Istorie Si Scriitura In Istoria Filosofiei

Motto: “Diferențele dintre filosofii antici și cei moderni, atât de frapante și de defavorabile ultimilor, pleacă din faptul că aceștia au filosofat la masa de lucru, la birou, pe când aceia în grădini, în piețe sau la cine știe ce margine de mare. Apoi anticii, mai leneși, stăteau multă vreme întinși, căci știau bine că inspirația vine orizontal. Astfel, ei așteptau gândurile, pe când modernii le siluiesc și le provoacă prin lectură, făcând impresia ca nici unul

n-a cunoscut plăcerea iresponsabilității meditative, ci și-au organizat ideile cu aplicație de întreprinzători. Niște ingineri în jurul lui Dumnezeu.

Multe spirite au descoperit absolutul din a fi avut o canapea în preajma lor. Fiecare poziție a vieții este o altă perspectivă a ei.

Filosofii se gândesc la altă lume, fiindcă gârbovi de obicei, s-au săturat a o privi pe aceasta.”

E. Cioran – “Amurgul gândurilor”

CAPITOLUL I

§1. Vom porni cu – de la punerea întrebării: dacă “există o istorie a filosofiei?”?

*

Răspunsul responsabilității – cât răspunsul nu se oferă decât în baza propriei sale putințe (responsabilitate) – și responsabilitatea răspunsului – cât această putință de răspundere e ridicată, suscitată întrebării, cu ea – împreună alcătuiesc relația de relevanță a răspunsului la întrebare. În numele acestei relații de relevanță, cele doua (întrebarea și răspunsul) își sunt indispensabile și ambele vin a fi puse, date numai deodată acestei legături de (relevanță) ridicare, suscitare a atenției.

Întrebarea ridică (se dă deja în) responsabilitatea răspunsului; acesta din urmă e posibil doar o dată cu și în funcție de realizarea acestei situări a întrebării. Întrebarea se elibera astfel în (cu) răspuns. Întrebarea nu neagă deci relevanța (o afirmă cât e, cât se pune), ci exprimă, scoate în cale re-ținerea unei dedări; întrebarea re-ține, ține deci, deoparte relevanța, în afara irelevantului, să zicem.

Întrebarea afirmă în re-ținere relevanța pre-dând-o sieși – re-ținerea vine tocmai de la această recunoaștere a pre-dării de sine a relevanței – cât nu se poate lipsi de aceasta, cât e numai cu aceasta în exprimare.

Răspunsul atenționat (adus atenției și la atenție), atentat, e re-punere în circulație a relevanței, re-dare sieși. Întrebarea și răspunsul sunt cooriginare relevanței suscitate (exprimării). Sunt într-atât cooriginare încât putem zice că întrebarea e o formă doar modificată a răspunsului – tot răspuns, dar surprins în alt moment al mișcării. Întrebarea pre-supune responsabilitatea, adică se dă deja în supunerea față de aceasta și o face pe aceasta (o aduce) să-i fie suportabilă, ceea ce e un mod de a o supune (relevanței).

Cât re-ține și ferește relevanța, întrebarea e deja elaborarea răspunsului – de-ținere; ceea ce se evită prin întrebare e irelevantul, dar de asemenea iresponsabilitatea, eșecul pre-supunerii responsabilității (fie ratarea ei, fie deformarea ei).

Întrebarea deci, ca elaborare a răspunsului (elaborare adică parcurs al răspunsului și în el) e de-ținerea relevanței; răspunsul re-pune și de-pune în circulație relevanța.

De-ținerea relevanței în elaborarea răspunsului atribuie întrebării și elaborării consecvent o responsabilitate – relație vizată și în pre-supunerea amintită mai sus. În mișcarea față de relevanță, întrebarea grefează în elaborare răspunsul responsabilității și invers.

După acestea putem gândi ca drept rolul conducător ce și-l asumă întrebarea în investigație și îndreptățită o dată cu ea, punerea la dispoziția îndrumărilor responsabilității.

Răspunsul responsabilității ne conjură: să punem deci întrebarea!

*

Există (deci) o istorie a filosofiei? Ce ne spune, înaintea răspunsului, această întrebare?

Elaborarea răspunsului care e întrebarea ne trimite mai întâi la istorie, la modul în care aceasta își stă sieși, la modul în care aceasta își stă sieși în măsura în care ar permite la sine filosofia.

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie ca atare să răspundem mai întâi asupra istoriei, asupra modului în care își stă sieși aceasta; în plus trebuie să vedem că pentru a fi putut pune această întrebare trebuie să fi beneficiat deja într-un fel sau altul de înțelesul pe care istoria îl eliberează către sine din situarea ei de sine. Dar întrebării puse îi e cooriginară nu numai aceasta, ci și aceea că totodată situării la sine a istoriei e dată și prezența venirii filosofiei la istorie – altfel zis, în putința situării către sine a istoriei e dată deja putința situării istorice a filosofiei.

Darea istoriei la sine (de sine) cuprinde luarea filosofiei istoric, putința acestei luări. Astfel nu mai putem vorbi de istorie decât o dată cu luarea istorică a filosofiei (menționăm că nu ne interesează de aici vreo răsturnare a istoriei filosofiei într-o filosofie a istoriei, ci aducerea pe cât posibil la vedere a raporturilor de situare a istoriei la sine, situare ce pare a se da o dată cu venirea filosofiei la istorie). S-ar putea vorbi, bineînțeles, și de luarea istorică a altceva decât a filosofiei în istorie (istoria artei, științei, tehnicii, etc.), dar și atunci nu am face “altceva” decât aceeași declarare la sine a istoriei.

Astfel, venirea la istorie a filosofiei e totodată modul în care istoria primește asemenea veniri, deci modul în care se dă și o găsim. Aceasta se clarifică și dacă avem în vedere că afirmarea existenței unei istorii a filosofiei afirmă totodată “o” istorie; am avea aici de-a face cu situația istoriei, ce permite cel puțin o istorie și deci mai multe, istorie ce primește clasificări, domenii istorice, un multiplu în care nu se pierde.

Întrebarea specificată de noi ne aduce în fața unei putințe în istorie a istoriei, o înfățișare a modului în care își vine și iși re-vine istoria. Pornind de la această putință a istoriei de a-și fi, trebuie (în consecința întrebării) să vorbim de “istoria filosofiei” dacă istoria își permite astfel de istorii.

Întrebarea privind existența unei istorii a filosofiei își găsește echivalenta în “există istoria filosofiei?” și aceasta pe baza echivalenței pe care o stabilește istoria cu sine în toate aceste “modificări”. Întrebarea asupra existenței “unei” istorii a filosofiei o pune deci oricum pe aceea asupra existenței istoriei filosofiei. Mai mult, aceasta din urmă pare să o pună mai concis pe prima, să o expliciteze – explicitare cu cât prima surprindea o mișcare a istoriei către sine (de la sine) în “modificările” multiple pe care le comportă, iar a doua marchează chiar echivalența cu sine a istoriei în aceste “cazuri”. Istoria filosofiei ar fi cel puțin exemplul unei istorii, dar suficient pentru a edifica la sinele istoriei.

Și aici revenim la ce afirmasem mai înainte. Cât ar fi existentă, existența istoriei filosofiei ar trebui să lase din situarea față de sine ale ambelor, convergența lor reciprocă, a-și putea sta sieși împreuna una celeilalte. Deci cu cât trebuie să vorbim de “istoria filosofiei”, cu atât atribuim filosofiei păstrarea istoriei, a modului acesteia de a-și veni la sine, mai mult, în “istoria filosofiei” filosofia nu e dată decât în această măsură. Invers, istoria trebuie să fie ceea ce admite venirea filosofiei la sine.

Istoria filosofiei cu cât e, se află deja în păstrarea istoriei.

Punerea scriiturii în (din) perspectiva istoriei filosofiei vizează în primul rând modul în care prin scriitură filosofia se află în păstrarea istoriei. Ne interesează deci raportul scrisului la istorie, istoria scrisului, adică ceea ce pare a fi scriitura. Rezultă că din putința acestei raportări a scriiturii la istorie putem deduce raportul scriiturii la istoria filosofiei, modul în care scriitura poate face istoria filosofiei să aibă loc. Este și ceea ce vom căuta mai departe.

§2. Așadar, vorbind de o istorie a filosofiei, vorbim de istoria filosofiei – cu cât istoria prilejuiește o istorie a filosofiei, cu atât aceasta prilejuiește istoria filosofiei. Totuși, dacă vorbim de oferire de prilej, observăm o inversare de genitiv în trecerea numită; și anume, de unde o istorie a filosofiei fixa în istorie filosofia, “istoria filosofiei” aduce istoria în filosofie. Accentul de proprietate se schimbă, de la o istorie a filosofiei ce presupune istoria, lăsând-o astfel și lăsându-se astfel, și care includea deci istoric filosofia, trecem la istoria filosofiei, accentuare ce nu mai vorbește de o putință doar istorică, ci și de una filosofică: de putința filosofiei de a se înstăpâni, fiind, fiindu-și, pe domeniul istoriei.

Putem zice deci, că această a doua întrebare o pune prin sine mai bine pe prima, o explicitează mai bine, căci putința istoriei către o istorie, alta sau multiple, se întrezărește de la istoria celei numite – putința aceleia de a lua în stăpânire istoria. O istorie a ceva e deci posibilă din putința acelui ceva de a se raporta la istorie, istoric deci de a determina istoria și anume istoriei.

Istoria filosofiei ar fi deci acel mod prin și în care istoria primește determinația filosofiei, mod prin care istoric fiind filosoficul își determină istoria si anume, o determină sieși. Această determinație nu vizează un act prin care istoria e forțată sau nu, răpită sieși, ci însuși modul în care istoria își capătă determinații, adică modul în care e pusă în sine – la sine; prin chiar aceasta poate fi la sine ori nu.

Păstrarea istoriei în filosofie e dată astfel de putința în care filosofia se înstăpânește, (se) determină pe (prin) lăsarea, darea de sine a istoriei – lăsare, dare de sine determinării. Altfel zis, nu ar exista istorie indeterminată – indeterminația istoriei ar fi cel mult pre-istorie.

Existența “unei” istorii e deci luarea în posesie a istoricului, stăpânirea în istorie a istoriei. Istoria vine să fie însăși această împosedare de sine, punerea de sine ca de-posesia de sine. Păstrarea istoriei (ceea ce include și venirea filosofiei aici) ține astfel de această împosedare de sine, ține de înțelesul deținut de împosedare.

Dar ce înseamnă aceasta, ce ne scoate la vedere în plus? Mergând pe firul termenului, împosedarea (de sine ori nu) trimite la o punere în posesie, punerea cuiva ca fiind acela ce posedă un lucru (sa zicem); aceasta ar fi ex-punerea la de-posesie;împosedarea e punere la dispoziția posedării, e punerea în faptul de a poseda, posesia. Punerea cuiva ca fiind acela ce posedă include punerea de sine ca fiind acela de altul sau a altuia în posesie. Împosedarea e aducerea de sine ori de altul în posesie.

Punerea în posesie, aducerea în posesie vizează lucruri ce sunt puse ca posesie – împosedarea, venirea la posesie se face dinspre ambele capete, să zicem, împosedarea e o aducere împreună a împosedatelor în sensul unei determinații. Ca aducere la posesie, împosedarea pare sa vizeze apropierea posesivă (sau depărtarea, după caz) – cel ce posedă și posedatul își fac împreună obiectul aceleiași posesii; împosedarea îi ia (îi dă) posesiei, posesia îi împosedează reciproc, cei doi termeni se dau astfel unul altuia – ei se găsesc astfel în numele posesiei.

Dar dacă acesta e lucrul împosedării, istoria am numit-o la lucru împosedare de sine, ceea ce pare cel puțin a pune împosedarea vis-à-vis de alți termeni decât cei obișnuiți. Ca împosedare de sine, istoria e deschiderea unei împosedări, pro-punerea ei, dar termenul vizat spre aceasta e sinele, raportarea ce am numi-o astfel.

Reținând mecanismul împosedării, vom zice că “împosedarea de sine” se află în deținerea mai multor sensuri și anume, fie împosedarea unui sine cu cutare ori cutare, fie îm-posesia, înavuțirea cu sine (a cuiva sau chiar de sine). Cum înțelegem aceasta vis-à-vis de istorie? Istoria ca împosedare de sine e modul în care pentru a fi istorie împosedează de sine – ceea ce înseamnă a primi dispoziția determinației istorice, a fi la sine numai odată cu aceasta, primindu-și deci sinele de la (cu) aceasta; acest caz e mai întâi o deposedare de sine, se așează unei deposedări de sine. Tot de aici e vizibil și modul obținerii de sine a istoriei. În aceeași mișcare, împosedarea de sine își atribuiee, împosedarea de sine își atribuie sinele, însărcinarea proprie de sine pentru a-i fi re-dat; istoria se așează în lipsa apartenenței de sine, atribuind în jur și în juru-i această apartenență, deci redându-și-o.

Aceasta nu este decât modul punerii la sine a istoriei, drama sinelui istoriei în ceea ce poate fi, iar nu înstrăinarea și regăsirea de sine, eventual – aceasta e doar ceva ulterior, e deja în istorie. Istoria e deci împosedare de sine, e la sine numai cu această “renunțare” – pe de-o parte renunță la sine ca și în favoarea altuia, pe de altă parte captează sine în luarea renunțatului său – cu cât se dă, cu atât se ia. Istoria pare astfel o încapcanare în care te afunzi din ce în ce mai rău. Și fiind această renunțare, împosedare în mod nediferențiat poate primi sine tot astfel – multitudinile de istorii stau martore.

Un alt aspect e împuternicirea istoriei; cu cât e renunțare și împosedare de sine, cu atât apare a fi mai elocventă, spațiu de înadeverire și ceea ce îi aduce un prestigiu în plus în măsura în care își e neavându-se, avându-se altora singura pertinență.

Întâlnim aici o limită a împosedării, faptul dării de sine în luare – darea de sine care e luare de sine – adică primește sinele cuiva, să zicem, și de la ea înapoindu-se venirea la sine a cuiva cu tot cu ce primise și ar primi – împosedând de sine dă luare de sine; în acest fel e locul punerii la sine, spațiul de anvergură al acestei mișcări, spațiul de capitalizare al experiențelor, spațiul de realizare și eficiență.

Această situare e sursa împuternicirii, căci lăsând luării de sine, istoria își acaparează sine și altfel zis se întoarce chiar împotriva punerii de sine (chiar aceluia ce i s-a pus sieși), devenind loc al violenței, oprimării și eliberării, după caz. Altfel zis, împosedată sieși, istoria s-a pus în posesia cuiva, atrăgându-și sine, aducându-l pe acela la posesie, la posedarea posesiei, ceea ce ex-pune de-posesia, la deposesie.

Istoria dând sine, pune sine, pune (ex-pune) pertinența de sine si anume sieși, impune deci pertinența istorică de sine (ori lasă loc impertinenței, în funcție de caz). De la împosedare la impunere, de la lăsare de sine la solicitare de sine, istoria acaparează sine, dă dispoziții de sine, e sinele de sine. Cu cât avansează în istorie, acaparând sine, istoria e cu atât mai puternică și mai “reală”, cu atât mai oprimantă, învinovățind, mai apocaliptică în deznodamânt. E oprimantă, învinovățește când e sine fără să-i fim sine și e apocaliptică când îi suntem sinele fără să ne fie sine (apocaliptic când re-venirea de sine la sine a istoriei e cumva în poziția obligatoriului, pur spectacular-entertainment când aceasta re-venire nu numai că nu e obligatorie ci din start e pusă – știută – ca nerevenibilul, nerevenindul). Acestea toate sunt moduri de refuz al istoriei (mai mult par a proveni chiar din însăși istoria, din măsura în care vine să își stea sieși); istoricul pare să-i supraviețuiască însă.

Acesta pare că ar fi spectrul, anvergura evoluției în împosedarea de sine ce denumește istoria.

Intrăm cu aceasta într-un alt domeniu, si anume istoria istoriei; e momentul unei separări între istorie și istoric, unei disproporții și inadecvări aici și prin aceasta totodată momentul unei neagregări, inadecvări a sinelui de sine (sinele pare să își scape sieși). Tot aici găsim marca unei necesități conceptuale, în sensul unei necesități de a concepe această situație cu sine istoric inadecvat sinelui istoriei și anume ca istoria.

Istoria pare sa evolueze astfel chiar împotriva a ceea ce părea că o caracterizează și o deține, împotriva a ceea ce părea că o pro-pune; deși părea a încapcana la sine, iat-o acum că se refuză în chiar aceasta condiție. Este istoria doar spațiul haotic al inconsecvențelor, și atunci ceea ce o refuză, consecvența, nu e de dorit? Ca o completă inconsecvență, cum ar putea filosofia să se înstăpânească pe ea, fie și numai câtuși de puțin? Dar în afara acestei înstăpâniri, cum mai e posibilă chiar? Căci cum ne-am mai întâlni cu ea, dacă ne scapă cu totul în inaderență? Sau cum am putea atribui istoric cuiva, dacă nu am fi primit (primiți în) istorie? Dacă din istoric se impune părăsirea istoriei, tot din ea ne e impusă și regăsirea ei.

În fața acestei angajări ne întrebăm și care e rolul a ceea ce vom numi scriitură, în care din mișcările amintite și cum o vom găsi angajată?

§3. Istoria, am zis, este doar in măsura în care lasă locul luării de sine, iar istoricul e doar modul în care luându-se sine (din această luare de loc), această luare răspunde istoriei (lăsării de sine) cu sine, modul în care

luându-se sine, istoria își re-vine la sine, își re-vine sieși. Istoricul, pe care istoria îl angajează și în care se regăsește, se depune, este însăși luarea de (la) sine, însușirea luării de (la) sine. Istoricul, operația istorică, nu poate fi găsit fără pre-ponderența istoriei; istoria se lasă luării de sine în istoric, dar având pre-gătită în el deja re-venirea, fiind lăsare deja în măsura acestei

re-veniri sieși.

Cum se ajunge la situația în care istoricul se întoarce împotriva istoriei ce-l pro-pune – operând o întoarcere a istoriei împotriva-și, o manipulează, o include, o refuză, istoria rămânându-i, păstrând-o cel mult ca necesitatea teoretică pe care s-a fundamentat? Cum se face că istoricul scoate din uz istoria? Cum se face că istoricul, în care istoria își pusese “încrederea”, de la care își re-venea, o “trădează” și păstrează doar păstrarea la sine pe sine, răspunzându-și sieși așadar?

La această situație ne-a lăsat paragraful anterior și acesteia trebui sa-i răspundem mai departe. Anume, cum de la modalitatea în care am gândit-o, modalitate în care părea singură să se așeze, să-și vină, să se expună, istoria ajunge la refuz de sine și aceasta nu prin vreun anistoric, prin vreo manieră străină alienantă ei, ce i-a survenit cumva, ci prin chiar acel lucru pe care și-l cere pentru a fi, prin lăsarea de sine luării de sine?

Situația e cu atât mai bizară, cu cât vorbind de refuzul istoriei, vorbim de persistența a ceea ce ea pro-pune, scoate la iveală, și aceasta înseamnă că într-un anumit fel ea supra-viețuiește undeva, într-un anumit fel e activă încă, ceea ce ne vine tot ca o necesitate teoretică – istoricul se păstrează încă în putința istoriei, dar nu o mai păstrează pe aceasta. Pare că istoricul

și-a căpătat o libertate în plus față de ce-i pro-punea istoria, și anume chiar față de istorie – împotriva ei; deși este pe baza istoriei, o întoarce pe aceasta, o dată cu el însuși, cu fiirea lui adversă, împotriva ei însăși.

Ziceam că istoria acaparează și încapcanează la ea. Avem aici situația acaparării ei la sine, încapcanare de sine, căci de la “sine” pornind, este prinsă, împrizonată istoricului. Istoricul pare că își cuprinde istoria, însă refuzând-o, având-o totodată ca pe propria lui formalitate; istoria va fi apoi numai determinarea lui.

Istoria e astfel neutralizată (nu anihilată) în propria ei putință – putința ei fiind depusă formalului istoric. Refuzul istoriei e neutralizarea ei, e fixarea ei ca pur formal al istoricului, ca pură necesitate conceptuală. Istoria e numai ceea ce ia istoricul la sine (față de sine), e imobilă și inertă, deci îi revine a fi numai realizare, capitalizare, împuternicire, eficiență și impunere a istoricului; istoricul se angajează față de sine doar în “propria”-i istorie – istoricul își

pro-pune deci istorie, își pro-pune istoria.

Istoricul e atunci pură luare de sine în pura lăsare de sine, își e sieși singurul în măsura să își vorbească, își de-ține întru totul propria responsabilitate de sine, în absolută grijă și împuternicire față de sine; formal, acestui istoric nimic nu-i vine să-i interfereze de-venirii, e întru totul în puterea sa de realizare de sine, își re-vine complet – putere de neexclus cu cât se are pe sine, se dă sieși ca singur obiect și aceasta principial, lucru care pare să dea, cel puțin teoretic, putința unei experiențe exhaustive de sine; istoricul nu are nici un impediment de sine (în sine) decât pe sine – istoria nu poate să-i scape, nu are voie să-i scape.

Istoria e împietrită formalizării (în formalizarea istoricului) și singurul mod de “a fi” e prin istoric, prin sarcina pe care acesta și-o ia sieși, și-o impune față de sine, e pusă în mișcare doar de această însărcinare de sine a istoricului. Istoria nu mai vine a-și aparține, ci aparține istoricului, e realizarea de sine a istoricului. Propriu-zis istoricul devine ca atare istoric, ca luare de sine de la această situație, de la punerea în această situație a istoriei, adică tot de la istoriei.

Astfel, pe de-o parte istoria e neutralizată, pe de altă parte circumscrisă istoricului, pusă la îndemâna acestuia de (cu) sine. În formalizare, istoria ca atare nu mai cere nimic, dar poate primi orice – cât e numai luată, pusă în istoric, e la îndemâna acestuia, în proprietatea acestuia, e însăși impunerea consolidării de sine a (oricare ar fi) istoricului (cel care s-a luat de la eliberarea definitivă de sine a istoriei pe care o afișează formalitatea, care se afișează în formalitate).

Istoria scapă de “sinele” disparent, devine constructivă, temeinică, finalizantă, determinată (din nou nu poate fi ca simplă indeterminare, e așa doar pur formală, chiar înaintea intervenției istoricului). Istoricul se pune astfel formal la istoria ca lăsare de sine luării de sine, dar acum, în revenirea la sinele istoric ce-i aparține lui (rezultatul).

Istoria e neutralizată și formalizată (în modul necesitații istoricului), exclusă astfel, dar și luată, “salvată” de istoric, ca pură impunere a consolidării în (de) sine, ce acesta și-o acceptă, impunerea consolidării pe care istoricul și-o pro-pune sieși; așadar pusă în excludere, “salvată” și deja rezolvată. Istoricul o aduce astfel să fie numai ceea ce îi servește, și anume consolidării de sine. Istoria e aici refuzată, neutralizată și inclusă – servind – supusă istoricului, oricare ar fi acesta, în pura venire de sine – este în înregistrarea de-venirii istoricului către sine; deja încheiată, a survenit deja la propriul ei fapt istoric – rolul ei pare să fi fost doar survenirea istoricului. Istoria pare să moară chiar la nașterea istoricului.

Totuși orice realizare succesivă a istoricului este expusă istoriei, (în înțelesul consolidării de sine acum); luarea de sine a istoricului este expusă necesitații eficienței de sine – întrucât nu are impediment de a-și fi sine, de

a-și fi la sine (deja chiar din primul moment al punerii sale) își re-vine astfel ca deja consolidat sieși; el astfel, cât e, se află la îndemâna deja reușitei istoriei sale, singurul cu răspunderea realizării ori eșecului său.

În evoluția istoricului ce și-a luat istorie se arată că, încă, istoricul

re-vine istoriei, dă socoteală acesteia, chiar dacă e vorba de “propria” istorie acum.

Istoria re-apare istoricului în (ca) necesitate, luării de sine în vederea consolidării de sine îi re-vine obligația de sine. Astfel sinele e obligat să rămână la sine, să rămână ca acesta, să devină, dacă nu e incă (e dificil de înțeles oricum, cum s-ar putea rata, cum nu ar fi deja la sine, istoria fiindu-i rezolvată).

Dacă am spus că istoria e în măsura în care se lasă loc luării de sine, iar în luarea de sine revenindu-și, vedem că și în cazul a ceea ce am numit refuzul istoriei, cel puțin formal, formularea noastră se păstrează, pentru că istoricul trebuie să se întemeieze pe o lăsare de sine a istoriei, lucru ce se întamplă aici formal, punând istoria să fie numai și numai, ca lăsare, lăsarea formală (ca lăsare, întâlnim istoria doar în lăsarea formală a istoricului – formalul îi refuză pentru ea orice altă lăsare și o reține să-și fie pura lăsare de sine, puritatea luării de sine); pe de altă parte, luând la sine (sine) istoricul trebuie oricum să-i re-vină istoriei, îi dă socoteală acesteia cu necesitate – de altfel își e pus, dat sieși deja în trebuința de a da socoteală istoriei de sine (în eliberarea de istorie în care se pro-pune, istoricul e nevoit să răspundă istoriei).

Procedura istoriei e respectată, dar cu necesitate, intercalându-se necesități în actele istoricului (cel ce nu poate fi de la o istrorie formalizată asemenea decât cu necesitatea proprie, inevitabilul). În ciuda neutralizării istoriei în formalizare, istoricul rămâne tot pre-supus istoriei; ceea ce află în plus, e aceea că pentru a se controla în istorie trebuie să controleze istorie, să-i refuze inaderențele, să le neutralizeze, să o împrizoneze sieși, să îi impună astfel acceptarea lucrării consolidării de sine o dată cu propria-și investire de sine în același lucru.

Controlul de sine în istoricul luării de sine pare să vină să facă o separare de ceea ce l-a oferit sieși – o separare de sine în istorie chiar a istoriei; răspunsul istoriei va fi necesitatea istoriei – și aici istoria e încapcanare, oprimantă, apocaliptică, împuternicire sau nu, eficiență, realizare sau nu, capitalizare sau nu. Tot aici îi revine istoriei caracterizarea faptului său ca sine de sine; de la această situație manipulativă sinele își este advers sieși, inadvertent, necontemporan (aici spațiul, înțelesul pierderii sau regăsirii de sine).

Istoricul avut în vedere face o dublare în chiar sinele pe care îl vizează, urmărește, dublură între ceea ce e obținut din însăși situarea la istoria formalizată și formalizantă pentru luarea sinelui (situare și a istoriei față de sine) și, rezultantă totodată aici, impunerea reușitei acestei luări de sine în consolidarea sinelui în condițiile unei neîngrădite putințe de sine. Dacă formalizarea istoriei o pune pe aceasta în fața unei istorii a deja rezolvării, a deja rezolvatului, care este numai ca deja rezolvatul istoricului, atunci luarea de sine ridicată de acesta se confruntă cu sine în fața unei deja rezolvări de sine; sinele își e dat (luat) deja la sine formal, se are pe sine ca pură putință a consolidării de sine un sine dar totodată acest sine se găsește, în necesitatea istoriei, numai în confruntare directă, istorică. Acestui sine ca formala atotputință de sine i se suprapune, de la aceasta chiar, sinele confruntării istoriei-este sinele necesității istorice ajuns aici cu tot cu determinația principială de sine. Putem vorbi astfel de un oficial și unul particular, unul transistoric și unul prezent.

Istoria, cât își persistă, cât prin refuz nu e anihilată ci doar ținută la distanță, cât își “mai” revine, e de aici fenomen negativ, negativ ce trebuie mereu depășit, înlăturat. Istoricul acestei istorii în mod necesar e punerea sinelui de sine în sine, iar istoria își rămâne ca dare (lăsare) specifică, specificată ca specificația luării de sine (vom găsi ulterior că aceasta este chiar una din trăsăturile pozitive ale istoriei).

Momentan remarcăm aceea că pura luare de sine, lăsată în formalizarea istorie, pune la dispoziția luării de sine lăsarea ce își închipuie că-i trebuie, îi lasă această “posibilitate” și aceasta în obligația consolidării de sine, având în vedere raportul complet de putere la sine deja instituit istoric prin formalizarea istoriei. În istorie se afirmă și se infirmă – istoria e afirmare sau infirmare ca sumă a rezultatelor.

Reținem însă și această “concordanță”, parcă spontană, în care se dă luarea de sine lăsării de sine (elaborată istoric); în același timp vizibil e și faptul că luarea vine să pre-vadă lăsarea ce îi trebuie, să-i pre-vadă trebuința (de sine).

Apare necesitatea unei luări de sine fără lăsarea de loc trebuincioasă – aceasta trebuie elaborată, locul trebuie per-format. O istorie formalizată cum am văzut servește o dată justificare acestei pre-veniri a luării în afara lăsării și, pe de altă parte, tot din aceasta încurajarea realizării – se încuvințează astfel orice încredere în “forțe” proprii în vederea “oricărei” realizări.

Sinele pare să înghită istoria – orice lăsare de sine e luare de sine; e tot o consecință a formalizării istoriei, o împuternicire nelimitată cu sine a sinelui. Sinele e aici deja sine și la sine, dar numai formal, el trebuie să înfrunte istoria într-un fel ori altul, să se înfrunte în istorie, ce i se opune sau nu în reușită.

Se dovedește că închiderea istoriei era închiderea istoriei într-un sine, împrizonare tot în sine, neutralizare și refuz, cât nu lasă sinele, si anume sieși (dar ea nu era altceva decât lăsare locului luării de sine).

Peste tot aici avem un sine, istoric luat la sine, ce se înfruntă deja istoriei, sine care vrea să își rămână singură și proprie determinație – la sinele unei separații istorice, unei neputințe istorice, unui opus istoriei, luare de sine ce devine necesară, nevoită în absența lăsării de sine specifice (absență fie a dispoziției, constrângerii, pierderii sau chiar, de ce nu, a imposibilității).

Oricum această luare căreia nu i se cedează, oferă, prilejul (de sine), există pe temeiul istoriei, este dată de la maniera venirii la sine a istoriei; undeva s-a întâmplat izolarea, separarea ei. Mai mult, pare că acestei izolări de sine, în luare de sine, nu îi e doar absolut necesară viziunea asupra “unei’ istorii în formalizare, ci această viziune i se dă pur și simplu, i se pune “la dispoziție”, i se oferă – este deja în aceasta odată ce este; acolo unde s-ar fi pierdut, unde ar fi fost pierdută, tot își mai găsește îndreptățire – istoria performează pentru ea în mod gratuit; formal, funcțional i se aduce din nou la îndemână și aceasta chiar acolo unde luarea de sine tindea spre neistoric. Revenirea istorică a acestei luări și a istoriei prin ea nu va fi niciodată completă, în ciuda completitudinii, exhaustivității de sine ce i se propune istoric. Luării de sine izolate i se re-dă istoria în forma sa, în formalul său, îi oferă legea, dar fără să “se” ofere, sau, mai degrabă, istoria se oferă fără să i se ofere.

Istoria re-vine astfel acelei luări, o reașează, dar ca suferință, suferință și a unei putințe de sine depline, dar nerecunoscută, cumva oprimată. Această luare de sine izolată se impune sieși ca de realizare în absolută putință (și responsabilitate) de sine, deschisă de formalizarea istorică. Putința aceasta, cu cât e mai abstractă, luată cât mai în abstract, cu cât își e mai aproape, cu atât transformă totul în eșec, nimic nu-i servește, nimic nu-i reușește; se adună aici maxima putință și îndreptățire cu maxima neputință – această putință formală absolută a luării de sine se împiedică în ea însăși, în formalul de sine în care se are și pierde din nou istoria (aceasta îi rămâne inaccesibilă, deși vizibilă).

Unei asemenea luări de sine izolate îi trebuie mai întâi o țară a făgăduinței – se află în căutarea unui asemenea loc – care e (deja) chiar punerea, stabilirea în formalul istoric (analizat deja), apoi reguli împotriva smintirii acestei stabiliri; de asemenea i se impune construirea, amenajarea în direcția remanenței de sine. Sinelui izolat (în și cu absoluta putere de sine asupra-și, cu toata îndreptățirea din lume, cât e principială, asupra istoriei devenită istorie de sine) îi rămâne oricum să îndure istoria, neajunsurile istoriei, timpul, munca, străduința, efortul, pierderi și regăsiri succesive, a-și vedea răvășită agoniseala trudită, nedreptăți, drame de tot soiul. Se impune să se lucreze la amenajarea neaderenței istorice ce a lăsat izolării luarea de sine în cauză.

În concluzie, istoria nu poate să îi vină decât formal unei asemenea luări de sine izolate (mai mult punerea istoriei în formal vine să se origineze de la cerința unei asemenea izolări de sine), ce se are și se găsește pe sine în izolare adică, ceea ce ridică în această arătare această luare ca venind de la însăși lăsarea, pura lăsare, și să fie chiar luarea, pura luare; istoria se precizează, își cere concretizarea, e în aceste cazuri concretizarea, consolidarea, construcția, își regăsește sensul în elaborare, realizare. Scopul e tot acela de a re-veni la istorie, cât trebuie să își re-vină sieși, doar ca acum are toată “posibilitatea” de a se realiza pe măsură. Finalitatea istoricului e viețuirea în istorie, confortul așezării în ea a luării de sine izolate și asigurarea acestuia. Aici apare din nou problema dublării sinelui. Luarea izolată de sine devine sens al istoriei, istoricul și transistoricul (ceea ce în istorie își re-vine mereu ca istoric), iar deja realizatului său îi re-vine un sine, o luare de sine ca nerealizat, nerealizare. Deja rezolvatul, absolut rezolvabilul și patentul, împreună cu eșecul sunt aici suferința; istoria are ca scop aducerea sinelui izolat la viețuire cu sine.

Cum de la formalizarea istoriei se ajunge la maximizarea puterii, aceasta pune împrejur totul sub această putere, fără să constituie, să participe la puterea acelei luări de a se lua – e deja luată sieși; se acționează din afara lucrurilor, acestea sunt în afară, asupra acestui afară se acționează.

* [R]

În cele de mai sus am trecut de la situația istoriei ce își permitea istorii, ce lasă istorii și se lăsa ca atare, de unde istoria venea să își fie stăpânirea istoriei în istorie, la formularea ce pro-pune istoria ca împosedare de sine. De la această formulare și urmând-o, am ajuns la fenomene care, deschise de aici, tindeau să refuze, să închidă istoria, păreau date acestui “scop”. Această situație ne-a cerut bineînțeles explicitări, lămuriri – abia pusă (supusă), istoria ne scăpa gândului, ce părea să o inițieze.

Explicitând caracterul de împosedare indicat, am propus istoria ca lăsarea locului luării de sine, luare de sine ce venea a fi istoricul, adică cel în care istoria își pregătise deja revenirea la (de) sine; istoricul era păstrarea istoriei, istoria se păstra, se de-punea în istoric.

În cele ce au urmat, am spus că dacă trebuie să vorbim de tendințe de refuz și închidere ale istoriei, trebuie să vorbim de o modificare în raportul istorie – istoric. Am numit tendința de refuz și închidere a istoriei, ca ratare a istoricului în sarcina păstrării acesteia; situația acestei ratări nu a fost aceea în care ratând istoria, istoricul se anulează pe sine, ci una în care chiar ratând-o, supraviețuiește – această posibilitate venea să ne intereseze.

Istoricul în afirmarea lui nu mai păstra, ci pierdea, punându-se, istoria, deși persista. Din însăși putința lui, istoricul se întorcea împotriva chiar a ceea ce-i susținea această putință; închiderea și refuzul vizau lăsarea de loc luării de sine.

Această ratare stătea în chiar putința de sine a istoricului, în însuși raportul ce-l instituia, venea chiar de la ceea ce am numit istoria: lăsarea locului luării de sine.

Însăși lăsarea locului luării de sine permitea deci luării de sine să refuze lăsarea locului. Dacă miza istoriei, raportului istorie – istoric era sinele, modificarea în acest raport era modificarea într-un raport de putere, modificarea într-un raport de putere cu sinele – istoricul vine acum să dicteze istoric istoria, istoricul este și operează scoaterea sinelui de sub puterea istoriei și lăsarea în propria-i putere de sine.

Istoricul refuză lăsarea propusă de istorie și instituie luarea de sine a sinelui în acest mod. Apare aici un sine, o luare de sine ce nu mai vrea (ori nu mai poate) să-și cedeze puterea de sine. Se refuză deci acest atribut (drept) istoriei, dar istoricul rămâne tot luare de sine din lăsarea de sine operată în refuz – din refuzul istoriei nu a reieșit decât formalizarea istoriei, neutralizarea, subjugarea pro-punerii ei, aducerea la servirea unei cauze, unei sarcini convenabile momentan. Pare că acesta este însuși momentul istoric al formalizării, momentul de la care e posibilă formalizarea (și anume o dată cu refuzul istoriei, cu modificarea pe care acesta o aduce în privința raportului de putere la sine).

Formală, istoria e pură lăsare a unei pure luări de sine. Refuzul, neutralizarea impun cu necesitate atât istoricul, cât și ne-voia unei lăsări luării; istoria pare să fie salvată de sine (sieși), e pusă la un loc, locului ei, dar de aici istoricul trebuie să îi re-vină, există o necesitate strictă pentru aceasta. Dacă ea e astfel atotluarea de sine a unei luări de sine, istoricul i se obligă, nu poate fi decât răspunsul acestei situări a istoriei, există doar în măsura aceasta.

Întoarcerea istoricului împotriva istoriei (și cu aceasta a istoriei împotriva-și) era posibilă pe putința deschisă de istorie – supraviețuirea istoricului era persistența istoriei, regăsirea de sine a acesteia, re-venirea de sine. Istoricul încapcanează istoria sieși, dar prin asta se obligă istoriei de sine, încapcanat fiind și el totodată, pare doar că acest lucru îl și intenționa. Istoricul realizează aici trecerea la o istorie, la istoria de sine, istoria sa, dar pe care, luând-o în proprietate, nu poate să nu i se dea în proprietate – istoricul păstrează istoria, dar specificat și numai această specificare. Istoricul nu neagă istoria, ci o obligă obligațiilor sale, o face să îi servească necesităților sale, ceea ce arată că își e dat deja în (cu) necesitate și face din aceasta înțeles și joc al istoriei – întâlnim astfel o istorie a necesității.

Istoria, departe de a se pierde în istoric, este “pre-luată” în acesta (acestuia), interpretată ca lăsare de loc deja necesității (de sine a) istoricului. Istoria nu trebuie să ignore o necesitate, de îndată ce aceasta este, trebuie să o servească.

Istoria își păstrează forma, persistă în aceea că e lăsare de loc luării de sine – istoricul nu poate să nu o păstreze; ceea ce apare în modificarea amintită e necesitatea, o modificare ce pune (supune) raporturile istorice necesității în care istoria se impune (totodată) cu necesitate (aici pare să se instituie în istorie istoria necesității, necesitatea ca atare).

Închiderea istoriei era închidere într-o istorie, iar refuzul, refuzul “alteia”.

Necesitatea e și marca (marcarea) unei separații. Mai întâi, istoricul își e trimis sieși, remis sieși, împuternicit sieși, în neutralizarea istoriei și refuzul ei. Îi scapă deci un raport voit la istorie, el trebuie să își fie sieși; luarea de sine își e re-dată, aruncată sieși întru totul puterii sale istorice, istoria îi este venită, dar i se impune, nu poate fi fără aceasta, ca atare trebuie să o servească, servindu-se servindu-i. Luarea de sine e remisă istoricului și istoriei pentru că e deja pusă numai în acestea, într-o logică pe care nu o poate exceda.

Astfel, în raport la istorie, istoricul e aruncat istoriei, istoria îi e necesară, îi e ne-voită, îi e necesitatea, adică i se impune din afară, vine peste, vine să acopere. Dacă istoricul nu are un raport voit la istorie, aceasta nu exclude orice raport, avem de-a face cu un raport ne-voit, raportul e deci necesar, inevitabil, inevitabilul.

Întânlind istoria în ne-voință, care în aruncarea istoriei la sine, puterii sale absolute de sine, devine ne-voință de sine, istoricul ratează și se separă încă o dată de istorie; aruncată în necesitate istorică, luarea de sine e constrânsă persistenței, concretizării de sine. Istoria nu poate fi pentru aceasta decât împlinirea, satisfacerea de sine necesității; este aruncată de istoric într-o istorie în care nevoia acțiunii asupra acesteia i-a fost deja

pre-scrisă – în aceasta istoria are acces și putere doar la sine, înțelesul istoriei i se dă doar în necesitatea consolidării de sine. Aruncată necesității istoricului, luarea de sine nu are putere decât asupra-și, în aruncare e adus față în față chiar cu această putere.

Aruncat necesității de sine, istoricul nu poate cunoaște mai mult decât această necesitate, silit mereu sieși, nu poate avea istoria decât ca realizare de sine – pus în această realizare nu o poate depăși; istoria pare să-l silească sieși și de asemenea să îl silească să-i dea satisfacție de sine – despre această satisfacție nu poate ști nimic, “motivele” istoriei îi sunt impermeabile.

Aruncat necesității și ne-voinței de sine, nu poate spera decât că o dată ce “s-a” realizat, istoria îl va recunoaște sau se va recunoaște acestuia – nu poate spera decât în “intențiile” bune ale istoriei, în faptul rezolvării de sine al istoriei, rezolvare ce ar avea loc o dată cu rezolvarea lui, cu tentativele lui de rezolvare. Separația în cauză s-ar rezolva singură, istoria s-ar elibera sieși în istoric, luarea de sine și-ar găsi consolidarea de sine și istoricul ar reveni istoriei în aceasta.

Dacă această speranță se îndreptățește cu ceva, istoricul trece la credința că e rezolvarea istoriei, că istoria l-a lăsat pe el să o rezolve, ea fiind această rezolvare de sine prin acela, lăsare de sine rezolvării de sine, bineînțeles într-o anumită împuternicire (a aceluia ce a “înțeles” aceasta, desigur). Și cum nu s-ar îndreptăți singură această speranță, cand luarea de sine aruncată necesității de sine, dată doar în aceasta, trebuie să se asume în această necesitate, e nevoită să își asume istoricul (riscul istoriei) în această măsură; ba chiar asumarea e deja punerea rezolvării luării de sine, e asumare în deja rezolvare și e, ca atare, istoric, istoric care o dată pus, e pus în logica inexorabilă a istoriei și, ca atare, e determinare, răspuns istoriei, dar unei istorii a consolidării de sine – adică se face o experiență în plus a istoriei în asumarea trebuincioasă (ne-voită) și aceasta devine sarcina constituirii de sine, aceasta constituire o acceptă sau nu, acesteia i se dă replica.

Aici istoricul își asumă istoria, anume istoria necesității de sine – aceasta îl servește pe mai departe, cu cât trebuie să își servească. Istoria e subsumată unei necesități de sine, aruncă în necesitate, pentru că e aruncare în necesitate, suferința în istorie e suferința istoriei. Formalizarea istoriei e un pas important, dar să nu uităm, venind de la situația amintită a nevoinței istorice, a unei deja inițiale ratări (nedări) a acesteia.

Necesitatea luării de sine (în care a fost aruncat istoricul) devine necesitatea luării de sine ca atare în istorie; istoria pre-dispune unui raport de sine formal, unui sine formal; în necesitatea acestuia de sine e ea însăși aruncată. Istoria devine o istorie a eliberării, în care necesitatea luării de sine se eliberează la sine o dată cu istoria; necesitatea luării de sine e necesitatea luării de sine a istoriei, luarea de sine se concretizează doar cu realizarea sinelui istoric, îi e sinele istoriei. Istoria i se aservește, aservindu-se.

În această asumare a istoricului, ca fiind de realizatul (unui deja realizat) istoriei, găsim acea libertate față de sine a istoricului de care am mai vorbit; acum istoricul își revine sieși ca relevanță a istoriei, a studia istoria e a se studia pe sine, a o înțelege e a se înțelege – istoria e dată înțelegerii de sine, e chiar înțelegere de sine.

Istoria e atât de implicată necesității de sine (a luării de sine date sieși în această necesitate), încât se poate zice că sinele acționează la venirea de sine prin ea, că nu e decât modul în care sinele acesta își determină venirea de sine la sine. Istoria e inclusă venirii de sine a sinelui, dar în același timp e o necesitate irefutabilă: necesitatea sinelui de a-și fi la sine, cum am văzut existentă deja din faptul aruncării sieși.

Punctul final al istoriei e eliberarea de sine a istoricului, punerea luării de sine în acel sine inatacabil istoriei, impunerea generică a formalului istoric inițial, neutralitatea istoriei și punerea acesteia ca susținere a istoricului în dezinteres de sine însăși. Istoricul are în totalul acces de sine la sine, neamenințat în istorie; istoria deja rezolvată s-a rezolvat, se închide și anume în “puterea” ei de refuz și excludere – e adusă exact la acel lucru ce o

pro-punea, la acel lucru ce “și-l” pro-punea. Istoricul nu numai că re-vine istoriei (deja rezolvate), dar și survine în deplină siguranță de sine și merge către eliminarea riscului aruncării în istorie. În aruncarea necesară a luării de sine sieși, în responsabiliatea de sine în care a fost aruncată, istoria e un temporar pozitiv sau mai bine zis negativitatea ei e factor pozitiv; aici e terenul încercărilor, testărilor luărilor de sine – fiecare fiind deja în rezolvatul istoriei, aceasta nu trebuie să le infirme, infirmate înseamnă că nu erau ceea ce trebuia, nu erau rezolvarea. Istoria e evoluție, e progres necesar în realizarea istorică a luării de sine – se trece de la persistent la cât mai persistent; sinele oferit, dat sieși cunoașterii, progresează în cunoașterea de sine, se modifică, pierde și câștigă față de sine, dar toate acestea în vederea situării depline istorice, în care “s-a” dat (sieși).

Istoria e înregistrarea modificărilor succesive ale sinelui de sine; o luare de sine inițială nu trebuie să corespundă întru totul cu însăși luarea de sine pe care sinele și-o lasă sieși de luat ca definitiva luare de sine (în istorie), dar trebuie să aibă deja ceva din aceasta, iar aceasta din urmă, trebuie să mai aibă ceva din aceea. Toate acestea sunt sub verificarea istoriei în vederea persistenței lor.

În toate acestea se acționează în măsura unei istorii a deja rezolvatului, survenită, se pare, în momentul unei asumări necesare în ceea ce am numit aruncarea luării de sine sieși. Acest deja rezolvat formal, persistența sinelui de sine trebuie să se concretizeze; dat în complet raport de sine, trebuie să înlăture, ca neavenit, orice impediment. Persistența e înțelesul care e smuls istoriei, modul în care aceasta își vine întoarsă împotriva-și, punerea pe poziția celui pe care istoria nu îl poate înlătura, poziția celui de neînlăturat. “Forțele” istoriei devin “cognoscibile” prin aceea că acționează împotriva acestei puneri.

Persistența, manipularea istoriei împotriva-și era dezideratul unei luări de sine de la care istoria se refuza în ea și care cumva survenea sieși; persistența era înțelesul istoriei date unei luări de sine aruncate sieși. Din însuși numele persistenței înțelegem că nu se poate vorbi în dezideratul său de mai mult decât de consolidarea de sine, adică sinele nu se excedează pe sine.

Și în cazul istoriei ca spațiu al posibilelor contradicții cu sine, ca și al venirii la sine, spațiul evoluției și progresului către sine al sinelui, nu s-a găsit, de aici nu a reieșit decât ceea ce s-a scos din această dare de sine sieși a sinelui, ceea ce acesta putea avea, înțelege, primi; persistența de sine era înțelesul istoriei aici (în deja rezolvare), vis-à-vis de ceea ce am numi dezvoltarea sinelui de sine în istorie.

Persistența ratează istoria, nu include separația de care am vorbit mai sus – ea se află în pura necesitate de sine a luării de sine deductibilă de aici, deci încă în aruncarea istoricului sieși în istorie, încă în afara istoriei, nevoită ei, neatingându-i interesele; aruncată în necesitatea istoriei, chiar și cu persistență, istoricul e tot la îndemâna istoriei, îi simte acesteia îndemânarea. Separația nu se închide decât o dată cu aducerea istoriei în acest sine, la îndemâna luării sale de sine – o dată cu formalizarea istoriei, asimilată deci istoriei realizării de sine.

Separațiile, oricum ar apărea acestea, devin astfel interioare sinelui și de depășit, istoria e manifestarea exterioară a acestor depășiri. Necesității de sine a acestui (la) sine, i se include astfel istoria, în ce poate să-și fie aceasta. Iar cum necesitatea de sine în acest caz e rezolvată în persistență de sine (sieși), persistența e în mod formal, principial înțelesul istoriei.

Istoria expune devenirea acestui sine, servilă acestuia, la îndemâna lui ca mare actant istoric: istoricul îl arată sieși, dar arată sinele unui deja rezolvat în sine, care își revine cu atotsinele, calitate inegalabilă, irefutabilă, poziționare ce din start refuză orice altă relevanță ulterioară a istoriei asupra-i

– cel care se găsește numai ca deja incluzând istoria, relevanța acesteia adică aceea în care se pro-punea.

În fața separației ce se păstrează oricum (fie și numai ca temporar perfect disponibil), nu funcționează decât convingerea, credința că luarea la sine necesară e realizarea unei istorii – în necesitatea luării de sine se lasă necesitatea însăși luării de sine a istoriei ca atare; în aruncarea necesității istoricului sieși, istoria se găsește ea însăși aruncată și anume istoricului. Se impune o asemenea convingere, credință în fața negației cu care istoria pare mereu să revină asupra acestei necesități de sine a istoricului. Speranța și asumarea conduc după cum am văzut, inevitabil parcă, către acestea (credința și convingerea în cauză).

În necesitatea luării de sine sieși și situarea astfel într-un raport de separație și de ne-voință cu istoria se află necesitatea formalizării istoriei, ajungerea la o astfel de concepție asupra istoriei ca persistență, concepție asupra sinelui ca avându-se deja nelimitat sieși, avându-și istoria la sine, supusă confirmării de sine în care sinele se găsește angajat, angajare în care își e dat sieși.

Formalizarea e recunoaștere de sine într-un raport pur formal la istorie. Aruncată sieși în necesitatea istoricului, luarea de sine răspunde (încă) istoriei, dar numai formal, ea chiar refuzată de istorie, nu poate cădea în afara acesteia, e implicată ei oricum. Se poate sta într-un raport doar formal la istorie, dar atunci ești la îndemâna ei.

Asumarea de sine ți-o împropriază împotriva ei sau ți-o împotrivește, împotrivirea e necesară aici; trebuința de istorie tinde să fie determinarea istoriei însăși, care la nevoia de istorie trebuie să își păstreze istoria (sieși) -acapararea istoriei e subsecventă unei acaparări în istorie. Istoria trebuie (nevoit) adusă să fie numai raportul pur formal al istoricului la sine, în totala putință de sine – istoria nevoită.

S-a arătat în acestea cum se evoluează într-o experiență a istoriei, dar o experiență a unei situații istorice date, experiență adusă să fie însăși experimentarea istoriei, experiența în istorie.

Asumarea inevitabilă de sine, luarea de sine istorică (în faptul că se are deja cumva), urmare a aruncării sieși a acestuia și acestuia a luării de sine, în măsura în care dispune de sine sieși nelimitat, neîngrădit lasă împrejur ceea ce am numi negativul și anume, chiar aceea ce îi e cu totul nesinele sinelui; faptul aflării deja la sine îl lasă pe acesta în afară ca amenințător ori indiferent. Este acela ce este sinelui în dare sieși complet inaderent, iresponsabil, în toate cazurile nulul de sine, nimicul de sine (nu lipsit neapărat de obiecte, ci lipsit în primul rând, absența însăși a relevanței istorice de sine).

Acest nul este separația în care, pentru a-și sta, sinele trebuie să se înstăpânească, să se păstreze deci la sine; s-ar putea zice chiar că de la această separație, o dată aceasta fiind, o luare de sine își revine sieși întru totul, doar ce i-a survenit aceasta își gândește totala înstăpânire de sine (să nu uităm, separația în cauză e ne-voința istoriei, locul de la care, în afara istoriei, istoricul rămâne formal acesteia).

Separația e o disjuncție corelativă sine cu sine. În cazul în care trebuie acționat asupra acesteia, peste aceasta, apare voința. Acesteia i se dă însărcinarea re-punerii de sine, nulul sinelui cade în sarcina voinței acestuia (de sine). Este cazul unei voințe a ne-voinței, intrepretarea voinței ca nevoință.

Voinței îi revine (este pusă în) atributul tratării a ceea ce neagă sinele într-un fel sau altul, acțiune dirijată fie din suficiența acestuia de sine, fie din eventualele “agresivități” ale negativului față de sine, fie că folosește sinelui, fie că trebuie să îi evite acestuia negativul.

Dar dacă în fața nevoinței istoriei sinele se găsește (luându-se, avându-se) în totală putere și nelimitare la sine, atunci sinelui i se impune înlăturarea negativului – ori reprezintă o împiedicare luării de sine, ori un spațiu necontrolat acesteia din care îi pot surveni negații amenințătoare – se cere deci explorat și controlat, supus istoriei de sine, adus la a nu avea nici un alt răspuns, nici o altă reacție decât favorizarea consolidării de sine.

Aruncat sieși în istorie, sinele nu își poate reveni decât de la istoria însăși ce-i favorizează găsirea de sine, aceea care se păstrează în înțelesul deja rezolvării de sine – negativul fie și numai în vecinătate trebuie exclus, trebuie negat. Voința e ea însăși aruncată istoriei istoricului de sine, trebuie să fie acțiune sinelui în fața negativului de sine, voința unei ne-voințe, voința unei necesități. Rămâne aceasta și în cazul în care asumarea trimite la o atotistorie a sinelui de sine, cea care, avându-și istoria (fie doar și formal), înțelege în aceasta istoria însăși; trebuie ca voința să-și fie astfel și în situația în care nu se ajunge la o asemenea teorie asupra istoriei. Peste tot voința întâlnește, se silește negativului (confruntare ce pare a fi chiar locul interesat apariției ei) – fie în eliminarea formală, principială a acestuia, fie în cazul confruntării brute, voinței îi e dat să înfrunte negativul istoriei (de sine).

În cazul în care trebuie să se confrunte negativului istoriei cu convingerea cuprinderii acesteia puterii totale a sinelui cu sine, în mișcarea acesteia de cuprindere sieși pe sine, cu cât prin aceasta istoria peste tot trebuie să servească, voința împotriva negativului va fi și va putea fi numită una generală, acționând deci doar în vederea acestei maxime putințe cu sine a sinelui, cel care, cu necesitate, trebuie să-și revină sieși. În cazul în care această convingere nu a fost instituită încă, în care istoria nu s-a inclus sinelui, în care negația îi aparține încă, voința se situează tot într-un raport de maximă putință la sine a sinelui, dar una care nu și-a găsit deja recunoașterea pretutindeni; această voință schimbă în juru-i pentru aceasta, întârzie, înlătură negația istoriei – în măsura în care sinele acesteia nu a trecut la concepția de sine ca sine al istoriei, în totala putință de sine, voința rămâne o voință particulară, acționând în numele unor necesități momentane, dar pe aceeași schemă de lucru, în baza aceleiași ne-voințe istorice ca și în cazul celei numite generale. Ambele sunt pre-dispuse aceleiași situații istorice, una pare să o rezolve pe cealaltă.

*

Refuzul istoriei ne aduce în fața unui istoric aruncat în istorie și istoriei, impus sieși în ne-voința istoriei, ne-voit istoriei; se are tocmai ca acces neîngrădit la sine, ca putere nelimitată și anume, principial de sine în nevoința istoriei, e ca atare chiar, chiar nevoința istoriei. Într-o istorie a deja rezolvatului de sine, istoricul nu poate fi decât persistența la sine de sine ori impunerea consolidării de sine în cazul existenței vreunei amenințări asupra acestei persistențe; istoricul aruncat sieși cu necesitate trebuie să păstreze și o istorie a persisitenței și consolidării de sine (răspunde deci istoriei, dar numai cu necesitate).

Istoricul trebuie să păstreze, să se păstreze în deja rezolvare, e numai cu (în) această sarcină, necesității acesteia. În fața deja rezolvării sale, pe care istoricul trebuie să o opereze, istoria nu mai poate fi decât negativ amenințător, negație, însuși negativul. Refuzul istoriei în neutralizare expune luarea de sine, care principial nu se poate rata, unui pur negativ (neanihilarea istoriei). Acesta nu vine ca acțiunea unui factor străin, ci se impune din însăși situarea istoricului la istoria neutralizată – deîndată ce istoricul se ia în totala putință de sine, deîndată ce luării de sine nu i se pune nici un impediment de sine, din momentul în care sinele își revine deplin, își e remis sieși întru totul, se dă negativului, îl situează pe acesta, îl constituie, constituindu-se în deja rezolvatul istoric.

Formal, fiindu-și deja, ceea ce exclude sinele aici e chiar negativul, îl expune deci în refuzare – formal se pune chiar luarea de sine ce se împotrivește acestuia.

Dacă refuzul istoriei și neutralizarea ei vizau pe de-o parte neacceptatea relevanței istorice asupra sinelui (de sine) și pe de altă parte necesitatea istorică a istoriei (ceea ce survenea astfel, neputându-se lipsi de istorie), o reușită în plus asociată acestor operații e și aceea că furnizează istoricului putința de a se refuza negației (negativului) istoriei la luarea-i de sine. De la locul absolut al luării de sine negația e deja refuzată și inadmisibilă; pe de altă parte e propusă cu cât luării de sine îi revine (în putere deplină) în mod necesar sarcina punerii de sine în consolidare de sine, și anume ca spațiu, moment al eșecului acestei trebuințe.

Luarea de sine istorică e aruncată sieși în negativ, într-o istorie a contradicției, aruncată sieși negativului, deși acesta era formal exclus. Istoricul e supus astfel mereu necesității excluderii, refuzului negației, negativului (istoriei – nu trebuie să lase istoria să îl nege, să îl infirme).

Istoria e adusă aici într-o împotrivire sieși, e opusă sieși, pe de-o parte istoria istoricului, servindu-l pe acesta, pe de altă parte, istoria ca pură negativitate și refuz – refuzul operat inițial de istoric contra istoriei își întâlnește aici în replică refuzul istoriei față de acest istoric și pare că și față de istoricul ca atare, de unde închiderea și refuzul de sine ce le găseam istoriei.

Trebuie să vedem aici însă, aceea că istoria se refuză și se închide sieși în cazul specific al istoricului numit. Trebuie să vedem aceea că situația numită a istoricului își atrage negația și închiderea istoriei – istoria părea să vrea să închidă istoria pro-pulsată istoricului în cauză, istoria pe care acesta și-a pre-supus-o sieși. Pe de altă parte, punerea de sine a istoricului în formalitatea istoriei o aducea pe aceasta ca inclusă (la includere), ca deja rezolvată (și anume istoric); așadar istoricul însuși aducea istoria la închidere, istoria se neagă în istoria istoricului pentru a-și recăpăta situația, relevanța, pentru a se elibera de sine sieși își neagă negația la care a fost supusă.

Ajungem aici la a doua situație analizată mai sus în privința refuzului istoriei și anume, trecerea de la un istoric ce refuză istoria la situația în care istoria refuză istoric. Cum am găsit că istoricul luării de sine își e aruncat sieși în necesitate, putem crede că refuzul istoriei e mai întâi refuzul istoriei față de istoric, față de tentative de luare de sine, tentative pe care vine să le zădărnicească, să le scoată de la sine, să le atribuie sinele de luat altora, altei situări. Această situație a refuzului istoriei față de istoric pare să o expliciteze mai bine pe cea inversă.

Aruncat de istorie sieși, istoricul o silește pe aceasta să îi fie doar ceea ce îi servește necesității de sine, o silește să se opună sieși. Aruncat sieși, istoricul e deja angajarea luării de sine față de sine, el trebuie să servească acestei luări, să o pună într-“o” istorie, să îi dea istorie – aici nu doar locul în care se lasă istorii, ci în care “o” istorie era dată a fi deja în păstrarea istoriei, modul în care “o” istorie trece în istoria.

Dacă luarea de sine, cât e, a fost lăsată să-și vină de undeva, fie din pura formalitate a lăsării luării de sine, ea trebuie să își răspundă istoric în sensul consolidării reținerii de sine, ea trebuie să își certifice o istorie și având-o deja, istoria îi e doar reconfirmată prin eficiența de a-și fi; dar dacă luării de sine aruncate în necesitatea de sine istoricului, îi revine o istorie, aceasta îi revine ca istoria de sine – lăsarea de loc trebuincioasă, chit că îi scapă raportului voinței, e o lăsare a istoriei de sine pe care o reconfirmă, reconfirmă lăsarea venirii la sine; reconfirmându-și istoria și reconfirmând istoria, trece de la istoria de sine însăși la istoria de sine – este istoric istoria însăși.

În formalizarea istoriei, în pura lăsare de sine luării de sine, istoricul împlinea deodată toate aceste mișcări – era din start pre-dispus acestei treceri în înțelesul ei; istoria însăși era formalizată, iar istoricul, concretizarea,

re-venirea ei la sine, o împlinea ca atare, era punerea (de-punerea) sinelui ca atare, cum exhaustiv e de întâlnit. De unde, dacă istoria operează asupra a ceea ce s-ar numi sine, avem deja punerea oricărei luări de sine (eficiente) în persistența consolidării ca rezultat al istoriei – istoria însăși își era adusă să-i servească.

Această situație ne face să credem că dacă formalizarea ar veni teoretic urcând de la cazuri spre general, generalizând deci, atunci generalizează situații ca cele numite mai sus, situații în care refuzul istoriei a avut loc deja într-un fel sau altul. Istoria ca formală lăsare de luare de sine și sinele formal aderent acestei concepții sunt astfel generalizările unor experiențe ce au avut loc deja și care, cum am văzut, nu sunt posibile altfel, sortite fiind repetiției modalității proprii a istoriei, modalitate pe care am sintetizat-o formulei împosedare de sine.

De aici având în vedere și aceea că toate situațiile refuzului, închiderii și neutralizării istoriei, nu îi încalcă acesteia “legea”, ci o repetă și o repun doar în modulații diferite, putem spune și aceea că înțelesul istoriei ca împosedare de sine de la care am pornit nu e ca atare excedat. Acest înțeles pare să vină ca un înțeles mult mai originar al istoriei, în el istoria se găsește sieși mai precumpănitor decât în formalizare și consecințele ei, văzute mai sus; orice clarificare a istoriei ar trebui, ca atare, să se lege de acest înțeles de la care istoria însăși nu se refuză, în care își vine mereu – însuși refuzul, neutralizările și formalizările ei trebuie să fi fost posibile de la acest mod în care istoria se re-ține mereu.

Trebuie, ca atare, să ne repunem problema împosedării de sine, ca ceea ce dând istoria, o ținea sieși, chiar și când i se impunea acesteia refuzul de sine, când își impunea refuzul de sine.

Împosedarea de sine vine să localizeze astfel și înțelesul istoriei ca persistență de sine, înțeles necesar în situația refuzului, neutralizării, formalizării istoriei.

La finalul unui paragraf anterior (vezi prgf. 2), unde ne apărea pentru prima dată istoria ca împosedare de sine și tot de la aceasta revenindu-ne și situația refuzului istoriei, ne propuneam să urmărim în ce mod vine să se situeze la istorie și la aceste posibile modificări ale ei, scriitura. Dacă refuzul

l-am găsit situat ca neexcedând logica împosedării de sine, ci aplicând-o și re-ținând-o (fie și numai formal), atunci raportul scriituri la istorie și la posibilitățile acesteia de refuz (de sine), vine să se gândească de la împosedarea de sine, cea care părea să prilejuiască istoria, relevanța ei.

Dacă în numele “istoriei filosofiei” se propunea și se păstra, păstrarea acestora în vederea re-venirii fiecăreia sieși, păstrarea filosofiei de istorie și eventual și invers, atunci păstrarea aceasta nu poate să nu țină de maniera în care filosofia se găsește împosedării de sine.

Vom căuta, ca atare, dispozițiile pre-supuse împosedării de sine.

CAPITOLUL II

§1. În cele ce urmează vom analiza caracterul împosedării de sine, afișat de (în) istorie, în el însuși, în ceea ce-și este venindu-și. Vom căuta în consecință să urmăm, să ținem cât mai aproape de îndrumările pe care această expresie le lasă sieși.

Am numit deja împosedare aducerea la posesie, lucrul prin care instaurăm faptul posesiei. Împosedarea dă seama deci de faptul posesiei, aceasta fiind de fiecare dată împosedare; dar dacă posesia vorbește pe de-o parte de unul care posedă și de altul posedat, împosedarea reprezintă deodată toate raporturile posibile în stabilirea acestei relații (de posesie) dintre cei doi termeni.

Împosedarea să redă și se păstrează în totalitatea raporturilor de posesie, redă și păstrează această totalitate. Împosedarea nu vizează numai aducerea la posesie, faptul posesiei, nu e caracterizarea seacă a unei relații, ci a aceea ce păstrează faptul posesiei deschis sieși, înțelesului său, îi păstrează acestuia raportul la sine, de unde se poate mereu relua și rejustifica. Nu este, ca atare, o simplă acțiune administrativă, de aducere la posesie și de părăsire a ambilor ei termeni în aceasta.

Cei doi își sunt aduși reciproc în împosedare și păstrați reciproc în aceasta, ei se găsesc, se întâlnesc abia cu punerea lor reciprocă în posesie, se au unul altuia doar în înțelesul acesteia; în aceasta își stabilesc raporturi, sunt deschiși unul altuia doar o dată cu împosedarea, aceasta îi menține atenției reciproce în vederea posesiei.

Acestui moment i-am atribuit, tot pe seama împosedării, denumirea de ex-punere la de-posesie; și aceasta ar fi sintetizarea relației de posesie prilejuită de împosedare. În împosedare, posesia e dată ambilor termeni ai săi ca ex-punere la de-posesie; împosedarea ex-pune cei doi termeni la

de-posesie și se expune în aceasta, ex-pune înțelesul mișcărilor în aceasta – cei doi se ex-pun de-posesiei și ex-pun de-posesia.

S-ar putea zice că împosedarea e, dacă nu singura, cel puțin una dintre principalele cauze ale întâlnirilor, ale stabilirilor de raporturi între ceva și altceva, unul din principalele momente în care ceva și ceva se pot găsi într-un raport reciproc și aceasta în înțelesul, relevanța posesiei. Aceasta trebuie să fie deja activă în înțelesul ei implicațiilor în ea, să constituie mediul inițial în care fiecare din cei ce se implică ei, își sunt pre-dați – posesia îi ex-pune lor înșile, ex-pune ceva sieși și anume de-posesiei.

Această ex-punere la de-posesie în care împosedarea se menține și pe care o menține deschisă (sieși) se dovedește a fi într-un fel sau altul

ex-punere la de-posesia de sine. Dacă ceva își e dat în posesie, întâlneste adică în înțelesul acesteia, atunci ceea ce i se ex-pune aici e de-posesia sinelui.

Împosedarea, aducerea la faptul posesiei, care ex-pune la de-posesie și mai întâi ex-punere la de-posesia de sine, se dovedește a-și primi putința, prilejul, abilitatea, înțelesul de la împosedarea de sine. Într-un fel sau altul, ceea ce se menține deschis în posesie, împosedarea, este raportul la sine.

Dacă ceva întâlnește altceva, fiind dat deja și doar așa posesiei, ca

de-posesie de sine, rezultă că ceva întâlnește altceva doar în măsura relevanței de sine a aceluia, în măsura în care îi vorbește, exprimă sine. Nu trebuie deci, ca ceva să fie în expresă posesie de altceva (acesta e doar unul dintre raporturile posibile ale împosedării), întâlnirea altceva-ului îi e doar dată în împosedare cât el e deja în aceasta – aici aprecierea relevanței de sine.

Cel ce e dat în posesie (fie și numai ca persistența putinței posesiei) întâlnește aici și se întâlnește aici; e deci ex-pus la de-posesie, și anume la de-posesia de sine; e locul de la care îi apare așa ceva ca raportare la sine. Raportarea la sine, vedem că antecedează orice constituire de sine, deci numai pornind de la putința raportului poate avea loc o asemenea constituire, identificare definită; raportării la sine ce a ajuns până la o constituire de sine îi e atribuit un “obiect”, fie el și virtual. Raportul la sine în “prezența” unui asemenea sine (de sine) aduce cu sine modificări în împosedare, modificări care nu o pot anula însă – unde se arată încă o dată că raportarea la sine e dată și se menține doar o dată cu împosedarea de sine.

Dat în posesie ca de-posesie de sine, ceva întâlnește și se întâlnește (se aduce, e adus astfel al întâlnire), și anume cu ceea ce îl exprimă; el întâlnește și se întâlnește cu sine, este ex-pus sinelui și aceasta într-un raport ce precede orice constituire de sine în sensul numit (cel care se află la sine deja, închis la sine, astfel luat ca aceasta închidere anume, prescris sieși – aceasta pare să vină ca o închidere a împosedării, ca o rezolvare a

de-posesiei).

Ex-pus de-posesiei de sine și ținând cont de aceasta precedență a raportului la sine față de constituirea de sine, ceva este eliberat către sine, acesta îi este eliberat către el, se găsește în relevanță de sine și nu este decât această exprimare (de sine). Ex-pus la de-posesie, sinele își este eliberat sieși.

Raportul cu sine exprimă mai bine împosedarea de sine cu cât în raportul cu sine al unui ceva acesta operează o aducere de sine la sine, o aducere a ce i se dă ca sine la o aducere ce i se dă ca sine (între putința de sine și relevanța de sine) și aceasta în vederea sinelui.

În cazul constituirii de sine, dar pentru că sinele se are deja în chip “eminent”, exprimarea de sine devine un soi de monolog – exprimarea nu-și mai poate vorbi decât sieși, exprimarea de sine îi e tot timpul re-acționară, violență, cucerire; se află în definitivă posesie de sine – posesia de altul e irelevantă – e de fapt un fenomen de negație a orice i-ar diferi. Într-un anumit sens își e căzut sieși (nu poate ieși din posesie, dar nici din ex-punerea la

de-posesie), iar eliberarea sa e obligație de sine. Cu cât e factual și concret, își cunoaște toate reacțiile și știe dinainte tot ce poate și ce trebuie să facă (pentru sine). În genere, pare a fi situația unui blocaj al sinelui în sine, un mod de a-și cădea pradă sieși în posesie.

Ex-pusa de-posesiei de sine, împosedarea eliberează, se află în eliberarea raportului de (cu) sine, si anume la sine însuși; sinele își revine ca exprimare, se dă sieși, se are la aceasta deja în libertatea de sine, își e liber propriei putințe de a se raporta la sine, se găsește dat puterii de sine, oricum aceasta își survine sieși.

În măsura în care ceva, fiindu-și dat în posesie și astfel se ex-pune de-posesiei de sine, ceva ex-pune sine și anume de-posesiei de sine; în acest mod de-posesia de sine își re-vine și (se) păstrează în deschiderea împosedării de sine – fiecare luare de (cu) sine, raportare de sine ex-pune

de-posesia de sine.

Împosedarea, evoluție și atenție în de-posesie, performează cu timpul ascuțirea unor instincte istorice, modalități de tratare a, răspuns la

de-posesie. Cazul constituirii de sine poate fi subsumat unei asemenea ascuțiri de instinct cât reprezintă performarea unei raportări de sine la

de-posesie.

Mai mult, putem zice că abia istoric, pe teritoriul istoriei, vine să se elucideze cu adevărat ex-punerea la de-posesie – și subsecvent și împosedarea de sine. Istoria se deschide doar cu de-posesia de sine și în ea se dă prilejul ex-punerii la de-posesie – istoria își re-vine ca ex-punere la

de-posesie și împosedare de sine.

§2. Analiza împosedării ne-a arătat-o pe aceasta ca fundamentată pe putința împosedării de sine, adică de fiecare dată, oricare ar fi “obiectele” împosedării, miza e sinele, raportul la sine. Sinele în aceasta era mai întâi numai acest raport, apărea numai în acesta și ca putere a acestuia.

Ex-punerea la de-posesie era expunerea la putința scoaterii din acest raport în care sinele se dădea, deposedarea ca atare. Deposedarea aducea ceva care era dat posesiei, în posesie, care întâlnea astfel inclusiv pe sine, să rateze de-posesia ce-i revenea – raportul la sine în care își venea e nul, e exclus (aflându-se).

Cazul constituirii de sine expus mai sus pare a fi cazul urmării unei astfel de situații a deposedării, pornind oricum de la un asemenea moment; constituirea de sine are loc în afara relevanței posesiei, sinele îi revine necesar unei asemenea consolidări, își e deja și e deja cu totul sieși. Este elaborarea unui sine ce nu poate fi sustras posesiei de sine, poate doar anihilat deodată cu aceasta cu tot; constituirea de sine vizează un sine de nedeposedat (ne-deposedat) sieși, în care raportul la sine e constant, mereu prezent și neamenințat.

De cealaltă parte ex-punerea la de-posesie pare că vrea din ce în ce mai multă putere cu sine, un raport cât mai complet cu sine. Constituirea de sine viza din start un sine ce e dat deja în această maximă putință – sinele acestei constituiri nu poate să nu se plaseze ca fiind însuși sinele cu tot ce “are” acesta.

Posesia dădea și se dădea în împosedare, arătându-se astfel de la

de-posesie, exponentă de-posesiei – împosedarea se deschidea deci posesiei în ținerea acesteia ca relevantă, relevanță de sine. De-posesia expune în același timp deposesia, deposedarea; deposedarea respectă și se face numai pe teritoriul de-posesiei și e tot aceasta într-un anumit sens. Deposedarea face ca ceva să eșueze și în aceasta ceva să își eșueze, dat fiind că posesia pierde relevanța de sine.

Ceva-ul ca atare, nu e negat, anihilat, ci refuzat de la relevanța de sine (în problema sinelui) – raportul de sine la sine e unul eronat. Chiar si astfel el se află tot în de-posesie în măsura în care își dă seama de ratare. Se află deci cu necesitate remis de-posesiei de sine. Constituirea de sine de care am vorbit e un răspuns acestei situații, în care raportarea la sine se vede refuzată relevanței de sine și în aceasta.

Aflat la sine în relevanța posesiei față de raportul de (la) sine, ceva-ul în cauză are sine, sinele i se dă, i se deschide aici la sine. Aici se deschide și se manifestă împosedarea, în această deschidere de sine; sinele apare așa cum apare și dă în juru-i putere asupra lui, putere de sine, voință de sine.

Împosedarea e aducere la posesie, la relevanța de sine în posesie, dar și păstrarea acesteia, menținerea ei deschisă (supunere la de-posesie în același timp) sieși în raportare la sine. Împosedarea de sine e însăși împosedarea sinelui de sine, unde acesta se deschide sieși. Ceva dat în împosedare (de aceasta) sieși, e dat în menținerea acestei deschideri a sinelui sieși, exprimare a acestei deschideri.

Ceva-ul se află în de-posesie, având la îndemână “toată” puterea de sine (a sinelui), e o dată cu de-posesia la îndemâna raporturilor neîngrădite ale sinelui cu sine. Și în cazul a ceea ca am numit necesitatea constituirii de sine, se întreține cu sinele un raport de putere, dar acest caz se refuza

ex-punerii la de-posesie, ceea ce înseamnă ca într-un anumit fel, din anumite motive, se suspendă sinele sieși, cel puțin temporar, până la a-l re-da (bineînțeles) în aceeași raportare la sine, însă acum deodată eficienței acesteia (suspendarea în cauză pare a corespunde situației oricărui neajuns intervenit în viața oricui la un moment dat – recuperarea la sine e necesară, consolidarea de sine e înlăturarea neajunsului), numai în condițiile neamenințării de sine, re-punere numai o dată ce evită de-posesia cu totul.

Recuperarea de sine este oricum recuperarea sinelui ca atare, numai că în cazul de mai sus, sinele își e obligat sieși, se lucrează la aducerea la un sine ce fiind perfect un sine nu mai acceptă re-veniri de sine. Raportarea la sine e însuși sinele (ca și în celălalt caz), dar sinele e numai aici, raportarea silește sinele să-și fie numai raportarea în cauză, să fie numai raportării în cauză.

Și acesta este bineînțeles un caz de împosedare de sine, anume, cea care și-a propus înlăturarea de-posesiei de sine, nu se mai vrea nici o amenințare și nici o “îndatorire”, cu cât raportarea e aducerea sinelui la sine.

În timp ce într-un caz se cădea în “capcana” de-posesiei, în celălalt caz se pornea de la aceasta ca instituită sieși și se căuta “evitarea” ei. În primul caz sinele se dădea sieși în raportare la sine, păstrându-se în aceasta,

re-venindu-și de la aceasta, punându-se în această luare și înaintând în

de-posesie. În celălalt caz, ceva se găsea ca victimă a căderii în de-posesie, dar încă dat sieși în acest raport (dar fără relevanță acum), de unde putea să “gândească” sinele însuși ca fiind această luare, ca fiindu-și dat aici și

dându-se sieși în puritate, dar totodată în puritatea constituirii oricărui raport de sine, totodată cu obligația realizării de sine – însuși sinele nu acceptă negativul de sine.

Sinele expus însuși nimicului de-posesiei, în nimic tot se impune sieși, deci tot i se impune de-posesia, dar acum în fața nimicului; răspunde acum doar acestuia, cu sine bineînțeles, nimicul e însuși nimic de sine, irelevanță și iresponsabilitate (răul, într-o anumită măsură). De-posesia nimicului se impune în acest caz, refuzul nimicului e sarcina constantă de nedepășit.

Exprimarea ce se păstra și venea de la de-posesia de sine, în care sinele își re-venea, e înlocuită în acest caz al deja posesiei și nedeposedării de sine (imposibilității acesteia) cu “însăși” exprimarea, formularea sinelui (am putea zice chiar Exprimarea), comportarea ca atare a sinelui. Deși are Exprimarea, aceasta trebuie mereu repetată nimicului, acesta trebuie ținut mereu la distanță (pare a fi sarcina oricărui monoteism, oricărei rugăciuni). De remarcat că se rămâne în ex-punerea la de-posesie, dar împosedarea de sine are un alt sens, altă determinație de sarcină.

Trecerea de la un caz la altul nu se poate face decât istoric prin continuările pe care ex-punerea de-posesiei le dedică istoriei. Împosedarea de sine e împosedarea de sine a istoriei; ex-punerea la de-posesie în survenirea posesiei deschide istoria. Dar dacă istoria e împosedare de sine, în aceasta e angajare la deposesie în menținerea deschiderii sinelui sieși în măsura în care acesta se dă re-venirii sieși; istoria e angajată și ea în menținerea aceasta, vine să fie însuși spațiul acestei deschideri, înspațierea acestei deschideri, locul în care orice raportare de (la) sine vine să își păstreze, piardă sau regăsească relevanța de sine, apartenența de sine. Istoria se deschide și deschide în numele acestei relevanțe.

Raportarea la sine vine să situeze în istorie și numai cu această raportare istoria își vine situării. Istoria împosedării de sine păstrează sieși relevanța de sine.

§3. Am considerat deci că istoria își vine și își re-vine ca împosedare de sine; urmând această considerație, am ajuns la situația unei istorii ce se refuză din această “definiție” (fără ca prin aceasta să poată cu adevărat face altceva decât să o aplice “altfel”), cât și la un caz de împosedare de sine ce îi refuza acesteia putința (de-posesia) fără ca și în acest caz, cu toate modificările de rigoare, să apară o reală sustragere acestui înțeles. Dacă istoria e împosedare de sine și întâlnim situația unui istoric ce o refuză, atunci acea modificare venită în împosedare ca refuz al de-posesiei trebuie să conducă la această istorie contradictorie a refuzului istoric. De fapt, aici se repetă chiar ceea ce am afirmat mai sus în aceea că istoria e deschiderea împosedării de sine și în aceasta e deschisă sieși. Maniera în care împosedarea re-ține deschisă relevanța raportului de sine este maniera în care istoria își apare.

Putințele istoriei ca păstrare a relevanței raportului de sine sieși sunt date deodată cu putințele și înțelegerile împosedării de sine. În modificările acestora se cuprind venirile istoriilor față de sine sau modificând asupra împosedării nu poți să nu modifici venirea de sine a istoriei. Acest lucru a fost schițat în paragraful anterior, acest lucru trebuie să sufere clarificare; de asemenea, trebuie precizat că toate modificările în împosedare se fac și apar numai pe teritoriul istoriei, cea care face posibilă așa ceva ca raportarea la sine și menținerea acesteia în de-posesie (în cazul negativ istoriei, sinele părea că se abandonează imediat ce s-a stabilit, negativul însuși ce-i mai solicită atenție… de sine).

Așadar, trebuie înfățișat aceea că împosedarea e cooriginară istoriei, anume că actele împosedării nu pot să nu vizeze istoria ce expune de-posesiei ca atare și, ceea ce reține același lucru, cum modificările în împosedare survin din deja ex-punerea istorică la istorie.

Reluăm așadar judecata asupra istoriei ca împosedare de sine.

Împosedarea de sine aduce deodată mai multe înțelesuri. În primul rând, apare aceea că împosedarea de sine pare a fi una specifică ce, are un anumit obiect, e împosedarea unui lucru și acela fiind sinele. Dar împosedarea era mișcarea în care ceva întâlnea altceva, în care cei doi termeni se găseau reciproc (în posesie); trecem aici peste aceea că împosedarea era oricum posibilă de la împosedarea de sine. În împosedarea de sine cei doi termeni sunt de fapt unul singur, un termen ce e aduc la întâlnirea cu sine. De la această situație se desfășoară, se destind multiplele posibilități în raportul de sine.

Menționăm că împosedarea de sine corespunde întru totul împosedărilor ca atare și e de așteptat ca acestea, date tot posesiei de (la) sine, să se găsească, să respecte, să nu se facă decât în venirea diferitelor raportări de sine pe care, din împosedarea de sine (întâlnire a sinelui cu sine), se lasă înțelegerii.

În împosedarea de sine, sinele (raportarea în cauză) își e proprie marfă de schimb, deopotrivă cel ce posedă și cel ce e posedat, miză posesiei.

Împosedarea de sine numește însă în particular și acea situație în care cuiva i se dă sine în posesie, e adus sieși în posesie, (printr-un decret al unei autorități, să zicem, o împroprietărire sub numele proprietarului – aceluia îi revine aceasta, acela își revine aici). De asemenea, avem și cazul în care cineva stând la sine își dă sieși posesie (aici revenirea sinelui de la acele posesii e încă neclară) – cineva care se înavuțește, să zicem, e într-o asemenea împosedare de sine, își este într-un sine pe care îl alimentează (cu sine, se pare) sau cazul în care cineva aflat sieși, în ceea ce consideră raportare la sine, primește plăceri, laude acestei luări – împosedare de sine, ca expunere și deținere stabilită a unei raportări de (la) sine, de exemplu statui, onoruri, parade, afișări de forță, ceea ce face ca o raportare de sine să fie știută și de întâlnit în general. Este cazul în care o raportare de sine stă expusă în altceva și expune prin altceva decât prin sine însăși în faptul ei; este o împosedare a altceva, cu valențe, trimiteri și anume la un sine, raport de sine deja luat. Apare și cazul în care ceva se arată și expune pe sine dar chiar prin raportarea ce e, ce-l pune la sine sieși.

Toate acestea sunt cazuri, exemple de dezvoltări din împosedarea de sine, efectuate pe putința acesteia. în fiecare se separă cumva un sens al împosedării de sine.

De ce am înfățișat aceste exemple de particularizare a împosedării de sine? Pentru că o dată adusă situării ce o pro-pune și anume istoria, împosedarea de sine își va strânge laolaltă semnificațiile, se va arăta a fi dată chiar în con-strângerea acestora. Adevăratul teritoriu al împosedării de sine se va arăta a fi istoria, toate particularizările fiind posibile doar o dată cu aceasta. O dată cu trecerea la istorie, de la con-strângerea sensurilor în care se dă împosedarea de sine, trecem de la posibilitatea particularizărilor succesive ale acestor sensuri la aplicările lor, să zicem.

Istoria: constrângere și aplicare – împosedarea de sine: de unde s-ar putea zice: constrângerea e deja aplicare.

Împosedarea e punerea cuiva (care e sinele, punerea de sine ori de către altul chiar) ca fiind acela ce posedă și anume, posedă sine, că e în posesie de sine, că are așa ceva ca sine și că își e în aceasta sieși. Că e în posesie înseamnă că e în aceea ce îi rezervă posesia, e prins și cuprins, se lasă și se aplică acestei rezerve posesionale – posesia îl expune de-posesiei, păstrării, dar și luptei pentru menținerea în aceasta (a relevanței de sine). Amenințător cu atât mai pregnant, cu cât în libertatea posesiei (sau constrângerea ei) are chiar sinele său, ceea ce îi revine ca acesta raportându-se sieși – deposedarea l-ar lipsi de sine, lucru inacceptabil și impracticabil.

Istoria pare a fi numai un caz a ceea ce am numit împosedare de sine și, cu siguranță, poate să devină așa ceva și să-și rămână așa ceva. Dar dacă modul în care își vine și vine constrânge sensurile împosedării de sine, nici una nu îi poate lipsi celeilalte, fiecare este pe temeiul, înțelesul celeilalte. Trebuie analizat “cazul” istoriei în împosedare de sine și ex-punere la

de-posesie de sine în care împosedarea nu poate să nu evolueze.

Împosedarea de sine exprimă deodată situația în care ceva, ce dă cuiva sine, dându-și sinele, iar aceasta e totodată modul în care își obține sine – dă sine (cuiva), se dă pe sine în acea dare de sine și își aduce astfel la sine. Toate acestea se țin reciproc în tensiune, trimițându-și continuu sensurile de la una la alta.

Repetă istoria aceeași reciprocitate? O repetă doar supusă ei sau în istorie abia se găsește ca atare?

Am numit istoria împosedare de sine și ex-punere la de-posesie de sine, dar, în același timp, ceea ce ni se părea a păstra același înțeles, lăsarea locului luării de sine. Formula numește succesiv două “fenomene”: lăsare de loc și luare de sine. Nu este însă numai o lăsare a ambelor a mișcări într-un loc al indiferenței reciproce, ci e vorba de o lăsare de loc luării de sine, aducerea unei lăsări luării (de sine), chiar aceea (lăsarea) în care aceasta (luarea) se însușește. Putința luării de sine venea pe putința lăsării locului și numai o dată cu aceasta, doar de aici se poate formaliza, eventual, o lăsare de loc ca atare și o luare pură de acolo; dar dacă în acea primă numire “faptul” lăsării inducea de la sine luarea specifică lăsării, în această a doua specificație, luarea era în indeterminarea ce i se propunea, aruncată sieși, necesității de sine, fără determinare, lăsată oricum indiferenței luării.

Lăsarea locului luării de sine pare astfel a fi pre-determinare a luării de sine, aceasta se găsește astfel aici. Lăsarea locului trebuie să vorbească deja luării de sine, numai așa aceasta își găsește îndrumarea venirii sale – luarea de sine trebuie să se găsească cumva în lăsarea de loc, aceasta îi este însăși încurajarea luării de sine. Luarea se găsește, se are pe sine cumva deja luată acolo – luarea își capătă înțelesul din lăsarea locului, din confruntarea cu aceasta, lăsarea de loc în operația ei conținând deja înțelesul de sine al luării, pro-punând sinele luării.

Lăsarea de loc e lăsarea locului sinelui luării – luarea se are la sine în lăsarea de loc – aceasta îi pune în joc sinele și pune în joc sinele. Se poate zice că la luarea de sine se vine de la o lăsare de sine. Istoria e astfel o lăsare de sine luării de sine, este cu sine un prim înțeles al sinelui.

Istoria ca lăsare de sine a luării de sine este un mod de a-și renunța sieși, a renunța la sine pentru ca acesta să fie luat, în această luare revenindu-și. Putem spune că renunțarea de sine a istoriei (la sine) lasă locul deschiderii sinelui – acesta își re-vine, dar în aceasta revine istoriei. Lăsarea de sine luării de sine acționează sinele sieși, îl menține într-o continuitate de sine, într-un raport neîntrerupt cu sine, este chiar dispunerea în această continuitate și neîntrerupere.

Istoria se dovedește a fi împosedare de sine ca lăsarea de sine luării de sine, ca ceea ce dă sine cuiva (luării) dându-și sinele, renunțând la drepturi asupra acestuia, dar dându-se astfel re-venirii de sine, readucerii la sine în luare. Astfel în raportul istoric – istorie, istoria se dădea ca lăsarea locului luării de istoric, de înstăpânire asupra sa și în aceasta revenindu-și. Aceasta este desfășurarea înțelesului în care e pre-dată (sieși) istoria. Acesta se dovedește a-și veni deodată con-strângerilor sensurilor împosedării de sine, a fi chiar momentul acestor constrângeri.

Relația istoricului la istorie se așează din mijlocul acestor “constrângeri”; istoricul era luare de sine din lăsarea de sine în care istoria își pregătea deja re-venirea sieși (și am văzut evoluția acestei logici în cazul a ceea ce am numit refuzul istoriei, cum și acolo istoria se păstra în constrângerile unui înțeles, cum istoricul era constrâns de acestea). Sensurile multiple ale împosedării de sine sunt în ce privește istoria (deschiderea posibilității împosedării), se țin într-o tensiune reciprocă, într-o continuă trimitere de la unul la altul – în istorie își transpar toate deodată; ignorarea istoriei, în vreun fel sau altul, se face doar pe baza lor, pe baza modificării tensiunilor dintre ele.

Modificarea tensiunilor numește fie intensificarea acestora, fie diminuarea lor; diminuării îi corespunde putința ca un înțeles să se “rupă” de celelalte, să performeze singur (vom spune că această rupere e imposibil ca atare și am văzut aceasta chiar în cazul unei detașări, ruperea propriu-zisă era impracticabilă); modificarea tensiunii înseamnă modulații de intensificare și diminuare, unde diminuării îi urmează o intensificare, apare un înțeles singur, care se ia pe sine de la aceasta ca sursă a celorlalte, care le constrânge pe toate celelalte sieși, și exemplele citate pot fi puse în acestea, pot fi deduse astfel.

Pe noi ne interesează însă impactul unor asemenea dezvoltări asupra istoriei și în istorie, raportul particularizării în împosedare.

Împosedarea de sine, care e punerea în posesie de sine (a sinelui) e aducerea sinelui la posesie sieși, se mișcă doar în acest “legământ”. Putem întâlni însă aici două situații opuse de aduceri: aducerea la sine ca înavuțire și aducerea la sine ca instituire. În primul caz, împosedarea reprezintă subjugarea unor lucruri sinelui (raportului la sine ce e dat în posesie), fără ca acestea să îi fie relevante ca sine, dar cumva prin aceasta stând în negativ luării de sine în cauză. Celui de-al doilea caz îi corespunde tot situația unei subjugări, aducerea sub un lucru ca reprezentând sinele; dar subjugarea nu e decât o particularitate a instituirii, un mod anume, așa că în acest caz împosedarea aduce un lucru, îl pune chiar în fața a ceea ce acesta își vine să fie, în fața exprimării de sine – se va găsi la sine ca fiind acesta față de sine. Este cazul însăși luării de sine, este momentul intrării în istorie, momentul în care, istoric fiind, se ex-pune de-posesiei de sine și expune istoriei (istoria).

Primul caz al înavuțirii expunea un sine în negativ, negativ pe care îl trata cumva – se găsea deci ca un sine deja constituit sieși. Din cel de-al doilea, ce pare a fi și rădăcina primului, se arată că acesta din urmă caz al constituirii de sine, cu tot ce implică, nu poate fi cu totul explicat decât o dată cu, pe baza întâlnirii cu istoria. De-abia aducând istoric împosedarea, confruntarea acesteia cu și în istorie, se poate discuta de prilejul, îndreptățirea unor constituiri de sine.

Între aceste două cazuri pomenite, diferența ce s-ar ridica (din faptul că în primul sinele se are constituit sieși, oarecum încheiat sieși, iar în al doilea, întâlnim însăși punerea de sine) ar fi aceea că în primul caz propriul sine, avându-se, se potențează pe sine în genere, cu acesta și asupra acestuia, se așează pe sine fiindu-și purul mobil al acțiunilor sale, în al doilea caz, ceea ce dă sinele cuiva, ce așează ceva la sine nu e prezent la sinele acesta, nu e (încă, cel puțin) acesta, împosedează de sine, dar scapă într-un anume fel, împosedarea aceasta nu-l consumă cu totul, nu se consumă acestei așezări, deci i se proiectează împosedatului său, e încă undeva în apropiere sau în depărtare, împrejurul acestui “nou”, într-un fel sau altul.

Aici se i impune și i se ex-pune de-posesia, se are la sine deodată cu acel lucru care l-a pro-pus, ce l-a dat propriei putințe, dându-se propriei sale putințe – aceasta ar fi într-un anumit sens aducerea pe lume a lumii, care se împrejmuiește sieși – ceea ce e dat astfel e împrejmuit sieși; aici e corect a trece de la raportarea la sine la prezența “însuși” sinelui în raportarea aceasta.

Ceea ce își e dat posibilității raportului la sine, își e dat deodată cu ceea ce l-a instituit, de-pus sieși – e momentul relevanței raportului la sine, momentul instituirii relevanței; din momentul în care ceva își e dat în (cu) împrejmuirea de sine, își e dat relevanței de sine în împrejmuire – de aici apare și posibilitatea irelevanței tot dintr-o venire în preajmă subsecventă unei asemenea situații.

Primului caz al înavuțirii, îi revine și lui împrejmuire, își e dat în împrejmuire, dar aceasta i se impune direct ca sarcină – împrejmuirea sa e negativul său, ceea ce într-un fel sau altul îl respinge, împejmuirea i se impune astfel ca necesitate, în necesitate. Dacă aduce ceva în subjugare sieși, acesta cât nu îi răspunde, cât nu îi stă decât nevoit astfel, trebuie înconjurat, împresurat, împrejmuit acestui sine; acesta trebuie să se împrejmuiască acestei împrejmuiri într-un fel sau altul. Și aici așa ceva își e dat tot în posesie, tot împosedării de sine, se găsește în necesitate ex-pus la de-posesie. Intervenind asupra a ceva, subjugă raportarea la sine a acestuia, care e în aceasta; trebuie deci să întrerupă raporturile în care acest subjugat se așeza sieși și aceasta pentru a-i reveni în întregime puterii sale de sine.

Ex-pus negativului în de-posesie, totuși un asemenea sine (raportare la sine), constituit sieși nu poate decât lăsa semne de sine în “corpul” negativului, înseria (îl poate și cunoaște, de ce nu?) aducerea lui în posesie (ca factuală posesie), tot timpul forțată; subjugarea, violența îi sunt necesare. (Sclavia e un exemplu de situare în aceste condiții).

Acest sine constituit refuză acele alte raportări la sine în afară de a sa, ceea ce și-a adus posesiei, fiind în fața negativului ca de-posesie, îl ex-pune de-posesiei, ex-pune de-posesia, dar aceasta în sarcina evitării ei, în sarcina închiderii ei (modificare a împosedării). Trebuie astfel să se împrejmuiască, închidă posesiei sale, să întrerupă legăturile de (cu) sine ale acesteia, să împiedice restabilirea acestora, să respingă ceea ce, luând astfel în posesie, ar atrage după sine ca retribuție într-un fel sau altul (se ridică astfel în istorie palisade, cetățui, redute, rezistențe). Raportul său de sine i se impune ca sinele și în acest raport, trebuie să fie sinele însuși, dar cu acest aspect al trebuinței (de sine).

Celuilalt caz, împrejmuirea nu-i revine, cel puțin nu inițial, ca sarcină de pus sieși deodată cu cel ce îl împosedează sieși (împosedant fără a fi

propriu-zis acel împosedat de sine); ceea ce îl pune sieși, îl împresoară, împrejmuiește – împrejmuirea este în putința raportului la sine în responsabilitate. Cazul înavuțirii de sine trebuie să derive cumva din acesta. Dar această trebuință nu poate surveni decât pe teritoriul istoriei, confruntărilor istorice ale de-posesiei, deci numai ce instituirea avută în vedere se face în modalitatea istoriei și e expusă istoriei.

O raportare la sine ca înavuțirea nu poate să apară decât o dată cu instituirea a așa ceva ca o raportare la sine – numai o dată ce sinele a fost cumva instituit, își poate re-veni și decide o asemenea desfășurare de sine. Așadar sinele nu își e imediat constituit sieși, aceasta e o decizie ulterioară, survenită în raportul de sine.

Acest lucru transpare și mai clar dacă avem în vedere cazul siguranței de sine.

Instituirea de sine lasă împrejmuirea raportării de sine, cum am văzut, și din aceasta ex-pune la de-posesie; cum sinele înavuțirii nu poate decât să urmeze instituirii, e subsecvent aruncat de-posesiei, în fața sa e negativul, împrejmuire a negativului cu cât nu poate fi decât sine sieși ca însăși raportarea la sine. Luând la sine din negativ, acaparează și se acaparează, apare nevoia reținerii; oricărui raport separat la sine a acelui ceva acaparat, și anume a oricărui raport în afara propriei sale raportări la sine (a înavuțitului) – acela nu poate avea raport la sine, nu are sine, se poate raporta la sine doar pornind de la ceea ce am numit sinele înavuțirii (sclavia ne apărea ca exemplu aici) – acesta din urmă își rezolvă de-posesia în acest fel.

Sinele înavuțirii își revine ca sursă a propriei instituiri de sine, iar împrejmuirea îi arată ca atare. Se pune în același înțeles (logică) al instituirii de sine, adică se dă sieși deodată cu ceea ce îl pune, adică cu sine. Diferența față de celălalt caz e aceea că dacă acolo ceea ce instituie scăpa și se proiecta împrejmuirii, aici ceea ce instituie e același cu cel instituit – e prins deci deja în instituire, proiecția sa e nulă și deci împrejmuirea îi e practic inexistentă atâta timp cât se află cu tot cu sine la sine. În acest caz împrejmuirea își e sieși negativă.

Cât e dat încă în de-posesie, cât se are pe sine în posesie, cât numai aici se poate întâlni sieși, lucrează la a-și însuși împrejmuirea, să nege acesteia negativul, să o facă să-i servească; trebuie să smulgă împrejmuirea sieși, să-i descopere legile prin care aceasta își poate sta sieși împotrivă, servindu-l. Cât acționează asupra împrejmuirii, cât și-o însușește pe aceasta împotriva ei, se ex-pune (la de-posesie, care deși părea exclusă, iată că revine și istoria o dată cu ea nevoită) și anume se ex-pune amenințării exteriorului. Luând forțat împrejmuire, face o distincție în aceasta între un exterior lăsat de la aceasta și un interior cu aceasta. Cât se împrejmuiește luând împrejmuirea de la sine și punându-și-o sieși, se expune refacerii raporturilor la sine ale acesteia – împrejmuirea îi e amenințată în împrejmuire. Se pune astfel problema siguranței și consolidării în aceasta. Acțiunea în numele siguranței face trecerea de la ex-punerea la negativul istoriei la

pre-facerea istoriei.

De aici istoria, ca orice alt lucru, e regăsit în împrejmuire, în necesitatea împrejmuirii (necesitate inerentă ei) și adusă ca împrejmuire servilă (refuzându-i negativul). Această separare a istoriei are scopul expres de a-i neutraliza negativitatea, însă cât refuzul negativului nu îl anulează pe acesta, ci îl readuce mereu, chiar și acaparării totale a istoriei îi re-vine negativul. Este o rezultantă de neînțeles pentru cel implicat astfel dar perfect de atribuit de la situarea sa inițială față de istorie. Această negație “absolută” a istoriei însăși (a unei istorii, de fapt) ne aduce aproape de caracterul apocaliptic, numit mai sus. Vom zice că unei istorii “obținute” astfel îi revine un caracter final oricum, o închidere eventuală, lucrează deja asupra propriei închideri, propriului refuz.

Pare că lucrul acesta e lucrul în vederea siguranței și a consolidării acesteia.

Siguranța pare să vină ca faptul de a te pune în completa

pre-vizibilitate, a pune o așezare într-o totală preîntâmpinare a tuturor reacțiilor ce i-ar surveni punerii, în posibilitatea neîngrădită a facerii față tuturor problemelor ce s-ar ivi acestei puneri și anume, într-o asemenea măsură încât să se obțină doar răspunsuri calculabile.

Istoria ca așa ceva se încheie la un moment dat, e istoricul ca preîntâmpinare, cel ce își ridică împrejuru-i palisade, cetățui, etc., și menținerea în acestea, păstrarea lor până la totala eliminare a amenințărilor vizibile. Rezolvarea unui sine în istorie, refuzul istoriei, ținerea deoparte a istoriei ar ține astfel de căutarea unei poziții neamenințate de istorie, de expunerea la deposesie, pe care aceasta o poate aduce împosedării de sine.

Dacă punerea în neamenințător e un deziderat de înțeles, “rezolvarea” istoriei face un principiu din neamenințător; cum rezolvarea istoriei e și a sinelui, sinele se definitivează și rezolvă în măsura neamenințătorului, sinele venindu-și sieși oricum deja in pro-punerea acestuia; dacă nu îl găsește împrejuru-i, apare nevoința fabricării lui.

Se păstrează logica istoriei între luare de sine și dare de sine, cu precizarea că sinele se pune (se are) în neamenințător, însușindu-și la aceasta ce i se oferă. Împosedarea de sine a istoriei vizează acum aducerea sineului și a ceea ce se dă în istorie sub principiul amenințătorului

de-posesiei. Sub acest deziderat al neamenințătorului se subsumează tot ceea ce ajută acestuia, corelațiile acestuia.

Avem de-a face cu un sine ce se refuză amenințării istoriei și face din acest impuls principiul istoricului, survenirii istoriei, care însă funcționează tot pe această logică a împosedării, pe aceasta neputând-o recuza, doar folosi eventual. Cât istoricul e doar neamenițător, situare în neamenințare (siguranță), sinele își devine ceea ce i se oferă în acest sens și acționează asupra altor lucruri, de asemenea – în măsura în care raportarea la sine se caută neamenințată (de sustragerea relevanței) aranjează în neamenințător.

Trebuie să vedem în neamenințător o posibilitate, o consecință istorică, o survenire istorică a ex-punerii la de-posesie în împosedarea de sine, nu însuși principiul istoriei.

Principialitatea istoriei ar veni ca rezolvatoare de sine, acestuia

de-scriindu-se astfel sieși într-un maxim de posibilități de sine. Cât principialitatea definește sinele sieși, se arată că sinele e angajare istorică, angajează istorie și e angajat de la istorie. Principialitatea e deja rezolvatul istoriei – aceasta îl pune în situația de a fi mereu la dispoziție, de a se afla mereu la dispoziția luării în aceasta.

De la această situare în principialitate a istoriei se poate deduce o dublare a sinelui de sine, un sine transistoric (care trece prin și prin care trece istoria, sinele deja rezolvatei principialități istorice) și unul istoric, momentan; cel transistoric ar constitui un sine mai esențial cât îl asigură pe celălalt, cât îl are pe acesta în propriul său nume; acest celălalt își poate răspunde acestei puneri inițiale sau nu. Acest transistoric în posesia căruia suntem dați în principialitatea istoriei, ne preîntâmpină și ne depășește, e punere și dispunere de sine istoric, îl include pe acesta, pe acesta nu are voie și nici nu are cum să îl depășească, este tabu-ul, legea, trebuie păstrat, ocrotit. De la acesta se obțin libertăți, uitări, permisivități, pedepse, vinovății.

Neamenințătorul poate fi pus pe temeiul ex-punerii la de-posesie ca principiu istoric, venind ca principiu de la mișcarea de-posesiei, neexcedând-o dar în aceasta arătându-se de fapt doar ca o tentativă de principiere a istoriei.

§4. Am putea zice că principiul istoriei ar fi împosedarea de sine din ex-punerea la de-posesie; acest “principiu” l-am văzut reluat și reținut într-un fel sau altul în toate modificările istorice asupra istoriei. Dar ce principiu e acela care permite chiar persistența refuzului împotriva-i, pentru că din cele văzute până acum nu ne-am confruntat cu simple erori de la principiu, ci cu consolidări, constituiri, continuități împotriva “principiului”.

Nu avem aici locul unei dezbateri privind principialitatea istoriei ca atare, dar această consecință trebuie avută în vedere. Acestui principiu pare să îi fie indiferentă prezența de sine.

Astfel, deși istoria pornea de la considerații pozitive, nimic nu pare să o împiedice să decadă în refuzul ei de sine, mai mult, în aceasta, ceea ce pare principiul e chiar satisfăcut. Istoria pare o capcană, iar refuzul ei, un lucru ce trebuie făcut, ce se impune.

A vorbi de istoria cuiva e a vorbi deci de necesitatea aceluia în istorie (neputința evitării acesteia), dar și de lucrul în vederea refuzului ei, neutralizării și rezolvării ei. Istoria filosofiei nu numește așa cum apărea inițial modul în care aceste două își sunt cooriginare și se păstrează reciproc propriilor lor putințe, ci mai degrabă spațiului necesar confruntării lor, spațiul luptei fiecăreia pentru supraviețuire în dauna celeilalte, modul unei de a se păstra împotriva și împotrivindu-se celeilalte, și anume într-o nevoință reciprocă. Faptul că vin una la alta are nevoie de o supra-explicație, simplul fapt al întâlnirii lor e irelevant; întâlnirea e forțată cumva (de împrejurări, s-ar zice) – cele două nu își vorbesc, în cel mai bun caz își sunt indiferente.

Această situație, înainte de a fi un înțeles al însăși istoriei, este raportul unei situații ca mărturisire a intervenției unei indiferențe, a unei negativități, istoria ca atare, deci, realizând așa ceva din aceea ce îi e de gândit de la principiul ei; deci se implică o anumită gândire a principiului istoriei de la această situație “doveditoare”. S-ar putea zice că aici se situează în istorie un soi de realism istoric, cel care se pune în “însuși” principiul istoriei, o anticipează (împotriva-i), o face să îi servească într-un fel sau altul.

Si aici istoria pune în joc o lăsare de sine a luării de sine, doar că acum o luare de sine se constituie ca perfect îndreptățită sieși în consolidare de sine; blochează accesul istoriei ca relevanță a raportării de sine, își conține istoria deci, istoria i s-a dat, dar împotriva-și, blocându-se sieși.

Dar toate acestea sunt lucruri ce au survenit în urma unui eveniment istoric și anume acel eveniment ce a desconspirat istoria în întregime, în “finalitatea” ei; finalul istoriei a avut deja loc în acesta, s-a dat înțelegerii acestuia. Este cazul unui istoric întors împotriva istoriei; acesta aduce o luare de sine, propune o raportare de sine ce e venirea sinelui ca atare, rezolvarea tuturor erorilor de sine – istoria cât rămâne e negativul și se impune refuzul ei principial.

Principiul istoriei trebuie să fie acela ce își revine mereu din fiecare moment istoric, sensul istoricului e legat de această păstrare. Istoricul dă istoriei ceea ce aceasta își dă sieși. Un istoric al neamenințării produce o istorie a neamenințării. Prin situarea istoricului la istorie, apare putința subjugării istoriei, producerii istoriei, fabricării ei (prin eliminarea peste tot a ceea ce ar putea contrazice istoricul în cauză – și unii numesc asta educație). Principiul istoriei pare a fi survenirea istorică; în fața acestuia istoria e ca și abandonată, iar acest “abandon” rămâne netematizat cât istoricul își caută doar impunerea pretutindeni și de pretutindeni sieși.

Un negativ rămâne, revine însă oricărei forțări productive a istoriei – reușita totală a istoricului în istorie făcându-și istoria se ex-pune unui negativ pe măsură, peste acesta trebuind să treacă mereu, față de acesta vine să fie orientat acest istoric (istoria trebui ținută închisă în fața acestui negativ, nicidecum deschisă de el) – istoriei sale fabricate i se opune o stranie nevoie de istorie.

Dacă istoricul produce istorie și performează istoric în preformarea istoriei, deținerea puterii asupra istoricului e deținerea istoriei. Se ignoră în această acaparare aceea că istoria era deja lăsarea putinței istoricului, că acesta pentru a pro-duce istoria trebuie să aibă deja “permisiunea” acesteia. dacă istoricul pro-duce istorie, iar aceasta e numai ce acesta îi “oferă”, istoria e însăși permisivitatea istoricului; dar o atotpermisivitate retrage istoricul, în aceasta se pierde chiar istoria. Atotpermisivitatea (permisivitate formală a istoriei) e irelevanța istoricului, luarea de sine iresponsabilă e eșec fundamental de sine. Istoricul ce se găsește în pro-ducerea către dezideratul de sine a survenit cumva în istorie, iar luării sale de sine i s-a dat o relevanță de sine, dar pe care, în fața de-posesiei de sine, vrea să o sustragă acesteia – este o problemă între această luare de sine în vederea consolidării sieși și împrejmuirea ce o înconjoară.

Istoria nu poate să fie totală permisvitate față de sine, ar ajunge astfel să nu mai fie; formalizarea ei ca atare apare abia în urma instituirii istorice a unei luări de sine, în mișcările acesteia în fața de-posesiei de sine cât a survenit o păstrare necesară a istoriei la aceasta; formalizarea aceasta apare ca o explicitare a unei situații deja date.

Istoria, cum am mai zis (vezi cap. I, prgf. 2), nu poate fi indeterminare de sine; în aceasta istoricul ar fi și el doar indeterminare de sine –

in-determinarea istoriei este in-determinarea istoriei. Istoria și istoricul se raportează indeterminării ca atare doar o dată ce s-a decis cumva un istoric căruia istoria îi revine ca istorie de sine doar în măsura unei relevanțe de sine.

Istoria ca lăsare de sine luării de sine trebuie totuși să fi permis istoricul, să se fi permis în acesta. Trebuie să vorbim, deci de o anume permisivitate, de o anume indeterminare de sine determinării de sine.

Istoriei ca împosedare de sine și ex-punere la de-posesie, ca lăsare de sine (de loc) luării de sine vine să îi corespundă și caracterizarea de indeterminare de sine determinării de sine; istoria, lăsând loc luării de sine, se pune deci, într-o indeterminare, dar numai una a determinării în numele relevanței de sine.

Istoria vine și își re-vine ca indeterminarea determinării de sine. Această indeterminarea nu e însăși indeterminarea, nu e expunerea indeterminării ca atare. Indeterminarea istoriei e mai întâi ex-punere la

de-posesie, ceea ce, în numele relevanței raportului la sine, se dă împosedării de sine. Această indeterminare deschide împosedarea și se deschide în aceasta. Indeterminarea ex-pune la de-posesie celui ce își e dat sieși în posesie, ce își are întâlnirea de sine în aceasta, celui ce întâlnește în și ca posesie de sine, cel ce întâlnește în relevanța de sine, având o raportare la sine, deci ce lasă sine. În acest mod, indeterminarea de sau în care se dă istoria e indeterminarea determinării de sine (unde sinele aduce raportări sieși). Determinarea se mișcă în această indeterminare, având în vedere relevanța de sine.

“Concepția” asupra acestui sine dictează modul în care teoria își are determinarea indeterminării și, am văzut, cazului indeterminării însăși (acest caz survine însă de la o situație istorică ulterioară, în care istoria în raport cu sine se are ca modificată cumva). Dar cum nu vorbim de concepții despre sine și raporturi la sine diferite, trebuie spus că această relevanță de sine se deschide abia în propunerea istoriei ca indeterminarea determinării (de sine); aici acea relevanță își transpare sieși pentru prima dată.

Ca indeterminare a determinării, istoria nu aduce laolaltă indeterminare cu determinare, într-o întâlnire fericită, aceasta e cel mult un caz ulterior; nu le aduce nici de undeva unde și-ar fi fost fiecare pentru ea însăși.

Istoria e în și ca indeterminația determinării, întâlnirea acestora numai una celeilalte – nu e vorba de o indeterminare oarecare ce întâlnește o determinare oarecare; de asemenea, indeterminarea nu ex-cită cumva determinarea potrivită (și această situație ar fi ulterioară) și nu se cere rezolvată în determinare; nu se zice nici că indetermnarea e de fapt determinare ori invers.

Indeterminarea determinării e un raport primordial în care ceea ce se oferă în indeterminare e însăși determinarea, și anume sieși; indeterminarea aduce sieși determinarea, cele două își sunt con-sistente. Indeterminarea nu oferă doar prilejul unei determinări, tentant sau nu, ci o dată cu prilejul determinarea e înfățișată sieși, indeterminarea o aduce pe aceasta sieși, o lasă luării de sine, ridicând (relevând) determinarea sieși.

Ceva își este adus în indeterminație determinației de sine, se găsește pe sine în indeterminație determinației de sine, își vine în indeterminare determinăriii și își revine ca determinare indeterminării. Din modul cooriginar din care pro-vin cele două, acestea își re-vin în rezistență reciprocă.

Ceva își este adus la un loc al luării de sine (determinării de sine) de indeterminare, luându-se în indeterminare, proiectează în juru-și indeterminare; aceasta îl înconjoară, dar în perfectă putință a determinării sale (de sine), îi e co-respondentă acestei putințe; ceea ce l-a adus la sine, la luare de sine, raport la sine se află (încă) în preajmă, îi revine împrejmuitor. Aducând la luare de sine, indeterminația nu poate fi străină acestei luări, e permeabilă chiar acestei luări de sine, păstrează și îi păstrează acesteia

de-posesia de sine.

Indeterminarea ce aduce determinarea chiar la locul de unde aceasta își vine sieși, se proiectează în jurul acestei luări, determinația luându-se astfel în indeterminația determinației; aceasta prin lăsarea punerii determinație se lasă sieși, își rezistă sieși. Istoria ca indeterminația determinației trebuie astfel să își reziste sieși, ca lăsarea de sine luării de sine, punându-se istoricului din care își revine, ca împosedare și ex-punere la de-posesie; își rezistă sieși, ex-pune de-posesia de sine și se ex-pune

de-posesie de sine. Astfel istoria reprezintă rezistența reciprocă indeterminației – determinației.

Putem zice după aceasta că ceea ce am numit refuz al istoriei, neutralizare și formalizare a ei nu reprezintă singurele moduri, necesare sau nu, survenind ca nevoința istoriei de a trata istoria; ele sunt ca origine a lor de-a dreptul ne-istorice și semnifică ca atare o rupere a rezistenței istorie prin acțiunea brutala istoricului (o situație survenită în istorie la un moment dat), o tăietură a acesteia prin acesta. Rezistența nu era însă tăiată propriu-zis, căci cum am văzut, de fiecare dată în urma unei tentative similare, istoria re-venea asupra îndepărtării sale, istoria își tot re-venea sieși; istoricul tot revenea istoriei, dar în necesitate, nevoință, trudă, suferință.

Formula “istoria filosofiei”, departe de a nota nevoința, punând ambii termeni în păstrare reciprocă, ne vorbea aici de o rezistență reciprocă a acestora. În istoria filosofiei, filosofia trebuie să păstreze istoria ca rezistentă sieși (deschisă sieși, de-osesiei de sine). Rezistentă în istorie, filosofia vine și să își fie rezistentă sieși, luarea de sine din lăsarea de sine a istoriei proiectează filosofiei istoria filosofiei în care s-a găsit. Filosofia rezistentă în istoria filosofiei face istoria să își reziste.

Putem spune cu titlu generic că tot ce se ia istoric în istorie, se ia în vederea rezistenței istorice în rezistența istoriei; orice proiect (chiar și unul ce se va dovedi, eventual, a fi în eroare) e angajat într-o asemenea cerință de sine. Scriitura este, trebuie să fie și ea propunerea unei rezistențe istorice, un rezultat al confruntării cu rezistența istoriei. Ne rămâne să vedem cum anume se raportează la aceasta, din ce direcție participă la dezideratul rezistenței în istorie a istoriei (re-sistența de sine).

CAPITOLUL III

§1. Am numit istoric acel lucru care într-un fel sau altul se pune în păstrarea istoriei, de la care adusă, istorie își re-venea. Această re-venire ni s-a înfățișat în cele din urmă ca rezistență de sine a istoriei, măsură în care istoricului permis de istorie nu îi e permisă excedarea istoriei prin aceasta, nu consumă istoria, nu o include (la sine). Istoricul ar fi însăși păstrarea în rezistență de sine a istoriei (istoricul afirmă istoria, o de-ține, dar mereu înspre aceasta), modul în care istoria se dă ca rezistentă de sine. Istoria de-ține astfel “spațiul” afirmării de sine, relevanței, responsabilității și exprimării de sine.

Ne-istoric va fi ceea ce, pornind de la permisivitatea istoriei, o întoarce pe aceasta împotriva-și, întrerupe re-venirea acesteia la sine, părând că îi anulează (neutralizează) rezistența. Ne-istoric e ceea ce se interpune

re-venirii de sine în care istoria se deschide, cel care se ia de la istorie, într-o anumită cunoaștere a ei, în așa fel încât se pune la capătul acestei re-veniri, o aduce pe aceasta să-i servească, este o acționare în istoric în acest sens.

Istoria servește unui asemenea interes, cu cât e mai previzibilă; asupra acestei previzibilități se poate acționa în multiple feluri, din multiple înțelesuri. Între acestea găseam și situațiile analizate ale formalizării, neutralizării, refuzului de istorie, cu toate consecințele lor, în toate aflându-se o “principială” tendință neistorică. Istoria unor asemenea “realizări” nu poate fi numită decât ne-istorică, o istorie a nevoinței și necesității, cât refuză păstrarea și rezistența istoriei la sine. Chiar și în aceste cazuri am văzut ca rezistența de sine istorie nu poate fi anulată complet, în cele din urmă istoria re-vine și își revine, e inevitabilă; însuși modul în care se efectua acapararea ei, ceea ce o împotrivea ei însăși era aservit în ea.

În fața acestei re-veniri a negatului (refulatului), a acestei negații “de sine” a istoriei, istoricul ne-istoricului trebuie să se baricadeze, să-l respingă neîncetat – în (ne-)istoria sa, eficiența în aceasta îl face istoric. Ne-istoricul aparținea unei deja realizări a istoriei. De remarcat și faptul că ne-istoricul este ne-istoric, un istoric adică (ceea ce e deja implicat istoriei), dar care lucrează împotriva istoricului, bineînțeles în sensul în care acesta din urmă ar păstra istorie re-sistenței de sine. Ne-istoricul vizează o ne-istorie.

Ne-istoricul se confruntă cu istoricul – ceea ce rămâne în afară cu istorie nu-i servește primului, servind încă istoriei, această re-venire trebuie anulată, neutralizată, nu trebuie lăsată sieși ca spațiu survenirii negativului (istoriei).

Putem vorbi de istoria filosofiei în cel puțin două înțelesuri: cel al unui istoric dat rezistenței istoriei, re-venirii acesteia sieși, unde venirea filosofiei la istoric e deci direct implicată în aceasta, și cel în care filosofia vine unui istoric (si ca acesta, eventual), un istoric al ne-istoricului, un istoric ce re-ține sieși istoria (cel puțin temporar, deschizându-și timp aici în acest fel), împotrivind-o pe aceasta sieși, ținând-o cu sine la distanță, căutându-i și performându-i legea, lege pe care însușindu-și-o, istoria i-ar servi neutralizată cu necesitate – ar include-o astfel (excluzând-o, de fapt), chiar imaginându-și o excedare a ei. Ar fi filosofia venirii unui ne-istoric împotriva istoriei, de la survenirea acestuia sieși ca ne-istoric la re-venirea forțată a istoriei.

În cele ce urmează nu vom aborda atât venirea filosofiei la istorie, cât venirea filosofiei la istorie prin scriitură, ca scriitură, în ce îi oferă acesta. Vom considera scriitura domeniul de întâlnire a filosofiei cu istoria, locul unde acestea se deschid reciproc, locul unde, revenindu-și fiecare, ar fi în aceasta păstrarea celeilalte. Scriitura ar numi atât modul în care istoria dă loc venirii filosofiei sieși, cât și modul în care filosofia, venindu-și, păstrează re-venirea istoriei la sine în re-sistența de sine în care aceasta se dă (sieși).

Scriitura e propunere a cel puțin o modalitate în care istoria și filosofia (în aceste caz) își vin, își stau reciproc. Ca loc al întâlnirii celor două, scriitura e mod de la le face vizibile pe acestea una celeilalte, e deja în (ca) performarea unui înțeles al posibilității acestei întâlniri; este performarea unui înțeles al întâlnirii în istorie, acționează deci în și ca păstrare a acesteia

într-un fel sau altul.

§2. S-ar zice că azi scriitura filosofică e doar un gen al scriituri, un gen între altele. Chiar dacă pe noi ne interesează aici, cu precădere, întâlnirea istorie – filosofie în scriitură, trebuie să remarcăm că scriitura întreține un raport “personal” cu istoria, un raport de antecedență scriiturii filosofice la istorie. Ea se arată ca o aducere a ceva la istorie, păstrând deci un înțeles al acesteia din urmă, păstrându-se într-un înțeles al istorie. În scriitură acest înțeles se pre-dă filosofiei, ca filosofia să se regăsească în el, să-și vină sieși prin acesta, deja în survenirea istoriei. Acest lucru trebuie reținut pentru mai târziu.

Scriitura deci, înainte de a fi a cuiva anume, întreține un raport la istorie, este “un” istoric al acesteia (înscrisurile ei constituind demult dovezi istorice) și ca istoric trebuie să păstreze istoria.

Care e înțelesul istoriei deținut de scriitură, în ce mod păstrează cu acesta istoria?

Cu această întrebare pornim în analiza scriiturii.

Scriitura trimite la faptul de a scrie, de a înscrie. Scriitură este ceea ce apare în înscriere, deci înțelesul scriiturii de deținut mai întâi de înscriere (înțelesul de istorie păstrat scriiturii trebuie să își re-vină de aici). Înscrierea vine ca lăsarea unor însemne pe o suprafață; înaintea scrisului alfabetizat, o urmă de picior pe plajă reprezintă o înscriere, un fapt al înscrierii. Suprafața plajei primește și păstrează urma respectivă, cel puțin un timp (până ce ștergându-se dispare), cel mai mult cât ea este rămânându-și.

Înscriere e punere în ceva care păstrează (înscrisul) cât se păstrează; un lucru păstrează urma altuia atâta timp cât e și el păstrat cumva. Situația înscrierii e situația unei puneri în păstrare în altceva, in păstrarea altcuiva. Dacă se caută o înscriere, dacă se intenționează o lăsare în păstrarea altcuiva, cât acesta se păstrează sieși, se caută ca purtătoare de semne acele lucruri care, prin dispunerea lo față de sine, pot păstra cât mai bine, adică acele lucruri de la care însemnele se pot șterge cât mai greu.

Dacă, în esență, peste orice suprafață se poate înscrie (esență venind de la însuși înțelesul înscrierii), tot de aici, de pe orice suprafață se poate șterge orice urmă. Așadar, având în vedere acestea, deodată înscrierii trebuie să îi apară și o anticipare asupra a ce e acel lucru ce se “oferă” ca suprafață înscrierii, cum se raportează acesta la sine, care îi sunt raporturile cu împrejurimile sale, ce anume poate surveni în aceste împrejurimi.

O urmă în nisip e accidentală, în timp ce înscrierea are din ce în ce mai mult pentru sine un caracter intenționat și astfel vizează intenționat păstrarea înscriselor – într-o mișcare de relelvanță de sine în fața acestor păstrări. Înscrierii îi revine o anticipație în privința lucrului pre-dat păstrării (păstrătorului). Dacă o înscriere se vrea păstrată milenar, atunci piatra pare cel mai apt lucru pentru a o păstra (avem astfel table cu porunci, piramide, etc); și aceasta se poate șterge ori distruge, dar într-un timp foarte îndelungat, lucru nu puțin relevant intenției inscriptive.

Înscriere vizează punere în păstrarea cuiva de sine, în așa fel încât punerea să nu altereze în mod definitiv această păstrare de sine a celui ce vine inscripționării; este o modificare superficială a celui însemnat, însemnarea e o acțiune asupra a ceva, în așa fel încât acesta fiindu-și, să revină acelei însemnări; se însemnează ceva într-o totală (acolo unde se poate) cunoștință a posibilității aceluia de a sta simultan, stându-și sieși, însemnării.

S-ar putea zice că cel ce poartă însemnul nu trebuie să fie conștient de această purtare, ori dacă e sau devine astfel, în condițiile de previzibilitate asupra condiției sale generice, trebuie asigurat aceea că purtătorul se va îngriji de însemn, nu se va revolta împotriva lui, ștergându-l (cioplire în piatră, însemnarea oilor sau pentru al doilea caz tatuajele oamenilor).

Înscrierea operează separația unei suprafețe de lucru ce își revine apoi ca purtătorul acesteia; însemnarea își face acest lucru ca relevant,

aducându-l suprafeței de sine. Acest lucru, stându-și sieși, acum numește această însemnare și chiar această reacție urmărită în înscriere, cerută de aceasta – se înscrie pe acele lucruri care o dată scrise nu se pot opune scrierii respective, care în ele însele venindu-și servesc în această mișcare susținerea scriiturii (cazul pietrei, hârtiei, de exemplu), până într-atât încât sunt numai în aceasta, adică fiindu-și, se dedică acesteia. Acest lucru adus sieși suprafeței de înscriere se include astfel, cât cu sine nu are nimic împotrivă, unei relevanțe a înscrierii; este scos din circuitul în care apărea și își apărea inițial și de-pus în această relevanță (de sine). În acest fel e “victima” unei împosedări de sine – este pus în sine, lăsat sieși în această relevanță și numai o dată cu ea, cât folosește înscrierii ca susținere ce este (fiindu-și), a înscriselor sale.

În această măsură a împosedării de sine se află în ex-punere la de-posesie, dar ca păstrare ce trebuie să evite ștergerea. Însemnat, un lucru se ex-pune de-posesie de sine, deposedat de sine, el e neînsemnat (irelevant).

Înscrierea se pune însă în anticipația putinței de păstrare a lucrului de însemnat, adică a putinței de păstrare cât se păstrează sieși însemnării.

Ex-punerea la de-posesie e astfel minimalizată, se caută în anticipația numită excluderea acestei expuneri. Nici un raport nu poate susține o însemnare definitiv, ci doar temporar, și aceasta cât nimic nu e definitiv – ceva cât e, doar temporar poate exclude nimicul.

Înscrierea e posibilă deci ca determinare a unui indeterminat determinării, lăsarea (punerea) determinării în indeterminarea sa și numai deodată ce un lucru stă ca indeterminare determinării poate primi înscrieri (determinări).

Acest lucru al înscrierii se deschide în indeterminarea determinării, ceea ce fiindu-și poate trece ca fiind determinația respectivă. Scriitura însăși nu apare înaintea survenirii unei asemenea situații și numai de la aceasta se poate desfășura într-un fel sau altul. Indeterminarea determinării deschide și se deschide în istorie, istoriei deci – înscrierea, pe baza acestei indeterminații a determinației, pornește și revine deci de la istorie, de la putința acesteia de a-și sta sieși.

Înscrierea se dă deci de la o lăsare a înscrierii raportului la sine ca înscriere. Înscrierea face ca obiecte să răspundă cu înscris și să păstreze această răspundere după ce ea și-a încheiat acțiunea. Această remanență în relevanța-i de sine e pregătită de înscriere; aceasta dă seama prin altul de sine prin absență de sine, este punerea altuia (știindu-i fiirea) să-i stea pentru sine. Acest altul al înscrierii e aruncat acestei sarcini de a purta și de a se purta în înscriere; înscrierea îl pune într-un raport complet cu sine și încheiat astfel, dar ca și cu semnificativitate – aceasta îl aduce într-o expunere ce îl excedează complet. În privința sa e încheiat (a fost ales doar cât permitea această încheiere), în privința semnificației pe care o poartă e ex-pus la

de-posesie, aruncat acesteia (în cazul unei pietre, hârtiei, acestea sunt luate în măsura propriilor lor putințe de a-și sta, puse și ex-puse de-posesiei de semnificativitate, dar peste expunerea lor inițială se suprapune, se înscrie o alta, ele atrag acum altfel atenția asupra lor); în măsura în care fiindu-și, se ia ca păstrare de semnificație, atunci înlăturarea semnificației îl anulează sieși – el “are” în posesie ceva de care poate fi de-posedat de oriunde, dar mai ales deposedat. Cât se are numai ca acea semnificație ca atare, se regăsește ca determinație în condiții necesare – aceasta îl împrejmuiește și îl respinge, înscrierea îl refuză, abandonează și expune, i se impune să-i persiste semnificației.

Înscrierea nu e posibilă, cum am văzut, decât de la temeiul istoriei, dar ceea ce operează ea în acesta se pune în situația refuzului istoriei – în înscrisul ei istoria e estompată, e în revenire doar negativă.

§3. Scriitura nu e posibilă deci, decât pe teritoriul istoriei, cât aceasta deschide indeterminarea determinației. Pentru a fi trebuie să se păstreze în fața unei indeterminări a determinației (sale), înscrierea scriiturii trebuie să întâlnească o indeterminare care să primească determinarea ei și fiindu-și să o păstreze, să o mențină, să se mențină în păstrarea ei.

Dar dacă scriitura nu e posibilă decât istoric, venind de la permisivitatea istoriei, cum îi răspunde acesteia, cum își revine aceasta sieși de la ea, de la scriitură?

Scriitura apare ca determinație pe indeterminația hârtiei; obiectul ca atare e fabricat în relevanța indeterminării sale determinației scrisului – este obiectul unei indeterminații determinate scrisului.

Determinării scrisului i se fabrică indeterminarea determinării; aceasta pare să rezume situația generală a scrisului. Scrisul poate avea loc doar după prealabila amenajare a venirii sale. Scrisul își conține la sine indeterminarea determinării și acestuia pentru a fi și a nu rămâne doar în potență, i se impune să pună ceva în indeterminație sieși pentru a-i primi determinația; dacă are obiecte predilecte, aceasta arată doar că există obiecte care cedează mai ușor tendințelor sale (de la indetermina determinării sale). Dacă își conține la sine indeterminația determinației, atunci își conține istoria, își are inclusă istoria. Scrisul (înscrisul) se performează de la o preștiință și o supra-știință a istoriei, altfel nu vine decât ca o pură adversitate acesteia; aici în această activitate se arată istoricul ca atare, luarea istorică în de-darea istoriei. Cu scrisul ne aflăm în deja atotputința survenirii istoriei sieși și putem lucra în această survenire, ceea ce înseamnă îndreptățirea amenajării indeterminării trebuincioase scrisului.

Istoriei i se ia înainte și anume chiar din oferirea prilejului scriiturii; scriitura devine prilejul istoriei – fabricarea de hârtie, nelimitatul în oferirea indeterminării determinației scrisului face ca istoria să se de-pășească, să nu mai țin pasul cu sine, perfect disponibilă ca indeterminare determinației hârtiei, într-o îndepărtare în toate părțile, de sine; istoria își e atât de indeterminată sieși de la acestea, încât nu își mai este (decât prin consecință, cel mult).

Privită din punctul de vedere al istoriei, situația scrisului, care își conține la sine indeterminația determinației, s-ar prezenta astfel: scriitura apare ca specific de determinare, dar pe indeterminarea hârtiei, hârtie ce mimează indeterminarea (lăsarea luării propuse istoric), exces de indeterminare, spațiu special creat pentru a determina (și anume, scrisul). Aici cele două (indeterminația și determinația) își ies una în afara celeilalte și își stau astfel. Istoriei i se impune un nou “material” – hârtia – cea care își este deja numai indeterminația determinării scrisului (scriitura). Istoria își e rezolvată sieși, cel puțin în cazul scrisului, scriiturii.

Înscrierea se află inițial într-o determinație căreia nu i se oferă indeterminația, o determinație căreia i se sustrage indeterminația – o determinație oarbă (căreia i s-au scos ochii), deci fără aplicare. Trimisă sieși, determinația în cauză se află în fața indeterminației ca atare, pure, am zice. Scrisul pare a fi graba cu care s-a scrijelit ceva înaintea ștergerii de sine (a determinației) în fața acestei indeterminări de sine – exclusă sieși, determinarea în cauză se găsește totuși ca o urmă… de sine.

Se găsește aici înscrisă sieși, se are pe sine deja de la o înscriere și anume, aceea de sine; aici își are îndreptățirea la sine în fața unei indeterminații, își deține cuprinderea de sine, aici își revine istoric ca relevanță istoriei.

Scriitura e exemplul unei determinări căreia i se refuză lăsarea trebuincioasă – de aici fabricarea, amenajarea acestui spațiu necesar. Hârtia e introducere în istorie a unei indeterminări care nu își are, de la istorie venind, prilejul. Scriitura reprezintă “realizarea” unei asemenea determinații în indeterminația hârtiei – se inventează o indeterminație a istoriei pentru a cuprinde o determinație căreia altfel nu i se lasă venirea (interzisă chiar, poate) pentru ca aceasta să-i poată sta în relevanță ieși. Aceeași performare a indeterminării pretinde cel puțin o colaborare a istoriei, mai mult, este o acțiune asupra acesteia de a o forța să-și “lase” locul determinării în cauză în această formă și să-și revină în consecință din această luare de sine a înscrierii.

Indeterminarea pusă în joc scriiturii vine să uzeze de un înțeles maximal al lăsării de sine a istoriei – se pune în preajma unei extreme luări de sine (aflată la dispoziție cumva). În putința acestei indeterminări asupra istoriei stă o pre-înțelegere suficientă a istoriei; aici se manifestă o așezare ce de-ține istoria, căreia istoria i s-a dat în întregime și neresctricționat. Înscrierea pe hârtie, de exemplu, mimează înscrierea istoriei (și anume, sieși) – istoria i se dă unei asemenea așezări ca înscriere, înscris – istoria e astfel de-scrisul.

Păstrând astfel istoria (captivă, am zice), e suficientă înscrierea (ca avertisment, preventiv); acțiunea de la aceasta, neîndoielnic, va avea succesul prezis; având istoria astfel, ceea ce s-a înscris e deja realizatul acesteia.

Scriitura pare a fi un act magic, special, în care se mută o necesitate de rezolvat în fața viitoare atotputințe, atotsatisfaceri. Istoria atrasă sieși în aceasta, ținută aici parcă, se re-dă cu satisfacția cerută; e și un mod de a “câștiga” timp, care în această așteptare, se deschide și aceasta chiar istoric. Magia ar consta în aceea că pre-formând-o, “știindu-i secretul”, istoria e acaparată și pusă la îndemâna puterilor (înțelesurilor) scriitoare – istoria trebuie să-și revină cu acestea din moment ce s-au tot înscris.

Scriitura apare astfel ca adevăr al istoriei la îndemâna unei autosatisfaceri, a unei determinații refuzate cumva istoric de la necesitățile sale. Performând istorie, aduce acelei determinații putința putinței de neîngrădit de sine, de asemenea, întărind chiar ideea în aceasta a unui raport exclusiv cu istoria (care trece drept istoria coesențială acum, servindu-l unei permisivități absolute cu aceasta).

În scriitură se manifestă un înțeles al istoriei ce nu mai are nevoie de aceasta, care poate face istorie pornind doar de la sine, și a cărei indeterminare trebuie “doar” să i se predispună industrial – indeterminarea hârtiei e păstrarea formală a unei atotputințe istorice. scriitura se face pe baza indeterminației determinației – spațiul golit pentru a determina; astfel înfățișează indeterminația determinației, dar în dublarea acesteia, mimarea ei, ceva preventiv istoriei. În scriitură, indeterminațiile și determinațiile sunt mimate și separate în anticiparea “reunirii” lor.

Scriitura înghite istoria, se plasează deodată la începutul ei (plasând-o astfel aici) si totodată la finalul ei, pre-venindu-i finalitățile. Înscrisurile trec astfel drept cele mai pure dovezi istorice, imagini de istorie, virtualitățile proprii acesteia (virtualități ce își revin aproape ca deja realizate), substanța din care se compun – înscrisurile ca dovezi istorice suficiente. Istoria ia aceste dovezi ca fiind suficiente, dar suprapune astfel indeterminarea scriiturii pe indeterminarea determinării, adică dă determinării putința de a indetermina determinării.

În aceasta, istoria ia ca fapt istoric determinația virtuală a hârtiei ca deja determinată indeterminației; ceea ce e înscris nici nu mai trebuie să ajungă la “realitate”, determinațiile înscrierii sunt prin aceasta deja realitate – istoria se îmbogățește (v. cazul înavuțirii), dar în scris și doar așa. Scriitura apare ca însăși forma asigurată de realizare istorică – devine realul fapt istoric – o mare istorie a intențiilor, cel mult (dar acestea trec, ca deja realizate). Istoricul e astfel doar ce poate fi scris, de-scrisul.

Istoria se pune astfel în postura de a fi exact performarea satisfacerii de sine (de fapt, doar a unor determinări anume). Cu cât în scriitură virtualitatea de-scrisului se apropie de zero (deținând o teorie a istoriei convenientă), istoria rămâne pe dinafară (sieși) ca pur negativ, ca posibilitate a purului negativ. În revenirea acestei posibilități mai recunoaștem încă trebuința de-posesiei.

Deși în deplină putere de sine, cât scriitura îi reconfirmă aceasta, avându-și istoria la îndemână (literal), o determinare e aruncată sieși negativului de sine; acesteia nu i se poate sustrage și trebuie dezvoltări tehnice din ce în ce mai sigure de înlăturare a acestuia. Istoria în scriitură se află în faptul propriu, cât rămâne exterior scriiturii e doar negativ nul – o istorie a negativului. Istoria “însăși” implică amenajări exterioare sieși în favoarea sa, utilaje, mecanisme, construcții în care istoria cuprinsă scriiturii să nu fie deranjată, amenințată.

S-ar putea zice că scriitura reprezintă un triumf istoric (și într-un anumit fel așa este), momentul în care istoria a fost cuprinsă, închisă, alocată sieși, (con-)strânsă sieși la un loc; scriitura ar păstra și s-ar păstra în însuși înțelesul istoriei și, cum am văzut, așa este, cât se propune indeterminației determinației, o “miraculoasă” survenire sieși.

Însă cum istoria e smulsă sieși și preformată sieși chiar împotriva sa, performarea ei devine determinarea unei indeterminații formale, în care e “păstrată”, depusă. Dacă istoria era deschiderea sinelui sieși în numele relevanței de sine a raportului de sine, vedem că scriitura repetă această mișcare, dar în acaparare și anume, acaparând istoria și devenind spațiu predilect în care aceasta vine să fie (în care se mută aceasta la un moment dat), devine singura păstrătoare a relevanței de sine – istoria i se dă doar ei (sustrăgându-i deci împrejmuirii relevanța, lăsând-o irelevantă sau ca pur negativ indiferent ori violent, la îndemâna relevanței ei). Aceasta e o consecință necesară a includerii la sine a istoriei în scriitură; de asemenea, sinele (raportul al sine) își rămâne sieși, relevanței de sine – aici se pre-manifestă aceasta, indeterminarea istoriei i se dă completei sale putințe de sine (pentru înscriere de sine sieși), dar indiferentă, negativă chiar, un negativ care cere impulsivitatea venirii asupra lui.

Ajungem aici la o raportare de sine expusă purei luări de sine în pura lăsare de sine. Scriitura acaparează istorie împotriva acesteia, o predispune pe aceasta contradicției de (cu) sine. Cât are deja istorie, e angajată, i se impune sarcina neutralizării istoriei, aducerii ei după chipul și asemănarea sa. Deși se are pe sine ca deja istoria (avându-i “secretul”), istoria vine împrejurul scriiturii, impune acesteia nevoința istoriei; scriitura se găsește astfel aruncată pe sine și aruncă în această istorie.

Scriitura menține în sine deschiderea sinelui sieși și în aceasta se aservește acestei mențineri; se vede că din start nu era decât o manieră de evitare a unui negativ istoric (ce sustrăgea o relevanță unui raport), ținerea lui la distanță în afara realizării sale – scriitura pare a fi chiar măsura în care o deschidere de sine sieși se păstrează astfel în fața negativului istoric. Se arată aici din nou dublarea și mimarea istoriei pe care o executa scriitura. Scriitura vizează din start acea păstrare istorică ce se refuză negației istoriei – un istoric negativ istoriei: triumful istoric al scriiturii.

Însărcinată ca menținere deschisă a sinelui sieși, scriitura se arată ca rezistentă istoriei – de fapt e chiar rezistența istoricului în fața istoriei, încă un mod de rezistență a acesteia sieși, dar o rezistență ce își re-vine în necesitate și nevoință, a cărei asumare e inevitabilă înaintea oricărei voințe. În această rezistență, istoria se refuză sieși, e o rezistență a refuzului de sine (și aceasta din ambele sensuri). Rezistența istorică în fața istoriei pentru scriitură se transferă în înțelesul persistenței de sine.

Istoria rezistă sieși în scriitură, dar ca avându-se deja sieși, închisă sieși în negativ. În toate acestea scriitura se dovedește a fi angajată în necesitate istorică și din aceasta, ca rezistând istoriei, colaborând și întâlnind o istorie a ne-istoriei, a refuzului, înlăturării, ținerii deoparte a istoriei, asupra a ceea ce se dă, se stabilește (prin scriitură) ca relevanță de sine raportării de sine.

Prin scriitură ceva e ex-pus de-posesiei, dar în condițiile negative ale istoriei, altfel avându-se complet și total îndreptățit istoriei; celui ce se are astfel ex-pus de-posesiei în negativ nu i se dă de la istorie recunoașterea istoriei; de la acest înțeles al istoriei în necesitate, devenea necesară aplicarea asupra unui în afară de sine – se introduce o dată cu introducerea de sine un “nou” în acest afară ce nu îl conținea. În celălalt caz, ex-punerea la de-posesie era o dată cu punerea în posesie, la dispoziția posesiei, în deja recunoașterea “exteriorității” – el se punea într-o raportare de sine ce se dădea sieși de la această exterioritate.

Am spus mai sus că scriitura ca atare întreține un raport de antecedență la istorie, înaintea scriiturii specifice filosofiei ori nu, că scriitura e un domeniu, mijloc de întâlnire al filosofiei cu istoria si că prin aceasta scriitura se află în mod necesar într-un înțeles al istoriei. Din acestea rezultă aceea că acest înțeles în care scriitura vine la istorie, aducând prin ea filosofia la aceasta, îi pune la dispoziție filosofie, aduce deci în acest înțeles al său asupra istoriei filosofia, aduce în acest înțeles istoria filosofiei – avem deci de la scriitură o “istoria” filosofiei.

În măsura în care ajunge la istorie prin (ca) scriitură, filosofia nu poate fi decât angajată cu aceasta decât în refuzul istoric al istoriei (în această întroarcere a istoricului împotriva a ce-l propunea), în îndepărtarea de sine a istoriei, în îndepărtarea revenirii sieși a acesteia. Prin scriitură, istoria filosofiei și istoricul în aceasta, reprezintă reușita îndepărtării istoriei de sine (de relevanța survenită în această respingere), persistența în ne-negație. Despre cât de potrivită e aceasta filosofiei, cât de mult aceasta își revine sieși astfel,

nu putem dezvolta aici. De asemenea, nici despre cât de favorabilă filosofiei este această idee de persistență în ne-negație.

În scriitură filosofie e expusă deplinei puteri de sine și performează aici ca însăși Exprimarea de sine; incluzându-și istoria, se expune ca definitivată sieși și ca atare trebuie să-și prevină și să-și excludă negativul, într-o necesitate a expunerii față de acesta – de la aceasta pare că istoria e nevoită și persistenței de sine.

Ceea ce ni se pare totuși imperios de spus e aceea că o dată cu scriitura, filosofia e adusă asemenea acesteia de a refuza istoria, servind astfel unui înțeles ce venea să evite istoria, să se impună peste aceasta, unui interes transistoric, ne-istoric. Filosofia devine astfel complice la tentative de închidere a istoriei, închide istoria în ea închizându-se sieși, într-o admirație de sine neamenințată și neamenințătoare, vană și facilă.

Scriitura în istoria filosofiei o întoarce pe ultima primeia, cele două se întâlnesc adverse; iar dacă filosofia nu e deja din start să-și fie o determinare ne-istorică, atunci, ajunsă în scriitură, istoria se pierde, se ratează filosofiei (și invers). În scriitură, istoria filosofiei le păstrează pe ambele în venirea lor, unde fiecare e păstrarea negativă a celeilalte și păstrarea rezistenței e rezistența lor adversă. Filosofia în istoria filosofiei ajunge astfel păstrarea rezistenței față de istorie și cel mult rezistența istoriei față de ea însăși. Filosofia ajunge în aceasta numai dacă în fața istoriei ajunge doar aservindu-se scriiturii, adică neavându-și vreun alt raport la istorie, întâlnind-o pe aceasta abia în necesitate și nevoință, doar prin necesitatea scriiturii.

§4. Potrivit lui Paul Ricoeur există apropieri între ceea cel el numește teoria textului, teoria acțiunii și teoria istoriei; acestea vin să se suprapună când avem în vedere cazul povestirii, vin să își găsească înțelesul una în cealaltă. Urmând această sugestie vom căuta apropieri între ceea ce am numi scriitură și ceea ce ne oferă povestirea din arătarea ei.

Povestirea pare să fie un interes al scriiturii – scriitura pare să povestească – putem spune că povestirea, fie ea orală, își preîntâmpină venirea în scriitură. Pentru Ricoeur istoriografia care descrie istoria e în mod cert atașată genului narativ, deschisă de povestire – față de genuri de povestire, istoriografia își impune în plus cerințe științifice, dar în esență se dă în același lucru. Istoria pare să se deschidă în privința relevanței de sine în povestire, în aceasta trebuie să se păstreze într-un fel sau altul.

Povestind (în scris sau nu), se istorisește – acestea pot fi mereu asociate în vreun înțeles și expune istoric deci. Cum revine aceasta istoriei, istoria de aici?

Povestirea e o așezare în istorie de istoric deci, dar o asemenea așezare ce suspendă cel puțin momentan istoria și anume sieși. Povestirea se performează și ea într-o indeterminare a determinării, dar avem și aici de-a face cu o determinare ce-și caută indeterminarea. Astfel, povestirea în anticipație istorică suspendă istoria, istorisind. Povestirea se pune pe sine în situația de acalmie istorică – luând deoparte istoria istoriei, impactul revenirii acesteia sieși să fie minim, dar aici minima suportație primește un impact. Abia ținând cont de acest amenințător al revenirii sieși a istoriei se pune și se desfășoară povestirea.

Povestirea evoluează în relevanță de sine atrăgând atenție asupra sa, deviind atenție de la istorie, dar această deviație, cât povestirile evocă istorii, se vor face tot în numele istoriei. Ceea ce face o povestire în istorie e o concentrare a acesteia într-un punct, într-o serie de momente. Vom spune că ceea ce realizează povestirea în istorie e concentrarea acesteia pe scurt într-o istorie, de pildă, comprimarea istoriei. Povestirea istorisește, readuce la prezent, evocă trecut, deschide istoria, o lasă desfășurării de sine și o închide într-un deznodământ ori altul – între aceste momente cuprinde istoria, istoria față de sine. De aceea povestirile trag învățăminte, practici, înțelepciuni istoriei evocate.

Povestirea e din start un raport istoriei, postând ceva împotriva acesteia. Apoi faptul că povestirea evoluează către un final și e dispusă finalizării, că în ea se finalizează istorie denotă din nou caracteristica de comprimare a istoriei, amintită mai sus. Faptul că propune o istorie cu tot cu finalul ei istoric, arată povestirea ca posesoare a înțelesului istoriei – ca o manipulare în istoric a istoriei, prin aceasta scoate istoria în afara ei însăși, prin aceasta îi cuprinde finalizarea.

Povestirea deține istoria împotriva ei însăși, cel puțin temporar, ține deoparte, suspendată, atenția istorică ce s-ar cuveni istoriei, ce aceasta și-o cuvine sieși.

În poveste finalul este includerea istoriei de către istorie (o umbră de tragic e mereu prezentă, chiar și în finalurile fericite), și se afirmă prin aceasta o putere asupra istoriei, dar se si acționează asupra rezistenței de sine a istoriei, mai ales în negativ.

Povestirea atrage istoria sieși, atrage atenția acesteia, iar finalizând în necesitatea finalizării, închiderii, o lasă revenirii de sine; dar între aceste momente de “atenție” istorică s-a insinuat un gol istoric ce trebuie reumplut rapid – cel lăsat în urma povestirii străbate un spațiu re-venirii istoriei, se

ex-pune în fața unei vulnerabilități în fața acestei re-veniri, se lasă în vulnerabilitate.

Povestirea acoperă istoria cu ea însăși și în golul istoric ulterior finalului ei își impune învățămintele, prefacerea istoriei, răspunsul matur al acesteia. Din start ea se servește de golul istoric pe care îl provoacă, îl intenționează, în el își aruncă semnificațiile; acestui gol îl înarmează pe cel ce l-a luat deoparte, dăscălește, îl înarmează cu istoria împotriva istoriei ce va reveni negreșit în acest spațiu “de luptă” (omul învață să smulgă istorie istoriei). Povestirea îl afirmă vulnerabil pe cel ce ascultă, îl lasă sieși așa, dar îl înarmează, îl înarmorează față de istorie și împotriva acesteia. istoria revine ca negativ aici asupra acestor scoateri în afara sa și devine spațiul nestabilității unei averi la sine – pus în această avere de sine, cel ascultător primește istoria ca amenințător și reacționează ca atare în vederea controlării de sine în afara amenințării istoriei.

Povestirea strecoară negativul în istorie, îi răpește acesteia câte un pic din pozitivitatea de sine; vine din ex-punere la de-posesie și împosedare de sine și ca finalitate lasă în ex-punerea la de-posesie, dar în sesnul limitării acesteia. Putem zice și aici că golul istoric represiv revenirii de sine a istoriei o impune pe aceasta în necesitate și nevoință – povestirea expune unui istoric necesar și nevoit.

(S-ar putea spune că filosofia se pune și ea într-o asemenea logică a povestirii, ca suspendare, concentrare, comprimare a istoriei și aceasta nu doar în situația monologală a scrierii, de-scrierii, ci chiar în dialogul ce străbate întrebarea și răspunsul – întrebarea ca suspendare în redarea prezenței răspunsului; s-ar putea zice totodată și aceea că, operând cu “lucrurile însele”, suspensia filosofiei e o suspensie la ele, revenirea nu ar fi necesară – această necesitate ar fi nefilosoficul, de unde “necesitatea” filosofiei.)

Scriitura se întretaie cu povestirea, dar acestea nu sunt chiar identice, fie și numai pentru faptul că scriitura e povestirea scrisă. Așadar efectele povestirii sunt păstrate de scriitură, dar foarte probabil că scriitura reprezintă aplicația lor forte. Scriitura ca parcursul lecturat e și dis-tragerea atenției, concentrarea atenției în ea și comprimarea acesteia. De asemenea, din acestea și ea lasă golul istoric să survină în jurul acelui ce a citit; acesta trebuie să își prevadă istoric această așezare a lecturii, să pre-vadă

re-venirea istoriei, istoria trebuie să-i fie pre-vizibilă siguranței sale de sine în timpul lecturii – ceea ce face ca acțiunea lecturii asupra istoriei să aibă relevanță asupra acesteia, să o conțină în înțelesul ei, chiar și împotriva ei.

Și aici istoria e expusă sieși (la de-posesie) în negativ, și aici se lucrează la o posibilă înarmare împotriva istoriei cu învățământ istoric. Scriitura silește însă și mai tare atenția, concentrarea, comprimă și mai mult istoria – golul unei asemenea comprimări trebuie să fie mai dens, impactul revenirii depresionare mai violent, mai amenințător, negativ. Având în vedere caracteristicile scriiturii expuse în paragraful anterior, putem zice că numai cu operația povestirii s-a impus scriiturii, numai cu afirmarea de către aceasta a puterii istorice în istorie (asupra istoriei), păstrarea unei asemenea puteri.

Scriitura conservă povestirea și anume chiar în puterea respectivă, aducându-i chiar un plus de siguranță istorică. În ea se cere și se dă o prindere istorică sporită în măsura remanenței istorice sporite împotriva istoriei – cu cât în ea împotrivirea istorică e mai eficientă, ea devine predilectă realizare istorică, modalitatea exclusivă de a păstra istoria (în negativ). Cât istoria i se deschide astfel, realizarea în scris e deja realizarea istorică, istoricul, dovada istorică.

A acționa asupra istoriei devine a scrie (cu indeterminarea paginii la discreție). În aceasta istoria e deja exclusă sieși, adică unui raport la sine ce nu-i revine decât în necesitate, care își prevede revenirea de sine (chiar în absență); pe de altă parte, e “complet” inclusă scriiturii, puterii acesteia.

Golul istoric al istoriei, gol de relevanță sieși al acesteia, e performat formal – istoria își re-vine în acesta cu obligație, necesitate. În această luare a istoriei în scriitură, în necesitatea revenirii istoriei, istoricul e aruncat sieși în ne-raport la istorie, ne-voit istoriei, cât o de-ține complet, deținându-se la fel. Această revenire de “forță” e irelevantă, irelevanța.

Scriitura creează (recreează) de fapt golul de relevanță în care istoricul s-a găsit aruncat; pe acesta nu îl poate depăși, cel mult acoperi, de fapt a-l devia din atenție (re-tenție), departe de a-l rezolva cumva, propune acții și reacții față de el, oferă deci un “instinct” istoric în fața acestuia, o abilitate ( v.facultate! ). Acesta se manifestă ca reaplicare istorică, muncă, voluntarism, dar tot acestuia i se deschide ceea ce s-a numit plictiseală, plictis, lui îi scapă lucrurile în angoasă și teamă, revenind unei istorii ce i se dă acestui “instinct” în indiferență de sine.

Scriitura transportă istoria în interiorul ei, sustrăgându-i acesteia “exteriorul”, de fapt punându-și interioritatea ca facere istorică, ca locul unde se exteriorizează sieși istoria. Exteriorul ca atare e rezultatul acestei operații de extragere a istoriei sieși (istoria rămâne să-și fie doar ceea ce poate fi scris, de-scrisul, ceea ce trebuie scris). Exterioritatea pură e aspectul negativului pur și simplu – în întâlnirea cu acesta, scriitura îl lasă fără relevanță, în afara aceleia de expunere la negativ.

Avându-și istoric istoria, scriitura retrage istoriei subiectul – exterioritatea vidă de relevanță e chiar această absență de subiect istoric; aici se întâlnesc obiecte (ce în necesitate revin istoric ca negații), dar în indiferență, în afara aplicării asupra lor, “din afară” a diferitelor destinări ce folosesc “subiectului scriiturii”. aceste obiecte ale istoriei (negative) sunt lăsate la discreția acestui subiect numit, le are în “grija” sa, dar sunt și elemente de frustrare și resentiment cât îi scapă puterii sale deja instituită sieși.

Obiectele istorice, întâlnind subiectul scriiturii, sunt de fapt neutralizarea istoriei la scriitură, sunt predispuse la scriitură, cu ele istoria e scripturală. Ele trebuie să asigure comoditatea istorică a subiectului scriiturii. de asemenea, de aici se impune ca depășirea “golului” istoric către aceste obiecte ale istoriei să se facă tot prin scriitură.

Vom numi scriitură nu simplul fapt al înscrierii, ci mișcarea de la această înscriere către un “responsabil” instinct al istoriei, anume cât prin înscriere acestea proferează o ținere deoparte a istoriei, iar în această istorie a îndepărtării istoriei vine să se evolueze, tot cu înscriere (a istoriei – astfel e în istorie doar ce poate fi înscris).

În scriitură istoria trebuie scrisă, înscrisă, scriitura este însăși această trebuință care e pusă în joc chiar de ea și căreia chiar ea îi dă soluția. Scriitura face jocul la care poate răspunde – istoria: de-scrisul. S-ar zice că epurează istoria înspre esența ei, că o dă sieși, că o păstrează împotriva împotrivirii sale nebune, de fapt clasificând-o printre lucrurile sale, într-un mod de a o trata astfel în genere.

Din sustragerea subiectului istoric al istoriei, în includerea acesteia scriiturii, apare ceea ce am putea numi subiectivitate și obiectivitate în

de-scrierea lumii. Scriitura re-dă, re-face, re-descrie lumea (istoria); dacă lumea ne devine accesibilă doar în istorie, istoria scriiturii lasă o lume a scriiturii – lumea e deja acapararea istoriei în scriitură (se arată că lumea se deschide în istorie, iar aceasta stătea în deschiderea, por-punerea lumii).

Scriiturii lumii îi revine ca de-scris stândul favorabil modalității sale.

În lumea scriiturii ne întâlnim cu o concepție similară a lui Paul Ricoeur. Abordând tematica discursului, acesta ajunge la ceea ce a numit “lucrul sau lumea textului”. Povestirea, spre exemplu, era un mod în care transpărea lumea textului; ascultătorul, cititorul se află pus în fața acesteia. A te afla în fața textului este, după Ricoeur, a interpreta un text: “Ceea ce este, într-adevăr, de interpretat într-un text este o propunere de lume, a unei lumi în care să pot locui pentru a proiecta în ea unul dintre posibilii mei cei mai proprii. Este ceea ce eu numesc lumea textului, lumea proprie acestui text unic.”

Descrierea, explicitatea acestui concept ne face să credem că lumea textului e doar o survenire ulterioară a ceea ce noi am numit lumea scriiturii; textul pune sinele în fața sa mai bine, îl înfățișează sieși în ce poate face istoric, dar conținând deja istoria aici în puterea sa de sine – la fel sinele își e dat aici în maximala sa putință de sine, destinând ce folosește “subiectului scriiturii”.

Asupra lumii ca atare se revine din exterior cu “noi” determinații, acestea îi stau la dispoziție (o spune textul) sau se repune în aceasta înnoit (își era aici astfel oricum la dispoziția sa, îi spune textul). Lumea ca atare e pre-dată în primirea acestor determinații textuale, neîmpotrivindu-se acestora, cât se are cumva predată acestora.

La Ricoeur nu înseamnă că aceasta “propunere de lume” pusă cuiva textual devine însăși lumea pentru acela (lumea scapă deja sieși în opacitate), dar ar putea fi, e lumea paradoxală a acelui separat suprapus lumii; totul revine ulterior unei probleme de credință. Sinele se are la sine pe sine, se cuprinde în cuprinderea lumii de sine; istoria își e ce își e aceasta sieși, în consecință. În fața textului cineva se află suspendat sieși cu lume și istorie cu tot – acestea din urmă îi revin primului doar ca ulterioare și necesare reaplicări.

Propunerea “lumii textului” ni se arată astfel a fi ceva ulterior, evoluat de la ceea ce am numit lume a scriiturii. Afișarea cu atât mai neistorică e un înțeles în plus în lupta pentru înlăturarea, îndepărtarea istoriei de relevanța de sine (subiectul istoric își conține istoria, relevanța acesteia – a ajuns în acest stadiu de dezvoltare). Lumea textului rămâne tributară scriiturii, vine de la dispunerea acesteia de lume, de sine, de istorie.

Lui Ricoeur îi revine meritul de a fi statuat necesitatea hermeneuticii.

§5.Scriitura deschide lume, sine, istorie, scriitura preîntâmpină acestea, se însărcinează lor în concretizarea determinărilor. Aici își găsesc spațiul perfectei lor performării, se găsesc preluate scriiturii, predate acesteia, scriitura este în pre-vederea lor. Putem de aici să ne punem problema lumii, istoriei, sinelui după scriitură, adică după ce scriitura s-a „dovedit” păstrătoarea deplină a lor.

Mai sus am afirmat că dacă istoria filosofiei se dă în scriitură, atunci scriitura trebuie să opereze o întâlnire între filozofie și istorie, să prilejuiască o asemenea întâlnire. Pentru aceasta scriitura în ea însăși, trebuie să se păstreze într-un raport, într-un înțeles al istoriei. Așadar prin scriitură filosofia se readuce la istorie ca fiind acest înțeles deținut de scriitură. Numai cu aceasta, dacă s-au pre-dat scriiturii, filosofia și istoria se pot întâlni reciproc între-un fel sau altul.

Scriitura aduce cu ea un înțeles al istoriei, pe care filosofia îl acceptă, îl ia drept înțelesul istoriei și ca atare în acest înțeles își va evolua (cu scriitura). Scriitura este un raport la istorie și apelare la ea; filosofia acceptă pentru sine același raport la istorie – filosofia și istoria au astfel un raport comun… la istorie. Filosofia trebuie să considere astfel, să fii considerat deja, scriitura ca suficiență istorică, bazându-se pe înțelesul în care scriitura nu poate să nu fie istorică, cât este deja aceasta, cu cât include practic (și teoretic) istoria sieși, o definitivează o aduce însuși raportului, o de-pune rezolvării.

În scriitură, filosofia se află neîngrădită cu sine, neîngrădită istoric, își e dată în această „libertate” – istoria e numai realizare de sine în scriitură, (ca scriitură); istoria e pusă pe poziția unei ne-reacții la aceasta. Filosofia se deschide astfel sieși în tot ce poate fi dar, astfel numai în pro-punerea istorică a scriiturii, se află deci la „sine” cu cât scriitura își dă istoria. Dacă modul în care scriitura dă istoria e rezultatul unei operații asupra istoriei, atunci filosofia scriindu-se devine și ea părtașa acestei operații. Filosofia se deschide în istoria deschisă pentru ea de scriitură, istoricul ei se are deja la sine neamenințat și neamenințatul pare a fi și realizarea de sine ce i se impune în scriitură; se deschide sieși în deschiderea istoriei de către scriitură (acum se arată încă o dată aceea că ținerea, de-ținerea de sine este legată de istorie, scriitura operează în acest sens asupra istoriei).

Acestei expuneri sieși ca scriitură în istorie pare să-i re-vină prezumția unei morți a filosofiei în istorie, o închidere a acestei istorii cu scriitura. Numai cât se poate scrie peste ce s-a scris filosofia își deține istoria, numai cât scrie o are, înscrierea pierde altfel istoria în negare și uitare.

Se impune cu necesitate re-scriere și re-re-scriere. Această pierdere a istoriei cu scriitura afectează mai degrabă filosofia, aceasta pierzându-și istoricul de sine, pierzându-se deci. Această re-scriere e doar afirmarea (goală) a unei puteri deținute asupra istoriei scriiturii – filosofia se pierde scriindu-se.

În fața istoriei filosofia stă ca gata rezolvării de sine, în deja rezolvarea istoriei de scriitură. Tot ce îi mai lipsește până la rezolvarea deplină a acestei finalități e doar un efort de concentrare exhaustivă… scriiturii. În acest fel se va avea încheiată, un cap retezat, păstrat în mândrie profetică (istoria filosofiei caută parcă încă o moarte a lui Socrate, pare să evolueze între asemenea „morți” – pentru grecii antici istoria filozofie pare a fi cetatea iar nu scriitura).

Între toate acestea este purtată filosofia o dată cu survenirea istoriei ca scriitură (ni se repune astfel problema lumii, sinelui, istoriei după scriitură).

În acest de-mers în filozofie par angajate atât „Prelegeri de istoria filosofiei” cât și „Prelegeri de filozofie a istoriei.” În întretăierea acestora, Hegel între-taie filosofia cu istoria – filosofia istoriei și istoria filosofiei par să-și corespundă (undeva); filosofia istoriei nu poate fi decât formularea unui acces la istorie a filosofiei ce are loc în istoria filosofiei, dar totodată filosofia istoriei este modul în care istoria aduce sieși și lasă sieși filosofia.

Filosofia istoriei pare fi accesul filosofiei la istorie dar și modul în care istoria dă filosofia sieși. În istoria filosofiei apare filosofia în istoria sa așa cum se lasă de la istorie, iar în filosofia istoriei, modul în care istoria vine filosofiei, cum se lasă venirii în filosofie și anume acesteia. Între filosofia istoriei și istoria filosofiei se deschide așadar întâlnirea istorie – filozofie.

Filosofia istoriei își vine ca: „Istoria universală este progresul în conștiința libertății, progres pe care noi trebuie să-l cunoaștem în caracterul său necesar.” Cum se justifică aceasta?

Spiritul, ceea ce e substanțial, esențial are ca singur adevăr al să libertatea; aceasta înseamnă că se are ca unitate la sine, se găsește ca: „în sine și la sine însuși.” Spiritul se păstrează în deja libertatea de sine, este numai odată cu această situare de sine (la sine).

De unde ideea progresului în conștiința libertății? Este vorba de trecerea de la această situație a libertății de sine a spiritului, cu aceasta, în conștiință. Astfel: „se poate spune despre istoria universală că ea ar fi expunerea spiritului în elaborarea cunoașterii a ceea ce el este în sine…” Că filosofia e păstrătoarea istoriei Hegel o afirmă destul de clar când spune că ceea ce se arată filosofiei, istoria împlinește ca atare.

Edificator pentru ilustrarea spiritului în istorie, de la poziția de sine către aceasta, prin această păstrare situantă, este exemplul pe care Hegel îl dă, anume acela al construirii unei case. Această casă e avută mai întâi ca scop, ca idee lăuntrică; în fața unei exteriorități ce nu o cuprinde și în fața căreia survine acest scop, are loc un act reflexiv: lăuntricul se așează pe sine sieși în fața exteriorului ca deținătorul propriului său; acestui lăuntric i se dă mai întâi ca scop casa. Construcția este mai întâi în trecerea de la lăuntricul ideii (scopului) la exteriorul materialelor ce îl pot ajuta. Lăuntricul se ia astfel la sine în fața unui gol de relevanță de sine – când nu își este pretutindeni, decât la sine lăuntric. Trecerea de la acesta la exterior se face numai cât exteriorul e material lăuntricului, cât se lasă manipulării acestuia, cât nu se sustrage pe sine acestei manipulări. Exteriorul e astfel determinat să-și fie în măsura eficienței lăuntricului, sau nu. Lăuntricul se aplică astfel, cumva ajuns la această îndreptățire unui exterior al exteriorului, cât exteriorul se trădează în fața exteriorizării lăuntricului.

La scara istoriei universale spiritul va practica aceleași mișcări în fața unei exteriorități de sine negative; reflexiv se situează sieși, dar în necesitatea activității de sine, cât se găsește și se are pe sine ca formala unitate de sine. Libertatea în care își e dat formal e și ea una formală. De aici istoria trece drept domeniul concretizării de sine a spiritului, a concretizării libertății de sine. Astfel, istoria este totalitatea mijloacelor și momentelor evoluției în concretizare. Mai mult, istoria nu se găsește abia după ce nu poate fi decât inclusă spiritului.

Spiritul ne pare a fi conceptualizat chiar de la situația unei determinații istorice ce-și refuza istoria (sau mai bine zis este însăși acea constituire de sine a istoricului împotriva istoriei pe care o găseam practicabilă de la situația unui istoric refuzat de istorie), stă aruncată istoriei și nu poate să nu își fie sieși în totalitatea raportului cu sine; a spune că se află ca în sine pentru sine este o primă formalizare. Necesitatea istoriei însă îl trădează, trebuie să rezolve acesteia, să performeze acesteia și nu doar ca negativ al ei. Spiritul se angajează în a nega negația istoriei de sine ceea ce înseamnă a-și aduce istoria sieși și „o aduce” astfel la sine. Istoriei locale să zicem, nu poate acestei situări formale a sinelui de sine să nu i se ceară o istorie universală, o evoluție a universalității prin acest „spirit.”

Determinarea inițială ce nu și-a „găsit” istorie la Hegel nu acționează într-un pur egoism al conservării de sine ci acționează mai degrabă ,cumva, în juru-i, este continuă evoluție cu acest exterior – în numele relevanței de sine – așadar trece de la unele determinații la altele, neputând a nu trage după sine situația inițială în care și-a fost dat (aruncat sieși); aici trebuie să rezolve (cât și-a fost găsit sieși în deja rezolvare) și timpul unei istorii universale pare a fi suficient.

Spiritul închide istoria la sine – re-venirii sieși îi va fi istoria, aceasta nu are căderea să-și fie altfel sieși. Libertatea inițială de sine a spiritului în măsura acaparării istoriei, devine similară necesității de sine în istorie, necesitatea istoriei.

Astfel vine istoria să se deschidă filosofiei putinței acesteia de a fi și de a-și fi istorică; astfel i se arată filosofiei istoria și istoricul asupra căruia filosofia trebuie să se aplice în consecință (relația inițială „istoria filosofiei” trebuie să întâlnească „filosofia istoriei”, cele două trebuie să își corespundă.

Pare după acestea că filosofia întâlnește istoria în și ca scriitură, că istoriei i se aduce filosofia cu scriitura, că filosofia uzează de un înțeles al istoriei adus de la scriitură, de la aceea că aceasta semnifică un raport istoric, o acționare asupra acesteia în aceasta. „Istoria” lui Hegel pare a fi astfel istoria unui spirit a scriiturii în concretizare, deci se pune astfel sub suspiciunea concretizării în (ca) scris – o istorie de-scriptivă.

Dacă scriitura reprezintă activitatea necesară a unui instinct neistoric, activitate a îndepărtării și refuzului istoriei de la relevanță (ca deja împlinire a venirii acesteia asupra relevanței), spiritul scriituri în activitatea sa istorică trebuie să fie pre-supus unui asemenea instinct neistoric. Este un spirit ce înlătură istoria ce nu i se servește libertății sale de a fi la sine – acest spirit lucrează asupra unui istoric și asupra unei istorii în care să își revină sieși cu acestea de pretutindeni (istoria este chiar conceptul formal al acestui pretutindeni).

Istoria deja rezolvată cât a depus sinele sieși în libertatea de sine (scriiturii venindu-i în operație același lucru) este ulterior doar dezvoltată ca istorie necesară acestei situări – închisă în această deja rezolvare istoricul îi e concretizare și răspunde incluzând-o, ceea ce spune că istoria se regăsește în el în același mod în care a fost pusă, cum și-a fost de-pusă. Închiderea istoriei îi închide filosofiei istoria, (re-)aducând-o purei contemplări de sine.

Nu găsim că în aceste considerații a fost dată oportunității abordarea întregului ansamblu hegelian cu toate vastele sale dezvoltări, dar găsim aici o îndrumare înspre o asemenea abordare.

Raportându-se la istorie prin raportarea scriiturii, putem zice că filosofia se însărcinează unui aport aparte la istorie. Cunoștința asupra istoriei și survenirii istoriei dată în performarea scriiturii nu poate să fi trecut neobservată filosofiei. Putem vorbi azi de o filozofie ce își vine sieși de la un asemenea raport istoric al scriiturii la istorie și răspunzând acestei situații cu scriitură filosofică. Scriitura deci, face în așa fel încât orice al raport la istorie și al istoriei la filozofie să fie „obliterat”, ca un asemenea raport care punându-se îl de-gajă pe un ( oricare ) altul.

BIBLIOGRAFIE:

Aristotel: „Metafizica”, ed. IRI, București, 1996;

G. W. F. Hegel: „Prelegeri de istorie a filosofiei”, ed Academiei, București, 1963;

G. W. F. Hegel: „Prelegeri de filosofie a istoriei”, ed. Humanitas, București, 1998;

F. Nietzsche: „Despre foloasele și daunele istoriei pentru viață” în „Considerații inactuale” în Opere Complete vol. II, ed. Hestia, Timișoara, 1998;

E. Cioran: „Amurgul gândurilor”, ed. Humanitas, București, 1996;

M. Heidegger: „Ființă și timp”, ed. Humanitas, București, 2003;

M. Heidegger: „Repere pe drumul gândirii”, ed. Politică, București, 1988;

P. Ricoeur: „De la text la acțiune”, ed. Echinox, Cluj, 1998;

J. Derrida: „Scriitură și diferență”, ed. Univers, București, 1998;

J. Derrida: „Diseminarea”, ed. Univers enciclopedic, București, 1997.

CUPRINS