dobândesc puterea de a conduce poporul ales de-a lungul încercărilor istoriei.

În momentul Întrupării acțiunea Duhului Sfânt este fundamentală. Nasșterea feciorelnică a lui Isus este “cea mai mare lucrare săvârșită de Duhul Sfânt în istoria creației și a mântuirii” (DV 50). În acest eveniment, o fecioară răscumpărată încă de la zămislirea sa îl naște pe Cristos Mântuitorul.

Vechiul Testament relateză despre câteva femei, protagoniste ale unor nașteri miraculoase: Sara (Gen 17,15-21; 18,10-14) ; Raheșa (Gen 30,22), mama lui Samson ( Jud 13,3-5), Ana, mama lui Samson ( 1 Sam 1,11-20), Elisabeta (Lc 1,13), însă în nici unul din aceste cazuri nu a avut adevăr care nu a fost niciodată exprimat până atunci. Din răspunsul îngerului ea descoperă că fecioria ei care părea un obstacol în calea conceperii lui Isus devine “contextul concret în care Duhul Sfânt va înfăptui în Maria zămislirea Fiului Dumnezeu Întrupat” După ce și-a cunoscut menirea, Fecioara își exprimă actul de ascultare și de credință: “Iată, sunt servitoarea Domnului, facă-mi-se după cuvântul tău” ( Lc 1,38).

Din momentul consimțământului, misterul Întrupării devine o realitate. Sfântul Părinte subliniază că Isus Cristos este zămislit printr-un act de credință:

“La Bunavestire, Maria, arătând ascultarea credinței față de acela care i-a vorbit prin mesagerul său și oferindu-i «supunerea deplină a minții și a voinței», s-a încredințat total lui Dumnezeu. A răspuns, așadar, cu întreaga ei persoană umană, de femeie. În acest răspuns de credință era cuprinsă o colaborare desăvârșită cu «harul lui Dumnezeu care iese în întâmpinare și ajută» și o perfectă disponibilitate pentru lucrarea Duhului Sfânt, care desăvârșește necontenit credința prin darurile sale” (RM 13).

Prin da-ul Mariei, Fiul lui Dumnezeu intră in lume ca om, începe să trăiască precum o persoană umană dar rămâne, în același timp, Dumnezeu adevărat. Duhul este însă acela prin intermediul căruia se realizează misterul uniunii dintre natura divină și natura umană, dintre divinitate și umanitate în persoana lui Cristos (cf. DV 50).

Finalitatea acțiunii Duhului în evenimentul Întrupării a fost aceea de a face pe oameni părtași la natura divină (cf. 2Pt 1,4). Sfântul Părinte scrie: “Calitatea de fiu prin înfiere divină se naște în om pe baza misterului Întrupării, deci prin Cristos, Fiul cel veșnic” (DV 52). De fapt, motivul pentru care Cuvântul s-a făcut trup a fost acesta: “ca omul, intrând în comuniune cu Cuvântul și primind astfel filiația divină să poată deveni un fiu al lui Dumnezeu.”

Misterul Întrupării dezvăluie iubirea nemărginită a Tatălui veșnic pentru toți oamenii: “Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu față de noi : Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unul născut, ca noi să avem viață prin El” (1 In 4,9). El a voit o mamă pentru Fiul său care să îl nască într-un mod uman dar, în același timp, el a ales o fecioară ca semn al filiației divine a Cuvântului. În împlinirea planului mântuitor al Tatălui credința Mariei a ocupat un rol decisiv: “Cristos a fost crezut și zămislit prin credință. Mai întâi s-a produs credința in inima Mariei și apoi a avut loc zămislirea în sânul ei.”

În enciclica Redemptoris Mater, Sfântul Părinte compară credința Mariei cu credința lui Abraham. El amintește că istoria lui Israel a început printr-un act de credință din partea lui Abraham care a crezut în Dumnezeu devenind astfel strămoșul unei descendențe numeroase (cf. Gen 15,5-6). La începutul Noii Alianțe credința Mariei exercită o influență hotărâtoare în împlinirea misterului Întrupării. Crezând în cuvintele Tatălui, Maria îl zămislește pe Cristos și, prin Cristos, pe toți cei care vor crede în El și voi fi mântuiți. Ea devine, ca și Abraham, “părintele unui mare popor” (Gen 12,2). În virtutea unei iluminări interioare, Elisabeta, înțelegând măreția Mariei, exclamă: “Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tau” (Lc 1,42). Cuvintele profetice ale Fecioarei exprimă consecințele acestei binecuvântări: “De acum mă vor ferici toate generațiile, căci mari lucruri a înfăptuit pentru mine Cel Puternic” (Lc 1,48-49).

Sfântul Părinte, în argumentarea asemănării dintre Abraham și Maria, evocă momentul vizitei celor trei oaspeți misterioși la locuința lui Abraham (cf. Gen 18,1-15). Această întâlnire prefigurează Bunavestire când Fecioara intră în comuniune cu cele trei persoane ale Sfintei Treimi: “Prin fiat-ul Mariei, rostit la Nazaret, Întruparea a devenit împlinirea minunată a întâlnirii lui Abraham cu Dumnezeu.”

Fericită pentru că a crezut în împlinirea planului lui Dumnezeu (cf. Lc 1,45), Sfânta Fecioară se află “în fruntea celor smeriți și săraci ai Domnului” (LG 55) inspirând fiecare membru al Bisericii să creadă în Cuvântul Tatălui după modelul drumului ei de credință.

3.1.2. UMILINȚA CA TEMELIE A SFINȚENIEI

Una din trăsăturile esențiale ale Sfințeniei Fecioare este umilința. Despre aceasta Sf. Ludovic Maria Grignon de Montfort scria: ”Maria, în viața sa, a fost cu totul necunoscută: de acum este numită Duhul Sfânt și de Sfânta Biserică «Alma Mater», adică mama ascunsă și tainică. Umilința ei a fost atât de adâncă încât nu a avut pe pământ o înclinare mai puternică și mai constantă ca aceea de a rămâne totdeauna mică și neînsemnată în fața ochilor ei proprii și înaintea oricărei făpturi pentru a nu fi cunoscută decât numai de Dumnezeu.”

Pentru a-și împlini planul mântuitor Dumnezeu are nevoie doar de persoane care i se încredințează cu toată umilința și disponibilitatea unui slujitor. Pentru aceasta, El a ales-o pe fecioara din Nazaret, care, prin cuvintele: “Iată, sunt servitoarea Domnului, facă-mi-se după cuvântul tău!”, îi lasă lui Dumnezeu întregul spațiu pentru lucrarea lui creatoare. Consimțământul la planul Tatălui, Maria înfăptuiește primul act de slujire, de supunere și abandonare totală în voința Domnului (cf. RM 39). Răspunsul ei a fost considerat ca “o culme a comportamentului religios față de Dumnezeu” și totodată, “expresie a unei disponibilități passive și a unei promptitudini active, un gol abisal și o plinătate totală.”

În Vechiul Testament erau numiți slujitori toți cei chemați să împlinească o misiune în favoarea lui Israel: Abraham, Moise, Iacob, David. Slujitorii credincioși ai lui Iahve ereau, de asemenea, profeții și preoții. Exemple de fidelitate și slujire oferă și unele femei ca regina Estera care,înainte de a intervene în sprijinul poporului său, se roagă lui Dumnezeu numindu-se roaba lui (cf. Est 4,17).

Maria, proclamându-se slujitoare a Domnului, se angajează în realizarea perfecta a slujirii pe care Dumnezeu o așteaptă de la ea.

În cuvintele “Iată, sunt servitoarea Domnului” (Lc 1,38), Sfântul Părinte semnalează o prevestire a aceluia care va spune despre sine: “Fiul Omului nu a venit să fie servit, ci să servească și să-și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Mc 10-45). De fapt, viața lui Isus a fost o continuă slujire deși, ca Fiu al lui Dumnezeu, ar fi avut dreptul să fie slujit pentru că El este: “Alfa și Omega, Întâiul și Ultimul, Începutul și Sfârșitul” (Ap 22,13), răsfrângerea luminoasă a măreției Tatălui (cf. Evr 1,3). Cu toate acestea, învățându-i pe apostoli să nu dorească primatul puterii, ci al slujirii (cf. Mc 9,35), El însuși s-a dovedit a fi slujitorul tuturor.

Maria,deplin conștientă de demnitatea ce i-a fost conferită, se declară slujitoarea umilă a Domnului anticipând cuvintele lui Isus: “Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, sa se facă cel din urmă dintre toți și servitorul tuturor” (Mc 9,35). Ioan Paul al II-lea subliniază că măreția Mariei este înrădăcinată în umilința ei căci tocmai în această umilință Dumnezeu a ales-o și a umplut-o cu har (cf. Lc 1,28). Fecioara însăși mărturisește în Magnificat: “a privit la umilința slujitoarei sale […] căci mari lucruri a înfăptuit pentru mine Cel Puternic” (Lc 1,48-49). Sfântul Părinte scrie: ”Nu era semn al umilinței întrebarea “Cum se va înfăptui aceasta, deoarece eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1,34). Maria tocmai aflase că va deveni mama Fiului lui Dumnezeu și voia doar să știe modalitatea prin care acest plan se va realiza. Papa continuă apoi: “Întrebarea ei a exprimat umilința credinței, dispoziția sa de a-și pune întreaga existență în serviciul misterului divin fără a înțelege cum se poate întâmpla acest lucru.”

Punctul culminant al umilinței sau al supunerii în credință se regăsește în cuvintele: “Iată sunt servitoarea Domnului : facă-mi-se după cuvântul tău”(Lc 1,38).

Conformându-se voinței divine, fără rezerve sau îndoieli, Maria prefigurează atitudinea lui Isus la intrarea sa in lume, când, potrivit Scrisorii către Evrei, Fiul s-a adresat Tatălui: “Tu nu ai voit nici jerfe, nici ofrande, ci mi-ai plăsmuit un corp […] Atunci am zis: Iată vin eu să fac voia ta, Dumnezeule” (Evr 10,5-7). În mod similar, Maria este gata să trăiască tot ceea ce Tatăl a pregătit pentru ea, până la spada care pe Calvar îi va străpunge inima (cf. Lc 2,35). În acest sens, Suveranul Pontif notează că relația Mariei cu Tatăl – ca fiică predilectă (LG 53), cu Fiul – ca mama sa și cu Duhul ca templu al acestuia, nu a scutit-o în viața ei pământească de eforturile condiției umane: ”Maria a trăit din plin realitatea zilnică a atâtor familii umile din timpul său; ea a cunoscut sărăcia, durerea, fuga, exilul, confuzia. Cu toate acestea […] Maria a cultivat o credință absolută în planul lui Dumnezeu. În abisul acestei fidelități este înrădăcinat abisul măreției care o face “umilă și slăvită mai mult decât orice altă făptură” (Dante, Par XXXIII, 2).”

3.2. NOUL SENS AL MATERNITĂȚII MARIEI ÎN LUMINA EVENIMENTULUI DE LA CANA

Pe drumul ascultării credinței (cf. Rom 1,6) se înscrie întreaga existență a Mariei chiar dacă ea nu a înțeles pe deplin misterul Fiului ei. Sfânta Scriptură relatează două momente în care Maria, cumpănind în inimă evenimentele din viața lui Isus, căuta să le înțeleagă în lumina credinței. Un prim moment îl constituie vizita păstorilor, prilej cu care Fecioara a păstrat în inimă cuvintele acestora (cf. Lc 2,19).

Cu ocazia găsirii lui Isus printre învățătorii legii în Templu și ascultând răspunsul lui Isus: “De ce m-ați căutat ? Nu știați că trebuie să mă aflu la Tatăl meu?” (Lc 2,49), Maria și Iosif nu au înțeles mesajul copilului de doisprezece ani (cf. Lc 2,50). În consencință, deși Mariei i se revelase misterul Întrupării devenind mama Fiului lui Dumnezeu, ea nu cunoștea amănunte referitoare la persoana sa sau a Fiului ei. Astfel, contactul cu Fiul său se realizează “numai în și prin credință” (RM 17).

Din ziu Buneivestiri până la prima manifestare publică a lui Isus, Fecioara Maria a dus o viață ascunsă, obișnuită, crescându-l pe Fiul lui Dumnezeu în armonia familiei din Nazaret și înaintând “în peregrinarea credinței” (LG 51).

Pe linia răspunsului dat de Isus în Templul din Ierusalim, se înscriu altele două, date în momente diferite în timpul vieții sale publice. Mai întâi, la exclamația unei femei din mulțumire : “Ferice de sânul ce te-a purtat și de pieptul ce l-ai supt!” (Lc 11,27), răspunsul lui Isus este prompt: “Ferice mai curând de cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păstrează !” (Lc 11,28).

Ioan Paul al II-lea explică sensul acestor cuvinte: “El [Isus] a voit să deplaseze atenția de la maternitatea înțeleasă numai ca legătură trupească, pentru a o îndrepta spre acele legături tainice, spirituale, care se formează din ascultarea și păzirea cuvântului lui Dumnezeu” (RM 20).

Sinopticii relatează un alt moment în care lui Isus îi sunt adresate cuvintele: “mama ta și frații tăi stau afară și vor să te vadă” (Lc 8,20). Răspunsul lui Isus este edificator: “Mama mea și frații mei sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu” (Lc 8,21). Acest nou tip de maternitate o are în vedere în mod special pe Maria pentru că, dându-și consimțământul la Bunavestire, ea a fost prima care a crezut și a ascultat cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, dincolo de demnitatea de a fi mama lui Isus după trup, Fecioarei Maria i se conferă o nouă demnitate: aceea de a fi mamă pentru că ascultă cuvântul lui Dumnezeu, îl păstrează și îl meditează în inima ei (cf. Lc 2,19). Ceea ce unește cele două maternități este credința: “Dacă prin credință Maria a devenit Născătoarea Fiului ce i-a fost dăruit de Tatăl prin puterea Duhului Sfânt, păstrându-și neatinsă fecioria, tot prin credință a descoperit și a primit cealaltă dimensiune a matenității ce i-a fost dezvăluită de Isus pe măsura realizării misiunii lui mesianice” (RM 20).

De fapt, cele două maternități îi sunt caracteristice Mariei din prima clipă în care a crezut și a aderat la planul mântuitor al Tatălui. Progrezând în credință și aderând la misterul Fiului său, Maria devine, după o expresie a Sf. Părinte, pima discipolă a lui Isus, prima care, înaintea apostolilor, este chemată să-l urmeze (cf, RM 20).

În predicile sale, Sf. Bernard amintea că Maria “crede, are încredere și acceptă.” Această aserțiune reărezintă principiul de bază al vieții Sfintei Fecioare. Cele trei caracteristici: credința, încrederea și acceptarea se undesc în mod ideal în atitudinea ei manifestată cu ocazia prezenței la nunta din Cana. În realatarea acestui eveniment evanghelistul prezintă prima intervenție a Mariei în viața publică a lui Isus și cooperarea ei la misiunea Fiului.

La începutul relatării, Sf. Ioan subliniază că “mama lui Isus era acolo” (In 2,1) voind, parcă, să sugereze că această prezență va sta la originea interveției sale. Autorul sacru semnalează în continuare o altă prezentă: “Isus de asemenea fu invitat la nuntă, cu discipolii săi” (In 2,2). La această precizare, Ioan Paul al II-lea remarcă faptul că la Cana, cât și în evenimentul Întrupării, Maria este cea care pregătește intrarea Mântuitorului: “Fiul pare invitat datorită mamei” (RM 21).

Adresându-se lui Isus prin cuvintele: “Nu mai au vin!” (In 2,3), Maria își exprimă preocuparea pentru situația neplăcută în care se găseau mirii, așteptând un semn extraordinar din partea lui Isus. Gestul Mariei indică curajul credinței întrucât Isus nu înfaptuise nici un miracol până în acel moment. Dacă la Bunavestire a crezut în miracolul nașterii feciorelnice, la Cana, crezând în puterea încă nedezvăluită a Fiului, Maria confirmă din nou disponibilitatea sa totală față de Dumnezeu. “Credința ei provoacă primul semn al lui Isus și contribuie la trezirea credinței ucenicilor” (RM 21). Prin aceste cuvinte Papa evidențiază faptul că Maria îi precede pe apostoli în credință, aceștia crezînd după realizarea miracolului (cf. In 2,11).

Răspunsul lui Isus: “Ce ne interesează pe noi, femeie? Ceasul meu nu a venit încă” (In 2,4) pare un refuz, punând parcă la încercare credința Fecioarei. Termenul femeie utilizat de Isus și pe Calvar (cf. In 19,26) comportă o anumită distanțare față de mama sa pentru a sublinia că El este dependent numai de Tatăl și pentru a arăta că ea este chemată să coopereze la planul lui Dumnezeu, cooperare care, angajând o credință totală, solicită depășirea rolului natural de mamă.

Ceasul despre care vorbește Cristos indică “clipa hotărâtoare de Tatăl în care Fiul își împlinește lucrarea și trebuie să fie preamărit” (RM 21). Cu toate că motivația formulată de Isus părea destul de fermă, Maria perseverează în credință spunându-le servitorilor: “Faceți orice vă va spune” (In 1,5). Aparentul refuz împreună cu înfăptuirea miracolului revelează măreția credinței Mariei.

Despre evenimentul petrecut la Cana, Conciliul Vatican II notează: “La nunta din Cana Galileii, [Maria] îndemnată de compătimire a determinat prin mijlocirea sa începutul minunilor lui Isus-Mesia” (LG 51). Comentând expresia “a determinat începutul minunilor” pe care Conciliul o preia din textul lui Ioan, Sf. Părinte semnalează faptul că termenul grecesc archè tradus prin început este folosit de autorul sacru și în Prologul Evangheliei sale: “La început era Cuvântul” (In 1,1). Astfel, papa pune în legătură prima origine a gloriei lui Cristos în eternitate cu prima manifestare a aceleiași glorii în misiunea sa pământească.

Prima dezvăluire a puterii mesianice a lui Isus este determinată de intervenția Fecioarei în favoarea celor aflați în impas. Ea mijlocește pentru ei conturându-se astfel, pentru prima oară, rolul ei de mijlocitoare între Dumnezeu și oameni. Sf. Părinte scrie: “Din descrierea evenimentului din Cana se conturează ceea ce se manifestă concret ca noua maternitate după spirit și nu numai după trup. Și anume, grija Mariei față de oameni, ajutorul pe care ea îl dă în toate nevoile și lipsurile lor” (RM 21).

În semnul îndăptuit de Isus, Părinții Bisericii au întrezărit dimensiunea simbolică a acestui eveniment: apa preschimbată în vin simbolizând trecerea de la Vechea la Noua Alianță. Deși ceasul nu a sosit încă, prin cererea ei, Maria a grăbit procesul intrării în Noul Legământ și deci, procesul mântuirii tuturor oamenilor. “În actul ei de credință, Maria apare ca reprezentantă a umanității aflată în dificultate și a iudaismului în speranța mesianică; ea este figura umanității și a Israelului care așteaptă o eliberare.”

Ioan Paul al II-lea amintește că miracolul din Cana conține, printre altele, o profundă semnificație euharistică: “Înfăptuindu- în apropierea sărbătorii Paștelui iudaic (cf In 2,13), Isus iși manifestă, ca și ăn gestul înmulțirii pâinilor, intenția de a pregăti adevărata sărbătoare pascală: Euharistia.” Astfel, vinul cel bun (In 2,10) prefigureză sângele Noului Legământ.

Întrucât credința Preacuratei Fecioare precede prima manifestare a puterii mesianice așa cum a precedat și venirea lui în lume, ea întruchipează atitudinea despre care Cristos avea să spună: “Ferice de cei ce nu au văzut și au crezut !” (In 20,29). Minunea reprezintă un răspuns la perseverența credinței iar Maria devine astfel un model de credință pentru întregul popor al lui Dumnezeu.

Bogat în semnificații, evenimentul petrecut la Cana Galileii contribuie la conturarea rolului Mariei în misterul lui Cristos și al Bisericii. Noua maternitate a Fecioarei, revelată la începutul activității publice a lui Isus, va fi confirmată de cuvintele lui Cristos Răstignit în momentul culminant al împlinirii Jertfei răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu.

3.3. MAMA LUI CRISTOS ÎN MISTERUL CRUCII

3.3.1. PREGĂTIREA MARIEI PENTRU MISTERUL CRUCII

De-a lungul vieții sale pământești, Preacurata Fecioară și-a reînnoit mereu actul de credință supunându-se voinței divine și dăruindu-se cu iubire lui Dumnezeu.

Credința la care este chemată Maria nu este ușoară. În concluzia lui Iosif asupra sarcinii logodnicei sale, în respingerea amară trăită la Betleem, în fuga în Egipt, în masacrul copiilor nevinovați, Maria a fost mereu chemată să creadă, să aibă încredere și să iubească.

Pe linia acestor încercări se înscrie și trista profeție a lui Simeon referitoare la destinul mesianic al lui Isus.

Iosif și Maria, supunându-se legii care prevedea răscumpărarea fiilor întîi-născuți și purificarea mamei, s-au prezentat la Templu pentru a-l oferi pe Isus (cf. Lc 2,22). Gestul împlinirii legii dobândește semnificația unei sincere consacrări lui Dumnezeu, în locul prezenței sale: Templul. În schimbul jertfei cerute de legea Domnului de a oferi “o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Lc 2,24), Maria oferă, în realitate, “adevăratul miel care va trebui să răscumpere omenirea, anticipând prin gestul său ceea ce era prefigurat în jertfele rituale ale Vechii Legi.”

Istoria prezentării la Templu coincide cu o importantă intervenție a Duhului Sfânt. Simeon, un om profund religios căruia i s-a promis că nu va muri înainte de a-l vedea pe Mesia, se îndreaptă „împins de spirit” (Lc 2,27) spre Templu unde întâlnește familia sfântă din Nazaret. Animat de bucuria întâlnirii cu Mântuitorul, bătrânul Simeon rostește: „Acum, stăpâne, după cuvântul tău, îi poți da drumul servitorului tău cu pace” (Lc 2,29). El vestește, totodată, că cel prezentat la Templu va fi „lumină spre luminarea neamurilor” (Lc 2,32), gloria poporului său, precum și răscumpărarea omenirii întregi. Inspirat de Duhul Sfânt, Simeon îi destăinuie Mariei participarea la destinul dureros al lui Isus: „Iată, acesta este pus spre căderea și ridicarea multora în Israel, și ca un semn al împotrivirii, iar ție însăți o spadă îți va străbate sufletul, ca să se dezvăluie cugetările multor inimi” (Lc 2,34-35). Cu aceste cuvinte Duhul o pregătește pe Maria pentru drumul anevoios pe care îl va parcurge alături de Fiul. Astfel, „vistirea lui Simeon apare ca o a doua vestire către Maria, întrucât îi arată dimensiunea concretă, istorică în care Fiul ei își va îndeplini misiunea, și anume înconjura de neînțelegere și durere” (RM 16). Despre înrâurirea pe care au avut-o cuvintele profetice asupra Mariei, Sfântul Părinte notează: „Când Maria și-a luat copilul din brațele lui Simeon, a înțeles că îl primea pentru a-l oferi. Maternitatea ei avea să o implice în soarta lui Isus și orice opoziție îndreptată împotriva lui va implice în soarta lui Isus și orice opoziție îndreptată împotriva lui va atinge și inima ei.”

Într-adevăr, Cristos, semnul împotrivirii, a fost respins de o mare parte a poporului iudeu iar Simeon, punând în lumină ostilitatea crescândă a celor care se vor împotrivi lui Isus, subliniază consecința acesteia asupra Mariei: „o spadă îți va străbate sufletul” (Lc 2,35). Acesta este o prevestire a patimii Fiului care devine și patima mamei. Ea va începe deja cu prilejul următoarei vizite la Templul din Ierusalim, când Maria trebuie să renunțe la copilul pe care l-a născut și să accepte întâietatea adevăratului Tată și a locuinței sașe, Templul (cf. Lc 2,49). Apoi, timpul activității publice a lui Isus însemna timpul retragerii Fecioarei într-un plan secund pentru ca, eliberându-și Fiul de orice legătură familială, El să-și îndeplinească misiunea de răscumpărare. Prin urmare, răspunsul de credință al Mariei constă în acceptare, pe de o parte, și renunțare, pe de altă parte. În acest mod, Maria este pregătită pentru misterul Crucii care nu se încheie pe Golgota: „Fiul ei rămâne un semn al contradicției, iar ea este cufundată în durerea acelei contradicții, în durearea maternității mesianice până la sfârșit.”

În intervenția sa, bătrânul Simeon indică finalitatea sacrificiului lui Isus și a suferinței Mariei: toate acestea se vor împlini „ ca să se dezvăluie cugetările multor inimi” (Lc 2,35). Isus îi invită pe oameni să ia o decizie fundamentală iar de alegerea făcută în favoarea sau împotriva sa depinde ridicarea sau căderea lor (cf Lc 2,34).

Dacă Maria l-a precedat în suferință pe Fiul ei, acest lucru nu umbrește cu nimic primatul lui Isus. Conciliul Vatican amintește că ea „s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului. Persoanei și lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului Răscumpărării, în dependență de Cristos și împreună cu El” (GS 56). Așadar, cooperarea Mariei s-a realizat în dependența de Cristos și împreună cu El.

Cuvintele lui Simeon pun în lumină rolul femeii în misterul mântuirii. Într-adevăr, „Maria nu este doar o persoană individuală, ea este și Fiica Sionului, femeia nouă așezată alături de Mântuitor pentru a ne împărtășii patima sa și pentru a face să se nască în Spirit fiii lui Dumnezeu.”

Episodul prezentării la Templu se încheie cu profeția Anei, o femeie consacrată cu totul lui Dumnezeu care 1nu se îndepărta de Templu, ci zi și noapte servea în posturi și rugăciuni” (Lc 2,37). Ea vorbește cu zel despre Isus mărturisind, în acest fel, credința sa simplă și generoasă, credință care-i pregătește pe alții să-l întâmpine pe Mesia în existența lor. Prezența ei confirmă semnificația și valoarea prezenței femeii în planul de mântuire al Tatălui. Intenția divină de a solicita angajamentul femeii în lucrarea de răscumpărare reiese din faptul că Dumnezeu alege o femeie care să vorbească despre venirea lui Mesia. Pe de altă parte, profeția lui Simeon este îndreptată numai către Maria, cu toate că Iosif era prezent la ritualul jertfei.

Cuvintele profetice ale lui Simeon nu au descurajat-o pe Preacurata Fecioară pe drumul credinței. Asociindu-se misiunii Fiului, ea a devenit cooperatoare fidelă în opera de răscumpărare. Prezența ei sub cruce este semnul că Maria a urmat până la capăt itinerarul dureros trasat de Duhul Sfânt și vestit prin gura profetului.

3.3.2. TESTAMENTUL LUI CRISTOS RĂSTIGNIT

Prima persoană asociată lui Isus în misterul suferinței și al iubirii este Maria, mama sa. Participarea ei la sacrificiul răscumpărător a început în momentul Buneivestiri odată cu al său fiat dat lui Dumnezeu, si a continuat pe parcursul întregii activități publice a lui Isus. Totuși, asocierea Fecioarei la misiunea lui Cristos atinge punctul culminant pe Calvar, în momentele agoniei și morții Mântuitorului.

Drumul Mariei a fost drumul mereu reînnoit al credinței până la suferința sa, marea, misterioasa, abisala suferință de pe Calvar. Îngerul Gabriel îi vestise că Fiul ei „va fi mare și se va chema Fiul celup Preaînalt. Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său, și va domni peste casa lui Iacob de-a pururi, iar domnia lui nu va avea sfârșit” (Lc 1.32-33). Păstrând aceste cuvinte în inima ei,realitatea Calvarului părea să dezmintă total promisiunile de la Bunavestire: „Fiul ei agonizează pe acel lemn ca un răufăcător. «Disprețuit și cel din urmă dintre oameni, om al durerilor…; era disprețuit și neluat în seamă» ca și nimicit (cf Is 53,3-5). Ce mare, ce eroică este atunci ascultarea credinței pe care Maria o arată în fața «hotărârilor de nepătruns» ale lui Dumnezeu!” (RM 18) După cum notează Cardinalul Ratzinger: „Aici credința a atins cea mai profundă nimicire de sine (kenoza) și este învăluită într-o obscuritate totală. Și totuși, tocmai atunci ea este unită pe deplin cu profunda nimicire de sine (kenoza) a lui Isus.”

Sub cruda desfășurare a evenimentelor – condamnarea oamenilor, biciuirea, răstignirea – capătă consistență motivul cel mai profund al morții lui Cristos: mântuirea oamenilor. Prin credința ei nezdruncinată, Maria paricipă în mod intim la jertfa lui Cristos, recunoscând în aceasta planul de răscumpărare al Tatălui: „La picioarele crucii este Maria, maica durerii, această femeie care are inima sfâșiată de durere, dar care este pregătită să accepte moartea Fiului. Mama, plină de tristețe, recunoaște și acceptă în sacrificiul lui Isus voința Tatălui pentru răscumpărarea lumii.”

Conciliul Vatican II subliniază dimensiunea profundă a prezenței Fecioarei pe Calvar amintind că ea „a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele crucii unde […] a suferit adânc împreună cu Fiul ei Unul Născut și s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimțind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea.” (LG 58). În inima ei se reflectă întreaga suferință a Mântuitorului împlinindu-se astfel cuvintele profetice ale lui Simeon referitoare la spada care avea să-i străpungă sufletul (cf. Lc 2,35). Consensul dat la jertfirea lui Isus nu constă într-o acceptare pasivă, ci este un act de iubire autentică, profundă, totală prin care își sacrifică propria inimă de mamă: „Nimeni nu a trăit ca mama Răstignitului misterul Crucii, cutremurătoare întâlnire a transcendenței divine cu iubirea…Nimeni, asemenea Mariei nu a primit în inimă acel mister: acea dimensiune cu adevărat divină a răscumpărării care s-a înfăptuit pe Calvar prin moartea Fiului, împreună cu jertfa inimii ei de mamă, împreună cu al său fiat definitiv” (DM 9).

În scrierile sale, Sfântul Părinte nu ezită să descrie rolul Mariei de colaboratoare unică în opera de mântuire subliniind că, prin asocierea la sacrificiul lui Cristos, ea rămâne subordonată unicului Mântuitor. Dezvoltând această reflexie, papa evocă cuvintele Sfântului Paul: „Suntem colaboratorii lui Dumnezeu” (1Cor 3,9), prin care apostolul susține posobilitatea omului de a colabora cu Dumnezeu prin răspândirea Evangheliei excluzând, în mod evident, orice egalitate cu Tatăl. Dacă colaborarea creștinilor la actul mântuirii se realizează după evenimentul Calvarului, participarea Mariei, însă, a avut loc în cursul evenimentului și s-a extins pe toată întinderea operei răscumpărătoare a lui Cristos. În unire cu Cristos și subordonată lui, ea a colaborat la obținerea harului mântuirii omenirii întregi.

Rolul Mariei de colaboratoare are ca fundament maternitatea ei divină. De la zămislirea lui Cristos și până la răstignirea lui, „ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credință, speranță și iubire aprinsă pentru a reda sufletelor viața spirituală” (LG 61). Dar, continuă Sf. Părinte: „În ciuda singularității condiției sale, Maria este și ea destinatara mântuirii. Ea este prima răscumpărată, eliberată de Cristos în modul cel mai sublim în neprihănita sa zămislire.”

Aprofundând semnificația acestei cooperări a Mariei la planul de mântuire, papa evocă imaginea Fecioarei ca Noua Evă: „Creând omul, bărbat și femeie (cf. Gen 1,27), Dumnezeu vrea să pună chiar și în evenimentul mântuirii pe Noua Evă alături de Noul Adam. Perechea strămoșilor a deschis calea păcatului; o nouă pereche, Fiul lui Dumnezeu în colaborare cu mama sa, a redat ființei umane demnitatea sa originară.”

Pius al XII-lea dezvoltă în scrierile sale aceleași gânduri: „Ea (Maria) a fost aceea care, mereu intim unită cu Fiul ei, ca Noua Evă, l-a oferit Tatălui etern, pe Golgota, sacrificându-și drepturile și iubirea ei de mamă pentru toți fii lui Adam pătați de rușinoasa cădere a acestuia.”

Astfel, asociată biruinței lui Cristos asupra păcatului Protopărinților noștri, Maria este „o adevărată mamă a celor vii” (LG 56).

De pe înălțimea crucii, Isus răstignit și părăsit pare să spună: „Am făcut să apună totul în mine…totul! Nu mai sunt frumos, nici puternic; aici sus dreptatea a murit; știința nu se cunoaște, adevărul dispare. Rămâne doar iubirea mea care a voit să reverse pentru tine bogățiile mele de Dumnezeu.” Într-adevăr, dăduse totul: o viață alături de Maria în sărăcie și ascultare, trei ani de propovăduire revelând Adevărul, mărturisindu-l pe Tatăl, promitându-l pe Duhul Sfânt și săvârșind miracole de iubire; trei ore pe cruce de unde le dăruiește călăilor iertarea, tâlharului îi deschide Raiul, iar omenirii o dăruiește pe mama sa. Cuvintele lui Isus adresate Mariei: „Femeie, iată fiul tău” (In 19,26) dezvăluie dorința sa de a da Bisericii ca mamă pe aceea care l-a conceput în sânul neprihănit prin acțiunea Duhului Sfânt:

„La picioarele crucii, atunci când ea îl primește pe Ioan ca fiu, atunci când cere, împreună cu Cristis, iertarea Tatâlui pentru cei care nu știu ce fac (cf Lc 23,34), Maria, în ascultarea desăvârșită față de Duhul Sfânt, experimentează bogăția și universalitatea iubirii lui Dumnezeu, care îi lărgește inima și o face capabilă să îmbrățișeze tot neamul omenesc. Ea devine astfel maica tuturor și a fiecăruia dintre noi” (VS 120).

Expresia lui Isus: „Femeie, iată fiul tău” (In 19,26) îi permite Mariei să înțeleagă noua relație maternă ca o continuare într-un plan superior a celei precedente. Pierzându-și Fiul, ba chiar văzându-l înlocuit cu unul dintre ucenici: cu Ioan, ea îl lasă pe Dumnezeu pentru Dumnezeu contribuind, pin această pierdere acceptată, iubită, la nașterea lui Isus în inimile celor încredințați ei.

Noua maternitate a Fecioarei este rodul iubirii care și-a atins plinătatea lângă lemnul crucii pin participarea ei la iubirea mântuitoare a Fiului (cf RM 23). De fapt, întregul mister al Răscumpărării este pus sub semnul iubirii: „Tatăl, Isus, Maria, noi! Tatăl a permis ca Isus să se simtă părăsit de El pentru noi ; Isus a acceptat părăsirea Tatălui și s-a lipit de mama sa pentru noi. Maria a împărtășit părăsirea lui isus și a acceptat pierderea Fiului pentru noi. Noi, deci, suntem puși pe primul loc. Iubirea este aceea care face aceste nebunii.”

După ce l-a încredințat pe Ioan Mariei prin cuvintele: „Femeie, iată fiul tău” (In 19,26), Isus răstignit se adresează ucenicului său iubit spunându-i: „Iată mama ta” (In 19,27). Sfântul Părinte explică sensul acestor cuvinte: „Acesta este testamentul lui Cristos pe cruce: pe de o parte, încredințează Biserica în grija mamei sale; pe de altă parte, El o încredințează pe mama sa în grija Bisericii. Scena Calvarului dezvăluie secretul adevăratei pietăți mariane care este o iubire filială de abandonare și recunoștință față de Maria, o iubire de imitare și de consacrare a persoanei sale.”

Cuvintele: „Iată mama ta! (In 19,27) exprimă dorința lui Isus de a inspira ucenicilor o atitudine de iubire și incredere față de Maria, recunoscând-o ca mamă a tuturor. La școala mamei lui Cristos, ucenicii învață să realizeze un raport intim și constant cu El, Răscumpărătorul lumii.

În diferite scrieri ale sale, papa amintește că Maria este calea care conduce la Cristos pentru că acțiunea Mariei în planul mântuirii este întotdeauna cristocentric. Într-o lectură profundă, Sfântul Părinte exprimă această realitate scriind: „Dumnezeu Trinitate a voit să înceapă și să completeze marile mistere ale istoriei lumii cu colaborarea responsabilă și fidelă a umilei slujitoare din Nazaret.”

Prima manifestare a legăturii dintre Maria și noii săi fii coincide cu adeziunea generoasă și imediată a apostolului Ioan la cuvintele lui Isus. Astfel, luând-o la sine pe Maria (cf In 19,27), el stabilește cu ea o profundă cominiune de viață spirituală.

Papa Ioan Paul al II-lea vede în cuvintele de încredințare ale lui Isus: „Iată mama ta” (In 19,27) temelia de bază a spiritualității mariane. Mântuitorul o dăruiește pe Maria fiecărui discipol iar voința lui este ca acesta, ca și Ioan, să o primească în locuința sa. Sensul profund al încredințării față de mama lui Cristos stă în a intra într-o relație afectivă, filială profundă cu Maria, permitându-i să patrundă în viața interioară, spirituală. Rolul Mariei în acest act de încredințare, după cum subliniază papa, este acela de a hrăni în inimile copiilor săi credința pe care ea a trăit-o pe parcursul vieții sale pământești. „Față de orice creștin, de orice om, Maria este aceea care a crezut cea dintâi și prin această credință de mireasă și mamă vrea să acționeze asupra tuturor acelora care i se încredințează ca fii” (RM 46).

În doctrina Sf. Părinte, spiritualitatea mariană se bazează pe două aspecte fundamentale: drumul de credință al Mariei și testamentul lui Cristos prin care omenirea este încredințată grijii materne a Fecioarei.

Femeie a credinței, Maria este prima persoană care a crezut în Cristos și l-a acceptat în viața ei; ea a participat în mod perfect la opera de mântuire aproape murind împreună cu Fiul său; prin testamentul lui Isus, ea a devenit mama întregii umanități călăuzind-o pe drumul său de credință și conlucrând cu Duhul Sfânt în comunicarea darului credinței.

Astfel, se poate conchide că fiecare aspect al dimensiunii vieții creștine este marian. Sf. Părinte definește în termeni expliciți caracteristicile și intensitatea acestei orientări mariane: „crestinul, ca și apostolul Ioan o primește întru ale sale pe mama lei Cristos și o introduce în tot ceea ce constituie viața lui interioară, adică în eu-ul său uman și creștin” (RM 45). De fapt, dragostea discipolului din toate timpurile pentru Maria este o continuare a dragostei lui Isus pentru ea.

Măreția nemărginită a Maicii Domnului este un dar al iubirii lui Dumnezeu față de toți oamenii. Proclamând-o „fericită” (Lc 1,48), toate neamurile preamăresc lucrurile mari pe care Cel Atotputernic le-a făcut pentru ea (cf. Lc 1,49).

Călăuzită și întărită de Duhul Sfânt, Maria „a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare, credință, speranță și iubire aprinsă pentru a reda sufletelor viața supranaturală” (LG 61).

În fiecare clipă a existenței sașe, ea a rămas fermă în credință. Chiar și pe Calvar, văzându-și Fiul suspendat între cer și pământ, a continuat să creadă că Isus era Fiul lui Dumnezeu și că, prin sacrificiul lui, El va transforma destinul omenirii. Ceea ce a urmat apoi, Învierea și coborârea Duhului Sfințitor, a constituit confirmarea definită a credinței Mariei. În inima ei, credința în Cristos înviat a dobândit cel mai complet și autentic aspect: acela al bucuriei.