Istorie Si Educatie Civica

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI

ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

ISTORIE ȘI EDUCAȚIE CIVICĂ. METODICA PREDĂRII ISTORIEI ȘI EDUCAȚIEI CIVICE

Problematizarea

NUMELE Șușca

PRENUMELE Anamaria

SPECIALIZAREA Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ID

LOCALITATEA Sighetu Marmației

2016

Istoria ca disciplină de învățământ

În ansamblul disciplinelor școlare care contribuie la formarea personalității elevilor,istoriei îi revine un rol esențial, acela de a forma capacități de interpretare, de înțelegere și de acțiune. Istoria vizează atât latura cognitivă (informativă), cât și cea rațional-afectivă (formativă, trezind și cultivând sentimente)și îndeplinește două tipuri de funcții:

a) de cunoaștere;

b) practice, aplicative.

Funcțiile de cunoaștere contribuie la înțelegerea științifică a societății, a organizării și funcționării ei în diferite etape istorice, iar cele practice conduc la formarea personalității elevilor, având mereu în vedere că procesul de învățământ are un caracter bilateral, ce conține activitatea profesorului, dar și munca elevilor, de a căror personalitate trebuie să se țină mereu seama.

 Istoria joacă un important rol educativ, constituind o sursă de exemplaritate (modele de comportament dezirabile). Ea selectează calitativ și cantitativ numai faptele istorice semnificative din trecutul umanității, răspunzând, astfel, atât exigențelor științifice actuale, cât și nevoilor și aspirațiilor elevilor (se adresează, deopotrivă, intelectului și inimii).

 Istoria ca disciplină de învățământ  se elaborează în funcție de logica didactică și de conținutul programelor școlare, bazate pe logica și conținutul istoriei ca știință. În acest sens,ea realizează :- o structură a conținutului în funcție de obiectivele specifice fiecărui an de studiu;- un ansamblu de date, fapte, sarcini, acțiuni prin care elevii pot opera pentru elaborarea unor concluzii asupra unor evenimente istorice;- integrarea evenimentelor în contextul în care au avut loc;- selectarea informațiilor în funcție de scopul și obiectivele fundamentale ale educației și studierii istoriei în școală;- folosirea izvoarelor istorice ca bază a cunoașterii trecutului;- redactarea conținuturilor într-un limbaj științific, adecvat anului de studiu;- informațiile care să permită extragerea învățămintelor, concluziilor necesare trăirii interioare;- integrarea istoriei românilor în istoria universală;- conținuturi care să contribuie la formarea sistemului de noțiuni prevăzute de programă.

 Istoria ca obiect de învățământ  conține, așadar, atât informații clarificate de știința istorică,cât și categorii de cunoștințe și concepte cu o mare valoare formativă, puncte de vedere diferite privind problematica istorică, diverse surse despre unul și acela și adevăr istoric, teorii și opinii contradictorii pentru o situație istorică. În aceste condiții, istoria este învestită cu un rol fundamental în formarea unor atitudini pozitive și în perpetuarea unora etern valabile, precum cele de înțelegere reciprocă, toleranță, cooperare, negociere, compromis, pluralismul opiniilor.

Prin termenul "metodologie" desemnăm ansamblul metodelor și procedeelor utilizate în procesul instructiv-educativ. Organizarea acțiunii binomului educațional profesor-elev presupune identificarea unor căi sau modalități optime de execuție a operațiilor implicate în învățare, ce urmează să fie utilizate în realizarea obiectivelor propuse. Metodele sunt demersuri teoretico-acționale de predare – învățare – evaluare, menite să asigure cu maximă eficiență dobândirea cunoștințelor și formarea capacităților proiectate la nivelul obiectivelor, precum și evaluarea lor. Ele servesc, așadar, scopurilor cognitive și formative ale educației.

Plasarea elevului într-o situație de învățare presupune o anumită modalitate de a proceda la realizarea sarcinii, o metodă prin care să se dobândească ceea ce este prefigurat în obiective. Ca modalități de acțiune, unele metode îl solicită mai mult pe profesor (prelegerea, expunerea), altele mai mult pe elev (exercițiul, lectura individuală sau colectivă), iar altele presupun acțiuni didactice care antrenează deopotrivă profesorul și elevii (problematizarea, abordarea euristică). în școala veche elevul era privit îndeosebi ca fiind pasiv, dar receptiv, actul cunoașterii reducându-se, în cele mai multe cazuri, la o simplă înregistrare a informațiilor comunicate de profesor, fără să se pună accent pe dezvoltarea structurilor cognitive și reflectorii individuale. Verbalismul excesiv al educației clasice, steril și ineficient, continuă totuși să fie îmbrățișat și astăzi de multe cadre didactice, care ignoră unul din

principiile de bază ale didacticii moderne: învățarea prin acțiune. Expunerea poate sprijini și îndruma învățarea, dar în multe situații o face prost, deoarece:

"Unii elevi sau studenți n-au cunoștințele prealabile necesare, alții nu sunt atenți, iar alții se pot plictisi; majoritatea pot lua notițe care, după cât se știe, constituie o activitate absolut inutilă și cu totul străină de învățare. Ideea că funcțiile esențiale ale comunicării orale pot fi mutate din situația «convorbirii pe buturugă a profesorului și elevului» în sala de prelegeri este destul de lipsită de sens" ^

Cercetările psihopedagogice au pus în evidență, printr-o analiză comparativă a rezultatelor, eficiența metodelor activ-participative, prin utilizarea cărora elevul nu mai este doar un simplu receptor, ci și obiect a! cunoașterii și acțiunii, ceea ce nu înseamnă însă că metodele expozitive își pierd cu totul din importanță. Didactica modernă pledează pentru un învățământ activ-dirijat. Autori precum Galperin, Piaget, Gagne au pus în evidență faptul că dezvoltarea intelectuală a copilului se produce prin acțiuni, prin utilizarea în învățare a unor procedee care cultivă gândirea creatoare, imaginația, inițiativa, responsabilitatea față de sarcini, capacitatea de cooperare.

O lecție activă se sprijină pe metode și procedee active, fructificând nevoia spontană de activitate a copilului, pe care îl eliberează de constrângere și îl asociază la propria lui formare. Învățarea trebuie să exercite o influență profundă asupra personalității elevilor, dezvoltându-le capacitățile de cunoaștere și viața emoțională. Metodele activ-participative, subliniază Jean Piaget, au drept rezultat educarea auto-disciplinei și a efortului voluntar, promovează interesul, activitatea spontană, munca independentă etc.

Piramida învățării

Punere in aplicare 70%

Transmiterea cunoștințelor învățate către alții 90%

"… o educație a descoperirii active a adevărului este superioară unei educații care constă doar în a-i dresa pe subiecți pentru a vrea prin acte de voință, prealabil controlate și a ști prin adevăruri pur și simplu acceptate" Jean Piaget: Psihologie și pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 26.

Transmiterea adevărului se realizează mai bine prin acțiuni personale, dirijate de profesor, decât prin procedee de simplă repetiție a ceea ce s-a primit și înregistrat. O astfel de învățare nu este posibilă decât utilizând metode care pun în joc activitățile proprii, creatoare ale elevilor și îi determină să participe activ la elaborarea cunoștințelor ce urmează să fie însușite. Fundamentul lor este asigurat de noile principii didactice și de progresele psihologiei cognitive și ale psihologiei învățării, care ne oferă date despre natura si mecanismele învățării, structurile cognitive și operaționale ale psihicului elevului.

"Metodele noi sunt cele care țin seama de natura proprie a copilului și fac apel la legile construcției psihologice ale individului și la legile dezvoltării lui"41 ibidem, p. 121.

Ele se opun metodelor expozitive centrate pe discursul în care profesorul monologhează ex-catedra, acest gen didactic fiind considerat "pedagogie teroristă" (Michel Lobrot). Interesul elevilor pentru lecție crește atunci când profesorul procedează la o angajare a fiecăruia în descoperirea (de fapt redescoperirea) cunoștințelor. Activizarea elevilor, pentru a-i face părtași la propria formare, nu se va realiza dacă profesorul procedează prin afirmare – negare – explicare fără a utiliza forțele lor psihice într-o dinamică intelectuală continuă și echilibrată. De aceea:

"Metodele active se situează pe primul plan al pedagogiei creativității, pe când exercițiul (drill) pedagogic, metodele expozitive sau demonstrative, constând în transmiterea unor cunoștințe primite de-a gata, nu pot cel mult decât să construiască automatisme disponibile."

42 Roger Mucchielli: Metode să aibă în pedagogia adulților, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982, p. 85.

Elevii învață mai bine dacă sunt antrenați într-o acțiune, se simt implicați și sunt motivați la un nivel superior. Activitatea profesorului își schimbă expresia, el își păstrează rolul conducător, dar devine mai mult un animator, catalizator și îndrumător al activității elevilor. Expunerile sale își au menirea lor, dar rezumându-se la astfel de prestații nu va obține eficiența dorită.

Nu vom căuta, în cele ce urmează, să facem o prezentare exhaustivă a tuturor metodelor didactice, aflate într-o continuă diversificare și nuanțare. Vom prezenta doar principalele metode folosite în predarea disciplinelor socio-umane.

Metode activ – participative

Problematizarea. Datorită efectelor sale instructiv-educative, problematizarea este considerată una dintre cele mai valoroase metode ale didacticii moderne. Ea își găsește utilizarea în toate împrejurările în care se pot crea situații-problemă, ce urmează a fi soluționate prin cercetare și descoperire de noi adevăruri (Ioan Cerghit). Profesorul nu comunică elevilor cunoștințe de-a gata elaborate, ci îi pune într-o situație de cercetare, pentru a rezolva problema cu care se confruntă. Prin "problemă didactică" înțelegem o dificultate pe care elevul nu o poate soluționa decât prin implicare și căutare, în cadrul unei activități proprii de cercetare. Este vorba, mai exact, de o situație special organizată de către profesor, în care elevii caută să depășească dificultățile întâlnite, dobândind cunoștințe și experiențe noi, consolidându-și priceperile și deprinderile.

Creând o situație problemă oferim elevului posibilitatea să depășească acea practică școlară, care presupune învățarea pur și simplu a unor cunoștințe nu întotdeauna înțelese, determinându-1 să caute prin efort propriu soluția, orientându-se după anumite repere. In acest fel, învățarea nu mai constituie o imitare pasivă, ci un proces intelectual activ, asemănător cu cercetarea științifică. Datorită potențialului său activizator – subiectul cunoscător se raportează activ la materialul de studiat – metoda problematizării dezvoltă schemele operatorii ale gândirii, antrenează aptitudini creatoare, asigură motivarea intrinsecă a învățării, captează atenția și mobilizează la efort, declanșează interesul cognitiv și pregătește elevul pentru independență în gândire. Elaborarea soluțiilor presupune capacitate de a raționa, suplețe în gândire, imaginație și inventivitate, toate acestea jucând un rol deosebit de important în procesul de construire a soluțiilor (ideilor). Căutând să soluționeze situația – problemă elevii își vor pune în joc toate forțele lor intelectuale, ingeniozitatea și capacitatea de muncă independentă. Cu cât elevul se va implica mai mult în activitate, demonstrându-și aptitudinile, cu atât va obține rezultate mai bune (W. Okon). Dar, în ce constă metoda problematizării?

Elevii sunt puși în fața unei dificultăți teoretice, care produce în mintea lor o stare conflictuală între experiența cognitivă dobândită anterior și elementul de noutate și surpriză, necunoscutul cu care se confruntă. Conflictul intelectual pozitiv apare între ceea ce știe și ceea ce nu știe elevul, atunci când se află într-o situație – problemă, care îi provoacă curiozitate, nedumerire, incertitudine, neliniște și dorința de a învinge obstacolul. Există lipsuri în sistemul său de cunoștințe și acest fapt îl determină să caute și să descopere cunoștințe sau procedee de acțiune care să-1 scoată din impas. Problema este o "structură cu date insuficiente", cum o definește Wincenty Okon, elevului revenindu-i sarcina de a completa această structură, analizând elementele date, legăturile cunoscute și necunoscute dintre ele, căutând elementele care lipsesc. în orice problemă există ceva cunoscut (dat) și ceva necunoscut, rezolvarea constând în aflarea elementului necunoscut.

"A produce cunoaștere nu înseamnă a o inventa. Înseamnă a o organiza în felul ei, pentru a produce un sens care să fie sensul propriu, cel al cunoașterii, dar un sens care se poate răspândi fără nici un fel de pierdere în transformările de cunoaștere și de informație. Sunt, așadar, grade diferite de producere și de consumație, mai ales în toate demersurile de învățare. Dar a face să primeze producția de cunoaștere, înseamnă a se acorda un loc preponderent subiectului de instruit. "4^ Wincenty Okon: învățământul problematizat în școala contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 50.

Rezolvarea de probleme nu constituie doar un simplu exercițiu de aplicare a unor achiziții dobândite anterior, ea trebuie privită ca o "rezolvare productivă de probleme" (Robert M. Gagne). Pentru a-ceasta este nevoie însă de îndrumarea permanentă a profesorului, care prezintă datele problemei, ajută la reactualizarea unor informații necesare, oferă sugestii de ordin metodic, orientează activitatea elevilor, cu scopul de a ușura înțelegerea și rezolvarea.

Structura activității de rezolvare a unei situații-problemă cuprinde următoarele faze principale:

1) prezentarea dificultății din care trebuie să ieșim și analizarea sa;

2) adunarea și selectarea informațiilor relevante; efectuarea de raționamente (deducții, inducții, analogii, apel la modele);

3) elaborarea soluției posibile și evaluarea ei; se acceptă dacă este satisfăcătoare;

4) sistematizarea și consolidarea cunoștințelor dobândite;

PROBLEMATIZAREA LA ISTORIE

Formularea unor situații-problemă care implica rezolvarea sarcinilor date:

1.Care ar fi fost evoluția poporului roman daca Unirea înfăptuita de Mihai Viteazul s-ar fi menținut?

Răspunsul elevilor ar trebui sa vizeze: menținerea si dezvoltarea statului unitar de la 1600, câștigarea independentei naționale mai devreme, progres in toate domeniile vieții societății,etc.)

2.Cum se explica ca Ștefan cel Mare, reprezentant al marii boierimi, ia masuri in favoarea maselor populare?

3.Cum se explica faptul ca Ștefan cel Mare , care a luptat pentru apărarea independentei, a acceptat suveranitatea regelui Poloniei?

4.De ce Ștefan cel Mare lupta împotriva turcilor si apoi încheie pace cu ei?

5.Cum explicați ca oamenii politici care luptaseră pentru Unirea din 1859 participa la „monstruoasa coaliție” care detronează pe Al.I.Cuza?

6.La Rovine, armata turca era de 4 ori mai numeroasa decât cea a Tarii Rom. Totuși, Mircea cel Bătrân l-a biruit pe faimosul Baiazid. Cum se explica?

7.daca din primul război mondial au ieșit state învinse si învingătoare, de ce după război, mai puțin SUA, au avut o situație economica, sociala, politica grea?Vi se pare normal? De ce SUA nu a împărtășit aceasta situație?

Bibliografie

ISTORIE ȘI EDUCAȚIE CIVICĂ. METODICA PREDĂRII ISTORIEI ȘI EDUCAȚIEI CIVICE – Suport de curs – CLUJ-NAPOCA 2013

Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir”Facultatea de Istorie GHEORGHE OCTAVIAN ZAMFIRESCU DIDACTICA ISTORIEI Suport de curs Învățământul cu frecvență redusă București 2011

Ion Albulescu Mirela Albulescu DIDACTICA DISCIPLINELOR SOCIO-UMANE 1999

http://www.didactic.ro/materiale-didactice/problematizarea