Istoricul Si Evolutia Diplomatiei

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 CATEGORII DE DIPLOMAȚI

1.1. Istoricul și evoluția diplomației

1.1.1. Noțiunea de funcție publică, în general

1.1.2. Trăsăturile funcției publice

1.2. Noțiunea și trăsăturile funcționarului public

1.3.Principiile exercitării funcției publice (administrative)

1.4.Clasificarea funcțiilor publice din administrația publică

1.5.Diferite categorii de funcționari publici

1.6.Imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice

CAPITOLUL 2 CONDIȚIILE PENTRU DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE DIPLOMAT

2.1.Principiile organizării și dezvoltării carierei în funcția publică

2.2.Recrutarea funcționarilor publici

2.3.Numirea funcționarilor publici

2.3.1.Perioada de stagiu a funcționarilor publici debutanți

2.3.2.Evaluarea funcționarilor publici debutanți

2.3.3. Reguli specifice aplicabile funcționarilor publici debutanți

2.4.Evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici

2.5.Promovarea funcționarilor publici

2.5.1.Promovarea în grad profesional

2.5.2.Promovarea rapidă

2.5.3.Promovarea în funcții publice de conducere

2.5.4.Promovarea ȋn clasă

2.6. Mobilitatea funcționarilor publici

CAPITOLUL 3 DREPTURILE DIPLOMAȚILOR

CAPITOLUL 4 OBLIGAȚIILE DIPLOMAȚILOR

CAPITOLUL 5 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A DIPLOMAȚILOR

5.1. Răspunderea disciplinară a funcționarului public

5.2. Răspunderea contravențională a funcționarului public

5.3. Răspunderea civilă a funcționarului public

5.4. Răspunderea penală

5.5. Răspunderea administrativ- patrimonială

CAPITOLUL 6 MODIFICAREA, SUSPENDAREA ȘI ȊNCETAREA RAPORTURILOR DE MUNCĂ ALE DIPLOMAȚILOR

6.1. Modificarea raporturilor de muncă (de serviciu)

6.2. Suspendarea raporturilor de muncă ( de serviciu)

6.3.Ȋncetarea raporturilor de muncă ( de serviciu)

CAPITOLUL 7 STATUTUL JURIDIC AL DIPLOMAȚILOR ȊN DREPTUL COMPARAT

7.1.Noțiunea de statut

7.2. Situația juridică a contractualilor din cadrul organismelor comunitare

7.3.Regimul juridic al actului de numire într-o funcție publică europeană

7.4.Categorii de funcționari publici europeni

7.4.1. Interimatul în funcția publică europeană

7.4.2.Reglementări ale statutului funcționarilor publici

7.5. Sancționarea disciplinară și răspunderea funcționarilor publici

7.5.1. Sancțiunile disciplinare ale funcționarilor publici

7.5.2.Răspunderea funcționarilor publici

7.5.3. Elemente comune în determinarea conținutului regimului juridic al incompatibilităților

7.5.4. Elemente specifice unor reglementări statutare în determinarea conținutului incompatibilităților cu funcția publică

7.5.5.Incompatibilități privind funcțiile publice din administrația publică centrală și locală

CAPITOLUL 8 CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Pentru ca agenții diplomatici să ducă la bun sfârșit, în cele mai bune condiții misiunea încredințată lor, ei au nevoie de o anumită independență în relațiile lor cu autoritățile statului de recepție. Ca urmare, ei trebuie să se folosească de anumite drepturi de o natură particulară pe teritoriul statului unde își desfășoară activitățile. Stabilirea acestor drepturi, conținutul și întinderea lor a fost una dintre problemele care au fost puse pentru statele decise să schimbe reprezentanții permanenți, pentru că agenții diplomatici trebuiau să beneficieze de o situație specială, privilegiată, capabilă să le sustragă jurisdicției statului de recepție și de a proteja existența și activitatea lor.

Statutul particular al agenților diplomatici necesită imunități pe care statul de reședință trebuie să-l acorde atât în interesul membrilor personalului cu titlu individual, cât și în interesul postului însuși.

Inviolabilitatea membrilor personalului diplomatic este una dintre cele mai vechi imunități cunoscute în practica statului, este de asemenea absolută și nu dispare nici în cazul ruperii relațiilor diplomatice sau în cazul conflictelor armate. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic care este universal recunoscută, presupune obligația pentru statul de recepție să se abțină de la orice formă de constrângere și să facă în așa fel încât orice persoană privată să se abțină de la orice formă de violență împotriva agentului diplomatic.

Personalul diplomatic se bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă. În ceea ce privește privilegiile, concesiunea lor este bazată pe norme supletive de drept internațional și pe curtoazia internațională.

Practica actuală a relațiilor diplomatice între state permite să se tragă concluzii asupra evoluțiilor și tendințelor noi privind imunitățile și privilegiile diplomatice asupra propunerilor necesare și oportune în legătură cu dezvoltarea progresivă a drepturilor și imunităților diplomatice, dezvoltare care rămâne actuală și care cuprinde mai multe aspecte de precizie, de revizuire și îmbogățire privind imunitățile diplomatice.

Totuși, sunt cazuri în care autoritățile locale trebuie să aibă dreptul de a interveni fără acordul prealabil al șefului de misiune în cazuri de forță majoră sau o catastrofă, un incendiu, etc. Este necesar să subliniem importanța cardinală a cooperarii internaționale în prevenirea crimelor împotriva agenților diploamtici, care pot fi săvârsite de persoane fanatice ale statului acreditant sau acreditar.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, chiar dacă ar fi absolută, dezvoltările recente fac necesară revizuirea acestui subiect.

Agenții diplomatici pot fi implicați în anumite accidente sau incidente, unde cel mai adesea agenții diplomatici sunt găsiți vinovați pentru acele fapte, dar invocând imunitatea de jurisdicție ei nu răspund în fața legii pentru faptele comise. Se dorește adoptarea anumitor amenzi sau pedepse în cazul repetării acestor violări de reguli de circulație.

Agentul diplomatic ar trebui să fie obligat să mărturisească în cazul în care o crimă se produce, fie în fața tribunalului, fie la sediul misiunii diplomatice.

Toate aceste noi norme legislative presupun bineînteles modificări ale convențiilor în vigoare prin amendamente sau printr-o revizuire generală a articolelor în lumina noilor relații de interes sau între alte subiecte de drept intrenațional. Un argument în favoarea acestor revizuiri este că în timp ce Convenția de la Viena a fost semnată în 1961, cea mai mare parte a statelor mici nu participase, mai ales că unele dintre ele au devenit independente după aceasta.

Prin normele de drept intern al statului acreditar, care de principiu sunt aplicabile și agentului diplomatic, sunt de menționat cele cu privire la atribuirea cetățeniei. Limitarea aplicării ordinii juridice locale nu are loc în cazul în care legea locală în domeniul atribuirii cetățeniei are la bază principiul ”ius soli” (în sistemul dreptului anglo-saxon) și ca atare copiii agentului diplomatic născuti pe teritoriul statului acreditat dobândesc în mod automat cetățenia statului respectiv, dacă legea se bazează pe ”ius matrimoni ”, femeia căsătorită cu un agent diplomatic, cetățean al statului acreditar devine prin faptul căsătoriei, cetățeană a statului respectiv.

Apare, astfel o incompatibilitate evidentă între aceste forme de atribuire a cetățeniei și calitatea de agent diplomatic al unui stat străin aflat în misiune, precum și între poziția avută de agentul diplomatic și acea creată prin dobândirea unei alte cetățenii de către copii agentului diplomatic. Se consideră pe de altă parte, ca fiind execesivă excluderea absolută a posibilității ca, copii agentului diplomatic să poată dobândi cetățenia statului acreditar.

Practica și doctrina au considerat în majoritate, că legislația statului acreditar referitoare la dobândirea cetățeniei nu ar trebui să se aplice agenților diplomatici. Această regulă care inițial decurge din doctrina extrateritorialității a continuat să se aplice pentru că altfel s-ar fi ajuns la soluții greu de explicat și de admis. Nu era cazul ca simplul fapt al șederii temporare a agentului diplomatic în statul acreditar să genereze asemenea efecte secundare, care să-i îngreuneze situația și să devină astfel o sursă de eventuale complicații pentru el.

La Conferința de la Viena au fost supuse discuției un text al Comisiei de drept internațional (prin care se urmărea în esență să se excludă ipoteza dobândirii automate și forțate a cetățeniei statului acreditar și un amendament (Regatul Unit), prin care se propunea suprimarea acestui articol pe motiv că aplicarea acestei dispoziții ar ridica unele dificultăți în cazul în care ar contraveni legislației statelor și că în general nu și-ar avea locul într-o convenție privind privilegiile diplomatice. Acest punct a prelevat, și în consecință, Conferința a decis să trateze această problemă într-un protocol de semnătură facultativă.

Această opțiune a protocolului de semnătură facultativă n-a fost cea mai fericită, pentru că nu a oferit o soluție, precizând și dezvoltând dreptul diplomatic, ci a marcat mai curând un regres (principiul după care prezenta unui diplomat pe teritoriul unui stat străin nu trebuie să ducă la impunerea față de el, ori față de alt membru al familiei sale a cetățeniei acestui stat, rămânand reconfirmat cu privilegiul codificării dreptului diplomatic).

CAPITOLUL 1 CATEGORII DE DIPLOMAȚI

1.1.ISTORICUL ȘI EVOLUȚIA DIPLOMAȚIEI

1.1.1 Noțiunea de funcție publică, în general

Definirea conceptului de funcție publică presupune ca, mai ȋntâi, să se procedeze la definirea noțiunii generale de funcție.Din punct de vedere etimologic, termenul de funcție provine din cuvântul francez fonction, unde intrase, în jurul anului 1500, din limba latină, de la cuvântul funciio, care însemna executare, săvârșire a ceva, pentru cineva.

Astfel, în limba franceză, dar și în limba română, termenul de funcție desemnează profesia,meseria, activitatea unei persoane în cadrul societății sau a unui grup social, termenul de funcție devenind, în limbajul comun, sinonim cu slujbă, post,carieră, muncă, activitate .

Astfel, există funcții publice și funcții private, după cum activitatea specifică funcției respective se desfășoară în sectorul public sau în sectorul privat al vieții economico-sociale.

O altă caracteristică, de natură să facă diferența între funcțiile private și funcțiile publice este aceea că funcțiile publice presupun realizarea activităților specifice prin exercitarea, în același timp, a unor prerogative de putere publică.

Dar, în raport de prerogativele de putere publică exercitate,după cum aceste prerogative aparțin puterii legislative sau puterii executiv-administrative ori puterii judecătorești, vom avea o funcție publică legislativă sau o funcție publică executiva dministrativă ori o funcție publică judecătorească, ceea ce corespunde, de altfel, și cu ramurile puterii statului, precum și cu funcțiile statului.

Din punctul de vedere al lucrării de față și al conceptului de deontologie a funcției publice, considerăm că există și trebuie definită o noțiune a funcției publice, în general, pe care o găsim exercitată în legătură cu toate treburile statutului.

Ȋn literatura juridică administrativă din a doua parte a secolului trecut, se vorbea de funcția de stat ca fiind acel complex de drepturi și obligații cu care este învestită o persoană fizică ce face parte din cadrul unui organ al statului, care are caracter de continuitate și care se exercită pentru realizarea puterii de stat, pentru îndeplinirea sarcinilor acelui organ al statului. Ȋn aceiași termeni, defineau și alți autori funcția de stat, ca fiind instituția juridică a persoanei fizice legal învestită cu atribuții în realizarea competenței unui organ de stat, ce constă în ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul raportului juridic dintre persoana fizică respectivă și organul care a învestit-o .

1.1.2.Trăsăturile funcției publice

Potrivit art. 3 alin.(1) din Legea nr.188/1999 privind Statutul Funcționarilor publici “Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea sau instituția publică, în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale”.

În ceea ce ne privește, considerăm că funcția publică este un complex de atribuții specifice, prestabilite legal, cu care sunt dotate serviciile publice, atribuții exercitate în mod continuu de către persoane fizice legal învestite, în vederea satisfacerii intereselor generale ale membrilor societății.

Din definiția menționată pot fi identificate următoarele trăsături ale funcției publice:

1.Orice funcție publică este o totalitate de atribuții (drepturi și obligații) determinate și specializate care formează competența cu care este dotat un serviciu public în vederea înfăptuirii sarcinilor acestuia de organizare a executării și de executare a legii

Atribuțiile stabilite prin lege sau potrivit legii dau competența celor care îndeplinesc funcțiile respective, ca în regim de drept administrativ sa facă acte juridice, operațiuni administrative sau materiale în mod legal.

Atribuțiile cu care sunt dotate funcțiile publice reprezintă din punctul de vedere al funcționarilor publici care le ocupă, drepturi și obligații stabilite prin lege, sau prin acte juridice emise în baza și în executarea legii, în vederea realizării atribuțiilor acestor funcții.

Complexul unitar și interdependent de drepturi și obligații reprezintă, așa cum a arătat I. Santai, “o situație juridică și nu un simplu conținut de raport juridic, caracterizat cel mai adesea prin opozabilitatea, uneori reciprocă, a drepturilor și obligațiilor ce revin părților participante la acel raport juridic.

Spre deosebire de un raport juridic obișnuit în care drepturile și obligațiile sunt strâns legate de formarea, modificarea și desființarea relației, în cazul funcției publice drepturile și obligațiile ce-i formează conținutul preexistă raporturilor propriu-zise, iar formarea, modificarea și încetarea raporturilor constituie – în urma producerii unui act sau fapt juridic – doar prilejul exercitării respectivei facultăți sau îndatoriri legale, care nu sunt produsul voinței exclusive a subiectului titular, limitat în acțiunile sale nu atât la constituirea lor, ci numai la realizarea lor.

2. Majoritatea funcțiilor publice din organele administrației publice au un caracter profesional, însă există și funcții publice cu caracter politic, cum sunt cele deținute de miniștri, secretari și subsecretari de stat, primari, etc.

Cetățenii români, numiți potrivit legii în funcții publice pe care le exercită ca pe o profesie și cărora li se aplică un statut special de drept administrativ au calitatea de funcționari publici. Există și persoane care pot ocupa funcții publice executive pe baza de contract individual de muncă sau convenție civilă.

3. Atribuțiile care formează conținutul funcției publice trebuie să aibă un caracter legal, să fie prevăzute pentru fiecare funcție publică prin lege sau prin acte emise în baza și în executarea legii, să fie așadar expresia legii.

Acesta este temeiul pentru care modificarea sau desființarea funcției publice se realizează prin lege sau de către instituția care a înființat-o prin acte juridice de aceeași natură.

4. Competența, atribuțiile ce constituie conținutul funcției publice sunt stabilite doar prin lege sau prin acte emise pe baza și în executarea legii, nu printr-un contract, deoarece prin funcția publică se realizează interese generale, ce nu pot fi negociate între subiectele raportului de funcție publică.

În dreptul administrativ competența funcției publice are trei dimensiuni (materială, teritorială și temporală) și un caracter impersonal, spre deosebire de dreptul civil, unde capacitatea civilă de folosință și de exercițiu sunt strâns legate de persoană.

5. Atribuțiile corespunzătoare funcțiilor publice se stabilesc în raport de sarcinile specifice, de specialitate pe care fiecare serviciu public le exercită pentru satisfacerea unui anumit interes general.

Gruparea atribuțiilor pe funcții se face în raport de sarcinile serviciului public, prin respectarea principiilor ierarhiei, specializării, profesionalizării și a raportului corespunzător între atribuțiile de conducere și de execuție, fiindcă în competența unei funcții publice se găsesc atât atribuții de conducere față de funcțiile inferioare cât și atribuții de subordonare față de funcțiile superioare.

Astfel, funcția publică are un caracter propriu, în sensul că prin conținutul și limitele ei contribuie în mod distinct la realizarea competenței instituției în conformitate cu atribuțiile stabilite în actul normativ.

6. Prin exercitarea funcției publice trebuie să se contribuie la realizarea puterii publice, fie într-o formă directă, în cazul funcțiilor de decizie, care presupun emiterea actelor juridice de putere, de autoritate, fie într-o formă indirectă, prin acțiunile de pregătire, executare și control

strâns legate, sau în legătură cu exercițiul autorității publice.

Datorită acestei caracteristici distingem funcția publică de alte funcții existente chiar în cadrul aceleiași instituții deoarece în funcția publică se reflectă în mod esențial trăsăturile activității de bază, constând în exercitarea puterii de către autoritatea (instituția) publică în care se integrează funcția respectivă.

7. Funcțiile publice sunt create pentru a satisface interesele generale, iar nu în mod direct intereselor individuale.

8. Funcția publică exista înainte de a fi numit pe postul respectiv viitorul funcționar public, neputându-se pune problema declanșării concursului doar pe ideea că funcția publică respectivă urmează a se înființa.

Crearea funcției publice se face, de regulă, odată cu înființarea serviciului public și rareori, ulterior, în raport de noile interese publice, naționale sau locale.

9. Funcțiile publice au caracter continuu, fără limită de timp, în sensul că sunt create pentru a da satisfacție intereselor generale pe toata perioada existenței lor (și activitatea serviciului public este continuă).

Aceasta nu înseamnă că activitatea prin care se realizează funcția publică nu ar putea fi exercitată intermitent, o singură dată sau niciodată, în funcție de situație.

Considerăm, totodată, că nu trebuie confundat caracterul de continuitate al funcției publice cu cel de permanență, care însemnează existența ei pe o perioada nedeterminată.

Din câte se cunoaște, în raport de interesele publice, un serviciu public poate fi înființat și pentru o perioadă de timp prestabilită și astfel și funcțiile publice din acest serviciu sunt nființate pe această durată limitată.

Caracterul continuu al funcției publice, indiferent că este înființată pe durată nedeterminată sau determinată presupune exercitarea ei cu continuitate, ori de câte ori este necesar, pe întreaga durată de existență a funcției publice.

10. Funcția are caracter obligatoriu, așa cum a arătat și dl. prof. I. Santai, în sensul că drepturile și obligațiile ce-i alcătuiesc conținutul trebuie exercitate, existând o îndatorire în acest sens și nu o facultate, o posibilitate.

Neexprimarea sau neluarea de poziție din partea unei instituții publice – prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri privitoare la un drept recunoscut de lege – permit declanșarea procedurii judiciare pe calea contenciosului administrativ, care se poate finaliza cu tragerea la răspundere a autorității administrative,

inclusiv cu plata unor daune materiale sau morale.

11. Prin exercițiul efectiv al funcției se realizează competența instituției publice sau serviciului public, în general, și ale administrației publice, în special, conform atribuțiilor de pecialitate, legal stabilite.

Atribuțiile funcției publice reprezintă de altfel competența unei anumite instituții din administrația publică, într-un anumit domeniu al activității de organizare a executării și de executare a legii și a celorlalte acte normative.

În anumite momente pot exista și funcții neocupate de titulari, iar uneori chiar funcții neexercitate, dar aceasta nu afectează realizarea, în ansamblu, a atribuțiilor instituției, ci doar

integralitatea îndeplinirii acestora.

12. Fondurile pentru finanțarea funcțiilor publice sunt asigurate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

Trăsăturile menționate sunt valabile, în general, oricărei funcții publice, inclusiv celor din domeniul legislativ și judiciar, deoarece și aceste funcții presupun exercițiul puterii publice.

Conținutul concret al drepturilor și obligațiilor decurgând din funcția publică și care revin titularului, se stabilesc prin fișa postului, aceasta exprimând și diferențierile față de alte posturi similare.

1.2.Noțiunea și trăsăturile funcționrului public

Așa cum subliniază prof. Al. Negoiță, dobândirea calității de funcționar public este dată de competența subiectelor active participante la raporturile juridice, care desfășoară un anumit gen de activitate datorită organizării competenței și diviziunii sociale a muncii, în cadrul organizării respective.

Activitatea subiectelor investite cu o anumită competență oferă acestor subiecte o calitate oficială desfășurată, în principiu, din oficiu.

Această competență și calitate oficială a funcționarului public este specifică subiectelor active participante la raporturile de drept administrativ, în calitatea lor de organizatori ai executării legii și de executare în concret a acesteia.

Potrivit Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, funcționar public este persoana care ocupă o funcție publică.

Funcționar public (de carieră) din administrația publică este cetățeanul numit în condițiile legii, pe o perioadă nedeterminată, într-o funcție publică, în serviciul unei autorități

publice centrale sau locale, ori, după caz, într-o instituție publică sau regie autonomă aflate sub autoritatea organelor centrale ale administrației publice sau a consiliilor județene ori locale.

Din definiția pe care am dat-o putem reține următoarele elemente, unele evidențiate

chiar în definiție, altele care se subînțeleg și anume:

1. Funcționar public nu poate fi decât cetățeanul român cu domiciliul în țară pentru că potrivit dispozițiilor art. 16 pct. 3 din Constituție “funcțiile și demnitățile publice civile sau militare pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenie română și domiciliul în țară”.

2. Funcționar public este doar cetățeanul numit într-o funcție publică vacantă din cadrul unui serviciu public, nu și cel ales.

În definiție am evitat folosirea expresiei “investire în funcție” pentru că acesta presupune nu numai numirea, ci și repartizarea, alegerea etc

Investirea în funcție se face prin numire, pentru că aceasta presupune integrarea funcționarului public într-o ierarhie ce ține de natura administrației publice, în regim de putere publică.

Prin numire sau, altfel spus, titularizare de către autoritatea competentă, i se conferă persoanei calitatea de funcționar public și este integrat în ierarhia administrativă.

Aceasta ierarhie îl obligă pe funcționarul ierarhic inferior să execute întocmai dispozițiile de serviciu ale superiorului, cu excepția actelor vădit ilegale.Totodată, după caz, ierarhia presupune și controlarea strictă de către superiori a modului e lucru al inferiorilor, inclusiv posibilitatea, în cazurile prevăzute de lege, de substituire în atribuțiile acestora din urmă.

Uneori, în practică, se întâmplă ca efect al delegării, detașării, etc. ca persoana să-și exercite funcția nu în cadrul instituției în care a fost investită, ci în cadrul altei instituții, în a ărei structură se încadrează temporar.

A nu aparține unei instituții publice, a nu face parte din personalul acesteia, ar însemna ca manifestările de voință ale funcționarului public să nu-și producă consecințe juridice valabile, și astfel, fiind lipsite de oficialitate, actele întocmite să fie lipsite de puterea pe care o au actele juridice , putând fi considerate chiar inexistente.

Totodată, prin actul de numire funcționarul public devine parte într-un raport de funcție publică care presupune fidelitate, aspect care de altfel relevă regimul de drept public, atras de actul de numire în funcție.

3. Numirea funcționarilor publici are loc în condițiile legii, ceea ce presupune ca cel numit să îndeplinească toate condițiile generale și speciale prevăzute de lege pentru accesul la ocuparea unei funcții publice.

Astfel, viitorul funcționar public va fi recrutat și promovat după criterii obiective și echitabile, după competență și pregătire practică profesională, condiție sine qua non pentru încredințarea funcțiilor superioare.

4. Numirea în funcție trebuie făcută pe o perioadă nedeterminată fiindcă acest element asigură funcționarului public stabilitatea în funcție și eventual inamovibilitatea. Numai cetățeanul numit într-o funcție publică pe o perioada nedeterminată, o poate exercita ca pe o profesie, poate face din exercițiul funcției publice o carieră.

Investirea în funcție se face, de regulă, pe o perioada nedeterminată fără ca aceasta să echivaleze cu numirea pe viața deoarece există posibilitatea modificării raportului de funcție prin promovare, transferare etc. sau a încetării acesteia prin demitere, demisie.

Sunt și autori care susțin că regula pentru regimul juridic al funcției publice o reprezintă numirea pe o perioadă nedeterminată și că prin excepție, în condițiile legii, regula poate fi abandonată.

Se exemplifică astfel situatia Elveției unde, la nivel de Confederație și în cea mai mare parte a cantoanelor, funcționarii publici sunt numiți pe o perioada determinată, care coincide adesea cu legislatura Parlamentului.

Acest sistem care nu este cunoscut, de exemplu, în Franța sau Germania, în Elveția își are originea în “fundamentul democratic al aparatului administrativ, care în această concepție este incompatibil cu o numire definitivă”.

Numirea pe o perioadă nedeterminată nu poate avea loc decât într-o funcție publică cu caracter permanent, în sensul de a fi înființată pe o durată nedeterminată și nu prestabilită.Este evident faptul că, pe parcursul carierei funcționarului public, pot exista momente când el este trecut temporar și în unele funcții cu caracter predeterminat, dar nu ca o regulă și nu cu scopul vădit de a-i încălca stabilitatea în funcție.

Acesta este și considerentul pentru care am preferat să dăm întâietate în definiție numirii pe o perioadă nedeterminată decât numirii într-o funcție publică înființată pentru o perioadă nedeterminată, deci cu caracter permanent.

Deși la elementele funcției publice am subliniat caracterul continuu al activității pe care o va desfășura funcționarul public, este preferabil să amintim caracterul de permanență al funcției publice pentru că el exprima cel mai bine continuitatea pe care o presupune serviciul public (regula este caracterul permanent al serviciului public).

Problema carierei funcționarului public este de esența funcției publice, iar stabilitatea și inamovibilitatea creează fundamentul juridic al unui profesionalism funcționăresc în condiții de neutralitate și obiectivitate deosebite

Având la bază aceste elemente în Germania se vorbește despre “funcționariatul profesional” care reprezintă o instituție ce se bazează pe cunoștințe, competență și fidelitate care asigură stabilitatea administrației și constituie un factor de echilibru față de forțele politice care dau configurația vieții statului.

De altfel, în acestă țară se arată că misiunea funcționarilor este de a asigura securitatea, ordinea și prosperitatea statului.

5. Funcționarii publici au reglementate drepturile și obligațiile, răspunderea, incompatibilitățile și în general regimul de ocupare și exercitare a funcției, într-un statut special, expresie a situației juridice a acestora.

Fiind vorba de un regim de drept public, în speță de drept administrativ, derogatoriu de la dreptul comun, acesta presupune si drepturi și obligații speciale care au în vedere că funcționarii publici sunt exclusiv în serviciul interesului public și că trebuie să pună înaintea oricăror interese personale sau de partid, interesele publice, generale, căutând pe toate căile să

înlăture aspectele birocratice din regimul funcțiilor publice, cu care sunt dotate serviciile administrației publice a statului și a colectivităților locale.

Cât privește drepturile, acestea nu sunt avantaje create în reprezentarea funcționarului

public, ca persoană, ci în vederea exercitării în bune condiții a funcției în care a fost numit.

Acest statut, care concretizează regimul juridic administrativ la care sunt supuși funcționarii publici poate fi stabilit, conform disp. art. 72 alin.3, lit. i din Constituție printr-o lege-cadru, sau prin statute speciale pentru cazul anumitor categorii de funcționari publici (oricum, respectivele acte normative trebuie să fie de nivelul legii organice).

Conform Statutului funcționarii publici constituiți în ierarhie administrativă, în raporturi de subordonare, sunt supuși unei răspunderi disciplinare deosebite fiind, de regulă, sancționați mai sever decât alte categorii de funcționari, și uneori pentru fapte pentru care alți funcționari nu sunt sancționați.

Acest lucru este necesar, pentru că de modul în care funcționarii publici își fac datoria, depinde satisfacerea intereselor publice, în general, regimul îndeplinirii funcției publice.

Când vorbim de răspunderea funcționarilor publici, avem în vedere răspunderea funcționarilor supuși Statutului funcționarilor publici, al căror regim juridic constituie, de altfel, obiectul prezentei lucrări. De asemenea, litigiile născute din exercitarea funcțiilor publice ocupate prin numire sunt judecate de instanțele de contencios administrativ după regulile dreptului public, a jurisdicției administrative, pe când litigiile privind personalul recrutat pe bază de contract cad sub incidența jurisdicției judiciare, a celei de drept comun.

Totodată, funcționarilor publici le este recunoscut dreptul la apărare, ca oricărei alte persoane supuse unei acțiuni disciplinare.

Pentru exercitarea în bune condiții a funcției publice, funcționarii publici beneficiază și de alte garanții speciale prevăzute în lege, inclusiv de cele menționate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

6. Funcționarii publici își exercită sarcinile în vederea realizării competenței, a atribuțiilor specifice serviciului public respectiv.

Avem astfel în vedere, acele atribuții de putere publică, prin care fiecare serviciu public își exercită o anumită competență specifică, proprie, cu care a fost investit prin lege sau prin acte juridice date în baza și în executarea legii.

În definiție nu am mai prevăzut că funcția publică face parte din cadrul unui serviciu public pentru că întotdeauna funcțiile publice nu pot fi găsite decât în cadrul serviciilor publice, servicii înființate de stat sau colectivitățile locale sau aflate sub autoritatea statului sau a colectivităților locale.

7. Funcțiile publice sunt alimentate din fonduri publice și prin urmare funcționarii publici sunt remunerați din fonduri publice, de la bugetul de stat sau bugetele locale.

Cu privire la remunerarea funcționarului public pentru munca depusă, considerăm că nu constituie un element obligatoriu la care se raportează calitatea de funcționar public, remunerația fiind un principiu general valabil pentru orice persoană care lucrează pentru altul, iar pe de altă parte se cunosc și funcționari publici onorifici sau care primesc indemnizații simbolice, fără ca prin aceasta să fie afectat raportul de funcție publică.

În literatura juridică s-a apreciat, de asemenea, că nici jurământul nu este de esența calității de funcționar public, acest jurământ fiind prevăzut și pentru alte categorii de personal.

În prezent, față de disp. art. 50 din Constituție considerăm că jurământul este o condiție necesară pentru a fi numit sau menținut într-o funcție publică și a avea calitatea de funcționar public.

Trebuie precizat că funcționarii publici sunt titularii unor funcții publice din cadrul autorităților publice centrale ori locale precum și din instituțiile publice de învățământ, cultură, sănătate, ocrotiri sociale denumite adesea social-culturale și științifice sau regiilor autonome, depinzând de o autoritate publică centrală ori locală.

Ca o concluzie, formulată în formă negativă, se poate considera că nu sunt funcționari

publici de carieră, ȋn sensul dreptului administrativ următoarele categorii de personal:

1. Cetățenii străini și cetățenii români cu domiciliul în străinătate, pentru că așa prevăd dispozițiile art. 16 alin.(3) din Constituție.

2. Cei aleși sau numiți în funcții publice cu caracter politic;

3. Cei numiți în funcții publice profesionale pe durată determinată, fiind de la sine înțeles că în astfel de funcții nu se poate face o numire pe o perioadă nedeterminată specifică funcționarului public.

4. Persoanele din activitățile de gospodărire, întreținere, reparații și de deservire angajate pe bază de contract individual de muncă în serviciile publice.

Este vorba de persoanele care desfășoară în principal o activitate manuală (o meserie).Marea majoritate a personalului din activitățile respective, din cadrul serviciului unei autorități publice, ori dintr-o instituție publică subordonată acesteia nu se încadrează în categoria funcționarilor publici și pentru că activitatea acestora, cu caracter auxiliar, nu reprezintă exercitarea unor atribuții specifice instituției respective, stabilite prin lege.

În activitățile de gospodărire, întreținere, reparații și de deservire, prin care se realizează servicii publice în afara personalului acestor servicii, care desfășoară o meserie și care sunt încadrate, de regulă, prin contract individual de muncă, fiindu-le aplicabile prevederile legislației muncii, aceste servicii sunt prevăzute și cu unele funcții publice, în principal cele de conducere și care sunt ocupate de funcționari publici.

5. Persoanele care își desfășoară activitatea pe baza unei convenții civile sau de altă natură.

Prin aceasta, ne exprimăm dezacordul cu unele susțineri în sensul că raportul de funcție publică poate avea la bază contractul administrativ.

Funcționarii publici formează categoria cea mai importantă, mai numeroasă și mai diversă a personalului organelor administrației publice, ceea ce impune o abordare specială a aspectelor juridice legate de funcția publică, de statutul funcționarilor publici și de managementul acestora, dar mai ales a aspectelor legate de conduita lor profesională.

Exercitarea unei funcții publice reprezintă un act social cu o importanță maximă, atât din punctul de vedere al funcționarului public, în calitatea sa de titular al funcției respective și al unor prerogative de putere publică, cât și pentru cei vizați deexercițiul funcției publice respective sau pentru beneficiariiserviciului public în cadrul căruia se exercită acea funcție.

Astfel, funcționarul public va acționa întotdeauna ca reprezentant sau delegat al statului și, prin actele sale, va pune înjoc nu numai reputația sa profesională și socială, dar și prestigiul autorității sau instituției din care face parte sau în numele căreia a acționat, ceea ce face ca întreaga sa conduită, profesională dar și privată, să se afle sub spectrul unor acute exigențe,manifestate atât din partea organelor competente ale statului, cât și din partea celor care sunt beneficiarii activității sale sau sunt vizați de activitatea sa.

Ȋn aceste condiții pot apărea abuzuri, neglijență sau indolență, însoțite sau nu de acte de corupție din partea funcționarilor publici de execuție sau de conducere, ori chiar a înalților funcționari publici, ceea ce justifică pe deplin preocuparea legiuitorului, dar și a celorlalte autorități competente ale statului de a reglementa și supraveghea conduita profesională a funcționarilor publici, precum și preocuparea instituțiilor specializate de învățământ de a contribui la dobândirea de către viitorii funcționari publici a unei conduit profesionale adecvate, aspecte care prezintă o importanță deosebită din perspectiva temei lucrării de față.

Ȋn ceeace priveste problematica trăsăturilor caracteristice ale funcției publice avem ȋn vedere analiza aspectelor sintetizate în abordările conceptului de funcție publică, prezentate mai sus, rezultă că trăsăturile caracteristice ale acesteia sunt următoarele:

a) Funcția publică este o situație juridică reglementată legal, în sensul că atât drepturile cât și obligațiile care formează conținutul acesteia sunt prestabilite pe cale unilaterală, prin norme juridice, de către organele administrației publice.

b) Funcția publică reprezintă un ansamblu complex de drepturi și obligații conferite titularului ei, care capătă un adevărat statut propriu și participă la realizarea competenței organului administrației publice din care face parte.

c) Funcția publică are un caracter propriu, în sensul că aparține numai celui anume învestit în cadrul unui organ al statului. Caracterul propriu al funcției publice nu împiedică organele administrației publice să-și realizeze competența prin îndeplinirea unor funcții identice sau similare de către mai multe persoane, cu delimitarea materială a activității fiecăreia.

d) Funcția publică are un caracter continuu în sensul că existența drepturilor și obligațiilor care formează conținutul său durează atâta timp cât durează competența organului de stat pe care funcționarul public o realizează, fară intermitențe.

e) Funcția publică are un caracter obligatoriu în sensul că exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care formează conținutul său nu reprezintă o facultate sau o posibilitate la aprecierea titularului funcției, care este obligat să intervină, din oficiu sau la cerere, potrivit competenței sale.

f) Drepturile și obligațiile care formează conținutul funcției publice sunt exercitate în regim de putere publică.Astfel, în cadrul unui organ al statului, în care există o multitudine de funcții, vor putea fi diferențiate funcțiile publice care sunt exercitate în regim de autoritate, de putere publică, de funcțiile nepublice, care sunt exercitate la nivelul compartimentelor funcționale (secretariat, registratură, juridic, contabilitate etc.). Aceste din urmă funcții sunt exercitate în baza unor contracte de muncă și nu sunt legate de exercițiul puterii publice.

1.3.Principiile exercitării funcției publice (administrative)

Consacrarea legală a principiilor pe baza cărora serealizează exercitarea funcției publice și prezentarea acestora areo deosebită importanță deoarece o mare parte din drepturile și obligațiile funcționarilor publici se întemeiază pe aceste principii, dar și pe normele de conduită a acestora. Astfel, art.3 din Legea nr.168/1999, republicată, enumeră principiile care stau la baza exercitării funcției publice:

a) principiul legalității funcției publice, potrivit căruia noțiunea de funcție publică este definită de lege, iar funcțiile publice sunt prevăzute în anexa legii;

b) principiul imparțialității, în sensul că funcția publică ar trebui să fie exercitată fară părtinire față de toți participanții la raporturile juridice de drept administrativ;

c) principiul obiectivitătii, în sensul că exercitarea funucției publice trebuie făcută cu respectarea adevărului și a prevederilor legale aplicabile în cauza aflată spre soluționare;

d) principiul transparenței, potrivit căruia exercitarea funcției publice implică furnizarea, către cetățeni și asociațiile legal constituite, a tuturor informațiilor de interes public legate de procesul decizional, potrivit prevederilor generale ale Legii 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică.

e) principiu] eficienței și eficacității, potrivit căruia funcția publică trebuie exercitată cu respectarea limitelor bugetului alocat organului respectiv și, totodată, cu urmărirea celui mai bun rezultat social pentru cetățean și/sau colectivitate;

f) principiul responsabilității în conformitate cu legea,in sensul că funcția publică trebuie exercitată în conformitate cu prevederile legale, iar încălcarea acestora atrage răspunderea personalului funcției publice;

g) principiul orientării către cetățean, în sensul că exercilarea funcției publice trebuie să aibă ca scop satisfacerea drepturilor legale și intereselor legitime ale membrilor colectivității;

h) principiul stabilității în exercitarea funcției publice, potrivit căruia titularii funcției publice nu pot fi eliberați saudestituiți decât în condițiile legii; Legea nr.52/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l.nr.70 din 3 februarie 2003.

i) principiul subordonării ierarhice a titularului funcției publice, care este obligat la executarea întocmai și la timp a tuturor dispozițiilor legale ale superiorilor săi.

1.4.Clasificarea funcțiilor publice din administrația publică

Ȋn literatura de specialitate, funcțiile publice în general sunt clasificate după diverse criterii,astfel: al importanței funcției, al gradului de disciplină, al regimului juridic, după modul de desemnare a titularilor, după nivelul studiilor cerute, după duratade exercitare, după gradul de acces etc.

Economia cursului de față ne determină să ne referim doar la clasificarea făcută de legislația în materie potrivit căreia, funcțiile publice se clasifică, în primul rând, în funcții publice generale și funcții publice specifice.

Funcțiile publice generale sunt definite ca reprezentând ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter general și comun tuturor autorităților și instituțiilor publice, în vederea realizării competențelor lor generale.

Funcțiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților cu caracter specific unor autorități și instituții publice, stabilite în vederea realizării competențelor lor specifice sau care necesită competențe și responsabilități specifice.

De asemenea, în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării lor, funcțiile publice se împart în trei clase,după cum urmează:

– clasa I cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii universitare de licență absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă;

– clasa a II-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă;

– clasa a III-a cuprinde funcțiile publice pentru a căror ocupare se cer studii liceale, respectiv studii medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.

Ȋn funcție de criteriul teritorial al exercitării atribuțiilor titularului, funcțiile publice se împart în funcții publice de stat, functii publice teritoriale și funcții publice locale.

Funcțiile publice de stat sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale, precum și în cadrul autorităților administrative autonome.

Funcțiile publice teritoriale sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul instituției prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile admiuistrativ-teritoriale.

Funcțiile publice locale sunt funcțiile publice stabilite și avizate, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al unităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordonate acestora.

După nivelul atribuțiilor titularului, funcțiile publice se împart în trei categorii,astfel:

– funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici;

– funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de conducere;

– funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție.

La fel ca și noțiunea funcției publice, noțiunea de funcționar public a fost definită atât de literatura de specialitate, cât și de legislația în materie.

Astfel, prof. Anibal Teodorescu definește funcționarul public ca fiind „persoana care, în schimbul unei remunerațiuni, îndeplinește sau colaborează în mod permanent la îndeplinirea unui serviciu public depinzând de autoritatea administrativă a siatului, județelor sau comunelor".

Prof. Alexandru Negoiță , referindu-se la noțiunea funcției publice, pe care o definește așa cum am arătat mai sus, afirmă că funcționarul public este „persoana care îndeplinește aceste atribuții" ale administrației publice, în baza unei abilitări legale.

Noțiunea de funcționar public este definită de art.2 alin.(2) din Legea nr.188/1999, republicată, ca fiind „persoana numită, in condițiile prezentei legi, într-o funcție publică". Deci, potrivit statutului, funcționarul public este titularul unei funcții publice, aliată în statul de funcții al unei autorități sau instituții publice.

Deci, aflându-se într-o situație legală, funcționarului public îi sunt stabilite coordonatele funcției sale prin lege, iar atribuțiile ce îi sunt încredințate sunt de ordin general, prevăzute de lege, nu în interesul său, ci în interesul serviciului public, astfel că situația juridică a funcționarilor publici trebuie socotită o situație juridică obiectivă și, ca urmare, raportul dintre funcționar și funcția publică este un raport juridic obiectiv, funcționarul public exercitând o putere legală și nu un drept subiectiv.

Ȋntre funcția publică și funcționarul public există numeroase legături, dar și aspecte care le diferențiază.

Astfel, funcția publică este o situație juridică obiectivă și impersonală, reglementată de lege, ce există independent de titularul său, care se poate schimba în condițiile legii.

Dar, nici o funcție publică nu se poate manifesta în afara unui titular care să fi fost învestit legal cu realizarea ei, cu excepția funcției publice exercitate prin delegare. De asemenea, funcționarul va exercita funcția publică numai în baza unei învestiri legale și în limitele atribuțiilor conferite. învestirea și exercițiul funcției publice se fac, de regulă, pe o perioadă nedeterminată, fară a fi exclusă, însă, posibilitatea modificării sau încetării raportului de funcție, a raportului de serviciu.

Totodată, funcționarul public va primi pentru activitatea depusă un salariu, care reprezintă echivalentul bănesc al funcției publice exercitate.

Principalul instrument prin care acționează administrația publică sunt funcționarii publici ca resursă umană fundamentală a aparatului administrativ.

Tocmai având în vedere că factorul uman este element esențial al administrției publice, Constituția în art. 72 (3) lit. i) stabilește că "Statutul funcționarilor publici" se reglementează prin lege organică, iar Legea nr.188/1999 cu modificările și completările ulterioare stabilește un regim juridic special funcționarilor publici, precum și raportul de funcție publică.

Este de remarcat că în art 26 este garantat dreptul la opinie al funcționarilor publici, ceea ce reprezintă un element subiectiv, moral privitor la conduita etică, posibilitatea de a discerne și afirma punctul de vedere referitor la oportunitatea sau legalitatea faptului sau actului administrativ ce este dedus acțiunii sale.

Cu toate acestea în România nu este reglementat principiul refuzului de îndeplinirea a sarcinilor decât declarativ, fiind prin art 43 alin (2) și (3) limitat la motivarea și mențiunea punctului de vedere, dipoziția superiorului fiind prin voința utorității executabilă.

De asemenea este de remarcat că în cuprinsul Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici sunt conturate câteva principii de ordin etic, cu privire la modul de desfășurarea a activității. Astfel art. 41 din prezenta lege stabilește că funcționarii publici își îndeplinesc atribuțiile cu "profesionalism, loialitate, corectitudine, în mod conștiincios".

Principiile etice ce guvernează funcția publică și modul de exercitarea a acesteia sunt structurate pe trei mari categorii în aproape toate sistemele administrative din lume, chiar și fără ca această împărțirea să fie expres realizată în tehnica legislativă de reglementarea a conduitei etice a funcționarilor publici. Clasificarea categoriilor de principii ține seama de specificul și rațiunile funcției publice și a exercitării acesteia.

A. Valori etice raportate la exercitarea autorității publice:

Legalitatea reprezintă principiul conform căruia exercitarea funcției publice și realizarea

tuturor actelor de competență trebuie să se facă cu respectarea Constituției și a tuturor legilor în spirutul și litera lor. De asemenea principiul legalității presupune și aplicarea legilor în interesul cetățenilor și pentru atingerea interesului general pentru care au fost elaborate.

Astfel dacă procedurile administrative sau normele metodologice ale unor acte normetive diferite sunt în conflict, funcționarul public trebuie să facă aplicabilă norma care privește drepturile cetățeanului.

În toate statele europene acestă discuție teoretică, care își are resortul în problemele practice, se dezvoltă pe marginea principiilor deontologice care guvernează administrația.

Responsabilitatea este principiul conform căruia funcționarul public trebuie să poarte responsabilitatea pentru actele sale. În acest sens există și protecția, reglementată în toate sistemele de drept, pentru funcționarii publici prin facultatea de a discerne toate chestiunile care îi sunt supuse atenției de problemetica specifică realizării competenților funcției publice pe care o exercită.

Discernământul este principiul conform căruia fiecare funcționar public este dator să acționeze legal, moral în realizarea atribuțiilor sale conform propriei convingeri, în acest sens

fiind responsabil de decizia luată. Principiul discernământului, întâlnit și la magistrați, exclude orice influențe sau presiuni care ar denatura actul decizional și realizarea atribuții lor de către funcționarii publici.

În legislația funcției publice din România principiul discernământului este prevăzut de la normele privitoare la organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină în cadrul autorităților și instituțiilor publice, în art. 2 lit c).

Eficiența este principiu care presupune respectul pentru bani publici și pentru mijloacele materiale pe care funcționarul le are la îndemână în realizarea atribuțiilor sale. Eficiența impune abținerea de la risipă și responsabilizarea în efectuarea cheltuielilor materiale.

În autoritățile și instituțiile publice răspunderea pentru modul de cheltuirea a fondurilor nu este reținută numai pentru funcționarii care lucrează în direcțiile economice dar și pentru cei din cadrul compartimentelor de specialitate ale autorității, prin asumarea referatelor ne necesar și investiții pe care le întocmesc. Răspunderea în acest caz este evaluată mai puțin din perspectiva egalizății angajării cheltuielilor publice sau a procedurilor de achiziție ci mai accentuat pe caracterul de oportunitatea.

Confidențialitatea este principiul care impune funcționarilor publici să nu facă uz de informațiile aflate în exercitarea funcției pentru a obține foloase din dezvăluirea lor, or să nu dezvăluie acele informații care sunt clasificate confidențial sau secret, și în al treilea rând să nu dezvălue informații ce ar aduce prejudicii autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

Realizarea competențelor în interesul public ceea ce înseamnă că funcționarii publici îndeplinesc o funcție publică de importanță socială în interesul cetățenilor, excluzând orice alte interese proprii;

Credibilitatea publică este principiul în baza căruia funcționarii publici sunt obligați să respecte și să sporească prestigiul instituției în care lucrează și să fie rezervați și discreți prentru a nu compromite acțiunile respectivei autorități;

Profesionalismul este principiul care le impune funcționarilor publici să-și îndeplinească

exemplar atribuțiile și sarcinile de servici.Corelativ acestui principiu sistemele administrative și-au dezvoltat un sistem de perfecționare și pregătire continuă, atât în interiorul autorităților cât și prin instituții specializate din cadrul ministerelor de resort sau din afara administrației dar în raport contractual cu instituțiile beneficiare.

B. Valori etice raportate la beneficiarii serviciului public:

Respectul reprezintă principiul care obligă funcționarul public la o atitudine reverențioasă față de cetățeni, de asemenea, obligația de ai da cetățeanului petiționar toate lămuririle necesare și nu în ultimul rând obligația de a răspunde la petiții chiar și atunci când rezolvarea petiției nu intră în competența autorității sau instituției la care lucrează funcționarul public.

Rapiditatea este principiul care obligă funcționarul puplic să-și îndeplinească atribuțiile în cel mai scurt timp în raport de problemetaica ce i-a fost înaintată, și să formuleze răspunsul în termenul stabilit de lege sau dacă este posibil în cel solicitat de petent.

Confidențialitatea este obligația funcționarilor publici de a nu face publice problemele petenților cu care au fost însărcinați să le rezolve, sau să nu facă publice actele sau anchetele de la dosar. Spre exemplu obligația asistenților sociali de a nu face cunoscut situația situația unei anumite persoane sau familii decât celor în drept a rezolva cazul social respectiv.

Integritatea principiu care le interzice funcționarilor publici să solicite sau să accepte cadouri sau alte beneficii de la cetățeni pentru îndeplinirea unor atribuții care le revin prin statul de funcțiuni sau prin natura funcției publice ce o ocupă, creând astfel un climat de încredere în funcționari și în administrația publică.

Imparțialitatea conform căreia funcționarii publici trebuie să fie imparțiali în acțiunile, judecățile și opiniile lor, să respecte egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și să fie absolut neutri față de interesele politice, economice și religioase;

C. Valori etice raportate la obligațiile de conduită și imaginea persoanei care exercită

funcția publică:

Credibilitatea este cel mai important aspect al valorilor pe care funcționarul public trebuie să le respecte și reprezinte. Credibilitatea presupune ca funcționarul public să se bucure de încrederea cetățenilor în fața cărora stă și a căroro probleme trebuie să le rezolve. De credibilitatea funcționarilor publici depinde în mod direct imaginea autorităților publice în care își desfășoară activitatea.

Integritatea ca valoarea etică a funcționarului public presupune obligația acestuia de a nu primii sau pretinde cadouri sau alte foloase de la petenți, pentru a păstra încrederea publică în

echidistanța, corectitudinea și profesionalismul funcționarilor publici.

Ținuta este mai mult o obligație de serviciu, însă în literatura de specialitate ea a fost introdusă în rândul valorilor etica ca element al conduitei. Ținuta trebuie să fie decentă în sensul unei vestimentații sobre dar care să nu poată fi considerată neglijentă sau o etalare a opolenței.

Demnitatea ca valoare presupune respectul față de sine pe care funcționarul public trebuie să-l aibă și are la bază transferul de statut de la instituția publică la funcționar ca mandatar în aza unui raport de funcție publică a atributelor statului.

Autoritatea valoarea etică ce definește conduita funcționarului public se referă la autoritatea epistemică, cea deontică fiind un atribut al instituției administrateive, și reprezintă un summum de calități care fac ca funcționarul public să impună prin atitudinea sa.

Aceste valori care contribuie la creșterea autorității personale sunt profesionalismul, respectul, ținuta și atitudinea.

Seriozitatea. În unele țări codurile etice prescriu și o conduită pe care funcționarul public rebuie să o respecte și în viața privată.

Funcționarul public este obligat să ducă o viață decentă, să aibă un comportament civilizat față de celalți și de asemenea are și anumite interdicții. Spre exemplu funcționarii publici nu au dreptul să participe la manifestări indecente, nu au dreptul (în majoritatea statelor americane) să joace în cazinouri, sau să poarticipe la alte jocuri de noroc,etc.

În România există centru regionale de pregătire și perfecționare contină precum instituții universitare care asigură cursuri postuniversitare de perfecționare. Prin ordonanța 82/2002 s-a înființat Institutul Național de Administrație.

De menționat că, potrivit art.5 alin.(l) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici , pot beneficia de statute speciale proprii, funcționarii care își desfășoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice:

a) structurile de specialitate ale Parlamentului României;

b)structurile de specialitate ale Administrației Prezidențiale; c)structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ; d)serviciile diplomatice și consulare; e)autoritatea vamală; f)poliția și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative; g) alte servicii publice stabilite prin lege.

Ca o consecință, așa după cum vom vedea, există diferite categorii de funcționari publici care au coduri deontologice sau coduri de conduită proprii, distincte de Codul de conduită a funcționarilor publici aflați sub regimul Statutului funcționarilor publici adoptat prin Legea nr. 188/1999.

1.5.Diferite categorii de funcționari publici

Însărcinații de afaceri

Însărcinații de afaceri permanenți sunt numiți de Ministrul Afacerilor Externe și sunt acreditați pe lângă Ministerele Afacerilor Externe din statul acreditar.

Însărcinații cu afaceri ad interim sunt diplomații cu rang diplomatic imediat inferior șefilor de misiune, iar numirea lor trebuie notificată Ministerului Afacerilor externe din statul acreditar cu excepția cazului de deces când numirea însărcinatului de afaceri interimar se face automat.

Personalul diplomatic al misiunii

Agentul diplomatic este persoana însărcinată cu îndeplinirea activității diplomatice și cu exercitarea funcțiilor diplomatice.Principalele categorii de diplomați sunt enumerate ȋn cele ce urmează,astfel: miniștrii plenipotențiari, miniștrii consilieri, consilieri, secretari precum și diferiți atașați.

Gradele diplomatice sunt:Ambasador, Ministru plenipotențiar, Ministru consilier, Consilier diplomatic, Secretar 1,Secretar 2,Secretar 3,Atașat. Promovarea se face în funcție de vechime și performanta profesională.

Personalul nediplomatic al misiunii

1. Personalul tehnico-administrativ – secretare, contabili, intendenți s.a.m.d.

2. Personalul de serviciu – șofer, grădinari, bucătari etc.

3. Membrii de familie ai personalului misiunii – aceștia au statutul juridic identic cu cei din familia cărora fac parte

4. Membrii ai personalului privat ai personalului misiunii : îngrijitori, cameriste, bone. Aceștia pot avea cetățenia statului acreditant și nu sunt angajați al misiunii.În cazul misiunilor diplomatice se pot întâlni situații de supraechipare sau subechipare.

Corpul diplomatic

Corpul diplomatic este alcătuit din totalitatea personalului diplomatic al misiunilor străine acreditate într-un stat și înscris pe lista diplomaților alcătuind singurul organ colectiv al agenților diplomatici. Include și membrii de familie ai agenților diplomatici, lista corpului diplomatic se întocmește și se publică anual, de ministerul afacerilor externe al statului acreditar.

Corpul diplomatic nu are personalitate juridică, fiind constituit pe baze cutumiare, are o funcție preponderent reprezentativă (protocolară), decanul corpului diplomatic este fie șeful de misiune cu cea mai mare vechime, fie nunțiul apostolic. Decanul are funcții onorifice și reprezentative, participarea la ceremonii, evenimente etc.

Ordinea de precădere

Precăderea este o preferința în ordine și rang ce trebuie respectată cu ocazia ceremoniilor oficiale a evenimentelor sau a acțiunilor diplomatice.

Șefii de misiune și diplomații de același rang primesc precăderea după data și ora la care și-au asumat funcțiile. Șeful unei misiuni diplomatice vine ca ordine de precădere după șeful statului, după primul ministru, după ministrul de externe, după președinții camerelor legislative, după președintele Curții Supreme de Justiție, dar înaintea celorlalți miniștrii

Are precădere însărcinatul cu afaceri permanent față de însărcinatul cu afaceri ad interim.Au precădere miniștrii consilieri față de consilieri, consilierii față de secretarii 1 etc.Ordinea de precădere vine după vechimea venirii la post.

1.6.Imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice

Imunitățile diplomatice reprezintă în sens larg tratamentul pe care statele sunt obligate să-l acorde organelor străine acreditate în acele state

În sens restrâns se înțelege scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile și obligațiile de către sunt ținute alte subiecte de drept care se află pe teritoriul statului acreditar precum și scoaterea lor de sub jurisdicția penală și civilă a statului acreditar.

Privilegiile diplomatice reprezintă scutirea organelor diplomatice de anumite obligații, exprimate în acordarea de către statul acreditar a unor înlesniri cu caracter pozitiv care nu implică o activitate specifică din partea beneficiarului.

Buna desfășurare a activității unei misiuni diplomatice impune unele drepturi pe care aceasta să le aibă în statul în care funcționează, ca exceptări de la regimul normal existent în țara respectivă pentru persoanele și bunurile străine.

Imunitățile și privilegiile diplomatice se acordă atât misiunii diplomatice ca instituție cât și anumite condiții și limite, fiecărui membru al misiunii diplomatice.

Recunoașterea imunităților și privilegiilor diplomatice se face în baza principiului reciprocității, dar potrivit dreptului diplomatic actual, codificat în Convenția de la Viena din anul 1961, acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice și personalului acesteia constituie o obligație pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată, iar conținutul acestor imunități și privilegii este definit în cuprinsul convenției menționate. În caz de nerespectare a acestui regim, statul care se consideră lezat poate recurge la retorsiuni, deci la măsuri similare contrare.

Statele pot, însă, în condiții de reciprocitate, să restrângă unele privilegii și imunități dacă o situație de excepție ar impune-o. Pentru fundamentarea juridică a acordării imunităților și privilegiilor diplomatice s-au susținut în timp mai multe teorii.

Potrivit art. 47 din Convenția de la Viena din anul 1961 nu se consideră discriminare: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispozițiile prevăzute în convenție pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant; faptul că unele state își asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispozițiile prezentei Convenții.

Rezultă că imunitățile și privilegiile își au baza în normele dreptului diplomatic minimum acestora este stabilit prin Convenția de la Viena din anul 1961, cele care depășesc acest minim, devin obligatorii, pe baza de reciprocitate.

Statele pot, convențional, să stabilească imunități și privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenția de la Viena din anul 1961, ele pot hotărî restrângerea lor numai dacă nu este asigurată reciprocitatea.

Este bine știut că relațiile internaționale au constituit dintotdeauna un domeniu în care reciprocitatea a jucat un rol important. Se pune așadar, problema, dacă imunitățile, privilegiile, facilitățile diplomatice nu au la bază unul dintre principiile cu aplicație fundamentală în relațiile internaționale și în dreptul internațional, și anume principiul reciprocității sau cel puțin dacă principiul reciprocității nu are vreun efect în această materie.

S-a subliniat ideea că recursul la reciprocitate intervine de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri; ori, avantajul nu se acordă sau nu se poate justifica decât în condițiile de reciprocitate.

În lipsa de obligație, singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special, îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent – deci ideea de reciprocitate.

Cu toate acestea, socotim că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată față de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage editate de statul de apartenență al acelor organe, ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea finalitatea pozitivă, generând sau extinzând un tratament (să creeze un statut juridic).

Relevanța principiului reciprocității se verifică mai ales în domeniul relațiilor diplomatice deoarece dacă un stat acordă tratament favorabil dilpomaților altui stat o face numai pentru că se așteapta la rândul lui, ca de același tratament să se bucure și proprii săi diplomați.

Aceasta teorie a reciprocității este importantă și pare să radieze în prezent multe sufragii în doctrină, cât și în practică (numeroase note trimise de statele Secretariatului O.N.U., în legatură cu lucrările Comisiei de Drept Internațional, arătau că statutul privilegiat este acordat diplomaților străini , sub rezerva reciprocității – acest principiu este consacrat în aproape toate legislațiile interne ale statelor).

De vreme ce imunitățile, privilegiile și facilitățile sunt acordate în contextul în care fiecare stat este sau poate fi în raport cu oricare alt stat cu care a stabilit relații diplomatice, atât stat acreditar, cât și stat acreditant – primind, dar și trimițând agenți diplomatici – ideea de reciprocitate se poate susține, se află la baza întregului sistem de imunități și privilegii diplomatice; ipoteza în care imunitățile și privilegiile diplomatice ar căpăta o aplicație unilaterală (pentru a putea fi motivată acordarea lor exclusiv pe interesul menținerii relațiilor) este numai o situație de fapt pentru că fiecare stabilire de relații diplomatice presupune în mod normal schimbul potențial de misiuni diplomatice și în consecință obligația dar și beneficiul acordării de imunități și privilegii diplomatice.

Se ridică însă problema limitelor și direcțiilor în care acționează principiul reciprocității, cu alte cuvinte este clar că principiul reciprocității, cel puțin conceptual, conduce la un anumit tratament diplomatic, în sensul că apare ca o cauză imediată a acestuia; problema este dacă în cadrul rolului regulator pe care-l exercită, funcționarea reciprocității poate să ducă la reducerea dimensiunilor tratamentului sau chiar la anularea acestuia.

Odată ce instituția statului diplomatic a fost creată, este oare posibil ca lipsa de reciprocitate să constituie un temei pentru desființarea lui în fapt, ori se poate spune că statul diplomatic a căpătat o existentă de sine stătătoare care nu mai poate fi pusă în discuție.

Unii autori au susținut că de vreme ce imunitățile și privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanții proprii în străinătate.

Trebuie să menționăm însă că această aplicație care s-a dat principiului reciprocității conduce la grave consecințe: din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la minimum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaților străini și care sunt cele pe care le refuză. Concluzia este că se poate ajunge la practici discriminatorii supărătoare, diplomații dintr-o țară bucurându-se de privilegii diferențiate.

Asemenea măsuri de reducere a drepturilor și imunităților agenților diplomatici sunt considerate o crasă violare a dreptului internațional și prin urmare trebuie să fie dezaprobate, fiind în interesul fiecărui stat și în beneficiul relațiilor diplomatice, în general, ca asemenea practici să înceteze.

Dacă un stat refuză să acorde aceste drepturi minime unui agent diplomatic acreditat la el ori agentului diplomatic al unui anumit stat, statul în cauză trebuie să fie ținut răspunzător pentru valoarea regulilor de drept internațional; nu este permis însă altor state să reducă imunitățile trimisului statului culpabil, ci trebuie lăsat să funcționeze răspunderea pe care și-a angajat-o acesta.

Doctrina a criticat o asemenea soluție, arătând că “în contextul modern al societății internaționale, aplicarea principiului reciprocității în ceea ce privește drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la menținerea unor mai bune relații internaționale. Dacă s-ar adopta principiul reciprocității, ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care privesc imunitățile trimișilor acreditați de ele; ori aceasta ar duce la confuzie și incertitudine atât pentru autoritățile administrative, cât și pentru instanțele judecătorești naționale.

În literatura occidentală se arată că o asemenea aplicare a principiului reciprocității este cu totul contrară dreptului diplomatic, considerând că acțiunea principiului ar trebui limitată numai la privilegiile de curtoazie, adică cele care nu sunt necesare îndeplinirii funcțiilor diplomatului.

Nu ar trebui să afecteze inviolabilitatea, pentru că în acest caz statele sunt obligate de ordinea juridică internațională să acorde imunități și privilegii independent de modul în care alt stat le acordă cât privește privilegiile se simte că principiul reciprocității ar putea constitui un temei, deoarece nici un stat nu poate invoca asemenea privilegii ca o chestiune de drept internațional (un stat nu acordă scutiri vamale unui trimis, nu este indreptățit să pretindă un asemenea beneficiu pentru trimisul său).

Odată constituit un tratament – statul diplomatic – înscris într-o convenție, temeiul acestuia nu-l mai poate constitui reciprocitatea; detașându-se de reciprocitate prin noua bază, convențională, privilegiile și imunitățile au o existență de sine stătătoare și nu mai trebuie admisă limitarea lor, pentru că ar însemna să se acționeze împotriva rațiunii lor de a fi.

Principalele imunități și privilegii

Examinăm imunitățile și privilegiile așa cum le-am enumerat anterior: a) imunitățile; b) inviolabilitățiile; c) privilegiile; d) drepturile; e) facilitățile.

a) Imunitățile diplomatice sunt drepturi acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului său în baza cărora acestea sunt exceptate de la jurisdicția autorităților judiciare sau de la ceea ce ar putea să o exercite autoritățile administrative ale statului acreditar.

Imunitățile pot fi absolute, caz în care exceptarea de jurisdicție este cuprinzătoare și nelimitată la perioada existenței funcției persoanei beneficiare; imunitățile funcționale sau relative sunt atunci când exceptarea beneficiarilor se face numai pentru faptele legate de îndeplinirea atribuțiilor oficiale și se prelungesc în timp numai în raport de acestea. Imunitatea înlătură competența autorităților judiciare sau administrative ale statului acreditar, fiind prin urmare de drept procesual; fapta nepermisă s-a emis, legea statului acreditar a fost încalcată, răspunderea însă nu poate fi stabilită, întrucât persoana beneficiază de imunitate.

b)Inviolabilitatile sunt, de drept, imunități de la coerciziunea autorităților statului acreditar de care beneficiază o misiune diplomatică și membrii săi, în conformitate cu normele dreptului diplomatic prin care exercitarea forței de constrângere a statului acreditar este inoperantă sau condiționată față de beneficiarii acestor drepturi.

Când constrângerea statului acreditar nu poate fi exercitată asupra persoanelor constituite inviolabilitate personală; constrângerea nu poate fi exercitată asupra sediului sau reședinței, asupra curierului diplomatic, sau asupra corespondenței.

Inviolabilitatea privește și obligația specială a statului acreditar de ocrotire a unor valori sau bunuri, cum ar fi onoarea, demnitatea, garantarea libertății misiunii diplomatice și personalului acesteia față de orice încălcare ce li s-ar putea aduce, indiferent de unde ar veni.

c) Privilegiile sunt înlesniri sau avantaje juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice sau personalului acestuia, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străinii obișnuiți, și chiar față de proprii cetățeni ai statului acreditar. Pe când în cazul imunităților beneficiarii contrar legii statului acreditar, în cazul privilegiilor ei se conformează acesteia.

d) Drepturile sunt premisiuni juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice și personalului acesteia, menite să garanteze exercitarea activităților oficiale ale acestora.

Pe când privilegiile sunt drepturi pozitive, preluate de legislația internă a statului acreditar, drepturile acordate unei misiuni diplomatice își au premisele în normele dreptului internațional și izvorul în legislația internă a statului acreditant. Astfel, dreptul de a instala un post de radio-emisie, este un drept propriu, subiectiv acordat misiunii diplomatice, care îl poate exercita fără ca statul acreditar să se opună.

Spre deosebire de drepturile de care se bucură misiunea diplomatică de a-și îndeplini funcțiile – dreptul de informare, dreptul de exercitare a protecției diplomatice , etc. – drepturile din această categorie sunt distincte, operând drept garanții suplimentare pentru realizarea funcțiilor diplomatice, deci o complementaritate a primei categorii de drepturi.

Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție a statului acreditar. El se bucură, de asemenea de imunitatea de jurisdicție civilă, administrativă a acestuia. Agenții diplomatici se bucură de următoarele imunități:

a) imunitatea de jurisdicție penală, civilă, administrativă (art. 31, pct.1);

– de o acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, oferă numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopului misiunilor;

– de o acțiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legător nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular;

– de o acțiune privind o activitate profesională sau comercială oricare ar fi ea exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcțiilor sale oficiale.

b) imunitatea de a depune mărturie ( art. 31, pct.2)

“ Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie” imunitatea de coercițiune, care este inviolabilitatea personală (art. 29, 31, pct. 3).

“ Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenție. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine și ia toate măsurile corespunzătoare pentru a impiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale.”

“ Nu poate fi luată nici o măsură de executare față de agentul diplomatic în afară de cazurile prevăzute la alineatele a), b) și c) și la paragraful 1. din prezentul articol și numai dacă executarea poate avea loc fară a aduce o atingere inviolabilității persoanei sau locuinței sale.”

Agenții diplomatici se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de plata asigurărilor sociale (art. 33)

“Sub rezerva dispozițiilor paragrafului 3. al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce privește serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispozițiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

Scutirea prevazută la paragraful 1. al prezentului articol se aplică și oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiția: ca ei să nu fie cetățeni ai statului acreditar sau să nu aibă reședința lor permanentă, ca ei să fie supuși dispozițiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.

Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora li se acordă scutirea prevăzută la paragraful 2. din prezentul articol trebuie să respecte obligațiile pe care dispozițiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale, le impun celui care angajează.

Scutirea prevăzută la paragrafele 1 și 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale ale statului acreditar în măsură în care este admisă de acest stat.

Dispozițiile prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea tratate.”

b)scutirea de impozite și taxe (art. 34):

“ Agentul diplomatic este scutit de orice impozite și taxe, personale sau reale, naționale, regionale sau comunale, cu excepția;

Impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețurile mărfurilor sau ale serviciilor;

Impozitelor și taxelor asupra bunurilor imobile particulare private pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii;

Drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispozițiilor paragrafului 4, art. 39;

Impozitelor și taxelor pe veniturile particulare care-și au sursa în statul acreditar și a impozitelor pe capital prelevate asupra investițiilor efectuate în înteprinderi comerciale situate în statul acreditar;

Impozitelor și taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate;

Drepturilor de înregistrare grefă, ipotecă, și de timbru în ce privește bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor art. 23.”

c) scutirea de prestații personale (art. 35):

“Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice fel de prestație personală, de orice fel de serviciu public, indiferent de natura sa și de sarcinile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare.”

Potrivit dispozițiilor legale și regulamentelor pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plata drepturilor vamale, taxelor și altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport și cheltuielile aferente unor servicii similare pentru:

obiectele destinate uzului oficial al misiunii;

obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul că ar exista motive serioase să se creadă că acesta conține obiecte care nu beneficiază de scutirile menționate în paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislație sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În asemenea caz nu trebuie să se facă decât în prezența organului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

d) libertatea de deplasare și de circulație (art. 26):

“ Sub rezerva legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate națională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare și circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii.”

e) facilități de sejur (art. 10):

“ Se notifică de Ministerul Afacerilor Externe ale statului acreditar sau oricărui alt minister asupra căreia se va conveni:

numirea membrilor misiunii, sosirea lor și plecarea lor definitivă sau încetarea funcțiilor lor la misiune;

sosirea și plecarea definitivă a unei persoane aparținând familiei unui membru al misiunii și dacă este cazul, faptul că o persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru al misiunii;

sosirea și plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari aflați în serviciu, persoanelor menționate la alineatul de mai sus și dacă este cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;

angajarea și concedierea de persoane care își au reședința în statul acreditar, în calitate de membrii ai misiunii sau în calitate de oameni de serviciu particulari, având dreptul la privilegii și imunități.

Ori de câte ori este posibil, sosirea și plecarea definitivă trebuie să facă de asemenea obiectul unei notificări prealabile.

f) executarea de prestații obligatorii (art. 35):

“Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa și de serviciile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare.”

Membrii personalului administrativ și tehnic se bucură de inviolabilitatea persoanei și a locuinței, sunt scutiți de obligația de a plăti asigurările sociale și cea de plată a impozitelor și taxelor, de exceptarea de la prestațiile personale, imunitatea lor de jurisdicție este funcțională.

Membrii personalului de serviciu se bucură de imunitate de jurisdicție funcțională, ei sunt scutiți de impozite pe veniturile salariale și de plata asigurărilor sociale.Oamenii de serviciu sunt scutiți numai de impozite și taxele pe veniturile salariale.

I. Personalul diplomatic, pentru buna desfășurare a activităților sale, se bucură de imunitatea diplomatică care se manifestă sub două mari aspecte: Imunitatea de jurisdicție; Inviolabilitatea.

Imunitatea are două accepțiuni:

În sens larg prin imunitate se înțelege tratamentul special pe care statele sunt obligate în baza dreptului internațional să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate pe teritoriul lor

În sens restrâns, ea semnifică scutirea de care se bucură organele diplomatice față de obligațiile la care sunt ținuți alți obiecți de drept care se află pe teritoriul acelui stat (deci, scoaterea de sub jurisdicție penală, administrativă, civilă a statului acreditar a organelor diplomației).

II. Privilegiile diplomatice constituie și ele una din categoriile tratamentului special acordate personalului diplomatic, constȃnd în anumite beneficii sau favoruri cu caracter de excepție.

Imunitatea de jurisdicție constituie o excepție care se aduce principiului general potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicției locale. În raport cu principiul de drept care statuează că străinii care se găsesc pe teritoriul unui stat se află sub jurisdicția teritorială a acestuia și în consecință sunt ținuți să respecte legile statului respectiv, imunitatea de jurisdicție constă într-un tratament ce se acordă în mod special misiunilor și membrilor lor, constituind deci o scoatere de sub acțiunea legii, o punere la adăpost de sancțiunea legală.

Această abatere de la principiu corespunde unei necesități și nu se poate contesta că imunitatea și inviolabilitatea diplomatică constituie condiția indispensabilă în lipsa căreia raporturile dintre state ar fi impracticabile. Imunitatea de jurisdicție, scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar sau protecția împotriva legii acestuia, răspunde nevoii de a asigura o independență completă afentului diplomatic care trebuie să dispună de libertate deplină pentru a-și putea exercita funcțiile.

În principiu sfera jurisdicției teritoriale se suprapune cu acea a suveranității de stat; de aceea, orice excludere sau limitare a jurisdicției teritoriale contravine prezumției de suveranitate, iar această excludere sau limitare nu poate fi presupusă ci trebuie să fie explicită; mai mult, aceasta excludere sau limitare apare ca o excepție și trebuie deci, să fie interpretată restrictiv.

Asemenea restrângeri pot fi făcute în baza dreptului internațional cutumiar, a tratatelor ori în temeiul principiilor generale de drept recunoscute de state .

Principiul imunității este comun tuturor sistemelor de drept. Într-un proces care s-a întins pe parcursul a multor secole, dreptul imunităților diplomatice s-a dezvoltat din practica safe-conduct (bilet de liberă trecere) individual care a fost acordat, ajungându-se la regulile dreptului internațional cutumiar care s-au format pe acest temei solid.

Se poate afirma că însăși absența deciziilor internaționale atestă stabilitatea regulilor relevante ale dreptului internațional (cazurile în care Curtea Internațională de Justiție ar fi putut avea ocazia să se pronunțe asupra anumitor aspecte ale dreptului diplomatic). De exemplu cauza Borchgrave (1937) dintre Belgia și Spania a fost retrasă de la curte prin acord comun.

Natura juridică a imunității de jurisdicție

Imunitatea de jurisdicție acordată unui agent diplomatic are în primul rând, dacă nu chiar exclusiv, un caracter procedural. Într-o cauză celebră, s-a pus în hotărâre data, devenită clasică, că “privilegiul diplomatic nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci numai exceptarea de la jurisdicția locală” (nefiind exceptați de la răspunderea legală, ci de la jurisdicția tribunalelor țărilor în care sunt acreditați).

Imunitatea de jurisdicție nu înseamnă imunitate de la dreptul substanțial aceasta se reduce în esență la imunitatea de la controlul curial, de la controlul instanțelor locale și forma de constrângere pe care o implică; imunitatea de jurisdicție nu implică scoaterea de sub incidența legii în existența obligației de a respecta dreptul local, ci numai faptul că procedurile legale nu pot funcționa față de diplomat, deși este supus legii locale, nu se pot lua măsuri legale împotriva diplomatului pentru nerespectarea acestuia.

Agentul diplomatic are îndatorirea să observe legile în vigoare din statul primitor cel puțin acele dispoziții care sunt în mod normal aplicabile față de toate persoanele care, aflându-se pe teritoriul său, cad sub jurisdicția acestuia. Agentul diplomatic, fiind supus legilor și regulamentelor statului acreditar este ținut de obligația de a se supune regulilor de politie, nu-i este permis să comită furturi, trebuie să se conformeze contractelor încheiate ca oricine altcineva, chiar dacă nu i se poate intenta o acțiune în justiție în cazul în care nu-și onorează obligațiile asumate.

Atât imunitatea de jurisdicție cât și inviolabilitatea împiedică autoritățile statului acreditar să întreprindă împotriva agentului diplomatic acțiuni judiciare și orice altă măsură coercitivă privind persoana și bunurile sale; dar această exceptare nu face să dispară obligațiile și eventuala răspundere civilă, penală sau administrativă care izvorăște din dreptul intern al statului acreditar, chiar și față de persoana investită cu o misiune diplomatică.

Deși este supus dreptului intern al statului acreditar, diplomatul nu poate fi constrâns la respectarea legilor acestuia sau, cu alte cuvinte nu poate fi constrâns direct așa cum se procedează cu celelalte persoane fizice și juridice, adică nu poate fi chemat în justiție întreprinde față de el măsuri de constrângere (arestare, reținere) sau alte sancțiuni.

Această concepție se regăsește confirmată în practica internațională și în doctrină, în special cât privește legile penale și regulamentele de poliție ale statului acreditar o confirmare mai recentă a acestei obligații se regăsește în Decizia din 1951, a Curții Internaționale de Justiție, dată în cauza Haya de la Torre.

Trebuie precizat că imunitatea de jurisdicție nu este unul și acelasi lucru cu lipsa de jurisdicție, cu incompetența tribunalelor locale de a judeca anumite cauze. Absența de jurisdicție se pune în legătură cu determinarea sferei de eficacitate a ordinii juridice interne și apare ca o irelevanță juridică a acestor raporturi cu privire la ordinea locală.

În timp ce imunitatea de jurisdicție limitează puterea de jurisdicție a statului (jurisdicție care în mod normal este aplicabilă), absența de jurisdicție a statului ține de eficiența ordinii juridice, în vreme ce imunitatea de jurisdicție are ca efect paralizarea activității de aplicare a sancțiunii unei legi deși această lege este incidentă față de persoana care se bucură de imunitate, ce-a de-a doua face ca acțiunea intentată în fața unui tribunal să fie inadmisibilă, deoarece cauza nu se încadrează în ordinea juridică internă pe care tribunalele sunt ținute să-i asigure respectare.

De aici, rezultă că imunitatea de jurisdicție creează un obstacol în calea aplicării normelor de drept procesual, în vreme ce absența de jurisdicție constă într-o limitare a dreptului substanțial; în timp ce imunitatea de jurisdicție este un fenomen tranzitoriu, destinat să dureze numai atât cât subzidă situația juridică care-l justifică (existența calității de agent diplomatic), extraneitatea la ordinea juridică, incompetența absolută este, în schimb, un fapt permanent.

În sfârșit, este de observat că imunitatea de jurisdicție nu exclude posibilitatea ca persoana care beneficiază de aceasta să intenteze o acțiune în justiție; dimpotrivă această posibilitate nu subzidă în cazul în care este vorba de absența de jurisdicție.

Sfera de aplicare a imunității de jurisdicție

Imuniatea de jurisdicție se ridică, în mod normal, în raport cu o anumită jurisdicție, și anume cu aceea a statului acreditar, pentru ca acea contribuție juridică a agentului diplomatic, statutul diplomatic se stabilește prin raportarea la acest stat.

La întrebarea dacă agentul diplomatic poate beneficia de imunitate în afara țării unde este acreditat, jurisprudența a răspuns totusi afirmativ, cel puțin în privința țărilor pe care le traversează pentru a merge la misiune sau a reveni. Într-un asemenea caz, imunitatea se justifică pe alte temeiuri – caracterul reprezentativ al agentului (în acest sens, sunt și prevederile art, 40 din Constituția de la Viena), iar conținutul și sfera acestor imunități nu sunt aceleași.

Trebuie să subliniem că imunitatea operează de o manieră generală, adică în raport cu întreaga jurisdicție a statului acreditar; ca atare există imunitate nu numai în ceea ce privește jurisdicțiile penală, de poliție sau civilă ci cu privire la orice fel de jurisdicție care ar putea exista într-o țară, cum ar fi tribunalele comerciale, de muncă, asigurări sociale, etc.

Prin imunitetea de jurisdicție se blochează acțiunea oricărui organ, autorități sau agent al statului acreditar, manifestarea jurisdicției acestuia nefiindu-i opozabilă agentului diplomatic. Aceasta rezultă din generalitatea termenilor folosiți de art.31 din Convenția de la Viena (în special, termenul jurisdicție administrativă), cât și din Comentariul la proiectul de articole ale Comisiei (“Jurisdicțiile menționate cuprind toate tribunalele speciale din categoriile indicate, de exemplu tribunalele de comerț, tribunalele create pentru aplicarea legislației sociale și toate autoritățile administrative coercitive cu funcție juridiciară “).

Obligația juridică de a acorda imunitatea de jurisdicție agentului diplomatic este în sarcina statului acreditar. Această soluție rezultă din faptul că, în virtutea raportului de misiune diplomatică, stabilit între statul acreditant și statul acreditar, acesta din urmă a consimțit să recunoască un statut special pentru reprezentanții celuilalt stat.

Sunt de asemenea, ținute să, acorde imunitate de jurisdicție și statele neacreditare (statele terțe), deși nu se află în raporturi de misiune cu statele cărora le aparțin agenții diplomatici în cauză; este vorba, în special, de statele pe teritoriul cărora agenții diplomatici trebuie să tranziteze pentru a ajunge la sediul misiunii diplomatice sau pentru a reveni de la acesta.

Titularul dreptului subiectiv este statul acreditant. Agenții diplomatici nu sunt decât beneficiari ai situației juridice create de normele dreptului internațional în materie de imunitate de jurisdicție – terții beneficiari ; ei sunt titulari ai unui drept subiectiv la imunitate însă, nu pe planul dreptului internațional ci în baza dreptului intern al statului acreditar.

În baza normelor dreptului internațional, statul acreditar este ținut față de statul acreditant să acorde agenților diplomatici ai acestuia din urmă imunitate de jurisdicție ; drept urmare, el prevede regului în ordinea sa juridică internă pentru această finalitate.

Dacă statul acreditar a prevăzut o imunitate de jurisdicție cu un conținut mai larg decât cel stabilit de dreptul internațional, agentul diplomatic poate beeficia de acest drept subiectiv; dacă dimpotrivă, normele dreptului intern nu sunt adoptate în mod complet la dreptul internațional și stabilesc o imunitate de jurisdicție mai redusă decât era prevazută de normele dreptului internațional, agentul diplomatic este beneficiar al acestor drepturi mai reduse.

În ce privește sfera persoanelor care beneficiază de imunitate, trebuie menționat că această categorie este în mod expres determinată, ținându-se seama de calitatea pe care o au, precum și de alte condiții pe care aceste categorii de persoane trebuie să le îndeplinească (cetățenie, domiciliu,etc.) ; acordarea beneficiului sau întinderea acestuia variază de la o categorie la alta de persoane.

Beneficiază de imunitate următoarele categorii de persoane : șeful de misiune; consilierii, secretarii, atașații (notificați ca atare la Ministerul Afacerilor Externe și înscriși în lista Corpului diplomatic, precum și membrii lor de familie); personalul administrative; personalul ethnic; personalul de serviciu; personalul care se găsește în serviciul personal al șefului misiunii.

Este relevant că în practica recentă a statelor se conturează tendința de a extinde imunitățile de jurisdicție la toate persoanele care fac parte din efectivul misiunii diplomatice.

Se ridică problema cum se stabilește calitatea de beneficiar a statului diplomatic. În unele cazuri s-a spus că ori de câte ori se ridică o asemenea problemă, Ministerul Afacerilor Externe este cel care confirmă calitatea de beneficiar al statutului diplomatic, pentru că acest minister este cel mai în măsură să știe care este rațiunea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar; această acreditare nu are doar caracterul unei probe ce poate fi evaluată ci este o declarație pe care suveranul o face, printr-unul din ministerele sale, despre o problemă care ține în mod specific de competența sa.

Înscrierea pe lista Corpului diplomatic pe care o publică Ministerul Afacerilor Externe constituie de asemenea, o dovadă sau mai exact un început de dovadă întrucât lista diplomatică neavând un caracter constitutiv nu conferă prin ea însăși statutul diplomatic.

Se consideră că acordarea unei vize pe un pașaport diplomatic nu implică necesarmente și recunoașterea acestui stat din partea statului acreditar (viza care i-a fost aplicată pe pașaport acuzatului nu a constituit prin ea însăși o acordare de imunitate diplomatică) sau că nu este determinantă în această privință.

Regula imunității de jurisdicție a personalului diplomatic

Există o practică generală ca statele să acorde agentului diplomatic imunitate față de jurisdicția locală; dar nu aceasta a fost situația de la început, pentru că multă vreme a existat, dacă nu opoziție, cel puțin rezerve în a acorda diplomatului o asemenea situatie privilegiată.

Cu toate acestea, conștiința unei obligații internaționale a statului acreditar de a excepta de la jurisdicția sa proprie pe agentul diplomatic pentru actele săvârșite ca persoană privată a ajuns cu timpul să se afirme în comunitatea internațională, iar tendința de a limita imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic exclusiv la actele oficiale nu a reușit să reducă din vigoarea normei internaționale generale, care obligă statul acreditar să scoată pe agentul diplomatic de sub jurisdicția civilă a propriilor săi judecători pentru actele private.

Afirmația potrivit căreia extinderea imunității de jurisdicție și asupra actelor private a agentului diplomatic ar fi incompatibilă cu ideea de stat modern și deci excesivă și anacronică, nu este valabilă de „iure conditio”, pentru că deja există o cutumă internațională bine stabilită, cutumă care vine din epoca monarhiilor absolutiste, când agentul diplomatic era considerat “cuvântul însuși al prințului care il trimitea”.

Cât privește intinderea imunității acordate, există un grad de incertitudine: se pune problema dacă imuitatea acoperă exclusiv actele oficiale în sensul strict al cuvântului sau și pe cele care au strânsă legatură cu primele sau, în sfârșit, și actele care se produc în cursul îndeplinirii actelor oficiale.

În ceea ce ne privește, reținem că regula generală a agentului diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție pentru faptele săvârșite pe teritoriul statului acreditar. În acest sens sub dispozițiile Convenției de la Viena, care în art. 31 stipulează că agentul diplomatic se bucură de imunitate de la jurisdicția penală a statului acreditar și că, în afara anumitor excepții, se bucură de asemenea și de imunitate de la jurisdicția civilă și administrativă. Prin urmare, este vorba de o regulă care privește activitatea de ansamblu a agentului diplomatic, cu unele excepții numai în ce privește jurisdicția civilă și administrativă.

În doctrină însă, s-a spus că imunitatea nu ar acoperi întreaga activitate a agentului diplomatic și s-a propus o distincție între diferitele categorii de activități ale acestuia.

O primă mare distincție se face între actele pe care le îndeplinește ca organ al statului acreditant și actele pe care le săvârsește ca simplu individ (actele care sunt în afara funcțiilor sale oficiale și care intră exclusiv în sfera activității sale private).

La rândul lor, actele din prima categorie au fost împărțite în:

Acte ce îndeplinesc în calitate de organ al statului, ca subiect de drept internațional, acestea sunt actele săvârșite de agentul diplomatic în cadrul îndeplinirii funcțiilor care-i sunt atribuite de statul acreditant și care-i sunt imputabile acestuia, acte care țin de dreptul internațional: un protest diplomatic, o notificare diplomatică, încheierea unui acord internațional și actele pe care le îndeplinește cu ocazia negocierilor diplomatice, precum și alte acte efectuate de agentul diplomatic ca organ.

Într-adevăr, în ceea ce privește durata lor, cele două firme de jurisdicție diferă între ele, pentru ca în vreme ce imunitatea de jurisdicție cu privire la actele legate de activitatea oficială supraviețuiește încetării încheierii funcției diplomatice, imunitatea pentru actele cu caracter neoficial încetează odată cu sfârșirea de către agentul diplomatic a teritoriului în care fusese trimis. În acest sens sunt dispozițiile Convenției de la Havana din 1928 (art. 20), precum și practica a numeroase state.

Ducând mai departe raționamentul pe baza acestei distincții, se arată în continuare că exceptarea de la jurisdicția locală a membrilor misiunii diplomatice pentru actele săvârșite în exercițiul funcțiilor lor nu poate avea același fundament juridic ca și acea imunitate jurisdicțională de care se bucură agenții diplomatici.

În ceea ce privește conținutul normei de drept internațional care stă la baza tratamentului rezervat de state membrilor misiunii diplomatice străine pentru actele lor oficiale, o parte importantă a doctrinei internaționale s-a oprit încă acum o jumătate de secol la explicația că imunitatea de jurisdicție a membrilor misiunii pentru actele lor oficiale este strâns legată mai ales de natura acestor acte decât de persoana care le-a îndeplinit.

Ceea ce li se pare de reținut ca relevant pentru acordarea imunității pentru actele oficiale este nu atat poziția pe care agentul diplomatic o are în cadrul organizației statale din care provine, cât mai ales, activitatea oficială a acestuia; în mod direct și exclusiv, se va imputa statului respectiv activitatea oficială a agentului diplomatic.

Mulți autori nu sunt încă de acord cu o asemenea explicație; de aceea o parte a doctrinei a încercat să stabilească caracterul și conținutul diferențial al normelor care să justifice în mod satisfăcător tratamentul acordat de state membrilor misiunii diplomatice în cadrul desfășurării activității lor oficiale.

Cât privește întinderea în timp a beneficiarului la imunitatea de jurisdicție, principiul este că imunitatea vizează actele pe care agentul diplomatic le-a săvârșit în timpul cât a fost acreditat în statul acreditar.

Cu toate acestea, agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție și pentru actele anterioare acreditării – pentru că nu importă dacă, cauza care dă naștere la acțiune este anterioară sau contemporană cu acordarea dreptului la imunitate, ci ca acest beneficiu să existe în momentul introducerii acțiunii, iar imunitatea funcționează, de regulă și după încetarea acreditării pentru actele săvârșite în timpul acesteia.

Convenția de la Viena face însă distincție între actele oficiale și cele private; art. 39 al. 2 dispune că “imunitatea subzistă în ceea ce privește actele săvârșite de această persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii”. Această distincție – duce cum s-a remarcat – apare și în legislația unor state, iar jurisdicția s-a pronunțat uneori în acest sens.

Textul a fost criticat mai ales de cei care susțin că imunitatea are în vedere numai actele private astfel că, s-a spus – dispoziția este fără obiect de vreme ce pentru actele oficiale ale agentului diplomatic nu a existat niciodată, imunitatea nu are cum să supraviețuiască încetării funcțiilor. Actele în discuție pot avea o natură penală, civilă sau administrativă, de unde și clasificarea în imunitate de la jurisdicția penală, imunitate de la jurisdicția civilă, imunitate de la jurisdicția administrativă.

Imunitatea de jurisdicție penală a personalului diplomatic

Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditar; ca atare el nu poate fi urmărit în fața instanțelor penale ale statului acreditar și nici să fie jenat de vreo autoritate judiciară sau de politia acesteia.

Dacă agentul diplomatic comite o infracțiune, doctrina și practica dreptului internațional sunt de acord, în prezent, că nu poate fi în nici un caz urmărit penal, judecat sau condamnat; într-o asemenea situație; statul acreditar trebuie să se limiteze la a atrage atenția statului acreditant și a-i cere rechemarea sau eventual condamnarea lui, dar nu poate trimite în judecată.

Unii autori deduc autoritatea de jurisdicție penală a agentului diplomatic din inviolabilitatea personală, afirmând că cea mai importantă consecință a inviolabilității trimisului ar constitui-o dreptul sau de a fi exceptat de la jurisdicția statului primitor în materie penală sau că imunitatea de jurisdicție penală s-ar proiecta ca un corolar logic al principiului inviolabilității personale.

În acest sens s-a spus că, deoarece este exceptat de la măsurile de constrângere directă, ar fi fără rost să-l trimiți pe agentul diplomatic în judecată, atunci când se știe dinainte că instanțele locale nu ar fi în măsură să aplice pedeapsa cuvenită pentru fapta săvârșită; efectul inviolabilității ar fi acela de a bloca trimiterea în fața instanței penale și ar avea ca rezultat inutilitatea exercitării jurisdicției statului acreditar.

În realitate, imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic nu constituie câtuși de puțin unul din efectele inviolabilității, o urmare a acesteia, ci un tratament distinct de beneficiul inviolabilității, un tratament care face superfluă excepția de inviolabilitate, deoarece, nefiind admisă procedura urmăririi penale, nu se pune nici problema aplicării măsurilor de constrângere (prin arestare, reținere, etc.).

Instituția imunității de jurisdicție are fundamentul și configurația proprie care nu poate nici măcar sugera un asemenea raport de derivație din inviolabilitate. Trebuie observat că în vreme ce inviolabilitatea implică printre altele obligația pentru autoritățile statului acreditar de a nu întreprinde măsuri de reținere, arestare sau constrângere față de agentul diplomatic, imunitatea de jurisdicție exclude însăși măsura de urmărire penală și de judecată, deci însăși aplicarea procedurii în baza căreia s-ar putea pronunța o condamnare care ar presupune luarea de măsuri privative de libertate.

Deci cea care apare a avea un rol complementar este inviolabilitatea și nu imunitatea de jurisdicție. Imunitatea de jurisdicție penală apare ca o regulă necesară pentru a evita atingerea adusă libertății diplomatice prin acțiunea procedurilor penale, promovată în mod constant de guverne și în practica tribunalelor; ea este de maximă importanță pentru agentul diplomatic și ocupă în cadrul sistemului de imunități, privilegii și facilități în loc central.

Norma din care rezultă obligația statului acreditar de a excepta pe ambasadori de la jurisdicția penală a fost formulată încă de la finele secolului al XVI-lea în prezent această normă generală este adânc și definitiv imprimată în conștiința și practica comunității internaționale.

Această regulă a imunității șefului misiunii diplomatice de la jurisdicția penală a statului de reședintă este recunoscută de dreptul internațional, fiind acceptată formal de guverne de fiecare dată când au avut prilejul să își exprime opinia, prevăzută și expres recunoscută unui mare număr de state și aplicată de instanțele locale.

Obligația statului acreditar de a excepta total pe șeful misiunii diplomatice de la jurisdicția penală este recunoscută ca ceva absolut necontroversat și definitiv dobândit din partea comunității internaționale. În același sens s-a pronunțat Institutul de drept internațional în art. 12 din proiectul său din 1895; același institut în art. 11 din normele aprobate de cea de-a VI-a Conferință panamericană de la Havana în art. 19 al Convenției asupra agenților diplomatici, etc.

Imunitatea unui agent diplomatic în materie penală este absolută, aplicându-se atât actelor săvârșite în exercitarea funcțiunilor diplomatice (deși nici o asemenea funcțiune nu îi cere agentului diplomatic să se dedea la acte penale), cât și pentru actele private; agentul diplomatic nu poate în nici un caz să fie judecat sau pedepsit de către instanțele penale locale ale țării în care este acreditat, indiferent cât de gravă ar fi fapta săvârșită.

Potrivit cutumei general – recunoscute, imunitatea de la jurisdicția penală este completă, și numai imunitatea de la jurisdicția civilă este supusă anumitor excepții. Convenția de la Viena confirmă acest principiu, iar natura absolută a acestei imunități apare evidentă din compararea textelor în care sunt stipulate imunitatea de jurisdicție penală și cea civilă.

Imunitatea unui agent diplomatic de la jurisdicția penală este recunoscută chiar și în anumite cazuri extreme, cum ar fi: complotarea împotriva securității statului acreditar sau a membrilor guvernului, sau în caz de spionaj, când răspunderea în mod neîndoielnic este dovedită. În cazul în care are loc ridicarea sau renunțarea la imunitate, nu mai există nici un obstacol pentru ca agentul diplomatic să fie judecat de către instanțele statului acreditar.

Este însă de observat că în vreme ce în cauzele civile statele au renunțat să invoce imunitatea, în materie penală pare să nu fi existat nici măcar un singur exemplu în care să se fi renunțat la imunitate de la acțiunea penală împotriva unui agent diplomatic.

În doctrina dreptului internațional, problema imunității de la jurisdicție penală a fost abordată în trei moduri diferite: majoritatea covârșitoare a autorilor nu admit nici cea mai mică excepție de la regula imunității de jurisdicție penală; un număr mic de autori se pronunțau în favoarea desființării imunității diplomatice, iar anumiți autori au încercat să ia poziție de mijloc, recunoscând imunitatea ca o regulă, dar aducându-i anumite derogări.

Exceptare totală a agentului diplomatic de la jurisdicția penală este teza care a prevalat și pare să fie pe deplin justificată de necesitățile funcțiilor sale; astfel, inviolabilitatea persoanei sale cu greu ar putea fi garantată.

Autoritățile în materie sunt unanime în ceea ce privește necesitatea acordării unei imunități absolute de jurisdicție penală. Exceptarea de la jurisdicția penală locală a ambasadorului și a suitei sale a fost acceptată ca regulă încă din secolul al XVII–lea; Grotius a apreciat că “securitatea ambasadorului întrece ca greutate orice avantaj care ar rezulta dintr-o sancționare”.

Aceleași opinii au formulat și asociațiile științifice ca Institutul de drept Internațional și Harvard Law School în proiectele de convenții pe care le-a pregătit.

În Convenția de la Havana din 1928, privind funcționarii diplomatici, se prevede că: “Funcționarii diplomatici sunt exceptați de la întreaga jurisdicție penală sau civilă a statului în care ei sunt acreditați; ei nu pot, cu excepția cazului în care au fost autorizați în modul cuvenit, de către guvernul lor să renunțe la imunitate, să fie urmăriți sau judecați decât de către instanțele propriei lor țări ” art.19.

Legislația unor țări cuprind dispoziții în acelasi sens, iar din Convenția de la Viena din 1961 confirmă, de asemenea, imunitatea absolută a agentului diplomatic de la jurisdicția în materie penală a statului acreditar: “Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție a statului acreditar” (art.31).

Prin urmare, Convenția nu numai că recunoaște existența imunității de jurisdicție penală, dar stabilește fără cea mai mică ezitare, caracterul ei absolut, nelăsând deschisă nici un fel de posibilitate de excepție care să restrângă acest principiu absolut.

S-a spus că tribunalul diplomatic nu trebuie în nici un mod să fie considerat că se află sub jurisdicția statului acreditar; cu toate acestea, el nu trebuie să se comporte în mod discreționar și se așteaptă de la el ca să reacționeze astfel încât conduita lui să fie în armonie cu ordinea internă a statului acreditar, conformându-se în mod voluntar acestor comandamente și indicații ale dreptului local.

Regula conform căreia agenții diplomatici trebuie să fie exceptați de la jurisdicția penală a fost respectată cu strictete; Hurst afirma că nu există precedent în care un agent diplomatic să fi fost supus fără consimțământul său, jurisdicției penale a statului primitor.

Conceptul de funcțiune trasează și limitele imunității; ca atare, ori de câte ori funcția agentului diplomatic nu este pusă în cauză, dreptul intern își păstrează sau își reia prerogativele. Sunt astfel considerate ca fiind compatibile cu imunitatea: folosirea forței față de agentul diplomatic care se dedă la acte criminale, intrarea în sediul misiunii în cazul în care șeful de misiune refuză să predea un criminal de drept comun, etc.

Una dintre formele imunității de jurisdicție este exceptarea de la regulile de poliție din statul acreditar, ordinele și regulamentele de poliție nelegându-l în nici un mod pe agentul diplomatic. Prin imunitate de jurisdicție de simplă poliție se înțelege că, în caz de violare a regulilor de poliție, nu este cazul să se ia măsuri contra agentului diplomatic (aplicându-i amendă sau aducându-l în fața unui organ care se ocupă de contravenții, ori să-l citeze în instanță).

Această imunitate de simplă poliție rezultă din art. 31 din Convenția de la Viena care menționează imunitatea de jurisdicție administrativă. Aceasta nu înseamnă că trimisul diplomatic se poate comporta oricum, el fiind ținut să respecte legile și regulamentele de poliție chiar dacă, în virtutea imunității de jurisdicție, îi este inaplicabilă sancțiunea legală.

În plus se așteaptă de la el ca să se conformeze în mod voluntar ordinelor și regulamentelor poliției locale, întrucât nu-l stânjenesc în exercitarea efectivă a misiunii sale, și pentru că respectarea lor prezintă importanță pentru ordinea și siguranța generală a statului.

În cazul nerespectării repetate a acestor reguli de poliție, trimisul diplomatic nu poate fi pedepsit, însă statul acreditar poate cere rechemarea lui sau luarea altor măsuri (Ministerul de Externe se adresează misiunii pentru a lua măsuri disciplinare sau cere rechemarea); aceasta nu-i afectează însă imunitatea sau inviolabilitatea personală.

Imunitatea de jurisdicție civilă a personalului diplomatic

Imunitatea de la jurisdictia civilă a statului acreditar este, într-un anumit sens, privilegiul cel mai important de care se bucură un organ diplomatic datorită numărului mare de situații în care agentul diplomatic ar putea fi adus în fața instanțelor locale, în condițiile în care această imunitate este necesară pentru a-i permite să-și îndeplinească în mod nestingherit funcțiile; imunitatea de la jurisdicția civilă este sub acest aspect foarte largă.

Regula imunității de la jurisdicția civilă impune obligația statului acreditar de a nu-și exercita jurisdicția în cazurile civile în care agentul diplomatic ar figura ca pârât. Nici o acțiune civilă cu privire la datoriile agentului diplomatic nu poate fi intentată împotriva lui în fața instanțelor civile ale statului acreditar; nu poate fi arestat pentru datorii, iar mobilierul, autoturismele și alte bunuri care-i aparțin nu-i pot fi luate pentru datorii; nu poate fi împiedicat să părăsească țara pentru că nu și-a plătit datoriile. Cel care vrea să intenteze o acțiune civilă împotriva unui agent diplomatic trebuie să se adreseze instanțelor judecătorești ale statului căreia îi aparține agentul diplomatic, ori să determine intervenția diplomatică a guvernului propriu pentru a exercita, ori pentru a transmite plângerea către aceasta din urmă.

Principiul imunității de jurisdicție civilă a fost de multă vreme consacrat de majoritatea jurisprudenței tribunalelor naționale și chiar de anumite convenții sau acorduri internaționale.

În literatură, imunitatea de jurisdicție civilă este infătișată ca o consecință a regulii antice potrivit căreia agentul diplomatic își păstrează în continuare domiciliul său de origine care este și locul unde trebuie să fie urmărit în materie civilă. S-a spus, de asemenea, că din punct de vedere istoric imunitatea de la jurisdicția civilă se deduce din inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, sau că este consecință a principiului inviolabilității .

Recunoașterea instituției și imunității de jurisdicție civilă s-a produs ceva mai târziu și mai anevoios decât a imunității de jurisdicție penală, până în sec. al XVIII-lea tribunalele pretinzând să supună pe diplomații străini jurisdicției lor ; abia în secolul următor principiul a ajuns să se contureze în practica statelor. Explicația acestei diferențe în modul de consacrare a instituției rezidă în aceea că, în vreme ce decizia inițierii unei acțiuni penale era în largă măsură în mâinile autorităților publice în cazul acțiunii civile declanșarea mecanismului judiciar depindea de cetățeanul de rând .

Cât privește actele pentru care agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicție civilă, în doctrină ( Pasqual Fiore ) s-a propus o distincție între actele săvârșite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în nume propriu urmând ca imunitatea să-i fie acordată pentru actele din prima categorie și să-i fie negată pentru cea de-a doua.

După cum am observat și mai sus, distincția este însă greu de făcut și mai ales ne conduce la soluții greșite, deoarece cea mai mare parte din acte sunt îndeplinite în baza instrucțiunilor statului acreditant și-i sunt imputabile acestuia. Întrucât asemenea acte scapă jurisdicției instanțelor locale, neputând fi controlate de ele – fie ca urmare a faptului că țin de domeniul dreptului internațional, fie ca urmare a faptului că sunt acoperite de imunitatea de jurisdicție a statului, rezultă că ipoteza în care s-ar pune problema acordării imunității de jurisdicție civilă o constituie tocmai aceea a actelor private ale personalului diplomatic pentru care –potrivit jurisdicției făcute – se propunea să nu se acorde imunitate.

Pe de altă parte, imunitatea de jurisdicție civilă – s-a mai susținut în literatura de specialitate– ar privi esențialmente actele vieții private a agentului diplomatic și nu raporturile care se stabilesc în cadrul exercitării funcțiilor sale, pentru că în această situație el acționează în calitate de organ al statului de care depinde (actul neaparținând persoanei agentului diplomatic, ci statului străin).

Distincția dintre actele îndeplinite de agentul diplomatic în exercitarea funcțiilor lui oficiale și cele referitoare la capacitatea sa privată ar conduce la negarea imunității agentului diplomatic, constituind de altfel o ipoteză falsă. În cazul în care agentul diplomatic acționează în calitatea sa oficială, aceste acte trebuie să fie atribuite statului pe care-l reprezintă, iar răspunderea ar fi a acestui stat.

Într-un asemenea caz, regulile dreptului internațional care se aplică sunt cele referitoare la imunitatea de jurisdicție a statului însuși, dacă prin ipoteză imunitatea de jurisdicție civilă pentru actele oficiale aparțin statului acreditant, iar pentru actele private agentul diplomatic nu beneficiază de imunitate de jurisdicție civilă, se ridică atunci problema dacă mai subzistă imunitățile despre care vorbește Convenția de la Viena.

Caracterul imunității de la jurisdicția civilă este foarte controversat, opiniile exprimate în materie fiind diferite: imunitate de jurisdicție absolută ; imunitate de jurisdicție limitată la actele funcțiunii, imunitate de jurisdicție absolută atenuată de unele excepții (în aceste cazuri obligația statului acreditar de a o excepta de la jurisdicția sa civilă nefiind absolută ci comportând anumite excepții).

Explicația acestor optiuni se găsește în procesul istoric pe care l-a parcurs afirmarea instituției imunității de jurisdicție civilă și în rezistența pe care a întâmpinat-o afirmarea ei în cadrul comunității internaționale, aceste împrejurări influențând conținutul regulii cutumiare respective.

În timp ce majoritatea autorilor pledează pentru imunitatea absolută în legatură cu jurisdicția civilă, opiniile exprimate de către instanțele judiciare, din diferite țări nu sunt tocmai uniforme.

În altă ordine de idei, unii autori sunt de părere că extinderea imunității de la jurisdicția civilă la toate actele agentului diplomatic nu ar fi impusă de dreptul internațional și ca atare ar exista două posibilități de a rezolva această problemă: fie prin analogie cu tratamentul imunității de jurisdicție a statelor, unde se face distincția între “acta jure imperii” și “acta jure gestionis”, fie prin acceptarea argumentului că un agent diplomatic poate printr-o procedură legală, să fie împiedicat să-și exercite funcțiile sale oficiale; or aceasta este o problemă esențialmente politică și nu logică, iar discuțiile interminabile între susținătorii celor două opinii nu au dus și nici nu puteau duce la o rezolvare a problemei.

În literatură, unii autori au pledat pentru distincție între cazul imunității absolute de jurisdicție și cazul imunității acordate numai în legatură cu actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor oficiale; în practica unor instanțe, s-a mers cu distincția până și la natura actului oficial.

Acceptarea uneia sau alteia dintre teorii ar putea la prima vedere să apară ca un nonsens, pentru că imunitatea ca atare se acordă numai în considerație funcției oficiale, astfel ca o comparare a situațiilor n-ar avea relevanță. Cu toate acestea, ipotezele sunt distincte, sub raportul conținutului a categoriilor de persoane pe care le vizează și a duratei lor. În prima ipoteză este vorba de o imunitate de jurisdicție absolută, scoaterea de sub jurisdicția statului acreditar oferind atât pentru actele oficiale cât și pentru cele care nu au un asemenea caracter (de natură privată) în cea de-a doua ipoteză este vorba de o imunitate relativă, parțială și functională, limitată la actele funcției.

Imunitatea de jurisdicție cu privire la actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor oficiale din prima ipoteză este implicită și apare ca o consecință dedusă din imunitatea de jurisdicție absolută; cea din a doua ipoteză este expresă, directă și specific intitulată. În ceea ce privește substanța lor imunitatea de jurisdicție absolută este o categorie care evocă neaplicarea doar a jurisdicției statului primitor, în vreme ce în cazul imunității cu privire la actele îndeplinite în exercitarea îndatoririlor oficiale, persoana respectivă se bucură nu numai de imunitatea de la procedurile instanțelor, ci și de la obligațiile prevăzute de dreptul statului primitor (exceptarea atât de la jurisdicție, cât și de la lege).

Și categoriile beneficiarilor sunt diferite. În prima categorie intră agenții diplomatici pentru că ei sunt beneficiari ai unei imunități juridice complete; în cea de-a doua categorie intră membrii personalului tehnico-administrativ a căror imunitate de la jurisdicția civilă și administrativă nu se întinde asupra actelor îndeplinite în afara îndatoririlor lor, membrii personalului de serviciu și agenții diplomatici care sunt cetățeni sau au reședința permanentă pe teritoriul statului acreditar.

Deși imunitatea de jurisdicție durează, în pincipiu atât timp cât și agentul diplomatic ocupă postul său și încetează odată cu plecarea lui, imunitatea în legatură cu actele oficiale nu este supusă la o asemenea limitare în timp.

Prin urmare, prezintă interes să se stabilească dacă un act a fost îndeplinit în exercitarea funcțiilor oficiale, pentru că, numai în acest caz, instanței statului acreditar nu-i mai revine calitatea de a se ocupa de o cauză . Există însă o serie de dificultăți atât în ceea ce privește modul în care s-ar cuveni administrată dovada cu privire la caracterul oficial al actului, cât și în ceea ce privește întinderea imunității acordate.

Distincția între actele îndeplinite în exercitarea funcțiilor și cele săvârșite în calitate privată este în practică greu de făcut. Se pune problema cine ar urma să decidă dacă un act este oficial sau privat; dacă misiunea ar fi cea care ar trebui s-o facă, există riscul ca agentul să fie acoperit în toate cazurile; dacă această sarcină ar reveni tribunalelor, s-ar putea ajunge la abuzuri.

Experiența arată că distincția dintre actele oficiale și actele private, care stă la baza imunității de jurisdicție a funcționarilor internaționali a constituit o sursă de dificultăți constantă, precum și de neînțelegeri între statul de sediu și organizația internațională în cauză.

În numeroase decizii în speță s-a menționat că nu este cazul să se facă asemenea distincții (aceasta este valabil pentru instanțele din Marea Britanie, Franța, Elveția, Italia, etc.). În legislația multor state această imunitate de la jurisdicția civilă a personalului diplomatic se acordă fără a se face distincție între actele oficiale și cele private.

În ceea ce privește practica statelor și deciziile instanțelor naționale regula exceptării de la jurisdicția civilă a reprezentanților diplomatici străini pare să se bazeze pe aplicarea și punerea în vigoare a regulilor de drept internațional; dar în multe țări, aceste reguli au fost puse pe o bază statuară, prin legile pe care le-au edictat sau convențiile pe care le-au încheiat.

Această imunitate de jurisdicție civilă – care nu face distrincția între actele oficiale și cele private – a fost recunoscută și în lucrările Națiunilor Unite în materie de codificare a dreptului internațional, de Institutul de drept internațional în 1895 și de același institut în 1929 , în Proiectul de la Harvard Law School, precum și prin Convenția de la Harvard din 1928 privind funcționarii publici .

În ceea ce privește Convenția de la Viena, art.31 prevede: ”….el se bucură de asemenea de imunitate de la juridicția sa civilă și administrativă”.

Mai poate fi avută în vedere și o a treia posibilitate, și anume, aceea a imunității de jurisdicție absolută căreia să i se aducă anumite limitări prin excepțiile ce s-au prevăzut, excepții care nu-i schimbă însă caracterul de imunitate absolută. La această soluție s-au oprit atât majoritatea covârsitoare a autorilor, cât și Convenția de la Viena care a înscris principiul imunității absolute de jurisdicție civilă, însă a stipulat unele categorii de acte cu privire la care imunitatea nu se mai aplică.

Comisia de drept internațional în Proiectul pregătit pentru codificare a recomandat ca exceptarea de la jurisdicția civilă să fie supusă anumitor derogări, și anume ca imunitatea să nu acopore: acțiunile reale (în rem) privind proprietatea privată imobiliară a diplomatului situat pe teritoriul statului primitor, acțiunile privind o succesiune în care agentul diplomatic este implicat ca executor, administrator, moștenitor sau legător și procesele referitoare la o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul diplomatic în statul primitor sau în afara funcțiilor sale oficiale.

Dacă în ceea ce privește prima excepție, este greu să ai îndoieli, în principiu, situația este intrucâtva diferită în ce privește cea de a doua și a treia excepție, pentru că nu se poate spune că acestea au fost recunoscute până acum în baza dreptului internațional, sau a practicii statelor, iar Comisia de drept internațional le-a inclus în Proiectul de articole în baza a ceea ce a fost descris ca fiind dezvoltarea progresivă a dreptului internațional.

Astfel, excepția de la imunitatea de jurisdicție civilă în cazul acțiunilor privind succesiunile în care reprezentantul diplomatic figurează ca executor testamentar, erede sau legator, excepție consacrată în art.31 din Covenția de la Viena, a fost viu contestată

Cât privește cea de-a treia excepție-afacerile și activitățile profesionale – este evident că activitățile de acest gen sunt cu totul în contradicție cu poziția unui agent diplomatic; cu toate acestea, unii autori de drept internațional și decizii ale unor instante sunt de părere că agentul diplomatic trebuie să beneficieze de imunitatea de jurisdicție civilă, chiar dacă s-ar angaja în tranzacții comerciale în statul în care este acreditat. Totuși Comisia de drept internațional s-a oprit la opinia că persoanele cu care agentul diplomatic a avut relații comerciale sau profesionale nu pot fi private de recursurile lor normale.

Convenția de la Viena din 1961 confirma principiul general al imunității de la jurisdicția civilă și administrativă, însă adopta acest principiu în forma restrictivă, adică așa cum l-a recunoscut Comisia de drept internațional. În articolul 31(1), se prevede: ”El se bucură, de asemenea de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă …, dacă nu este vorba …”.

Mergând pe cale restrictivă a adoptării criteriului funcțional, Convenția consacra imunitatea de jurisdicție civilă completă, dar cu unele excepții deci nu accepta distincții, între acte, ci se oprește la principiul imunității de jurisdicție civilă absolută căreia îi aduce anumite atenuări, prin excepțiile formulate pentru a-l face mai rezonabil și mai temeinic.

Din punctul de vedere al categorilor de persoane care beneficiază de imunitate de jurisdicție civila, Convenția este văzută ca o soluție de compromis, bazată pe o diferențiere pronunțată între persoanele privilegiate (categoriile de personal calitatea de membru al familiei cetățeni ai statului acreditant, etc).

CAPITOLUL 2 CONDIȚIILE PENTRU DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE DIPLOMAT

2.1.Principiile organizării și dezvoltării carierei în funcția publică

Cariera funcționarilor publici este formată din ansamblul a (națiilor juridice și efectele produse în timpul evoluției laponului de serviciu, de la nașterea acestuia și până la încetarea potrivit legii.

Dezvoltarea carierei reprezintă evoluția ansamblului situațiilor juridice și efectelor produse, prin mobilitate, promovare ȋntr-o funcție publică superioară și avansare ȋn treptele de salarizare, care intervin de la data nașterii raportului de serviciu al funcționarului public și pȃnă ȋn momentul ȋncetării acestui raport.

Dezvoltarea carierei ȋn funcția publică se realizează prin următoarele modalități:

Mobilitate ȋn funcția publică;

Promovarea ȋntr-o funcție publică superioară;

Avansarea ȋn treptele de salarizare.

Principiile care stau la baza organizării și dezvoltării carierei în funcția publică sunt următoarele:

– principiul competenței, potrivit căruia persoanele ce doresc să acceadă sau să promoveze într-o funcție publică inimic să dețină și să confirme cunoștințele și aptitudinile ncresare exercitării funcției publice respective;

– principiul competiției, potrivit căruia confirmarea cunoștințelor și aptitudinilor necesare exercitării unei funcții publice se face prin concurs sau examen;

– principiul egalității de șanse, potrivit căruia se cunoaște vocația la carieră în funcția publică oricărei persoane îndeplinește condițiile stabilite potrivit legii;

– principiul profesionalismului, potrivit căruia mobilitatea funcției publice se face cu respectarea principiilor prevăzute de lege;

– principiul motivării, potrivit căruia, în vederea dezvoltării carierei, autoritățile și instituțiile publice au obligația saidentifice și să aplice, în condițiile legii, instrumente de înnulare morală și materială a funcționarilor publici, precum și sasprijine inițiativele privind dezvoltarea profesională individuală a acestora; H.G. nr.611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.530 din 14 iulie 2008.

– principiul transparenței, potrivit căruia autoritățile și instituțiile publice au obligația de a pune la dispoziție tuturor celor interesați informațiile de interes public referitoare la carieră în funcția publică.

2.2.Recrutarea funcționarilor publici

Concursurile de recrutare pentru funcțiile vacante din autoritățile și instituțiile publice centrale se organizează:

– pentru recrutarea înalților funcționari publici, de către o comisie permanentă, independentă, formată din 7 membri numiți prin decizie a primului-ministru;

– de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere generale și specifice;

– de către autorități și instituții publice, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție generale și specifice.

Poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește următoarele condiții:

a) are cetățenia română și domiciliul în România;

b) cunoaște limba română, scris și vorbit;

c) are vârsta de minimum 18 ani impliniți;

d) are capacitate deplină de exercițiu;

e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcției publice pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;

f) îndeplineste condițiile de studii prevăzute de lege pentru funcția publică;

g) îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice;

h) nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității de serviciu sau în legatură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit reabilitarea;

i) nu a fost destituită dintr-o funcție publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;
j) nu a desfășurat activitate de poliție politică, astfel cum este definită prin lege.

Ocuparea funcțiilor publice vacante și a funcțiilor publice temporar vacante se poate face numai în condițiile legii.

Ocuparea funcțiilor publice se face prin:

a) promovare;

b) transfer;

c) redistribuire;

d) recrutare;

e) alte modalități prevăzute expres de lege.

Recrutarea în vederea intrării în corpul funcționarilor publici se face prin concurs, în limita funcțiilor publice vacante rezervate în acest scop prin planul de ocupare a funcțiilor publice.

Condițiile de participare și procedura de organizare a concursului se stabilesc potrivit legii.

Concursul are la bază principiile competiției deschise, transparenței, meritelor profesionale și competenței, precum și cel al egalității accesului la funcțiile publice pentru fiecare cetățean care îndeplinește condițiile legale.

Anunțul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și intr-un cotidian de largă circulație, cu cel puțin 30 de zile inainte de data desfășurării concursului. În mod excepțional, termenul de 30 de zile poate fi redus, în condițiile legii, pentru concursul organizat în vederea ocupării funcțiilor publice de execuție temporar vacante.

Condițiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție se stabilesc astfel:

un an în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție de grad profesional asistent din clasa I, 8 luni pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție de grad profesional asistent din clasa a II-a sau 6 luni pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție de grad profesional asistent din clasa a III-a;

5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție de grad profesional principal;

9 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de execuție de grad profesional superior.

Condițiile minime de vechime în specialitatea studiilor necesare participării la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere se stabilesc astfel:

a) 2 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funvției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere de: șef birou, șef serviciu și șecretar al comunei, precum și a funcțiilor publice specifice asimilate acestora;

b) 5 ani în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere, altele decât cele prevazute la litera a).
Pentru participarea la concursul de recrutare organizat pentru ocuparea funcțiilor publice de conducere, candidații trebuie să fi absolvit studii de masterat sau postuniversitare în domeniul administrației publice, management ori în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice.

2.3. . Numirea funcționarilor publici

Candidatul declarat admis la concursul de recrutare este numit, potrivit legii, în funcția publică pentru care a candidat.

În termen de 15 zile de la data afișării rezultatelor finale ale concursului compartimentul de resurse umane, respectiv Agenția, în situația concursurilor pentru care competența de organizare aparține acesteia, are obligația de a emite propunerea de numire a candidatului declarat admis.

Propunerea de numire se comunică în copie, în mod corespunzator, candidatului declarat admis personal, pe bază de semnătură, prin scrisoare recomandată sau scrisoare cu confirmare de primire.

Emiterea actului administrativ de numire se face în termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data comunicării propunerii de numire în condițiile art. 76.
Fișa postului aferentă funcției publice se anexează la actul administrativ de numire, iar o copie a acestuia se înmaneaza funcționarului public.

Prin excepție de la prevederile art. 77, la solicitarea scrisă și motivată a candidatului declarat admis, depusă în termenul prevazut la art. 76 alin. (2), conducătorul autorității sau instituției publice poate prelungi termenul stabilit pentru emiterea actului administrativ de numire la cel mult 31 de zile de la data comunicării propunerii de numire.

2.3.1.Perioada de stagiu a funcționarilor publici debutanți

Perioada de stagiu este etapa din cariera funcționarului public cuprinsă între data numirii ca funcționar public debutant, în urma promovării concursului de recrutare, și data numirii ca funcționar public definitiv.

Perioada de stagiu are ca scop confirmarea aptitudinilor profesionale ale funcționarilor publici debutanți în îndeplinirea atribuțiilor și responsabilităților unei funcții publice, formarea lor practică, însușirea specificului activității autorității sau instituției publice în cadrul căreia îsi desfășoară activitatea, precum și a exigențelor administrației publice.

Parcurgerea perioadei de stagiu este obligatorie, cu excepția situațiilor prevazute de lege.

Perioada de stagiu este de 12 luni pentru funcționarii publici din clasa I, 8 luni pentru cei din clasa a II-a și 6 luni pentru cei din clasa a III-a, calculată de la data numirii ca funcționari publici debutanți. Perioada de stagiu se intrerupe în situația suspendării raportului de serviciu al funcționarului public debutant, în condițiile legii. Durata suspendării raportului de serviciu nu se ia în considerare la calculul perioadei de stagiu. Dupa incetarea motivelor care au determinat intreruperea perioadei de stagiu, funcționarul public debutant își continuă activitatea până la acoperirea integrală a duratei.

Perioada de stagiu se desfășoară pe baza unui program aprobat de conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea conducătorului compartimentului în care urmează să îsi desfășoare activitatea funcționarul public debutant și al compartimentului de resurse umane.

Prin programul de desfășurare a perioadei de stagiu se stabilesc următoarele:
a) alocarea a doua ore zilnic din timpul normal de lucru studiului individual sau programelor de formare la care trebuie sa participe funcționarul public debutant, în condițiile legii;

planificarea activităților ce urmează să fie desfășurate, în funcție de nivelul cunoștiințelor teoretice și al deprinderilor practice dobândite pe parcursul perioadei de stagiu.

În scopul cunoașterii specificului activității autorității sau instituției publice, funcționarului public debutant i se va asigura posibilitatea de a asista la indeplinirea atribuțiilor de serviciu de către funcționarii publici definitivi din cadrul altor compartimente. Această activitate se va desfășura în coordonarea funcționarului public sub a cărui indrumare îsi desfășoară activitatea și nu poate depăsi un sfert din durata perioadei de stagiu.

Pe parcursul perioadei de stagiu, activitatea funcționarului public debutant se desfășoară sub indrumarea unui funcționar public definitiv, de regulă din cadrul aceluiasi compartiment, denumit în continuare indrumător.

Persoana desemnată ca indrumator trebuie să cunoască legislația potrivit căreia îsi desfășoară activitatea, autoritatea sau instituția publică respectivă, precum și activitățile desfășurate în cadrul compartimentului în care este numit funcționarul public debutant.

Ȋndrumătorul este numit de conducătorul autorității sau instituției publice, de regulă, la propunerea conducătorului compartimentului în care îsi desfășoară activitatea funcționarul public debutant.

Nu poate avea calitatea de ȋndrumător funcționarul public care:

a fost sancționat disciplinar cu una dintre sanctiunile prevazute la art. 77 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, iar sancțiunea disciplinară nu a fost radiată, în condițiile legii;

este soț, soție, afin ori ruda până la gradul al IV-lea inclusiv cu funcționarul public debutant.

Ȋndrumătorul are următoarele atribuții:

coordonează activitatea funcționarului public debutant pe parcursul perioadei de stagiu;

sprijină funcționarul public debutant în identificarea celor mai bune modalități de rezolvare a lucrărilor repartizate acestuia;

supraveghează modul de indeplinire a atribuțiilor de serviciu de către funcționarul public debutant;

propune conducătorului compartimentului cursurile de perfecționare profesională la care trebuie sa participe funcționarul public debutant;

intocmește un referat în vederea evaluării funcționarului public debutant, la finalizarea perioadei de stagiu.

2.3.2. Evaluarea funcționarilor publici debutanți

Evaluarea activității funcționarului public debutant se face în termen de 5 zile lucrătoare de la terminarea perioadei de stagiu, de regulă, de catre conducătorul compartimentului în care îsi desfășoară activitatea, denumit în continuare evaluator.

În mod excepțional, în cazul autorităților sau instituțiilor publice a căror structură nu este detaliată pe compartimente ori în cadrul cărora nu există un funcționar public de conducere care să coordoneze compartimentul, evaluator este un funcționar public de conducere, desemnat de conducătorul autorității sau instituției publice. Evaluatorul desemnat nu poate avea și calitatea de indrumător.

Evaluarea activității funcționarului public debutant constă în aprecierea nivelului cunoștiințelor teoretice și a deprinderilor practice dobândite, necesare indeplinirii atribuțiilor aferente unei funcții publice, a cunoașterii specificului activității autorității sau instituției publice și a exigențelor administrației publice.

Evaluarea activității funcționarilor publici debutanți se face pe baza:

raportului de stagiu întocmit de funcționarul public debutant;

referatului intocmit de îndrumător;

interviului de evaluare cu funcționarul public debutant.

Modelul raportului de evaluare a perioadei de stagiu a funcționarului public debutant este prevăzut în anexa nr. 1.

Pentru completarea raportului de evaluare a perioadei de stagiu, evaluatorul:
a) analizează referatul intocmit de indrumător și raportul de stagiu completat de funcționarul publicdebutant;
b) notează criteriile de evaluare în funcție de gradul de indeplinire a atribuțiilor de serviciu;

c)stabilește calificativul de evaluare;

d)face propuneri cu privire la numirea într-o funcție publică definitivă sau eliberarea din funcția publică.

La terminarea perioadei de stagiu funcționarul public debutant completează raportul de stagiu, al cărui model este prevazut în anexa nr. 2.

Raportul de stagiu cuprinde descrierea activității desfășurate de funcționarul public debutant pe parcursul perioadei de stagiu, prin prezentarea atribuțiilor de serviciu, a modalităților de indeplinire a acestora, precum și eventualele dificultăți intampinate. Raportul de stagiu se inaintează de către funcționarul public debutant evaluatorului.

Referatul ȋndrumătorului, al cărui model este prevăzut în anexa nr. 3, se ȋntocmește cu 5 zile lucrătoare înainte de terminarea perioadei de stagiu și cuprinde următoarele elemente:

a) descrierea activității desfășurate de funcționarul public debutant;

b) aptitudinile pe care le-a dovedit funcționarul public debutant în modul de indeplinire a atribuțiilor de serviciu;

c) conduita funcționarului public debutant în timpul serviciului;

d) concluzii privind desfășurarea perioadei de stagiu și recomandări privind definitivarea acesteia.

Referatul se înaintează conducătorului compartimentului în care își desfășoară activitatea funcționarul public debutant.

În cazul modificării, suspendării sau incetării raportului de serviciu al indrumatorului, acesta ȋntocmește referatul pentru perioada de stagiu parcursă de funcționarul public debutant până în acel moment. În această situație, conducătorul autorității sau instituției publice numește, de regulă la propunerea conducătorului compartimentului în care îsi desfășoară activitatea funcționarul public debutant, un alt funcționar public definitiv, în calitate de indrumător, pentru perioada de stagiu rămasă neefectuată.

Referatul ȋntocmit se inaintează conducătorului compartimentului în care îsi desfășoară activitatea funcționarul public debutant și este avut în vedere la evaluarea acestuia la terminarea perioadei de stagiu.

Interviul de evaluare cu funcționarul public debutant se susține cu evaluatorul anterior finalizării raportului de evaluare. Interviul reprezintă un schimb de informații care are loc între evaluator și funcționarul public debutant, în cadrul caruia:

se aduc la cunoștiintă funcționarului public evaluat consemnările făcute de evaluator în raportul de evaluare;

se semnează și se datează raportul de evaluare de către evaluator și de funcționarul public evaluat.

În cazul în care între funcționarul public debutant evaluat și evaluator există diferențe de opinie asupra consemnărilor făcute, comentariile funcționarului public se consemnează în raportul de evaluare. Evaluatorul poate modifica raportul de evaluare dacă se ajunge la un punct de vedere comun.

Criteriile de evaluare a activității funcționarului public debutant sunt:
a) gradul de cunoaștere a reglementărilor specifice domeniului de activitate;
b) gradul de cunoaștere a specificului și a principiilor care guvernează administraăia publică și a raporturilor administrative din cadrul autorității sau instituției publice;

c) capacitatea de indeplinire a atribuțiilor;

d) gradul de adaptabilitate și flexibilitate în indeplinirea atribuțiilor;

e) aptitudinea de a distinge corect între caracteristicile diverselor opțiuni în indeplinirea atribuțiilor de serviciu și de a identifica cea mai buna varianta de acțiune;
f) capacitatea de transmitere a ideilor, în scris și verbal, fluența în scris, incluzând capacitatea de a scrie clar și concis;

g) capacitatea de a lucra în echipă, respectiv capacitatea de a se integra într-o echipă, de a-și aduce contribuția prin participare efectivă, de a sprijini activitatea echipei în realizarea obiectivelor acesteia.

În raport cu specificul activității autorității sau instituției publice în care îsi desfășoară activitatea, pentru evaluarea funcționarului public debutant, superiorul ierarhic al acestuia poate utiliza criterii de evaluare suplimentare. În acest caz, criteriile de evaluare se aduc la cunoștiința funcționarului public debutant la inceputul perioadei de stagiu, sub sancțiunea imposibilității utilizării acestora.Nota exprimă aprecierea indeplinirii fiecărui criteriu de evaluare în realizarea atribuțiilor de serviciu.

Notarea criteriilor de evaluare și stabilirea calificativului de evaluare se fac astfel:
a) fiecare criteriu de evaluare se notează de la 1 la 5, nota 1 fiind cea mai mică, iar nota 5 fiind cea mai mare;

b) se face media aritmetică a notelor acordate pentru fiecare criteriu de evaluare și se obtine o nota finală;

c) calificativul de evaluare se acordă în funcție de nota finală obtinuță, după cum urmează: între 1,00-3,00 se acordă calificativul "necorespunzător", iar între 3,01-5,00 se acorda calificativul "corespunzător".

Semnificația calificativelor de evaluare este următoarea:

a) "necorespunzător" – funcționarul public debutant nu a făcut dovada cunoștiințelor teoretice și a deprinderilor practice necesare exercitării funcției publice;
b) "corespunzător" – funcționarul public debutant a făcut dovada ca deține cunoștiințele teoretice și deprinderile practice necesare exercitării funcției publice.

Evaluatorul formulează în raportul de evaluare a perioadei de stagiu:
a) propunerea privind numirea funcționarului public debutant într-o funcție publică definitivă, în situația în care calificativul de evaluare este "corespunzator";
b) propunerea de eliberare din funcție, în condițiile legii, în situația în care funcționarul public debutant a obtinut calificativul "necorespunzator".

Raportul de evaluare a perioadei de stagiu se aduce la cunoștiință funcționarului public debutant în termen de 3 zile lucrătoare de la completare.

Funcționarul public debutant nemulțumit de rezultatul evaluării poate contesta calificativul de evaluare, în termen de 5 zile lucrătoare de la data luării la cunoștiință, la funcționarul public ierarhic superior evaluatorului. În această situație, contestația se depune la conducătorul autorității sau instituției publice.

Funcționarul public ierarhic superior evaluatorului ori, după caz, conducătorul autorității sau instituției publice analizează raportul de evaluare a perioadei de stagiu, referatul intocmit de indrumator și raportul de stagiu redactat de funcționarul public debutant.

Raportul de evaluare a perioadei de stagiu poate fi modificat conform deciziei motivate a superiorului ierarhic al funcționarului public debutant ori, după caz, a conducătorului autorității sau instituției publice, în situația în care constată că aprecierile consemnate nu corespund realității.

Raportul de evaluare a perioadei de stagiu este adus la cunoștiința funcționarului public debutant în termen de 3 zile lucrătoare de la depunerea contestației.

Funcționarul public debutant nemulțumit de rezultatul contestației se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile legii.

Funcționarii publici debutanți care au obținut la evaluarea activității calificativul "corespunzator" vor fi numiți, prin transformarea postului, funcționari publici definitivi într-o funcție publică de execuție din clasa corespunzatoare studiilor absolvite, în gradul profesional "asistent".

2.3.3. Reguli specifice aplicabile funcționarilor publici debutanți

Funcționarul public debutant are drepturile și indatoririle prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicată, precum și unele drepturi și indatoriri specifice statutului său.

Funcționarul public debutant are următoarele drepturi specifice:
a) să fie sprijinit și indrumat în indeplinirea atribuțiilor de serviciu pe parcursul perioadei de stagiu;

să i se stabilească atribuții de serviciu al căror nivel de dificultate și complexitate să crească gradual pe parcursul perioadei de stagiu;

să i se asigure timpul necesar pregătirii individuale, în scopul dobândirii cunoștiințelor teoretice și a deprinderilor practice necesare exercitării unei funcții publice, și să participe la formele de pregătire profesională organizate pentru funcționarii publici debutanți;

să i se asigure, prin grija autorității sau instituției publice, accesul la sursele de informare utile perfecționarii sale;

să participe la formele de pregătire organizate pentru funcționarii publici debutanți.
Funcționarul public debutant are următoarele indatoriri specifice:

să îsi perfecționeze pregătirea profesională teoretică și să îsi insușească deprinderile practice necesare exercitării unei funcții publice;

să îl consulte pe indrumator pentru realizarea lucrărilor repartizate de conducătorul compartimentului;

să participe la manifestări științifice și profesionale, în vederea completării pregătirii profesionale;

să participe la formele de pregătire organizate pentru funcționarii publici debutanți;

să își organizeze o evidență proprie a pregătirii profesionale pe care o efectuează.

Pe parcursul perioadei de stagiu, raportul de serviciu al funcționarului public debutant poate fi modificat doar prin transfer în interes public sau prin mutare în cadrul altui compartiment ori altei structuri fără personalitate juridică a autorității sau instituției publice, în condițiile legii.

În cazul în care raportul de serviciu al funcționarului public debutant se modifică prin transfer în interes public, acesta va fi evaluat pentru perioada lucrată până la data transferului.

În cazul în care raportul de serviciu al unui funcționar public debutant se modifică prin mutare în cadrul altui compartiment din cadrul autorității sau instituției publice, acesta va fi evaluat în cadrul compartimentului din care se mută, urmând ca în cadrul noului compartiment sa îi fie intocmit un nou program și să fie desemnat un nou indrumator pentru perioada de stagiu rămasă de efectuat.

Funcționarul public debutant poate fi sancționat potrivit dispozițiilor Legii nr. 188/1999, republicată.Pentru stabilirea sancțiunii disciplinare aplicabile funcționarului public debutant, comisia de disciplină îl va audia în mod obligatoriu și pe ȋndrumător.

2.4. Evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici

În scopul formării unui corp profesionist de funcționari publici, evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici stabileste cadrul general pentru:

a) corelarea obiectivă dintre activitatea funcționarului public și cerințele funcției publice;
b) aprecierea obiectivă a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, prin compararea gradului de indeplinire a obiectivelor individuale stabilite cu rezultatele obținute în mod efectiv;

asigurarea unui sistem motivațional, prin recompensarea funcționarilor publici care au obținut rezultate deosebite, astfel incât să fie determinată creșterea performanțelor profesionale individuale;

identificarea necesităților de instruire a funcționarilor publici, pentru îmbunătățirea rezultatelor activității desfășurate în scopul indeplinirii obiectivelor stabilite.

Evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarului public se realizează de către evaluator.

Calitatea de evaluator o are:

funcționarul public de conducere care coordonează compartimentul în cadrul căruia îsi desfășoară activitatea funcționarul public de execuție sau care coordonează activitatea acestuia;

funcționarul public de conducere ierarhic superior potrivit structurii organizatorice a autorității sau instituției publice, pentru funcționarul public de conducere;

înaltul funcționar public, pentru funcționarii publici de conducere din subordine sau pentru funcționarii publici de execuție, atunci când aceștia îsi desfășoară activitatea în cadrul unor compartimente care nu sunt coordonate de un funcționar public de conducere, cu excepția cazului în care exista un raport direct de subordonare cu demnitarul;

primarul, pe baza propunerii consiliului local, pentru secretarul comunei, orașului și al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor;

demnitarul, pentru funcționarii publici care sunt în subordinea directă a acestuia.
Perioada evaluată este cuprinsă între 1 ianuarie și 31 decembrie din anul pentru care se face evaluarea. Perioada de evaluare este cuprinsă între 1 și 31 ianuarie din anul următor perioadei evaluate.

În mod excepțional, evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici se face și în cursul perioadei evaluate, în următoarele cazuri:
a) atunci când pe parcursul perioadei evaluate raportul de serviciu al funcționarului public evaluat incetează, se suspendă sau se modifică, în condițiile legii.

În acest caz funcționarul public va fi evaluat pentru perioadă de până la incetarea, suspendarea sau modificarea raporturilor de serviciu. La obținerea calificativului anual va fi avut în vedere, în funcție de specificul atribuțiilor prevăzute în fișa postului, și calificativul obținut inainte de suspendarea sau modificarea raporturilor de serviciu;

b) atunci când pe parcursul perioadei evaluate raportul de serviciu sau, dupa caz, raportul de munca al evaluatorului incetează, se suspendă sau se modifică, în condițiile legii. În acest caz evaluatorul are obligația ca, inainte de incetarea, suspendarea sau modificarea raporturilor de serviciu sau raporturilor de munca ori, dupa caz, într-o perioadă de cel mult 15 zile calendaristice de la incetarea sau modificarea raporturilor de serviciu sau raporturilor de munca, să realizeze evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici din subordine. Calificativul acordat se va lua în considerare la evaluarea anuală a performanțelor profesionale individuale ale acestora;

c) atunci când pe parcursul perioadei evaluate funcționarul public dobândește o diploma de studii de nivel superior și urmează sa fie promovat, în condițiile legii, într-o funcție publică corespunzatoare studiilor absolvite;

d) atunci când pe parcursul perioadei evaluate funcționarul public este promovat în grad profesional.

Evaluarea performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici se face cu respectarea regimului juridic al conflictului de interese privind funcționarii publici.

Prin excepție de la, evaluarea funcționarilor publici nu va fi facută în următoarele situații:

delegarea funcționarului public;

suspendarea raporturilor de serviciu ale funcționarului public;

incetarea raporturilor de serviciu ale funcționarului public.

Evaluarea funcționarilor publici are următoarele componente:

a) evaluarea gradului și modului de atingere a obiectivelor individuale;
b) evaluarea gradului de îndeplinire a criteriilor de performanță.

Persoanele care au calitatea de evaluator, au obligația de a stabili obiective individuale pentru funcționarii publici prin raportare la funcția publică deținută, gradul profesional al acesteia, cunoștiințele teoretice și practice și abilitățile funcționarului public.

Obiectivele individuale trebuie să corespundă urmatoarelor cerințe:

să fie specifice activităților care presupun exercitarea prerogativelor de putere publică;

să fie cuantificabile – să aiba o formă concretă de realizare;

să fie prevăzute cu termene de realizare;

să fie realiste – să poata fi duse la îndeplinire în termenele de realizare prevăzute și cu resursele alocate;

să fie flexibile – să poată fi revizuite în funcție de modificările intervenite în prioritățile autorității sau instituției publice.

Obiectivele individuale pot fi revizuite trimestrial. Modificările se consemnează într-un document datat și semnat de evaluator și de funcționarul public care urmează sa fie evaluat. Documentul se anexează la raportul de evaluare al funcționarului public.

Pentru fiecare dintre obiectivele stabilite evaluatorul va stabili și indicatorii de performanță.

În funcție de specificul activității autorității sau institutiei publice și de activitățile efectiv desfășurate de către funcționarul public, evaluatorul poate stabili și alte criterii de performanță. Criteriile de performanță astfel stabilite se aduc la cunoștiința funcționarului public evaluat la începutul perioadei evaluate, sub sancțiunea neluării lor în seamă.

Funcționarii publici care exercită cu caracter temporar o funcție publică de conducere vor fi evaluati, pentru perioada exercitării temporare, pe baza criteriilor de performanță stabilite pentru funcția publică de conducere respectivă.

Notarea obiectivelor individuale și a criteriilor de performanță se face parcurgându-se următoarele etape:

a) fiecare obiectiv se apreciază cu note de la 1 la 5, nota exprimând gradul de îndeplinire a obiectivului respectiv, în raport cu indicatorii de performanță;

b) fiecare criteriu de performanță se noteaza de la 1 la 5, nota exprimând aprecierea îndeplinirii criteriului de performanță în realizarea obiectivelor individuale stabilite.
Pentru a obține nota acordată pentru îndeplinirea obiectivelor se face media aritmetică a notelor acordate pentru îndeplinirea fiecarui obiectiv, inclusiv a obiectivelor individuale revizuite, dacă s-a impus revizuirea acestora pe parcursul perioadei evaluate.

Pentru a obține nota acordată pentru îndeplinirea criteriilor de performanță se face media aritmetica a notelor acordate pentru îndeplinirea fiecarui criteriu.
Punctajul final al evaluării anuale este media aritmetică a notelor obținute pentru obiectivele individuale și criteriile de performanță.

Semnificatia notelor prevazute este urmatoarea: nota 1 – nivel minim și nota 5 – nivel maxim.Procedura evaluării finale se realizeaza în următoarele trei etape, dupa cum urmeaz:
a) completarea raportului de evaluare de catre evaluator;

b) interviul;

c) contrasemnarea raportului de evaluare.

În vederea completării raportului de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, evaluatorul:

a) stabilește calificativul final de evaluare a performanțelor profesionale individuale;
b) consemnează rezultatele deosebite ale funcționarului public, dificultățile obiective întâmpinate de acesta în perioada evaluată și orice alte observații pe care le consideră relevante;

c) stabilește necesitățile de formare profesională pentru anul următor perioadei evaluate;
d) stabileste obiectivele individuale pentru anul următor perioadei evaluate.
Interviul, ca etapă a procesului de evaluare, reprezinta un schimb de informații care are loc între evaluator și funcționarul public, în cadrul căruia:

a) se aduc la cunoștiința funcționarului public evaluat consemnările facute de evaluator în raportul de evaluare;

b) se semneaza și se dateaza raportul de evaluare de catre evaluator și de funcționarul public evaluat.

În cazul în care între funcționarul public evaluat și evaluator există diferențe de opinie asupra consemnărilor facute, comentariile funcționarului public se consemneaza în raportul de evaluare. Evaluatorul poate modifica raportul de evaluare daca se ajunge la un punct de vedere comun.

Calificativul final al evaluarii se stabileste pe baza notei finale, după cum urmează:
a) între 1,00-2,00 – nesatisfacator;

b) între 2,01-3,50 – satisfacator;

c) între 3,5 -4,50 – bine;

d) între 4,51-5,00 – foarte bine.

Raportul de evaluare se înaintează contrasemnatarului. În situația în care calitatea de evaluator o are conducatorul autorității sau instituției publice, raportul de evaluare nu se contrasemnează.

În sensul prezentei hotarari, are calitatea de contrasemnatar funcționarul public ierarhic superior evaluatorului, potrivit structurii organizatorice a autorității sau instituției publice.

În mod exceptional, în cazul în care, potrivit structurii organizatorice a autorității ori instituției publice, nu exista un funcționar public ierarhic superior evaluatorului, va fi desemnat contrasemnatar funcționarul public care deține cea mai înalta funcție publică din autoritatea sau instituția publică respectivă, iar atunci când nu este posibil, contrasemnatar va fi adjunctul conducătorului autorității sau instituției publice sau un demnitar din subordinea acestuia.

Raportul de evaluare poate fi modificat conform deciziei contrasemnatarului în următoarele cazuri:

a) aprecierile consemnate nu corespund realității;

b) între evaluator și funcționarul public evaluat exista diferențe de opinie care nu au putut fi soluționate de comun acord.

Funcționarii publici nemulțumiți de rezultatul evaluării pot să îl conteste la conducătorul autorității sau instituției publice. Conducătorul autorității sau instituției publice soluționează contestația pe baza raportului de evaluare și a referatelor intocmite de către funcționarul public evaluat, evaluator și contrasemnatar.

Contestația se formuleaza în termen de 5 zile calendaristice de la luarea la cunoștiință de catre funcționarul public evaluat a calificativului acordat și se soluționeaza în termen de 15 zile calendaristice de la data expirării termenului de depunere a contestatiei.

Rezultatul contestației se comunică funcționarului public în termen de 5 zile calendaristice de la soluționarea contestației.

Funcționarul public nemulțumit de modul de soluționare a contestației formulate, se poate adresa instanței de contencios administrativ, în condițiile legii. Funcționarii publici evaluați direct de către conducătorul autorității sau instituției publice, nemulțumiți de rezultatul evaluării, se pot adresa direct instanței de contencios administrativ, în condițiile legii.

2.5. Promovarea funcționarilor publici

Promovarea reprezintă modalitatea de dezvoltare a carierei funcționarilor publici prin ocuparea, în condițiile legii, a unei:

a) funcții publice cu grad profesional superior celui deținut anterior promovării;
b) funcții publice dintr-o clasa superioară, ca urmare a obținerii unei diplome de nivel superior și a promovării examenului sau concursului organizat în acest sens;
c) funcții publice de conducere ca urmare a promovării examenului sau concursului organizat în acest sens.

Promovarea poate fi grupată ȋn două categorii,astfel:

promovarea definitivă, atunci când funcția publică superioară se ocupa prin concurs sau examen;

promovarea temporară, atunci când funcția publică de conducere se ocupă pe perioada determinată.

Pentru promovarea în grad profesional și promovarea în clasa nu este necesară existența unei funcții publice vacante.

Ca urmare a promovării în grad profesional și a promovarii în clasa, fișa postului funcționarului public va fi completată cu noi atributii, în raport cu nivelul funcției publice. Obligația de a completa fișa postului cu noile atributii aparține superiorului ierarhic al funcționarului public promovat.

Persoanele cu atribuții în domeniul managementului resurselor umane din cadrul autorității sau instituției publice au obligația de a acorda asistență funcționarilor. Funcționarii publici au dreptul de a fi informați în legătură cu acțiunile întreprinse de autoritățile și instituțiile publice în vederea asigurării dreptului la promovare a acestora.

Prin instrumentele de organizare a carierei elaborate de autoritățile și instituțiile publice se stabilește periodicitatea organizarii concursului de promovare prin raportare la numărul de funcționari publici care îndeplinesc anual condițiile prevazute de lege pentru promovare.

Sistemul de promovare rapidă pentru persoanele care au absolvit programe organizate, în condițiile legii, pentru obținerea statutului de manager public se stabileste prin cadrul normativ ce reglementează funcția publică specifică de manager public.

Sistemul de promovare rapidă în funcția publică a fost introdus prin Legea nr.251 /2006 , de care pot beneficia. Legea nr.251/2006 pentru modificarea și completarea Legiinr.188/1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din data de 4 iulie 2006.

Potrivit art.70 alin.(3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, concursul pentru promovarea rapidă prevăzut la art.65 alin. (3) se organizează anual, de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici, în limita numărului de funcții publice rezervate promovării rapide, pe baza unui regulament emis de către această agenție.

2.5.1.Promovarea în grad profesional

Funcționarii publici pot promova intr-un grad profesional superior pe baza de examen sau concurs, în limita funcțiilor publice rezervate promovării din planul de ocupare a funcțiilor publice și în limita fondurilor bugetare.

Examenul sau concursul se organizeaza anual, pana la data de 15 august a fiecarui an, de către autoritatea sau instituția publică în al carei stat de funcții se află funcțiile publice.
Componența comisiei de concurs, respectiv a comisiei de solutionare a contestațiilor, se stabilește conform regulilor prevăzute prin prezenta hotărâre pentru concursul de recrutare.

Dosarul de concurs depus de către candidați la concursul de promovare în grad profesional conține în mod obligatoriu:

copie de pe carnetul de muncă sau adeverință eliberată de compartimentul de resurse umane în vederea atestării vechimii în gradul profesional din care se promovează;

copii de pe fișele de evaluare din ultimii 2 ani;

certificat de cazier administrativ.

În termen de maximum 5 zile de la ramânerea definitivă a rezultatelor concursului de promovare în grad profesional autoritatea sau instituția publică în cadrul căreia este numit funcționarul public care a promovat concursul va solicita avizul Agenției în vederea transformării postului. Solicitarea avizului va conține în mod obligatoriu procesul-verbal final al concursului de promovare, precum și fișa postului completată cu noi atribuții potrivit nivelului funcției publice în care se promovează.

În termen de 15 zile de la data primirii avizului, autoritatea sau instituția publică în cadrul căreia este numit funcționarul public care a promovat concursul va emite actul administrativ de numire în funcția publică superioară a acestuia.

La actul administrativ de numire va fi atașată în mod obligatoriu fișa postului completată cu noi atribuții potrivit nivelului funcției publice. Neîndeplinirea acestor obligații de către autoritatea sau instituția publică poate fi atacată în contencios administrativ de către funcționarul public, de către orice persoană interesată sau de către Agenție, conform legii.

2.5.2. Promovarea rapidă

Concursul de promovare rapidă în gradul profesional următor se organizează anual de catre Agenție, în limita numărului de posturi prevazute prin planul de ocupare a funcțiilor publice.Funcționarii publici de conducere au obligația de a sprijini dezvoltarea carierei funcționarilor publici prin promovare rapidă, după cum urmează:
a) se implică activ în dezvoltarea competențelor, cunoștiințelor și abilităților funcționarilor publici din subordine, inclusiv prin desemnarea participării la programele de formare profesională;

b) identifică necesarul de formare în vederea ocupării unei funcții publice superioare și a exercitării atribuțiilor noii funcții în condiții de profesionalism și eficiență.
Anual, cu încadrarea în limita fondurilor alocate prin buget, autoritățile și instituțiile publice stabilesc în planul de ocupare a funcțiilor publice numărul maxim al funcțiilor publice de execuție rezervate în scopul promovarii rapide, precum și numărul maxim al funcțiilor publice destinate transformării în funcții publice specifice de manager public.

Numărul maxim al funcțiilor publice destinate transformării în funcții publice specifice de manager public se stabilește conform procedurilor aprobate prin cadrul normativ ce reglementează funcția publică specifica de manager public, fără afectarea numărului maxim al funcțiilor publice de execuție rezervate în scopul promovării rapide.

Concursul pentru promovarea rapidă destinat funcționarilor publici de execuție se organizează anual de catre Agenție.

În vederea participării la concursul de promovare rapidă, autoritatea sau instituția publică care și-a prevăzut în planul de ocupare funcții publice de execuție rezervate în scopul promovării rapide organizează o preselecție în doua etape:

a) verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege necesare pentru înscrierea la concurs;
b) testarea cunoștiințelor de specialitate ale funcționarilor publici de execuție preselectați.
Testarea cunoștiințelor de specialitate se face în cadrul autorității sau instituției publice, pe domeniile generale de activitate identificate în baza actului normativ de organizare și functionare, conform procedurilor interne aprobate prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice.

Actul administrativ se elaborează și se emite cu respectarea următoarelor reguli:

a) domeniile în care se organizează testarea cunoștiințelor de specialitate sunt domenii generale și se identifica exclusiv în baza atribuțiilor prevăzute, conform structurii organizatorice a autorității sau instituției publice în cadrul căreia se organizează testarea, prin regulamentul de organizare și funcționare;

b) modalitățile de testare nu pot diferi de la un domeniu la altul ori de la un compartiment la altul, procedura de testare fiind unică la nivelul autorității sau instituției publice;

c) sunt prevăzute modalitatea și procedurile interne de contestare a deciziilor și, respectiv, a rezultatelor, precum și modalitatea în care modificările intervenite ca urmare a rezolvării contestațiilor afectează rezultatul final al etapei de recrutare;

d) sunt definite responsabilitățile în cadrul parcurgerii ansamblului proceselor și procedurilor aplicate, precum și răspunderea corespunzătoare fiecăreia dintre persoanele implicate;

e) este prevăzuta expres modalitatea de asigurare a confidențialității subiectelor;
f) înaintea aprobării se asigură obligatoriu parcurgerea unei perioade de cel putin 10 zile lucrătoare de consultări în cadrul autorității sau instituției publice.
Aducerea la cunoștiința funcționarilor publici a procedurilor interne de testare a cunoștiințelor de specialitate se face prin publicare, de catre departamentul de resurse umane, la avizierul autorității sau instituției publice, precum și prin informare directă, de către funcționarii publici de conducere pentru persoanele din subordine.
În termen de cel mult 20 de zile lucrătoare de la finalizarea testării cunoștiințelor de specialitate, autoritățile și instituțiile publice transmit Agenției lista cu funcționarii publici de execuție care vor participa la procedura de selecție.

Documentul se înaintează în mod oficial, sub semnătura conducătorului autorității sau instituției publice, și cuprinde următoarele date:

a) numele și prenumele, precum și actul în baza căruia urmează să se facă verificarea identității funcționarilor publici care urmează a se prezenta la concursul organizat de Agenție;

b)pentru fiecare dintre funcționarii publici, funcția publică ocupată;
c) pentru fiecare dintre funcționarii publici, funcția publică pentru care candidează;
d) mențiunea ca datele transmise sunt reale și corecte, iar persoanele de pe lista îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de sistemul de promovare rapidă.

Documentul se transmite centralizat, dupa cum urmează:

de către fiecare ordonator principal de credite din administrația publică centrală și pentru fiecare instituție din subordinea acestuia sau finanțată prin bugetul său, pe baza listelor transmise de acestea;

b) de către prefectul din fiecare județ, pentru fiecare ordonator principal de credite din administrația publică locală, pe baza listelor transmise de către aceștia, inclusiv pentru fiecare instituție publică din subordinea acestuia sau finanțată prin bugetul său. Prefectul nu se pronunăa asupra legalității sau corectitudinii datelor primite.

Conducătorii instituțiilor publice răspund pentru exactitatea datelor transmise. În termen de 20 de zile lucrătoare de la data primirii rezultatelor, Agenția se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată de către orice persoană interesată asupra respectării dispozițiilor cu privire la organizarea și desfășurarea procedurilor de testare.

Pentru analizarea sesizării, Agenția poate solicita autorității sau instituției publice a carei procedura de testare a cunoștiințelor face obiectul sesizării orice informații, date sau documente relevante.

În situația în care, în urma analizei informațiilor, datelor și documentelor referitoare la obiectul sesizării, se dovedeste ca au fost respectate dispozițiile cu privire la organizarea și desfășurarea procedurilor de testare a cunoștiințelor, sesizarea se clasează. Persoana sau persoanele nemulțumite de rezultatul sesizării se pot adresa instanței competente, în condițiile legii.

În situația în care, în urma analizei informațiilor, datelor și documentelor referitoare la obiectul sesizării, se dovedește că nu au fost respectate dispozițiile cu privire la organizarea și desfășurarea procedurilor de testare a cunoștiințelor, în termen de 20 de zile de la data sesizării, Agenția comunica:

reluarea procedurii de testare pentru funcționarii publici care s-au dovedit a fi afectați în drepturile lor individuale ca urmare a aplicării deficitare a dispozițiilor privind organizarea și desfășurarea procedurilor de testare;

anularea procedurii de testare și solicitarea de reluare a acesteia la nivelul autorității sau instituției publice, dacă sunt constatate deficiențe grave în aplicarea procedurii, de natură a afecta egalitatea de șanse și egalitatea de tratament aplicabil candidaților;

anularea procedurii de testare și solicitarea adresată conducătorului autorității sau instituției publice sau, după caz, instanței competente de anulare a actului administrativ în baza căruia se organizează și se desfășoară procedura de testare, dacă acesta a fost elaborat cu nerespectarea prevederilor legale și afectează dreptul la dezvoltare a carierei functionarului public.

În termen de 60 de zile de la data comunicării autoritățile și instituțiile publice au obligația de a finaliza procedura de testare și de a transmite Agenției rezultatele finale.

În cazul în care autoritățile și instituțiile publice nu transmit Agenției rezultatele finale, concursul de promovare rapidă nu se organizeaza pentru respectivele autorități sau instituții publice în anul în curs.

În vederea organizării și desfășurării concursului de promovare se elaborează un regulament aprobat prin ordin al președintelui Agenției.

Regulamentul se publică în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, cu cel puțin 90 de zile înaintea organizării și desfășurării selecției și conține:

datele exacte, locul și modalitatea de desfășurare a concursului;

modalitatea de testare în vederea selecției candidaților;

tematica și bibliografia avute în vedere la stabilirea subiectelor;

modalitatea de notare, precum și cea de contestare a rezultatelor;

membrii comisiei de concurs și cei ai comisiei de soluționare a contestațiilor;

modalitatea de comunicare a rezultatelor la finalizarea concursului și, respectiv, a perioadei de depunere și soluționare a contestațiilor.

Componența comisiilor de concurs și de soluționare a contestațiilor se va stabili prin ordin al presedintelui Agenției, dupa cum urmează:

2 reprezentanți ai Agenției;

câte un reprezentant al Ministerului Internelor și Reformei Administrative, Ministerului Economiei și Finanțelor și Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, la propunerea acestora. Publicitatea concursului se asigură de către Agenție. Anunțul privind concursul se publică în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea a III-a, pe pagina de internet a Agenției și în cel puțin un cotidian de largă circulație, cu cel putin 30 de zile înainte de data stabilită pentru desfășurarea concursului.

Tematica și bibliografia pentru selecția candidaților recrutați în vederea promovării rapide a funcționarilor publici din clasele a II-a și a III-a se stabilesc de catre Agenție în urmatoareledomenii:
a) organizarea administrativ-teritorială a statului roman;

b)organizarea și funcționarea serviciilor publice, respectiv a autorităților și instituțiilor publice;

c) funcția publică și funcționarii publici.

Tematica și bibliografia pentru selecția candidaților recrutați în vederea promovarii rapide a funcționarilor publici din clasa I din grad profesional asistent în grad profesional principal se stabilesc de catre Agenție în următoarele domenii:

a) finanțarea activităților în sectorul public;

b) organizarea și derularea proiectelor.

Candidații nemultumiți de rezultatul selecției organizate de catre Agenție pot depune contestații în termen de 3 zile lucrătoare de la data afișării rezultatelor.

Contestațiile se soluționeaza în termen de cel mult 5 zile lucrătoare de la data expirării termenului prevazut pentru depunerea contestațiilor. Punctajul minim de promovare a fiecăreia dintre probele concursului de promovare rapida va fi de 70 de puncte.

2.5.3. Promovarea în funcții publice de conducere

Funcționarii publici pot promova într-o funcție publică de conducere vacantă, pe bază de examen sau concurs.

Concursul sau examenul pentru promovare în funcțiile publice de conducere se organizează cu încadrarea în fondurile bugetare alocate, în conformitate cu compețentele stabilite conform legii pentru organizarea concursului de recrutare.

Componența comisiei de concurs, respectiv a comisiei de soluționare a contestațiilor se stabileste conform regulilor prevazute prin prezenta hotarare pentru concursul de recrutare.

Dosarul de concurs depus de catre candidați la concursul de promovare în funcții publice de conducere va conține în mod obligatoriu:

formularul de înscriere;

copia actului de identitate;

copiile diplomelor de studii și ale altor acte care atestă efectuarea unor specializări;

copie de pe diploma de masterat sau de studii postuniversitare în domeniul administrației publice, management ori în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice;

copia carnetului de munca sau, după caz, o adeverință care să ateste vechimea în muncă și, după caz, în specialitatea studiilor necesare ocupării funcției publice.

2.5.4. Promovarea în clasă

La examenul de promovare în clasă a funcționarilor publici pot participa funcționarii publici încadrați pe funcții publice cu nivel de studii inferior, care au absolvit o formă de învățământ superior de lungă sau de scurtă durată în specialitatea în care își desfășoară activitatea.

Examenul de promovare în clasă se organizează de către autoritatea sau instituția publică în care își desfășoară activitatea funcționarii publici.

Cu cel puțin 15 zile înainte de data organizării examenului de promovare în clasa, conducătorul autorității sau instituției publice are obligația de a emite un act administrativ prin care se stabilesc:

Componența comisiei de examen;

data susținerii examenului;

bibliografia, pe baza propunerilor compartimentelor în care își desfășoară activitatea funcționarii publici care participă la examen.

Compartimentul de resurse umane are obligația sa afișeze la sediul autorității sau instituției publice, cu 15 zile înainte de data organizării examenului de promovare în clasă, data, ora, locul desfășurării și bibliografia examenului.

În cazul în care, din motive obiective, nu se pot respecta data și ora desfășurării examenului de promovare în clasă, compartimentul de resurse umane are obligația de a afișa la sediul autorității sau instituției publice modificarile intervenite în desfășurarea acestuia.

Funcționarii publici încadrați pe funcții publice cu nivel de studii inferior, care au absolvit o forma de învățământ superior de lungă sau de scurtă durată în specialitatea în care își desfășoară activitatea, trebuie sa prezinte diploma de absolvire sau, după caz, adeverința care să ateste absolvirea unei forme de învățământ superior de lungă ori de scurtă durată, precum și o cerere de înscriere la examenul de promovare în clasă, în termen de 5 zile de la data afișării.

Examenul se organizează de autoritatea sau instituția publică în cadrul căreia funcționarii publici își desfășoară. Ca urmare a promovării funcționarilor publici, fișa postului va fi completată cu noi atribuții, în raport cu nivelul funcției publice.

Obligația de a completa fișa postului cu noile atribuții aparține superiorului ierarhic al funcționarului public promovat.

Persoanele cu atribuții în domeniul managementului resurselor umane din cadrul autorității sau instituției publice au obligația de a acorda asistența funcționarilor publici de conducere în vederea îndeplinirii obligațiilor.

2.6. Mobilitatea funcționarilor publici

Modificarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici de execuție și funcționarilor publici de conducere se face potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată. Funcționarii publici pot solicita, în condițiile legii, transferul într-o altă autoritate sau instituție publică.

Autoritățile sau instituțiile publice au obligația de a afișa la sediu și pe site-ul de internet al acestora anunțul privind ocuparea prin transfer la cerere a funcțiilor publice respective.Anunțul va fi făcut cu cel puțin 30 de zile anterior datei prevăzute pentru ocuparea prin transfer la cerere a funcțiilor publice.

Funcționarii publici interesați vor depune cererile de transfer, însoțite de un curriculum vitae, în termen de 20 de zile de la data afișării anunțului.
În situația în care sunt depuse mai multe cereri de transfer, autoritatea sau instituția publică va organiza un interviu cu funcționarii publici solicitanți. Interviul va fi susținut cu conducătorul autorității sau instituției publice ori cu persoana desemnată de către acesta. Data, ora și locul susținerii interviului vor fi aduse la cunoștiința solicitanților .

În urma susținerii interviului cu funcționarii publici solicitanți se va încheia un proces-verbal al interviului, care va fi semnat de conducătorul autorității sau instituției publice ori de către persoana desemnată de acesta.

În condițiile prezentei hotarari, în vederea dobândirii de noi cunoștiințe și abilităti în specialitatea în care își desfășoară activitatea, funcționarii publici de execuție pot desfășura stagii de pregătire practică în alte autorități și instituții publice relevante din punctul de vedere al specificului activității.

Pe perioada de desfășurare a stagiului de pregatire funcționarul public beneficiază de drepturile oferite prin lege în situația delegării, cu excepția indemnizației de delegare. Autoritățile și instituțiile publice pot asigura instrumentele de dezvoltare a carierei funcționarilor publici prin mobilitate pentru dezvoltarea carierei în funcția publică.

Mobilitatea funcționarilor publici din cadrul unei autorități sau instituții publice se va realiza, în principal, în vederea asigurării:

a) protecției funcționarilor publici din sectoarele vulnerabile la corupție, prin exercitarea periodică a unor atribuții diferite ori prin utilizarea mutării temporare în cadrul unui alt compartiment al autorității sau instituției publice;

b) dezvoltării cunoștiințelor, abilităților și competențelor funcționarilor publici prin realizarea unor stagii practice în cadrul altor autorități sau instituții publice, în condițiile legii, ori prin utilizarea mutării temporare în cadrul unui alt compartiment al autorității sau instituției publice.

CAPITOLUL 3 DREPTURILE DIPLOMAȚILOR

Drepturile funcționarilor publici, stabilite de Legea privind Statutul funcționarilor publici sunt următoarele:

Dreptul la opinie al funcționarilor publici este garantat de art.27 din Statut.

Este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de altă natură.

Deși majoritatea autorităților susțin că succesiunea unor dispoziții, a unor valori într-o lege nu prezintă interes și importanță prin ea însăși, apreciem totuși că nu este lipsit de interes modul în care legiuitorul înțelege să așeze, într-o enumerare, anumite valori.

Din această perspectivă, legiuitorul român a găsit de cuviință să enumere ca prim drept fundamental al funcționarului public, libertatea de opinie. La această libertate se referă Constituția în două texte, respectiv art.29 care reglementează libertatea gândirii, a opiniilor și art.30 care declară caracterul inviolabil al libertății de exprimare a gândurilor, a opiniilor. Legiuitorul constituant român garantează atât libertatea de a avea o anumită opinie, cât și libertatea de a exprima această opinie.

Este una din libertățile fundamentale ale cetățeanului, dimensiune a libertății conștiinței, una din primele libertăți înscrise în catalogul drepturilor umane.

Ȋn doctrină se adaugă un aspect extrem de important, pe care l-a avut probabil în vedere legiuitorul român atunci când a consacrat, ca prim drept al funcționarului, o dimensiune a libertății de conștiință și anume faptul că ea „comandă existența și conținutul altor libertăți (am îndrăzni să spunem noi, al tuturor celorlalte libertăți) precum și libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii pentru că în fond aceste libertăți sunt mijloace de exprimare a gândurilor, religiei, opiniilor”.

Doctrina occidentală contemporană este aproape unanimă în a susține că exercițiul acestui drept trebuie circumstanțiat după cum ne raportăm la funcționarul aflat în timpul serviciului, sau în afara orelor de serviciu.

Astfel, în timpul serviciului funcționarul trebuie să respecte o obligație de neutralitate, care îi impune să dea dovadă de loialitate față de instituția căreia îi aparține și chiar față de Guvern, ca șef instituțional (și colectiv) al administrației, potrivit articolului 101 alin.1 care prevede că „Guvernul …exercită conducerea generală a administrației publice”.

În afara serviciului, funcționarul public are îndatorirea să respecte o obligație de măsură, de rezervă, să-și impună un autocontrol în exprimarea opiniilor sale astfel încât să nu pună în pericol imaginea proprie și a instituției în care lucrează.

O asemenea orientare se regăsește și în legislația comunitară, articolul 12 din Statutul funcționarilor comunitari obligându-i pe aceștia să se abțină de la orice act și în special de la orice exprimare publică de opinii care ar putea aduce atingere demnității funcției lor.

Într-un asemenea context, din punctul nostru de vedere, se pot formula serioase rezerve față de faptul că legiuitorul român a garantat dreptul la opinie fără nici o circumstanțiere, ceea ce, firește, nu interzice doctrinei să pună în discuție acest aspect și să atragă atenția asupra semnificației sale.

Subliniem că un asemenea demers nu va putea fi întreprins prin acte subconsecvente ale legii de adoptare a statutului, deoarece ar însemna să se adauge la lege, fapt care nu este îngăduit de principiul simetriei actelor juridice (al lui contrarius actus).

Cel de al doilea aliniat al art.27 ar fi fost, în opinia noastră, indicat să-și afle locul ca prim aliniat al articolului, pentru că el consacră nu un drept, ci un principiu de exercitare a drepturilor funcționarilor publici, și anume interdicția oricărei discriminări între funcționarii publici pe criterii enumerate de text și anume: politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau orice altă natură.

Textul reprezintă o particularizare, în materia funcționarilor publici, a principiului constituțional al nediscriminării înscris în art.4, alin.2 din Constituție. „Egalitatea între cetățeni este, de fapt, un mod de a exprima egalitatea între oameni, ca una dintre condițiile iminente ale libertății, justiției și a păcii în lume”.

Potrivit Convenției O.I.M. nr.111/1958, ratificată de România în anul 1973, termenul de discriminare evocă trei aspecte:

– Orice diferențiere, excludere sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, sex, religie, convingeri politice, ascendență națională sau origine socială, care au impact asupra ocupării sau exercitării unei anumite profesii;

– Orice altă diferențiere, excludere sau preferință care are asemenea efecte;

– Diferențierile, excluderile, sau referințele întemeiate pe calificativele cerute pentru anumită profesie nu constituie discriminări;

Într-o succesiune a cărei logică și rațiune ne scapă, legiuitorul enumeră, ca prim criteriu care elimină orice discriminare pe cel politic. În acest fel, este aruncat în aer un întreg edificiu al construcțiilor doctrinare și legale privind funcționarii publici, cărora le este recunoscut, sau, altfel spus impus, în mai toate sistemele de drept, caracterul lor apolitic, interdicția de a face parte din partide politice.

Dacă ar fi să interpretăm textul, ar rezulta că devreme ce le este recunoscut dreptul de a avea opțiuni politice, devreme ce criteriul politic este enumerat, și chiar ca prim criteriu de nediscriminare, a fortioro rezultă că funcționarii publici au dreptul să facă politică.

Acesta reprezintă din punctul nostru de vedere, un mod voalat și indirect de a recunoaște dreptul funcționarilor publici de a face politică.

Legiuitorul nu a avut „curajul” să o spună în mod direct, dar a „strecurat-o” într-un text care, prin semnificația lui de normă cu valoare de principiu, are același efect ca și când ar fi prevăzut-o în mod expres.

În concluzie, legea nu interzice funcționarilor publici să facă politică, li se impune însă obligația de neutralitate politică în exercitarea obligațiilor de serviciu.

II. Dreptul de asociere sindicală este garantat funcționarilor publici, în condițiile legii garantat de articolul 29 din Statut.

– Cei interesați pot, în condițiile legii, să înființeze organizații sindicale, să adere la ele și să exercite orice mandat cu privire la ele.

– Funcționarii publici se pot asocia în organizații profesionale sau în alte organizații având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului lor.

Cel de al doilea drept recunoscut funcționarilor publici este dreptul de asociere sindicală. Constituția îl consacră în art.37, care garantează tuturor cetățenilor dreptul de liberă asociere în partide politice, sindicate și alte forme de asociere.

Dreptul de asociere sindicală „este un drept fundamental, social, politic, clasificat, de regulă, în categoria libertăților de opinie, alături de libertatea conștiinței, libertatea de exprimare etc., cu care și prin care se explică în ce privește conținutul său”.

Regimul acestui drept îl regăsim dezvoltat în Legea dialogului social,Legea nr.62 din 2011 cu privire la sindicate. Un asemenea drept este recunoscut tuturor funcționarilor publici. De altfel, constatăm că aliniatul 1 al articolului 27 dispune legea cadru în materie și anume Legea nr.62 din 2011.

Art.5 din aceeași lege conține o normă prohibitivă, în sensul că interzice unor categorii de persoane să se constituie în sindicate. Aceste persoane sunt evocate prin sintagma de salariați bugetari, iar potrivit Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici ele au devenit, de regulă, funcționari publici. Este vorba de despre persoanele cu funcții de conducere sau care implică exercițiul autorității de stat din cadrul unor autorități publice sau al unor organe ale administrației publice centrale și al celei locale precum și de judecători și procurori.

Potrivit principiului lex posteriori derogant priori, de vreme ce actuala reglementare nu consacră nici un fel de excepții de la dreptul de asociere sindicală al funcționarilor publici, desprindem următoarele concluzii:

Dreptul de asociere sindicală este recunoscut tuturor funcționarilor publici;

Prin statutul funcționarilor publici, articolul 5 din Legea Dialogului Social,Legea nr.62/2011 a fost modificat implicit;

Legea nr.62/2011 reprezintă dreptul comun în materia dreptului de asociere sindicală numai în măsura în care ea nu contravine statutului.

De altfel, articolul 5 din Legea nr.62/2011 contravenea și unor reglementări internaționale ratificate de România (ceea ce potrivit articolului 11 alin. 1 din Constituție înseamnă că ele au devenit parte a dreptului intern). Este vorba despre Carta Socială Europeană revizuită care în articolul 5 admite limitarea libertății sindicale numai pentru personalul forțelor armate și cel al poliției și nu pentru toate categoriile de personal pe care le prevede articolul 5 din Legea nr.54/1991, pe care le-am menționat anterior. Aceeași limitare o regăsim și în articolul 9 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr.87/1948.

Deși legea nu dă o definiție a sindicatelor, o asemenea definiție o regăsim în articolul 164 din Codul Muncii, și anume sindicatele reprezintă organizații profesionale, care se constituie în temeiul dreptului de asociere prevăzut de Constituție și funcționează pe baza statutelor proprii.

Misiunea lor, singura care le legitimează existența, este reprezentată de apărarea drepturilor profesionale, economice, sociale, culturale și sportive ale membrilor lor, prevăzute de Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Din interpretarea articolului 29, considerăm că pot fi desprinse cel puțin următoarele concluzii cu privire la regimul dreptului de asociere sindicală a funcționarilor:

Reprezintă unul din drepturile fundamentale recunoscute de Constituție tuturor cetățenilor și, în dezvoltarea principiilor constituționale, de legea specială a funcționarilor publici;

Dreptul de asociere sindicală reprezintă o dimensiune a dreptului de asociere prevăzut de articolul 37 din Constituție. El nu se suprapune, astfel, cu dreptul de asociere prevăzut de Constituție, care este un drept complex, și cuprinde mai multe tipuri de asocieri: asocierea politică, asociere sindicală și asociere profesională sau de altă natură (non politică).

Dreptul pe care îl recunoaște articolul 29 din legea cadru a funcționarilor publici cuprinde, cum am mai menționat numai ultimele dimensiuni, respectiv, asocierea sindicală și asocierea profesională.

El presupune pentru funcționarul public următoarele prerogative:

Dreptul de se asocia liber în sindicate;

Dreptul de a adera la unele sindicate;

Dreptul de a exercita un anumit mandat în cadrul acestora;

Dreptul de se asocia în alt tip de organizații, cu caracter profesional, sau alte organizații care au ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale și protejarea statutului lor.

Legiuitorul este extrem de precis în ceea ce privește determinarea celorlalte tipuri de forme de asociere; pentru a elimina orice dubiu el enumeră, cu caracter limitativ, care sunt celelalte forme de asociere, alături de sindicate, în care se pot asocia funcționarii publici.

III. Funcționarii publici își pot exercita dreptul la grevă în condițiile legii garantat de articolul 30 din Statut.

Articolul 40 din Constituție enumeră, printre drepturile fundamentale ale cetățenilor și dreptul la grevă, care, în formularea textului constituțional, este recunoscut numai salariaților.

Termenul de „salariați” folosit de legiuitorul constituant, trebuie înțeles într-o accepțiune largă. Într-o asemenea perspectivă, trebuie admis că s-au avut în vedere și funcționarii publici, nu numai salariații.

Ca și în articolul precedent, și aceste text trimite la o lege, în baza căreia urmează a se exercita dreptul la grevă. În condițiile actuale, legea la care face referire textul este Legea nr.168/1999 cu privire la soluționarea conflictelor de muncă.

Considerăm că aceasta este soluția actuală a problemei, dar că, în perspectivă, s-ar impune regândirea soluției de reglementare juridică, dat fiind faptul că regimul grevei în materia funcționarilor publici prezintă în mod categoric anumite particularități față de greva salariaților.

Este un lucru cunoscut deja că nu întotdeauna și nu peste tot a fost recunoscut dreptul de a face grevă al funcționarilor publici. Discuțiile au plecat de la principiul universal al comunității serviciilor publice, care nu îngăduie întreruperi, discontinuități în prestarea lui. De aici concluzia că exercitarea dreptului la grevă trebuie să se reglementeze de o manieră care să respecte asigurarea normalei funcționări a serviciului public. În opinia noastră, reglementarea cadru în materia grevei salariaților nu este suficientă pentru a constitui drept comun și în materia grevei funcționarilor publici, și s-ar impune, de lege ferenda, completarea actualei reglementări cu dispoziții exprese și specifice pentru greva funcționarilor publici:

În Europa regăsim variații considerabile de la țară la țară din punct de vedere al modului în care este concepută și reglementată greva funcționarilor publici:

State în care această interdicție, care era quasi-unanimă înainte de război, se menține în continuare. În această categorie intră Belgia, Danemarca, Portugalia, Germania;

State în care deși dreptul la grevă nu este expressis-verbis recunoscut funcționarilor, exercițiul lui nu atrage sancțiuni pentru funcționarii publici care se prelevează de el. În această categorie intră Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Țările de Jos.

State în care exercițiul acestui drept prezintă o structură hibridă, în sensul că de regulă, el este recunoscut funcționarilor publici, însă, prin excepție există anumite categorii de funcționari publici care sunt sustrași de la exercițiul acestui drept, de exemplu polițiștii, militarii. În această categorie se încadrează Franța, Spania, Grecia, Italia și Luxemburgul.

Ca o concluzie desprinsă din spiritul reglementărilor actuale și al doctrinei contemporane, reprezintă o constantă regimului juridic al grevei funcționarilor publici faptul că ea nu poate avea ca obiect decât apărarea intereselor profesionale, dreptul la grevă reprezentând, prin definiție, o garanție profesională.

În ceea ce-i privește pe funcționarii comunitari, precizăm că deși nu este prevăzut în mod expres de statut, dreptul la grevă le este recunoscut.

Prezintă interes și menționarea modului în care își află reglementarea acest drept fundamental în actele internaționale, și avem în vedere art.8 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, consacrat dreptului de asociere sindicală și dreptului la grevă, care dispune că recunoașterea lor „nu împiedică de a se supune restricțiilor legale exercițiul acestor drepturi de către membrii forțelor armate, poliției sau funcției publice”.

IV. Pentru activitatea depusă, funcționarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri și indemnizații, garantat de articolul 31 din Statut.

Din modul în care este redactat textul, rezultă că legiuitorul a avut în vedere viziunea clasică, în care salariul reprezintă contraprestația unei munci. O asemenea concluzie se desprinde prin interpretarea literară dar și logică a textului, respectiv „Pentru activitatea depusă, funcționarii publici au dreptul la salariu…” rezultă cel puțin câteva concluzii:

Dreptul la salariu se naște din faptul că funcționarul public a prestat (a depus) o anumită activitate;

Salariul reprezintă contraprestația activității depusă de salariat;

Între salariu și activitatea depusă trebuie să existe o anumită echivalență, un echilibru.

Se constată că legiuitorul asimilează – sub aspectul noțiunii de salariu – pe funcționarul public cu orice salariat.

Nu împărtășim, însă, un asemenea mod de privi lucrurile. Noi considerăm că între retribuția cuvenită funcționarului public și cea cuvenită salariatului există atât elemente comune, dar și diferențe.

Amintim, dintre argumentele evocate în lucrarea suscitată, faptul că spre deosebire de situația salariatului, care își negociază împreună cu angajatorul salariul, în cazul funcționarului public salariul nu este negociat. El se stabilește ope legis, în mod general și impersonal prin lege. De altfel, această teză este susținută și de articolul 31, care trimite la o lege, prin care să se reglementeze sistemul de salarizare aplicabil funcționarilor publici.

Promovând soluția clasică a salariatului- contrapartida muncii prestate, legiuitorul român a ignorat teza cu valoare axiomatică exprimată în doctrină și anume faptul că remunerația cuvenită funcționarului public are ca scop să-i permită acestuia să țină rangul social corespunzător funcției sale.

Semnificativ este faptul că în limbajul juridic occidental se folosește un alt termen pentru a evoca retribuția cuvenită funcționarului public, și anume „traitement” ceea ce în traducere înseamnă tratament, nu în sensul curent al termenului, ci în sens metaforic, de formă de tratare sau de respectare a statutului funcționarului public, un mod de exprimare a poziției autorității și societății, în ansamblul său față de cei puși în slujba sa.

Și în dreptul comunitar regăsim aceeași noțiune. Insistăm pe faptul că nu este doar o diferențiere terminologică ci, un mod de exprima semnificația specială a „salariului” în cazul funcționarului public.

Potrivit textului de lege în discuție, structura salariului se compune din trei elemente și anume salariul de bază, sporurile și indemnizațiile.

Reprezintă o constantă a dreptului funcției publice aceea că salariul cuvenit funcționarului public include, pe lângă o parte constantă (salariul de bază) și o parte variabilă (diferite tipuri de indemnizații).

Referitor la această structură, autorii francezi exprimă ideea că, dacă prin natura juridică și prin semnificația sa, retribuția determină respectarea rangului social al funcționarului public, indemnizațiile au menirea de al face să facă față castului vieții.

Toate acestea, și în cazul salariaților din sectorul privat în care salariile se negociază prin contractele colective de muncă, veniturile salariale sunt compuse tot din salariul de bază, sporuri și indemnizații (cu deosebire indemnizații de conducere). Explicația de fond rezidă în caracterul de lege cadru în materie al Legii nr.62/2011 cu privire la salarizare.

Sistemul de salarizare a funcționarilor publici se stabilește prin lege, garantat de articolul 31 din Statut.

La stabilirea sistemului de salarizare, se vor avea în vedere următoarele:

– Necesitatea de a se restrânge costurile administrației publice în condițiile în care funcționarii publici competenți trebuie motivați și recompensați într-un mod corespunzător;

– Crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, clase și grade, bazate pe evaluarea postului;

– Stabilirea unui raport just între partea fixă și partea variabilă a salariului, care să țină seama de activitatea depusă și importanța sa;

Față de cele exprimate anterior, constatăm că legea însăși precizează caracterul legal al funcționarului public, care îl deosebește de salariul negociat al persoanei încadrate cu contract individual de muncă de altfel, se constată că cele două texte – articolele 29și 30 din Legea nr.188/1999- au o concepție contradictorie pentru că primul promovează concepția clasică a salariului ca reprezentând contraprestația muncii, iar cele de al doilea impune soluția naturii legale a salariului funcționarului public.

Articolul 31 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici consacră sintagma de „sistem de salarizare”, care este în consonanță cu structura salariului prevăzută de art.29 din aceeași lege, în care se regăsește o parte fixă și una variabilă.

Prin cel de al doilea aliniat, textul merge și mai departe, în sensul că prevede criteriile care urmează a fi avute în vedere de legiuitor atunci când stabilește sistemul de salarizare a funcționarului public.

Este vorba de trei criterii stabilite la literele „a”, „b”, „c”, ale aliniatului al doilea , care impun unele observații critice din punct de vedere al modului în care sunt concepute, inclusiv concluzia că din substanța reglementării pot fi identificate mai mult de trei criterii.

Astfel la litera „a” se regăsesc , în fapt încorporate două criterii, și anume:

– necesitatea de restrânge costurile administrație;

– necesitatea de a motiva și recompensa în mod corespunzător pe funcționarii publici competenți;

Textul are formulare nefericită, care schioapătă atât din punct de vedere al tehnicii de redactare, cât și din punct de vedere al concepției. „Necesitatea de restrânge costurile administrației” – fără a-i contesta importanța în contextul actual- nu credem că reprezintă un scop în sine, care să fie prevăzut într-un text de lege, cu atât mai mult să fie reglementat ca prim criteriu al salarizării funcționarilor publici.

O administrație modernă presupune o administrație înfăptuită de competențe profesionale deosebite, de „elite”, în care să nu-și mai aibă locul racilele corupției, birocratismul, nepotismul sau altor fenomene negative. Ori acest lucru presupune crearea premiselor necesare eliminării lor, care nu pot consta în nici un caz , sau, oricum, nu în primul rând, în economii realizate la fondurile alocate pentru salariile personalului.

Este fără dubiu faptul că o administrație eficientă este în primul rând o administrație înfăptuită de oameni bine plătiți, motivați, apți să acorde activității profesionale toate potențele de care dispun astfel încât rezultatele să fie corespunzătoare eforturilor și cerințelor sociale.

Cu privire la partea a doua a textului, care face vorbire despre faptul că „funcționarii publici competenți trebuie motivați și recompensați în mod corespunzător”, se impun câteva precizări.

Mai întâi între cele două elemente ale criteriului de la litera „a” nu există nici o legătură, deși la o analiză literară rezultă faptul că legiuitorul a avut în vedere o astfel de legătură.

Astfel, formula „în condițiile” care leagă prima parte a textului de partea a doua, atrage concluzia că motivarea și recompensarea funcționarilor competenți se află în dependență de restrângerea costurilor administrației ceea ce nu este adevărat. Mai mult chiar, însăși preocuparea de a stabili o astfel de dependență este nocivă.

Și referirea la „funcționarii publici competenți” este neinspirată pentru că lasă loc la concluzia că regula o reprezintă funcționarii publici necompetenți sau mediocri, a căror salarizare nu trebuie să preocupe organul legiuitor, iar excepția o reprezintă anumiți funcționari competenți, singurii de care trebuie să fie preocupată administrația în a-i motiva și recompensa.

Nu vedem logica și utilitatea unei asemenea concepții iar în practică ea poate atrage serioase efecte negative.

În al doilea rând, se promovează o concepție discriminatoare și demoralizantă, pentru că se pornește de la ideea că administrația este înfăptuită de mediocrități care trebuie plătite ca atare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, chiar funcționarii care, prin forța lucrurilor, se încadrează în această categorie, nu vor face nici un efort să-și depășească starea profesională precară și să devină eficienți.

Din această cauză apreciem că articolul 31 aliniatul al doilea este unul din cele mai neinspirate texte ale legii.

În ceea ce privește criteriul de la litera „b”, el nu ridică probleme deosebite; este firesc să se stabilească o anumită „ierarhie” de salarii în funcție de etapa de evoluție profesională în care se află fiecare funcționar public.

Ultimul criteriu este expresia unei preocupări generale în materie de salarizare (inclusiv pentru salariați): legiuitorul impune necesitatea unui „raport just”, deci a unui echilibru normal între partea fixă și partea variabilă a salariului, astfel încât să se țină cont de munca depusă și de importanța ei.

V. Funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului, o primesc gratuit.

Este îndeobște cunoscut că anumite categorii de funcționari publici sunt obligate să poarte uniformă în timpul serviciului. Acestei obligații îi corespunde dreptul respectivei categorii de funcționari publici de primi gratuit de la instituția unde își desfășoară activitatea, uniforma respectivă.

Textul legal, art.32 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici , asimilează uniforma de serviciu ca regim juridic- cu echipamentul de protecție care se acordă salariaților. Și în cazul funcționarilor ar fi inadmisibil ca în locul uniformei de serviciu să li se acorde o sumă de bani, chiar dacă ar exista acordul lor.

VI. Durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici este de 8 ore pe zi și de 40 ore pe săptămână.

Pentru orele lucrate din dispoziția conducătorului autorității sau instituției publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare, funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata majorată a unui spor de 100% din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăși 360 într-un an.

Prin acest text se stabilesc reguli cu privire la timpul de lucru al funcționarului public.

Legiuitorul a preluat soluția tradițională regăsită în multe state, anume aceea a duratei maxime de 8 ore pe zi de lucru. Potrivit articolului 38, alin.3 din Constituție „durata normală a zilei de lucru este în medie, de cel mult 8 ore (subl. ns.)”.

O asemenea soluție este în firescul vieții umane, este normală. Interpretarea corectă înseamnă că nu poate depăși media de 8 ore pe zi, ceea ce nu exclude posibilitatea ca durata zilei de lucru să poată fi sub această limită maximă.

De vreme ce legiuitorul organic nu folosește noțiunile de „în medie” sau „cel mult” pe care le folosește legiuitorul constituant, se pune problema dacă prin legi speciale ar putea fi reglementate perioade mai mici de 8 ore pe zi. O asemenea întrebare rezultă din interpretarea literară a articolului 33, alin.1, și anume că „durata normală…este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână”.

Răspunsul corect este acela că este posibil, ca pentru anumite categorii de funcționari publici, să se stabilească durate de lucru sub cele prevăzute de lege, la o asemenea interpretare ducând raportarea textului legii la cel al Constituției.

În aliniatul al doilea se reglementează regimul orelor lucrate peste program, (în sens de program normal) textul impunând unele observații:

O primă observație constă în faptul că o asemenea posibilitate este recunoscută oricărui funcționar public, indiferent că face parte din categoria funcționarilor de conducere sau de execuție.

Mai mult chiar, de regulă funcționarii publici, prin specificul activității lor, de cele mai multe ori în practică depășesc cele 8 ore de lucru zilnice iar situația frecventă a lucrului „peste program” se întâlnește la funcționarii de conducere.

O a doua observație constă în faptul că numai funcționarii de execuție sunt îndreptățiți la recuperarea timpului lucrat peste program sau la plata majorată, cu un spor de 100% din salariul de bază.

O asemenea soluție este tradițională pentru funcția publică, și ea se regăsește inclusiv în dreptul comunitar. Astfel pentru funcționarii comunitari regula o reprezintă inadmisibilitatea lucrului peste program ,iar excepția că ei pot fi obligați, în anumite cazuri, să presteze ore suplimentare.

Interesant este că orele prestate suplimentar atrag consecințe diferite, în funcție de categoria de funcționari publici. Atunci când este vorba despre funcționarii din categoriile superioare (A,B) și traducătorii, aceștia nu au dreptul, potrivit statutului, la ore de recuperare sau la retribuirea orelor suplimentare. Un asemenea drept este recunoscut numai funcționarilor din categoriile C,D.

Rațiunea pentru care se face această deosebire între funcționarii de conducere și cei de execuție, o reprezintă, în opinia noastră, faptul că cei din prima categorie au un salariu superior celorlalți și anumite privilegii cuvenite funcției, iar prin specificul atribuțiilor care le revin ei sunt obligați să-și desfășoare activitatea de o asemenea manieră încât instituția sau autoritatea să funcționeze corespunzător, indiferent de timpul pe care trebuie să-l afecteze realizării unui asemenea scop.

Ar mai putea fi avută în vedere și rațiunea eliminării riscului de a se comite abuzuri din partea funcționarilor de conducere în a-și atribui recompense pentru programul suplimentar efectuat.

O astfel de soluție (discriminatorie) între personalul de execuție și cel de conducere se regăsește și în dreptul muncii. Se apreciază, însă, că ea nu ar trebui menținută de legiuitor și în viitorul cod al muncii.

Cât privește regimul orelor suplimentare plătite funcționarilor de execuție cu un spor de 100% din salariul de bază, constatăm că acestea nu pot depăși 360 ore plătite într-un an (plafon maxim care se regăsește, de altfel, și în articolul 119 din Codul Muncii).

Soluția este sensibil apropiată de cea europeană: de exemplu Statutul funcționarilor comunitari stabilește de asemenea limită la 150 de ore pentru șase luni, deci 300 de ore pentru un an.

VII. Funcționarii publici au dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii.

Funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Constituția califică regimul concediului de odihnă ca pe o măsură de protecție a muncii alături de alte măsuri.

Articolul 35 alin. 1 din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici consacră trei categorii de concedii pentru funcționarii publici și anume:

Concediul de odihnă;

Concediile medicale;

Alte categorii de concedii(de exemplu concediu pentru studii)

Textul prevede expres că funcționarii publici au dreptul la aceste trei categorii de concediu, ceea ce înseamnă că instituția publică are obligația să le acorde, obligație care urmează a se realiza în condițiile legii. Este vorba despre Legea nr.6/1992 privind concediile de odihnă și alte concedii ale salariaților.

Concediului de odihnă îi sunt aferente două categorii de drepturi bănești și anume:

Indemnizația de concediu;

O primă a cărei cuantum este egal cu salariul de bază din luna anterioară și care se impozitează separat.

Prin instituirea lor se consacră o deosebire între regimul concediului de odihnă al funcționarilor publici și cel al concediului salariaților, în sensul acordării ex lege și a unei prime de concediu, pe lângă indemnizația cuvenită și salariaților.

Într-adevăr, în cazul salariaților, prima de concediu se poate acorda numai dacă există o clauză expresă în acest sens în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă.

VIII. În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză.

Prin acest articol se instituie un principiu proteguitar, pentru funcționarul public, și anume interdicția ca în perioada în care se află în concediu de boală, de maternitate sau pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu să înceteze sau să se modifice, acestea fiind permise doar din inițiativa funcționarului public în cauză.

Logica unei asemenea norme este dedusă din nevoia specială de protecție pentru funcționarul public aflat într-o situație specială, datorită stării de sănătate, stării de maternitate sau de creștere și îngrijire a copiilor minori.

Subliniem că o prevedere similară există și pentru salariați, respectiv articolul 146 din Codul Muncii. Numai că în cazul salariaților, legea interzice, în situațiile enumerate, doar desfacerea contractului de muncă din inițiativa angajatorului, dar nu și modificarea lui (ca în cazul funcționarilor publici).

Firește, după încetarea situațiilor reglementate de articolul 36 din statut, poate să intervină eliberarea sau destituirea din funcție sau să se modifice raportul de serviciu al funcționarului public.

IX. Instituțiile publice au obligația să asigure funcționarilor publici condiții normale de muncă și igienă, de natură să le ocrotească sănătatea și integritatea fizică, conform art.37 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Pentru motive de sănătate, funcționarilor publici li se poate aproba, în mod excepțional, schimbarea compartimentului sau a autorității ori a instituției publice în care își desfășoară activitatea, cu păstrarea gradului, clasei și treptei avute. Schimbarea se poate face numai dacă funcționarul public în cauză este apt profesional să îndeplinească noile atribuții ce îi revin.

Prin acest text de lege se instituie regimul protecției funcționarului public în activitatea pe care o desfășoară. Deoarece textul nu face o referire expresă la o lege specială, în baza normei de trimitere prevăzută în articolul 103, regimul protecției activității funcționarului public este cel stabilit prin prevederile Legii nr. 90 din 1996 privind protecția muncii.

Subliniem, în primul rând caracterul imperativ al textului, care instituie în sarcina instituțiilor publice obligația de a asigura funcționarilor publici condiții normale de muncă și igienă, astfel încât sănătatea și integritatea fizică să le fie ocrotite.

În al doilea rând, din modul în care este structurat articolul 37, constatăm că o asemenea obligație se poate realiza în două moduri:

prin asigurarea condițiilor corespunzătoare de muncă și igienă la locul de muncă în care sunt încadrați;

în cazuri speciale, pentru motive de sănătate, prin schimbarea acestui loc de muncă, putând fi vorba de două situații:

– schimbarea compartimentului, care presupune stabilirea altui compartiment, dar în interiorul aceleiași instituții sau autorități publice;

– schimbarea autorității sau instituției însăși, ceea ce presupune un transfer la o altă instituție sau autoritate publică similară.

Indiferent de care din cele două situații se realizează, legea instituie două condiții și anume:

condiția ca funcționarul în cauză să fie apt profesional pentru a îndeplini noile atribuții care îi revin la locul de muncă stabilit în urma schimbării;

condiția ca funcționarul public în cauză să-și păstreze gradul, clasa și treapta avute anterior schimbării intervenite

Cele două condiții trebuie întrunite cumulativ. Absența uneia dintre ele determină imposibilitatea de a interveni cu măsura schimbării locului de muncă.

X. Funcționarii publici beneficiază de asistență medicală, proteze și medicamente în condițiile legii.

Dreptul la ocrotirea sănătății își află reglementarea în articolul 33 din Constituția României. El a fost receptat îndeosebi din pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale, care în articolul 12, prevede dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și mentală, drept care presupune și obligația de a asigura tuturor cetățenilor mijloacele necesare realizării acestui deziderat

Individualizarea unui asemenea drept în cazul funcționarilor publici presupune, printre altele specificate la articolul 38 din Legea188/1999 privind Statutul funcționarilor publici la asistență medicală, la proteze și medicamente, drept care urmează a fi exercitat în condițiile legii.

Legiuitorul constituant se ocupă de această instituție și în articolul 43 intitulat „nivelul de trai” care în alineatul al doilea reglementează printre alte drepturi care au menirea să asigure un „nivel de trai decent” și dreptul la asistență medicală în unitățile sanitare de stat.

Ca o observație generală-așadar, cu caracter critic la reglementarea analizată în ansamblul ei- considerăm că legiuitorul folosește de prea multe ori norma de trimitere la „condițiile legii”. Deoarece nu se precizează că este vorba despre legi speciale înseamnă că trimiterile se fac la legile generale. Prin acest sistem se estompează specificitatea statutului funcționarului public.

În opinia noastră, nu este admisibil să concepi o lege specială fundamentând-o atât de frecvent pe legi generale. Trebuie ținut seama, cu deosebire, că legea pe care o avem în analiză este o reglementare, cu caracter organic, a unei din cele mai importante instituții ale statului de drept.

XI. Funcționarii publici beneficiază de pensii precum și de celelalte drepturi de asigurări sociale, potrivit Legii nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici , art.39.

Este o teză cu valoare axiomatică, aceea că funcționarii publici, la fel ca și salariații, beneficiază de două categorii de drepturi bănești:

drepturi cuvenite pe perioada cât sunt în activitate(salariul, sporuri, diferite indemnizații);

drepturi cuvenite la încetarea activității, în cazul funcționarului public la încetarea raportului de funcție publică;

În această ultimă categorie se încadrează și dreptul la pensie. Doctrina occidentală definește pensia ca reprezentând un tip de remunerație cuvenit funcționarului public la încetarea exercitării funcției, ca urmare a retragerii sale din activitate.

Aceiași autori, fundamentând rolul pensiei, arată că aceasta constă în a-i asigura fostului său funcționar putința de a trăi în chip cuviincios atunci când vârsta, boala sau infirmitățile nu iar permite să-și desfășoare serviciul în mod normal.

În Statutul funcționarului comunitar pentru pensia de vechime se stabilește un cuantum de 70% din retribuția de bază aferentă ultimului grad în care a fost încadrat funcționarul public pe o perioadă de cel puțin un an.

Legea aplicabilă și funcționarilor publici este Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.

XII. În caz deces al funcționarului public, membrii familiei care au, potrivit legii dreptul la pensie de urmaș, primesc pe o perioadă de trei luni echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcționarului public decedat.

În cazul în care decizia pentru pensia de urmaș nu a fost emisă din vina autorităților sau instituției publice în termen de trei luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile prevăzute la aliniatul 1 până la emiterea deciziei privind pensia de urmaș.

Prin articolul 40 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici se reglementează un al doilea tip de pensie cuvenit funcționarilor publici și anume pensia de urmaș. Cu privire la pensia de urmaș, se aplică tot Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale.

Textul conține și unele reglementări referitoare la drepturile cuvenite urmașilor până la stabilirea drepturilor de urmaș, fiind vorba despre drepturile bănești cuvenite urmașilor între momentul decesului funcționarului public și momentul emiterii pensiei de urmaș.

În această perioadă urmașul funcționarului public va primi salariul cuvenit funcționarului decedat în ultima lună de activitate, fie pe o perioadă de trei luni de la decesul funcționarului public, dacă decizia de pensionare se emite în acest interval, fie pe o perioadă mai mare, până în momentul în care se emite decizia de pensionare.

XIII. Funcționarii publici beneficiază în exercitarea atribuțiilor lor de protecția legii.

Autoritatea sau instituția publică în care funcționarul public își desfășoară activitatea este obligată să-i asigure protecția împotriva amenințărilor, violențelor, faptelor de ultraj, cărora le-ar putea fi victimă în exercitarea funcției sau în legătură cu aceasta.

Este un drept fundamental al funcționarilor publici, sancționat și de legislația penală prin incriminarea unor fapte ca reprezentând infracțiuni (exemplu infracțiunea de ultraj, de ofensă adusă autorității etc.).

Precizăm că în Codul Penal se regăsesc instituite infracțiuni care au scopul de a-l proteja nu numai pe funcționarul public, ci și familia acestuia. Astfel, articolul 239 indice 1, astfel cum a fost el modificat prin Legea nr.140/1996, prevede că în cazul infracțiunilor prevăzute în articolele 180-182, 189 și 193, săvârșite împotriva soțului, copiilor sau părinților persoanelor prevăzute în articolul 238 sau în articolul 239, aliniatul 3, în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, maximul pedepsei se majorează cu o treime.

Ca purtători ai autorității publice, este firesc ca funcționarii publici să fie protejați împotriva eventualelor abuzuri care s-ar putea produce cu privire la ei și prin care le-ar putea fi vătămată demnitatea, onoarea și prestigiul propriu dar și al autorității căreia îi aparțin.

În fond, protejându-l pe funcționar, autoritatea se protejează implicit și pe ea însăși. O asemenea protecție se realizează nu numai prin mijloace de drept administrativ, ci și de drept penal, constituțional, etc.

Un asemenea drept se regăsește în toate sistemele naționale ale funcției publice, inclusiv în dreptul comunitar. Astfel articolul 24 aliniatul 8 din Statut care prevede obligația Comunităților de a-l proteja pe funcționar împotriva unor fapte de amenințare, ultraje, injurii, defăimări sau atentate împotriva persoanei și bunurilor funcționarului sau membrilor familiei sale care sunt însă legate de calitatea de funcționar.

XIV. Autoritatea sau instituția publică este obligată să îl despăgubească pe funcționarul public în situația în care acesta a suferit, din culpa autorității sau a instituției publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuțiilor, conform art.42 din Legea nr.188/1999privind Statutul funcționarilor publici.

Legea consacră o asemenea formă de răspundere patrimonială ca pe un „drept” cuvenit funcționarului public din rațiuni care țin de intenția de a conferi cât mai multă deschidere reglementării, o perspectivă cât mai generoasă și mai aptă de a determina calificarea legii de față ca o lege care să satisfacă coordonatele europene ale instituției funcționarului public.

Din modul în care este reglementat acest „drept” al funcționarului public, desprindem câteva coordonate:

Prin articolul 42 se consacră, în egală măsură, un drept al funcționarului public și o obligație a autorității sau instituției publice.

În termeni imperativi, textul prevede că ”autoritatea sau instituția publică este obligată să îl despăgubească pe funcționarul public…”.

Condițiile în care se naște dreptul funcționarului public și obligația autorității sunt circumstanțiate de text, și anume:

funcționarul public să fi suferit un prejudiciu material.

Legea face vorbire doar despre prejudiciile materiale, excluzând posibilitatea ca un asemenea drept să fie acordat de către instanțele judecătorești și în condițiile în care prejudiciul ar fi de natură morală.

acest prejudiciu să fi fost produs din culpa autorității sau instituției publice. Elementul subiectiv este determinant pentru nașterea obligației autorității sau instituției publice de a-l despăgubi pe funcționar.

prejudiciul să fi fost produs în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu.

Rezultă că dacă toate aceste condiții nu sunt îndeplinite cumulativ nu va interveni răspunderea funcționarului public.

În plus, între fapta culpabilă a autorității sau instituției publice și prejudiciu trebuie să existe, firesc, o legătură cauzală (chiar dacă legea nu o spune în mod expres).Textul analizat își găsește corespondent pentru salariați în articolul 111 alin.1 din Codul Muncii.

CAPITOLUL 4 OBLIGAȚIILE DIPLOMAȚILOR

Funcționarii publici sunt datori să-și îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine și în mod conștiincios îndatoririle de serviciu și să se abțină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

Abordând problema drepturilor și obligațiilor, un reputat autor formula ideea, pe deplin valabilă și anume că în realitatea juridică nu există drepturi și obligații independente unele de altele. Fiecărui drept îi corespunde o obligație corelativă și fiecare obligație naște, la rândul său, un drept.

Dintr-o asemenea perspectivă, drepturile funcționarilor publici le corespund anumite îndatoriri pe care aceștia le au și care decurg din Statutul funcționarilor public.

Împărtășim oportunitatea folosirii conceptului de „îndatoriri” care este mai adecvat dreptului public, în locul celui de „obligații” care este un termen specific dreptului privat (inclusiv dreptului muncii).

Cu privire la obligațiile funcționarilor publici, pot fi identificate două categorii:

– obligații legate de îndeplinirea funcției;

– obligații legate de viața lor privată;

Din modul cum este concepută secțiunea din lege consacrată obligațiilor funcționarilor publici, rezultă că legiuitorul a avut în vedere numai obligațiile legate de exercițiul funcției, care constitue categoria obligațiilor de serviciu, ignorând recunoașterea expresă a vreunei alte categorii de obligații.

Cu toate acestea, din interpretarea sistematică a multora din prevederile legii, inclusiv din interpretarea articolului 43, putem desprinde concluzia că, în mod implicit, sunt consacrate și anumite obligații care privesc nu numai activitatea din timpul serviciului, ci și perioadele care exced acesteia.

Spre exemplu, în articolul 43 regăsim obligația funcționarului public de a se abține de la orice acțiune care ar aduce prejudicii autorității sau de la orice acțiune care ar aduce prejudicii autorității sau instituției în care își desfășoară activitatea.

Textul nu precizează expres dar formularea exhaustivă „de la orice fapte…” atrage concluzia că nu are nici o relevanță felul faptelor, împrejurările în care ar fi săvârșite acestea, faptul că ele ar fi săvârșite în îndeplinirea sarcinilor de serviciu sau în afara acestora. Singurul lucru care are importanță este ca acea faptă să nu aducă prejudicii autorității sau instituției publice.

Prima dintre aceste îndatoriri prezintă un caracter complex, în sensul că ea este constituită din două tipuri de obligații:

o obligație de a face, obligație in faciendo, care îi impune funcționarului public un anumit comportament profesional;

o obligație de a nu face, care este o obligație in abstimendo, prin care funcționarul public este ținut să se abțină de la orice faptă care ar putea cauza un prejudiciu autorității sau instituției publice în discuție;

În ceea ce privește obligația de a face, legiuitorul îi impune funcționarului public exigențele de care trebuie să dea dovadă în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, fiind vorba despre profesionalism, loialitate, corectitudine și conștiinciozitate.

Aceste patru coordonate, care se află în strânsă legătură unele cu altele, sunt evocate prin termeni care au atât o semnificație științifică, dar și una etică, deontologică. Subliniem ca pe o orientare pozitivă faptul că prima dintre aceste exigențe este precizată a fi reprezentată de profesionalism.

În Germania, este inserată la nivel de text constituțional o asemenea valoare care trebuie să caracterizeze funcționarul public. Articolul 33, alin. 5 din Constituția Germaniei dispune că dreptul funcției publice trebuie reglementat ținându-se cont de principiile fundamentale ale funcționariatului.

Curtea Constituțională a statutat că „funcționariatul profesional este o instituție care se bazează pe cunoștințe, competență și fidelitate…”. În această țară, dreptul administrativ este rezultatul unei evoluții ale cărei etape principale merg de la administrația statului polițienesc din secolele XVII-XVIII, trecând prin administrația statului constituțional și social din secolul al-XX-lea și forma sa distinctă prin Constituția de la Bon.

Cea de a doua obligație consacrată de acest articol este obligația de a se abține de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

Subliniem modul exhaustiv în care este formulat acest text, care presupune cel puțin următoarele concluzii:

din punct de vedere al momentului în care acționează o asemenea obligație, ea intervine atât în timpul exercitării funcției cât și în afara acestuia;

pe cale de consecință, rezultă că această obligație face parte din categoria acelor obligații care privesc atât viața profesională a funcționarului public, cât și viața privată a acestuia;

din punct de vedere al faptelor pe care le vizează această abținere, legiuitorul nu operează nici o limitare, fiind vizate orice fapte care pot produce anumite atingeri autorității sau instituției;

în ceea ce privește prejudiciile, conform principiului „ubi lex non dinstinguit, nec nos distinguere debemus” rezultă că, devreme ce legiuitorul vorbește despre „prejudicii”, fără să precizeze ce fel de prejudicii are în vedere, va putea fi vorba, în egală măsură, atât despre prejudicii materiale cât și despre prejudicii morale (așa cum sunt spre exemplu, afectarea imaginii publice, a prestigiului instituției publice respective).

B.Funcționarii au obligația ca în exercitarea atribuțiilor ce le revin să se abțină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.

Și prin acest text al art.44 din Legea nr. nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici se institue o obligație de a nu face, o obligație in abstinendo, care vizează de această dată exprimarea sau manifestarea convingerilor politice ale funcționarilor publici.

Textul se cuvine în mod obligatoriu coroborat cu articolul 26 alin.2 care interzice orice discriminare între funcționari, pe nici un criteriu, primul dintre aceste criterii fiind enunțat a fi cel politic.

În completarea principiului de la articolul 26, articolul 44 interzice funcționarilor publici să-și exprime convingerile lor politice.

Dreptul de a avea anumite afinități politice, de a împărtăși o anumită doctrină, de a crede în ea, este un drept inalienabil și imanent al omului, care nu poate fi interzis de nici o Constituție și de nici o lege.

Însă trebuie făcută distincția între a avea anumite convingeri politice și a exprima astfel de convingeri, a le susține în fața altor persoane.

Maniera de redactare a textului, deși sintetică, poate determina mai multe interpretări.

O asemenea obligație de abținere vizează, din punct de vedere al momentului, acea perioadă în care funcționarul public se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Per a contraria, ar rezulta că pentru restul timpului când funcționarul nu se află în exercitarea atribuțiilor sale, nu ar funcționa o asemenea obligație.

O asemenea concluzie trebuie privită reticent. Ea impune precizări cu privire la semnificația sintagmei „exercitarea atribuțiilor de serviciu”. Este posibil ca funcționarul public la un moment dat să se afle la o întrunire profesională, la un congres sau la o conferință.

Poate fi interpretat un asemenea moment drept „exercitarea atribuțiilor de serviciu”? Formal, nu! Să înțelegem atunci că în aceste ocazii funcționarul public ar avea deplina libertate în a-și exprima opțiunile politice? Este greu de admis o asemenea ipoteză.

În toate statele occidentale se regăsește, sub denumiri diferite, o îndatorire similară acesteia denumită „obligația de rezervă”, care impune funcționarului public o anumită reținere în exprimarea opiniilor, variabile în funcție de moment, de loc și de responsabilități specifice fiecărui funcționar public. Este în opinia noastră, sensul în care trebuie interpretat și articolul 42 din lege.

C.Funcționarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuțiilor ce le revin din funcția publică pe care o dețin, precum și a atribuțiilor ce le sunt delegate.

Funcționarul public este obligat să se conformeze dispozițiilor date de funcționarii publici cu funcții publice de conducere cărora le sunt subordonați direct, cu excepția cazurilor în care apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale. În asemenea cazuri, funcționarul public are obligația să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziției primite. Dacă funcționarul public care a dat dispoziția stăruie în executarea ei, va trebui să o formuleze în scris. În această situație dispoziția va fi executată de cel care a primit-o.

Doctrina a fost dintotdeauna unanimă în a recunoaște că una din obligațiile care îi incumbă funcționarului public este obligația de supunere (de disciplină).

Subordonarea față de șefii ierarhici reprezintă o îndatorire care rezultă din modul specific de organizare a funcției publice.

Funcționarul public se află plasat într-o ierarhie, ceea ce semnifică faptul că poate primi ordine de la superiorii săi ierarhici, pe care are datoria să le execute, în caz contrar fiind pasibil de sancțiuni.

Această putere pe care o deține funcționarul public superior, în baza căreia dă ordine funcționarului subordonat este denumită constant în doctrină drept putere ierarhică.

Ea presupune dreptul de anula, suspenda sau reforma ordinele inferiorului și dreptul de a-l obliga pe acesta să execute ordinele superiorului ierarhic.

O asemenea îndatorire a funcționarului public a fost recunoscută și de doctrina românească, unii autori fiind însă circumspecți în admiterea ei, în sensul specificării faptului că o asemenea obligație nu-l poate face pe funcționar un instrument inconștient în mâna șefilor săi.

Și legislația a fost în consens cu o asemenea concepție dovadă articolul 7 din Legea responsabilității ministeriale din data de 2 mai 1879 care califica drept „complice al ministrului” și-l pedepsea pe funcționarul public care nu erau de rostul ministrului sau al căror caracter ilegal era evident.

Un asemenea principiu a fost ridicat la rang de normă constituțională prin Constituția din 1923 care prevedea în articolul 99 alin.3 răspunderea solidară dintre ministru și funcționarul public pentru actele ilegale, excepția cazurilor când funcționarului public îl sesizase în scris pe ministru de ilegalitatea actului.

Alți autori au fost mai fermi în a exprima semnificația acestei obligații în sensul susținerii faptului că funcționarul public datorează supunere și ascultare șefului său direct, nu legii, căci superiorul se interpune între funcționar și lege.

În spiritul reglementărilor statutare existente, doctrina occidentală este unanimă în a afirma că funcționarul public trebuie să se conformeze instrucțiunilor superiorului său ierarhic, cu excepția cazurilor în care ordinul este manifestat ilegal și de natură să compromită grav un interes public.

Atunci când se pune problema de a executa un ordin ilegal, funcționarul public se află situat între respectul față de lege și respectul față de superiorul ierarhic.

Analizând cele două aliniate ale articolului 45, vom constata că ele instituie două obligații și anume:

obligația de a-și îndeplini sarcinile de serviciu, cere se regăsește tratată în doctrină în formulări sensibil apropiate, una din cele mai consacrate fiind reprezentată de obligația de a se consacra funcției.

Această primă obligație este considerată ca fiind prima în ierarhia îndatoririlor funcționarului public.

Se recunoaște în unanimitate că funcționarii publici sunt datori să se consacre pe deplin, într-un mod cât mai apropiat de ideal, îndeplinirii sarcinilor ce le revin.

Textul de lege care consacră această obligație, și anume primul aliniat al articolului 45, are în vedere două categorii de atribuții, și anume:

atribuții de serviciu, respectiv cele care îi revin în mod obișnuit funcționarului public, prin regulamentul propriu de organizare și funcționare și fișa postului.

Atribuții care i-au fost delegate, în această categorie intrând atribuțiile care i-au fost repartizate de șefii ierarhici sau de conducătorul autorității sau instituției publice și care, în mod obișnuit, nu intră în competența sa.

Semnalăm în acest context și modul în care este formulat textul, de o manieră pe care nu o considerăm cea mai inspirată, și anume faptul că funcționarii publici răspund de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu. Ni s-ar fi părut mai firească o formulare care să nu conțină termenul de „răspund”, care are o dimensiune implicit represivă. Ar fi fost util să se prevadă că funcționarii publici sunt datori să îndeplinească atribuțiile de serviciu și cele care le sunt delegate.

Răspunderea este o instituție distinctă, care este în mod normal atrasă de neîndeplinirea atribuțiilor care revin funcționarului.

obligația de supunere este consacrată de aliniatul al doilea al articolului 45.

Subliniem maniera dezvoltată pentru care a optat legiuitorul (de detaliu), prin care a urmărit să promoveze o concepție care să împace datoria de supunere cu cea de respectare a legalității, ambele esențiale în activitatea funcționarului public.

Legiuitorul reușește să consacre un regim juridic complet al datoriei de supunere, ale cărui dimensiuni pot fi identificate a fi următoarele:

îndatorirea de conformare vizează dispozițiile care sunt date de funcționarii cu funcții de conducere cărora le sunt subordonați în mod direct funcționarii.

Per a contraria, rezultă că dispoziția provine de le un funcționar superior, dar față de care funcționarul public nu se află în raporturi de ierarhie directă, caracterul obligatoriu al dispozițiilor acestuia nu mai subzistă.

În mod constant doctrina a recunoscut faptul că obligația de supunere este datorată numai funcționarilor care fac parte din aceeași ierarhie administrativă.

Un asemenea principiu atrage și obligația pentru funcționarul public de a urma calea ierarhică, care îi impune să reclame la șeful imediat superior de ierarhie.

Obligația de conformare față de dispozițiile șefilor direcți nu mai subzistă în situația în care funcționarul public apreciază că aceste dispoziții sunt ilegale.

Legiuitorul recunoaște deci funcționarului public deci două prerogative, una implicită și cealaltă expresă.

Prerogativa implicită este aceea că funcționarul public are aptitudinea să califice o anumită dispoziție ca fiind nelegală, în urma evaluării pe care a făcut-o, ceea ce îl îndrituiește să refuze executarea dispoziției respective.

Refuzul de a executa o dispoziție pe care o apreciază ca fiind ilegală este condiționat de obligația de a-l motiva în scris și bineînțeles de a comunica acest refuz motivat autorului dispoziției legale.

În situația în care funcționarul public care a emis dispoziția insistă în îndeplinirea ei, este obligat ca tot în scris să formuleze susținerea de a executa dispoziția respectivă.

Deci legea îl obligă pe șeful ierarhic să-și precizeze în scris insistența de a se duce la îndeplinire o dispoziție pe care subordonatul său a calificat-o ca ilegală.

Per a contraria, rezultă că dacă nu face acest lucru și dacă impune numai verbal funcționarului subordonat să ducă la îndeplinire obligația, cel din urmă nu va fi obligat să o execute.

În situația în care șeful ierarhic a precizat în scris pretenția de a se îndeplini dispoziția contestată de subordonatul său, acesta din urmă are obligația să o execute fără ca legiuitorul să-i mai recunoască vreo posibilitate de a se opune executării.

Textul legii se oprește aici. Nu există nici o prevedere cu privire le cui îi revine răspunderea pentru că s-a executat o dispoziție care se dovedește a fi contrară legii. Deși legea face, în virtutea principiilor răspunderii juridice o asemenea răspundere va reveni în exclusivitate șefului ierarhic care a emis dispoziția contrară legii și care a insistat în executarea ei.

În alte sisteme de drept, legiuitorul a găsit soluții relativ diferite. Astfel statutul elvețian al funcției publice prevede că superiorul este responsabil pentru ordinele pe care le dă. Dacă ordinul este vădit ilegal, el nu mai are caracter obligatoriu pentru inferiorul său.

Ca exemple în care ordinul apare ca vădit ilegal, doctrina elvețiană reține:

când ordinul este dat de o altă autoritate decât cea ierarhic superioară funcționarului care trebuie să-l pună în executare;

când efectele executării actului constituie un delict sau un amestec în viața privată a agentului care urmează să-l pună în executare.

Sunt situații deplin posibile și în cazul realității noastre.

În dreptul muncii, respectarea ordinului legal al superiorului ierarhic este analizată ca reprezentând expresia raportului de subordonare, care se află așezat la baza disciplinei muncii , ca o condiție sine qua non acesteia.

Dar legislația muncii nu stabilește –ca în cazul funcționarului public- cum anume trebuie să procedeze un salariat care a primit spre executare un ordin ilegal de serviciu.

D.Funcționarii publici au îndatorirea să respecte secretul de stat și secretul de serviciu, în condițiile legii, conform art.46 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Este analizată și sub titulatura de „discreție profesională”, care are un caracter exhaustiv și include, în opinia noastră, atât obligația de păstrare a secretului de stat și de serviciu, prevăzută de articolul 46, cât și obligația de confidențialitate, reglementată de articolul 47.

Din rațiuni care țin probabil de tehnica de redactare pe care a dorit-o legiuitorul a fi cât mai limpede, s-a preferat soluția inserării ei în două texte diferite, cu concluzia, cel puțin din punct de vedere formal, a recunoașterii a două tipuri de îndatoriri distincte.

În doctrina interbelică a fost teoretizată obligația de păstrare a secretului oficial, care viza informațiile care prin normele de organizare interioară erau calificate a reprezenta secret oficial.

Doctrina occidentală uzitează conceptele de discreție și secret profesional sau secretul profesional al funcționarilor publici.

Sintagma secret de serviciu evocă actele și faptele prevăzute expres de o normă generală sau cu caracter intern, a cărei încălcare atrage sancțiuni penale sau disciplinare.

Legea actuală uzitează cu două concepte și implicit cu două categorii de secrete și anume secretul de stat și secretul de serviciu.

Obligația de a păstra informațiile care reprezintă unul din cele două tipuri de secrete urmează a se respecta în condițiile legii. Este vorba despre legea privind secretul de stat.

Subliniem că articolul 252 din Codul Penal consacră infracțiunea de neglijență în păstrarea secretului de stat. Din conținutul textului și chiar din denumirea lui, care face vorbirea despre secretul de stat, rezultă concluzia că legea penală sancționează încălcarea doar a unui tip de secret, respectiv secretul de stat.

E.Funcționarii publici trebuie să păstreze confidențialitatea în legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției.

Cum afirmam anterior, legiuitorul a decis să reglementeze de sine stătător o obligație care, ca semnificație, reprezintă o dimensiune a îndatoririi de discreție profesională.

Îndatorirea de confidențialitate presupune interdicția de a face publice informații de care funcționarul public ia cunoștință în exercițiul funcției sale.

Doctrina a subliniat în mod constant că prin intermediul obligației de confidențialitate se satisfac atât interesele statului cât și cele ale cetățeanului.

Spre deosebire de situația funcționarilor publici, îndatorirea (obligația) de confidențialitate nu este reglementată legal și cu titlu general pentru salariați. De regulă, ea poate să existe prin includerea în contractul colectiv sau/și individual de muncă a unei clauze exprese în acest sens. Dacă s-a procedat în acest fel, obligația de confidențialitate constituie o îndatorire ex lege, în timp ce, în cazul salariatului, poate rezulta, de regulă, dintr-o clauză contractuală.

Menționăm însă că profesiunile liberale (avocat, notar, medic, etc) se caracterizează și ele prin obligația de confidențialitate, stipulată legal pentru cei care le practică.

F. Funcționarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor publice, daruri sau alte avantaje.

La numirea, precum și la eliberarea din funcție, funcționarii publici sunt obligați să prezinte, în condițiile legii, conducătorului autorității sau instituției publice, declarația de avere.

O asemenea obligație este prevăzută în toate legislațiile privitoare la funcția publică.

Ea este analizată, de regulă, sub denumirea de obligație de dezinteresare și face parte din categoria îndatoririlor care vizează, în egală măsură, atât viața profesională, cât și viața privată a funcționarului public.

Analizând modul în care se află ca redactare în legea de față, se poate formula o apreciere pozitivă, deoarece este satisfăcut scopul instituției, cu următoarele precizări:

Textul acoperă principalele posibilități care pot înlesni interesul, și anume solicitarea și acceptarea de diferite daruri sau avantaje.

Codul Penal sancționează infracțiunea de luare de mită în articolul 254, în care vorbește despre patru moduri în care se poate manifesta aceasta și anume: pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii unor astfel de foloase și faptul de a nu respinge astfel de foloase.

Comparând cele două texte, se constată că legea specială vorbește doar despre solicitare și acceptare, deci despre două modalități prin care se poate materializa, în ultimă instanță, infracțiunea, pe când legea generală prevede cele patru modalități pe care le-am specificat mai sus.

În realitate, textele în cauză sunt concordante, deoarece acceptarea promisiunii sau nerespingerea unor foloase, se încorporează conceptului mai larg de „acceptare de diferite daruri și avantaje”.

Din punct de vedere al modalităților legea specială, ca și legea generală, recunoaște două posibilități, și anume în mod direct și în mod indirect.

Destinatarii unor asemenea acțiuni pot fi, în egală măsură, atât funcționarul public cât și alții, în această ultimă categorie intrând acele persoane cu care funcționarul public are anumite afinități, relații profesionale sau private, care ar putea fi utilizate în scopul satisfacerii unor interese de legătură cu exercițiul funcției publice.

În sfârșit, din punct de vedere al categoriei de avantaje interzise funcționarilor, constatăm că, spre deosebire de legea generală, care folosește sintagma foloase care nu se cuvin legea de față utilizează două concepte, și anume daruri și alte avantaje

Din modul în care sunt formulate ambele texte, desprindem concluzia că nu are importanță modul lor de obiectivare, că ele reprezintă bani, daruri, alte avantaje de orice natură, singurul lucru care contează este ca ele să poată fi calificate un favor, un avantaj care i-ar reveni funcționarului și în schimbul căruia acesta ar fi obligat să efectueze o anumită activitate prevalându-se de statutul de funcționar public.

În ceea ce privește cea de-a doua obligație, prevăzută de aliniatul al doilea al articolului 47, este vorba despre obligația de a-și declara averea, obligație care revine tuturor funcționarilor și demnitarilor publici și care în prezent î-și află reglementarea în Legea nr.115/1996.

Declarația de avere se formulează atât la numirea, cât și la începerea raportului de funcție publică; prin intermediul ei se urmărește să se preîntâmpine cazurile de abuzuri, de corupție, de folosire a slujbei în scopul obținerii unor avantaje materiale deosebite.

G. Funcționarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în care funcționează.

Funcționarilor publici de execuție le este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră în competența lor ori să intervină pentru soluționarea acestor cereri.

În sine, ca intenție, textul articolului 47 este clar. Dar el reprezintă unul din textele neinspirate ale legii atât din punct de vedere al semnificației inserării sale cât și al oportunității formulării sale. Nu credem că se justifică existența lui de sine stătătoare, de vreme ce articolul 43 consacră îndatorirea generală a funcționarului public de a-și îndeplini îndatoririle de serviciu.

O asemenea îndatorire ar fi putut, mai degrabă, să se regăsească în regulamentul de punere în aplicare a legii sau în acte de ordine interioară, nu neapărat în legea cadru privind statutul funcționarului public. El reprezintă, de fapt, o prezentare în detaliu a modului în care trebuie să se ducă la îndeplinire obligațiile de serviciu și încă o prezentare nu tocmai inspirată.

Primul aliniat impune funcționarilor publici obligația de a rezolva lucrările repartizate de conducătorul compartimentului în care funcționează. Per a contraria, ar trebui să rezulte că dacă o lucrare este repartizată de un alt funcționar, tot cu funcție de conducere din instituția respectivă, funcționarul public nu are obligația să o rezolve. Nu credem că o asemenea soluție ar trebui avută în vedere și că de fapt legiuitorul însăși nu a vrut să spună acest lucru.

Textul consacră o ierarhie directă absolută, care nu admite nici o derogare, astfel încât atribuțiile de serviciu să fie determinate exclusiv de raportul de subordonare dintre un funcționar public și conducătorul compartimentului unde acesta î-și desfășoară activitatea. Însă în cadrul unui asemenea compartiment se pot regăsi mai mulți funcționari publici cu funcții de conducere. De fapt este vorba despre mai multe categorii de funcționari:

de funcționari de conducere care reprezintă „șefii direcți” ai unui funcționar public;

de funcționari de conducere care reprezintă un fel de „șefi intermediari”, în sensul că se interpun între funcționar și șeful său direct;

de conducătorul compartimentului respectiv, care subordonează atât pe funcționarii publici de execuție cât și pe șefi, direcți sau interpuși, ai acestuia.

Din modul în care este formulat textul ar trebui să tragem concluzia că funcționarului public îi incumbă numai obligația de a rezolva sarcinile de serviciu repartizate de șeful de compartiment, și pe cale de consecință, dreptul de a refuza rezolvarea tuturor celorlalte lucrări care nu provin de la conducătorul compartimentului.

O asemenea concluzie, în opinia noastră, nu poate fi acceptată atât din considerațiuni teoretice cât și practice.

În aliniatul al doilea, regăsim o prevedere excesivă și a cărei rațiune nu este foarte clară și anume interdicția pentru funcționarii publici de execuție de a primi în mod direct cereri care intră în competența lor de soluționare ori de a interveni pentru soluționarea unor asemenea cereri.

Din nou suntem obligați să constatăm că este vorba despre două aspecte prin care se reglementează modul în care trebuie să rezolve funcționarii publici de execuție cererile care intră în competența lor.

Primul aspect îl reprezintă faptul că asemenea cereri nu pot să le fie repartizate decât de șefii lor , de funcționarii publici cu funcții de conducere.

Coroborând aliniatul întâi cu aliniatul al doilea, vom ajunge la concluzia că repartizarea spre rezolvare a cererilor se face de către conducătorul compartimentului în care își desfășoară activitatea funcționarul public respectiv.

Cel de-al doilea aspect vizează interdicția ca funcționarii publici de execuție să intervină pentru rezolvarea unor cereri.

Coroborând teza întâia a textului cu teza a doua, ar rezulta că o asemenea interdicție are în vedere cererile care intră în competența de rezolvare a funcționarilor publici de execuție.

Dintr-o asemenea perspectivă, textul ar deveni de-a dreptul nebulos, ilogic, pentru că devreme ce o anumită cerere intră în competența unui funcționar public de execuție, apare întrebarea firească la cine ar putea acesta să facă intervenție pentru rezolvarea cererii respective.

În mod cert, chiar dacă formularea este nefericită, legiuitorul a dorit ca prin această dispoziție să se elimine traficul de influență la care ar putea fi tentați funcționarii de execuție, și care nu ar putea viza decât lucrări care sunt repartizate altor funcționari de execuție.

H. Funcționarii publici au îndatorirea să își perfecționeze pregătirea profesională fie în cadrul autorității sau instituției publice, fie urmând cursuri de perfecționare organizate în acest scop.

În cazul în care cursurile de perfecționare sunt organizate în altă localitate decât cea de domiciliu, funcționarii publici beneficiază și de drepturile de delegare, potrivit prezentei legi în art. 50.

Funcționarii publici care urmează o formă de specializare sau de perfecționare cu o durată mai mare de trei luni și primesc pe această perioadă drepturile salariale, sunt obligați să se angajeze în scris că vor lucra 1-5 ani în cadrul autorității sau instituției publice respective. În cazul nerespectării acestui angajament aceștia vor suporta cheltuielile autorității sau instituției publice, proporțional cu timpul rămas până la împlinirea termenului.

Prevederile prezentului aliniat nu se aplică în cazul în care funcționarul public nu mai deține funcția publică din motive neimputabile acestuia sau în cazul transferului în interesul serviciului.

Rezultatele obținute la cursurile de perfecționare de către funcționarii publici vor fi avute în vedere la evaluarea anuală a activității acestora.

Textul consacră într-o formă amplă care presupune aspecte complexe, instituția perfecționării pregătirii profesionale care reprezintă, în egală măsură, o obligație dar și un drept al funcționarului public.

Spunem aceasta deoarece în articolul 32 din Constituție se reglementează dreptul la învățătură, care reprezintă un drept fundamental al tuturor cetățenilor, care este asigurat printr-o multitudine de forme, legiuitorul constituant vorbind și despre alte forme de instrucție și perfecționare.

Articolul 13 aliniatul 1 din Codul Muncii prevede că perfecționarea pregătirii profesionale și de cultură generală are o natură complexă, de drept și de obligație în același timp, în funcție de care se realizează încadrarea și promovarea în funcții corespunzătoare.

Legea de față consacră doar dimensiunea de obligație, eludând-o pe cea de drept la perfecționarea pregătirii profesionale, fapt care nu este atât de lipsit de consecințe cum ar părea la prima vedere.

Astfel, dacă perfecționarea pregătirii profesionale ar fi fost consacrată ca un drept al funcționarului public, ea ar reprezentat, în egală măsură și o obligație a autorității sau instituției publice de a lua măsurile necesare pentru ca dreptul să fie realizat.

Obligație care, dacă nu ar fi fost dusă la îndeplinire, ar fi atras în mod firesc consecințe negative (de fapt posibilitatea de trage la răspundere instituția sau autoritatea publică vinovată de neluarea măsurilor pentru realizarea dreptului funcționarului public.

Însă atâta vreme cât perfecționarea profesională apare doar ca o obligație a funcționarului public, rezultă că limitele exercitării ei sunt circumstanțiale de posibilitățile pe care le pune la dispoziție instituția, realizarea obligației fiind determinată de existența unor perfecționare pe care funcționarul este ținut să le urmeze.

Nu credem că este cea mai fericită concepție. Apreciem în acest context că reglementarea din Codul Muncii, care vorbește despre dreptul și obligația de perfecționare este cea corespunzătoare.

Din analiza modului în care este reglementată de lege îndatorirea de perfecționare a pregătirii profesionale, poate fi indicat regimul său juridic.

Această îndatorire revine tuturor funcționarilor publici, fără distincție între funcționarii de conducere și cei de execuție.

Legea consacră două moduri prin care se poate realiza în practică, fiind vorba despre:

– perfecționarea realizată în cadrul autorității publice sau instituției;

– perfecționarea realizată în afara autorității sau instituției, în cadrul unor cursuri organizate în acest scop.

În ambele cazuri sunt stabilite pentru funcționarul public în cauză atât drepturi cât și obligații speciale.

În ceea ce privește drepturile, aliniatul al doilea recunoaște că funcționarii publici care urmează cursuri de perfecționare în afara localității de domiciliu beneficiază de drepturile de delegare acordate potrivit legii.

Legea stabilește și anumite obligații care incumbă funcționarului public în situația în care urmează o perioadă cuprinsă între 1 și 5 ani în cadrul autorității sau instituției publice.

În situația în care funcționarul public nu-și respectă obligația, el va fi ținut să despăgubească autoritatea sau instituția publică, cu o sumă corespunzătoare perioadei de timp rămase până la îndeplinirea termenului la care ar fi fost obligat să lucreze la autoritatea sau instituția publică în cauză.

Dacă raportul de serviciu al funcționarului public încetează din motive care nu îi sunt imputabile, el nu va fi obligat să despăgubească autoritatea sau instituția publică. Soluția este similară cu cea aplicabilă în cazul oricărui salariat.

Rezultatele obținute în cadrul cursurilor de perfecționare reprezintă criterii care sunt avute în vedere la evaluarea anuală a activității funcționarilor publici.

CAPITOLUL 5 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A DIPLOMAȚILOR

Problema răspunderii juridice a funcționarilor publici se pune numai în legătură cu ȋncălcarea de către aceștia a normelor juridice, în calitatea lor de funcționari publici sau în legătură cu funcția publică pe care o dețin.

Dacă ȋncălcarea normelor nu are legătură cu funcția publică,răspunderea lor va fi o răspundere de drept comun, adică identică cu răspunderea oricărui alt cetățean, care nu are calitatea de funcționar public.

În al doilea rând, răspunderea se pune numai dacă s-a săvârșit o abatere și dacă nu există o cauză care, potrivit legii, inlătură răspunderea.

În al treilea rând, răspunderea și implicit sancțiunea care i se aplică funcționarului public are atât un scop preventiv-educativ, cât și unul sancționat și reparator al prejudiciului care s-a produs prin fapta (abaterea) săvârșită.

Statutul funcționarilor publici reglementează răspunderea disciplinară, contravențională, civilă și penală, care intervine în cazul în care funcționarii publici incalcă indatoririle de serviciu, cu vinovăție (art.69).

5.1.Răspunderea disciplinară a funcționarului public

Statutul funcționarilor publici definește răspunderea disciplinară ca fiind “incălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a indatoririlor de serviciu”.

Răspunderea disciplinară reprezintă un ansamblu de norme care reglementează actele și faptele (acțiunile și inacțiunile) săvârșite de funcționarul public în exercitarea atribuțiilor sale în legătură cu acestea, sancțiunile care se alică și normele procedurale corespunzătoare.

Abaterea disciplinară este în toate cazurile o faptă concretă, care trebuie analizată sub toate elementele ce-i constituie conținutul: subiect, obiect, latură obiecivă, latură subiectivă, sancțiune, iar normele juridice care o definesc trebuie să determine, cu rigoara necesară, toate aceste elemente.

Dacă ne referim la subiect, acesta este, în toate cazurile numai o persoană fizică cu o calificare determinată, adică este funcționar public, parte a unui raport juridic de putere publică.

Dacă nu are această calificare, răspunderea disciplinară va fi fundamentată pe contractul individual de muncă și poate atrage alte sancțiuni decât cele aplicabile funcționarilor publici.

Subiect al abaterii disciplinare poate fi funcționarul public delegat sau detașat la o altă autoritate sau instituție publică.În cazul celui delegat, constatarea abaterii și aplicarea sancțiunii este de competența autorității sau instituției publice unde este incadrat, iar în cadrul celui detașat, competența aparține autorității sau instituției publice la care a fost detașat, cu excepția aplicării sancțiunii destituirii din funcție, care nu poate fi aplicată decât numai din autoritatea sau instituția care l-a detașat.

Obiectul abaterii disciplinare îl constituie valoarea socială lezată prin acțiunea sau inacțiunea funcționarului public.

Cât privește latura obiectivă, acesta trebuie să aibă un caracter descriptiv, adică să precizeze acțiunile sau inacțiunile apreciate ca abateri disciplinare, astfel incât acestea să poată fi receptate ca atare atât de către funcționari publici, cât și de către cei abilități să le constate și să le sancționeze.

În latura obiecivă pot intra elemente care privesc timpul în care se petrece acțiunea sau inacțiunea (exemplu în timpul orelor de program sau a orelor suplimentare sau chiar în afara orelor de program), ori locul (chiar și în afara autorității sau instituției publice, la unitatea la care funcționarul public a fost delegat sau detașat).

Pe planul laturii subiective, abaterea disciplinară se săvârșește intotdeauna cu vinovăție, care poate îmbrăca fie forma intenției, când funcționarul public prevede și urmărește producerea rezultatului (intenție directă) sau prevede rezultatul , fără a urmării producerea lui (intenție indirectă), fie forma culpei când funcționarul public prevede rezultatul faptei sale dar speră, fără temei, că nu se va produce (culpă din ușurință), ori el nu prevede rezultatul faptei, deși trebuie și putea să-l prevadă (culpa simplă).

Trăsăturile abaterii disciplinare, așa cum acesta rezultă și din literatura de specialitate, am putea spune că acestea sunt în principal următoarele:

este o răspundere de drept public, spre deosebire de dreptul muncii, care este una de drept privat;

intervine numai în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale dreptului public, deci în cadrul unor raporturide drept public;

subiectul activ este un funcționar public, iar subiect pasiv este autoritatea sau instituția publică la care acestea este incadrat;

procedura de constatare, aplicare și contestare a sancțiunilor disciplinare sunt supuse unor norme speciale;

abaterile și sancțiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau, în baza acestora , prin statute speciale.

Statutul funcționarilor publici prevede în art.70 alin.1 o dispoziție generală de ordin principal, care statuează că”incălcarea cu vinovăție de către funcționari publici a indatoririlor de serviciu constituie abatere disciplinară și atrage sancționarea disciplinară a acestora”.

Îndatoririle funcționarilor publici sunt prevăzute de Statut la art.41-48.

Nu incălcarea, în mod generic, a oricărei indatoriri de serviciu constituie abatere disciplinară, ci numai a celor prevăzute la alin. 2.

Acestea sunt următoarele:

intârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

absențe nemotivate la serviciu;

intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

atitudinile ireverențioase în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu;

nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter;

refuzul nejustificat de a indeplini sarcinile și atribuțiile de serviciu;

neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;

manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice din care face parte funncționarul public;

exprimarea sau desfășurarea, în calitate de funcționar public, ori în timpul programului de lucru, a unor opinii sau activități publice cu caracter politic;

incălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind funcționarii publici.

Statutul funcționarilor publici prevede în alin. 3 al art. 70 și sancțiunile disciplinare aplicabile funcționarilor publici. Acestea sunt:

avertismentul;

mustrare;

diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni;

suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani;

trecerea într-o funcție inferioară, pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

destituirea din funcție.

În legătură cu aceste sancțiuni disciplinare, sunt de făcut unele precizări:

sancțiunile disciplinare se stabilesc numai prin normă cu putere de lege;

sancțiunile disciplinare sunt instituite intr-un sistem ierarhic, dar ierarhia nu are un caracter absolut, ci unul relativ, putându-se aplica o sancțiune mai severă chiar dacă, în prealabil, nu s-a aplicat alta mai ușoară;

sancțiunile disciplinare nu sunt stabilite pentru fiecare abatere disciplinară, așa cum în dreptul penal fiecărei infracțiune îi este precizată o anumită pedeapsă;

sancțiunile disciplinare are caracter personal, în sensul că ele se aplică funcțonarilor publici care au săvârșit abaterea disciplinară;

pentru aceeași faptă nu se pot aplica două sau mai multe sancțiuni disciplinare, în schimb se poate aplica o sancțiune disciplinară și una de altă natură (contravențională, civilă sau penală);

sancțiunea disciplinară se aplică printr-un act administrativ de autoritate cu caracter individual (dispoziție, decizie, ordin, după caz) emis de autoritatea abilitată să aplice sancțiunea respectivă;

în unele statute sau legi speciale care se referă la animite categorii de funcționari publici (de ex: polițiștii, militarii etc.), pot fi prevăzute și alte sancțiuni disciplinare specifice lor;

unele sancțiuni disciplinare au un caracter moral iar altele caracter material;

din punct de vedere al autorității abilitate cu dreptul de a aplica sancțiunile disciplinare, este de reținut că ele nu pot fi, aplicate de o autoritate din exterior, decât numai în cazul în care legea prevede a asemonea competență.

Avertismentul este sancțiunea disciplinară cea mai ușoară și constă într-o comunicare scrisă prin care se atrage atenția funcționarului public asupra faptei săvârșite punându-i-se în vedere că dacă va mai săvârși vreo abatere disciplinară, i se va aplica o sancțiune mai severă.

Mustrarea, constă în punerea în vedere funcționarului public că nu și-a indeplinit în mod corespunzător obligațiile de serviciu și I se cere a se indrepta pe viitor. Această sancțiune se aplică, de regulă, numai după ce funcționarul public a mai fost, în prealabil, sancționat cu avertisment pentru o altă faptă.

Diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioadă de 1-3 luni se aplică pentru o abtere mai gravă săvârșită cu intenție, sau chiar pentru una ușoară dacă cel în cauză a mai fost sncționat în prealabil cu “mustrare” sau cu “avertisment”.

Suspendarea dreptului de avansare pe o perioadă de 1-3 ani, ca și trcerea într-o funție inferioară pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a salariului, sunt sancțiuni mai severe, care se aplică pentru abateri mai grave, care au produs și unele prejudicii materiale. Ele se pot aplica fără să se ceară ca cel în cauză să fi fost sancționat în prealabil cu o sancțiune disciplinară mai ușoară.

Destituirea din funcție este sancțiunea disciplinară cea mai severă, care are ca efect incetarea raportului de serviciu. Ea este echivalentă cu sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă, pe planul dreptului muncii.

Aceasta se aplică atunci când abaterea disciplinară săvârșită se incalcă grav, eventual repetat, indatoririle de serviciu, ori se tulbură actitatea autorității sau instituției publice sau i se aduce o pagubă importantă.

5.2.Răspunderea contravențională a funcționarilor publici

Răspunderea contravențională de drept comun își are sediul în Legea nr.32 /1996 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, în timp ce răspunderea contravențională a funcționarilor publici își are sediul în prevederile Statului funcționarilor publici, dar și în alte legi speciale, inclusiv referitoare la unele categorii de funcționari publici.

În măsura în care aceste legi speciale și statute nu cuprind reglementări distincte, se vor aplica cele din Ordonanta nr 2/2001.

Chiar și aceasta prevede că pot fi sancționați contravențional conducătorii unităților, funcționarii și angajații acestora, pentru incălcarea normelor care prevăd atribuții date în competența lor.

Cu privire la elementele faptei ce constituie contravenție sunt de reținut următoarele:

a. subiectul contravenției este în toate cazurile și în exclusivitate numai funcționarul public, ințeles nu numai așa cum este el definit de Statutul funcționarilor publici, ci în sens larg, inclusiv a celor aleși și a celor din sfera celorlalte puteri ale statului (legislativă și judecătorească).

Răspunderea contravențională poate privi fie pe funcționarul public, ca funcționar public, dar în considerarea funcției publice pe care o deține, fie autoritatea sau instituția publică, în calitatea sa de persoană juridică.

Când este vorba de răspundere contravențională a persoanei juridice, aceasta nu se poate face decât prin forța juridică a legii, în timp ce răspunderea contravențională a funcționarului public poate fi cuprinsă și în acte normative de nivel inferior.

b. latura subiectivă se caracterizează tot pe existența vinovăției în săvârșirea faptei, sub forma intenției (diractă sau indirectă) și a culpei (cu ușurință sau a culpei simple);

c. obiectul are în vedere valorile sociale periclitate prin faptele funcționarilor publici care sunt protejate prin normele care le sunt aduse;

d. latura obiectivă are trăsături proprii, chiar dacă constă tot în acțiuni și inacțiuni, acesta fiind expres prevăzutede actul care le califică drept contravenții.

Elementul cel mai important, care definește latura obiectivă îl constituie gradul de pericol social al acestora și implicit, rezultatul lor care, pentru a fi considerate contravenții trebuie ca gradul lor de pericol social să fie de o anumită gravitate și anume să fie mai redus decât a acelorași acțiuni sau inacțiuni care sunt certificate în fracțiuni.

e. cât privește sancțiunea, în principiu funcționarilor publici li se aplică aceleași sancțiuni contravenționale pentru orice cetățean sau pentru salariați.

Prin Ordonanțele Guvernului nr. 18/1993 și nr. 24/1993, sunt prevăzute ca sancțiuni și “avertismentul scris“ și “avertismentul publicat”, deși, potrivit Ordonantei nr.2/2001 “avertismentul “ are, de regulă, formă nescrisă, aplicandu-se verbal.

f. cauzele care inlătură răspunderea contravențională a funcționarului public sunt, de asemenea, cele care sunt avute în vedere și de dreptul comun.

Totuși, unele dintre acestea (cum este, de pildă, minoritatea făptuitorului) sunt excluse în materia răspunderii contravenționale a funcționarului public:

a) abaterea contravențională a funcționarului public reprezintă o incălcare a raportului de subordonare ierarhică, trăsătură care o deosebește de abaterea contravențională săvârșită de un salariat, unde abaterea contravențională reprezintă o incălcare a raportului de subordonare, în general, nu neapărat ierarhică;

b) o altă trăsătură specifică răspunderii contravenționale a funcționarului public este caracterul ei personal, chiar și când este vorba de răspunderea contravențională a persoanei juridice, fiind exclusă răspunderea solidară a autorităților cu structură de conducere colegială.

Am putea defini abaterea contravențională a funcționarului public ca fiind fapta săvârșită cu vinovăție de către acesta în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu atribuțiile de serviciu, care prezintă pericol social mai redus decât infracțiunea, prevăzută și sancționată ca atare de lege sau potrivit legii.

5.3.Răspundera civilă a funcționarului public

Este antrenată desăvârșirea de fapte personale pe care fucționarul le comite datorită slăbiciunilor inerente ființei umane, imperfecțiunii acesteia, dacă provoacă prejudici fie autorități fie instituției publice, fie terților, prin fapte ilicite.

Această răspundere se angajează:

pentru pagubele aduse cu vinovăție patrimoniului autorității /instituției publice în care funcționează;

pentru nerestituirea în termen legal a sumelor ce I-au fost acordate necuvenit;

pentru daunele plătite de autoritatea/instituția publică, în calitate de comitent, unor persoane în temeiul unei hotărâri judecătorești definite și irevocabile.

Repararea pagubelor aduse autorității/instituției publice pentru primele două situați se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității/ instituției publice respective a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare,în termen de 30 zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, în această situație pe baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă (art.78. alin.1)

Impotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contecios administrativ

Dreptul conducătorului autorității/ instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

5.4.Răspunderea penală

Intervine atunci când funcționarul public săvârșește infracțiuni în timpul serviciului sau în legătură cu funcția publică pe care o ocupă și este sancționat potrivit Legii penale (art.79).

În situația în care, în urma sesizării Parchetului sau a organelor de cercetare penală s-a dispus inceperea urmăriri penale, conducătorul autorității/ instituției publice va lua măsura de suspendare a funcționarului public din funcția publică pe care o deține.

Suspendarea din funție intervine și în cazul în care s-a dispus inceperea urmaririi penale împotriva funcționarului public care a săvârșit o infracțiune de natură să îl facă incompatibil cu funția publică pe care o ocupă.

Dacă Parchetul dispune scoaterea de sub urmărire penală sau ȋncetarea urmăriri penale, precum și în cazul când instanța judecătorească dispune achitarea sau ȋncetarea procesului penal, suspendarea din funcție ȋncetează.

În situația scoateri de sub urmărire penală autoritatea/instituția publică datorează drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării.

5.5. Răspunderea administrativ-patrimonială

Această răspundere nu este reglementată de Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, dar trebuie totuși reținută deși reglementarea expresă creează serioase și legitime rezerve în a o recunoaște, din următoarele cauze:

nici o dispoziție a acestei legi nu o abrogă;

ar rămâne în afară răspunderea pentru pagubele create de funcționarii publici prin emiterea acelor acte reprezentând partea cea mai importantă a activității funcționarilor.

Această răspundere este reglementată de art.1 din Legea 29/1990 a contenciosului administrativ și funcționează atunci când funcționarul public este chemat alături de autoritatea administrativă să răspundă de pagubele create prin emiterea actului.

Răspunderea administrativă patrimonială imbracă două forme, în funcție de subiectul de drept judecat:

răspunderea administrativ-patrimonială a funcționarului public pentru pagube aduse particularului (cetățeanului)-își are izvorul în prevederile Constituției (art.48) și ale Legii 29/1990.

răspunderea administrativ –patrimonială a funcționarului public față de instituția din structura căreia face parte-reglementată de Codul muncii (art.102-110).

Răspunderea administrativ-patrimonială față de un particular

În cadrul acestei răspunderi este important să menționăm principiul că orice persoană care se consideră vătămată în drepturile , libertățile și interesele sale legitime, printr-un act administrativ al unei autorități publice sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri este indreptățită să se adreseze justiției și să obțină recunoșterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.

După obiectul lor, avem mai multe tipuri de acțiune:

acțiunile în anularea unui act administrativ;

acțiunile în obligarea autorității publice la emiterea unui act administrativ;

acțiunile în despăgubiri, legea recunoscand atât posibilitatea obținerii de daune materiale, cât și de daune morale.

Din articolele 1 și 13 se desprinde concluzia că funcționarul public poate fi chemat, ca parte de sine stătătoare, intr-un litigiu de contencios administrativ, numai dacă se solicită despăgubiri, sau dacă alături de celelalte două posibilități se solicită și despăgubiri.

Potrivit prevederilor Legii 29/1990 raportate la Constituție se desprind următoarele elemente ale regimului juridic al răspunderii administrativ-patrimoniale:

Funcționarul public poate să fie parte intr-un proces de contencios administrativ numai dacă cel vătămat solicită despăgubiri, materiale sau morale.

Acțiunea în reparație poate îmbrăca una din următoarele forme:

acțiunea numai împotriva autorității publice;

acțiune numai împotriva funcționarului public;

acțiune atât împotriva autorității publice, cât și împotriva funcționaruli public.

Dintre cele trei tipuri de acțiune, cea care corespunde cel mai bine spirtului legii este acțiunea concomitentă indreptată împotriva funcționarului și autorității publice.

Prejudiciul moral sau material care naște dreptul la reparații trebuie

provocat printr-un act administrativ, care poate fi:

un act administrativ tipic, emis cu incălcarea legii;

un act administrativ asimilat, care imbracă două forme și anume tăcerea administartivă și respectiv tardivitatea sau faptul de a nu răspunde intr-un termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În cazul admiterii acțiunii, legea instituie principiul solidarității dintre funcționar și autoritatea publică, în virtutea următoarelor ratiuni:

Reclamantul care are hotărâre de obligație solidară are posibilitatea să solicite executarea integrală fiecaruia din cei doi pârâți, fără posibilitatea pentru codebitorul obligat de a opune beneficiul de diviziune.În acest fel, plata efectuată de unul dintre debitori îl eliberează pe celălalt de obligație, insă cel ce a suportat integral despăgubirea, să se intoărcă cu pretenții împotriva celuilalt debitor.

Reclamantul este apărat de riscul insolvabilității funcționarului public, putându-și recupera paguba de la autoritatea publică.

În cazul în care funcționarul public este singurul vinovat pentru emiterea actului ilegal, autorității publice îi revine vina de a nu își selecta riguros funcționarii săi, de incapacitate în a le supraveghea activitatea și de intervenție când aceștia comit abateri.

Se urmărește creșterea spiritului de responsabilitate al funcționarilor publici, care vor ști că răspund personal, solidar cu autoritatea pentru actele lor ilegale.

Dreptul funcționarului public de a chema în garanție pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin să semneze actul a cărei legalitate este supusă judecății (art.13,alin.2 din Legea 29/1990).

Răspunderea admistrativ-patrimonială a funcționarului public față de instituția în care iși desfașoară activitatea

Această raspundere este echivalentă cu răspunderea salariatului în dreptul muncii.

Articolul 150 din Constituție conturează cadrul general al acestu tip de răspundere pentru orice persoană care desfașoară o activitate, cu titlul de salariat sau funcționar public.Împreună cu art.103-110 evidențează elementele regimului juridic al acestei forme de răspundere:

Scopul instituirii ei este apărarea valorilor morale și spirituale ale societății, care este o indatorire fundamentală a celor ce muncesc(art.102)

Al doilea scop al regimului acestui chip de raspundere este necesitatea de a-i a apara pe salariați, respectiv pe funcționarii publici, de eventualele abuzuri comise împotriva lor.

Răspunderea patrimonială a funcționarului public este o răspundere bazată pe vinovăție, iar unitatea trebuie să facă dovada vinovăției autorului prejudiciului respectiv.

Răspunderea patrimonială e condiționată de existența unui raport juridic de funcție publică.

Regula caracterului individual al acestui tip de răspundere menită să îl pună pe cel în cauză la adăpost de riscul de a achita o sumă de bani mai mare decât cea cauzată efectiv din munca sa.Recuperarea prejudiciului se poate face atât pecuniar, dar nu exclude posibilitatea recuperări lui în natură.

Acest tip de răspundere presupune o procedură specială, atât din punct de vedere al stabilirii, executari cât și al exercitării căilor de atac.

CAPITOLUL 6 MODIFICAREA, SUSPENDAREA ȘI ȊNCETAREA RAPORTURILOR DE MUNCĂ ALE DIPLOMAȚILOR

6.1. Modificarea raporturilor de muncă (de serviciu)

Raportul juridic de muncă prezintă o serie de trăsături definitorii care îl delimitează de alte tipuri de raporturi juridice, astfel:

– ia naștere prin încheierea contractului individual de muncă;

– are caracter bilateral; iar persoana care prestează munca nu poate fi decât o persoană fizică în timp ce angajatorul poate fi fie o persoană fizică fie o persoană juridică;

– are caracter intuitu personae, respectiv, munca nu poate fi prestată de către o altă persoană decât cea care a încheiat contractul individual de muncă;

– are caracter oneros; salariul reprezintă contraprestația muncii (deci, nimeni nu poate munci gratuit în baza unui contract individual de muncă);

– munca presupune un raport juridic de subordonare a salariatului față de angajator;

– asigurare unei protecții multilaterale pentru salariați.

Raportul juridic de muncă în forma clasică (tipică) presupune încheierea unui contract individual de muncă. Forme atipice au fost considerate raporturile de muncă bazate pe contractul de ucenicie sau raporturile de muncă ale avocaților salarizați în interiorul profesiei.

În anul 2006, Comisia Uniunii Europene a lansat spre dezbatere publică Cartea Verde intitulată „A moderniza dreptul muncii pentru a da un răspuns provocărilor secolului XXI”. Ulterior, a spus dezbaterii un document asociat Cărții Verzi referitor la conceptul de flexisecuritate.

Dezbaterea, datorită orientării inițiale a Comisiei, s-a purtat asupra dreptului individual al muncii și nu a privit – sub niciun aspect – dreptul colectiv al muncii.

În Comunicarea Comisiei asupra finalizării dezbaterilor în baza Cărții Verzi se notează că unele state membre, sindicatele și majoritatea experților universitari au indicat că ar fi fost preferabil ca dezbaterea să fie centrată și pe contractele colective de muncă și nu numai pe relațiile individuale de muncă. Numai abordarea celor două componente ale dreptului muncii – contracte individuale și contracte colective – ar fi fost în măsură să reliefeze interacțiunea complexă dintre cadrul legislativ global al fiecărui stat și cadrul comunitar.

Deși Cartea Verde asupra modernizării dreptului muncii, ca și Comunicarea Comisiei asupra flexisecurității muncii se referă și la unele aspecte ce țin de dreptul securității sociale, dezbaterea a fost centrată prioritar asupra problemelor care privesc dreptul muncii, respectiv dreptul contractului individual de muncă.

În Comunicarea Comisiei asupra flexisecurității se afirmă că aceasta „se poate defini ca fiind o strategie integrantă de consolidare simultană a flexibilității și securității pe piața forței de muncă”. Punerea în aplicare a politicilor de flexisecuritate se poate realiza prin intermediul a patru componente:

– prevederi contractuale flexibile și sigure;

– strategii cuprinzătoare de învățare pe tot parcursul vieții;

– politici din domeniul forței de muncă active și eficiente;

– sisteme moderne de asigurare socială.

Dincolo de acest cadru principial, flexibilitatea muncii se poate realiza prin elasticizarea cazurilor și a procedurilor de concediere, reducerea costurilor concedierii(individuale sau colective), restrângerea ariei concedierilor considerate abuzive, promovarea altor tipuri de contracte de muncă decât cele „clasice”, respectiv contractele pe durată determinată, prin agent de muncă temporară, cu timp de muncă parțial etc.

Dacă prin flexibilitate se urmărește – în esență – dobândirea unei mai mari libertăți de acțiune pentru angajatori, prin securitate se urmărește dobândirea unei securități individuale, pe tot parcursul vieții persoanei active, indiferent de ipostaza profesională în care se află (salariat, șomer, lucrător independent, într-o profesiune independentă, în perioada de formare profesională etc.).

În concluzie, flexisecuritatea reprezintă o strategie, un compromis social, prin care întreprinderile europene care doresc să fie competitive la scară globală, reduc cantitatea sau costul forței de muncă, iar lucrătorii acceptă acest lucru cu condiția unei certe protecții sociale.

În decembrie 2007, Consiliul European de la Lisabona a adoptat Principiile comune

ale flexisecurității care sunt următoarele:

– flexisecuritatea este un mijloc de a întări punerea în practică a strategiei, de a crea mai multe locuri de muncă, de o mai bună calitate, de a moderniza piețele de muncă și de a promova o muncă superioară calitativ grație noilor forme de flexibilitate și securitate pentru a îmbunătăți capacitatea de adaptare, ocupare și coeziune socială;

– flexisecuritatea presupune combinarea de o manieră deliberată, a supleței și securizării prevederilor contractuale, a strategiilor globale de pregătire de-a lungul vieții,ma politicilor active și eficiente ale piețelor de muncă și a sistemelor de securitate socială moderne;

– flexisecuritatea trebuie să promoveze piețele de muncă mai deschise, mai suple și accesibile tuturor, punând capăt segmentării pieței muncii; flexisecuritatea vizează atât pe cei care muncesc, cât și pe cei care nu muncesc; lucrătorii trebuie să beneficieze de un ajutor care să le permită să rămână apți de muncă, de a progresa și de a reuși în trecerea de la o muncă la alta sau de la un loc de muncă la altul;

– flexisecuritatea internă, cât și cea externă sunt la fel de importante și trebuie să fie promovate; o suplețe contractuală suficientă trebuie să fie însoțită de tranziții sigure între locurile de muncă; mobilitatea pe verticală trebuie să fie facilitată la fel ca și mobilitatea între stările de șomaj sau de inactivitate și cele de muncă;

– flexisecuritatea trebuie să susțină egalitatea între bărbați și femei, promovând egalitatea privind accesul la locurile de muncă și, respectiv, stabilindu-se măsuri care să permită a fi conciliate viața profesională cu viața de familie și cea privată;

– flexisecuritatea cere un climat de încredere și un vast dialog între cei interesați;

– flexisecuritatea cere o atribuire eficientă a resurselor și trebuie să rămână compatibilă cu bugetele publice sănătoase și financiar viabile.

Deși, inițial, în anul 2007, statul român afirmase (în fața Comisie) că nu își poate asuma, pe termen scurt, strategia vizând implementarea conceptului de flexisecuritate, din rațiuni de ordin economic, în anul 2011, cu scopul declarat al flexibilizării pieței muncii, legiuitorul român a modificat substanțial, ca viziune, întreaga legislație a muncii, prin adoptarea Legii nr. 40/2011 de modificare a Codului muncii și prin Legea dialogului social nr. 62/2011. Astfel, această modificare de perspectivă în legislația muncii a urmărit:

– acordarea de prioritate considerentelor economice în detrimentul celor sociale;

– precaritatea unor raporturi de muncă s-a accentuat, în loc să fie atenuată conform prevederilor din Directivele UE în materie;

– conceptul de flexisecuritate a fost aplicat doar în ceea ce privește prima teză, respectiv flexibilizarea raporturilor de muncă, măsură în favoarea angajatorilor, fără a urmări și securizarea raporturilor de muncă, prin măsuri de protecție socială dispuse pentru salariați;

– s-a extins dreptul angajatorilor de a dispune prin act unilateral în sfera executării raporturilor de muncă;

– drepturile salariaților/organizațiilor sindicale au fost restrânse în ceea ce privește negocierile colective.

Considerăm că legiuitorul român a procedat corect în ceea ce privește flexibilizarea raportului de muncă, în contextul actual al dinamicii pieței muncii și al raportării la reglementările existente la nivel european (în materie), dar, a greșit, în momentul în care nu a avut în vedere, menținerea unui relativ echilibru prin dispunerea unor măsuri de protecție socială.

Indiferent de conceptele, strategiile de politică socială care sunt adoptate la nivel internațional sau național, legislația muncii (socială) trebuie să rămână o legislație de protecție pentru salariat, bineînțeles, cu respectarea intereselor celeilalte părți, respectiv ale angajatorului.

În acest sens, Comisia europeană a apreciat că în materia raporturilor de muncă, încheierea contractului individual de muncă pe durată nedeterminată trebuie să constituie regula (ca măsură de protecție a salariaților), iar contractele individuale de muncă cu durată determinată să poată fi încheiate numai în anumite cazuri, expres prevăzute de lege.

Există două categorii de raporturi juridice de muncă: pe de o parte, cele care au la bază contractul individual de muncă, pe de altă parte, cele care au ca izvor un alt contract numit sau nenumit, după caz, diferit de contractul individual de muncă.

În literatura de specialitate, s-a apreciat că raporturile juridice de muncă, comportă două forme:

– cele tipice, fundamentate pe contractul individual de muncă, dar și raportul de muncă (de serviciu) al funcționarilor publici, al militarilor, al membrilor cooperatori;

– cele atipice, respectiv raporturile de muncă ale avocaților salarizați în cadrul profesiei.

Din perspectiva obiectului dreptului muncii, munca se poate presta:

– în afara unor raporturi juridice de muncă;

– în cadrul unor raporturi juridice de muncă

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, aceștia se află în raporturi de serviciu cu instituțiile și autoritățile de care aparțin, care se exercită pe baza actului administrativ de numire [art. 4 alin. (1)].

În conformitate cu prevederile legale menționate, funcția publică poate fi definită ca fiind ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome [art. 2 alin. (1)].

Funcțiile publice se împart în trei clase, diferite în raport cu nivelul studiilor necesare ocupării acestora, respectiv, studii superioare de lungă durată, studii superioare de scurtă durată și studii liceale.

Sub aspectul salarizării se aplică Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Legea nr. 188/1999 constituie dreptul comun pentru toate categoriile de funcționari publici.

Deși, în literatura de specialitate au existat dispute cu privire la integrarea funcționarilor publici fie în dreptul muncii fie în dreptul administrativ, aceste discuții prezintă un interes preponderent teoretic.

Este evident faptul că funcționarii publici își desfășoară activitatea în baza raportului de serviciu și nu în baza contractului individual de muncă, dar, la fel de evident este faptul că regimul juridic de drept comun aplicabil funcționarilor publici este în mare parte similar cu cel al salariaților. În plus, ultimele reglementări în domeniu (a se vedea, Legea dialogului social nr. 62/2011, Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului din sectorul bugetar, Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional), reglementează identic în foarte multe aspecte problematica salariaților și cea a funcționarilor publici (a se vedea instituția contractului colectiv de muncă și acordurilor colective care în multe aspecte se suprapun; conflictele de muncă, greva care se aplică în egală măsură pentru salariați și funcționarii publici).

De asemenea, ceea ce îi apropie și mai mult de statutul salariaților este faptul că: au

dreptul să se asocieze în sindicate, să demisioneze, sunt cercetați și sancționați disciplinar, își desfășoară activitatea în cadrul unui program de lucru de 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână, pot presta muncă suplimentară, au concediu de odihnă, au salariu, pot fi delegați, detașați și transferați etc.

Totuși, ceea ce îi separă de salariați în mod evident, este faptul că funcționarii publici sunt purtători ai puterii publice pe care o exercită în limitele funcției lor.

Cu toate acestea, în cadrul unei instituții sau autorități publice, unele persoane au calitatea de salariat, iar altele de funcționar public, însă atribuțiile lor sunt asemănătoare sau identice.

De aceea, având în vedere specificul activității și puterile conferite, funcționarii publici sunt supuși unor reglementări distincte, însă potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, statutul funcționarilor publici se completează cu prevederile legislației muncii în măsura în care aceasta nu contravine legislației specifice funcției publice

Atât funcționarul public, cât și salariatul se află într-un raport juridic de muncă tipic: ca și salariatul, funcționarul public este subordonat din punct de vedere juridic (și economic) angajatorului său care îi plătește un salariu, ca o contraprestație a muncii sale.

De remarcat, faptul că și Înalta Curte de Casație și Justiție a calificat raporturile în care se află funcționarii publici cu autoritățile și instituțiile publice drept raporturi de muncă.

Nu în ultimul rând, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în contextul actual, a considerat că funcționarii publici trebuie să fie asimilați lucrătorilor în ceea ce privește aplicarea regulilor liberei circulații a persoanelor (Hotărârea din 24 martie 1994 în Cauza 71/1993 Van Poucke).

Toate aceste reglementări legale în vigoare în materia funcției publice evidențiază faptul că nu există niciun impediment de fond în calea ratificării de către România a Convenției nr. 151 (1978) privind protecția dreptului de organizare și procedurile de determinare a condițiilor de muncă în cadrul funcției publice

Referitor la modificarea raportului de serviciu, în literatura juridică se pun în discuție instituțiile delegării, detașării, transferului, mutării în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice și exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere.

Modificarea raporturilor de serviciu are loc prin :

delegare;

detașare;

transfer;

mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice;

exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere.

Delegarea constă în atribuirea temporară de către un manager a unei din sarcinile sale de serviciu unui subordonat, însoțită de competența și responsabilitatea corespunzătoare.

Delegarea dispune în interesul autorității sau instituției publice în care este încadrat funcționarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an.

Potrivit art. 43 C. mun., delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă.

Salariatul va îndeplini sarcinile de serviciu în interesul angajatorului care l-a delegat.

Prin delegare se modifică, de regulă, locul muncii, restul clauzelor esențiale ale contractului individual de muncă rămân neschimbate.

Delegarea prezintă următoarele trăsături caracteristice:

– este o măsură temporară care poate fi luată, unilateral de către angajator, pentru o perioadă de maximum 60 de zile calendaristice în decursul a 12 luni, prelungirea fiind posibilă, numai cu acordul salariatului, pentru perioade succesive de maximum 60 de zile calendaristice;

– prima perioadă, de 60 de zile calendaristice, are caracter obligatoriu, pentru salariat, acesta neputând refuza delegarea, în virtutea încheierii contractului individual de muncă; în următoarele perioade, prelungirea nu se poate face decât cu acordul expres, al salariatului, refuzul acestuia de a prelungi delegarea neputând constitui motiv de sancționare disciplinară; trebuie remarcat faptul că prin „prelungirea” delegării trebuie să se înțeleagă că a doua delegare este în continuarea primei (fără întrerupere);

– angajatorul trebuie să deconteze în caz de delegare cheltuielile de transport, cazare, precum și să plătească o anumită indemnizație salariatului, în condițiile legii sau contractului colectiv aplicabil;

– încetează la expirarea termenului, după executarea lucrărilor sau sarcinilor care au făcut obiectul delegării, prin revocarea delegării, prin acordul părților sau prin încetarea contractului individual de muncă.

Efectele delegării rezultă implicit din interpretarea art. 42-44 C. mun., respectiv:

– pe toată durata delegării salariatul va rămâne în raport de muncă cu angajatorul său, păstrându-și funcția/postul, salariul corespunzător, precum și toate drepturile care sunt prevăzute în contractul individual de muncă [art. 42 alin. (2) C. mun.];

– cel aflat în delegație trebuie să respecte normele de disciplina muncii și de sănătate și securitate în muncă;

– numai angajatorul său care l-a delegat îi poate aplica salariatului o sancțiune disciplinară; astfel, dacă salariatul a produs o pagubă unității la care a fost delegat, iar între cele două unități există un contract civil, unitatea care a fost prejudiciată se va adresa împotriva celei care l-a delegat pe salariat cu o acțiune în daune pentru acoperirea pagubei sale; la rândul ei unitatea care a dispus delegarea se va regresa împotriva propriului salariat, conform art. 253 și urm. C. mun.; dacă între cele două unități nu există un raport contractual, unitatea păgubită de către salariat, va putea potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ., să solicite despăgubiri, pe cale judecătorească, fie de la angajatorul care a dispus delegarea, fie de la salariatul delegat, fie în solidar de la ambii.

În ambele situații, pagubatrebuie să fi fost produsă de salariat în executarea atribuțiilor de serviciu (sau în legătură cu acestea), în caz contrar, dacă salariatul a cauzat un prejudiciu în afara atribuțiilor sale de serviciu, unității la care a fost delegat, răspunderea sa va fi angajată, exclusiv, pe baza normelor de drept civil.

Detașarea se dispune în interesul autorității sau instituției publice în care urmează să își desfășoare activitatea funcționarul public pentru o perioadă de cel mult 6 luni. Detașarea se poate dispune doar dacă pregăturea profesională a funcționarului public corespunde atribuțiilor și responsabilităților funcției publice pe care urmează să fie detașat.

Potrivit art. 45 C. mun., detașarea reprezintă actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.

În mod excepțional, prin detașare, pe lângă locul de muncă se poate schimba și felul muncii, dar numai cu consimțământul scris al salariatului [art. 45 alin. (1) teza a II-a].

În literatura de specialitate, s-a exprimat opinia că munca prin agent de muncă temporară poate fi considerată tot o formă de detașare, dar cu caracter special.

Detașarea prezintă următoarele trăsături caracteristice:

– este o măsură temporară care se poate lua, unilateral, fără acordul salariatului, pentru o perioadă de maximum un an; prelungirea detașării este posibilă, numai pentru motive obiective care impun prezența salariatului la angajatorul la care s-a dispus detașarea, cu acordul ambelor părți (angajator și salariat), din 6 în 6 luni [art. 46 alin. (2) C. mun.];

– este o măsură obligatorie doar pentru prima perioadă de cel mult un an (în baza consimțământului dat la încheierea contractului individual de muncă);

– este urmată de încadrarea temporară a salariatului la un alt angajator, respectiv unde a fost detașat (contractul individual de muncă cu angajatorul care a dispus detașarea se suspendă pe perioada detașării);

– presupune plata cheltuielilor de transport și de cazare, precum și o indemnizație de detașare de către angajator, potrivit legii sau a prevederilor contractului colectiv de muncă aplicabil;

– încetează prin expirarea termenului, prin revocarea ei, prin acordul părților, prin încetarea contractului individual de muncă și la inițiativa salariatului, în cazul prevăzut de art. 47 alin. (5) C. mun. (divergența între angajatori și niciunul nu își îndeplinește obligațiile față de salariat).

Efectele detașării rezultă implicit din interpretarea art. 45-47 C. mun., respectiv:

– contractul individual de muncă cu angajatorul care a dispus detașarea se suspendă pe durata detașării, fiind cedat parțial pe o perioadă determinată celui de-al doilea angajator la care salariatul va presta activitatea;

– salariatul poate refuza detașarea inițială de până la un an, în mod excepțional, pentru motive personale temeinice; aceste motive temeinice pe care Codul muncii nu le reglementează explicit, pot fi preluate, prin analogie, de la funcționarii publici, respectiv din art. 89 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici: graviditatea, faptul că salariatul își crește singur copilul minor, din cauza stării sale de sănătate dovedite cu certificat medical, deoarece salariatul este unic întreținător de familie, pentru alte motive temeinice;

– salariatul își va păstra postul/funcția și salariul avute la angajatorul care a dispus detașarea;

– pe durata detașării salariatul va beneficia de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de la angajatorul care a dispus detașarea, fie de la angajatorul la care este detașat [art. 47 alin. (2) C. mun.];

– după ce s-au stabilit care drepturi îi sunt mai favorabile, ele vor fi acordate de către angajatorul la care s-a dispus detașarea [art. 47 alin. (1) C. mun.];

– dacă angajatorul la care s-a dispus detașarea nu își îndeplinește integral și la timp toate obligațiile față de salariatul detașat, acestea trebuie să fie îndeplinite de angajatorul care a dispus detașarea [art. 47 alin. (4) C. mun.];

– în cazul în care există divergențe între cei doi angajatori sau niciunul dintre ei nu își îndeplinește obligațiile, detașatul poate reveni la locul său de muncă inițial, și de a se adresa cu o acțiune în justiție împotriva oricăruia dintre cei doi angajatori pentru a cere executarea silită a obligațiilor neîndeplinite [art. 47 alin. (5) C. mun.];

– puterea disciplinară față de salariat se exercită, de regulă, de către angajatorul la care salariatul este detașat; cu toate acestea, în doctrină s-a afirmat, în mod justificat, faptul că măsura concedierii disciplinare a salariatului se poate lua numai de către unitatea care l-a detașat;

– salariatul detașat va răspunde patrimonial față de angajatorul la care este detașat pentru prejudiciile cauzate în legătură cu munca prestată; tot la fel, angajatorul la care este detașat poartă răspunderea pentru prejudiciile cauzate celui detașat, precum și față de terți, pentru daunele produse de salariat, în legătură cu munca sa

Transferul – ca modalitate de modificare a raportului de serviciu poate avea loc între autoritățile sau instituțiile publice astfel : în interesul serviciului, la cererea funcționarului public.

Actualul Cod al muncii nu reglementează instituția transferului, nici la cerere, nici în interes de serviciu ca modalitate de modificare a contractului individual de muncă.

În legătură cu renunțarea legiuitorului la reglementarea acestei instituții juridice, în literatura de specialitate, s-au formulat puncte de vedere contradictorii:

– într-un prim-caz, s-a considerat că nereglementarea transferului reprezintă o lacună, pornind de la realitatea că el este reglementat prin legi speciale pentru diverse categorii de persoane: judecători, procurori, funcționari publici, polițiști etc. Astfel, transferul este

posibil și în prezent urmând dictonul ceea ce nu este interzis de lege este permis.

– un al doilea punct de vedere, se apreciază că transferul ar avea, în prezent, ca temei legal, art. 41 C. mun., care se referă la posibilitatea de a modifica contractul individual de muncă „numai prin acordul părților”; astfel, acordul tripartit dintre cei doi angajatori și salariat este suficient pentru a se putea realiza transferul;

– un al treilea punct de vedere, la care ne raliem, apreciază că transferul poate avea loc, exclusiv în ipotezele reglementate de legislația specială a muncii; ca urmare, în toate celelalte cazurile transferul salariaților este inadmisibil – nefiind reglementat de lege.

Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al funcționarului public transferat. În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcționarul public transferat are dreptul la o indemnizație egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport și la un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor drepturi se suportă de autoritatea sau instituția publică la care se face transferul, în termen de cel mult 16 zile de la data aprobării transferului.

Transferul la cerere se face într-o funcție publică echivalentă, în urma aprobării cererii de transfer a funcționarului public de către conducătorul autorității sau instituției publice la care se solicită transferul.

Mutarea în cadrul altui compartiment al autorității sau instituției publice poate fi definitivă și temporară. Cea definitivă se aprobă cu acordul scris al funcționarului de către conducătorul instituției publice în care își desfășoară activitatea funcționarul. Mutarea temporară se dispune motivat în interesul instituției de către conducătorul acesteia, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an, cu respectarea pregătirii profesionale și a salariului.

Exercitarea cu caracter temporar al unei funcții publice de conducere vacante se realizează prin promovarea temporară a unui funcționar public care îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea acestei funcții publice.

Această măsură se dispune de către conducătorul autorității sau instituției publice, pe o perioadă de maxim 6 luni, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor publici. Dacă salariul corespunzător funcției publice pe care este delegat să o exercite este mai mare, funcționarul public are dreptul la acest salariu.

6.2. Suspendarea raporturilor de serviciu

Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcționarul public se află în una din următoarele situații:

A. Concediul de maternitate, pentru o perioadă de 126 de zile calendaristice (63 de zile înainte de naștere, perioada de sarcină, și 63 de zile, după naștere, perioada de lăuzie).

Reglementarea legală a concediului de maternitate este în acord cu normele internaționale cuprinse în convenția OIM nr. 183 (2000) privind revizuirea Convenției asupra

protecției maternității din 1952, ratificată de România prin Legea nr. 452/2002Salariatei aflate în concediu de maternitate nu i se poate desface contractul individual de muncă [potrivit art. 60 alin. (1) lit. d)].

Textul din Codul muncii nu distinge în funcție de durata contractului individual de muncă al salariatei, astfel încât, chiar dacă este vorba de un contract individual de pe durată determinată, pe durata concediului de maternitate contractul pe durată determinată se va suspenda, chiar dacă termenul pentru care a fost încheiat expiră înaintea împlinirii celor 126 de zile de concediu.

B. Concediul pentru incapacitate temporară de muncă – se acordă în conformitate cu art. 12-17 din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, astfel:

– durata sa este de cel mult 183 de zile pe an, începând cu prima zi de boală; pentru boli deosebit de grave, durata poate fi mai mare în mod diferențiat (ajungând până la o durată de 1 an și 6 luni);

– dacă bolnavul nu a fost recuperat la finele perioadei de acordare a indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă, medicul va propune fie, pensionarea pentru invaliditate, fie în anumite cazuri, prelungirea concediului medical cu maximum 90 de zile.

C. Carantina – indemnizația pentru carantină se acordă asiguraților cărora li se interzice continuarea activității din cauza unor boli contagioase pe durata stabilită de medic; cuantumul acestei indemnizații stabilită prin O.U.G. nr. 158/2005, reprezintă 75% din baza de calcul.

D. Exercitarea unei funcții în cadrul autorității executive, legislative sau judecătorești pe toată durata mandatului – în acest caz este vorba de acele persoane care, la un moment dat, au fost alese în funcție de demnitate publică; în consecință, contractele individuale de muncă nu încetează de drept, ci se vor suspenda, pe durata exercitării mandatului pentru a se relua la expirarea acestuia; pe postul devenit temporar vacant (prin suspendare) poate fi încadrată o persoană, dar numai cu contract individual de muncă pe durată determinată (până la expirarea mandatului).

E. Îndeplinirea unei funcții de conducere salarizate în sindicat – potrivit art. 10 din Legea dialogului social nr. 62/2011 , nu se poate modifica sau desface contractul individual de muncă al membrilor de sindicat pentru motive care vizează apartenența la sindicat și activitatea sindicală; pe toată durata mandatului sindical pe postul respectiv poate fi încadrată o persoană numai în baza unui contract individual de muncă pe durată determinată;

F. Forța majoră – pot determina suspendarea contractului individual de muncă catastrofele naturale, respectiv, cutremure, secetă, inundații, furtuni; criza de materie primă; deteriorarea utilajelor de producție.

În literatura de specialitate, s-a remarcat faptul că între art. 48 și art. 50 lit. f) C. mun. există „o contradicție textuală, dar aparentă”. Din interpretarea celor două texte reiese faptul că, regula trebuie să fie aplicarea art. 48 C. mun., iar dacă acest lucru nu este posibil se aplică art. 50 lit. f). Deci, dacă se poate presta munca, în funcție de efecteleforței majore, angajatorul va putea să dispună modificarea locului și a felului muncii, cu caracter temporar.

G. Arestarea preventivă a salariatului, în condițiile Codului de procedură penală – astfel, datorită incapacității de a presta munca, salariatul fiind în arest, contractul individual de muncă se suspendă de drept; suspendarea încetează la momentul eliberării salariatului care se va putea întoarce la locul de muncă; în cazul în care durata reținerii salariatului se prelungește (peste 30 de zile), angajatorul va putea dispune concedierea salariatului [în baza art. 61 lit. b) C. mun.].

H. De la data expirării perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizațiile ori atestările necesare pentru exercitarea profesiei – dacă în termen de 6 luni salariatul nu își va reînnoi avizele, autorizațiile sau atestările necesare pentru exercitarea profesiei, contractul individual de muncă va înceta de drept.

I. Alte cazuri, reglementate expres prin lege – respectiv:

– pe durata participării la grevă contractul individual de muncă sau raportul d serviciu, după caz, al salariatului, respectiv funcționarului public se suspendă de drept [potrivit art. 195 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011 ]; în această situație se vor menține doar drepturile de asigurări de sănătate;

– pe durata în care asistentul maternal profesionist nu are în plasament niciun copil [potrivit art. 8 alin. (4) din H.G. nr. 679/2003 privind condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist];

– pe durata în care muncitorii portuari nu lucrează, fiind personal de rezervă (potrivit O.U.G. nr. 22/1999);

– pe durata întreruperii colective a lucrului ca urmare a unor temperaturi extreme [potrivit art. 6 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 99/2000];

– pe durata expertizelor tehnice judiciare (potrivit art. 16 din O.G. nr. 2/2000);

– pe durata ocupării funcției de manager și de membru în consiliul director al unităților sanitare, aceste persoane își vor desfășura activitatea în baza unor contracte de management, respectiv de administrare (potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății)

În termen de 5 zile calendaristice de la data încetării motivului de suspendare de drept, funcționarul public este obligat să informeze în scris conducătorul autorității sau instituției publice despre acest fapt.

Acesta are obligația să asigure, în termen de 5 zile, condiții necesare reluării activității de către funcționarul public.

Raportul de serviciu se suspendă la inițiativa funcționarului public în următoarele situații :

A. Concediul pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani – reglementarea legală o constituie O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor. Potrivit acestei reglementări, concediul și indemnizația se acordă persoanelorcare, în ultimul an anterior datei nașterii copilului, au realizat timp de 12 luni venituri din salarii, venituri din activități independente, venituri din activități agricole supuse impozitului pe venit potrivit prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, după cum urmează:

– concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la un an, precum și de o indemnizație lunară [art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 111/2010];

– concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, precum și de o indemnizație lunară [art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010];

– indemnizația lunară prevăzută la alin. (1) lit. a) se stabilește în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni și nu poate fi mai mică de 600 lei și nici mai mare de 3.400 lei;

– indemnizația lunară prevăzută la alin. (1) lit. b) se stabilește în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni și nu poate fi mai mică de 600 lei și nici mai mare de 1.200 lei.

Pentru copilul cu handicap concediul pentru creșterea lui se acordă până la împlinirea vârstei de 3 ani, iar indemnizația aferentă se acordă în cuantum de 75% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni și nu poate fi mai mică de 600 lei și nici mai mare de 3400 de lei [potrivit art. 2 alin. (4) din O.U.G. nr. 111/2010].

B. Concediul pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecțiuni intercurente până la împlinirea vârstei de 18 ani – condițiile și persoanele care pot beneficia de concediu medical sunt stabilite în art. 1 alin. (1) și (2), art. 26-30 din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate.

Indemnizația se acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul de familie și a certificatului pentru persoane cu handicap (art. 28 din O.U.G. nr. 158/2005). Durata de acordare a indemnizației este de maximum 45 de zile calendaristice pe an

pentru un copil, cu excepția situației în care copilul este diagnosticat cu boli infectocontagioase, neoplazii, este imobilizat în aparat gipsat, este supus unor intervenții chirurgicale; durata concediului medical în aceste cazuri va fi stabilită de medicul curant, iar după depășirea celor 90 de zile, de către medicul specialist, cu aprobarea medicului expert al asigurărilor sociale (potrivit art. 29 din O.U.G. nr. 158/2005).

Cuantumul lunar brut al indemnizației este de 85% din baza de calcul (potrivit art. 30 din O.U.G. nr. 158/2005).

C. Concediul paternal – este reglementat de Legea nr. 210/1999. În baza acestui act normativ se poate acorda, la cerere, un concediu de 5 zile lucrătoare. Pe toată durata concediului salariatul va primi din fondul de salarii, o indemnizație egală cu salariul aferent zilelor respective, calculată în funcție de salariul brut realizat.

D. Concediul pentru formare profesională –este un drept al salariaților de a beneficia, la cerere, de concedii pentru formare profesională, cu plată sau fără plată, conform art. 154 C. mun.

Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului său (de a beneficia de un concediu fără plată) numai dacă absența acestuia ar prejudicia grav desfășurarea activității sale [art. 155 alin. (2) C. mun.].

Concediul se poate acorda și plătit dacă angajatorul nu și-a respectat obligația de a asigura pe cheltuiala sa participarea unui salariat la cursurile de formare profesională. În această situație, salariatul va beneficia de un concediu plătit destinat formării profesionale, de până la 10 zile lucrătoare sau de până la 80 de ore.

În toate cazurile, durata concediului pentru formare profesională nu se poate deduce din durata concediului de odihnă anual și este similară unei perioade de muncă efectivă în ceea ce privește drepturile cuvenite salariatului, altele decât salariul (potrivit art. 158 C.mun.).

E. Exercitarea unor funcții elective în cadrul organismelor profesionale constituite la nivel central sau local, pe toată durata mandatului – pe durata mandatului dacă nu este posibil cumulul de funcții, contractul individual de muncă al salariatului se va suspenda, iar la terminarea mandatului, salariatul va reveni la locul său de muncă.

F. În mod distinct, art. 51 alin. (2) C. mun. reglementează, în mod eronat, inutil și contradictoriu faptul că: „contractul individual de muncă poate fi suspendat în situația absențelor nemotivate ale salariatului, în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, precum și prin regulamentul intern”.

În cazul în care este vorba de absențe nemotivate, pe de o parte, contractul individual de muncă nu poate fi suspendat, ci este suspendat mereu, iar pe de altă parte, în toate cazurile, absențele nemotivate constituie abatere disciplinară iar angajatorul îl poate sancționa disciplinar pe salariat.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că absențele nemotivate ale salariatului nu reprezintă una dintre acele situații de suspendare a contractului individual de muncă în care să nu se poată dispună de către angajator concedierea salariatului în cauză.

Cererea de suspendare a raportului de serviciu se face în scris cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicită suspendarea,

Reluarea activității se dispune prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice.

Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă suspendarea raportului de serviciu, precum și cel prin care se dispune reluarea activității de către funcționarul public se comunică Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii.

Pe perioada suspendării raportului de serviciu autoritățile și instituțiile publice au obligația să rezerve postul aferent funcției publice. Ocuparea acestuia se face pe o perioadă determinată de un funcționar public din corpul de rezervă.

În situația în care în corpul de rezervă nu există funcționari publici care să îndeplinească cerințele specifice, postul poate fi ocipat pe baza unui contract individual de muncă pe o perioadă egală cu perioada suspendării raporturilor de serviciu.

6.3. Încetarea raporturilor de serviciu

Încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici are loc în următoarele condiții :

de drept;

prin acordul părților, consemnat în scris;

prin eliberarea din funcția publică;

prin destituirea din funcția publică;

prin demisie.

Cazurile în care operează încetarea de drept a contractului individual de muncă sunt

cele mai numeroase, fiind prevăzute, marea lor majoritate, de art. 56 alin. (1) C. mun., astfel:

A. La data decesului salariatului sau al angajatorului persoană fizică, precum și în cazul dizolvării angajatorului persoană juridică, de la data la care angajatorul și-a încetat existența – este evidentă soluția legiuitorului având în vedere faptul că dispariția fizică a salariatului sau a angajatorului persoană fizică va atrage încetarea de drept acontractului individual de muncă; fiind un contract intuitu personae, munca nu poate fi prestată de o altă persoană.

De asemenea, dizolvarea angajatorului persoană juridică, poate interveni în următoarele situații: la împlinirea termenului pentru care s-a înființat, în cazul realizării scopului pentru care a fost constituită, în situația constatării nulității actului constitutiv, ca o consecință a hotărârii adunării generale a societății comerciale, din cauza scăderii numărului de membrii sub limita minimă stabilită prin lege, act de înființare, ca urmare a pierderii capitalului social sau micșorării lui sub minimul legal, din cauza falimentului persoanei juridice, deoarece scopul a devenit ilicit sau imoral. În toate aceste situații, persoana juridică va intra în lichidare, după care existența sa va înceta, fiind radiată din registrul de evidență.

B. La data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de declarare a morții sau punerii sub interdicție a salariatului sau a angajatorului persoană fizică – este data la care încetează potrivit art. 18 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, însăși capacitatea de folosință a persoanei fizice în cauză. Această perspectivă este valabilă atât pentru salariat, cât și pentru angajator persoană fizică.

C. La data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate, pensiei anticipate parțial, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare – în acest caz trebuie avută în vedere Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Potrivit acestui act normativ, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbați și 63 de ani pentru femei, iar stagiul complet de cotizare este de 35 de ani atât pentru bărbați, cât și pentru femei (potrivit art. 53), iar cel minim, esențial în calitate de condiție necesară a încetării de drept a contractului individual de muncă este de 15 ani atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

Pentru a înceta de drept contractul individual de muncă al salariatului este necesar ca acesta să fi îndeplinit cumulativ, vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare, fără a avea vreo relevanță dacă acesta a depus dosarul de pensie sau dacă a obținut decizia de pensionare. Astfel, salariatul se va afla în situația în care îi va înceta de drept contractul individual de muncă, fără a beneficia, imediat, din luna următoare, de pensie (care îi va fi plătită, retroactiv, de la data încetării contractului individual de muncă, după ieșirea deciziei de pensionare).

În sistemul public de pensii, pot cumula pensia cu venituri provenite din situații pentru care asigurarea este obligatorie, în condițiile legii, pensionarii pentru limită de vârstă (potrivit art. 118 din Legea nr. 163/2010).

D. Urmare a constatării nulității absolute a contractului individual de muncă, de la data la care nulitatea a fost constatată prin acordul părților sau prin hotărâre judecătorească definitivă – acest caz trebuie coroborat cu art. 57 C. mun. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că textul de lege nu face referire la nulitatea relativă ceea ce, în mod evident, reprezintă o scăpare a legiuitorului.

În toate cazurile, nulitatea poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condițiilor impuse de lege [potrivit art. 57 alin. (3)]; spre exemplu, minorul cu vârsta între 15 și 16 ani, căruia părinții nu i-au dat acordul pentru încheierea contractului de muncă, și totuși acesta l-a încheiat, neîndeplinirea condiției cerute de lege conduce la nulitatea absolută a contractului, dar ea poate fi acoperită prin îndeplinirea ei ulterioară, respectiv prin obținerea acordului de la părinți sau prin împlinirea vârstei de 16 ani de către minor care va continua să presteze munca pentru angajator (în tot acest interval de timp și după împlinirea vârstei când nu mai are nevoie de acordul părinților).

Potrivit art. 57 alin. (2) C. mun., nulitatea contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor, astfel încât, persoana care a prestat o muncă în temeiul unui contract nul are dreptul la plata muncii sale, corespunzător modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu.

E. Urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de reintegrare – în această situație, instanța de judecată repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere (restitutio in integrum), prin reintegrarea în funcție a celui în cauză, dar numai la solicitarea expresă a salariatului concediat [potrivit art. 80 alin. (2) C. mun.]. Cu toate acestea, considerăm că textul de lege al art. 56 alin. (1) lit. e) comportă o serie de lacune grave:

– pe de o parte, ar trebui să fie vorba de o hotărâre judecătorească irevocabilă (și nu doar definitivă), deoarece, practica demonstrează faptul că, este anormal să fie pusă în executare o astfel de hotărâre de reintegrare, pentru ca apoi, salariatului să-i fie desfăcut(din nou) contractul individual de muncă dacă soluția instanței de recurs nu îi va fi favorabilă;

– pe de altă parte, pentru a nu se crea o situație abuzivă față de salariatul de bunăcredință, angajat între timp pe postul respectiv, salariatul concediat nelegal care a obținut prin hotărâre judecătorească reintegrarea pe post, ar trebui să beneficieze fie de anumite compensații bănești substanțiale din partea angajatorului (care nu îl mai poate integra, având postul ocupat), fie, ar trebui să fie reintegrat pe un post similar (liber sau creat special pentru punerea în aplicarea hotărârii judecătorești) celui deținut anterior (care în prezent este ocupat), astfel încât, reintegrarea în post să fie resimțită ca o sancțiune pentru angajatorul culpabil.

În această situație, legiuitorul a ales ca soluție, stabilirea unei obligații (de diligență) în sarcina angajatorului, de a-i propune salariatului căruia i-a încetat de drept contractul individual de muncă să ocupe un alt loc de muncă vacant în unitate compatibil cu pregătirea sa profesională (în cazul în care în unitate există astfel de locuri vacante), conform art. 64 alin. (1) C. mun. Apreciem că această soluție nu rezolvă, pe fond, problema ridicată de actuala reglementare a art. 56 alin. (1) lit. e) C. mun.

F. Urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești – în acest caz contractul individual de muncă al salariatului va înceta de drept din cauza lipsei (absenței) salariatului de la serviciu, pentru o perioadă îndelungată, pentru motive care îi sunt, direct imputabile. În cazul în care instanța îl achită pe salariat, acesta va putea fi concediat, dar numai ca sancțiune disciplinară respectând procedura cercetării prealabile [potrivit art. 61 lit. a)].

G. De la data retragerii de către autoritățile sau organismele competente a avizelor, autorizațiilor ori atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei – în această situație nu trebuie îndeplinită nicio formalitate specială de către angajator.

H. Urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcții, ca măsură de siguranță ori pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus interdicția – potrivit legislației penale, instanța de judecată poate să aplice pe lângă pedeapsa principală, o serie de măsuri de siguranță sau pedepse complementare, precum interzicerea de a desfășura o activitate sau de a exercita o profesie care are legătură cu fapta penală.

Potrivit Codului penal, executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii ori prescripția executării pedepsei, cu toate acestea, contractul individual de muncă al salariatului respectiv va înceta imediat după pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare

I. La data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe durată determinată

Potrivit art. 82 alin. (3)-(5) C. mun., contractul individual de muncă pe durată determinată poate fi prelungit, după expirarea termenului inițial, cu respectarea următoarelor condiții:

– prelungirea se decide prin acordul scris al părților;

– să nu se depășească durata maximă de 36 luni pentru care se poate încheia un contract individual de muncă pe durată determinată;

– între aceleași părți se pot încheia cel mult 3 contracte individuale de muncă pe durată determinată succesive (sunt considerate succesive contractele încheiate în termen de 3 luni de

la data încetării unui contract individual de muncă pe durată determinată, anterior).

K. În cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești [potrivit art. 80 alin. (3) C. mun.]

Codul muncii reglementează prin art. 80 alin. (2) faptul că: la solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere, acest lucru se traduce, prin faptul că, salariatul va solicita, expres, reintegrarea în muncă; în caz contrar, contractul individual de muncă renăscut în baza hotărârii judecătorești irevocabile (favorabile), va înceta de drept de la data pronunțării hotărârii judecătorești respective.

Constatarea cazului de încetare a raportului de serviciu se face, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui, prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice. Actul se comunică Agenției Naționale a Funcționarilor Publici în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.

Conducătorul autorității sau instituției publice va dispune eliberarea din funcția publică prin act administrativ, care se comunică funcționarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, pentru motive neimputabile funcționarului public, în următoarele cazuri :

autoritatea sau instituția publică și-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate iar funcționarul public nu este de acord să o urmeze;

autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării activității prin reducerea postului ocupat de funcționarul public;

ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția publică ocupată de către funcționarul public a unui funcționar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neântemeiate, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de reintegrare;

pentru incompetență profesională în cazuș obținerii calificativului „nesatisfăcător” la evaluarea performanțelor profesionale individuale;

funcționarul public nu mai îndeplinește condițiile specifice pentru ocuparea unei funcții publice;

starea sănătății fizice sau/și psihice a funcționarului public constatată prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să-și îndeplinească atribuțiile corespunzătoare funcției publice deținute.

Autoritatea sau instituția publică este obligată să acorde funcționarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice. În perioada de preaviz conducătorul autorității sau instituției publice poate acorda celui în cauză reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic, fără afectarea drepturilor salariale.

Funcționarii publici părăsesc corpul de rezervă și pierd calitatea de funcționar public în următoarele situații :

după împlinirea termenului de 2 ani de la data trecerii în corpul de rezervă;

în cazul în care Agenția Națională a Funcționarilor Publici îl redistribuie într-o funcție vacantă corespunzătoare studiilor absolvite și pregătirii profesionale iat funcționarul public o refuză;

angajarea în baza unui contract de muncă pe o perioadă mai mare de 12 luni;

la cererea funcționarului public.

Destituirea din funcția publică se dispune prin act administrativ al conducătorului autorității sau instituției publice care se comunică funcționarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii pentru motive imputabile funcționarului public, în următoarele cazuri :

a) ca sancțiune disciplinară – aplicată pentru săvârșirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave;

b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate – iar funcționarul public nu acționează încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.

Funcționarul public poate să comunice încetarea raportului de serviciu prin demisie notificată în curs conducătorului autorității sau instituției publice. Demisia nu trebuie motivată și produce efecte după 30 de zile calendarostice de la înregistrare.

La încetarea raportului de serviciu, funcționarul public :

are îndatorirea să predea lucrările și bunurile care i-au fost

încredințate în vederea exercitării atribuțiilor de serviciu.

își păstrează drepturile dobândite în cadrul careierei cu excepția

cazurilor în care raportul de serviciu a încetat din motive imputabile acestuia;

beneficiează de drepturi din bugetul asigurărilor pentru șomaj.

În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acest poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în termen de 30 de zile calendaristice de la comunicare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile eindexate, majorate, reclaculate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public. La solicitarea funcționarului public, instanța care a constat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcția publică deținută.

În toate statele membre Uniunii Europene există reglementări care obligă conducătorii autorităților sau instituțiilor publice de a monitoriza și oferi condiții de muncă și securitate corespunzătoare. Funcționarii publici au obligația de a cunoaște și respecta reglementările referitoare la protecția muncii. În majoritatea statelor au fost înființate comitete care au fost desemnate persoane cu atribuții în protejarea intereselor colective (referitoare la condițiile de muncă).

Funcționarii publici participă în procesul de luare a deciziilor prin sindicate. Sindicatele au dreptul să participe la negocierea și luarea deciziilor în domeniul relațiilor de muncă. În unele state membre Uniunii Europene există proceduri speciale pentru promovarea intereselor sindicale și pentru a asigura luarea în considerare a propunerilor acestora.

În Danemarca managementul se poate abate de la acordurile stabilite dar se consideră o încălcare a Acordului Comitetelor de Cooperare (Cooperation Committees Agreement) dacă nu s-a procedat la negocieri sau consultări. În Finlanda autoritățile sunt obligate să facă față acordurilor colective (Cooperation Act).

În Irlanda, aceste probleme sunt hotărâte de o a treia parte. Aceste hotărâri nu sunt obligatorii dar înainte de a fi respinse sau amendate, hotărârile trebuie aprobate de camera inferioară a Parlamentului (Dail).

În Portugalia sunt promovate soluțiile obținute în urma negocierilor iar în Suedia singura autoritate competentă este Agenția pentru anagajații guvernamentali (Agency for Givernment Employers – Arbedsgivarverk).

Toate statele membre Uniunii Europene promovează dreptul la grevă cu excepția Austriei, danemarcei și Germaniei, în unele state acest drept fiind garantat de constituție. Nu au drept la grevă polițiștii, personalul din sistemul judiciar și din serviciul afacerilor externe.

CAPITOLUL 7 STATUTUL JURIDIC AL DIPLOMAȚILOR ȊN DREPTUL COMPARAT

7.1. Noțiunea de statut

Noțiunea de statut provine din latinescul statutum care derivă din verbul statuere – a statuta, a decide, a ordona și are semnificația că „indică natura însăși a situației funcționarului”.

Sintetic prin statut al funcționarilor publici înțelegem ansamblul de reguli referitoare la situația juridică a funcționarilor, care formează dreptul comun al funcționarilor publici .

Totodată statutul are menirea că grupează principalele probleme pe care le presupune condiția juridică a salariatului, a funcționarului public sau altei categorii de personal.

Există, în afara acestui statut unic și unele reglementări speciale, care privesc funcționarii din compartimentele științifice și tehnice.

Pretutindeni funcționarii sunt plasați sub imperiul unor reguli care, cu unele excepții, diferă de cele care se aplică în materie de angajări particulare. Ansamblul regulilor relative la funcționari constituie un statut, care este fie complet ordonat, coerent, fie parțial dispersat, fragmentat, fie adoptat prin legi, fie exclusiv reglementar.

Intervenția unei reglementări cu valoare de statut nu a rămas fără consecințe în ceea ce privește regimul funcției publice europene. Ea a avut ca efect faptul că „ a plasat funcția publică comunitară în categoria funcțiilor publice așa-zis închise”.

Acest sistem este asemănător funcției publice franceze sau germane în care veritabilii funcționari sunt titulari ai posturilor și au vocație la carieră.

În sistemul francez se susține că pentru definirea funcției publice este necesară relevarea a două elemente caracteristice: permanența funcției și integrarea într-o ierarhie administrativă.

O problemă care a preocupat dintotdeauna doctrina franceză, ca de altfel toate doctrinele naționale, este aceea dacă natura juridică a situației funcționarului public este una de drept public sau este una de drept privat sau dacă funcționarul se află într-o situație legală și reglementară sau este într-o situație subiectivă, dedusă dintr-un contract.

În ceea ce privește sistemul german al funcției publice, se resimte, pe de o parte, forța tradiției, iar pe de altă parte, mutațiile intervenite în administrația publică de-a lungul timpului. Mai mult chiar, art.36 alin.5 din Constituția Germaniei conține o prevedere extrem de importantă, prin care obligă legiuitorul să reglementeze dreptul funcției publice ținând cont de principiile tradiționale ale funcționariatului.

Tradițiile, în această țară ale funcționariatului profesional, persistă încă din secolul XVIII-lea, când servitorul seniorului era considerat, în același timp a fi servitorul statului. De aici teza fundamentală pentru regimul funcției publice din această țară, și anume că „funcționarul încarnează în actele sale binele colectivității, ideea de justiție obiectivă.

De subliniat pentru conturarea imaginii despre regimul funcției publice din această țară este și teza promovată de Curtea Constituțională federală, potrivit căreia ”funcționariatul profesional este o instituție care răspunde cunoștințelor, competenței și fidelității care trebuie să asigure stabilitatea administrației și să constituie ea un factor de echilibru față de forțele politice care dau configurație vieții statului”

În România, în prezent, cu privire la apartenența instituției funcționarului public la dreptul public sau dimpotrivă, la dreptul comun al muncii, se exprimă trei mari opinii:

a) opinia conform căreia funcționarul public este o instituție care își relevă apartenența (tradițională de altfel), la dreptul public, mai exact dreptul administrativ;

b) opinia conform căreia funcționarul public este o instituție care constituie obiect de studiu al dreptului muncii, aparținând, în consecință, ramurii dreptului privat;

c) o a treia opinie, prin care se încearcă o conciliere între cele două mari ramuri ale dreptului, prin care funcționarul public este așezat la confluența dintre ramura dreptului public și cea a dreptului privat, ea împrumutând particularități de la ambele ramuri de drept.

Din această concepție, rezultă abordări diferite, cu privire la preponderența regăsirii în statutul funcționarului public a elementelor de statut juridic al salariatului sau a elementelor care dau identitate acestei instituții plasând-o în sfera dreptului public și numai în completare regăsindu-se aspecte ale statutului juridic al salariatului.

În concluzie, în doctrina juridică românească nu numai că nu există un punct de vedere unitar, unanim sau majoritar acceptat de specialiști cu privire la statutul funcționarului public comparativ cu acela al salariatului, dar există divergențe care par a fi ireconciliabile.

Regimul funcționarului public european a împrumutat unele din dimensiunile regimurilor naționale ale funcțiilor publice, peste care s-au suprapus elemente deduse din faptul că el își desfășoară activitatea într-un spațiu pe care doctrina comunitară îl denumește teritoriu comunitar.

Instituțiile cele mai importante europene sunt: Consiliul Europei, Parlamentul European, Banca Centrală Europeană, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor și Banca Europeană de Investiții.

Fiecare din aceste organisme are o politică proprie de personal, politică grefată pe un statut comun tuturor funcționarilor publici europeni.

Funcția publică europeană reunește mai multe mii de funcționari și agenți în serviciul instituțiilor europene și al diferitelor organisme care se înscriu în structura comunitară sau se găsesc la periferia sa (exemplu Fundația Europeană pentru ameliorarea condițiilor de viață și muncă, Centrul European de dezvoltare și formare profesională, Institutul Universitar European).

În articolul (96) din Statut, potrivit căruia „este funcționar al Comunităților în sensul prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condițiile prevăzute în acest statut, într-o funcție permanentă dintr-una din instituțiile Comunității, printr-un act emis de autoritatea învestită cu puterea de numire de această instituție”. Alineatul al doilea prevede că definiția se aplică și persoanelor numite de organisme ale Comunității, cărora li se aplică prevederile prezentului statut conform legilor Comunității prin care acestea sunt înființate, denumite generic „agenții”. Din definiția precizată desprindem concluzia că dobândirea statutului de funcționar european este determinată de existența unui act de numire emis de autoritatea competentă.

Constatăm astfel că „funcționarii sunt recrutați printr-un act unilateral al autorității competente și se supun dreptului comunitar în exclusivitate”.

Actul de numire va trebui să menționeze, potrivit articolului 3 din Statut, și data de la care numirea produce efecte. Această dată nu poate fi, în nici un caz anterioară celei intrării în funcție a persoanei numite.

Reglementarea situației juridice a funcționarilor printr-un statut determină concluzia că ei sunt supuși unei situații legale și reglementare, ceea ce înseamnă că sunt supuși în mod integral dreptului comunitar cuprins în statut.

Autoritatea care va exercita „puterea de numire” urmează să fie desemnată de către fiecare organism al Comunității. Ca regulă, președintele fiecărei instituții reprezintă, pentru instituția respectivă autoritatea învestită cu puterea de numire.

Prin definiția pe care o găsim în art. 1 a (96) din Statut, rezultă următoarele trăsături ale funcționarului public al Comunităților Europene :

a. funcționar public este persoana care ocupă o funcție publică în cadrul instituțiilor Comunităților Europene. O asemenea trăsătură rezultă din formularea este funcționar al Comunităților Europene persoana numită într-o funcție … într-una din instituțiile Comunităților;

b. permanența funcției, Statutul prevăzând că numirea se face într-o funcție publică permanentă;

c. pentru dobândirea statutului de funcționar public european, persoana trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de Statut.

d. actul de numire într-o funcție a Comunităților este emis de autoritatea învestită cu puterea de numire.

e. statutul se aplică în egală măsură personalului Comunităților cât și personalului numit în cadrul acelor organisme ale Comunității, care poartă denumirea tradițională de agenții, precum și personalului care își desfășoară activitatea în cadrul Comitetului Economic și Social, Comitetului Regiunilor, Mediatorul Uniunii Europene și Supraveghetorul protecției datelor.

7.2. Situația juridică a contractualilor din cadrul organismelor comunitare

Noțiunea de personal în dreptul comunitar, include două categorii :

– funcționarii comunitari cărora le sunt aplicabile prevederile Statutului;

– alți agenți care pot fi angajați prin diferite tipuri de contracte cărora le este aplicabil fie dreptul comunitar, fie dreptul național.

Cea de a doua categorie de personal include astfel ceea ce, generic, se desemnează cu sintagma de „contractuali” și care, la rândul lor, sunt de două categorii, respectiv contractualii de drept comunitar și contractualii de drept privat local. Alți autori evocă această categorie prin sintagma „agenți temporari”, admițând că „Funcționarilor permanenți li se adaugă agenți temporari care sunt adesea funcționari naționali, recrutați prin contract de muncă pe durată determinată”.

A) Contractualii de drept comunitar, la rândul lor, se regăsesc sub mai multe categorii :

a) temporarii sunt cei care ocupă un post care se află cuprins în schema de personal, însă autoritatea bugetară a conferit un asemenea caracter postului respectiv. Tot temporari sunt și cei care ocupă în mod vremelnic un post care are caracter permanent, de regulă în această situație aflându-se personalul de cercetare.

b) auxiliarii, sunt acele persoane „angajate să îndeplinească sarcini precare prin natura lor sau prin absența titularului”.

Astfel de posturi, ca regulă, nu sunt cuprinse în schemele de personal ale instituțiilor, cu excepția cazurilor de interimat. Plata celor care le ocupă se face din credite globale deschise cu o asemenea destinație la instituțiile respective.

Au existat situații, asupra cărora s-a pronunțat Curtea Europeană, când s-au comis „abuzuri”, adică sub titulatura falsă de „auxiliari”, au fost încadrate persoane cărora li s-au încredințat sarcini permanente pe o durată îndelungată de timp. În astfel de cazuri, judecătorul a schimbat natura juridică a contractului, l-a „recalificat” în sensul de „contract pentru agent temporar”.

c) consilierii speciali sunt acele personalități care sunt angajate în instituțiile comunitare datorită cunoștințelor, renumelui, calificării perofesionale excepționale recunoscute.

Angajarea lor se face tot în mod temporar, iar plata se realizează, ca și la categoria anterioară, din creditele globale, deschise în acest sens la instituțiile respective.

Contractualii se deosebesc de funcționarii prin următoarele aspecte :

a) sunt angajați pe bază de contract, care poate fi pe durată determinată sau nedeterminată, care însă, în cele mai multe cazuri, nu poate depăși anumite limite;

b) situația lor juridică este de natură convențională, în timp ce situația juridică a funcționarilor este de natură statutară sau reglementară.

c) nu au dreptul să facă o carieră, așa cum au funcționarii europeni, activitatea lor având menirea să satisfacă anumite nevoi determinate ale instituțiilor europene în care sunt angajați.

d) sunt supuși schimbării fiind reânoiți permanent, pe când funcționarii europeni beneficiază de o stabilitate;

e) lor le sunt aplicabile prevederile contractelor în baza cărora au fost angajați, ci și, într-o anumită măsură, și unele dispoziții din statutul funcționarilor.

Însă, dacă la funcționarii europeni regula o reprezintă aplicarea prevederilor din Statut, la contractuali regula o reprezintă aplicarea contractelor și doar, prin excepție, incidența dispozițiilor Statutului. În absența unor dispoziții contrare, agenții contractuali nu pot să invoce beneficiul unui statut.

f) litigiile care îi privesc pe contractualii comunitari, ca și cele în care sunt implicați funcționarii europeni, intră în competența Tribunalului Funcției Publice a Uniunii Europene și Curții Europene de Justiție.

B) Contractualii de drept privat local

Instituțiile pot să procedeze și la angajarea de agenți locali, pentru a duce la îndeplinire diferite sarcini materiale sau de serviciu din cele mai diverse.

Actul juridic prin intermediul căruia sunt recrutați agenții locali este reprezentat de contractul de închiriere de servicii, (sau contractul de prestări servicii) care este încheiat în conformitate cu prevederile legale din țara în care agentul local își duce la îndeplinire atribuțiile.

În concluzie, în dreptul actual se operează o distincție între personalul titular, care este supus statutului, și agenții contractuali temporari sau auxiliari, a căror situație rămâne mai mult sau mai puțin particulară, reglementată de contracte și care nu sunt deci titularizați.

7.3.Regimul juridic al actului de numire într-o funcție publică europeană

Din conținutul prevederilor Statutului, desprindem următoarele concluzii cu privire la regimul juridic al actului de numire într-o funcție comunitară :

a) reprezintă un act juridic cu caracter unilateral;

b) este emis de autoritatea învestită cu puterea de numire (A.I.P.N.), desemnată în acest scop de organismul comunitar, în baza articolului 2 din Statut;

c) în mod obligatoriu, actul de numire va trebui să precizeze data de la care începe să producă efecte juridice, și care, potrivit articolului 3, nu poate să fie anterioară momentului în care persoana interesată intră efectiv în funcție;

d) actul de numire conferă funcționarului comunitar o situație juridică statutară și reglementară.

e) orice numire nu se poate face decât cu privire la un post vacant. Aceeași condiție este impusă și în cazul promovării.

În concluzie, putem astfel defini actul de numire într-o funcție publică europeană ca fiind actul juridic unilateral emis de autoritatea învestită cu puterea de numire din cadrul unei instituții europene, care conferă persoanei vizate o situație juridică statutară și reglementară respectiv calitatea de funcționar public european.

În doctrina occidentală se atrage atenția că chiar dacă situația funcționarului public internațional (în care este inclus și cel european) este statutară, adică angajarea funcționarului rezultă din acte unilaterale de selecție și de recrutare, nu e mai puțin adevărat că subzistă elemente contractuale : numirea este valabilă decât dacă a fost acceptată.

7.4. Categorii de funcționari publici europeni

În conformitate cu prevederile articolului 5(8) (96) din Statut, se instituie norma de principiu potrivit căreia „posturile menționate în Statut vor fi clasate, în funcție de natura și importanța atribuțiilor pe care le au, în categoria funcțiilor administrative (AD) și categoria funcțiilor de asistenți (AST)”.

Constatăm astfel că funcționarii europeni sunt împărțiți în două categorii :

Categoria funcțiilor administrative (AD), care, la rândul ei, cuprinde 12 trepte, de la AD 5 la AD 16, corespunzătoare atribuțiilor administrative, de consultare, lingvistice și științifice.

Pentru numirea în treptele AD5 și AD6 de funcții administrative este necesar a fi îndeplinite cel puțin următoarele condiții :

a) un nivel de educație care să corespundă studiilor universitare încheiate de cel puțin trei ani și atestate prin diplomă sau,

b) acolo unde se justifică prin interesul serviciului, pregătire profesională la un nivel echivalent.

Pentru numirea în treptele AD 7-AD16 de funcții administrative este necesar a fi îndeplinite cel puțin următoarele condiții :

a) un nivel de educație care să corespundă studiilor universitare încheiate și atestate prin diplomă, atunci când perioada normală de studii universitare este de 4 ani sau mai mult, sau,

b) un nivel de educație care să corespundă studiilor universitare încheiate și atestate prin diplomă și experiență profesională adecvată de cel puțin un an atunci când perioada normală de studii univesritare este de 3 ani, sau,

c) acolo unde se justifică prin interesul serviciului, perfecționare profesională la un nivel echivalent.

Categoria de funcții de asistenți (AST), care cuprinde 11 trepte, corespunzătoare atribuțiilor executive, tehnice și de birou.

Pentru numirea în funcții de asistenți (AST) sunt necesare următoarele

condiții :

un nivel de educație post-liceal atestat prin diplomă, sau,

un nivel de educație liceal, atestat prin diplomă, care poate fi urmat de

un nivel post-liceal și experiență profesională specifică de cel puțin 3 ani, sau,

c) dacă este justificat de interesele serviciului, pregătire profesională sau experiență profesională la un nivel echivalent.

Statutul consacră norma de principiu potrivit căreia „condiții identice de recrutare și de carieră se aplică tuturor funcționarilor care aparțin aceluiași grup de funcții”.

Actuala structură a funcției publice comunitare, în vigoare după 1 mai 2004, este diferită față de cea existentă până la acea dată. A fost de aceea nevoie de o normă de echivalare, cuprinsă în articolul 6(96) alin. 2, care prevede că pentru a asigura echivalența carierei medii în structura carierei înainte de 1 mai 2004 (denumită vechea structură a carierei) și cea de la 1 mai 2004 (a doua structură a carierei), fără a aduce prejudiciu de promovare bazat pe merit conform art. 45 din Statut, acest plan va asigura ca în fiecare instituție numărul de posturi vacante la fiecare nivel de înființare la 1 ianuarie a fiecărui an să corespundă numărului de funcționari din nivelul imediat inferior care erau angajați activi la 1 ianuarie a anului precedent, înmulțit cu coeficienții menționați în anexa I punctul B pentru treapta respectivă. Acești coeficienți se vor aplica pe baza unei medii la fiecare 5 ani începând cu 1 mai 2004.”

Din punct de vedere al efectivelor funcționarilor publici comunitari, ele sunt relativ importante dacă le comparăm cu efectivele de personal din organizațiile internaționale tradiționale.

Autoritatea care este investită cu puterea de numire are misiunea de a atribui posturile, pe cale de numire, transfer, detașare, sau ocupare cu caracter interimar a unei funcții de către un funcționar.

Este recunoscut, prin Statut, dreptul funcționarilor de a cere să fie transferați într-un alt post din interiorul instituției din care aparțin.

7.4.1. Interimatul în funcția publică europeană

Regimul juridic al interimatului îl regăsim reglementat în art. 7(8)(96) alin. (2), potrivit căruia funcționarul poate fi solicitat să ocupe interimar o funcție din categoria sau încadrarea sa, superioară funcției căreia îi aparține. Începând cu a patra lună a interimatului, el primește o indemnizație diferențiată egală cu diferența dintre remunerația aferentă gradului și eșalonului său și cea corespunzând eșalonului pe care l-ar obține în gradul de bază dacă ar fi fost numit în categoria pentru care asigură interimatul.

Teza a doua a acestui articol prevede că interimatul este limitat la un an, cu excepția situației în care servește direct sau indirect la înlocuirea unui funcționar detașat în interesul serviciului sau chemat să-și satisfacă stagiul militar sau un concediu de boală de lungă durată. Din conținutul acestui articol desprindem următoarele elemente :

a) este recunoscută posibilitatea ca funcționarul să poată ocupa, în calitate de interimar, o funcție de categoria sau de încadrarea sa superioară funcției căreia el îi aparține.

b) după o anumită perioadă, respectiv începând cu a patra lună a interimatului sau, funcționarul aflat într-o asemenea situație are dreptulsă primească o indemnizație diferențiată, egală cu diferența dintre retribuția aferentă gradului și eșalonului său și cea corespunzătoare eșalonului în care funcționează, respectiv salariul de bază care i s-ar cuveni dacă ar fi numit în funcția pentru care asigură interimatul.

c) limitarea, în timp, a interimatului, la termenul de 1 (un) an, cu excepția cazurilor în care se urmărește, direct sau indirect, înlocuirea unui funcționar detașat în interesul serviciului, chemat sub drapel (concentrat) sau aflat în concediu de boală de lungă durată.

În doctrina occidentală, interimatul e definit ca reprezentând ocuparea unui post de către un agent care nu îndeplinește condițiile oficiale pentru a fi numit, pentru că postul e de un nivel superioare.Procedura de desemnare este mult mai suplă decât numirea normală, căci ea tinde să permită autorității superioare să-și asigure continuitatea serviciului.

În sistemele naționale de drept și chiar în sistemul internațional și european, s-au constatat situații în care interimatul e deturnat de la sensurile reale. De aceea, autorii atrag atenția că interimatul nu trebuie să permită administrațieisă violeze statutul, încălcând regulile normale de numire sau de promovare.

7.4.2. Reglementări ale statutului funcționarilor publici

La nivelul Constituței, în aproape toate statele membre ale Uniunii Europene, sunt stabilite reglementări generale privind raporturile de serviciu public. Astfel, în Danemarca, Belgia, Franța, germania, Spania, Italia, Luxemburg, Austria, Portugalia, Finlanda și Suedia, în constituție sunt prevăzute principiile generale de organizare a administraței publice, aplicabile funcționarilor publici.

În Marea Britanie, primul – ministru (ministrul funcției publice) are competența să elaboreze reglementări și instrucțiuni pentru funcționarii publici (Home Civil Service), inclusiv de a stabili condiții de angajare pentru funcționarii publici. În principal, legislația care reglementează organizarea funcției publice, este:

Austria : Codul serviciului public

Belgia : Constituția, statutul este adoptat prin Decretul Regal din 2 oct. 1937 (cu modificări), Legea din 20.02.1990 și Decretul Regal din 22 noiembrie 1991

Danemarca : Constituția, Legea serviciului punlic (1969)

Finlanda : Constituția, Statutul funcționarilor publici (750/-94)

Franța : Constituția (art. 34, paragraful III), Statutul general al funcției publice, statutele speciale ale celor trei corpuri, Codul funcției publice

Germania : Constituția (art. 33), Legea funcționarilor publici

Grecia : Constituția (art. 103 și 104), Codul serviciului public

Irlanda : reglementarea se face prin legislație secundară

Italia : Constituția (art. 97), Legea serviciului public (1993), Legea nr. 59/127 din 1997 pentru reforma și simplificarea administrației publice

Luxemburg : Constituția, Codul serviciului public

Olanda : Constituția, Legea serviciului public (1929), Regulile generale privind serviciul public

Portugalia : Constituția (art. 266 – 269, 271), Decretul privind principiile generale pentru serviciul public

Spania : Constituția, Codul serviciului public

Suedia : Constituția, Actul privind angajații din sectorul public

Marea Britanie : legislație secundară, Civil Service Order

Definiția clară, conturată la începutul secolului XX, consideră că serviciul public este acea activitate de interes general prestată numai de o persoană publică. stăzi, identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a trei elemente :

a)elementul material : serviciul public este, în primul rând, o activitate de interes general. El nu mai este privit ca un organism public, ci, în special, ca o activitate care răspunde unui obiectiv de interes general. Această activitate poate fi asigurată eventual de către o persoană privată;

b) elementul voluntarist, adică intenția puterilor publice. Nu va exista un serviciu public decât dacă puterile publice (autorități naționale sau locale) si-au manifestat intenția de a-și asuma (direct sau indirect) o activitate de interes general;

c) elementul formal. Regulile aplicabile în mod normal activităților de servicii publice provin din acel regim juridic căruia îi este supusă activitate de interes general în cauză.

Serviciul public, în accepțiunea lui organizatorică, este format din totalitatea funcționarilor publici. În anumite state, divizarea în diferite categorii de personal și statute este caracteristica esențială pentru organizarea serviciului public. De exemplu în Germania, atât la nivel guvernamental (federal) cât și local, există trei categorii de personal fiecare cu statutul propriu:funcționarii publici profesioniști (beamte) personal contractual (angstellte) și muncitorii (arbeiter). Funcționarii publici profesioniști reprezintă o minoritate în personalul bugetar. Un regim similar există în Austria și Luxemburg (aceleași categorii).

În Danemarca există trei categorii de personal bugetar : funcționari publici angajați în temeiul unui contract colectiv și angajați cu contract in dividual de muncă (specific pentru anumite funcții manageriale înalte).

În Italia, începând cu decretul legislativ nr. 29/1993, a început un proces de privatizare a funcției publice. Un caz special în organizarea funcției publice este Franța, respectiv în trei categorii funcționarii publici de stat, funcționari publici teritoriali și funcționari publici din sectorul sanitar (hospitaliere), fiecare dintre aceste categorii împărțindu-se în mai multe corpuri.

În Belgia esistă o singură distincție, cea între serviciul public organizat la nivel guvernamental și cel realizat la nivel regional sau local.

În Suedia funcționarii publici se diferențiează în funcție de nivelul la care ăși desfășoară activitate : în administrația centrală, la nivel de district și la nivel local, iar în Finlanda se face la nivel central și local. În Marea Britanie, serviciul public se limitează la personalul ministerelor și agențiilor.

În urma analizei comparative a organizării serviciului public în țările membre Uniunii Europene, concluzionăm că există două sisteme de organizare : cel al carierei și cel al postului, dar există și o combinație între cele două sisteme de bază, sistemul mixt. În țările membre Uniunii Europene, predomină sistemul carierei.

Conform acestui sistem, persoana intrată în serviciul public, ca funcționar public, va ocupa succesiv posturi în ierarhia administrativă a funcțiilor publice. Dezvoltarea carierei și avansările în ierarhia salarială este reglementată, fiind un sistem puțin flexibil, dar care garantează o stabilitate practică.

Pentru creșterea eficienței serviciului public, țările membre Uniunii Europene au declanșat o reformă administrativă profundă, pentru întreg sistemul serviciului public sau doar pentru anumite sectoare a acestuia.

În acest sens, Danemarca, Olanda și Suedia au adoptat sistemul post pentru întreaga administrație cu excepția afacerilor externe și a sistemului judiciar. Principala caracteristică a acestui sistem este aceea că recrutarea și selectarea bugetarilor este similară cu recrutarea și selectarea persoanelor care ăși desfășoară activitatea în sistemul privat.

Funcționarii publici sunt recrutați pentru un anumit post, dar pot candida pentru obținerea oricărui alt post vacant din sectorul public. Singura condiție este de a în deplini cerințele postului (abilități și cunoștințe) și să-și asume responsabilitatea îndeplinirii atribuțiilor.

Pentru Italia, Irlanda și Marea Britanie, este specific sistemul mixt. În Irlanda și Marea Britanie ocuparea unor posturi este condiționată de absolvirea anumitor studii, ca și în cazul de carieră, dar salarizarea este mult mai flexibilă. În Italia pentru ocuparea unei funcții publice nu sunt necesare anumite diplome dar sunt necesare anumite cunoștințe, abilități descrise în fița postului similar cu sistemul post, dar salarizarea se face pe principiul vechimii.

În ceea ce privește accederea în serviciul punlic, în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se solicită anumite diplome pentru încadrarea într-un anumit nivel/categorie în serviciul public.

Țările în care există un sistem post și Italia care are un sistem mixt nu au fixat anumite cerințe referitoare la studii. În multe din țările membre ale Uniunii Europene, candidații nu sunt numiți direct funcționari publici, fiind necesară parcurgerea unei perioade de stagiu (proba) sau de instruire specifică. Durata și conținutul acestei perioade de stagiu diferă de la o țară la alta iar în unele țări depind de nivelul la care urmează să se facă numirea.

La sfârșitul perioadei de instruire candidații la o funcție publică definitivă sunt examinați sau testați. În Danemarca, Olanda, Suedia și Marea Britanie nu există o perioadă de instruire. În Austria, Belgia și Luxemburg, perioada de stagiu este considerată și perioada de instruire. În Franșa, Germania, Grecia, Italia, Portugalia și Spania există și o perioadă de instruire și o perioadă de stagiu, consecutive. În Italia, durata perioadei de probă variază în funcție de prevederile contractului individual, dar de regulă este de 6 luni. În Finlanda și Suedia nu este prevăzută o perioadă de instruire și nici perioadă fixă de stagiu.

În majoritatea statelor există o vârstă minimă pentru intrarea în corpul funcționarilor publici, uneori și o vârstă maximă. În Franța, Olanda, Suedia și Marea Britanie nu există limită de vârstă, existând reglementări specifice cu privire la nediscriminarea pe motive de vârstă.

Recrutarea funcționarilor publici din serviciile publice reprezintă o preocupare de foarte mare importanță pentru partidele politice la guvernare sau în opoziție. În țările Uniunii Europene procedurile de recrutare a funcționarilor publici presupune parcurgerea mai multor etape : anunțarea publică a postului vacant, concurs, perioada de probă, numirea definitivă pe baza rezultatelor perioadei de probă sau numirea directă pe baza experienței profesionale.

În general există trei metode diferite de recrutare a personalului din serviciul public. În anumite state pentru ocuparea posturilor vacante se organizează concursuri, centralizat (de o anumită autoritate) sau descentralizat (de fiecare autoritate publică). Lista rezultatelor finale este întocmită în funcție de cum a fost evaluată performanța candidaților (nota finală). Cel mai bine clasat candidat (care a avut nota cea mai mare) este numit în funcția publică, iar un post vacant va fi ocupat de către al doilea candidat clasat, până la organizarea unui nou concurs.

Statele membre ale Uniunii Europene care utilizează metoda concursului pentru recrutarea funcționarilor publici sunt : Austria (pentru anumite posturi), Belgia, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Portugalia și Spania. În Belgia există o autoritate centrală competentă în organizarea concursului (Secretariat Permnent de Recrutement) pentru recrutarea funcționarilor publici la nivel federal și regional.

În Franța există o autoritate centrală pentru cele mai înalte posturi (ena Ecole națională d'Administration) și alte autorități pentri posturi de nivel scăzut (IRA Institus Regionaux d'Administration).

În Grecia autoritatea centrală care gestionează organizarea concursului este comisia pentru selectarea personalului (Personal Selectuion Board) iar în Irlanda instituția responsabilă cu responsabilă cu organizarea concursurilor este comisia serviciului public (Civil Service Commission).

În Italia numai concursurile pentru cele mai importante posturi se organizează centralizat de către Departamentul funcției publice subordonat Consiliului de Miniștrii.

O a doua metodă este aceea a selectării personalului pentru serviciul public prin publicitatea obligatorie a postului vacant și anume proceduri de selectare iar nu prin concurs. Această metodă este utilizată în Germania și în unele cazuri, în Austria.

Danemarca, Finlanda, Olanda, Suedia și Marea Britanie în vederea realizării reformei administrative, au renunțat la vechile metode de selecție și au adoptat unele metode, informale de recrutare bazate pe îndeplinirea anumitor cerințe specifice necesare îndeplinirii atribuțiilor prevăzute pentru postul vacant, fără a se baza strict pe baza diplomelor de studii sau a vechimii. Fiecare autoritate sau instituție publică stabilește un set de cerințe referitoare la educație, aptitudini și experiență profesională.

În Marea Britanie agențiile de recrutarea și autoritățile sau instituțiile publice colaborează pentru selectarea funcționarilor publici, cu oficii de recrutare private. Pentru pozițiile importante (senior position corespondentul înlaților funcționari publici) instituția responsabilă cu recrutarea funcționarilor publici este comisia serviciului public, sau după caz Agenția de recrutare și evaluare.

Funcționarii publici au dreptul de acces la propriile date, posturile vacante sunt publice iar candidatul care a fost respins în cadrul procedurii de recrutare are anumite drepturi privind contestarea rezultatului. În aproape toate statele membre, funcționarul public are un drept nerestricționat în ceea ce provește accesul la dosarul său profesional. Numai în Irlanda nu există un drept similar, funcționarul public având acces doar în cazul unui raport negativ.

În Austria, autoritatea poate restricționa accesul la anumite documente din dosarul profesional. În Germania funcționarul public este îndreptățit să fie însoțit de un consilier cu atribuții speciale și poate obține copii ale documentelor din dosarul profesional.

În Finlanda și Suedia, dosarele profesionale sunt considerate documente publice, cu excepția celor referitoare la salariu și probleme disciplinare.

Publicitatea posturilor vacante, atât în cazul recrutării interne cât și externe este unul din standardele adoptate în țările membre ale Uniunii Europene. Există o dicersitate de metode de publicitate, dar se impune publicare într-un jurnal de informare publică (similar cu Monitorul Oficial în România). Doar în Belgia, Danemarca și Franța este posibilă recrutarea internă, fără asigurarea publicității externe a posturilor vacante.

Posturile vacante rezervate pentru funcționarii publici, în vederea promovării, nu sunt publicate. În Suedia, autoritatea sau instituția publică nu este obligată prin lege să asigure publicitatea posturilor vacante, dar în practică se respectă acest standard. Autoritățile și instituțiile publice au obligația de a aduce la cunoștința tuturor persoanelor interesate toate informațiile relevante referitoare la postul vacant.

În aproape toate statele membre, candidatul care a fost declarat respins prin procedura de selecție, are anumite drepturi : poate reclama anumite vicii de procedură sau i se observă oportunitatea de a demonstra că îndeplinea toate condițiile impuse pentru numirea într-o anumită funcție publică. În Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Portugalia și Suedia candidatul nemulțumit de rezultatul final are dreptul de a contesta corectitudinea procedurii de selectare.

În Danemarca, Finlanda, Portugalia, Spania și Suedia lista candidaților este publică iar cu excepția Spaniei, contestatarii au acces la dosarele celorlalți candidați. În Danemarca accesul este permis doar în dosarul candidaților care nu au solicitat confidențialitatea lor. Chiar și în aceste țări există o tendință de a reglementa limitatea accesului la datele personale, în conformitate cu legislația europeană.

În Germania, Finlanda și Grecia candidații au dreptul de a contesta rezultatul procesului de selecție, dar orice contestație, în practică, este luată în considerare.

În Olanda, candidații nu au dreptul de a contesta rezultatul procesului de selecție, dar orice contestație, în practică, este luată în considerare.

În Irlanda, doar candidații pentru un post superior, au dreptul să solicite aducerea la cunoștință a motivelor pentru care nu au fost promovați.

Numai în Austria, candidații nu sunt îndreptățiți să conteste prcedura de selecție sau tratament inechitabil, singurul drept prevăzut de lege este acela de a fi informați cu privire la decizia finală.

În Marea Britanie, practica a impus anumite standarde, inclusiv dreptul candidaților la confidențialitatea dosarelor și a listei cu rezultatele finale ale candidaților. Comunicarea rezultatelor finale ale procesului de selecție se face cu respectarea confidențialității (în plic închis, prin poștă).

În țările membre ale Uniunii Europene, candidații care au cazier judiciar nu pot fi recrutați pentru a ocupa o funcție publică. De asemenea, este necesară o stare de sănătate corespunzătoare, atât fizică cât și psihică.

Dezvoltarea carierei este un proces pe termen lung care acoperă întreaga carieră a unui individ și care cuprinde programele și activitățile necesare îndeplinirii planului carierei individuale.

Dezvoltarea carierei implică o gamă largă de activități desfășurate, în principal, de către personalul departamentului de resurse umane, dar și de fiecare funcționar în parte. Procesul implică evoluția profesională a funcționarilor publici printr-o succesiune de posturi, grade și niveluri de pregătire. Intenția generală este de a se crea un corp felxibil de funcționari publici cu o înaltă calificare, care să poată lucra la același nivel de performanță și eficiențpă într-o largă varietate de funcții, având roluri diferite. Mai important este că pentru acesția munca va trebui să devină o experiență care să le aducă satisfacții deosebite.

Acest lucru nu se poate realiza totuși peste noapte. Toți funcționarii publici trebuie să facă eforturi pentru dezvoltarea propriilor cariere. Ei trebuie să evolueze în concordanță cu planurile de carieră pe care și le-au formulat, care, la rândul lor, conțin componente pe termen scurt, mediu și lung, îndrumătorii de personal trebuie să dezvolte un rol practic iar activitatea pe care o desfășoară trebuie să fie cât mai mult orientată pe individ.

Aceștia trebuie să gestioneze eficient personalul alocat și să se implice în activitățile necesare în urma procesului de evaluare a performanțelor profesionale individuale, căutând oportunități de dezvoltare pentru cei cărora le conduc cariera. Astfel de intervenții, fără îndoială, atât cursuri de formare profesională, cât și perioade de detașare/mutare în alte funcții în vederea câștigării unui plus de experiență.

Cariera în funcția publicî cuprinde ansamblul situațiilor juridice și efectele produse care intervin de la data nașterii raportului de serviciu până la momentul încetării acestui raport.

Modalitățile de dezvoltare a carierei în funcția publică sunt promovarea într-o funcție publică superioară și avansarea în gradele de salarizare.

Legea nr. 188/1999 prevede : „în carieră, funcționarul public poate promova în funcția publică și poate avansa în treptele de salarizare în condițiile legii. Promovarea în clasă, promovarea în grade profesionale și avansarea în trepte de salarizare nu sunt condiționate de existența unui port vacant.

Principiile care stau la baza organizării și dezvoltării carierei în funcția publică sunt următoarele :

a) competența – persoane care doresc să acceadă sau să promoveze într-o funcție publică trebuie să dețină și să confirme cunoștințele și aptitudinile necesare exercitării funcției publice respective;

b) competiția – confirmarea cunoțtințelor și aptitudinilor necesare exercitării unei funcții publice se face prin concurs sau examen;

c) egalitatea de șanse – prin recunoașterea vocației la carieră în funcția publică a oricărei persoane care îndeplinește condițiile stabilite potrivit legii;

d) profesionalismul – exercitarea funcției publice se face cu respectarea principiilor prevăzute de lege;

e) motivarea – în vederea dezvoltării carierei, autoritățile și instituțiile publice au obligația să identifice și să aplice instrumente de motivare morală și materială a funcționarilor publici, precum și să sprijine inițiativele privind dezvoltarea profesională individuală a acestora;

f) transparența – autoritățile și instituțiile publice au obligația de a pune la dispoziție tuturor celor interesați informațiile de interes public referitoare la cariera în funcția publică.

Managementul carierei în funcția publică se asigură de către :

a) Agenția Națională a Funcționarilor Publici – prin elaborarea cadrului legal și a instrumentelor necesare organizării și dezvoltării carierei în funcția publică.

b) Autoritățile și Instituțiile Publice – prin aplicarea principiului egalității de șanse și a motivării.

c) Funcționarul public – prin aplicarea consecventă a principiilor competenței și ale profesionalismului în vederea dezvoltării profesionale individuale.

Stabilirea posibilităților de carieră în funcția publică se realizează anual prin planul de ocupare al funcțiilor publice. Acesta se elaborează de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici pe baza propunerilor autorităților și instituțiilor publice cu privire la numărul funcțiilor publice vacante și modalitatea de ocupare a acestora.

Planul de ocupare a funcțiilor publice stabilește :

a) numărul maxim al funcțiilor publice rezervate promovării

funcționarilor publici care îndeplinesc condițiile legale;

b) numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi rezervate în scopul promovării rapide;

c) numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi ocupate prin recrutare;

d) numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi înființate;

e) numărul maxim al funcțiilor publice care vor fi supuse reorganizării;

f) numărul maxim al funcțiilor publice pe fiecare clasă, categorie și pe

grade profesionale;

numărul maxim al funcțiilor publice de conducere și al funcțiilor

publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici.

Dezvoltarea carierei presupune :

mobilitate orizontală;

promovare verticală;

avansare în grila de salarizare.

Căile tradiționale ale carierei accentuează îndeosebi mobilitatea ascendentă într-o singură ocupație, într-un singur domeniu funcțional sau de pregătire profesională, fiecare post fiind obținut în momentul în care individul dobândește capacitatea și experiența necesare și dovedește că este pregătit pentru promovare.

În unele țări, mobilitatea – orice tip de schimbare a locului de muncă – delegare, detașare, transfer – dintr-un sector al serviciului public într-un alt sector al serviciului public este posibil dar foarte greu de realizat.

În Olanda și Suedia, mobilitatea între diverse sectoare ale serviciului public nu este posibilă. Orice persoană, indiferent dacă ocupă sau nu un post în sectorul public, trebie să candideze pentru postul de care este interesată.

În Belgia, Danemarca, Germania, Portugalia și Marea Britanie transferul pe un alt post este posibil la cererea funcționarului public dar nu garantat. Transferul fără acordul funcționarului public este posibil în Belgia.

În Danemarca funcționarii publici au dreptul să ceară eliberarea din funcție în locul transferului, dacă postul ocupat nu mai există. În Grecia, Irlanda, Italia și Luxemburg transferurile dintre autoritățile publice sau în cadrul acestora, pe o funcție de același nivel sunt cele mai des întâlnite dar au un caracter temporar. Irlanda are un program special de promovare a mobilității orizontale pentru funcțiile manageriale de nivel mijlociu.

În Franța, un funcționar public își urmează cariera, de regulă în cadrul unui corp dar, pentru ocuparea posturilor înalte este posibilă mobilitatea orizontală. Transferul este posibil doar atunci când pentru noua funcție publică sunt prevăzute condiții de studii și abilități similare.

Începând cu anul 1995 când a fost aprobată reforma salarială, Austria a promovat mobilitatea orizontală prin modificări legislative. În Finlanda nu există o metodă specifică pentru transferul funcționarilor publici.

Promovarea și avansarea în grila de salarizare au o importanță definitoare pentru dezvoltarea carierei pe vericală. În țările în care serviciul public este organizat pe sistemul de carieră sunt folosite ca metode de dezvoltare a carierei : avansarea de la un grad de salarizare la altul și promovarea de la un nivel superior, ori o combinație a acestor două metode principale.

Danemarca, Finlanda, Olanda și Suedia, țări în care serviciul public este organizat în sistem post, nu mai folosesc promovarea internă și sau avansarea automată în grila de salarizare. Avansările și promovările depind de negocierile și neânțelegerile la nivel individual.

În Austria, Belgia, Franța, Germania, Grecia, Luxemburg, Portugalia și Spania dezvoltarea carierei are la bază principiul vechimii, ceea ce presupune o promovare sau o avansare automată după o anumită perioadă de timp petrecută în serviciul public sau asimilată acestuia.

În Belgia, în unele cazuri, funcționarii publici trebuie să susțină anumite examinări specifice. În Grecia în fiecare an în luna aprilie se publică o listă a funcționarilor publici care cuprinde abilitățile, studii și specializări, vârsta, vechimea serviciului public și gradul de salarizare.

Pe baza acestor criterii pot fi individualizați funcționarii publici care îndeplinesc condițiile de promovare. Consiliul serviciului (Conseil de Service) atunci când decide promovarea are în vedere și vechimea în funcția publică și nivelul performanței individuale (considerat un factor deosebit de important).

În Luxemburg și Germania avansarea în grila de salarizare se face automat după expirarea unei anumite perioade, dar pentru unele posturi este necesară absolvirea unor cursuri speciale de instruire sau/și promovarea unor examinări.

În Portugalia promovarea este posibilă doar dacă funcționarul public a desfășurat o activitate în funcția publică timp de trei ani consecutivi, a obținut la evaluarea performanțelor profesionale individuale cel puțin calificativul „foarte bun” sau a desfășurat o activitate de minim cinci ani și a obținut calificativul „bun”.

În Italia funcționarii publici pot fi promovați numai prin concurs. Concursul se organizează odată la doi ani iar pentru ocuparea unei funcții de director, candidații trebuie să promoveze un examen complex. Promovarea automată este posibilă numai în cazul corpului diplomatic și a prefecturilor.

În ceea ce privește recunoașterea experienței profesionale candidații pentru ocuparea unei funcții publice pot avea o experiență profesională anterioară, atât în cadrul sectorului public sau privat din țara respectivă sau a altui stat membru. Experiența profesională (vechimea în muncă) anterioară ocupării unei funcții publice este luată în considerare la recrutare sau la stabilirea vechimii. În aproape toate statele membre, experiența profesională este un criteriu de bază pentru selectarea personalului, dacă această experiență este de natură să dezvolte abilitățile sau cunoștințele necesare ocupării postului vacant.

În Portugalia existența unei experiențe profesionale este una din condițiile de recrutare pentru anumite posturi (senior technical personnel). În Franța activitatea desfășurată în sectorul privat constituie un avantaj important pentru a accede la ENA.

În ceea ce privește acordarea sporului de vechime în serviciul public, în multe state membre, perioada de timp lucrată în afara serviciului public, în cadrul aceluiași stat membru nu este luată în considerare, cu excepția cazului în care experiența profesională a fost dobândită într-un domeniu care reprezintă un interes național (ex. instituțiile europene).

În Austria și Germania perioada de timp în care o persoană a desfășurat o activitate în sectorul privat poate fi recunoscută în funcție de specificul postului, dar mai ales pentru schema de pensii. În Germania o asemena recunoaștere duce la creșterea salarială. În Luxemburg pentru funcționarii publici de cetățenie luxembrugheză, la stabilirea vechimii în serviciul public, vechimea în muncă este luată în considerare în proporție de 1/2.

Cursurile de instruire/perfecționare/specializare (după ocuparea unei funcții publice) pot fi obligatorii sau voluntare ori pot constitui o condiție pentru promovare. Aceste cursuri de instruire pot fi urmate la școli specializate în formarea personalului din administrare sau la alte instituții, la alegerea funcționarilor publici.

În Irlanda, Olanda și Suedia cursurile de perfecționare și specializare suntvoluntare dar în Olanda, guvernul are obligația de a oferi asemenea oportunități. În aceste state există instituții de învățământ specializate iar în Olanda persoanele care urmează cursuri de perfecționare au dreptul la concediu plătit pe eperioada respectivă.

În Austria, Belgia, Germania, Grecia, Luxemburg, Portugalia, Spania și Marea Britanie, funcționarii publici nu sunt obligați să urmeze cursuri de perfecționare dar acestea constituie un avantaj sau chiar o condiție pentru promovare. Cursurile de perfecționare sunt oferite de instituții de stat iar în ceea ce privește concediul plătit, există anumite regulamente care reglementează acordarea acestuia.

În Germania obligația de perfecționare este stipulată în lege.

În Franța și Italia există anumite cursuri de perfecționare obligatorii, în Franța cursurile sunt derulate prin ENA și IRA (institute de administrație publică), iar în Italia de Școala Superioară de Administrație Publică din subordinea Consiliului de Miniștrii (Scuola Superiore della Publica Administrazione della Presidenta sel Consiglio dei Ministri) și alte instituții specializate. În funcție de cursul urmat, în Franța, funcționarii publici au dreptul la concediu de studiu plătit.

În Danemarca și Finlanda, funcționarii publici sunt obligați să urmeze doar acele cursuri care sunt cerute de autoritatea sau instituția publică în care își desfășoară activitatea.

În România răspunderea deosebită care revine funcționarilor din administrație, deopotrivă celor care dețin funcții de conducere, dar și celor de execuție, pun pe prim plan problema pregătirii și perfecționării lor profesionale ăn mod permanent și organizat.

Perfecționarea pregătirii profesionale a funcționarilor publici din administrație este o cerință permanentă. Funcționarii administrației publice au nevoie de continuarea pregătirii profesionale, de anumite cursuri de perfecționare, deoarece cunoștințele teoretice, dacă sunt completate și actualizate continuu, devin insuficiente și depășite din punct de vedere științific

Elaborarea și implementarea unui sistem unitar de salarizare al funcționarilor publici reprezintă un obiectiv prioritar pentru reforma funcției publice.

Crearea și dezvoltarea unui corp profesionist, imparțial și stabil al funcționarilor publici nu se poate realiza doar prin reglementarea unor obligații și îndatoriri pentru funcționarii publici, ci în mod absolut necesar, prin aplicarea unui sistem compensatoriu de drepturi.

Drepturile salariale ale funcționarilor publici au fost reglementate printr-o serie de acte normative, comune salariaților din administrația publică, atât pentru angajații cu contract de muncă, cât și pentru funcționari.

Funcționarii publici constituiți într-un corp profesional începând cu anul 2000, odata cu aplicarea Legii nr. 188/1999, nu au beneficiat de aplicarea unui sistem unitar de salarizare în condițiile în care Statutul Funcționarilor Publici prevedea în cuprinsul său obligația implementării unui sistem unitar de salarizare pentru această categorie de salariați.

Primul act normativ care a reglementat distinct salarizarea funcționarilor publici a fost Ordonanța de Urgență nr. 192/2002 privind reglementarea drepturilor de natură salarială ale funcționarilor publici aprobată prin Legea nr. 228/2003.

Acest act normativ a avut o aplicabilitate limitată doar pentru anul 2003, Prin Ordonanța de Urgență nr. 192/2000 s-au definit pentru prima dată principiile unui sistem unitar de salarizare a funcționarilor publici eliminându-se astfel discrepanțele existente între autorități aflate la același palier administrativ. Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu.

Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici. Durata normală a timpului de lucru pentru funcționarii publici este, de regulă, de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână. Pentru orele lucrate din dispoziția conducătorului autorității sau instituției publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare, funcționarii publici de execuție au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul de bază.

Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăși 360 într-un an.

O problemă care constituie o analiză a sistemului funcției publice din România o reprezintă nivelul scăzut al salarizării funcționarilor publici, precum și lipsa unor instrumente alternative de motivare a acestora.

În acdrul serviciilor publice care sunt organizate în sistem de carieră, salarizarea se realizează pe principiul vechimii în funcția publică. În țările care au adoptat sau sunt în curs de adoptare a sistemului post, sistemul de salarizare este similar cu cel din sistemul privat, bazat pe relația directă între performanță și salariu.

În cazul în care sistemul de salarizare are la bază vechimea în anumite posturi, presupune ca singure criterii de salarizare și acordare a creșterilor salariale: vârsta funcționarului public și vechimea în funcția publică respectivă.

Avanasarea automată în grila de salarizare cu un grad, în cadrul aceluiași nivel/categorie/corp, are loc numai după o anumită perioadă de timp în care funcționarul public „stă” în gradul din care avansează. Totuși în Irlanda și Portugalia avansarea este posibilă doar dacă la evaluarea performanțelor individuale funcționarul public a obținut un calificativ satisfăcător.

În Danemarca pot avea loc creșteri salariale sau avansări în grila de salarizare, în cazul în care au fost modificate cerințele de ocupare a postului sau dacă se stabilesc atribuții suplimentare pentru ocupantul postului.

Tendința de creștere a flexibilității în serviciul public în țările membre Uniunii Europene ca rezultat direct o creștere a nevoii de implementare în sistemul de carieră a legăturii dintre performanță și salarizare, atât în ceea ce privește salariul de bază cât și în ceea ce privește acordarea unor plăți adiționale pentru activitate complexă ori pentru rezultate deosebite la evaluarea performanțelor individuale (procesul de reformaă administrativă în cadrul țărilor membre Uniunii Europene este în curs de derulare).

Până în anul 1998 în Irlanda și Danemarca acest sistem a fost aplicat doar pentru salarizarea posturilor superioare. În Germania, începând cu anul 1994, a fost planificată și aprobată o schemă de salarizare bazată pe performanță, derulându-se scheme pilot în mai multe instituții.

În Italia, Luxemburg, Portugalia și Spania sunt deja utilizate sporurile pentru activitatea desfășurată sistematic peste durata normală a timpului de lucru și sporuri pentru inițiative speciale. În Austria, Belgia, Franța și Grecia până în anul 1996 nu a fost implementată nicio schemă de salarizare bazată pe performanță, dar în prezent există tendințe de aplicare a unui astfel de sistem, în general, funcționarii publici, pe lângă salariul de bază au dreptul și la plăți adiționale.

În Belgia, Franța, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg și dacă sunt prevăzute în contractul de muncă, în Danemarca, Olanda și Suedia există prime/alocații pentru familie, de concediu sau/și de Crăciun. Există sporuri și pentru condiții speciale de muncă care implică un risc pentru sănătate (în funcție de specificul serviciului public).

În unele state membre Uniunii Europene, funcționarii publici au dreptul și la creșteri periodice a salariului. În Belgia, irlanda, Olanda, Luxemburg și Spania creșterile sunt direct proporționale cu vechimea. Posibilitatea acordării unor creșteri salariale există și în Danemarca, Italia și Suedia dar numai ca urmare a unor negocieri.

În Finlanda, Grecia și Portugalia nu există asemenea posibilitate prevăzută în lege. În Belgia, din 1997, creșterile salariale sunt în legătură directă cu rezultatul obținut la evaluarea performanețelor individuale au loc creșteri substanțiale pentru funcționarii publici care au obținut cel puțin calificativul „foarte bun” având loc și o avansare rapidă în grila de salarizare dar nu se acordă pentru cei care au obținut calificative ca : „nesatisfăcător” sau „satisfăcător”.

Creșterile salariale în Austria (funktionszulage) depind de vechimea în postul respectiv, experiența profesională, abilități și condiții speciale. În Franța funcționarii publici au dreptul anual la creșteri salariale, în limita bugetului alocat pentru instituția publică.

7.5. Sancționarea disciplinară și răspunderea funcționarilor publici

7.5.1. Sancțiunile disciplinare ale funcționarilor publici

Încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspunderea disciplinară a acestora.

Sunt abateri disciplinare următoarele fapte :

întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;

absențele nemotivate de la serviciu;

nerespectarea, în mod repetat, a programului de lucru;

intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

nerespectarea secretului profesional sau confidențialității lucrărilor care au acest caracter;

manifestările care duc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

desfășurarea în timpul programului de lucru a unor activități cu caracter politic;

refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;

încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;

alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcției publice și funcționarilor publici.

Sancțiunile disciplinare sunt :

mustrarea scrisă;

diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

suspendarea dreptului de avansare în grade de salarizare sau, după caz, de promovare în funcție publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

trecerea într-o funcție publică inferioară pe o perioadă de până la 1 an cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

destituirea din funcția publică.

La individualizarea sacnțiunii disciplinare se ține seama de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, gradul de vinovăție și consecințele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului funcțuâionarului public, precum și de existența în antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare. Sancțiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data săvârșirii abaterilor.

Sancțiunile disciplinare se pot aplica :

direct de către conducătorul autorității sau instituției publice, la

propunerea conducătorului compartimentului în care funcționează cel în

cauză;

la propunerea comisiei de disciplină, de către conducătorul autorității sau

instituției publice;

pentru înalții funcționari publici se aplică prin decizie a primului –

ministru sau prin ordin al ministrului, ori, după caz, al conducătorului

autorității sau instituției publice centrale, la propunerea comisiei de

disciplină.

Sancțiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârșite și după audierea funcționarului public. Audierea funcționarului public trebuie consemnată în scris, sub sancțiunea nulității. Refuzul funcționarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declarație privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces – verbal.

În cadrul autorităților sau instituțiilor publice se constituie o comisie de disciplină în funcție de numărul funcționarilor publici din cadrul fiecărei autorități sau instituții publice, comisia de disciplină se poate constitui pentru o singură autoritate sau instituție publică sau pentru mai multe.

În alcătuirea comisiei de disciplină intră un număr egal de reprezentanți desemnați de către conducătorul autorității sau instituției publice și de către sindicatul reprezentativ al funcționarilor publici, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcționarii publici nu sunt organizați în sindicat, reprezentanții vor fi desemnați prin votul majorității funcționarilor publici din respectiva autoritate sau instituție publică.

Fiecare comisie de disciplină are un președinte desemnat de către conducătorul autorității sau instituției publice cu consultarea sindicatului reprezentativ, sau, după caz, a funcționarului publici.

În cazul constituirii unei comisii de disciplină comune pentru mai multe autorități sau instituții publice, aceasta va fi compusă dintr-un număr egal de reprezentanți ai acestor autorități sau instituții publice. În acest caz președintele comisiei de disciplină se desemnează pe baza propunerii comune a conducătorilor autorităților și instituțiilor publice.

Comisia de disciplină pentru înalții funcționari publici este compusă din 5 înalți funcționari publici, numiți prin decizia primului – ministru, la propunerea ministrului administrației și internelor. Comisiile de disciplină sunt competente să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare și să propună sancțiunea aplicabilă funcționarilor publici din autoritățile sau instituțiile publice respective.

Funcționarul public nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresainstanței de contencios administrativ solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziției de sancționare.

Pentru evidența situației disciplinare a funcționarului public Agenția Națională a Funcționarilor Publici va elibera un cazier administrativ, conform bazei de date pe care o administrează.

Cazierul administrativ este necesar în următoarele cazuri :

desemnarea unui funcționar public ca membru în comisia de concurd

pentru recrutarea funcționarilor publici;

desemnarea unui funcționar public în calitate de președinte și membru

în comisia de disciplină;

desemnarea unui funcționar ca membru în comisia paritară;

ocuparea unei funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici sau categoriei funcționarilor publici de conducere;

în orice alte situații prevăzute de lege.

Cazierul administrativ este un act care cuprinde sancțiunile disciplinare

aplicate funcționarului public și care nu au fost radiate în condițiile legii.

Cazierul administrativ este eliberat la solicitarea :

funcționarului public interesat;

conducătorului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

președintelui comisiei de disciplină;

altor persoane prevăzute de lege.

Sancțiunile disciplinare se radiază, de drept, după cum urmează :

în termen de 6 luni de la aplicare – pentru mustrare scrisă;

în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate – sancțiunile referitoare la diminuarea drepturilor salariale, suspendarea dreptului de avansare în grade de salarizare sau, după caz, de promovare în funcția publică, trecerea într-o funcție publică inferioară, cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

în termen de 7 ani de la aplicare pentru destituirea din funcția publică.

7.5.2. Răspunderea funcționarilor publici

Săvârșirea unor contravenții, crearea unor pagube instituției sau săvârșirea unor infracțiuni în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care un funcționar public o ocupă, pot atrage după sine răspunderea contravențională, răspunderea civilă sau răspunderea penală.

Răspunderea contravențională – a funcționarilor publici se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu, împotriva procesului – verbal de aplicare a sancțiunii, funcționarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripție își are sediul autoritatea sau instituția publică în care este numit funcționarul public sancționat.

Răspunderea civilă – a funcționarului public se angajează :

pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau

instituției publice în care funcționează;

pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat

necuvenit;

pentru daunele plătite de autoritatea sau instituția publică, în calitate de comitent, unor terțe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Răspunderea penală – Răspunderea funcționarului public pentru

infracțiunile săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.

În cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea unei

infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice, conducătorul autorității sau instituției publice va dispune suspendarea funcționarului public din funcția publică pe care o deține.

Dacă dispune scoaterea de sub urmărirea penală ori încetarea urmăririi penale, precum și în cazul în care instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar funcționarul public respectiv va fi reintegrat în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.

În situația în care nu sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcționarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă.

Prevederile minime prevăzute de lege se referă la sancțiunile disciplinare posibile în cazul săvârșirii unor abateri. Doar în Suedia și Marea Britanie nu există sancțiuni statutare.

În Suedia reglementările care derivă din legislația disciplinară depind de natura raporturilor de serviciu, problemele de disciplină sunt rezolvate de o comisie specială (Personal ansarsnamnd). În Marea Britanie instituțiile și autoritățile publice sunt obligate să stabilească anumite regulamente în concordanță cu codul managementului serviciului public.

În Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania sunt anumite liste cu forme de abateri disciplinare, indicând și sancțiunile aplicabile. În Portugalia, rolul de a facilita încadrarea faptei ca abatere disciplinară și stabilirea sancțiunii aparține cercetării disciplinare, pentru interpretarea prevederilor legale-individualizarea doar în Finlanda, Irlanda și Suedia este obligatorie audierea unei terțe persoane.

În Danemarca, Germania și Grecia există două proceduri, una formală și una informală. În majoritatea cazurilor, procedura informală precede discuțiile formale sau judecarea abaterii de către instanță.

În toate statele membre Uniunii Europene, funcționarii publici care sunt cercetați pentru săvârșirea unor abateri disciplinare au anumite drepturi pe parcursul procedurii disciplinare, În Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, germania, Luxemburg și Olanda funcționarii publici au dreptul la o declarație înaintea stabilirii sancțiunii.

În toate statele membre Uniunii Europene, funcționarul public are dreptul la consiliere juridică, să fie reprezentat de un consilier în procedura disciplinară, dreptul la contestarea sancțiunii. În Marea Britanie, cu unele excepții, au aceleași căi de atac, la instanțele de muncă, ca și orice alți angajați.

7.5.3.Elemente comune în determinarea conținutului regimului juridic al incompatibilităților

Regimul incompatibilităților funcției publice reprezintă o parte a regimului juridic al îndatoririlor funcționarilor publici. În mod concret regimul incompatibilităților grupează acele îndatoriri ale funcționarilor publici constând în interdicții și limitări ale actelor și faptelor lor susceptibile să creeze incompatibilitate cu ocuparea unei funcții publice, din momentul nașterii raportului de serviciu și până la încetarea acestuia. Ne referim la momentul nașterii raportului de serviciu întrucât acesta este condiționat de îndeplinirea unor cerințe pentru ocuparea funciei publice sesizate de unele statute ca și atare de incompatibilitate care poate apărea în desfășurarea raportului de serviciu.

Îndatoririle care formează obiectul regimului incompatibilităților sunt prevăzute atât în dispoziții constituționale în cazul unor state cât și în reglementările statutare cadru sau statute specifice codurile de etichetă ale funcționarilor publici. Elementele comune care caracterizează regimul incompatibilităților pot fi rezumate la :

lipsa condamnărilor penale, sau după caz, lipsa condamnărilor pentru infracțiuni săvârșite cu intenție prevăzută ca și condiție de acces și de menținere în funcția publică;

cumulul de funcții, respectiv îndatorirea funcționarilor publici de a nu deține alte funcții publice private de demnitate publică, politice. În situațiile în care este permis un asemenea cumul, reglementările stabilesc limitele exercității acestui drept;

desfășurarea unor activități, stabilirea cadrului legal care limitează activitățile permise;

situații juridice determinate care creează conflict de interese. Se impune a fi precizat că majoritatea reglementărilor statutare tratează regimul incompatibilităților și prin referire la conflictul de interese. Cu titlu general elementele comune se regăsesc în definirea conflictului de interese sunt reprezentate de determinarea situațiilor sau activităților care creează în realitate sau în apareanță, conflicte între interesele personale și interesul public. Aceste situații se pot referi la interesele personale ale funcționarului public, rezultate din existența unor relații patrimoniale sau bazate pe rudenie, incidente în exercitarea funcției publice, de natură să afecteze imparțialitatea și independența decizională a acestuia. Din aceste considerente, statutele, sau după caz, codurile de conduită ale funcționarilor publici din statele europene, tratează în mod distinct situațiile de natura conflictului de interese.

Sancțiunea cu caracter general care intervine în cazul nerespectării regimului incompatibilităților sau al conflictului de interese, o constituie încetarea raportului de serviciu, în condițiile specifice prevăzute de statute. În acest sens facem referire și la existența unor mijloace legale și instituționale prin care este posibilă medierea apariției conflictelor de interese în cadrul unor procese de consilier.

Impunerea unui cadru normativ riguros prin care să se reglementeze regimul incompatibilităților presupune însă și reglementarea unui regim juridic compensatoriu în drepturi, protegiuitor din punct de vedere patrimonial pentru funcționarii publici.

Profesionalizarea corpului funcționarilor publici și asigurarea imparțialității serviciului public sunt obiective complexe dar și costisitoare pentru statele care fac obiectul studiului. Observăm astfel că mijloacele legale cu care legiuitorul din sistemele administartive studiate operează în asigurarea respectării incompatibilităților, sunt considerate de :

reglementarea unui regim juridic bogat în drepturi, care se aplică;

reglementarea și punerea în aplicare a unui sistem de salarizare motivat care compensează și justifică interdicțiile și limitarea exercitării unor drepturi (exemplu, dreptul la muncă).

Pentru realizarea unei sinteze cu privire la regimul incompatibilităților s-ar impune a fi analizate fiecare dintre aceste instituții.

7.5.4.Elemente specifice unor reglementări statutare în determinarea conținutului incompatibilităților cu funcția publică.

CEHIA

Având în vedere că în această țară funcționarii publici intră sub jurisdicția de reglementare a Codului Muncii, îndatoririle în materia care face obiectul studiului, sunt prevăzute astfel :

funcționarii publici au îndatorirea de a se abține de la orice fapt sau conduită care ar putea duce la un conflict între interesele publice și interesele personale;

funcționarii publici nu pot fi angajați și nu pot fi membrii ai organelor de conducere sau super avizare a companiilor care desfășoară activități comerciale, excepție face cazul în care au fost detașați să desfășoare activități în cadrul acestor societăți comerciale. În acest caz funcționarii publici nu pot primi remunerație din partea societății;

funcționarii publici pot desfășura unele activități comerciale numai cu acordul prealabil al conducătorului instituției;

funcționarii publici pot desfășura activități științifice, didactice, publicistice sau de administrare a proprietății proprii.

În temeiul legii conflictului de interese, persoanele care intră în categoria funcționarilor publici, trebuie să înainteze un raport (asimilabil ca regim juridic, declarației de avere) cuprinzând beneficiile personale, activitatea soțului/soției, veniturilor, darurilor, proprietăților. Nu există restricții legale privind apartenența funcționarilor publici la partide politice sau privind angajarea în activități politice. Sunt interzise expres pentru anumite categorii de funcționari publici, ca : ofițeri vamali, poliție.

BULGARIA

Legea funcționarului public cu amendamentele ulterioare prevede ca și condiții pentru ocuparea funcției publice ca persoana să nu fi fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni. De asemenea, un alineat care succede imediat condițiilor de ocupare a unei funcții publice prevede că : „funcționarul public va fi neutru politic în implementarea serviciului public”.

O parte din situațiile care creează incompatibilitate sunt regăsite ca și condiții pentru ocuparea funcției publice. Astfel art. 7, aliniat 2, prevede că : „funcționar public nu poare fi numită o persoană care :

– ar ocupa în ierarhia directă fără limită, în linie laterală până la gradul IV ca soț, rudă în linie directă fără limită, în linie laterală până la gradul IV inclusiv;

– antreprenorul unic, asociatul, managerul sau membrul executiv dintr-o societate comercială, reprezentantul comercial;

– membru al parlamentului;

– consilierul municipal sau regional;

– persoana care ocupă o poziție managerială sau de control într-un partid politic;

– persoana care deține alte funcții, cu excepția celei didactice”.

Pentru evitarea conflictului de interese statutul prevede că funcționarul public nu este obligat să îndeplinească un ordin trasat împotriva sa, a soțului/soției, rudelor în linie directă sau în linie colaterală până la gradul IV inclusiv.

În acest caz funcționarul are îndatorirea de a informa superiorul ierarhic care trebuie să ia măsuri de punere în aplicare a ordinului de către un alt funcționar public. Obligația de notificare prevede că în termen de 7 zile de la apariția unuia dintre cazurile prevăzute la art. 7, aliniat 2, funcționarul public trebuie să notifice organul de numire desre incompatibilitatea ca funcționar public.

Sancțiunea nerespectării regimului incompatibilităților o constituie încetarea raportului de serviciu.

SLOVENIA

Dispozițiile constituționale prescriu îndatorirea persoanelor desemnate în forțele de apărare și poliție de a nu face parte din partide politice. Legislația cadru referitoare la funcționarii publici, interzice „senior officials” de a desfășura activități similare funcției publice în companii sau afaceri private.

Funcționarilor de rang inferior le este permis să lucreze pentru afaceri private, în baza unui contract, dar cu acordul conducătorului instituției. Nu există restricții în ceea ce privește desfășurarea activităților științifice, didactice, publicistice sau pentru munca prestată în folosul asociațiilor culturale, umanitare sau artistice.

Ca îndatorire specifică inspectorilor, legislația consacră faptul că aceștia nu au voie să aibă un alt loc de muncă în afară de cel din corpul administrativ. Nu există un sistem de mecanisme specific care să prevină conflictul de interese publice cu acele persoane.

POLONIA

Art. 4 din Legea Funcționailor Publici prevede ca și condiție de ocupare a funcției publice, o interdicție relativă, respectiv aceea ca persoana să nu fi fost condamnată pentru o infracțiune săvârșită cu intenție.

Regimul incompatibilităților este completat de prevederile uletrioare ale legii care stipulează că membrii corpului funcționarilor publici le este interzis :

– să se lase influențați de interesele personale în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

– să ocupe funcții în societăți comerciale;

– să cumuleze funcția publică cu aceea de consilier a unei unități administrativ – teritoriale;

– să fie membru al unui partid politic;

– să se mai angajeze într-un alt serviciu fără acordul directorului general sau să presteze activități contrare atribuțiilor de serviciu care diminuează prestigiul serviciului public.

Nu pot interveni relații ierarhice de serviciu între funcționarii publici căsătoriți sau care au calitatea de rude până la gradul II, precum și între cei care există relații prin adopție, tutelă sau cu rate.

ESTONIA

Prin condițiile de ocupare a funcției publice prevăzute de legislație este prevăzută și interdicția absolută, potrivit căreia persoana să nu fi fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni. De asemenea, regimul condițiilor de ocupare este întregit și de dispoziția care stipulează că persoanele care au relații de rudenie cu demnitarul sau șeful ierarhic nu poate ocupa funcția publică.

Conflictul de interese este limitat prin prevederea potrivit căreia funcționarul public nu este obligat să execute un ordin îndreptat împotriva soțului, soției, etc. La refuzul de a executa acest gen de ordin funcționarul public trebuie să anunțe imediat persoana care a emis ordinul despre existența unui motiv personal.

Restricții privind exercitarea unor activități comerciale ale funcționarilor publici :

nu pot deține funcții în consiliul de administrație sau în comisii de cenzori decât ca reprezentant al statului în organismele de mai sus ale unei societăți comerciale cu capital de stat sau ca persoană fizică în contextul dreptului civil. Funcționarul public nu poate fi remunerat pentru calitatea de reprezentant al statului în consiliul de administrație sau în comisia de cenzori;

funcționarii de stat, cu excepția consilierilor și asistenților președintelui, nu pot face parte din consiliul permanent sau comisia de cenzori a unui partid politic;

un funcționar public se poate angaja în activități comerciale numai cu permisiunea persoanei împuternicite cu numirea sa și dacă activitatea restrictivă nu îi diminuează performanțele profesionale și nu aduce atingere prestigiului funcției publice;

funcționarii de stat nu pot exercita activități de control preventiv în cadrul societăților comerciale ale căror membru este;

în funcționar public poate avea un al doile loc de muncă cu acordul superiorului ierarhic dacă acest fapt nu ar aduce atingere prestigiului serviciului.

De asemenea se prevede îndatorirea funcționarului public de a nu încheia transzacții ca reprezentant al statului sau al administrației locale, cu asociații non-profit sau partidele politice al căror membru este, cu un angajator sau societate comercială, precum și cu asociațiile non-profit și partid politic asupra cărora exercită atribuții de control, cu sine sau cu rudele sale inclusiv cu cele prin alianță.

LITUANIA

Statutul funcționarulor publici din această țară prevede interdicția funcționarilor publici :

– de a fi angajați în același timp ai altor instituții, întreprinderi, organizații;

– de a fi desemnați sau numiți într-un alt post pentru care să primească salariu, cu excepția remunerării obișnuite în urma activității de creație;

– să dețină o societate comercială, să fie partener cu drepturi depline sau limitate într-o astfel de societate, să dețină mai mult de 10% din activele unei astfel de societăți.

Legea adaptării intereselor private și publice promulgată în 1997, creează cadrul pentru adaptarea intereselor private ale persoanelor angajate în serviciile publice la interesele publice ale comunității, precum și garanția că deținătorii unor funcții publice i-au decizii numai în realizarea intereseului public, asigurând imparțialitatea deciziilor și prevenind apariția și răspândirea corupției în administrația publică.

Funcționarii publici sunt obligați să evite conflictele de interese, în acest sens, funcționarii îl vor înștiința pe conducătorul instituției despre situațiile în care s-ar afla în conflict de interese. De asemenea această obligație operează și cu privire la acceptarea unei oferte de muncă. Conducătorul instituției este îndrituit să ia măsuri pentru evitarea conflictului de interese.

LETONIA

Statutul prevede ca și condiție pentru ocuparea funcției publice, aceea că persoana nu trebuie să aibă cazier, să nu fi fost reabilitată sau să nu fi suferit o condamnare anulată sau amnistiată ulterior. De asemenea găsim condiția de a nu fi rudă cu conducătorul instituției sau cu șeful direct.

Articolul 7 din legea privind Statutul funcționarilor publici prevede că limitele și obligațiile funcționarilor publici în raport cu activitățile antreprenoriale, veniturile ilegale, cumulul de funcții realizarea obligațiilor la fel ca și alte limite și obligații, sunt stabilite prin legea prevenirii corupției.

UNGARIA

Incompatibilitățile sunt prevăzute de secțiunea 21 din statut care consacră următoarele îndatoriri :

– funcționarii publici nu se pot angaja în alte relații contractuale, cu excepția activităților științifice, educaționale, didactice, publicistice, artistice;

– funcționarii publici de conducere nu se pot angaja în relații contractuale cu excepția activităților științifice, educaționale, didactice, publicistice, artistice, precu și intelectuale;

– funcționarii publici nu pot primi o funcție într-un partid politic și nu pot apărea în public reprezentând interesul unui partid politic;

– nu pot ocupa funcții de conducere într-o societate lucrativă și nu pot fi membrii în organele reprezentative, cu excepția cazului în care reprezintă instituția publică sau autoritatea locală.

Funcționarii publici sunt obligați să raporteze în scris, imediat ce a apărut o situație de incompatibilitate în ceea ce privește sau în exercitarea funcției publice.

Regimul incompatibilităților este completat de o procedură detaliată cu privire la declararea averii, precum și la modul de verificare de către un organ central specializat al modului de dobândire a acestora.

ITALIA

Codul etic al funcționarilor publici din Italia prevede că funcționarii publici trebuie să-și mențină independența de decizie, să evite implicarea în activități care vin în conflict de interese cu activitatea desfășurată chiar și numai aparent.

Funcționarul trebuie să-și informeze superiorul în cazul în care își desfășoară și alte activități care sunt remunerate sau în cazul în care în ultimii 5 ani funcționarul sau rudele sale de până la gradul IV inclusiv au avut relații pecuniare cu o persoană cu care funcționarul public intră în conflict în exercitarea funcției publice, de asemenea există consemnată obligația funcționarului public de conducere de a anunța conducătorul instituției în cazul în acre interesele sale financiare l-ar putea plasa într-o situație de incompatibilitate.

Funcționarul trebuie să comunice situațiile în care rudele sale până la gradul IV inclusiv, rudele prin alinață până la gradul 2 sau concubinul sunt implicați în activități politice, profesionale sau economice care ar influența activitatea sau deciziile pe care la ia. Funcționarii sunt obligați să informeze despre afacerile pe care le au și cu privire la situația financiară.

MAREA BRITANIE

Civil Service Management Cod conține prevederi care fac referire la posibilitatea funcționarilor publici de a face investiții, precum și de a fi acționari existând restricții în ceea ce privește legătura, reală sau aparentă, dintre aceste calități și exercitarea funcției publice deținute.

În acest sens se stipulează că funcționarii nu trebuie să se implice în luarea acelor decizii care ar putea avea implicațiilor asupra investițiilor private personale, nu trebuie să acorde consiliere altora în realizarea acestor fapte, nu trebuie să folosească informațiile obținute în exercitarea funcției pentru promovarea intereselor financiare private. În mod personal sau prin terțe persoane.

Funcționarii publici trebuie să declare în cadrul instituției în care își desfășoară activitatea faptul că sunt acționari sau dețin alte titluri personal sau membrii familiei sale (soț/soție/copii).

Funcționarii publici care sunt declarați în faliment sau ca fiind insolvabili trebuie să raporteze această situație instituției în care funcționaează de asemenea instituția publică trebuie să se asigure că funcționarii publici declarați în faliment sau ca insolvabili, nu sunt implicați în exercitarea funcției, în gestionarea fondurilor publice.

Instituțiile nu vor vinde bunurile proprietate publică unui funcționar care a obținut informații despre situația bunului în mod privilegiat, ca efect al poziției sale oficiale. Instituțiile publice trebuie să solicite funcționarilor publici să ceară permisiunea înainte de a accepta orice alt loc de muncă care ar putea afecta direct sau indirect exercitarea funcției deținute.

FRANȚA

Code de la Function Publique stipulează principiul exercitării exclusive a funcției publice. Având însă în vedere specificitatea clasificării funcției publice în sistemul francez, interdicțiile sunt individualizate în funcție de categoria funcției publice în care se încadrează funcționarul public.

Este prevăzută interdicția funcționarului public de a gestiona alte afaceri decât cele personale. Un medic funcționar nu poate acorda consultații private. Funcționarii publici nu pot avea funcții de administratori în societăți comerciale și nu se pot implica în activități cu scop lucrativ.

Această interdicție nu se aplică pentru deținerea calității de administrator a unei societăți fără scop comercial sau lucrativ. Este considerată activitate privată lucrativă și implicit interzisă funcționarilor publici, activitatea desfășurată ca membru al consiliului de administrație al unei societăți comerciale cu răspundere limitată pentru care funcționarul public este remunerat sau obține alte avantaje materiale individuale în această calitate.

Este permisă deținerea calității de membru în consiliul de administrație al unei societăți comerciale cu răspundere limitată dar pentru care funcționarul nu este remunerat și nu beneficiează de niciun alt avantaj material.

Funcționarii pot exercita funcții neremunerate de președinte/director general al unei societăți anonime dar fără scop lucrativ. Este permisă funcționarilor publici desfășurarea unei activități agricole non-profesionale, în condițiile în care această activitate nu vine în contradicție cu atribuțiile principale care decurg din funcția publică.

De asemenea Codul prevede și obligația funcționarului public de a evita situațiile în care interesul personal poate veni în contradicție cu interesul statului sau al colectivității locale. O asemenea contradicție s-ar putea manifesta în cadrul activității de control, exercitată de un funcționar public asupra unei întreprinderi cu care acesta ar avea o legătură directă sau indirectă.

7.5.5. Incompatibilități privind funcțiile publice din administrația publică centrală și locală

Calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit precum și cu funcțiile de demnitate publică.

Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități remunerate sau neremunerate, după cum urmează :

în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;

în cadrul cabinetului demnitarului cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică pe durata numirii sale;

în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică;

în calitate de membru al unui grup de interes economic.

Funcționarii publici care în exercitarea funcției publice au desfășurat activități de monitorizare și control cu privire la societăți comerciale sau alte activități cu scop lucrativ, nu pot să-și desfășoare activitatea și nu pot acorda consultanță de specialitate la aceste societăți timp de 3 ani după ieșirea din corpul funcționarilor publici.

Funcționarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția publică pe care o exercită.

Nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care funcționarii publici respectivi sunt soți sau rude de gradul I cu eprsoanele care se află în această situație, vor opta în termen de 60 de zile de la apariția incompatibilității pentru încetarea raporturilor ierarhice directe sau renunțarea la calitatea de demnitar.

Funcționarii publici nu pot fi membrii ai organelor de conducere ale partidelor politice.

Înalții funcționari publici nu pot fi membrii ai unui partid politic sau sancțiunea destituirii din funcția politică.

Funcționarii publici pot executa funcții sau activități în domeniul didactic al cercetării științifice și al creației literar artistice.

Funcționarii publici pot candida pentru o funcție eligibilă sau poate fi numit într-o funcție de demnitate publică.

Raportul de serviciu al funcționarului public, se suspendă :

– pe durata campaniei electorale până la ziua ulterioară alegeriloe, dacă nu este ales;

– până la încetarea funcției eligibile sau a funcției de demnitate publică, în cazul în care funcționarul public a fost ales sau numit.

Funcția de membru al Guvernului, este incompatibilă cu :

orice altă funcție de autoritate, cu excepția celui de deputat sau de senator ori altor situații prevăzute de Constituție;

funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cui scop comercial;

funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator membru al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societăți de asigurare și cele financiare, precum și la instituții publice;

funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societăți comerciale;

funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale;

funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;

calitatea de comerciant persoană fizică;

calitatea de membru al unui grup de interese economic;

o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.

Membrii guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat și persoanele care îndeplinesc funcții asimilate acestora pot exercita funcții sau activități în domeniul didactiv, al cercetării științifice și al creației literar artistice.

Imunitățile funcționarilor comunitari nu pot să decurgă decât din stipulații precise, acceptate de guvernele interesate, pentru că ele constituie o derogare de la principiile de suveranitate ale statelor.

Pricipalul izvor de drept cominitar în această materie îl reprezintă Protocolul din 8 aprilie 1965 cu privire la privilegii și imunități. Acestuia i se adaugă alte surse ale dreptului comunitar cum ar fi dispoziții din regulamentele interioare ale instituțiilor precum și statutul funcționarilor și agenților europeni, care reiau sau completează dispozițiile Protocolului, precum și acorduri stabilite între Comunități și statele pe teritoriul cărora instituțiile își desfășoară activitatea.

De prevederile izvoarelor de drept comunitar care consacră privilegii și imunități, se bucură următoarele subiecte de drept :

a) Comunitățile Europene și instituțiile lor, în baza articolului 28 din Tratatul de fuziune, care prevede : „Comunitățile Europene se bucură, pe teritoriul statelor membre, de privilegiile și imunitățile necesare îndeplinirii misiunii lor, în condițiile definite de protocolul anexat prezentului Tratat”.

Constatăm că această normă consacră, ca beneficiari ai sistemului de privilegii și imunități, Comunitățile Europene.

b) funcționarii și agenții europeni se bucură, pe teritoriul fiecărui stat membru al Uniunii Europene sau pe teritoriul al căror naționali sunt, de privilegii și imunități potrivit capitolului V din Protocol;

c) reprezentanții statelor membre care participă la lucrările instituțiilor europene, ca și consilierii și experții tehnici, se bucură, în timpul exercițiului funcțiilor lor și pe parcursul voiajului, la și de la instituția europeană, de privilegiile și facilitățile de folosire, potrivit capitolului IV din Protocol;

d) membrii organelor consultative ale Comunităților sunt supuși, ca și beneficiarii precedenți, regimului de privilegii și imunități.

e) membrii Parlamentului European beneficiază de privilegiile instituite prin capitolul III din Protocol.

f) misiunile statelor terțe acreditate pe lângă Consiliul Europei se bucură de privilegii și imunități diplomatice, potrivit capitolului VI din Protocol.

g) membrii Comisiei Europene beneficiază de dispozițiile articolelor 12-15 și 18 din Protocol.

h) membrii Curții de Justiție și ai Tribunalului de primă instanță se bucură de privilegiile și imunitățile prevăzute la articolele 12 la 15 și articolul 18 din Protocol. Articolul 21 din Protocolul asupra privilegiilor și imunităților declară aplicabile judecătorilor și avocaților generali articolele 12 și 15, inclusiv articolul 18 din Protocol.

i) Banca Europeană de Investiții, membrii organelor sale și reprezentanții statelor membre care participă la lucrările Băncii se bucură, conform articolului 22 din Protocol, de unele privilegii.

j) Banca Europenaă Centrală, membrii organelor sale și personalul acesteia, beneficiază de clauzele Protocolului în condițiile articolului 23 din acest act comunitar.

Conținutul și regimul juridic al privilegiilor și imunităților

inviolabilitatea localurilor și construcțiilor Comunităților, care constă în faptul că acestea sunt exceptate de la percheziții, rechiziții, confirscări sau exproprieri.

interdicția ca bunurile Comunităților să facă obiectul vreunei măsuri de constrângere administrativă sau judiciară, fără acordul Curții de Justiție.

inviolabilitatea arhivelor Comunităților este consacrată prin articolul 2 din Protocolul cu privire la privilegii și imunități.

exonerarea Comunităților de toate impozitele directe (articolul 3 din PPI)

exonerarea de taxe vamale și interzicerea prohibirilor sau restrângerilor privind exportul sau importul pentru orice articole destinate uzajului oficial al Comunităților. Regula se întinde, de asemenea, la publicațiile oficiale ale Comunităților Europene (articolul 4 din PPI).

CECA este autorizată, prin articolul 5, să dețină devize și conturi în orice monedă.

prin articolul 6 sunt conferite Comunităților, pentru comunicațiile lor oficiale și transferul de documente, tratamentul pe care statele îl acordă misiunilor diplomatice.

membrii și agenții instituțiilor pot să obțină permise de liberă trecere, emise de președinții instituțiilor, în forma decisă de Consiliu.

Aceste permise sunt recunoscute ca titluri de circulație de către statele membre.

privilegiile și imunitățile recunoscute membrilor Parlamentului European prin capitolul III din protocol.

privilegiile și imunitățile recunoscute de articolul 11 reprezentanților statelor membre care participă la lucrările instituțiilor comunitare. De aceste privilegii și facilități de folosire se bucură, în exercițiul funcțiilor lor și pe parcursul călătoriei de la și la țara de destinație la locul unde se desfășoară reuniunea respectivă.

funcționarii și agenții comunitari beneficiază de imunitate de jurisdicție.

Foarte important este faptul că ei beneficiază de această imunitate atât în timpul exercitării funcției cât și după încetarea acesteia, pentru actele îndeplinite în calitatea lor oficială și sub rezerva răspunderii care le revine față de Comunitate și a competenței Curții de Justiție de a statua cu privire la litigiile intervenite între instituțiile comunitare și agenții lor.

Cu privire la întinderea imunității de jurisdicție, Curtea a decis că „imunitatea se aplică pentru actele îndeplinite în exercițiul efectiv al funcțiilor, antrenat direct în îndeplinirea unei sarcini comunitare”.

funcționarii și agenții europeni sunt exceptați de la impozitele naționale pe salariu sau orice sume vărsate de Curte (articolul 13 din Protocol).

intră în competența Consiliului să stabilească regimul prestațiilor sociale aplicabile.

tot Consiliul este cel care stabilește categoriile de funcționari și agenți europeni cărora li se aplică dispozițiile Protocolului, în tot sau în parte (articolul 16 PPI).

privilegii și imunități similare celor acordate misiunilor diplomatice sunt recunoscute misiunilor din țările terțe acreditate pe lângă Comunități de statele membre pe teritoriul cărora funcționaează (articolul 17 din Protocol).

membrii Comisiei, judecătorii, avocații generali, grefierii și raportorii adjuncți ai Curții și membrii Tribunalului de primă instanță se bucură de privilegiile și imunitățile prevăzute de articolele 12 la 15 din Protocol.

Dispozițiile Protocolului sunt aplicabile și membrilor organelor Băncii Europene de Investiții și agenților săi (articolul 22 din PPI).

CAPITOLUL 8 CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDĂ

În legătură cu anumite texte ale Statutului, se impun unele precizări.

Funcționarii încadrați pe o perioadă nedeterminată în cadrul autorităților sau instituțiilor publice vor fi numiți în funcțiile publice corespunzătoare posturilor pe care le ocupă, cu respectarea dispozițiilor prezentei legi. Prin acest text se reglementează situația funcționarilor publici, atât cei de execuție cât și cei de conducere, care la data intrării în vigoare a legii, ocupau deja o funcție publică.

Credem că dispoziția articolului are caracter neconstituțional, deoarece ea încalcă prevederile articolului 15, aliniatul 2 din legea fundamentală, care prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”. Practic, prin conținutul acestui text, legea devine aplicabilă și pentru funcționarii publici care au dobândit un asemenea statut sub imperiul altor reglementări (anterioare) decât cele ale legii de față.

Nu împărtășim principial o asemenea soluție, chiar dacă sub aspectul efectelor ei, și-ar vădi utilitatea. Legiuitorul ar fi putut avea în vedere alte soluții.

Dincolo de aceste observații, se impune să analizăm articolul 97, ca text în vigoare. Se ajunge, astfel, la următoarele concluzii:

funcționarii de execuție care ocupă o funcție pe o perioadă nedeterminată îmtr-o autoritate sau instituție publică, urmează să fie numiți în funcția respectivă, sub incidența noii reglementări, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a acesteia.

Numirea se realizează prin ordin al conducătorului autorității sau instituției publice.

Legea nu folosește expres sintagma de „funcționar de execuție”, dar ea se deduce din raportarea aliniatului 1 al articolului la aliniatul al doilea, în sensul că primul aliniat face vorbire doar despre „funcționari” iar cel de al doilea despre „funcționarii care ocupă o funcție publică de conducere”.

Per a contraria, rezultă că în prima categorie sunt incluși cei care ocupă o funcție publică de execuție.

funcționarii de conducere se supun și ei prevederilor legii, în sensul că urmează să susțină un examen de atestare pe post, în baza unei hotărâri de Guvern care urmează să stabilească condițiile de desfășurare a examenului de atestare.

Pentru ambele categorii, numirea, dacă îndeplinesc exigențele legale, se face printr-un ordin sau dispoziție, emise de conducătorul autorității sau instituției publice.

Personalul din cadrul cabinetelor demnitarilor este angajat cu contract individual de muncă pe perioadă determinată și nu are pe această perioadă calitatea de funcționar public.

Prin acest text se reglementează statutul juridic al personalului care își desfășoară activitatea în cadrul cabinetelor demnitarilor publici.

Acestui personal, articolul în discuție îi consacră următorul regim juridic:

– persoana care aparține acestei categorii nu are calitatea de funcționar public;

– este încadrată în activitate în baza unui contract individual de muncă, deci are calitatea de salariat;

– este supusă regimului de incompatibilități și interdicții, prevăzut de articolele 56-57 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici;

– este posibil ca o asemenea activitate să fie îndeplinită și de o persoană care până în momentul în care a dobândit statutul respectiv era funcționar public. În acest caz, funcționarul în discuție va putea solicita întreruperea activității, în condițiile prevăzute de articolele 85-88, iar ulterior poate solicita reintegrarea în funcția avută anterior. Perioada în care a fost încadrată, ca salariat, la cabinetul unui demnitar, se consideră vechime în funcție.

Conform articolului 100 din Statutul funcționarului public se instituie principiul că statutele speciale existente ale diferitelor categorii de funcționari publici trebuie să fie în armonie, conforme cu statutul general al funcției publice consacrat prin legea- cadru de față.

Unei asemenea cerințe i se supun deci, statutele care au fost deja adoptate pentru diferite categorii de funcționari publici. Putem astfel considera că statutele anterioare rămân în vigoare cu condiția să fie armonizate cu prevederile acestei legi, ținând cont de litera și spiritul ei.

Există însă unele statute speciale care au fost adoptate anterior prin acte normative cu forță juridică anterioară legii, de exemplu Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României (hotărârea de Guvern nr.1070/1990). Într-o asemenea situație, nu se pune problema adaptării, ci problema promovării unui proiect de lege privind categoria respectivă de funcționari publici.

Subliniem că nu pot exista și alte funcții speciale decât cele preexistente, pentru că fiind aprobate prin legi speciale, au rămas în vigoare și nu sunt abrogate prin această lege cadru. Așadar, în realitate, funcții publice nu sunt numai cele menționate în anexă, ci și cele reglementate anterior prin lege, ca act al Parlamentului, conform principiului generalia specialibus non derogant…

Principiul enunțat mai sus trebuie interpretat în sensul că el impune respectarea specificului fiecărei funcții publice. Realizarea conformității dintre statutul general și statutul special nu se poate face cu pierderea identității și specificului funcției publice respective.

Prin articolul 101 se consacră practic o suită de statute care urmează să fie adoptate ulterior intrării în vigoare a legii de față.

Este vorba despre statutele speciale care urmează să reglementeze regimul aplicabil funcționarilor publici din instituțiile de la nivel central, respectiv Președinte, Parlament, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Consiliul Concurenței și Avocatul Poporului.

Subliniem că enumerarea are caracter exhaustiv. În concepția legiuitorului actual, pot fi și sunt funcționari publici cei declarați deja prin legi anterioare ca având această calitate, cărora li se adaugă cei cuprinși exhaustivi ca enumerare în articolul 101. De lege iată, lucrurile stau astfel. Sigur însă că prin legi speciale se va putea deroga în viitor, că și o altă categorie de persoane decât cele de la articolul 100 și 101 ar trebui să dobândească calitatea de funcționar public.

Textul articolului 102 reprezintă o aplicare a principiului neretroactivității legii, în sensul că legiuitorul a decis, într-o respectare riguroasă a acestui principiu, ca acele cauze litigioase în care sunt părți funcționarii publici și care se află deja pe rolul unor instanțe judecătorești, să rămână să se judece pe acele instanțe.

O asemenea soluție era conținută și de proiecte anterioare și a fost criticată în doctrină la momentul respectiv.

S-a argumentat însă că o asemenea soluție este impusă de necesitatea de a se asigura o anumită consecvență legii. Subscriem la acest argument, deoarece s-ar ajunge ca la data intrării în vigoare a legii să se aplice două regimuri jurisdicționale diferite pentru una și aceeași categorie de persoane.

Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii în art.103 al Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Nu este o soluție singulară în legislație, aceea de a trimite în completarea unui anumit regim juridic la norme consacrate prin alte reglementări legale.

Ceea ce se impune a fi subliniat, este faptul că o asemenea completare se realizează numai în situația în care nu există reglementări specifice și doar în concordanță cu specificul funcției publice. Se impune astfel ca normele cu care se completează, în speță aceea a funcționarului public.

Determinarea statutului juridic al funcționarului public a reprezentat și continuă să se manifeste ca o problemă controversată, asupra căreia se pronunță atât specialiști în dreptul public cât și cei din dreptul muncii.

Problema cardinală este următoarea: ce natură juridică are instituția funcționarului public, cărei ramuri de drept îi aparține?

Pe acest tărâm s-au dat mari „bătălii” științifice. S-au înfruntat, de regulă, două mari categorii de adepți:

adepții tezei potrivit căreia funcționarul public este o instituție care aparține în exclusivitate dreptului public în general și dreptului administrativ în special, teză împărtășită, în mod firesc, de autorii de drept administrativ;

adepții tezei potrivit căreia funcționarul public este o instituție eminamente de drept al muncii.

În concluzie, funcția publică reprezintă o instituție mixtă, analizată la dreptul public, al cărei regim juridic este completat prin norme ale dreptului muncii.

La analiza raporturilor de muncă ale salariaților, se pot utiliza ca repere comparative, elemente specifice regimului juridic aplicabil funcționarilor publici.

Se impune ca viitoarea reglementare cadru să prevadă mai riguros cadrul necesar asigurării unei reale independențe în activitatea funcționarului public. Reglementarea dată de Legea nr. 161/2003 cu modificarile si completarile ulterioare din 2009 pare să aducă o mai bună consacrare a acestui principiu. În aceeași măsură este necesar ca, de lege ferenda, și alte principii europene de exercitare a funcțiilor publice să fie promovate în regimul funcționarului public:

– funcționarii publici să se afle în permanență la dispoziția autorității sau instituției publice, fără ca în acest mod să se depășească o perioadă determinată pe săptămână. În dreptul românesc, această perioadă este de 40 de ore;

– funcționarii publici trebuie să-și realizeze atribuțiile și să-și regleze conduita pentru a fi exclusiv în interesul autorității sau instituției publice, la care se va adăuga slujirea cetățeanului.

Exercitarea grevei funcționarilor publici trebuie realizată astfel încât să respecte principiul fundamental al continuității serviciului public (principiu recunoscut în toate statele lumii).

Lipsa unei prevederi în acest sens a determinat o exercitare a acestui drept care poate fi considerată ca abuzivă și care se impune să fie eliminată în viitorul statut, prin consacrarea expresă a unor limite de exercitare a dreptului de grevă. În proiectul care a fost deja elaborat se regăsește menționată o asemenea prevedere.

Întărirea capacității administrației publice de a elabora și implementa măsurile de reformă economică și socială, depinde în mare măsură de dezvoltarea unui corp al funcționarilor publici unitar, compatibil cu structurile similare din țările membre ale Uniunii Europene, măsură ce se va realiza prin implementarea prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

În vederea creării, în timp scurt, a unui corp profesional de funcționari publici în România, cu suficientă competență în administrarea sectorului public, se va realiza un mecanism general pentru recrutarea, pe baza de merit și competiție deschisa, și pregătirea profesională a funcționarilor publici.

După finalizarea studiului de fezabilitate pentru programul Phare RO 9804.05, se va crea Institutul Național de Administrație Publică, subordonat atât Ministerului Administrației Publice cât și Ministerului Educației și Cercetării, cu rol în formarea funcționarilor publici și a oficialilor aleși la nivel central și local. Institutul Național de Administrație Publică va fi conectat la rețeaua națională a centrelor regionale de formare, precum și la rețeaua internațională a instituțiilor de formare pentru funcționarii publici din Europa.

Se urmărește ca, în timp, centrele regionale de formare pentru administrația publica locală sa preia de la Institut responsabilitatea organizării cursurilor referitoare la administrația publică locală.

Reglementările referitoare la corpul funcționarilor publici (Legea nr. 188/1999) au permis crearea unei unități centrale de management al funcției publice și a funcționarilor publici, care să realizeze, în mod organizat și profesional, acțiuni de coordonare privind selecția, evaluarea, salarizarea și evidența funcționarilor publici – Agenția Națională a Funcționarilor Publici, subordonată Ministerului Administrației Publice (HG nr. 299/2001).

În prezent, este în curs de implementare un proiect de asistență pentru Agenția Națională a Funcționarilor Publici, care are ca obiective întărirea capacității operaționale, elaborarea în scurt timp a legislației secundare în domenii cheie referitoare la managementul funcției publice și al funcționarilor publici și elaborarea unor politici coerente de formare a funcționarilor publici. Agenția Națională a Funcționarilor Publici va primi în continuare sprijin pentru implementarea deplină a Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prin completarea cadrului legal și a instrumentelor pentru managementul funcției publice și al funcționarilor publici.

Asistența se referă în principal la întărirea capacității de monitorizare, la elaborarea unui mecanism de recrutare și promovare a funcționarilor publici, la elaborarea unui nou sistem de salarizare a funcționarilor publici (bazat pe principii de corectitudine, transparenta, predictibilitate și posibilități financiare) și la crearea unui mecanism de planificare a resurselor umane în sistemul de administrație publică.

Întărirea capacității Ministerului Administrației Publice, în special prin acordarea de asistență pentru formularea de politici și elaborarea de reglementari în domeniul administrației publice, are o importanță deosebită pentru reforma administrației publice. Măsurile preconizate pentru realizarea acestui obiectiv sunt:

■ întărirea capacității instituționale a Ministerului Administrației Publice pentru crearea și implementarea politicilor, precum și îmbunătățirea capacității sale de coordonare;

■ crearea și implementarea politicilor și reglementarilor cu privire la distribuirea teritorială a responsabilităților administrative între diferitele nivele de autorități publice;

■ întărirea capacității Ministerului Administrației Publice de a defini strategia privind reforma funcției publice;

■ elaborarea procedurilor de coordonare internă și a regulamentelor administrative relevante din cadrul Ministerului Administrației Publice;

■ întărirea capacității Ministerului Administrației Publice de a elabora legi;

■ revizuirea și completarea legislației existente în domeniul administrației publice;

■ întărirea capacității Ministerului Administrației Publice în vederea sprijinirii autorităților locale în îmbunătățirea capacității lor manageriale și pentru pregătirea proiectelor de dezvoltare locală.

Reașezarea sistemului administrativ din România pe principii europene este un proces ireversibil și o componentă determinantă a integrării României în structurile europene. Desăvârșirea unui asemenea proces este de neconceput a se realiza fără reformarea corpului de funcționari publici și regândirea lor în parametri moderni.

Încheind analiza obligațiilor pe care le presupune funcția publică într-un stat modern, se pot constata frământările legiuitorilor și oamenilor politici pentru a găsi soluțiile apte să tranșeze problemele pe care le pune societatea în ansamblul ei și instituția funcționarului public în special.

Astfel, se impune, de lege ferenda, ca legislația să redefinească raporturile administrației cu politica, iar pe de altă parte, să contribuie la ameliorarea randamentului administrației.

Doctrina recunoaște că relațiile dintre politicieni și funcționari, politică și birocrație, autoritatea politică și puterea birocratică reprezintă o preocupare a specialiștilor în administrația publică. Într-un asemenea context, preocuparea pentru România este de a consacra soluții legislative, respectând tradițiile și specificul sistemului nostru juridic, să contribuie la profesionalizarea funcționarului public, condiție sine qua non a evoluției României în spirit european.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE INTERNE

1. Constituția României, revizuită în 2003;

2. Codul muncii, republicat în 2011;

3. Codul civil – Legea nr. 287/2009;

4. Codul de procedură civilă – Legea nr. 134/2010 ;

5. Codul penal – Legea nr. 286/2009;

6. Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații;

7. Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare;

8. Legea nr. 92/1996 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Telecomunicații Speciale;

9. Legea nr. 1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe;

10. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici;

11. Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului;

12. Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României;

13. Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului;

14. Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române;

15. Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar;

16. Legea nr. 51/2006 a serviciilor comunitare de utilități publice;

17. Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator;

18. Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților voluntari;

19. Legea nr. 62/2011 privind dialogul social;

20. Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

II . ACTE NORMATIVE INTERNAȚIONALE ȘI EUROPENE

1. Carta socială europeană revizuită a Consiliului Europei, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996;

2. Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, adoptat de Organizația Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966;

3. Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 87/1948 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical;

4. Convenția nr. 105/1957 privind abolirea muncii forțate;

5. Recomandarea nr. 92/1951 privind concilierea și arbitrajul voluntar.

III. ACTE NORMATIVE DREPT COMPARAT

1. Constituția Spaniei din 1978;

2. Constituția Italiei din 1958;

3. Constituția Franței din 1946;

4. Constituția Germaniei din 1949;

5. Cod civil italian;

6. Codul apărării francez;

7. Legea organică nr. 11/1985 privind libertatea sindicală în Spania;

8. Legea organică nr. 8/2000 privind drepturile și libertățile străinilor în Spania și integrarea lor socială;

9. Legea nr. 20/2007 privind la Statutul lucrătorilor independenți în Spania;

10. Decretului-Lege Regal nr. 17/1977 privind Relațiile de Muncă în Spania;

11. Legea nr. 146/1990 privind greva în serviciile publice esențiale în Italia;

12. Legea nr. 382/1978 privind disciplina militară în Italia;

13. Legea nr. 121/1981 privind noul decret de administrare a siguranței statului în Italia;

14. Legea nr. 185/1964 privind restructurarea serviciilor de asistență de zbor privind siguranța și protecția lucrătorilor și a populației împotriva pericolelor prezentate de radiațiile ionizante în Italia;

15. Legea nr. 242/1980 privind restructurarea serviciilor de asistență de zbor în Italia;

16. Legea nr. 48-1504 din 28 septembrie 1948 privind statutul special al personalului din poliție în Franța;

17. Ordonanța nr. 58-696 din 6 august 1958 privind statutul special al funcționarilor din administrația penitenciarelor în Franța;

18. Ordonanța nr. 58-1270 din 22 decembie 1958 privind statutul magistraților în Franța.

IV. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII

A. Autori români

1. Athanasiu Alexandru, Dima Luminița, Dreptul muncii, Editura All Beck, București, 2005;

2. Barac Lidia, Răspunderea și sancțiunea juridică, Editura Lumina Lex, București, 1997;

3. Beligrădeanu Șerban, Legislația muncii 1990-1991 comentată, vol. I, Editura Lumina, București, 1991;

4. Beligrădeanu Șerban, Ștefănescu Ion Traian, Dicționar de drept al muncii, Editura Lumina Lex, București, 1997;

5. Belu Magdo Mona-Lisa, Conflictele colective și individuale de muncă, Editura All Beck, București, 2001;

6. Boboc Ștefan, Răspunderea penală în dreptul muncii, Editura SITECH, Craiova, 2013;

7. Brehoi Gheorghe, Andrei Popescu, Conflictul colectiv de muncă și greva, Editura Forum, București, 1991;

8. Cernat Cosmin, Dreptul muncii. Curs universitar, Ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2012;

9. Ciobanu Dan, Duculescu Victor, Drept constituțional român, Editura Hyperion XXI, București, 1993;

10. Constantinescu Mihai, Muraru Ioan, Iorgovan Antonie, Revizuirea Constituției României. Explicații și comentarii, Editura Rosetti, București, 2003;

11. Corsiuc Olia-Maria, Soluționarea conflictelor de muncă, Editura Lumina Lex, București, 2004;

12. Diaconescu Gheorghe, Infracțiuni în legi speciale și legi extrapenale, Editura All, București, 1996;

13. Dimitriu Raluca, Conflictele de muncă și soluționarea lor, Editor Tribuna Economică, București, 2006;

14. Dimitriu Raluca, Legea privind soluționarea conflictelor de muncă. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, București, 2007;

15. Dobrinoiu Vasile, Hotca Mihai Adrian, Gorunescu Mirela, Dobrinoiu Maxim, Pascu Ilie, Chiș Ioan, Păun Costică, Neagu Norel, Sinescu Mircea Constantin, Noul Cod penal Comentat. Partea specială, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014;

16. Dongoroz Vintilă, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stănoiu Rodica, Roșca Viorel, Explicații teoretice ale codului penal român, partea specială, vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969;

17. Duculescu Victor, Călinoiu Constanța, Duculescu Georgeta, Drept constituțional comparat – Tratat, vol. I, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2007;

18. Eliescu Mihail, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972;

19. Gheorghe Monica, Căi amiabile de soluționare a conflictelor de muncă, Editura Universul Juridic, București, 2010;

20. Ghimpu Sanda, Țiclea Alexandru, Dreptul munii, Ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Editura All Beck, București, 2001;

21. Gidro Romulus, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2013;

22. Gidro Romulus, Greva și dreptul la grevă, Editura Risoprint, Cluj –Napoca, 1999;

23. Libertatea sindicală. Culegere de decizii și principii ale Comitetului pentru Libertate Sindicală al Consiliului de Administrație BIM, Ediția a patra (revizuită), Biroul Internațional al Muncii, 1996;

24. Lupașcu Dan, Marcu Simona, Popescu Doina, Spineanu-Matei Octavia, Culegere de practică judiciară a Tribunalului București, 1993-1997, Editura All Beck, București, 1998;

25. Muraru Ioan, Tănăsescu Simina Elena, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Ediția a XI-a, Editura All Beck, București, 2003;

26. Pașca Viorel, Curs de drept penal. Partea generală, Ediția a II-a, actualizată cu modificările noului Cod penal, Editura Universul Juridic, București, 2012;

27. Pătulea Vasile, Șerban Stelu, Marconescu Gabriel Ion, Răspundere și responsabilitate socială și juridică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988;

28. Ștefănescu Ion Traian, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014;

29. Ștefănescu Ion Traian, Modificările Codului Muncii – comentate, Editura Lumina Lex, București, 2006;

30. Ștefănescu Ion Traian, Conflictele de muncă, Editura Lumina Lex, București, 2000;

31. Tanoviceanu Ioan, Tratat de drept și procedură penală, vol. I, Tipografia "Curierul Judiciar", București, 1924;

32. Tașcă George, Politica socială a României (Legislația muncitorească), București, 1940;

33. Tufan Constantin, Florescu Viorel, Conflictul colectiv de muncă și greva, Editura All Beck, București, 1998;

34. Țiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii. Legislație. Doctrină. Jurisprudență, Ediția a VIII-a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014;

35. Țiclea Alexandru, Tufan Constantin, Soluționarea conflictelor de muncă, Editura Lumina Lex, București, 2000;

36. Țiclea Alexandru, Popescu Andrei, Tufan Constantin, Țichindelean Mărioara, Ținca Ovidiu, Dreptul muncii Editura Rosetti, București, 2004;

37. Uluitu Aurelian Gabriel, Greva, Editura Lumina Lex, București, 2008;

38. Vedinaș Verginia, Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările ulterioare, republicată, comentată, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2004;

39. Vlad Barbu, Vasile Cătălin Daniel, Dumitrache Ștefania Alina, Dreptul muncii, Editura Cermaprint, București, 2012;

40. Vlad Barbu, Vasile Cătălin Daniel, Dumitrache Ștefania Alina, Curs universitar de dreptul muncii, Editura Cermaprint, București, 2011;

41.Vedinaș Verginia, Statutul funcționarilor publici (Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, republicată), Editura Universul Juridic, București, 2009.

B. Autori străini

1. Bell Mark, Stewart Arabella (Coord.), Abelshausen Karl, Claessens Simon, Francken Stefanie, Mondelaers Yoko, Carta Loredana, Deschamps Marion, Jannin Audrey, Le Luduec Anne-Laure, Klaß Franziska, Rölz Hilmar, Rabe Sebastian, Reitemeyer Stefan, Niccolò Delli Colli, Di Toro Emma, Fabrizi Ambra, Forte Luca, Rook Sarah, Rodenhuis George, Kortooms Wouter, Blanke Annika, Barrett David, Earl Kate, Lynch Kevin, The Right to Strike: A Comparative Perspective. A study of national law in six EU states, Institute of Employment Rights, 2010;

2. Bois Philippe, Etudes de droit social, vol. al III-lea, Schulthess Poligraphischer Verlag, Zurich, 1991;

3. García Manuel Jesús González, Gestión de conflictos laborales, Editorial Innovación Y Cualificación, Málaga, 2012;

4. Giudice del Federico, Mariani Federico, Izzo Fausto, Diritto del Lavoro, XXV Editione, Simone E, Napoli, 2008;

5. Giugni Gino, Diritto sindacale, Cacucci Editore, Bari, 1993;

6. Junker Abbo, Grundkurs Arbeitsrecht,Verlag C.H. Beck, München 2007;

7. Halbach Günter, Paland Norbert, Schwedes Rolf, Olotzke Otfried, Labour Law in Germany: an overview, Published by the Federal Ministry for Labour and Social Affairs, Bonn, 1994;

8. La Macchia Carmen (Coord.), Markova Plamenka, Lyon-Caen Antoine, Kocher Eva, Ferraro Giuseppe, Swiatkowski Andrej Marian, Țiclea Alexandru, Țiclea Tiberiu, Grau Antonio Baylos, Castelli Nunzia, Carlson Laura, Ewing Keith, The Right to Strike in the EU. The complexity of the norms and safeguarding efficacy, Editura Ediesse, Roma, 2011;

9. Lyon-Caen Gérard, Pélissier Jean, Droit du travail, quatorzieme edition, Éditions Dalloz, 1998;

10. Moreau Marc, La grève, Economica, Paris, 1998;

ANEXE

ANEXA NR.1.

    RAPORTUL DE EVALUARE
a perioadei de stagiu a funcționarului public debutant

*Se va completa cu "necorespunzător", respectiv "corespunzător"

ANEXA NR.2.

RAPORTUL DE STAGIU
al funcționarului public debutant

ANEXA NR.3

REFERATUL ÎNDRUMĂTORULUI

*Dacă este cazul