Istorii Paralele Încercări ale Ideii de Unitate Europeană Până la Primul Război Mondial

Istorii paralele: Încercări ale ideii de unitate Europeană până la primul război mondial

Origini

Lingvistic, Europa posedă vechimea timpului istoric prin trimitere la Hesiod și Herodot, o noțiune lipsită de esență culturală și politică, un fel de tipar nominativ pentru o agregare geografică Nume generic, europeeni este o invenție de cronicar (Isidor Pacensis), în descrierea confruntării de la Tours/Poitiers (10 octombrie 732) a gallo-francilor (regatul francilor), în frunte cu majordomul Carol Martel, împotriva arabilor musulmani din califatul Umayyad, conduși de Abdul Rahman Al Ghafiqi, emir de Cordoba. Și o evoluție, în secolul al XI-lea. Europa depășește stadiul de termen geografic și capătă conținut cultural: o identitate colectivă, ce pleacă de la o comunitate anterioară creștinării, se identifică, prin adăugare, cu una spirituală, pentru a defini, împreună, într-un alt sens de unitate, Creștinătatea.

În loc de introducere

Unitatea trebuia creată conceptual. Punctul de plecare: Europa medievală clădită pe dependențe întemeiate pe jurământul vasalic. Statul definit pe baze teritoriale vine mai târziu. Trecerea este o construcție: centralizare, birocratizare; în același timp, un transfer de putere și atribuții de la Biserică către stat. Condiții, teoretice măcar: pacificarea internă, o legislație statală, creată și implementată. Necunoașterea drumului face trimiteri la utopie, ce depășește medievalul (secolele XVI-XVII). Thomaso Campanela, în „Cetatea soarelui“, dincolo de caracterul unui stat de tip comunitar, își propunea statul silnic în a introduce „binele public“. În plină scolastică medievală, își face loc ideea statului organizat pe principii raționale („Constituțiile de la Melfi“, din 1231), dar tributar unei puteri exercitată de o singură voință. Condiționări materiale arată limitele timpului: transporturi, armata, administrația, legislația. Ca un paradox, războiul cvil și confesional redirecționa miza spre trecut: preeminența concepțiilor universale, cu trimitere la unitatea creștină a Europei.

Evoluția ideii de unitate: de la imaginarul politic, la comunitatea de civilizație

Restitutio imperii, se asimila ideii de „Imperium mundi“. I se asimilau un principiu (de universalitate) și un simbol funcțional (titlul de imperator). Mai întâi, prin revenire la o structură dispărută, cea a Imperiului Roman. Încercări temporale: Imperiul Bizantin, prin Justin I (518-527), Justinian (527-565); Imperiul Carolingian, prin Carol cel Mare (768-814); Imperiul German, prin Otto I cel Mare (936-973) cu „translatio imperii ad germanos“ (demnitate și autoritate imperială). Esența o constituie ideea de moștenire a Imperiului Roman. Scopul, unul ideologic, de legitimare a unei supremații în raport cu ceilalți.

Rezultatul: ruperea Occidentului de Orient, iar efectul, marea schismă (1054) ce fragmenta creștinismul în catolic și ortodox. Totodată. se instituia dualitatea puterii în lumea occidentală și lupta pentru supremație între Papă și Împărat.

Imperiul Creștin, sub tentația universalității era prins în două încercări epuizante pentru ideea unității Europei, din prisma resurselor materiale și de timp consumate. Rezultatul: fărâmițarea politico-teritorială a Sfântului Imperiu Romano-German și cruciadele împotriva musulmanilor, care depășeau spațial Europa. Efectul, o idee: „Respublica Christiana“ sub imaginea unei statalități creștine de tip federativ, căreia i se subsumează, ca formă, o monarhie unică.

Povestea, pe scurt: propunerea unei „respublica christiana“, către regele Franței, Filip cel Frumos (1285-1314), căruia i se sugera un „Consiliu al suveranilor“ în probleme de conciliere, cu o misiune creștină, cea a recuperării locurilor sfinte, adică o altfel de cruciadă împotriva musulmanilor. „Consiliul suveranilor“ lovea în însăși „ordo medievale“ fundamentate de Adalberon de Laon și Gérard de Cambrai, respectiv, în relația vasalică, deopotrivă sistemul trifuncțional al societății, susținut de Biserică/Papalitate și care asigura supremația M-rii Cluny, care a supraviețuit în secolele IX-XIII, cu un rol în câmpul relațiilor internaționale prin politica de securizare manifest prin predicarea păcii. În contextul umanismului, era regândit „Consiliul suveranilor“, devenit imaginar o „Congregatio Concordiae“, un fel de ligă a suveranilor, un fel de proiect politic european întemeiat pe principii (non-agresiune, ajutor mutual) și instituții (Adunare, Curte de Justiție, Armată comună, Buget), prin intermediul lui Georges Podiebrad (1458-1471), regele Boemiei (primul proiect de Adunare a unei Europe Unite). Fapte. Înceta dominația arabă-musulmană în Occident, manifestă între secolele VIII-XV și o alta, ca amenințare îi lua locul, cea turcă, în partea opusă geografic, în Estul Europei. Deschiderea Europei către ceilalți (pe care-i va domina, politic și religios), odată cu marile descoperiri geografice; Cristofor Columb (1492) aducea un pământ nou (continent-ulterior numit, derivat după Amerigo Vespuci, America) în conștiința Europei. Statele-națiuni/monarhiile absolutiste treceau printr-un proces de construcție internă. Aceste fapte, teoretic și practic vor fi tot atâtea obstacole în materializarea proiectelor de unitate europeană.

Byzance après Byzance, ideea bizantină a Evului Mediu: o continuitate și un concept pentru viitor. Mai întâi, o unitate universală nouă (popoare diferite, o singură graniță; unitate în diversitate, unitate prin solidaritate. Pardigma propusă: trecut contra prezent (secolele XIX-XX); trecutul reprezentând „Vechea Europă“, ca unitate politică și morală; iar prezentul, diviziuni și diferențe. Soluția îmbracă forma intelectuală: Europa creată de gânditori (reminiscențe ale luminismului).

Idealism umanist renascentist, pentru noi, astăzi, dinspre Erasmus din Roterdam, pentru unitatea europeană, un început de căutare, întreținut de un mental colectiv al fricii; teamă de eternul necunoscut, reprezentat de celălalt, diferit și, în plus, amenințător (Imperiul Otoman). Soluția imaginară: starea de bine, definită prin toleranță, și principii creștine (pace – aspirație pentru înlăturarea nesiguranței zilei de mâine; iubire; fericirea, absorbită mai târziu, vreo câteva secole, de luminism, integrată drepturilor naturale ale omului).

Federalism, confederație, spirit european sunt viziunea construcției laice a Europei. Precedenta, subjugată ideii de universalitate (Imperiu universal și creștin) cade în desuetudine. Un nou proiect, plecat de la curtea regelui Franței, Henric al IV-lea (1589-1610), din inițiativa contelui de Sully, ministru de finanțe al unei monarhii absolute, propunea o „Uniune“ (15 state) mixtă (șase regate ereditare, șase puteri elective, trei republici federaliste) și un Consiliu General la conducere (limitat la problemele litigioase). Secolele XVII-XVIII tatonează la nivel de proiecție. „Nouveau Cynée“ al lui Émeric Cruce (1623): stuctură de organizare („Adunare permanentă“ și sediu la Viena) și scop de esență burgheză/liberală (pace și dezvoltarea comerțului). Un englez devenit american prin adopție, William Penn, propune pentru Europa („Eseu pentru pacea actuală și viitoare a Europei“), ca organizare, o Dietă, formula de funcționare (decizii cu o majoritate de trei pătrimi), mijloace de impunere (Armată); iar utilitaristul Jeremy Bentham (1748-1823), în „Planul unei păci universale și eterne“ îi atribuie competențe (oferă avize, emite opinii în probleme de interes comun). Creația era maximizată printr-o condiționare (constituții) pentru promovarea „fericirii personale“, o concepție comună în dreptul public din epocă. Abatele de Saint-Pierre, idealist într-o epocă de războaie, prin „Proiectul pentru a face pacea permanentă în Europa (1713), propune, ca organizare, un Europa federativă a statelor națiune, cu „Senat european“ și atributele sale (legislative și juridice). Emmanuel Kant propune conceptual „Statul de drept“ organizat ca o Societate de Națiuni (previzionare a Societății Națiunilor creată după primul război mondial). Construcția politică l-a precedat. Pacea de la Utrecht (1713), urmare a războiului de secesiune la tronul Spaniei, pentru prima dată într-un Tratat internațional (art. 6), era înscris un principiu juridic în politica Europei, „balance of power“ (echilibrul puterii), formulat de Henry St. John viconte de Bolingbroke. Convingerea fermă asupra statului de drept și-o reformulează în „The Idea of a Patriot King“ (1749): monarhia se întemeiază pe dreptul comun (luminismul și monarhia constituțională sunt posibile inspirații, dincolo de realități deja prezente (Anglia post revoluție, de esență liberală); rațiunea și supunerea voluntară a statelor completează drumul ireversibil spre constituționalism. Iar influența asupra timpului său a fost majoră prin efervescența creației filosofice: Montesquieu leagă libertatea politic de constituție, expresie a legii în „Lʼesprit des lois“ (Spiritul legilor), din 1748 (având ca model realitatea britanică).

Federalismul e îmbrățișat de Giuseppe Mazzini, ante (propagandă în ziarul „Europeanul“) și post 1848 (ziarul parizian „Monitorul“: Statele Unite ale Europei), Victor Hugo adăugând „fraternitatea europeană“ (ideatică însă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), plecată încă din lozinca revoluției franceze, „libertate, egalitate, fraternitate“.

Un paradox: lumea modernă (secolele XVII-XIX), accede la progres în știință, tehnică, industrie, comunicații. Timpul îi apropie pe oameni, indiferent de spațiul geografic, dar contrastele îi separă: divizarea politică și ideologică. Ideea de Statele Unite ale Europei câștigă suprafață. Aspirație, mai întâi, prin revista „Statele Unite Europene“ (Victor Hugo și Giuseppe Garibaldi), apoi ca proiect enunțat la Congresul de științe politice de la Paris, din 1900.

Uniunea Europeană de astăzi este un construct îndelungat dincolo de realitatea sa recentă. O serie de factori o definesc, iar cel al unității este unul dintre aceștia, esențial dar nu singurul (identitățile naționale, culturale, ideologice îl completează; la fel, elitele și masele – raportul dintre ele, unificările legislative, educaționale, liberale etc). Dreptul de a ne cunoaște originile nu este doar un privilegiu, fapt pentru care suntem provocați la a ne revendica învățămintele istoriei.

Cuvinte cheie: Europa, europeni, „Imperium mundi“, „respublica christiana“, federalism, stat de drept

Rezumat

Unity has to be created by conceptual way. Starting point: Middle Est Europe on dependences based on vassalage oath. The state defined by teritory bases will come later. The passing through is a construction: centralization, bureaucratisation; in the same, a power transfer and attributes from Church to state. Not knowings the way leads to utopian scheme that surpasses the middle east (sec XVI-XVII). During Middle east scholastic, the idea of the state based on rational principes appears, but paying tribute to a power exercised by one will. Material conditions show the time limits: transports, army, administration, lows. Like a paradox, the civil and confesional war, redirected the purpase to the past: the preeminence of universal conceptions with indications to Europe christian unit.

Bibliografie:

Balch Thomas William, Le Nouveau Cynée – The New Cyneas of Emeric Crucé, în „The American Political Science Review“, vol 4, Nr. 4 (Aug., 1910)

Bălan Marin, Monarhia universală a lui Dante, un proiect european?, în „Sfera Politicii“, 125, Anul 14, 2006.

Duby Georges, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului, Editura Meridiane, București, 1998.

Gibbon Edward, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, vol 1-6, Editura Strahan &Cadell, London, 1776-1789.

Goff Jacques le, LʼEurope est-elle née au Moyen-Âge?, Editura Seuil, Paris, 2003.

Goff Jacques le, Evul Mediu și nașterea Europei, Editura Polirom, Iași, 2005.

Hay Denys, Europe: The Emergence of an Idea, University Press, Edinburgh, 1957.

Hersant Yves, Durand-Bogaert Fabienne, Europes. de lʼAntiquité au XXe siècle, anthologie critique et commentée, Editura Robert Laffont, Paris..

Hesiod, Opere, Editura Univers, București, 1973.

Iorga Nicolae, Byzance après Byzance, L'Institut d'Etudes Byzantines, Bucarest, 1935; Idem, Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică Română, București, 1972

Keller Serge Ivan, Lʼesprit et la pratique du fédéralisme sont nés de la spécificité de la civilisation européenne: son exceptionnelle diversité, în „Le Taurillon“, magazine eurocitoyen, lundi 13 août,2012, http://www.taurillon.org/Les-references-historiques-du-federalisme,00745.

Joris Pauline, Georges Podiébrad : initiateur d'un projet d'organisation de l'Europe au XVe siècle, în „Nouvelle Europe“ [en ligne], Lundi 26 mars 2007, http://www.nouvelle-europe.eu/node/151, accesat în 23 avril 2016.

Neumann Victor, Heinen Armin, Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Editura Polirom, Iași, 2010.

Schulze Hagen, Stat și Națiune în Istoria europeană, Editura Polirom, Iași, 2003.