Istoricul Gravurii

I. G R A V U R A

Gravura, gen al artelor plastice, formă a tiparului, constă în obținera unor imagini prin perforarea, incizarea, sau obturarea prin diverse procedee fizice ori chimice a unei suprafețe de regulă plane, în vederea imprimării și multiplicării ulterioare a acesteia.

În volumul Gravura Flamandă secolele XVI și XVII, Liza Damadian consideră că: „Gravura este un gen al artei plastice – mai percis al graficii – care are privilegiul de a putea multiplica unicatul, fie el pictură sau desen. Este numită « originală » cînd este executată de artistul-gravor care a conceput-o și « de interpretare » cînd gravorul transpune – printr-un procedeu tehnic total deosebit de cel al originalului – într-un limbaj nou, o imagine sau un subiect al altui creator“.

Înafara rolului de obiect artistic, gravura a reprezentat și un prețios document, o reflexie a fiecărei epoci și o importantă sursă de informații cu privire la preocupările intelectuale și spirituale, evenimentele politice, sociale și religioase, la descoperirile ștințifice și geografice.

Gravura a contribuit la dezvoltarea culturii artistice reprezentând singura modalitate de reproducere a operelor de artă până la apariția fotografiei. Aceasta a traversat mai multe faze, astfel că, de la un simplu meștesug, devine treptat obiect de studiu și un nou gen al artelor plastice – grafica.

În funcție de modalitatea de obținere a formelor pe suportul care urmează a fi imprimat si de procedeele folosite, tehnicile gravurii se împarte în 3 categorii. Astfel gravura destinată imprimării se obține prin metoda tiparului adânc (gravură în adâncime), prin cea a tiparului înalt (gravură în relief sau în înălțime) sau cea a tiparului plan utilizand diferite suporturi: lemn (xilogravură), piatră (litografie), metal (mezotintă, aquatinta, aquaforte, ac rece), linoleum (linogravură) sau alte materiale care conduc spre tehnici experimentale, individuale. Multiplicarea unei imagini are ca rezultat obținerea unui numar cvasi identic de lucrări, totalitatea exemplarelor obținute purtând numele de tiraj. Aceste tehnici le vom prezenta în subcapitolul Tehnici ale gravurii.

I.1. Scurt istoric

Conform studiilor de specialitate, imaginile din perioada preistorică incizate pe suprafața cojii oului de struț, pe os de fildeș sau piatră, pot fi considerate începuturile gravurii. Decorând pereții cavernelor și servind scopurilor magice oamenii preistorici înfățișau diferite motive si scene de viață (zoomorfe – bizoni/elani – și antropomorfe), prin scrijelire, procedeu comparabil cu tehnica ulterioară de incizare/săpare similar tehnicii gravurii în tipar adânc.

În antichitate o practică asemănătoare gravurii cu dăltița era realizată de ceramiștii, armurierii și bijutierii, gravorii de medalii, de sigilii și de monede. Sub forma unor mici caneluri suprafața diferitelor materiale era incizată. Din această perioadă ne este cunoscută și tehnica ștampilei reprezentând prima modalitate de multiplicare a unei imagini imprimate pe pânză sau bambus prin presare manuală. Această tehnică a utilizat pentru început ca suport piatra iar ulterior lemnul, obiectele ce serveau spre imprimare fiind sigiliile și ștampilele pentru cărămizi. Primele semne plastice imprimate de pe suprafața lemnului pe materiale textile datează din secolele V și VI e.n. și au fost realizate de egipteni și chinezi.

În secolul al IX- lea, apare în China gravura pe lemn imprimată pe un nou material -hârtia, descoperită în anul 105 d.Hr. de Cai Lun. Hârtia a înlocuit treptat bambusul și mătasea ca suprafață pentru scris. În Europa a ajuns abia în secolul al XII-lea. Imprimarea semnelor obținute pe suport de lemn pe materiale textile si ulterior pe hartie, s-a răspândit treptat în India, apoi în Japonia iar din sec al XIII-lea si în Europa. Procedeul a fost denumit ulterior xilogravură. Această tehnică alături de linogravură, metalografie, gipsogravură și gravură în PVC aparține tiparului înalt.

Până în secolele al XII-lea și al XIII-lea, numeroase biblioteci chineze conțineau zeci de mii de cărți tipărite. În opinia scriitorului Martyn Lzons „Chinezii au inventat tipărirea cu clișee gravate în lemn, sau xilografia, cu puțin timp înainte de mijlocul secolului al VIII-lea“. Pentru imprimarea imaginii tipograful freca spatele paginii dispuse pe suprafața clișeului dat cu cerneală. Texte și imagini budiste, calendare, manuale de divinzație și dicționare au facilitat răspândirea xilografiei. Cea mai veche carte tipărită descoperită în China este Diamantul Sutra din 868 d. Hr. Primele caractere mobile din lume ce au revoluționat tipăritul a fost inventat de către Bi Sheng în jurul anului 1100 d. Hr., pentru început le-a confecționate din porțelan, ulterior și din lemn. Dacă în China caracterele mobile erau în uz din secolul al XI-lea, în Corea tehnologia tiparului s-a răspândit în secolul al XIII-lea unde s-a trecut pe tehnica tipăririi cu caractere din metal. Cu toate că limbile europene folosec un numar mai mic de litere, caligrafia chineză și-a păstrat prestigiul și după apariția tiparului.

În Europa aceasta tehnică a servit la început decorării prin imprimare a stofelor. „Planșe de lemn, pe care figuri, constând din foarte puține trăsături, erau cioplite în așa fel, încât desenul să ramâe ca o line subțire, în relief, existau cu mult înainte de secolul al XV- lea. Sunt așa numitele modele. Cu ele se imprimau stofele, de in sau din altă materie, prin aplicarea planșelor unse cu negru sau cu o altă culoare“ . Primele xilogravuri din Europa transpuse pe hârtie au fost realizate la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul secolului al XV-lea, ele provenind din Germania și Italia și aparținând unor artiști anonimi. Printr-o linie simpificată și un adevărat simț al culorii cele mai multe gravuri erau colorate cu mâna în tonuri pure și strălucitoare. „Există adesea foi izolate destul de grosolan executate și făcând o primă impresie defavorabilă, pe care le recunoaștem ca opere sigure din secolul al XV- lea“. Xilogravura a fost folosită pe scară largă odata cu fabricarea hârtiei în cantități suficiente si la un preț scăzut. Pentru inceput imaginile tipărite aveau ca subiect tematica religioasă (Patimile Mântuitorului, Feciora și Sfinții) și figuri ale cărților de joc, fiind realizate cu scopul comercializării la bâlciuri și în locurile de pelerinaj. Abia după sfârșitul secolului al XV-lea, odată cu reinventarea tiparului xilogravura începe să se impună sub o nouă formă servind ca ilustrație de carte și conturând astfel un nou gen al artelor plastice-grafica. Germania, patrie a acestei arte atinge prin operele lui Albrecht Dürer punctul său culminant.

Răspândirea tiparului în Europa are loc în secolul al XV-lea odată cu inventarea mecanismului de catre Guttenberg, prin introducerea unei metode mult mai eficiente ce consta în înlocuirea blocurilor de lemn cu cele metalice independente. Inventarea tiparului reprezintă un moment crucial nu numai pentru răspandirea culturii scrise dar și unul dintre momentele de referință ce a determinat înflorirea gravurii ca ilustrație de carte. În urma numeroaselor încercări, combinând în diferite proporții plumb, cupru, cositor și antimoniu, Guttenberg a găsit cea mai bună soluție pentru matrițele și caracterele sale. Pentru obținerea cernelei tipografice a încercat diverse amestecuri făcute din lac, albuș de ou, funingine de la lămpi dar si din alte substanțe chimice. Invenția tiparului a fost preluată la început de orașele cu o bogată activitate comercială din nordul Europei de vest, în Olanda, Germania și pe Valea Rinului și de nordul Italiei, unde Veneția domina comerțul de carte. Treptat datorită legăturilor comerciale dintre Țările de Jos și sudul Angliei aceasta a început să își facă simțită prezența și în Marea Britanie. Industria tipografică se dezvoltă în țări precum Franța, Elveția, Spania răspândindu-se apoi și în Europa de est. În Rusia tiparul apare pe la mijlocul veacului al XVI-lea servind ca mijloc de multiplicare a desenelor ce ilustrau cărțile. Secolul al XVII-lea marchează preluarea tiparului de către America de Nord, în Australia o tiparniță a ajuns cu prima flotă de deținuți în anul 1788 iar în Egipt tiparul este adus de Napoleon în 1798.

„La sfârșitul sec.,16 ca urmare a preferinței editorilor pentru ornarea cărților cu produse ale g. în adâncime, care permitea o mai mare acuratețe a detaliului, xilografia a început să decadă. Declinul ei s-a accentuat pe parcursul sec. 17-18 și ar fi dispărut cu totul dacă nu ar fi salvat-o inovațiile tehnice îndrăznețe ale englezului Thomas Bewich (1753-1828) care a introdus tehnica wood-engraving, gravarea în lemn vertical cu fire perpendiculare pe suprafața plăcii“. Aceată inovație a determinat dezvoltarea tehnicii și întrebuințarea ei de către artiștii din Franța și Germania spre împodobirea cărților. La sfârșitul secolului al XIX-lea tradiția gravurii în lemn longitudinal tăiat în direcția fibrelor a fost reluată de artiștii precum Paul Gaugain și Edward Munch; inspirați de către aceștia, Die Brucke, grup de artiști format la Dresda în 1905 preiau tradiția xilogravurii. De cele mai multe ori elaborarea lucrărilor era diferită de procedeul clasic de execuție determinând accidentele materialului să devină noi mijloce de expresie plastică și să se transforme în semne grafice personalízate, expresie a sincerității brutale. În secolul XX unul dintre cei mai cunoscuți artiști ce folosesc tehnica xilogravurii este olandezul Mauritus Cornelius Escher lucrările pulsând printr-un mesaj extrem de rafinat.

Metalografie procedeu aparținânt gravurii în relief constă în gravarea manuală a unei suprafețe metalice (cupru, alamă, ațel etc.) cu ajutorul dăltiței. A fost practicată în Germania și Franța încă din secolele XV și XVI. Englezul William Blake (poet, pictor, gravor) considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai romantismului s-a remarcat prin întrebuințarea acestei tehnici în lucrarea Cântecele inocenței-1789. Aceast tehnică este utilizată pentru imprimarea bacnotelor, timbrelor și diferitelor acțiuni.

Ghipsogravura a fost inventată la sfârșitul secolului ala XIX-lea de sculptorul Pierre Rosche. Asemănătore xilogravurii ea folosește ca suport de lucru ipsosul (gips), gravat cu ajutorul dăltițelor se obține un basorelief ce se imprimă pe suprafața hârtiei prin imprimare manuală.

Linogravura tehnică ce se caracterizează printr-o varitate a liniilor și libertate a gestului a apărut în secolul XX în Germania. Artiștii futuriști împreună cu Claude Flight (1881-1955) au utilizat pentru întâia oară acestă tehnică. Pe parcursul secolului XX a fost întrebuințată de Matisse, Picasso și Michael Rothenstein. Ea își păstrează forma artistică și în zilele noastre permițând obținerea unor imagini colorate prin suprapunere de una sau mai multe plăci, în funcție de cromatica dorită.

Colografia sau cologravura, se definește ca gen artistic pe parcursul secolului XX, utilizând ca suport diferite tipuri de materiale neconvenționale are ca rezultat în urma imprimării obținerea unor efecte grafice unice.

Rezistența mică a lemnului la numeroasele tiraje a determinat întrebuințarea unui nou tip de suport/ metalul ce a condus la apariție unor noi tehnici. Așa a apărut gravura cu dăltița, inițial ca procedeu de decorare a diferitelor obiecte.

Gravura cu dăltiță, gravura în clarobscur sau camaieu, aqvqforte (maniera creion, gravura punctată, maniera neagră-mezzotinta, maniera verniului molae și maniera zahărului), pointe sèche ,aqvatinta, cologravura se grupează sub denumirea de tipar adânc.

Gravura cu dăltița a luat pentru început naștere în atelierele aurfăurarilor care de cele mai multe ori erau și meșteri de gravuri în aramă. Prețiozitatea și particularitatea acestei tehnici ce aparține tiparului adânc se realizează prin săpare manuală în metal. Potrivit spuselor lui Giorgio Vasari (secolul al XVI-lea), procedeul îi aparține aurarului florentin Maso Finiguerra (secolul al XV- lea). „ Există însă imagini gravate (scene religioase, cărți de joc etc.) anterioare experimentului lui Finiguerra, datând de pe la 1430, care aparțin unor artiști nordici anonimi“. Doar unele dintre lucrări au fost semnate cu inițiale, altele poartă doar marca hârtiei fapt ce a determinat învățații să le diferențieze prin atribuirea unor nume în funcție de subiectul reprezentat sau locul unde au fost identificate. Ex: Maestrul livezilor iubirii, Maestrul cu banderole, Maestrul din 1464, Maestrul E. S. etc. Cu toate că și în Italia artiști precum Marcantonio Raimondi și Andrea Mantegna au practicat gravura în metal, ei nu au putut egala arta gravorilor din nord. În Germania începuturile gravurii cu dăltița au fost marcate de Maestrul din 1466. Maestrul Cabinetului din Amsterdam este cel care a utilizat pentru prima oară pointe sèche și Martin Schongauere este artistul ce a înbunătățit și excelat în tehnica dăltiței, lucrările sale au anunțat începutruile Renașterii prin noua viziune de sugerarea a spațiului. Numele său a fost alăturat unor artiști de prestigiu precum Hlobein și Albrecht Dürer, fiul unui aurfăurar care a explorat cu plăcere domeniul gravură-ilustrație. Sub aspect tehnic cât și artistic măiestria atinsă în acea perioadă de tehnica dăltiței își găsește cu greu corespondent în zilele noastre, calități asemănătoare se pot întâlni la bacnote și unele timbre poștale.

„La începutul sec. 16 a apărut o tehnică nouă, g. în clarobscur sau camaieu, practicată în Germania, Țările de jos și Italia de Waechtlin-Pilgrim, Jost de Neckèr (Dienecker) și Ugo da Carpi care își dispută onoarea învenției“.

Gravura în acvaforte își face apariția încă de la începutul secolului al XVI-lea prin operele unor pictori germani, italieni și olandezi . Prima imprimare în acvaforte îi aparține lui Urs Graf și dateză din anul 1513. Secolul al XVII-lea reprezintă perioada de înflorire a acestei tehnici. Abraham Bosse este autorul celor dintâi studii cu privire la acvaforte. Artiști precum Claude Lorrain, Jean Morin și Robert Nanteuil o utilizează în lucrările lor. Rembrandt unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai gravurii din Țările de Jos și cel mai mare gravor al secolului al XVII-lea. în lucrările sale a folosit și procedee combinate de gravare (dăltița și acul). În Italia secolului al XVIII-lea pictori care s-au folosit și de tehnica gravării în metal sunt Tiepolo Canaletto și Piranesi, în Franța, Jean-Michel Moreau, Philippe Choffard etc., în Germania, Daniel Chodowiecki și în Spania, Francisco Goya. Devenind din ce în ce mai populară pe parcursul secolului al XVIII-lea gravura în acvaforte a cunoscut un declin din punct de vedere artistic ea începând să fie practicată chiar de amatori. Odată cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX a început din nou să cunoască o înflorire prin operele artiștilor consacrați precum: Jean François Millet, Charles Meryon și Charles Daubigny. Deasemnea în Franța a fost fondată și Société des aquqfortistes printre membrii acestei asociații numărându-se artiști ai secolului al XIX-lea: Claude Manet și Edgar Degas. James McNeill Wisthler este artistul care prin rafinamentul și delicatețea lucrărilor sale a popularizat-o în Anglia și Franța iar în secolul al XX-lea de artiști precum Salvador Dali, Pablo Picasso și March Chagall.

Maniera –creion descoperită la începutul secolului al XVI-lea îi este atribuită venețianului Giulio Campagnola. Ea a fost perfecționată pe parcursul secolului al XVIII-lea de artiștii englezi (Arthur Pond și Charles Knapton) și francezi ( Gilles Demarteau, Charles François, etc.).

Gravura punctată, versiune simplificată a manierei creion a apărut în a II-a jumatate a secolului al XVIII-lea și a fost utilizată doar până la sfârșitul secolului. Termenul în limba franceză este cunoscut sub denumirea de pointillé și în limba engleză stipple, din punct de vedere tehnic se realizează în adâncime printr-o conglomerare de pucte. În Anglia a fost practicată de William Wynne Ryland iar în Italia de Francesco Bartolozzi.

Mezzotinta a fost decoperită de Ludwig von Siegen (1609-1673). Portretul Ameliei Elisabetha (1642) este prima sa lucrare în care folosește această tehnică. În Anaglia abia după 1850 mezzotinta este adusă de primțul Rupert. Există foarte puține creații originale în tehnica mezzotintei acest fapt datorându-se folosirii ei ca procedeu de reproducere a lucrărilor în ulei. Procedeul permite o largă varietate de tonuri printr-o trecere subtilă de la lumină la umbră având calități asemănătoare clarobscurului, tehnică picturală din secolul al XVII-lea. În secolul XX prin această tehnică se remarcă artistul Mario Avati, iar în zilele noastre este folosită atât individual cât și împreună cu celelalte mijloce de exprimare specifice gravurii.

O altă tehnică de lucru maniera-laviu care a devenit cunoscută în cadrul Salonului de Artă din anul 1769 aparține picorului francez Jeane-Batiste Le Prince, preluată ulterior și de către englezi aceasta a primit denumirea de acvatintă. Realizată prin gravare manuală și corodare chimică a fost preluată în Franța de către pictorul Matisse.

Maniera verniului moale, formă a gravuri în aqvaforte ce se caracterizează printr-o linie granulată obținută ulterior prin corodare în urma desenării directe cu creionul pe suprafața unei hârtii ce acoperă placa vernisată.

Maniera zahărului s-a impus treptat ca gen artistic, semnele plastice obținute se figurează pe suprafața plăcii metalice cu ajutorul unei soluții concentrate de zahahăr colorate cu un strop de tuș. Urmarind etape asemănătore cu tehnica aqvaforte în maniera zahărului descoperim gestul spontan al pensulei.

Gravura cu acul (fr. Pointe sèche, engl. dry point) a fost folosită, conform lui Virgil Olteanu „de Maestrul Cabinetului de la Amsterdam și perfecționată de Rembrandt“. În Franța, artiștii cei mai reprezentativi care s-au folosit de tehnica gravurii cu acul sunt Paul-César Helleu (sfârșitul secolui al XIX) și Mary Casatt americancă la origine dar stabilită în Franța. În Germania începutul secolului XX a marcat utilizarea tehnicii pointe sèche de gravori precum: Max Liebermann, Max Beckmann și Lovis Corinth iar mai apoi de Dali, Chagall, Derain, Miró , Munch, Rouault etc.

Gravura în culori cunoscută pentru început sub denumirea de pastel a fost patentată în 1722 de Le Blon.

Colografia sau cologravura, se definește ca gen artistic pe parcursul secolului XX, utilizând ca suport diferite tipuri de materiale neconvenționale are ca rezultat în urma imprimării obținerea unor efecte grafice unice. În țara noastră artistul contemporan Feszt Ladislau s-a remarcat prin folosirea materilor neconvenționale în tehnica colografiei.

Sub denumirea de tipar plan se însumează următoarele tehnici: litografia, cromolitografia, monotipia, zincografie, offset, serigrafia, fotografie și printul (fotocopiere, imprimantă laser, imprimantă cu ace, imprimantă cu jet de cerneală, presă digitală, tipărire 3D).

Litografia termen provenit din greaca veche litos (piatră), tehnică de gravură specifică tiparului plan, conform publicației Polariate și Simbol ce aparține graficianului Constantin Catargiu a fost „ Inventată la sfârșitul secolului XVIII de germanul Alois Senefelder, litografia s-a impus într-un timp foarte scurt ca tehnică de tipar tocmai datorită posibilităților multiple pe care le oferea, fiind folosită în reproducerea de texte și imagini de bună calitate, asigurând fidelitatea transpunerii și opțiunile pentru demersuri remarcabile, precum și posibilitatea de a folosi hârtia cu diferite gramaje, texturi și nuanțe“. Litografia s-a răspândit rapid pe parcursul secolului al XIX-lea iar artiști precum Francisco Goya, Eugène Delacroix, Honoré Daumier, Toulouse-Lautrec au avut un aport semnificativ la dezvoltarea ei.

Cromolitografia sau litografia în culori este una dinttre tehnicile ce a avut o deosebită importanță în dezvoltarea tiparului industrial fiind utilizată la imprimarea stampelor și hărțiolor colorate, având ca suport piatra litografică, permite imprimare color mult mai rapidă și conferă imaginii o calitate superioară.

Pe parcusul secolului al XX majoritatea procedeelor grafice specifiice gravurii s-au dezvoltat și redefinit prin artiști precum: Georges Braque, Paul Cézanne, Marc Chagall, Käthe Kollwitz, Henri Mattise, Edvard Munch, Hermann Struck, etc.

„Tehnici utilizate în industria tiparului, preluate și folosite ulterior ca modalități de exprimare artistică, sunt serigrafia și ofsetul. Există, de asemenea, numeroși artiști care combină procedeele realizăndu-și lucrările în tehnici mixte, sau care folosec tehnici neconvenționale, colografia (având ca supor cartonul), monotipia (având ca supor plăci de metal, plastic, sticlă)“.

Monotipia tehnică experimentală permite imprimarea prin presare a unui desen pictat direct pe placă (cupru, zinc sau piatră) pe suprafața unei foi de hârtie. Imagine catifelată rezultată este un exemplar unic, pentru obținerea unui alt exemplar ea trebuie repictată de fiecare dată. Termenii de monotip/monprint din puct de vedere istoric datează din epoca lui Rembrandt. Elaborată în secolul al XVII-lea de Giovanni Benedetto Castigilone o fost utilizată cu succes de pictorul Edgar Degas (1834-1917). De-alungul timpului o regăsim sub diferite denumiri astfel Adam Bartsch în 1821 îi atribuie denumirea de imitație de aquatinta, iar mai târziu între 1880 și 1890 Paul Gaugain și Edgar Degas o numesc imprimare a desenului. Artiștii din Florența și Veneția printre care și Frank Duveneck au denumit-o Bachertype după numele presei portabile realizată de Otto Bacher. Ilustratorul american William. H. Chandlee în funcție de suporturile folosite la imprimat a denumit-o vitreographs și litheographs, adică grafică pe sticlă sau piatră litografică. Perioada anilor 1960 prin publicația autorului Henry Rasmusena cu privire la monotip ne face cunoscut faptul că există o diferență între monotip și monoprint și anume acela că termenul de monotip era în general utilizat de artiștii care doreau să evidențieze rolul comercial al lucrărilor imprimate în această manieră. În opinia lui David Kiehl (1975), monoprintul reprezintă imaginea unică realizată după o gravură în aqvaforte sau dăltiță; pentru Jane Farmer (1978) monoprintul reprezintă imaginea unică ce are la bază matrița unei plăci din diferite tehnici sau maniere ale gravurii, iar monotipul o lucrare unică realizată prin imprimarea specifică unei tehnici sau maniere.

Cum termenul de gravură presupune noțiunea de tiraj considerarea monotipiei ca tehnică a gravurii ar fi ilogic, ea rămâne însă o formă inițială de imprimare.

Zincografia, tehnică de gravură ce aparține tiparului înalt, a fost inventată de Firmin Gillot (1820-1872), litograf francez, în prima jumatate a secolului al XIX-lea. Denumirea provine de suportul care este utilizat spre obținerea imaginii/ plăcile de zinc, deasemenea pot fi utilizate și plăci de cupru, alamă, oțel etc.Tehnica permite multiplicarea și reproducerea fidelă a unor imagini asemănătoare originalului.

Offset metodă tipografică care presupune o multitudine de procese specializate poate fi folosită atât individual dar și în combinație cu litografia. Prima presă offset a fost realizată în 1870..

Serigrafia (1907) procedeu ce permite imprimarea pe suprafața oricărui tip de suport, este folosită în special în aria publicității și ambalajelor. Descoperirile recente ale unor materiale textile imprimate, atestă începuturile serigrafiei cu circa 4000 de ani în urmă, în China antică. Deasemenea originile serigrafiei în raport cu operațiunile tehnice pe care le implică le găsim și în istoria șablonului. Printr-o scurtă trecere în revistă, în opinia unora dintre istorici, amprenta a reprezentat prima formă de șablon utilizată de oameni, ulterior semnăturile aplicate pe documente de către împărații romani și regele Carol al Franței realizate din aur și fildeș și apoi majusculele ce se regăseau pe paginile manuscriselor. Pentru început papirusul a reprezentat primul material din care au fost confecționate șabloanele.

Reproducerile fotomecanice au ca punct de plecare inventarea fotografiei, tehnică ce permite obținerea unuei imagini din lumea reală pe un suport sensibilizat, cu ajutorul luminii. Astronomul englez John F. Herschel (1792-1871) este cel care a introdus pentu prima oară noținea de fotografie în urma utilizării hiposulfitului de sodiu cu scopul fixării clișeelor developate. „Descoperitorul f. a fost francezul Nicéphore Niepce (1765-1833) este cel care a reușit să fixeze imaginea obiectelor exterioare cu ajutorul luminii. În 1838, un alt francez, Jaques-Mandé Daguerre (1787-1851) a pus la puct dagherotipia, procedeu de reproducere a f. pe metal, brevetat în 1839, dată oficială a inventării f. Englezul Fox talbot (1800-1877) a perfecționat tehnica și a introdus hârtia tipografică. În 1848, fizicianul francez Alexandre E. Becquerel (1820-1891) a obținut primele fotografii în culori”.

Fotocopierea (1960) cunoscută și sub denumirea de xerox perimite prin simpla apăsare a unui buton reproducerea de copii multiple. Folosită la scară largă în ziua de azi este utilizată în scop administrativ de diferite instituții, companii etc.

Confor DEX- lui imprimanta este un „Echipament utilizat pentru tipărirea informației stocate în format electronic într-o formă direct interpretabilă de către utilizator (texte, imagini grafice etc.) – Din fr. imprimante” . „Dispozitiv periferic prin intermediul căruia sunt extrase datele din calculatoare prin înscrierea automată a caracterelor alfanumerice sau grafice pe hârtie”. În funcție de inovații, procedeu, rapiditate, dimensiunea hârtiei, imprimantele se clasează astfel:

Imprimantă laser (1969) inovație aparținând cercetătorului Gary Starkweather, este o tehnologie de imprimare mult mai performantă prin îmbunătățire aduse fotocopiatoarelor și constă în scanarea directă a imaginii cu ajutorul unei raze laser ce este dispusă de-a lungul fofotreceptorului imprimantei. Primul model de imprimantă care a fost comercializat pe piață este IMB 38000, iar modelul Xeros Star 8010 este prima imprimantă compatibilă utilizării cu un calculator personal.

Imprimanta cu ace (1970) , a devenit foarte cunoscută între anii 1970-1980, datorită prețului accesibil în anii 1990 a ajuns una dintre cele mai întrebuințate tehnici de imprimare utilizată și de calculatoarele personale. Modelul de imprimantă cu ace MX-80 realizat de cei de la Epson este unul dintre cele mai cunoscute, oferind un cost mult mai redus și o calitate în plus materiarelor iprimate.

Imprimantă cu jet de cerneală (1976), oferă o caltate medie fiind utilizată pentru fișiere grafice, fotografii sau documente fiind unul din mijoacele de imprimare cel mai întrebuințat în ziua de azi, Canon, HP, Epson sau Lexmark fiind liderii globali în materie de vânzări.

Presă digitală (1993), mijoc mai avansat de imprimare ce se caracterizează printr-o viteză mai mare și permite imprimarea pe mai multe tipuri de suporturi.

Tipărire 3D (2003) – una dintre cele mai răspândit tehnici tipografice, proces ce constă în realizarea unei forme tridimensionale prin suprapuneri succesive a straturilor de materiale. Ele permit realizarea diferitelor tipuri de prototipuri. A devenit din ce în ce mai utilizată în diferite domenii precum designul, arhitectura, ingineria, medicina, industria aerospațială, etc.

I.2. TEHNICI ALE GRAVURII în tiparul adânc

I.2.1 G R A V U R A C U A C U L (fr. Pointe sèche, engl. Dry point)

„Pointe sèche (fr.; graf.) 1. Stilet de oțel cu care se desenează direct pe o placă de aramă; ac de gravat. Se folosește, fie pentru a ajusta liniile fine ale unei compoziții deja gravate cu burinul sau cu acvaforte, fie pentru a executa întreaga lucrare”.

Tehnică de gravare directă (incizare manuală pe suprafața unui suport ce nu necesită corodarea cu acid) cu ajutorul unui ac de gravură. Se caracterizează printr-o spontaneitate a liniei ce pretinde simplificări și sinteze asemănătoare crochiului. Diferitele semne și gradații valorice se obțin în funcție de profunzimea inciziei în metal astfel linii subțiri sunt obținute prin zgârituri fine iar cele groase și reliefate prin zgârieturi mai puternice. Multitudinea tonurilor obținute prin această tehnică este mult mai restrânsă decât in acvaforte.

Pentru început ca suport s-au întrebuințat materialele tradiționale (arama și cupru) apoi zincul de tipografie și ulterior folii de aluminiu și de plastic. Placa ce urmează a fii zgăriată trebuie să fie plană, să aibă luciul unei oglinzi și marginile șlefuite la 45 de grade pentru a nu permite tăierea hârtiei în timpul imprimării. Aceasta se poate șlefuii cu diferite materiale precum: șmirghel, paste de șlefuit, praf de cărbune etc. O suprafață lucioasă nu va reține cerneala tipografică la ștergere și va permite obținerea alburilor în urma imprimării. Instrumentul pentru gravat poate fii: un ac de oțel, ac de cusut, de patefon sau de compas, el trebuie bine ascuțit și fixat într-o mandrină pentru a permite o mișcare fluentă a măinii în momentul realizării desenului. În urma zgârierii vor rezulta șanțuri de grosimi diferite. „Esențial în cazul acestui tip de gravură este ca zgârietura să beneficieze de o mică ridicare de material pe o parte a inciziei, asemănătoare cu pământul ridicat din brazdă prin săpare cu plugul”. Aceste ridicături în limbajul de specialitate poartă denumirea de bărbi, ele rețin cerneala producând un efect de halou și în urma imprimării se vor obține linii catifelate de gri ce au materialitatea unui desen realizat în peniță Pentru a nu le distruge ele se încerneluiesc cu vârfurile degetelor și se șterg fin cu bucățele de canavas și hârtie.

Încerneluire, ștergerea, suportul, calitatea cernelii de gravură, a hârtiei și reglarea presiunii sunt foarte importante în vederea obținerii unei imagini de bună calitate. Hârtia, specială pentru gravură în funcție de gramajul pe care îl are necesită un anumit timp de umezire prin scufundarea într-o cuvă cu apă, ulterior folosind sugative pentru îndepărtarea surplusului de apă. La transferarea imaginii pe hârtie presa se va regla în funcție de grosimea plăcii, care poate varia între 0.3 mm și 3 mm. Cu mâinile curate placa se așază pe blatul presei, hârtia se pune deasupra iar apoi pâsla totul trecându-se pe sub cilindrul rotitor al acesteia cu mișcari egale și lente. Pâsla, material textil din fire de lână va oferii elasticitate hârtiei în momentul imprimării.

Această tehnică nu permite încercarea de probe și obținerea unui număr mare de exemplare deoarece în urma împrimării prin presări succesive șanțurile încep să se astupe. Suporturile din alamă, zinc sau cupru oferă un tirajul între 6 și 8 exemplare, cele din aluminiu 4 maxim 5 exemplare iar filmul de radiografie și foliile de plastic un tiraj mai mare dar cu plasticitate redusă. Primul exemplar este considerat cel mai important. Dacă tirajul este de 7 exemplare acestea se noteză astfel: primul exemplar 1/7, al II-lea exemplar 2/7, etc. Pentru obținerea unui nou exemplar etapele se repetă.

De-alungul timpului artiștii s-au folosit de două modalități de figurare a imaginii pe placă. Una dintre ele este reprezentată de transpunerea cu indigo a desenului determinând o vizibilitate mai bună pe suprafața lucioasă a metalului în momentul zgârierii iar cealaltă constă prin zgârierea directă fără desen ajutător presupunând experiență, lejeritate și precizie în exectuarea spontană a acestuia.

După cum am precizat anterior în istoricul gravurii această tehnică a fost utilizată pentru prima oară de Maestrul Cabinetului de la Amsterdam. Ne este cunoscut faptul că Albrecht Dürer este printre primii artiști care realizază trei gravuri în această tehnică până să o abandoneze. Rembrandt a dat dovadă de o deosebită îndemânare prin utilizarea acului rece folosindu-l de cele mai multe ori în combinație cu acvaforte. Plăcile sale au calitățile unui desen realizat în peniță exprimă spontaneitatea, libertatea gestului, făcând diferența dintre artistul gravor și meșterul gravor. „Ulterior, se folosește acul rece, care prin intermediul acului de oțel, sapă direct în placă și formează binecunoscuta canelură prin care se distinge această tehnică. Un procedeu dinamic, spontan, care vine în întâmpinarea expresivității”.

În a II-a jumatate a secolului al XIX-lea cei mai cunoscuți pictori-gravori sunt J. Whistle, Franz von Stuck, James Tissot și Karl Stauffer-Bem.

Whistler, american de origine realizeză cu un deosebit rafinament gravuri cu tematică venețiană și diferite studii după figura umană. În Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea se afirmă Paul-César Helleu, gravurile sale înfățișând chipuri feminine surprinse în diferite atitudini. Mary Casatt americancă la origine dar stabilită în Franța secolului al XIX-lea gravează subiecte de inspirație renascentistă precum madona si copilul, creația ei axându-se de cele mai multe ori pe latura sentimentală. În Germania gravura cu acul este utilizată la începutul secolului XX de Max Liebermann, Max Beckmann și Lovis Corinth. Mai târziu este preluată de pictori precum Dali, Chagall, Derain, Munch, Miró, Rouault etc.

Edvard Munch printre cei mai reprezentativi artiști ce utilizază pointe sèche într-o manieră expresionistă: „[…] ilustrează femeia iubită se confundă cu Madonna suferinței. Femeia cu sânii dezgoliți și părul despletit, cu capul lăsat pe spate este în culmea extazului iubirii”.

Cehia se remarcă pe parcursul secolului XX prin grafica artistului praghez Bohuslav Reynek. Cu o deosebită sensibilitate cromatică, pe un format mic el ilustrează în tehnica acului rece scene importante din Biblie precum: Patimile, Răstignirea, Cei trei magi etc.

În România artiști precum Iosif Iser au ilustrat teme satirice cu privire la societatea românească iar într-o maniera academică Nicolae Vermont a realizat peiasje și portrete.

I.2.2 A Q U A F O R T E

Acvaforte s.n. 1. „Procedeu de gravură care constă în corodarea unei plăci de cupru (pe care în prealabil s-a trasat un desen) cu ajutorul acidului azotic. 2. (Concr.) Gravură obținută prin acvaforte (1). – Din it. Acquaforte”.

Numele aceste tehnici provine din limba latină „ acvaforte:(it. acquaforte= apă tare) a) gravură în metal, de regulă monocromă, cu efecte picturale; b) tehnică de imprimare prin corodarea matriței preparată special; vezi gravura […] ”.

Semnificația expresiei apă tare este de utilizare a acidului spre corodarea metalului, acesta alături de vernis sunt elementele caracteristice ale acestei tehnici comparativ cu tehnica poite sech care se folosește doar de incizarea manuală. Ca și la acul rece se urmăresc pentru început acceleași etape la pregătirea plăcii: să aibă o suprafață perfect plană, șlefuită și cu muchii la 45 de grade. În funcție de metal la șlefuire se folosec diferite materiale. De-alungul timpului cuprul și alama au rămas materialele ideale pentru întrebuințare, fapt datorată unui bun control al liniei, o corodare mai ușoară cu acizi și rezistența la tiraj ridicat.

Pentru obținerea desenului pe suprafața metalului se alpică un strat protector de vernis după ce inițial suprafața plăcii a fost degresată cu diferiți solvenți precum: acetonă, neofalină etc pentru ca acesta să adere mai bine.

Grundul/Vernis conform dicționarelor de specialitate este o soluție obținută prin topire a unor substanțe naturale sau artificiale diluate cu un solvent în special terebentină care formează la uscare un strat închis și neted, opac sau lucios cu rol protector la corodarea cu acid pentru plăcile de gravură. Exemplu: substanțe bituminoase-asfalt de siria, rășinoase(ceară de albine),gumă, parafină etc.

În funcție de semnele plastice ce se doresc a fii obținute există diferite tipuri de rețete ale verni-urilor. Astfel pentru linii fluide, spontane se folosesc verni-uri de consistență subțire ce oferă și elasticitate, în schimb pentru liniile dure ce necesită o corodare mai îndelungată se folosesc verni-uri rezistent iar pentru obținerea unor semne plastice individualizate se prepară verni-uri ușor casante, moi sau grase.

Verni-ul clasic denumit și negru de fum se prepară din ceară de albine și sacâz la flacăra lumânări. Ceara prin încălizerea este dispusă pe suprafața plăcii, după topire se uniformizează cu ajutorul unui rol de gravura iar apoi prin pudrare se presară.sacâzul. La uscare rezultă o peliculă rezistentă ce conferă elasticitate și precizi în executarea hașurii, detaliilor, liniilor fine, cursive și clare putând fii utilizat și după câteva luni de la pregătire. În momentul executării desenului se recomandă utilizarea unui suport pe care placa se poate sprijinii pentru a evita accidentele de îndepărtare prin atingere cu mâna.

Verni-ul cu uscare lentă are în compoziție benzină și smoală. Smoala cunoscută și sub denumirea de bitum se fărâmițează amestecându-se cu o cantitate egală de benzină care se lasă la dizolvat pe tot parcursul unei zile. Ulterior în funcție de consistența dorită se mai poate dilua. Oferă elasticitate și rezistență sporită necesitănd ca timp de uscare 4-5 ore, unul dintre avantajele principale este reprezentat de posibilitatea gravării și după o perioadă de mai multe săptâmâni fără a devenii casant.

Verni-ul cu uscare rapidă oferă rezistență. El se obține din ceară de albine, smoală, sacâz, diluant 506 (sau tiner, neofalină). Penrtu început ceara se dizolvă în terbentină și sacâzul în alcool tehnic apoi se omogenizează cu smoala care inițial a fost topită pe o plită electrică, după răcire întreg conținutul se fluidizază prin dizolvare cu diluant. Datorită gradului ridicat de imflamabilitate se eviteă sursele cu flacără.

Pentru obținerea liniilor zdrenșuite se recomandă utilizarea verni-ului casant. Acesta are în compoziție asfalt de Siria sau smoală, neofalină sau tiner. În acest caz nu este necesară încălizirea asfaltului de Siria iar metoda prin care se obține este asemănătoare cu cea a verni-ului cu uscare rapidă.

Verni-ul moale denumit și tehnica creionului deoarece imită materialitatea acestuia. se prepară într-o manieră asemănătoare celor prezentate mai sus avănd în compoziție într-o proporție de 2/3 și seu de oaie pe lângă ceară de albine, sacâz, smoală sau asfalt de Siria și tiner sau neofalin.

Acoperire placi cu vernis necesită o atenție deosebită. După degresarea acesteia, verniul se aplică uniform de sus în jos prin mișcări lente pe placa înclinată fără a se reveni și pentru a evita formarea de bule. Dispunerea unui strat uniform oferă cursivitate în execuțiea liniilor. Zgârierea pe suprafața vernisată se va realiza după uscarea acesteia. În funcție de verni-ul utilizat diferă timpul și maniera de uscare. Se poate opta pentru o uscare lentă naturală sau rapidă faciltată de o sursă de câldură (reșou sau plită electrică). Cu ajutorul unui grilaj metalic placa după vernisare se ține suspendată câteva secunde deasupra sursei de căldură pentru a se evita arderea și întărirea grundului pe suprafață, după ce grundul s-a uniformizat prin încălzire prinr-o mișcare rapidă placa se scufundă într-o cuvă cu apă pentru a se răcii și grundul pentru a se plastifia. Se scoate din apă și se poziționează pe verticală prin sprijinire cu spatele pentru a se scurge și usca, abia după suprafața grunduită poate fi desenată cu ajutorul diferitelor instrumente de gravat.

Spatele placii pentru a nu fi atacat de acid în momentul corodării se izolează cu șélac, benzi de scotch sau adezive. Șélac este o soluție obținută din rășină animală, proporțiea fiind de 100 grame în amestec cu un litru de alcool etilic 94°. În acceiași manieră ca și cea a verni-sului șélac-ul se dispune și se usucă la o sursă prin încălizere pe spatele plăcii. Procedeul de izolare se realizează înainte de vernisarea și realizarea desenului pe placă.

Spre obținerea imaginii dorite trebuie luat în calcul: rezistența materialului, concentrația acidului, densitatea liniilor suprapuse sau alăturate și diferiții timpi de corodare. În aqvaforte, prin zgâriere, vernisul va fi înlăturat de pe suprafața suportului acolo unde se dorește realizarea imaginii, permițând totdată păstrarea zonelor ce se doresc a fii protejate în momentul în care placa va fi scufundată în baia de acid aferentă fiecărui metal (acid clorhidric-alamă, clorură ferică-zinc, acid azotic-fier/cupru ). În funcție de concentrația acidului în urma diluării cu apă placa va necesita un anumit timp de scufundare. Pentru obținerea diverselor tonuri o parte din liniile ce se doresc a fi păstrate din prima atacare cu acid se protejază din nou cu grund rezultând zone mai deschise iar cele închise fiind supuse unei corodări mai îndelungate. După gravare stratul protector de verni se îndepărtează, iar pe suprafața placii se așterne cerneală de gravură. În funcție de vâscozitatea cernelei suprafața metalică a plăcii se va încălzii sau se va păstra rece. Comparativ cu tehnica acului rece unde cerneala se întinde cu vârful degetelor și necesită o deosebită grijă în momentul ștergerii surplusului de cerneală, aici aceasta se poate îndinde și cu o racletă elastică. Ulterior se șterge cu bucățele de canvas prin mișcări circulare astfel încât cerneala să rămână doar în adâncimea șanțurilor (desenului), pentru obținerea alburilor dorite în anumite zone se vor folosii către final și ziar. Deasemenea la ștergere trebuie acordată o atenție deosebită și marginilor plăcii care trebuie luistruite până la îndepărtarea stratului de cerneală. În paralel, în scopul unei preluări reușite într-o cuvă cu apă se umezește o foie de hârtie. În funcție de granulația și compoziția acesteia diferă timpul de scufundare. După ce hârtia a reținut cantitate de apă suficientă, pentru eliminarea surplusului se va folsi o sugativă. Cu ajutorul presei de gravură imaginea se transpune prin imprimare pe suprafața hârtie aferente acestei tehnici. Pentru obținerea unui nou exemplar procedeul de încerneluire se repetă de fiecare dată,

Mai trebuie notate faptul că acvaforte permite încercarea exemplarelor de probă și obținerea unui tiraj cu zeci de exemplare.

Oferind o varitate nemărginită de posibilități în figurare această tehnică specifică tiparului adânc explorează expresivitățile plastice ale liniei spontane, hașurate sau studiate permițând redarea materialității și a celor mai mici deatalii fiind practicată încă de la începutul secolului al XVI-lea de pictorii germani, italieni și olandezi până în zilele noastre. Se cade se precizăm unul dintre artiștii cei mai prolifici ce a marcat perioada de înforire a acestei tehnicii a fost Rembrand figură marcantă a secolului al XVII-lea. Prin varietatea subiectelor reprezentate: peisaje, scene de gen, cerșetori, studii după figura umană (autoportrete, portrete, nuduri), alegorii și tematică religioasă, și-a evidențiat abilitățile unui artist de excepție și a experimentat calitățile plastice oferite de aquaforte. Printr-o îndemânare deosebită el a folosit linia hașurată, spontană sau studiată reprezentând cu finețe gravuri de la un formt mic chiar miniatural cum este exemplul lucrării „Autoportret cu ochii larg deschiși” (4,5×5,1 cm) până la dimensiuni mari precum în cadrul subiectelor cu tematică religioasă.

I.2.3 A Q V A T I N T A, manière de lavis

„Acvatinta, (2) acvatinte, s. f. 1. Procedeu de gravură cu acid azotic, care imită desenul în tuș. 2. Gravură obținută prin acvatintă (1). 3. Procedeu de tipar de artă pentru imagini în semitonuri, în care forma de cupru se pregătește prin gravare manuală și coroziune chimică. [Var: acvatintă s. f.] – Din it. Acquatinta”.

În tehnica aquatinta semnul specific este pata, se bazează pe corodarea cu acid spre obținera tentelor, tonurilor și semitonurilor îmbogățind expresivitatea desenului obținut prin hașură. Prin materialitatea pe care o oferă redă volumul, textura, spațiul și atmosfera având valențe plastice în registrul umbrei și lumini. Gravarea se realizază pe diferite plăci de metal cu o grosime de peste 1 mm: cupru, zinc, alamă, oțel, fier ce ulterior se corodează cu acizi aferenți fiecărui suport în diferiți timpi.

Picturalitatea acestei tehnici este determinată de folosirea diferitelor tipuri de pulberi care prin încălizire vor adera mai bine pe suprafașa metalului spre obținerea desenelui: colofoniul, zahărul sau sarea marină și praful de asfalt de Siria.

Colofoniu

Pentru început suprafața plăcii de metal se curăță și degresează apoi se acoperă cu un strat fin de particule de sacâz (colofoniu). Pentru obținerea de griuri rafinate acesta se presară printr-o țesătură fină. Prelucrarea prin încălizere cu ajutorul unor surse de căldură (reșou, flacăra de la o lumănare, lampă cu alcool și fitil, etc) va determina topirea și fixarea granulelor de sacâz sub forma unor mici puncte lichefiate. Spațiile libere astfel determinate, în urma corodării vor crea cavități ce vor prelua în diferite cantități cerneala. Spre final particulele de sacâz se vor îndepărta cu ajutorul alcoolului tehnic (spirt medicinal).

Zahăr, sare marină, etc.

În urma degrasării plăca se acoperă cu un strat fin de vernis peste care se cern la alegere diferitele pulberi cu ajutorul unei site, după uscarea vernisului, granulele de zahăr, sare, etc se îndepărteză prin dizolvare cu apă rezultând zone de diferite plasticități, ce apoi sunt introduse în baia de acid pentru corodare. Asemănător tehnicii acvaforte zonele care se doresc a fi păstrate la o anumită intensitate valorică se protejază cu grund iar cele care se doresc a fi mai intense se expun la o corodare îndelungată. Modalitatea de imprimare corespunde cu tehnica acvaforte. Prin plasticitățile care se pot obține artiștii preferă de cele mai multe ori să combine aceste două modalități de exprimare plastică.

Verni

Verni-ul este dispus pe suprafața plăcii prin pulverizarea cu aerograful, spray-ul sau print-un suflător de gură, se va avea în vedere evitarea suprapunerii de puncte, ulterior placa se va coroda, acidul acționând doar pe suprafețele neacoperite.

Referitor la încerneluirea și ștergerea placii, umezirea hârtiei, imprimarea și realizarea tirajului se urmăresc acceleași etape ca și în cazul tehnicilor prezentate anterior. După executarea exemplarelor de probă în cazul griurilor nedorite se poate intervenii prin corecturi parțiale facilitate de lustruire cu brunișorul.

Pentru realizarea unei gravuri cu diferite suprafețe de culori se acordă o atenție deosebită atât procesului de încerneluire cât și procesului de ștergere utilizănd mișcări delicate și vârfurile degetelor.

După cum o găsim prezentată în istoric sub denumire inițială maniera-laviu, aceasta și-a făcut apariția în anul 1769 în cadrul Salonului de Artă.

Goya, pictor și gravor al secolului XVIII realizează seria de lucrări intitulată Capriciile combinând două tehnici aqvaforte și aqvatinta. El ilustrează o lume supranaturală dominată de spirite, călugări, vrăjitori și diferite creaturi monstruase, surprinde cele mai mici detalii redând materialitatea și construind spațiul printr-un degradeu valoric de tonuri și semitonuri de la alb către negru într-un clarobscur de o deosebită finețe.

Contemporan, graficianul Constantin Catargiu în ciclul lucrărilor Germinație utilizănd acceleași tehnici propune un exercițiu al polarității dintre lumină și întuneric. Compozițiile sale se disting printr-un contrast puternic dintre alb și negru, propunând un studiu cu privire la trecerea lumii din ființă către neființă văzută pe parcursul a șapte etape.

I.2.4 T I M B R U S E C

„[…] Timbru sec = imagine imprimată în relief pe hârtie, cu ajutorul unui dispozitiv special de metal, care întărește valoarea unui act[…]”.

Tehnica gravurii în sec este un procedeu ce se obține prin imprimarea proeminețelor sau adâncimilor atât de pe suprafața unei plăcii gravate tradițional fie prin metoda tipar înalt sau a celui adânc cât și neconvențional prin imprimarea unor structuri naturale (pene, frunze, etc) sau artificiale (pânză, ață, etc.) cu un anumit tip de grosime ce nu poate deteriora foaia, filțul și tamburul presei în momentul transfereării. Tehnica ce folosește materiale neconvenționale la imprimare prin fixarea acestora cu cleiuri speciale pe un suport plan (carton) este cologravura. Asemănătoare unui colaj efectele obținute prin această manieră descriu asocierea diferitor tipuri de structuri cu materialități ale formei de tip tridimensional și bidimernsional cu anumite repere grafice. La realizarea unei cologravuri pentru început trebuie selectate materiale care ulterior după cum am precizat vor fi lipite cu cleiuri speciale pe suprafața unui carton de tip mucava, compunerea acestora în suprafață depinzând în totalitate de artist. Pe suprafața cartonului lipiciul va fi depus cu ajutorul unei pensule mai late sau role ulterior suprapunănd materialele dorite peste care se aplică unul sau două straturi de lac incolor cu rol izolator. După uscarea întregii suprafețe va rezulta o peliculă plastifiantă care va permite atât imprimarea în sec a compoziției dar și în tehnica tiparului adânc sau înalt prin încerneluire. Cologravura nu permite obținerea unui număr mare de exemplare fapt datorat aplatizării suprafeței în urma presiunii puternice exercitată de preseă în momentul imprimării dar și prin încărcarea rapidă a suprafeței si micilor spații dintre materiale cu un surplus de cerneală, ce nu mai prezintă acuratețe după mai multe imprimări.

Procedeul prin care imaginea se transferă pe foaia de hărtie este asemănător tehnicilor prezentate anterior urmărindu-se în mare parte acceleși etape: umezirea hârtiei și apoi imprimarea facilitată de presă.

Efecte obținute prin intermediul timbrului sec sunt asemănătore medaliei și reliefului. Formele obținute în acest fel se percep tactil cât și vizual. Procedeul a făcut posibiă apariția alfabetului Braille folosit de nevăzători, prin înlocuirea semnelor tiparului uzual cu semnele în relief. Artiștii gravorii folosesc această manieră de exprimare plastică sub forma unei embleme sau a unei semnături stilizate pentru personalizarea foilor.

I.3 TEHNICI ALE GRAVURII în tipar plan

I.3.1 M O N O T I P I E

„Monotip, -ă I. adj. făcut după un singur model de tip. II. s. n. 1. mașină tipografică de cules și turnat literele una câte una. 2. procedeu de pictură pe cupru, pe sticlă sau un material plastic, transpusă prin imprimare pe hârtie. ◊ lucrare astfel obținută. (< fr. monotype)”.

În nomenclatorul englez este cunoscută sub denumirea de stampă. „Stampă, – e f. Imagine obținută prin reproducerea de pe o placă gravată sau litografiată; gravură. /<it. stampa, ngr. Stámpa” În accepțiunea lor aceasta reprezintă o imagine obținută fie printr-o singură imprimare și încerneluire directă a plăcii de gravură sau revenirea prin imprimare asupra stampe cu acceiași cerneală rezultând un exemplar unic. În limba română se regăsește și sub denumirea de exemplar de artist datorită diferitelor maniere și identități pe care le poate îmbrăca.

procedeu de imprimare manuala intr-un singur exemplar, a unei compozitii grafice sau picturale asternute – in culori de ulei sau cerneluri tipografice – pe un suport neabsorbant, lucios, de sticla, acetofan gros sau metal lustruit.

Având plasticitate în zona creativă a formelor, improvizația, gestul , spontaneitatea sunt elementele caracteristice. Ea se poate realiza în mai multe maniere și pe diferite suporturi. Poate fi pictată în culori speciale diluate cu solvent, dispuse cu pensula, cu rolul, cu degetele, cârpa, sau alte materiale în straturi fine direct pe suprafața unei plăci de cupru, zinc sau piatră și transferate prin imprimare la presa pentru gravură conferind unicitate semnului plastic. Deoarece procedeul presupune o singură imprimare, pentru următoarele exemplare desenul trebuie repictat.

O altă modalitate de obținere a imaginii este prin încerneluirea directă a plăcii peste care se suprapune o hârtie iar cu ajutorul unor instrumente obișnuite, creion, ac, băț, etc. printr-o ușoară apăsare se va desena rezultând prin transfer o imagine unică și inversată.

Din punct de vedere tehnic, pe parcurs s-au dezvoltat mai multe procedee de obținere a unui monotip: tenhica pictării direct pe placă, transpunerea desenului direct pe placă, tehnica monoprintului cu culori de apă, tehnica monoprintului cu ajutorul colajului, tehnica monoprintului cu șablon, tehnica frottage (a frecării) și tehnica monoprintului prin transpunerea printului computerizat. Vom prezenta doar tehnicile ce vor urma a fi întrebuințate.

Tehnica pictării direct pe placă

Este tehnica ce oferă posibilitatea imprimării simultane a multor culori prin creearea de efecte specifice acuarelei, picturii în ulei, desenului în cărbune sau pastel. Materialul utilizat ca suport de lucru este plexiglasul. Cu ajutorul pensulelor, rolului, al unui burete sau al mâinii suprafața acestuia se încerneluiește. Se poate desena atat de la negru la alb asemănător mezzotintei dar si de la alb la negru prin reprezentarea directă a formelor pe supafața plăcii cu diferite instrumente de lucru ce nu vor interacționa cu diluantul întrebuințat la ștergere. Desenul obținut va fi transferat pe suprafața hărtiei prin utilizarea presei de gravură reglată la o presiune mică, pentru a evita împrâștierea cernelei prin strivire de pe suprafața plăcii. Deasemenea se va avea în vedere alegerea unui hărtii cu gramaj ridicat ce va facilita absorțiea.

Transpunerea desenului direct pe placă

Caractersticiile acestei tehnici au materialitatea desenului în cărbune sau a pastelului. Suportul îl reprezintă suprafața unui geam pe care cerneala se întinde cât mai uniform cu ajutorul unui rol peste care se suprapune o hârtie subțire și ulterior se desenează cu vârful ascuțit al unui creion sau pix. Datorită presării cerneala de pe geam va fi preluată pe suprafața hârtiei rezultând un desen inversat.

Tehnica monoprintului cu culori de apă

„Tehnica acestei maniere folosește aceleași principii ca ale tehnicii pictării direct pe placă. Deosebirea, constând în mediul cernelii, genereză un efect material ca cel al acuarelei”.

Tehnica monoprintului cu ajutorul colajului

Această tehnică constă în transpunerea diferitelor structuri naturale sau artificiale precum: pânza de sac, bucăți de sârmă, sfoară, pene etc. Colajul nu necesită lipirea și încerneluirea materialelor precum cologravra. În urma imprimării se obțin efecte asemănătoare timbrului sec, rezultând un exempar unic. La imprimare se întrebuințează o hârtie cu un gramaj mai mare, care ințial a fost umezită asfel permițând transferul structurilor cu volum mai accentuat și evitând ruperea ei.

Tehnica monoprintului cu șablon

Șablonul facilitează acoperirea zonelor, delimitarea anumitor suprafețe spre descrierea de noi forme pe suportul unei plăci gravată în una din diferitele tehnici specifice tiparului adânc sau înalt. Pentru realizarea lui se poate decupa atât o folie subțire de plastic sau o hărtie. Șablonul decupat în plastic comparativ cu hârtia prin rezistența oferită va permite mai multe întrebuințări opunând rigiditate la decupare, în schimb hârtia va facilita obținerea prin decupaj a diferitor tipuri de forme cu instrumente aferente tehnicii paper cutting dar cu posibilitate redusă pentru o a II-a utilizare. Șablonul obșinut va fi suprapus pe suportul plăcii gravate, apoi hârtia umezită și filțul trecând totul pe sub tamburul presei de gravură spre imprimare. Această tehnică ne oferă unicitate și multiple posibilități de exprimare în funcție de fantezia fiecărui artist. Ea permite păstrarea unor zone de culoare, a suprafețelor albe, compunerea și recompunerea formei de tip structural și întrebuințarea simultană de diferite tehnici.

I.3.2 C A T E G O R I A G R A V U R I I C O L O R A T E

Din perspectivă istorică culoarea în gravura tradițională a avut de cele mai multe ori un rol decorativ sau de identificare a unor forme reprezentate, spre exemplu: culoarea veșmintelor, a pielii sau a diferitelor elemente din mediul înconjurător remarcându-se pentru început în xilogravurile japoneze. Bazăndu-se pe amestecul aditiv sau optic atât în tehnicile tiparul adânc, înalt, sau plan, caracteristicile ei de bază sunt tonul, valorea și saturația.

Gravura în adâncime, relif sau plan folosește culoarea prin diferite modalități ce au ca rezultat amestecul optic al culorilor, în diferite tonuri și game cromatice.. Un exemplu utilizat de tehnica xilogravurii este reprezentat de imprimarea prin suprapuneri treptate a aceluiași număr de plăci cu numărul de culori ce se doresc a fi utilizate sau prin încereluirea de mai multer ori a acceleași plăci utilizând măști de hârtie. Altă modalitate este amestecarea directă al pigmenților pe placa gravată folosind bureți, perii, pensule sau degetele.

Gravura în adâncime comparativ cu cea în relief va permite transpunerea imaginii atât în negativ (încerneluire pe plan cu rolul) cât și în pozitiv (încerneluire în adâncime cu degetele.).

În cazul încerneluirii cu rolul se vor avea în vedere următoarele etape: pregătirea prin curățare a unei suprafețe geam sau piatră eliminănd ori ce urmă de impuritate, întinderea cernelii cu șpaclu și rolul pentru uniformizare. Vâscozitatea acesteia trebuie să permită dispunerea egală pe suprafața rolului și plăcii evitând supraîncărcarea în momentul încerneluirii. Dacă planeitatea suportului prezintă inegalități și nu va prelua cerneala, va fi necesară utilizarea unor roluri de dimensiune mai mică pe acele porțiuni.

Comparativ cu pictura, gravorul nu deține un control atât de mare asupra calității, cantității și valorii texturale a culorii. Realizarea unor trepte de transparență, opacitate și fluiditate presupune o atenție deosebită în folosirea mai multor materiale și substanțe.

Saturația culorii în gravură este infuențată de albul foii comparativ cu pictura care se folosește de cele mai multe ori de opacitatea ei. Datorită trensparenței aceasta va fi ajutată prin diferite grafisme la sugerarea materialității, volumului și spațiului.

Consistența, transparența sau opacitatea cernealii de gravură diferă în funcție de solvenți aflați în compoziție precum: grăsimea animală, apa, diferite rășini, etc. astfel în momentul încerneluirii suprafeței se vor avea în vedere factori precum: timpul de uscare, gradul de vâscozitate care într-un procent ridicat va determina uscarea rapidă și ruperea foii prin lipire în timpul imprimării, utilizarea la ștergere a unor diluanați care să nu interacționeze chimic, necesitate sau nu de umezirii a hărtiei; dacă toate aceste etape vor fi luate în calcul se va realiza un transfer reușit.